Lista subiectelor pentru examen la „Introducere in Stiinte Politice”.

Facultatea RI Politice si Jurnalism, anul I.

1. Politica - domeniul de definiţie al ştiinţei politic.
2. Legile, funcţiile categoriile politologiei.
3. Locul politologiei în sistemul ştiinţelor sociale.
4. Istoria gandirii politice universale.
5. Istoria gandirii politice romanesti.
6. Definiţia puterii politice.
7. Originea puterii politice.
8. Funcţiile puterii politice.
9. Dominaţia politică. Legitimitatea si legalitatea puterii politice.
10. Resursele dominaţiei puterii politice politice.
11. Puterea dictatoriala.
12. Definiţia şi funcţiile sistemului politic.
13. Structura sistemului politic.
14. Tipologia sistemelor politice.
15. Evoluţia sistemului politic în Republica Moldova.-----
16. Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţia statului.
17. Trăsăturile şi funcţiile statului.
18. Structura de stat.Forma de guvernare.
19. Trăsăturile definitorii ale statului de drept
20. Statul in conditiile globalizarii. Companiile transnationale.
21. Problemele statului Republica Moldova.
22. Conceptul de partid politic.Geneza partidelor politice.
23. Funcţiile partidului politic.
24. Tipologia partidelor politice.
25. Sistemele de partide.
26. Constituirea partidelor în Basarabia la începutul secolului al xx-lea
27. Partidele politice în Republica Moldova. ------
28. Etapele sistemului partidist din Republica Moldova-----
29. Noţiune de regim politic. Tipologia regimurilor politice.
30. Caracteristica regimurilor democratice.
31. Modele ale democraţiei contemporane.
32. Caracteristica regimurilor autoritare.-----
33. Regimul totalitar. Interpretările totalitarismului.
34. Mass-media: noţiunea, structura organizaţională ????şi funcţiile.
35. Influenţa politică a mass-media. Rolul în viaţa politică.
36. Conflictele politice. Noţiunea, izvoarele, etapele de evoluţie.---
37. Conflictul Transnistrian. Geneza şi situatia actuală.
38. Perspectivele soluţionării conflictului Transnistrian.
39. Tipologizarea, funcţiile şi căile de rezolvare a conflictelor.-----
40. Cultura politică: conceptul, formarea şi structura ei.-----
41. Tipologizarea şi funcţiile culturii politice.
42. Cultura politica in Republica Moldova.
43. Noţiunea de elită politică.Concepţii referitoare la elitele politice.------
44. Elita politică moldovenească.
45. Natura liderismului politic. Originea, necesitatea, statutul juridic.--
46. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic.--
47. Consideraţii teoretice referitoare la societatea civilă.--
48. Societatea civila. Organizaţiile non-guvernamentale.--
49. Trăsăturile socieţii civile în Republica Moldova.
50. Conţinutul relaţiilor politice internaţionale --Organizaţiile internaţionale.
51. Geopolitica şi relaţiile internaţionale. --
52. Terorismul - problema globală a lumii contemporane.--
53. Religia şi politica.
54. Doctrine politice: conceptul, originea şi clasificarea lor.
55. Doctrine politice democratice.
56. Doctrine politice dictatoriale.
57. Sistemul constituţional al MARII BRITANII
58. Sistemul constitutional al Frantei
59. Sistemul constitutional al Germaniei
60. Sistemul constitutional al Statelor Unite ale Americii
2. Obiectul de studiu al politologiei este, dupa cum e si firesc domeniul politic in
totalitatea sa si in mod deosebit elementul actional al acestuia. Cu sprijinul
disciplinelor ce formeaza domeniul stiintelor politice si ajutorul disciplinelor inrudite
din alte domenii, politologia isi propune sa descifreze si sa studieze categoriile si
legile specifice acestui domeniu, sub aspectele sale cele mai generale. Din acest
punct de vedere, politologia poate fi definita ca fiind stiinta legilor generale ale
domeniului politic si a modalitatilor in care acestea actioneaza, in functie de
conditiile concret istorice.

Pornind de la premisa ca o lege reprezinta un raport necesar, general, relativ stabil

si repetabil intre sisteme , intre laturile interne ale aceluiasi obiect sau fenomen,
intre obiecte sau fenomene diferite sau intre stadiile succesive ale unui anumit
proces, se poate accepta ca politologia studiaza legile domeniului politic, ce ar
putea fi prezentate, mai degraba sub forma unor principii generale, ca de exemplu:

-organizarea unui sistem politic articulat si structurat in relatii, institutii pe baza

unor conceptii si doctrine, prin intermediul carora societatea sa-si poata asigura
functionalitatea si progresul;

-organizarea si conducerea democratica a societatii;

-armonizarea intereselor tuturor cetatenilor, grupurilor si categoriilor sociale;

-unitatea organica intre libertate si responsabilitate etc.

Avand in vedere atat sfera sa de cuprindere cat si continutul ei, politologia

reprezinta o stiinta de maxime generalizari date asupra domeniului politic.

Politologia dispune de un sistem categorial propriu. Categoriile studiate de

politologie sunt si ele de maxima generalitate si se refera la sistem politic, stat,
putere politica, partidism, democratie, regimuri politice, actiune politica etc.

In legatura cu impactul ei asupra domeniului politic, politologia are urmatoarele

functii:

1.o functie cognitiva - isi propune sa inteleaga, sa cunoasca domeniul, fenomenul

politic;
2. o functie normativa - avand ca scop final organizarea si conducerea politica tot
mai eficienta a societatii, politologia propune caile, mijloacele si metodele cele mai
adecvate in acest sens;

3. o functie prospectiva - pe baza unor investigatii, politologia face previziuni

menite sa descifreze tendintele fenomenului politic, schimbarile ce survin in cadrul
raporturilor sociale pe plan national si international si a noilor cerinte de progres ale
societatii;

4. o functie educativa - politologia vizeaza implicarea constienta, responsabila a

fiecarui cetatean in activitatea politica in cadrul careia sa primeze spiritul patriotic,
democratic, respectarea valorilor general-umane.

4. Istoria gandirii politice universale.

Relaţia gânditorului politic faţă de istorie este in funcţie de realitatea social-

politică a timpului său, în sensul că nici un fapt istoric nu apare ca aparţinând numai
trecutului. Istoria, ca spaţiu ce uneşte evenimentul şi conştiinţa, reprezintă unitatea
dintre eveniment şi sens, în măsura în care conştiinţa istoricităţii poate trăi cu
adevărat realitatea acestei duble limite; ea este locul evenimentelor sau câmpul de
desfăşurare a istoricităţii, spaţiul temporal care circumscrie prezenţa a ceva trăit,
devenit sau imemorial.
Istoria gândirii politice este văzută astfel ca mişcarea dialectică între
eveniment şi istoricitatea umană şi ca dialog al evenimentelor între ele, reliefând
sistemele politice şi structurile sociale, şi prin aceasta determinând fundamentul şi
sensurile evoluţiei.
Prin urmare, istoria gândirii politice nu este o succesiune lineară de idei şi
evenimente, adunete pe axa continuă a duratei pe epoci, perioade, domnii, popoare,
etc. Ea nu este un muzeu imaginar al istoriei, unde ideile şi evenimentele să se
ordoneze în răcliţe frumos împodobite, după criterii de clasificare străine de spiritului
imanent al devenirii.
Contradicţia dintre concepţia teoretică şi interpretarea evenimentelor şi proceselor
istorice din cadrul unei epoci ţine de efortul de a oferi o explicaţie raţională valorii
istrorice a evenimentului, de a-i sacrifica contngenţa pentru a-l absorbi în
antemporalitatea unei ordini raţţionale şi eterne. Vizând permanenţele unor valori
sacial-politice, această contradicţie validează, de pildă, contradicţia din istoria culturii
europene, dintre filozofia greacă păgână şi creştinism. Filosofia greacă, anistorică în
esenţă, preocupată să descopere raţiunea, necesitatea şi ordinea, s-a ciocnit de
eveniment şi a încercat să-i anuleze valoarea istorică.
Ceea ce politologul vrea să explice şi să facă înţeles în ultima instanţă este instituirea
politicului. Trecutul de care ne-am îndepărtat este trecutul uman. La distanţa în timp
se adaugă şi perspectiva specifică ştiinţelor antroplogice. Caracterul uman inepuizabil
al trecutului impune sarcina cunoaşterii lui posibile şi prin modalităţi specifice
gândirii politice. Trecutul, anticipat printr-un efort de simpatie, este mai mult decât un
simplu transfer imaginar într-un alt prezent, este un transfer ipotetic într-o altă viaţă a
omului.

Această simpatie atrage imaginaţia istoricului printr-o afinitate electivă faţă de lumea
evocată.
Examinarea coordonatelor lumii istorice: spaţiu, timp, şi memorie afectivă ne relevă
trecerea de la prezentul situaţie la prezentul integrator al totalităţii numit cultură
naţională. Timpul, raportat la nevoile prezentului, devine istorie. Spaţiul de extinde şi
el ca viziune tridimensională a mişcării grandioase a materiei surprinsă într-o
dialectică cosmică.
Este surprinzător că şi concepţia marxistă consideră cunoaşterea trecutului şi
viitorului dependente de “exacta înţelegere a prezentului”. Marx situează în interiorul
gândirii istorice momentul antiistoric; “de fapt, oamenii fac propria lor istorie, dar nu
o fac din propria lor voinţă, deşi în condiţii deja imediat date şi transpuse. Tradiţia
tuturor generaţiilor planează ca o obsesie asupra gîndirii celor vii.
Ruptura dintre teorie şi istorie o constituie punctul de plecare al interpretărilor
structuraliste contemporane în ştiinţele umaniste. Transferul metodei structuraliste din
lingvistică în ştiinţele sociale a readus în discuţie eficienţa metodologiilor de
cercetare analitico-structurală şi istorico-genetică din domeniul istorire cu fertile
sugestii de muncă pentru capitolul de faţă.

5. Contributia gândirii politice românesti la dezvoltarea politologiei ca stiinta.

Ca si în alte tari, o data cu evidentierea sistemului politic mai ales prin

institutionalizarea sa legata de organizarea statala si în tara noastra, gândirea politica
din cele mai vechi timpuri a formulat elemente valoroase care au intrat în tezaurul
de idei ale politologiei ca stiinta.

Gândirea politica româneasca, are anumite trasaturi specifice care o

individualizeaza de gândirea politica din alte tari.

Astfel, gândirea politica româneasca are la baza o valoroasa mostenire de la

stramosii sai daci si romani care, în perioadele istorice respective erau unele dintre
cele mai înaintate gândiri politice. Este cunoscuta, de pilda gândirea politica romana
care a constituit unul dintre cele trei mari centre de gândire ale antichitatii (orientala,
greaca si romana) si care s-a materializat în organizarea politica cu cel mai înalt grad.
Alaturi de gândirea politica romana, s-a afirmat si gândirea politica daca,
materializata la rândul sau într-o organizare politica cu un grad destul de înalt pentru
vremea respectiva, sub forma statului centralizat dac.

O alta trasatura a gândirii politice românesti o constituie aceea ca ea exprima

specificul în care poporul român s-a format, precum si problemele cu care s-a
confruntat în devenirea sa istorica, legate, mai ales, de necesitatea apararii în fata
actiunilor de cotropire straina, de pastrare si aparare a fiintei statale si de neam, de
eliberare sociala si nationala, de faurire a statului national unitar, de dezvoltare a unor
relatii cu alte popoare si state.

Tot ca o trasatura distincta poate fi considerata aceea ca gândirea politica

româneasca, în multe momente din evolutia sa a avut o dimensiune nu numai
nationala ci si europeana. Înca din perioada medievala s-au impus rationamentele
politice ale marilor nostri voievozi Mircea cel Batrân, Stefan cel Mare, Iancu de
Hunedoara, Vlad Ţepes, Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare si
conducere politica si militara, de mentinere a fiintei statale românesti.

O mare dimensiune europeana a avut si gândirea politica a lui Dimitrie

Cantemir, al carui ideal era realizarea unui stat autoritar, centralizat, bazat pe dreptate,
legi scrise si principii morale.

Printre marii revolutionari si oameni politici români, de dimensiune

europeana, se înscrie si Alexandru Ioan Cuza, unul dintre fondatorii statului national
român modern, primul Domnitor al acestuia. În calitatea sa de sef al statului român
(ianuarie 1859 - februarie 1866), a initiat si realizat reforme structurale în toate sferele
de activitate, punând si bazele statului de drept român. În constiinta nationala
româneasca Al.I. Cuza ramâne simbolul Unirii politice de la 1859.

Maturitatea gândirii politice românesti de la mijlocul sec. al XIX-lea îsi va

gasi relevanta în crearea în perioada urmatoare a tuturor institutiilor statului de drept,
inclusiv a partidelor politice care se vor afirma pe arena vietii politice.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si la începutul secolului XX, s-au

afirmat gânditori politici de valoare deosebita cu rezonanta europeana. Dintre acestia,
un loc aparte îl ocupa Mihai Eminescu, care, pe lânga faptul ca este cel mai mare poet
al neamului, Luceafarul poeziei românesti, s-a distins si ca un mare gânditor politic, a
carui opera legata mai ales de articolele publicate în ziarul "Timpu", realizeaza o
reusita fresca a realitatilor politice ale societatii românesti din acea vreme, de mare
actualitate si în prezent.
 Trainicia gândirii politice a lui M. Eminescu rezida în afirmarea unor idei
perene precum: libertate si independenta nationala, libertate sociala, apararea
valorilor democratice, respect pentru personalitatea umana, responsabilitatea politica
pentru destinele poporului si ale cetateanului.

Printre gânditorii si oamenii politici de marca români, de recunoastere

europeana si chiar mondiala mentionam în mod deosebit pe marele istoric si savant
Nicolae Iorga, cum si pe marele diplomat Nicolae Titulescu, a caror preocupari au
vizat si dezvoltarea stiintei politice. Vasta opera a lui Nicolae Iorga include si studii
de mare valoare referitoare la doctrinele si partidele politice în care sunt dezvoltate
idei ce îmbogatesc continutul stiintei politice.

Tema politicului în literatura îsi gaseste justificare în conditiile în care

indivizii erau sistematic agresati de sistemul institutional comunist si ca atare slujirea
omului nu se putea realiza pe deplin de o literatura autentica decât prin abordarea de
catre aceasta si a problemei confruntarii cetatenilor cu politicul.

Ca o trasatura a gândirii politice postdecembriste o constituie faptul ca au aparut

numeroase studii despre politic, inclusiv lucrari memorialistice realizate în mare
masura de persoane care au fost implicate direct în vâltoarea acestor evenimente.

O data cu aparitia domeniului politic, a aparut si necesitatea pentru

comunitatile umane ajunse la un anumit nivel de dezvoltare sa se organizeze în sistem
politic, fara de care functionarea acestora n-ar mai fi posibila. De fapt, politicul, în
ultima instanta, se regaseste în viata sociala în esenta sub forma de sistem bine
articulat, care asigura functionalitatea de ansamblu a societatii.

11. Termenul de dictatura provine de la latinescul "dictatura", derivat din

"dictare- a firma", însemnând dominatia nelimitata a unui grup social, a unei
persoane.

În politologie, termenul de dictatura este identificat cu cel de

totalitarism, despotism, autocratie

Cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii exista o diversitate de pareri,

dintre care mentionam:

caracterul absolut al autoritatii supreme;

absenta unor norme de succesiune;

 lipsa unor legi sau cutume în virtutea carora dictatorii sa raspunda pentru faptele
lor;

concentrarea puterii în mâna unei singure persoane.

De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale,

îndeosebi în epocile sclavagista si feudala, sub forma monarhiilor absolutiste. Odata
cu epoca moderna, regimurile absolutiste au primit puternice lovituri, prin aparitia
regimurilor democratice. Cu toate acestea, istoria moderna si, în mod deosebit,
cea contemporana, au înregistrat si regimuri politice dictatoriale. Mare amploare
au avut dictaturile de tip fascist ( Moussolini, Hitler, Horty etc) si comunist (Stalin,
Mao-Tzedun etc). În afara de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se cunosc
si alte regimuri dictatoriale militare, personale etc.

Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe ideologia si

partidul politic de extrema dreapta sau de extrema stânga, ale caror mijloace si
practici au atins formele cele mai arbitrare ale puterii absolute discretionare,
exercitate prin teroare, propaganda si asasinat. Regimurile totalitare au unele
trasaturi comune, la baza aparitiei si mentinerii lor stând:

-existenta unui singur partid, fapt ce a determinat înlaturarea statului de drept;

-ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la fascism s-a

manifestat în exterminarea popoarelor si indivizilor apartinând altor comunitati,rase,
sau conceptii, iar ideologia comunista, prin misiunea "istorica" a clasei muncitoare si
a tezei "luptei de clasa" care a distrus drepturile si libertatile natiunilor, ale indivizilor,
ale tuturor comunitatilor sociale care s-au aflat sub comunism:

-mitul dominatiei charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca creându-se

cultul sefului (personalitatii) întretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei
partidului, impuse pâna la dimensiunile unei isterii colective.

Regimurile totalitare comuniste au aparut în timpul primului razboi mondial

( în fostul imperiu tarist) si dupa al doilea tazboi mondial în unele tari din centrul
si estul Europei, în Asia si America Latina si au disparut, în buna parte, ca urmare
a revolutiilor anticomuniste din anii 1989-1990. Regimurile
totalitare fasciste au aparut dupa primul razboi momdial, si au fost înlaturate
dupa al doilea razboi mondial, ca urmare a victoriei Natiunilor Unite.
 În cadrul procesului de eliberare nationala, s-a produs destramarea si
prabusirea marilor imperii, realizându-se o noua configuratie national-
statala în Europa

Fascismul si comunismul - dictaturi - au aparut, mai ales, în unele

state foste , imperiale, continând si dezvoltând pe alte planuri traditiile de
dominatie antidemocratica.

În fostul imperiu tarist, în Ungaria, si în parte în Germania, s-au produs

revolutii politice comuniste (bolsevice).

Dupa prabusirea marilor imperii, la scurt timp, se observa ca s-a trecut de la

tarism la comunism, de la austro-ungarism si imperiul militarist german
la comunismul stângii extremiste, ca, în final, sa se instaureze, în Ungaria si
Germania, regimurile de extrema dreapta. Acest fapt a demonstrat
disponibilitatea acestor societati - mostenitoare ale fostilor structuri imperiale
agresoare- pentru asezarea regimurilor totalitare.

13. Structura si functionalitatea sistemului politic

Pentru a intelege specificul si functionalitatea sistemului politic, trebuie analizate
structura si, respectiv, componentele sale: relatiile politice, institutiile politice si
conceptiile politice, precum si interactiunea dintre ele.

a) Relatiile politice constituie acea parte a relatiilor sociale in care indivizii, grupurile
sociale si comunitatile umane intra deliberat pentru a se implica in organizarea si
conducerea societatii in ansamblul ei.
Relatiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relatiilor sociale, prin anumite
caracteristici: au un caracter programatic, in sensul ca ele reprezinta numai acea parte
a relatiilor sociale in care indivizii si categoriile sociale intra in mod deliberat pentru
realizarea scopurilor privind organizarea si conducerea societatii; au un caracter
organizat, manifestandu-se prin intermediul institutiilor politice, al unor programe si
platforme politice privind organizarea si conducerea societatii. Prin urmare, relatiile
politice sunt acele relatii care se stabilesc in raport cu puterea politica prin
intermediul unor institutii si organizatii politice. Relatiile politice sunt intre partide,
intre diferite institutii politice, care exprima vointa si interesele diferitelor grupuri de
cetateni privind organizarea si conducerea societatii; relatii intre cetateni si puterea de
stat; relatii intre partide si stat, care sunt de guvernamant sau de opozitie; relatii intre
state etc.

In general, relatiile politice, deci si institutiile politice prin care acestea se

materializeaza, sunt in raport direct cu gradul de cultura si constiinta politica a
cetatenilor.

b) Institutiile politice constituie o alta componenta a sistemului politic, indicand

gradul de organizare politica a societatii la un moment dat.

Principala si cea mai veche institutie politica este statul cu intreg ansamblul
componentelor sale, existand, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune
etc. Trebuie avut in vedere ca nu orice organizatie din societate este si organizatie
politica, ci numai organizatiile care se implica in problema puterii politice.

De regula, institutiile politice (stat, partide, alte organizatii) se constituie in cadrul

unui sistem national, al unor natiuni. In epoca contemporana insa, unele institutii
politice au capatat si un caracter international pe fondul interdependentei si
colaborarii intre state si popoare, si chiar un caracter superstatal, prin infiintarea de
asemenea organisme politice la nivelul unor comunitati regionale sau mondiale.

Institutiile politice, atat pe plan mondial cat si pe plan international, se pot afla in
relatii de alianta sau opozitie.
c) Conceptiile politice, o alta componenta a sistemului politic, constituie reflectarea in
viata spirituala a modului de organizare si conducere a societatii. Elementul esential
al conceptiilor politice il constituie doctrinele politice. Doctrinele politice exprima o
anumita conceptie de organizare si conducere a societatii, pe baza unui principiu sau
unghi de vedere propriu precum: democratic, dictatorial, conservator, liberal,
socialist, social democrat, tehnocrat etc. Valoarea conceptiilor politice se oglindeste,
de fapt, in programele si platformele partidelor politice, in natura organizarii si
conducerii politice a societatii.

Toate cele trei componente ale sistemului politic se afla intr-o stransa legatura,
asigurand, in parte si impreuna, functionalitatea sistemului politic in calitatea sa de
reglator al vietii sociale, al organizarii si conducerii acesteia.

Functiile sistemului politic de reglare, organizare si conducere a societatii se

manifesta contradictoriu, intrucat ele reprezinta o expresie a pluralitatii intereselor
individuale, grupurilor sociale, comunitatilor umane care trebuie oglindite in mod
corespunzator si armonizate, in scopul gasirii celor mai adecvate solutii.
Functionalitatea sistemului politic presupune si contradictia intre competenta
procesului stiintific de fundamentare a deciziilor si nivelul redus de cunoastere,
specific formelor institutionalizate ale democratiei. Cresterea complexitatii
problemelor solicita o competenta sporita a persoanelor implicate in procesul
informarii, analizei, diagnozei, prognozei. Contradictia manifestata intre scientizarea
procesului de conducere si democratie nu trebuie inteleasa ca fiind o opozitie fatala.
Solutia problemei se afla intr-o conlucrare activa intre puterea politica si stiinta.

Situatii contradictorii se manifesta si datorita devierii unitatii dintre drepturi si

indatoriri la nivelul civismului. Exista tendinta ca unii indivizi sa le ia in seama numai
drepturile si sa desconsidere indatoririle ce revin cetateanului, din constitutie si legile
tarii respective.
Rolul reglator al politicului in societate este perturbat si de alte manifestari:
fenomenele de blocaj a democratiei, de birocratism, de formalism, de alienare
politica, de aparitie a unor regimuri dictatoriale.

Privit in ansamblu, politicul reprezinta elementul de coagulare, de organizare si

conducere a societatii, constituind un factor indispensabil pentru existenta si
dezvoltarea diferitelor comunitati umane, a societatii omenesti in general.

14. Tipologia sistemelor politice

Sistemele politice se pot clasifica astfel:
1. Sistemul politic pluralist;
2. Sistemul politic al partidului dominant;
3. Sistemul politic partid-stat.

Sistemul politic pluralist se caracterizează prin funcţionarea mai multor partide

politice, alternanţa la putere fiind asigurată fără ca vreunul dintre ele să realizeze o
dominaţie durabilă. Sistemele pluraliste, dependente de fragmentarea votului, se
definesc şi prin structura policromă a guvernului, regula constituind-o coaliţiile
guvernamentale.
Ca subtip, menţionăm sistemul politic bipartidist unde, prin tradiţie, doar două
dintre partidele existente alternează la putere (rotativa guvernamentală), aşa cum o
arată, spre exemplu, experienţa politică americană.
Sistemul politic cu partid dominant este definit prin distanţarea categorică şi de
durată a unui partid politic faţă de celelalte, puterea politică având aceeaşi structură şi
componenţă timp îndelungat. Monopolul partidului dominant se realizează în baza
funcţionării unui sistem electoral corect şi a respectării celorlalte principii ale
democraţiei. Exemplu: Japonia.
 Sistemul politic partid-stat se caracterizează prin monopolul nelegitim al unui
singur partid, prin supunerea statului de către partidul unic (exemplul statelor
comuniste). În acest caz, realizarea funcţiile vitale ale sistemului politic se realizează
prin constrângere violentă şi birocraţie excesivă.
Este un sistem politic nedemocratic, care promovează interesul de grup sau de
clasă, care în raport cu societatea sunt în minoritate, excluzând opţiunile şi voinţa
majorităţii, interesele şi aspiraţiile acestora.

Aşadar, vom distinge între sistemul politic şi regimul politic din perspectiva
invocată a diferenţei de nivel în abordarea teoretică a celor două noţiuni – ca raport
între model, relativ stabil, şi formele lui concrete de manifestare – şi, totodată,
între regim politic, în sens de guvernământ, şi termenul ideologic de regim politic,
tot mai des folosit în analizele politice.

Forma de guvernământ – desemnează modul de exercitare şi manifestare a

puterii de stat, constituirea şi funcţionarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprimă
modul în care se exercită puterea de stat. Astăzi întâlnim următoarele forme:
1. Monarhiile constituţionale – Marea Britanie, Suedia, Olanda, Belgia, Japonia
– principiul „regele domneşte, dar nu guvernează”, având o simplă funcţie de
reprezentare a statului;
2. Republici parlamentare – acele state în care Parlamentul, în raport cu restul
instituţiilor, are un rol hotărâtor în organizarea, direcţionarea şi conducerea societăţii,
dispunând în raport cu executivul sau instituţia şefului statului de un surplus de
atribute şi prerogative. În această formă de guvernământ, preşedintele, ca şef al
statului, are numai un rol reprezentativ, foarte apropiat de cel al monarhilor
constituţionali. Exemple: Germania, Italia, Grecia, Africa de Sud.
3. Republici prezidenţiale – În aceste state, preşedintele deţine şi exercită
importante prerogative legislative şi executive, punându-l într-o situaţie cel puţin
egală cu cea a Parlamentului sau a guvernului. În SUA, preşedintele este şeful
executivului (îndeplineşte şi funcţia de prim-ministru).

Structura de Stat – are în vedere raportul dintre organele centrale şi locale. Din
această perspectivă se întâlnesc: state unitare, state federative şi state confederative.
1. State unitare – se caracterizează prin existenţa unei conduceri centralizate. O
problemă care a stârnit vii controverse este aceea a raportului dintre caracterul unitar
al statului şi principiul descentralizării, în sensul creşterii autonomiei locale
administrative, a sporirii competenţelor de decizie a organelor locale (primării,
consilii). Exemple: România, Polonia, Bulgaria, Ungaria.
 2. Statele federative – presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun
de un stat central cu competenţe şi personalitate distinctă faţă de celelalte state
membre. Are următoarele caracteristici:
a) ordine constituţională comună
b) funcţiile statului sunt împărţite între statul federal şi statele membre.
c) statul federal e însărcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentând
şi statul în relaţiile internaţionale;
d) statele membre îşi păstrează o autonomie relativă.
4. State confederative – sunt state suverane, păstrându-şi supremaţia şi
independenţa în mod integral. Are următoarele caracteristici:
a) statele asociate sunt independente, suverane, atât în plan intern, cât şi
internaţional;
b) naşterea confederaţiei este rezultatul voinţei statelor membre, creaţia unui act
juridic de drept internaţional;
c) poate presupune existenţa unuia sau mai multor organisme comune, dar cu
autoritate limitată

16. In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului politic o

constituie institutiile politice. Ele asigura derularea si realizarea efectiva a vietii si
practicii politice. Principala lor caracteristica este aceea ca au ca obiect de activitate
puterea politica, organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea si legitimarea ei.
In cadrul oricarui sistem politic se intalnesc doua tipuri distincte de institutii politice:
a) institutii politice statale care au in centrul lor statul, cea mai importanta si cea mai
veche institutie a societatii si care in functie de natura puterii exercitate se impart in:
- institutia politica executiva - guvernul;
- institutia legislativa - parlamentul;
- institutia sefului statului.
b) institutii politice extrastatale din care fac parte partidele politice.
Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost si
ramane statul. Ea este in acelasi timp si prima institutie politica structurala, organizata
si institutionalizata de detinere, exercitare si legitimare a puterii politice.
O problema mult disputata care nu si-a gasit nici astazi o rezolvare deplina, este aceea
a definirii si genezei statului. Diversitatea de pareri si opinii a fost si este determinata
de mai multi factori cum ar fi:
- momentul istoric si perioada in care a fost analizat statul;
- nivelul dezvoltarii stiintelor sociale;
- interesele sociale, economice si politice care au primat in studiul problematicii
statului;
- criteriile de la care s-a plecat si care au primat in cercetarea statului;
- domeniile stiintei din perspectiva carora a fost definit si investigat statul.
*De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a generat mai
multe teorii:
1. Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora, statul este o
creatie divina, rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si supunerea fata de acesta
este o obligatie religioasa.
2. Teoria patriarhala
Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat
nastere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui
Dumnezeu
3. Dreptul natural
Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din antichitate, fiind
sustinuta si promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi, scoala stoica greceasca,
Epicur etc.
4. Teza contractualista a statului
Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul,
fundamentul acesteia. Ea marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in
sensul ca inlatura vechea ipoteza teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o
vointa divina.
5.Teoria organicista
A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a vechii clase feudale
si a bisericii fata de burghezie, de revolutie si doctrina sa liberala.
6. Teoria violentei
A incercat sa explice aparitia statului ca o simpla necesitate naturala a oamenilor de a
curma violenta din societate, de a statua ordinea intre oameni, clase si grupuri sociale.
7. Teoria psihologica
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar
fi: vointa, dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi obiceiuri, facturii psihice,
elemente ce au ca impus si inchegat statul.
8. Teoria juridica
In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea reglementarii prin acte
normative de esenta juridica a relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri si clase
sociale, a statuarii rolului si locului acestora in societate.

9) Paradigmele doctrinar politice moderne si contemporane sunt cele care analizeaza

puterea statala din perspectiva politica. Ele pun accentul pe locul si rolul statului in
societate, pe atributele si prerogativele institutiilor sale.
Desigur, toate aceste teorii, luate fiecare in parte, contin intr-o anumita masura unele
mai mult, altele mai putin sau chiar deloc, anumite adevaruri.
Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori:
- dezvoltarea de ansamblu a societatii in plan social, organizatoric, economic si
politic;
In plan organizatoric, trecerea de la triburi la uniunea de triburi si tendinta acestora de
constituire in popoare a determinat un cadru politic superior- statul.
- trecerea la sedentarism a impus existenta si apararea unui teritoriu si in stransa
legatura cu acestea, existenta unei institutii politice adecvate, concretizate in stat;
- aparitia proprietatii private, diviziunea sociala a muncii si a plusprodusului a
determinat de asemenea aparitia unor institutii politice autonome care sa
reglementeze relatiile dintre producatori, dintre membrii societatii.

Aparitia si evolutia statului a fost o legitate a dezvoltarii sociale. Ea a raspuns si a fost

impusa de nevoi sociale, iar statul a fost singurul in masura sa o satisfaca.

22.
Activitatea politica in societate se realizeaza nu numai prin intermediul statului, a
institutiilor si organismelor ce tin de acesta, ci si printr-o vasta si complexa retea de
organizatii si institutii extrastatale. Dintre acestea cele mai vechi si importante sunt
partidele politice.
Existenta partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezinta un element
esential al vietii democratice.
Democratia incepe si exista numai odata cu aparitia si dezvoltarea partidismului.
Notiunea de partid are o vechime milenara, ea deriva in majoritatea lumilor moderne
din latinescul pars-partis si desemneaza intr-o acceptiune semnatica: o grupare de
oameni constituita in mod voluntar, animati de aceleasi idei, conceptii, interese,
scopuri care actioneaza in comun in baza unui program, in vederea realizarii acestora.
Partidele politice nu au avut aceiasi pondere, semnificatie si valoare in toate
oranduirile sociale. Trebuie facuta o delimitare neta intre asa-zisele partide ce au
existat in sclavagism si feudalism, fata de cele din societatea moderna, capitalista.
Primele asocieri mai mult sau mai putin organizate si stabile apar in sclavagism si
apoi in feudalism, ele asemanandu-se foarte mult cu societatile secrete, oculte,
congregatiile, corporatiile, ordinile existente in aceste societati. Asemenea "partide"
apar in statele grecesti Sparta, Atena, in Imperiul Roman. La randul lor, oamenii
politici de vaza ca Cicero, Catilina, Fratii Grachus, Pompei, Cezar isi constituie si ei
propriile lor "partide".
In feudalism, ca urmare a predominarii formei monarhiei absolute in organizarea si
conducerea societatii, chiar si in aceasta forma, partidele decad. La nivelul social, in
feudalism, societatea se structureaza in partida nobilimii, a clerului, a taranimii, iar
catre sfarsitul feudalismului in starea a III-a ce grupa elementele antifeudale. In
acelasi in feudalism, cand civilizatia este dominata de religie, popoarele, tarile lumii
sunt grupate in functie de doctrina teologica in crestinism, islamism, budism,
hindusism, etc.
De regula, in societatea medievala asa-zisele partide apar in interiorul nobilimii, intre
forma sa laica si ecleziastica, iar catre sfarsitul acestei societati, intre nobilime si
starea a III-a ce grupa elementele viitoare burgheziei si masele populare.
Referitor la partidismul specific sclavagismului si feudalismului se pot face
urmatoarele aprecieri:
-In aceste societati, "partidele" nu au constituit entitati politice de sine statatoare,
institutii ale structurii si functionalitatii vietii politice.
-"Partidele politice" din aceste societati nu desfasurau o activitate permanenta, ci una
sporadica, efemera, nefiind bazata pe un program politic coerent si clar.
-Aceste grupuri nu au reusit sa atraga in circuitul vietii politice toate clasele si
categoriile vietii sociale, ci dimpotriva, importante segmente sociale, cum era cazul
sclavilor in antichitate, al taranilor, maselor populare in feudalism, al tinerilor,
femeilor au ramas in afara perimetrului actiunii lor;
-Nefiind componente structurale, institutionale si functionale ale vietii politice, acest
gen de partide nu au putut juca un rol sau o functie deosebita in societate, in
organizarea si conducerea acesteia.

Revolutiile burgheze, dar si opozitia vechii clase feudale vor da nastere la

fundamentele doctrinar-politice si odata cu acestea si la instrumentele aplicarii lor-
partidele politice.
In aparitia si impunerea partidelor politice au contribuit urmatorii factori:
-lupta antifeudala.
-Noul sistem de constituire si exercitare a puterii impus de burghezie bazat pe noi
valori si principii, ca cel al reprezentativitatii, al eligibilitatii, al democratismului au
impus necesitatea constituirii partidelor politice moderne.
Partidele politice se interpun intre marea masa a alegatorilor si organismele si
institutiile reprezentative democratice. Tot partidele sunt cele care creeaza prin
reprezentantii lor alesi institutiile politice (parlamentul, guvenul, institutia sefului
statului) si tot ele, prin aceiasi reprezentanti, le asigura functionalitatea;
-In multe tari, partidele politice s-au nascut din cerinta realizarii unor sarcini si
obiective ale luptei de eliberare nationala, de constituire sau desavarsire a statului
national. In aceste situatii, partidele politice au fost singurele care au reusit sa uneasca
intr-o singura forta social-politica pe cei interesati in lupta nationala.

1. 29.
Noţiunea de regim politic
Este dificil de a da definiţia regimului politic. Prin forma de guvernământ se încearcă
de a stabili cine exercită puterea politică într-o societate dată – a) o persoană, un grup
restrâns de persoane sau b) masa populaţiei. Prin determinarea regimului politic se
pun în evidenţă modalităţile, procedurile sau metodele prin care aceste persoane
guvernează.[1]
Regimul politic exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, evocă
raporturile dintre componentele sistemului social-politic şi economic. I.Deleanu
menţionează că regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor şi al mijloacelor prin
care se realizează puterea.

2. Regimuri politice

Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regimuri politice este
puterea, mai precis modul de organizare a puterii. Totodată se ia în consideraţie natura
raporturilor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic dintre instituţiile
guvernante, caracterul real al opoziţiei, etc. În dependenţă de criteriile date, doctrina
constituţională a clasificat regimurile politice în trei categorii:
1. Regimuri politice pluraliste;
2. Regimuri politice dictatoriale sau totalitare;
3. Regimuri politice mixte.

Luând în considerare modul de organizare şi exercitare a puterii, a distribuirii

funcţiilor acesteia între diferite categorii de organe, regimurile politice se clasifică în:
1. Regimul convenţional sau guvernământul de adunare (are la bază confuziunea
puterilor);
2. Regimul dictatorial;
3. Regimul directorial;
4. Regimul parlamentar, identificat prin colaborarea puterilor;
5. Regimul prezidenţial caracterizat prin separarea strictă a puterilor;
6. Regimuri mixte;
7. Regimurile ţărilor socialiste.

Regimul dictatorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea

puterilor. Se instaurează preeminenţa executivului faţă de legislativ. Nu doar prin
opresiunea adunării sau adunărilor legiuitoare se ajunge la un regim politic autoritar.
Acest regim politic autoritar este instituit şi menţinut prin constrângere. În condiţiile
existenţei unui şef de stat (şef al executivului), puterea se personalizează excesiv ce
duce la instaurarea unui sistem totalitarist.
Regimul directorial. Întreaga putere executivă este deţinută de un colegiu. Acest
colegiu este ales de legislativ pe un terme stabilit de constituţie şi nu poate fi revocat
înainte de expirarea mandatului său. Legislativul poate anula sau modifica actele
executivului. Regimul directorial nu cunoaşte instituţia responsabilităţii politice a
miniştrilor. Astfel, executivul regimului directorial este dependent de legislativ. În
practică, subordonarea executivului faţă de legislativ nu este întotdeauna realizată în
regimul directorial. În Elveţia, ţară care consacră astăzi acest sistem, executivul
influenţează în mare măsură legislativul.
În Guvernământul de adunare puterea legislativă o domină pe cea executivă.
Caracteristicile acestui regim politic sânt:
– plenitudinea competenţei parlamentului;
– dreptul parlamentului de a anula deciziile guvernului;
– structura colegială a executivului;
– desemnarea şi revocarea executivului de către parlament;
– imposibilitatea executivului de a demisiona.
Un astfel de regim apare rar şi este temporar. De obicei se transformă într-un
guvernământ dictatorial sau în regim parlamentar.
Regim parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. Aici organul legislativ şi
organul executiv sânt distincte şi colaborează în exercitarea funcţiilor statului. ele
dispun de mijloace politice care le permit să se controleze reciproc. Caracteristic
pentru regimul dat este.
– existenţa unui executiv dualist: şeful statului şi guvernul;
– şeful statului nu este responsabil politic faţă de parlament;
– dacă şeful statului a fost ales de parlament sau de către corpul
electoral, el nu poate fi revocat;
– guvernul, ca organ colegial, răspunde politiceşte în faţa parlamentului;
– parlamentul poate demite guvernul;
– guvernul răspunde indirect pentru activitatea şefului statului. Actele
şefului statului trebuie contrasemnate de către şeful guvernului;
– guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;
– guvernul, prin intermediul şefului de stat poate recurge la dizolvarea
parlamentului.
Ca produs al istoriei, regimul parlamentar se divizează în două tipuri:
Regimul parlamentar dualist se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a
guvernului nu doar în faţa parlamentului, ci şi în faţa şefului de stat.
Regim parlamentar monist. Aici guvernul este responsabil doar în faţa parlamentului
ales prin vot universal, direct.
Regimul prezidenţial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în
stat. Principalele trăsături ale acestui regim sânt:
– stricta repartiţie a atribuţiilor dintre puterea legislativă şi cea
executivă;
– independenţa celor două puteri. Ele nu dispun de instrumente de
presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor;
– şeful statului este totodată şeful guvernului ales prin sufragiu
universal;
– guvernul nu acţionează ca organ colegial şi solidar. Membrii
guvernului sânt numiţi în funcţie cu acordul Senatului. Ei răspund individual în faţa
şefului statului;
– şeful statului, respectiv şi a guvernului, nu poate fi demis din funcţie
de către parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.[2]
Exemplu tipic de regim prezidenţial sânt Statele Unite ale Americii.

3. Regimuri mixte

Regimurile mixte sânt produsul unor combinaţii de elemente ce aparţin unor

regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi celui parlamentar. Având
ca criteriu raporturile dintre puteri, regimurile mixte se grupează în trei categorii:
Regim convenţional, în care are preeminenţă parlamentul. Prim-ministrul sub
conducerea şi controlul parlamentului.
Regim prezidenţial: hegemonia aparţine preşedintelui, îndeosebi dacă majoritatea se
constitue ca suport al preşedintelui.
Regimuri intermitent prezidenţiale: preşedintele şi prim-ministrul îşi partajează
atribuţiile executive în funcţie de circumstanţe.[3]

4. Regimurile ţărilor socialiste

Majoritatea regimurilor ţărilor socialiste, pe parcursul existenţei lor, sânt regimuri

totalitare. Elementele definitorii ale regimurilor socialiste sânt:
– sursă doctrinară unică;
– preeminenţa economicului în viaţa socială şi socializarea violentă a
proprietăţii;
– partidul politic unic şi omnipotent;
– refuzul aplicării separaţiei puterilor în stat şi contopirea organelor de
stat cu cele de partid;
– impunerea violentă a principiului unanimităţii;
– ignorarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
– implicarea aparatului represiv în toate sferele vieţii sociale;
– cultul personalităţii conducătorului;
– manipularea maselor, etc.[4]
Anul 1989 a fost anul crahului politic şi ideologic al comunismului. Fostele state
socialiste au declanşat un proces de lichidare a structurilor de guvernământ comunist
şi au înlocuit regimul politic totalitar cu regimul politic pluripartidist democratic.

Tipuri de regimuri politice- democraţie, totalitarism, autoritarism.

Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă

multitudinea de forme în care acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre
formele sociale de conştientizare, organizare şi promovare a scopurilor ei.

În zilele noastre însă, se disting urmatoarele tipuri de regimuri politice:

- liberale: ce corespund societăţii occidentale- DEMOCRATICE;

- totalitare: cărora le sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia de stat
unică, intangibilă şi monopolul statului asupra întregii activităţi economice, sociale,
educaţionale şi de cultură, totul este judecat după criterii ideologice şi politice;
-autoritare: specifice noilor naţiuni, pe cale de a-şi defini structurile politice.

Clasificarea regimurilor politice se raportează frecvent la următoarele criterii:

1) cât de implicat este publicul în procesul de guvernare, ceea ce reprezintă
dimensiunea participare – extindere;
2) până la ce punct masele se supun conducătorilor lor de frică sau din convingere,
aceasta fiind dimensiunea constrângere – persuasiune;
3) în ce măsură sistemul îi obligă pe guvernanţi să reflecte valorile masei sau îi
autorizează să le omită în numele comunităţii şi al valurilor viitorului, constituind
dimensiunea ordine – reprezentativitate.

30. Regimuri politice democratice

Regimurile democratice au aparut o data cu primele forme de organizare democratica
a societatii, având însa o serie de trasaturi specifice în raport cu formatiunile sociale.
Daca în sclavagism si feudalism, regimurile democratice au reprezentat raritati, o
data cu epoca moderna, cel putin în tarile dezvoltate, acestea devin o forma
principala de exercitare a conducerii politice a societatii, îmbracând forme specifice
în raport de conditiile concrete ale fiecarei tari: regimuri politice democratice în
cadrul unor monarhii constitutionale (Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia,
Japonia etc.); regimuri democratice în cadrul unor republici parlamentare (Italia,
Germania, Portugalia, Finlanda etc.); regimuri democratice prezidentiale (SUA,
Franta, România etc.).
Dupa înfrângerea fascismului în cel de-al doilea razboi mondial si scoaterea în afara
legii a miscarilor si partidelor care au generat regimuri politice dictatoriale, precum si
în procesele ce au loc astazi în tarile estice, inclusiv în fosta Uniune Sovietica asistam
la extinderea regimurilor democratice care sunt pe cale sa se instaureze în majoritatea
statelor lumii, îmbracând forme specifice de la o tara la alta si chiar de la un continent
la altul.
Trebuie mentionat ca procesul de democratizare se extinde si în
lumea a treia, inclusiv în tarile aflate multa vreme sub influenta comunista. Procesul
de democratizare a vietii politice cunoaste în ultima vreme un curs rapid de extindere
în America Latina, iar tarile Africii traverseaza o perioada accentuata de framântari
politice cu tendinta vadita de democratizare, pe întreg continentul african.
Se poate aprecia, asadar, ca, în epoca contemporana, regimur ile democratice capata
o pondere tot mai mare în viata politica a tuturor tarilor, de aceasta fiind legata
promovarea progresului si prosperitatii, a colaborarii între popoare si, în ultima
instanta, a mentinerii pacii.
Substanta regimului politic democratic se afla în sistemul drepturilor si libertatilor
omului, ceea ce permite cetatenilor sa aiba acces la viata politica si sa determine
prin vointa lor cursul si calitatea regimului politic. Un regim politic este
democratic în masura în care libertatea, democratia, pluralismul si parlamentarismul
fundamenteaza existenta societatii globale,
implicit, esenta democratica a regimului politic presupune ca statul sa aiba libertate
de actiune în sensul ca puterile sale de natura politica, economica, culturala,
educationala etc., sa nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din gruparile care le
disputa, caci orice identificare cu acestea, în detrimentul majoritatii cetatenilor,
poate sa conduca la un regim politic antidemocratic, dictatorial. De aceea, încalcarea
jocului democratic, de catre un grup sau altul, înseamna anularea libertatii proprii a
celorlalte grupari sau cetateni, dar si un atentat la libertate, autoritatea si suveranitatea
puterii publice a statului ce reprezinta interesele societatii.
Suportul mentinerii unui regim democratic constitutional se afla în competitie
permanenta a structurilor pluraliste ale societatii civile si politice. Specific acestui
cadru este faptul ca grupurile si cetatenii poseda libertatea si autonomia fata de
puterea statului, ceea ce face posibila manifestarea opozitiei ca factor de control al
puterii si de edificare a valorilor democratice. Legitimitatea functionarii regimului
politic democratic este data de votul cetatenilor în momentul alegerilor, activitatea
prin care se exercita un control atât asupra regimului puterii, cât si asupra opozitiei.
Într-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizeaza prin lipsa puterii personale,
prin limitarea mandatului si responsabilitatea celor alesi în fata poporului. În acest
mod, puterea este dispersata, limitata, controlata si concurentiala, ceea ce determina
reproducerea puterii politice a regimului în procesul dezvoltarii democratice. În esenta
un regim democratic trebuie sa aiba la baza în mod permanent, principiile democratiei,
ale statului de drept.

31. Doctrine politice contemporane privind democratia

În contextul actual al confruntarilor de idei consacrate fenomenului politic,

raporturile societate-cetatean, problematica democratiei, organizarii si conducerii pe
baze democratice ocupa un loc central.
În epoca noastra, îndeosebi dupa cel de -al doilea razboi mondial,
doua au fost principalele doctrine care au abordat problema democratiei: doctrina
politica din tarile cu vechi traditii democratice; doctrina politica privind democratia
în socialism.
Referitor la continutul primei doctrine a democratiei din tarile occidentale, aceasta
are ca ax principal pluralismul politic si pluripartidismul, separarea puterilor în stat,
votul universal liber exprimat, independenta mijloacelor de informare, dreptul la
asociere si libera exprimare a tuturor cetatenilor etc. Aceasta doctrina a cunoscut si
cunoaste o dezvoltare deosebita o data cu extinderea ei aproape în toate tarile din
lume, inclusiv în cele din est.
În cadrul acestei doctrine, distingem nuante diferite în functie de etapa, tara,
punându-se accentul pe unul sau altul din elementele democratiei. Astfel, teoria
democratiei pluraliste acrediteaza, pe buna dreptate, ideea ca o veritabila democratie
are la baza un sistem social, inclusiv existenta unor organizatii cu caracter
profesional, si a unor partide politice puternice care asigura deplina libertate de
gândire si actiune a cetatenilor cei iau parte, prin reprezentantii lor, la conducerea
întregii societati.
În acest mod se asigura o colaborare între societatea civila si societatea politica,
aceasta din urma bazându-se pe stat si institutiile
sale care, prin tot ceea ce face, trebuie sa slujeasca pe cea dintâi, adica societatea
civila. Teoria democratiei pluraliste are un caracter dominant în cadrul întregii
democratii din epoca contemporana.
Legat de unele caracteristici ale democratiei din anumite tari a aparut o noua teorie -
teoria grupurilor de presiune - dezvoltata la început în SUA, iar apoi în Europa
Occidentala.
În acceptiunea acestei teorii "grupurile de presiune" sunt asocieri de indivizi care iau
nastere pe baza unor interese de moment sau de perspectiva, fara sa aiba o
organizare clara, program sau statut care sa afirme interesele respective. Aceste
grupuri de presiune se pot constitui ad- hoc, în legatura cu un anumit eveniment, sau
sunt constituite dinainte pe baza unor interese proprii, dar pot actiona în anumite
împrejurari pentru a determina un anumit curs al vietii politice. În acest sens,
grupurile de presiune pot sa aiba un rol pozitiv atunci când promoveaza idealuri ce
se identifica cu aspiratiile democratice (exercitarea unor presiuni de catre sindicate,
asociatii profesionale, studentesti, de creatie etc.) sau un rol negativ, când actiunile
acestor grupuri contravin intereselor democratice (grupuri monopoliste, mafia si
chiar grupuri cunoscute pentru pozitii democratice, dar care pot fi manipulate la un
moment dat). Oricum, grupurile de presiune exista ca o realitate, si actiunea lor nu
poate fi ignorata.
Alte teorii din cadrul doctrinelor politice democratice occidentale sunt teoriile
poliarhice, în care elementele de democratie sunt combinate cu cele de conducere de
catre elite. Adeptii acestei teorii sustin ca exercitarea conducerii politice trebuie sa o
faca elitele, prin respectarea principiilor democratice, dar care sa se manifeste
autoritar, îndeosebi în perioadele de criza sau de situatii când teritoriul national este
amenintat din afara.
În masura în care si în tarile foste socialiste se extinde sistemul democratic, în
aceeasi masura, apar doctrine si teorii privind democratia, ca cele despre care a fost
vorba mai sus.
Instaurarea socialismului într-un numar de tari a fost însot ita si de o doctrina politica
privind democratia - asa-zisa democratie socialista de tip superior. Elementele
componente ale acestei doctrine erau: tagaduirea valorilor reale ale democratiei de
pâna atunci; instaurarea democratiei pe calea dictaturii prole tariatului, care putea fi
exercitata în cadrul si în afara legii; existenta unui singur partid detinator al puterii
politice în stat; eliminarea principiului separatiei puterii politice în stat; lipsa oricarei
independente a mass-mediei, subordonarea totala partidului unic conducator;
absenta garantiilor legale privind drepturile si libertatile cetatenilor; ruptura totala
între declaratii (vorbe) si fapte; existenta pur formala a unui sistem institutionalizat
democratic, menit sa marcheze
exercitarea dictaturii; în numele unor idealuri de dreptate si echitate sociala, în
numele poporului, se savârseau tot felul de abuzuri, crime, statul fiind un stat al
fortei, nu al dreptatii.
În cadrul acestei doctrine au existat anumite nuante materializate în anumite teorii
cum sunt: teoria socialismului democratic, socialismul cu fata umana etc.
Prin esenta sa, socialismul bazat pe un sistem politic în care
monopolul puterii se afla în mâna unui singur partid, oricâte retusuri s-ar face
socialismului, el nu poate sa de vina democrat sau cu fata umana, între socialism si
democratie existând o totala incompatibilitate.

32.Autoritarismul

Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi

regimurile autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de
uşor să se stabilească criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile
autoritare între ele. Acest lucru e valabil în special în cazul unui tip particular de
regim autoritar, şi anume regimul totalitar. Cele două tipuri de autoritarism sunt: unul
conservator în care elitele politice şi regimul pe care îl sprijină şi căruia îi dau
substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în special structura claselor
sociale. În acest tip de autoritarism defensiv, conducerea politică încearcă să
menţină status-quo-ul existent împotriva forţelor noi care încearcă să impună
schimbări
 Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi
mobilizator, care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau
clase noi care încearcă să înlocuiască status-quo-ul existent. Toate formele de
autoritarism se caracterizează prin instabilitate. Există un conflict între elitele politice
aflate în competiţie, unele încercând să se menţină la putere, iar altele să obţină
puterea. Conflictul se poate muta şi pe plan economic, atunci când intervine lupta
între elitele politice şi cele economice.

În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se

caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric.
În multe regimuri autoritare există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite
existenţa grupurilor autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de
exemplu, Biserica şi multe grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de
pluralism politic.

Totalitarismul

În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind

înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al
elitei conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor,
desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora.

Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei,

educaţiei, culturii, religiei şi chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină
extrem de ideologice în scopurile pe care şi le propun. Deseori sunt utopice şi
transcendentale, deci radical diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care vor să o
controleze şi să o modifice. Ideologia este extrem de mobilizatoare. Ce înseamnă
acest lucru? Mobilizarea este intensificarea participării. Este procesul prin care
regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa publică.
Regimurile totalitare, dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de
a-şi impune ideologia şi de a organiza consimţământul să dezvolte un consens popular
larg, dar nu în sens democratic, ci e vorba doar de o aprobare din partea populaţiei.

Puterea aparţine în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Spre
exemplu, puterea pe care o întrupează statul, prin partidul unic, poate strapunge usor
barierele de protectie ale vieţii si drepturilor particulare ale fiecărui cetaţean. Spre ex,
teoretic regimul comunist a fost un regim democratic fiindca Presedintele si
Parlamentul (numit Marea Adunare Nationala) erau alesi de popor prin alegeri libere.
Din punct de vedere practic insa alegerile erau “regizate” astfel incat nu erau tocmai
libere, ceea ce a determinat includerea acestui regim in categoria regimurilor
totalitare. În orice caz, este cvasiunanima ideea ca fascismul, nazismul şi comunismul
ar fi fost regimuri totalitare.

Fascismul:

Fascismul este o ideologie politică radicală și autoritară definită în primul

rând de un naționalism radical (numit și "ultra-naționalism"). Fasciștii încearcă să
organizeze o națiune în conformitate cu perspectivele, valorile și sistemelele
corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia. Ei susțin crearea unui
stat totalitar cu un singur partid, care urmărește mobilizarea în masă a unei națiuni și
crearea unui ideal „om nou”, pentru a forma o elită care reglementează
prin îndoctrinare, educație fizică și politici familiale, inclusiv eugenism. Fasciștii cred
că o națiune presupune o conducere puternică, o singură identitate colectivă și
capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține națiunea
puternică. Guvernele fasciste interzic și suprimă opoziția față de stat.
Fascismul a fost fondat de către sindicaliștii naționaliști italieni în Primul
Război Mondial, care a combinat viziuni politice de stânga și de dreapta, dar gravitau
spre dreapta la începutul anilor 1920. Oamenii de știință consideră în general că
fascismul este de extremă dreapta.
Fasciștii sprijină violența, războiul și militarismul, ca furnzior de transformare
pozitivă în societate, de aducerea a unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe
de a domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin
intermediul serviciului militar. Fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni, care
creează regenerare, spirit și vitalitate națională.
Fascismul este: anticomunist, antidemocratic,
antiindividualist, antiliberal, antipalamentar, anticonservator, antiburghez și
antiproletar și în multe cazuri, anticapitalist.
Fascismul respinge conceptele de egalitarism, materialism și raționalism în
favoarea acțiunii, disciplinei,ierarhiei, spiritului și a voinței.

33. Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe

ideologia si partidul politic de extrema dreapta sau de extrema stânga, ale caror
mijloace si practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale puterii
absolute discretionare, exercitate prin teroare, propaganda si asasinat. Regimurile
totalitare au unele trasaturi comune: la baza aparitiei si mentinerii lor au stat:
existenta unui singur partid, fapt ce a determinat înlaturarea statului de drept;
ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la fascism s-a manifestat
în exterminarea popoarelor si indivizilor apartinând altor comunitati, rase sau
conceptii, iar ideologia comunista, prin misiunea "istorica" a clasei muncitoare si a
tezei "luptei de clasa", care a distrus drepturile si libertatile natiunilor, ale indivizilor,
ale tuturor comunitatilor sociale care s-au aflat sub comunism; mitul dominatiei
charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca, creându-se cultul sefului
(personalitatii) întretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului, impuse
pâna la dimensiunile unei isterii colective.
Regimurile totalitare comuniste au aparut în timpul primului razboi
mondial (în fostul imperiu tarist) si dupa al doilea razboi mondial în unele tari din
centrul si estul Europei, în Asia si America Latina si au disparut, în buna parte, ca
urmare a revolutiilor anticomuniste din anii 1989-1990. Regimurile totalitare fasciste
au aparut dupa primul razboi mondial si au fost înlaturate la sfârsitul celui de al
doilea razboi mondial, ca urmare a victoriei Natiunilor Unite.
Dupa primul razboi mondial, îndelungat si pustiitor, comunitatea europeana s-a aflat în
fata unei profunde framântari socio-politice. Criza sociala puternica, razboiul, saracia
maselor au produs perimarea idealurilor si valorilor umaniste afectate profund de
mizerie si agresiune.
În cadrul procesului de eliberare nationala, s-a produs destramarea si prabusirea
vechilor structuri institutionale dominatoare ale marilor imperii, realizându-se o
noua configuratie national-statala în Europa.
Fascismul si comunismul, sisteme ale dictaturii si absolutismului, au aparut, mai
ales, în unele state foste imperiale, continuând si dezvoltând pe alte planuri traditiile
de dominatie antidemocratica.
În fostul imperiu tarist, în Ungaria si, în parte, în Germania, s-au produs revolutii
politice comuniste (bolsevice).
Dupa prabusirea marilor imperii, la scurt timp, se observa ca s-a trecut de la tarism la
comunism, de la austro-ungarism si imperiul militarist german la comunismul stângii
extremiste, ca, în final, sa se instaureze, în Ungaria si Germania, regimuri de extrema
dreapta, ceea ce, în ansamblu, a demonstrat disponibilitatea acestor societati,
mostenitoare ale fostelor
structuri imperiale agresoare, pentru asezarea regimurilor totalitare. Italia, dupa primul
razboi mondial, prezenta un imperialism sarac, neîmplinit în tendintele sale de
expansiune economica si teritoriala, unde criza sociala interna a declansat mari actiuni
revendicative. Gruparile de extrema stânga, puternice în centrele industriale din nordul
tarii, se orienteaza spre modelul sovietelor 1), ca modalitate a declansarii revolutiei
comuniste.
Miscarea politico-fascista, condusa de B. Mussolini (fost director al ziarului socialist
"Avanti", el însusi socialist în prima parte a vietii), reuseste, datorita slabiciunii si fricii
fortelor politice liberale, amenintate de valul revendicarilor sociale si de o posibila
revolutie bolsevica, sa impuna dictatura gruparii fasciste, venita si ea din miscarea agresiva
si violenta a strazii 2), ca "alternativa" în solutionarea crizei de "autoritate politica" si
"obtinerea echilibrului social".
Revolutia democratica din Rusia, din februarie 1917, ar fi putut permite dezvoltarea unei
societati democratice, pluraliste, proces însa oprit prin lovitura de stat a bolsevicilor din
luna octombrie 1917.
De remarcat ca o societate rusa, democratica, nu s-a putut dezvolta si maturiza în câteva
luni când, din punct de vedere economic si social, se afla în stadiul unui imperialism
feudal primitiv si autocratic, ale carei traditii absolutiste si represive au fost perfectionate
de noul tarism al partidului bolsevic.
Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta si cel de stânga (sau invers) este
specific societatilor tributare structurilor autoritare si de dominatie (exceptând în parte
statele supuse fortei, din afara dictatului si dictaturii), în care procesele dezvoltarii în
general si ale echilibrului social intern s-au desfasurat în absenta sau palida manifestare a
valorilor si normelor democratice (lipsa libertatii nationale, sociale, a pluralismului,
parlamentarismului, votului universal etc.).
34. Mass media indeplineste un sir de functii: informarea populatiei despre evenimentele
care au loc in tara si lume; invatamint, socializare; reclama in diferite ipostaze. Massmedia
influienteaza aproape toate sferele si institutiile societatii, inclusiv politica, asigurarile medicale,
invatamintul, religia.
Mass media este instrumentul cel mai important în relizarea procesului politic. In
politologia contemporana mass mediei este caracterizata prin astfel de titulaturi cum ar fi:
“marele arbitru”, „câinele de pază”, “puterea a patra”, de rand cu cea legislativă, executivă si
cea judecatorească. Increderea in televiziune este atat de mare incit unii politicieni considera,
că cel care controleaza televiziunea, controleaza toată ţara. Politica nu poate fi concepută fără
presa scrisă, radiou şi televiziune. Se poate afirma cu certitudine, că in schimbările majore prin
care trece ţara nostră, nu în ultimul rind un rol considerabil il joaca mass media. Mai mult ca
atât se poate de confirmat ca in lipsa veritabelilor partide de opozitie, mass media a jucat un rol
importatnt in prăbuşirea sistemului totalitar în Europa Centrală şi de Est.
funcţii principale a mass mediei: 1.urmărirea evenimentelor în lume (adunarea şi
răspăndirea informaţiei); 2.redactarea (selectarea şi comentarea informaţiei); 3.formarea
opiniei publice; 4.răspîndirea culturii. Cu alte cuvinte, mass media oferă o lărgă posibilitate
de comunicare între oameni. La fel, mass media mai îndeplineşte încă o funcţie importantă
despre informarea politică a populaţiei. Presa, radio, televiziunea pretinde la îndeplinirea
funcţiei de „cîine păzitor” în interesele publice, pentru a fi ochii şi urechile populaţiei, anunţînd,
de exemplu despre problemele economiei, creşterea narcomaniei şi corupţiei în coridoarele
puterii etc. Pentru justificarea acestei imagini, sau acestor pretenţii mass media trebuie să fie
independenţă atât din punct de vedere economic cît şi politică.
În majoritatea ţărilor dezvoltate mass media este o instituţie privată, ramură economică în
care sunt implicaţi zeci sau mii de oameni. Activitatea lor economică se bazează pe
colectarea, producerea, păstrarea şi „vinderea informaţiei”. În acestă calitate şi mass
media se supun legilor economiei de piaţă. mass media atinge interesele diferitor pături sociale
şi grupuri. Odată cu creşterea capacităţii economice şi influienţei socio-culturale mass media
poate avea o anumită liberate din partea statului şi corporaţiilor mari. Desigur, reclama fiind unul
din cele mai importante izvoare de finanţare şi creşterea profitului mass media fapt ce a creat
oportunităţi pentru păstrarea unei independenţe relative. Pe de altă parte nu se poat prezenta
lucrurile în acest mod, că producătorii de reclamă direct dictează redactorului şef al unui ziar
sau reviste în libertatea sa. Mass media în Occident cu singuranţă s-au transformat într-o
ramură independentă şi o afacere profitabilă a economiei cu interesele sale specifice, care nu
totdeauna coincid chiar şi uneori parţial intră în conflict cu interesele altor puteri influiente ale
societăţii sau politica de guvernare a ţării.
Începutul comercial, care stă la baza majorităţii organelor şi organizaţiilor mass mediei, în
principiu au o atutudine indiferentă faţă de conţinut, ea oferă posibilitatea pentru vinderea unei
game largi de informaţiei pe piaţă, pentru toate categoriile de populaţie.
Caracterul relatiilor statului si metodele de informare in masa variaza de la o tara la alta in
dependenta despre ce organe vorbeste massmedia, care stat concret in acest timp este la
putere, care probleme sunt in centrul atentiai, care este situatia in lume, in tara si multe altele.
Un rol important o are si in ce stadiu jurnalistii, reporterii, redactorii si editorii impart acestea in
alte valori sau idealuri.

35. Relația mass-media – sfera politică

Utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor mass-media de către oamenii politici și apariția
noilor tehnici de persuasiune bazate pe strategiile de marketing electoral reprezintă unul din cele
mai interesante fenomene care a reținut atenția începând de la cel de-al doilea Război Mondial
până în prezent. Majoritatea țărilor occidentale devin din ce în ce mai mult prada mediatizării
vieții politice, ceea ce este interpretat de unii specialiști drept un proces de ameliorare a dialogului
dintre guvernanți și societatea pe care aceștia o reprezintă. Pe de altă parte însă nu sunt puțini nici
aceia care afirmă că această îmbunătățire la nivel de dialog constituie o regresie a dezbaterii
democratice. Dar, întrebarea principală în cadrul acestui capitol al prezentului studiu de caz este
dacă influența mijloacelor de comunicare în masă este pozitiv-informativă sau negativ-
manipulativă, dacă ne referim la aspectul social.
Canalele mediatice, în special, televiziunea reprezintă una din cele mai veridice surse de informare
pentru un cetățean. Mai mult decât atât, conform studiilor efectuate, anume ea se bucură de cel mai înalt
grad de credibilitate din partea cetățenilor. Acest mijloc de comunicare în masă le permite să fie mai bine
informați și, prin urmare să-și perfecționeze modul de gândire. Nu trebuie omis din vedere însă nici faptul
că televiziunea poate deveni unul din instrumentele principale ale puterii și poate exercita o influență
negativ-manipulativă asupra cetățenilor. Poate fi privilegiată forma în dauna sensului, fondului; poate fi
privilegiat spectacolul în dauna argumentării, iar toate acestea constituie veritabile riscuri de sărăcire a
dialogului societate-politică și poate reduce viața politică la jocul unor prestații televizate.
Printre trăsăturile caracteristice mass media formulate de McQuail figurează și structurarea în mod
symbolic a relațiilor de putere, elaborarea și reconstituirea sferei opiniei publice
Pentru evaluarea rolului masiv al mass media în domeniul politic este nevoie de înțelegerea unor
smart-întrebări adresate cititorilor lor de Melvin DeFleur și Sandra Ball-Rokeach în finalul capitolului
”Teoria dependenței de sistemul mass media” din lucrarea Teorii ale comunicării de masă: ce s-ar
întâmpla dacă dintr-un motiv inexplicabil ar dispărea brusc mass media? ”Cum ar putea lumea înțelege
lumea în care trăiesc, acționează și își joacă rolurile, dacă n-ar exista nici un mijloc de comunicare de
masă? Cum și-ar îndeplini grupurile și organizațiile țelurile de înțelegere, acțiune și recreare? Cum ar fi
menținute ordinea și stabilitatea, cum ar avea loc schimbarea social, cum ar fi tratate și rezolvate
conflictele comunitare sau naționale, cum s-ar realize adaptarea la mediile schimbătoare? Și cum am crea
și menține semnificațiile commune care fac posibilă societatea noastră complex?”
Deși în acest fragment nu este menționat cuvântul ”politică”, îl subînțelegem, în mod evident, pentru că
anume politica este cea care ar suferi cel mai mult în urma unei atare opoziții. Or, anume mass media
reprezintă o resursă specifică a societății, destinată controlului social. Ea este arena pe care, la nivel
național și în mare măsură la nivel internațional, se structurează jocul politic.
În continuare voi analiza strict beneficiile pe care le are politica în urma stabilirii unei relații cu mass
media. Voi începe analiza prin enumerarea principalelor funcții sociale pe care le îndeplinește mass media
și de care beneficiază în mod direct sfera politică.

1. Funcția de informare – permite furnizarea informațiilor referitoare la faptele și situațiile ce se

produc în societate, în special, a informațiilor relevante pentru sistemul democratic care vizează
fenomenul participării civice, inovațiile și procesul schimbărilor, adaptarea la multitudinea
circumstanțelor vieții sociale.

2. Funcția de corelare – permite oferirea comentariilor, criticilor și interpretărilor evenimentelor

produse, contribuind astfel la procesele de socializare, la menținerea ordinii sociale, la dezvoltarea
 unui consens și la procesul de integrare. Aici pot fi menționate, în egală măsură și posibilitatea
stabilirii relațiilor și a coordonării numeroaselor activități politice.

3. Funcția de asigurare a continuității – permite exprimarea claselor dominante dar și a celor

minoritare, stimulează identitatea lor în timp și le conferă importanță în urma procesului de
mediatizare constant

4. Funcția de mediere – un răspuns la o chestiune de ordin foarte important și permanent,

identificat, în acest context cu mass media care facilitează acordurile și relațiile și reprezintă un
support pentru a reuni publicul.

Mai jos vom studia aspectele altor funcții ale mass media, cum ar fi cea de filtru și interpretare.

Importanța mass media pentru mediul politic constă în unicitatea acestui instrument de
face cunoscute puterii necesitățile sociale ale cetățenilor statului în cadrul căruia activează. În sens
invers, tot mass media transmite mediului social deciziile provenite din sfera politicului,
încorporând tălmăcit ideile care fac parte din dezbaterea social. Astfel, concluzia primă la care
ajunge este că mass media îndeplinește două roluri de bază: cel propriu, de interpretare, și politic -
de mediere.

Mass media îndeplinește funcția de filtru al avenimentelor care au loc în domeniul politic.
Ea estompează formele tradiționale ale comunicării politice, diversificându-le și făcându-le mult
mai accesibile compoziției diferite a auditoriului mass media. Forme persuasive care pot fi aduse
drept exemplu în acest sens sunt sondajele de opinie, a datelor cu privire la anumite ratinguri
politice, organizarea anchetelor, prolifierea emisiunilor radio și TV în formă de talk-show.

Procesului filtrării informației, evidențierii și accentuării elementelor ei, în raport cu importanța

lor îi revine un rol extraordinar în configurarea tabloului informațional al actualității.

În același context al relației dintre mass-media și politică apare ideea dependenței și

interdependenței dintre aceste două component-părți de relație. Condiționarea produsului mediatic
în urma pactizării realizate între sfera informațională și totalitatea forțelor corporative,
instituționale, guvernamentale , de decizie, politice – în interesele acestora, - limitează libertatea
de expresie, și, practic, așa cum afirmă și cercetătorul american Herman Chomsky, se află în
serviciul obiectivelor promovate de o determinată elită. ”Subordonate logicii puterii și fiind un
veritabil instrument al puterii în vederea controlului consensului și disensiunii” mass media ”se
integrează unui sistem de piață dirijat”. Această dirijare este de cele mai multe ori încredințată sau
permisă guvernului, liderilor comunității, marilor proprietary iar logica acțiunii acestora coincide
deseori cu aceea a proprietarilor mass media. Ea poate fi asemuită cu solidaritatea ”caracteristică
vânzătorilor de piață.”
 Cu toată aparența pluralismului, mass media occidentale actuale, pentru exemplu, dețin cel
mai înalt grad de funcționalitate pentru puterea existent și sunt extreme de sensibile și receptive la
necesitățile guvernanților și ale principalelor grupuri de putere. Mărturiile jurnaliștilor, sunt
edificatoare în acest sens, afirmă Victor Moraru în Mass media vs Politica. ”Proximitatea față de
putere este un de fect al jurnaliștilor. Aceștia prezintă cele declarate de funcționarii guvernului
drept adevăr, știind că mint, și astfel dezinformează frecvent.”

Unii cercetători nord-americani, explicând, de exemplu, funcția presei de construire a

semnificației, arată și ei că ”știrile transimse de mass media nu-și propun în mod deliberat să
creeze iluzii sau să inducă în eroare, cel puțin în majoritatea sociatăților occidentale. Dimpotrivă,
codurile etice ale jurnalismului accentuează condiția ”obiectivității”, corectitudinii,
”meticulozității” și ”relatării stricte a faptelor”. Dar aceasta este o bătălie pierdută încă înainte de a
fi începută. Pentru că acțiunea de distorsionare a știrilor sunt produsele factorului antropic și
anume produsele unor factori importanți care scapă controlului reporterilor, editorilor,
producătorilor și proprietarilor de ziare.

Societatea modernă, cea ”electronizată”, declară unii autori, este mult mai ușor supusă
guvernării și manipulării decât societatea aalfabetizată. Aici explicația este simplă. Eficiența
propagandei realizate prin intermediul mijloacelor electronice este mai mare, producând în
consecință, fenomenul ”noilor analfabeți” (Hans Magnus Enzesberger), a celor, pentru care mass
media, substituind orice altă formă, este unicul canal de informare, formare și culturalizare. Din
ființe reale în marionete.

Promotorul ”societății deschise”, Karl Popper avansează ideea necesității limitării puterii
mass media (cu referire la televiziune). El afirmă că televiziunea ca să fie credibilă, trebuie să fie
transparentă, adică suspusă unor limite ca și toate celelalte puteri nelegitime cum sunt armele,
drogurile, abuzurile, privilegiile ce nasc corupție în final. El subliniază că nici măcar inamicii
democrației nu conștientizează pe deplin urmările puterii televiziunii, iar când își vor da seama de
ceea ce pot face cu ajutorul ei, o vor utilize în toate formele, inclusive în cele mai periculoase
situații. Și atunci, spune el, ”va fi prea târziu.”
În aceeși ordine de idei, nu mai puțin severe sunt ideile și concluziile la care ajung acei
cercetători care critic concepția, tipică pentru ideologia constituțională liberalăcu privire la
sistemul informațional ca bastion al libertății expresiei. Un astfel de statut al mass media , valabil
într-un context democratic suferă schimbări semnificative tocmai din motivul conformării, cu
precădere, a mijloacelor de comunicare nu atât la interesele pluraliste de ordin ideologic, cât mai
ales la interesele mercantile, fenomen care, de altfel, constituie expresia vie a unui model de
sociatate predeterminat. Jurgen Habermas a numit această tentă mercantilistă de care este cuprinsă
actual mas media drept o eră a omniprezentului fenomen al comerțului și logicii acestuia. Anume
această comercializare a mijloacelor de comunicare în masă prin intermediul cărora se produce
 dezbaterea dintre actorii sociali, fie cel de la putere, fie cetățeanul, favorizează apariția figurii
consumatorului. Este vorba despre un consummator detașat de figura unui cetățean rațional, apt de
a-și manifesta atitudinea critic față de un regim politic sau altul. Acest fenomen l-aș numi fatalism
politic, iar argumentul pe care l-aș aduce ar fi că o societate este democratică în măsura în care
cetățenilor acesteia le revine rolul de gestiune a problemelor publice sau cel puțin participare și
implicare în gestiunea acestora. Dacă gândirea lor este însă controlată sau subjugate anumitor
circumstanțe, cum ar fi cele ideologice sau și mai rău, economice, ei vor fi constrânși și nu vor
mai avea un rol semnificativ în procesul decizional și de gestiune a puterii. Fatalismul politic în
acest caz, reprezintă viziunea prea categorică și radicală a publicului, lipsit de statutul de actor
politic și participant autonom la comunicarea politică și despre reducerea lui la apatie, despre
marginalizarea lui pentru a nu admite intervenția sa în chestiunile pe care și le-a apropiat elita
determinată și, în consecință, pentru a inocula acestui om ”iluzia necesară” – iluzia de a crede că
este informat.

37. Conflictul Transnistrian: REALITĂŢI ŞI PERSPETIVE DE SOLUTIONARE

1. Principii generale

Soluţionarea oricărui conflict poate fi asigurată numai în cazul când actorii antrenaţi în atingerea
acestui scop ajung la un consens, fie şi tacit, în următoarele trei momente-cheie:
- viziunea comună asupra esenţei conflictului, sau - "diagnoza" corectă a problemei;
- parametrii stării care poate fi acceptată în calitate de "soluţie viabilă" a conflictului;
- scenarii, mijloace şi resurse, care pot fi aplicate (sunt necesare) pentru atingerea garantată a soluţiei
viabile a conflictului.
Atunci când acest consens lipseşte, situaţia, de regulă, se reduce la mimarea
procesului de soluţionare a conflictului. În cazul conflictului Transnistrian această mimare
durează deja peste treisprezece ani.
Lipsa unei soluţii viabile a conflictului Transnistrian, în condiţiile lipsei experienţei
pozitive de existenţă a statului moldovenesc integru, într-un mod obiectiv poate provoca
compromiterea ireversibilă a proiectului de statalitate a Republicii Moldova.

2. Specificul şi esenţa conflictului din zona de est al Republicii Moldova, sau – între cine este
conflictul?

Conflictul din zona de est al Republicii Moldova (Transnistria) diferă principial de celelalte
conflicte din spaţiul ex-sovietic. După ce Parlamentul Republicii Moldova, cu participarea actualilor
lideri al regimului anticonstituţional de la Tiraspol în calitate de deputaţi, a votat la 23 iunie 1990
quaziunanim Declaraţia cu privire la Suveranitatea Republicii Moldova, la Kremlin s-a creat impresia că
Republica Moldova este pe cale de a părăsi URSS, după exemplul Ţărilor Baltice, şi a se uni după aceasta
cu România.
Confruntările politice din anii 1989-92 au demonstrat, că linia de demarcare politică în interiorul
fostei RSS Moldoveneşti nu coincidea cu râul Nistru - conflictul, în faza lui iniţială, a apărut în interiorul
Transnistriei, între adepţii independenţei Republicii Moldova şi adepţii agresivi ai păstrării URSS. Iar
distrugerea structurilor de stat al Republicii Moldova în stânga Nistrului şi instaurarea regimului
separatist a fost determinată, în primul rând, de prezenţa trupelor fostei Armate a 14-a, laolaltă cu mii de
mercenari ("kazaci") din Federaţia Rusă - în primăvara-vara anului 1992 aceste trupe ruseşti au comis un
act de agresiune împotriva Republicii Moldova, implicându-se în confruntările armate de partea regimului
separatist, creat de aceiaşi Moscova
Timp de cincisprezece ani regimul de la Tiraspol, autoîntitulat "republica moldovenească
nistreană" ("rmn"), este condus de un grup restrâns de cetăţeni ruşi, care au uzurpat dreptul de a vorbi în
numele întregii populaţii din zona controlată de ei. Populaţia din "rmn" este intimidată şi manipulată prin
mijloace represive, proprii unui regim totalitar. Un rol deosebit în "rmn" îl joacă "ministerul securităţii
statului", care constituie o filială a serviciilor secrete din Rusia şi exercită rolul de poliţie politică (după
modelul fostului KGB) în regiune.
Federaţia Rusă a impus în iulie 1992 formatul "unic" al trupelor de menţinere a păcii, iar în mai
1997 - formatul pentalateral al procesului de negocieri
Formatul operaţiunii de menţinere a păcii contrazice standardelor OSCE şi ONU deoarece el
prevede participarea Rusiei, Transnistriei şi a Moldovei cu trupele lor. Deciziile în cadrul Comisiei
Unificate de Control urmează să fie adoptate prin consens, ceea ce înseamnă, că Republica Moldova
permanent se află în minoritate. Pe lângă faptul că acest model legiferează existenţa armatei
Transnistriene, el a transformat trupele de menţinere a păcii într-un scut protector, în spatele căruia s-a
întărit “rmn”.
Responsabilitatea Rusiei pentru declanşarea şi conservarea conflictului este constatată şi de o
asemenea instituţie imparţială cum este CEDO prin Decizia i cu privire la cazul grupului Ilaşcu din 8 iulie
2004.

3.Ce reprezintă Transnistria azi, la finele anului la etapa actuală?

Înţelegerea corectă a esenţei conflictului Transnistrian este imposibilă fără o analiză a situaţiei
reale din “rmn”. În pofida politicii represive, promovate de regimul actual din "rmn", populaţia din zona
n-a fost şi nu constituie un monolit politic şi, implicit, liderii regimului nu reprezintă opiniile majorităţii
locuitorilor din Transnistria.
- peste 270 mii de persoane, din numărul total de 418 468 de locuitori a Transnistriei cu vârsta
peste 18 ani, au preferat să aleagă cetăţenia Republicii Moldova în situaţia când regimul din "rmn", pentru
a justifica amestecul Rusiei în treburile interne a Moldovei, favorizează pe toate căile posibile creşterea
numărului de cetăţeni ruşi;
- în stânga Nistrului sunt şase localităţi, locuitorii cărora cu arma-n mână şi-au apărat dreptul de a
rămânea sub jurisdicţia Republicii Moldova;
- pe teritoriul "rmn", inclusiv în toate centrele industriale, activează şapte şcoli, subordonate
Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova.
Toate aceste categorii al populaţiei din Transnstria categoric nu susţin poziţia marionetelor ruse de
la Tiraspol. Or, în condiţiile existente, aceşti cetăţeni evită implicarea în confruntările politice cu regimul
de la Tiraspol, nefiind protejaţi de nimeni şi temându-se de represalii din partea regimului.
- Populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, cu excepţia unor mercenari trimişi din Rusia, nu
se tratează reciproc drept duşmani. Iar din punct de vedere etnic, populaţia din Transnistria în
ansamblu nu diferă de cea din restul teritoriului Republicii Moldova. Pe malul drept al
Nistrului locuiesc paşnic mult mai mulţi etnici ruşi şi ucraineni decât în "rmn".
- Actuala Constituţie a Republicii Moldova, precum şi cadrul juridic existent al statului
moldovenesc, poate satisface respectarea drepturilor fundamentale a oricărei persoane pe
întreg teritoriu al Republicii Moldova, inclusiv a locuitorilor din Transnistria.
Prin urmare, nu există nici un specific al populaţiei din stânga Nistrului, în raport cu cea din restul
teritoriului Republicii Moldova, care ar fi justificat orice pretenţii asupra unor drepturi colective
deosebite în raport cu restul populaţiei Republicii Moldova.
Fireşte că aflarea timp de peste cincisprezece ani a populaţiei sub controlul unui regim totalitar, în lipsa
libertăţilor fundamentale ale omului, pluralismului politic, libertăţii mass media şi a izolării forţate de
restul teritoriului Republicii Moldova nu a rămas fără urmări. În urma politicii masive de
dezinformare, locuitorii localităţilor din stânga Nistrului sunt totalmente dezinformaţi despre mersul şi
esenţa procesului de negocieri etc.
Din aceasta rezultă, că procesul de reîntregire a ţării necesită nu atribuirea vre-o unui statut juridic
special Transnistriei, care ar fi adus la conservarea consecinţelor negative a dominaţiei regimului din
 “rmn”, ci asigurarea unui program de democratizare a Transnistriei, necesar pentru adaptarea
populaţiei la noile realităţi politice, juridice etc. a statului de drept Republica Moldova şi însuşirea lor.

Din faptele expuse rezultă un şir de concluzii univoce:

- conflictul Transnistrian nu este nici interetnic, şi nici unul intern. Prin urmare - populaţia din
Transnstria nu este parte în conflict.
- parte reală în conflict este Federaţia Rusă, sub ocupaţia ilegală ale căreia se află zona de est al
Republicii Moldova.
- liderii regimului de la Tiraspol sunt nişte marionete a Federaţiei Ruse; prin exercitarea docilă a
ordinelor primite de la Kremlin ei blochează orice progres în procesul de negocieri şi asigură menţinerea
Republicii Moldova sub influenţa Federaţiei Ruse. În paralel, Transnistria a devenit un centru al reţelei
internaţionale de crimă organizată şi de contrabandă.
- orice format al procesului de negocieri, care porneşte de la idea eronată că conflictul
Transnistrean este unul interetnic şi intern - între populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, şi în cadrul
căruia regimul de la Tiraspol este acceptat în calitate de reprezentant al populaţiei din Transnistria - este
condamnat eşecului.
- problema soluţionării conflictului constă în asigurarea demontării necondiţionate şi controlate
a actualului regim din "rmn", şi consolidarea statului moldovenesc reîntregit. Fără demontarea
regimului existent în “rmn”, orice discuţii sterile despre federaţie, autonomie, confederaţie,
stat “comun” etc. nu pot asigura soluţionarea conflictului.
- Problema căutării unei soluţii optime pentru organizarea internă a Moldovei reîntregită poate
fi rezolvată de către cetăţenii Republicii Moldova, după eliberarea populaţiei din "rmn" de sub
jugul regimului represiv şi ocupaţia militară a Federaţiei Ruse.
- Timp de cincisprezece ani marionetele politice ruseşti de la Tiraspol au
adoptat o poziţie în cadrul procesului de negocieri incompatibilă cu
suveranitatea Republicii Moldova; ei sunt responsabili pentru încălcările
masive şi brutale ale drepturilor fundamentale ale omului. Aflarea lor în
stare de libertate pe teritoriul Republicii Moldova este incompatibilă cu
orice soluţie viabilă a conflictului şi cu însăşi existenţa statului
moldovenesc.
- Conflictul Transnistrian nu este nici interetnic şi nici intern. El este un conflict geopolitic prin
care Rusia doreşte să menţină sub controlul său Republica Moldova şi să nu admită pe această
cale extinderea NATO, consolidarea GUAM-ului etc;
- Comportamentul Federaţiei Ruse în problema conflictului Transnistrian constituie o încălcare
flagrantă a normelor de drept internaţional şi este determinat de nişte complexe imperiale
iraţionale. Nu poate exista nici un compromis între poziţia Federaţiei Ruse, consecvent
promovată de ea din 1992 şi până-n prezent, şi orice soluţie viabilă al conflictului
Transnistrian. Aceasta se referă inclusiv la ultimele propuneri al Federaţiei Ruse, înaintate în
cadrul consultărilor din 26-27 septembrie 2005 de la Odessa.

Un rol important în soluţionarea conflictului Transnistrian îl are şi factorul geografic.

- "rmn" nu are frontieră comună cu Rusia, fiind o enclavă între Ucraina şi restul teritoriului
Republicii Moldova. Din această cauză regimul din "rmn" este mult mai vulnerabil în raport
cu alte zone de conflict din spaţiul ex-sovietic (Abhazia şi Osetia de Sud). De aici rezultă şi
rolul foarte important al Ucrainei, atât în asigurarea supravieţuirii regimului din "rmn până-n
prezent, precum şi în calitate de eventual partener a Moldovei, UE şi SUA în soluţionarea
conflictului.

Pe parcursul procesului de negocieri, din diferite motive (corupere, incompetenţă, fiind agenţi ai
serviciilor secrete ruseşti etc.) conducerile Republicii Moldova au semnat un şir de documente
care legiferează abordarea eronată a conflictului Transnistrian, prin care populaţia din “rmn” este
 considerată parte în conflict, iar grupul de marionete ruseşti de la Tiraspol este acceptat drept
reprezentanţi ai “rmn” în cadrul procesului de negocieri.
Oricât de straniu n-ar fi fost la prima vedere, această abordare eronată convine nu numai Rusiei, ci
şi, sub unele aspecte, UE şi SUA. Motivul este simplu – având propriile priorităţi în relaţiile lor cu Rusia,
în care nu figurează problemele Moldovei, ei pot evita dialogul direct nedorit de ei cu Rusia, în calitate
de ţară-agresor şi parte reală în conflict. În schimb, UE şi SUA îşi păstrează spaţiu de manevră, mimându-
şi interesul prin vizite sterile de documentare la Tiraspol.
i
Soluţionarea conflictului Transnistrian poate deveni posibilă din
momentul când
- va fi curmată definitiv şi ireversibil posibilitatea de realizare a
intereselor, geopolitice şi criminale, deservirea cărora este
asigurată prin existenţa regimului actual din “rmn”;
- populaţia din “rmn” va fi eliberată de sub controlul structurilor
represive a regimului prin demontarea lor.

În paralel, atingerea unei soluţii viabile necesită promovarea politicii, care

va transforma majoritatea populaţiei din Transnistria în adepţi conştienţi
ai reîntregirii statului. Atingerea acestor scopuri necesită nu numai
demontarea în prealabil a structurilor represive a actualului regim, ci şi
eliminarea din viaţa politică şi procesul de negocieri a grupării de cetăţeni
ruşi în frunte cu Igor Smirnov.
Republica Moldova, mizând pe suportul din partea UE şi SUA, ar putea
pregăti un program de compensare a eventualelor consecinţe negative,
legate de comportamentul Rusiei în cazul plecării ei din Transnistria.
În anul 2005 Rusia deja a întreprins un şir de măsuri discriminatorii în
raport cu Republica Moldova, care pot fi calificate drept război economic
neanunţat. În cazul realizării paşilor decisivi în direcţia soluţionării
conflictului, Rusia ap putea încerca să destabilizeze situaţia social-
economică din Transnistria şi Moldova în ansamblu prin închiderea
pieţelor de desfacere ruseşti pentru mărfurile produse în Transnistria, care
tradiţional erau realizate în Rusia, şi prin stoparea livrărilor de materie
primă din Rusia etc.
Cert este, că regimul existent din “rmn”, precum şi poziţiile Moscovei în
Transnistria, nu sunt puternice. Nu regimul din “rmn” a fost puternic, ci a
fost slab statul moldovenesc în lipsa suportului din partea statelor
democratice. Primele simptome de consolidare şi maturizare a elitei
politice de la Chişinău şi apariţia interesului din partea UE şi SUA, cu
condiţia atingerii consensului asupra celor trei momente (diagnoza, soluţia
viabilă şi resursele), pot asigura soluţionarea conflictului şi crearea prin
aceasta a primului precedent pozitiv în spaţiul ex-sovietic.
 44. . ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN
CĂUTAREA
UNEI FORMULE POLITICE
1. Formarea noii clase politice şi particularităţile
ei
Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25
februarie 1990, în mod liber pentru prima dată în a doua jumătate
a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi a adoptat
un set de documente politice şi acte normative de o mare valoare,
set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii. Această elită
nu constituia un grup politico-cultural nou, deoarece în interiorul
ei (ca, de altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc
redistribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din vechea
elită managerială. O dată ce în majoritatea cazurilor la funcţiile de
conducere au fost folosite chiar de la bun început cadrele vechi,
reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor
privilegiate în noile structuri politice. O bună parte din elitele
vechi, comuniste, a trecut în business şi în alte sectoare ale
societăţii civile. Noua elită postcomunistă avea surse diverse de
formare şi consolidare, principala fiind reconversia unor grupuri
ale elitei partidului unic (nomenclaturiste).
Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei
generaţii a clasei politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 –
începutul anilor ’90 ai sec. XX au avut un impact aparte asupra
democratizării întregii societăţi, proces conceput din două etape:
tranziţia şi consolidarea. Mai mulţi analişti politici şi cercetători
afirmă, iar practica politică confirmă, faptul că şansele de reuşită
ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de
transformarea elitei dezbinate într-o elită unificată consensual.
La sfîrşitul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică din
Republica Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată,
întrunea toate elementele proprii
unei elite politice dezintegrate, care concepea politica în termenii
neacceptării compromisului şi eliminării reciproce a facţiunilor
rivale. Mai apoi refuzul dialogului, negocierii şi compromisului ca
boală „a copilăriei clasei politice” este depăşit prin diverse
instrumente politice pentru crearea „Alianţei pentru Democraţie
şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea
Mesei Rotunde cu Statut Permanent (începutul anului 2002),
structură ce întruneşte opoziţia şi autorităţile privind susţinerea
dialogului social.
Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al
bolii „copilăriei clasei politice” moldoveneşti. Înseşi elitele
politice naţionale, care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de
Independenţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd pentru
modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent. Un
segment anumit al acestor elite, a înţeles independenţa ca una în
raport doar faţă de Moscova nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul
acesteia distingîndu-se grupări radicale (cerînd proclamarea unirii
cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un
proces care trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea
independenţei ţării este o cale optimă pentru realizarea acestui
obiectiv), conduse de idealurile reunificării naţionale, dar
neafîşînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. O
altă parte a elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai
numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de
perspectiva dispariţiei tînărului stat independent, au promovat
ideea organizării unui referendum în chestiunea independenţei
tocmai pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora
necesitatea respectării întru totul a actului politic din 27 august
1991.
Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai
în sfera politicului, dar şi în cea a economicului. Vom aminti
faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în
ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25 iulie
1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a
Parlamentului) a R.S.S. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi
de a pregăti un program mai concret al trecerii societăţii
moldoveneşti la economia de piaţă. Această Concepţie prevedea,
printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia organizării
ireproşabile şi competente, a desfăşurării în mod consecvent şi
perseverent a procesului de tranziţie democratică, a unirii tuturor
forţelor sociale sănătoase în jurul acestui program şi asigurării
consensului întregului popor) ar putea să dureze, în opinia
reprezentanţilor primei generaţii ai clasei politice, 2-3 ani din
momentul aprobării programului guvernamental. Autorii aceluiaşi
program vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă
în trecerea graduală, dar într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid.
Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi
subiective procesul tranziţiei democratice (politice, economice şi
sociale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al
schimbărilor economice şi sociale. Respingînd diverse proiecte
ale tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”,
„varianta Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima generaţie a
clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul model
„de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989-
1990 de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a agravat
şi mai mult procesul tranziţiei democratice.
Încercările primelor elite politice posttotalitare de
autonomizare a tranziţiei democratice în ţara noastră (curs legat
mai mult de procesele interne ale direcţionării tranziţiei
economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda
faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a
diferitelor sfere şi domenii de activitate socială, programe de
restructurare şi renovare a sectoarelor economice şi sociale ale
republicii, nici una din acestea n-a fost promovată şi implementată
pînă la un bun sfîrşit. Problema ţine nu numai de existenţa unui
set întreg de obstacole, riscuri şi ameninţări care se pot transforma
în factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. La
aceasta se mai adaugă o serie de motive obiective şi subiective
care contribuie la blocarea tranziţiei democratice: ezitarea şi
inconsecvenţa clasei politice în promovarea reformelor trasate,
lipsa competenţei şi profesionalismului din partea structurilor de
putere, absenţa unei viziuni clare şi articulate asupra
transformărilor sistematice în ţara noastră etc.
Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de
tranziţie democratică creează anumite dificultăţi şi riscuri în
promovarea reformelor şi deci în derularea firească a
democratizării societăţii moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele
economice, sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră
de la începutul anilor ’90 ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă
politică, de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, n-a
propus societăţii o concepţie concisă şi acceptabilă de acţiuni
politice privind tranziţia democratică, consumîndu-şi energia doar
în dispute (adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala
putere politică, instalată după alegerile parlamentare anticipate din
25 februarie 2001, conştientizează necesitatea elaborării şi
promovării unui model nou de dezvoltare a societăţii
moldoveneşti.
După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se
legitimeze printr-o anumită formulă politică. Condiţiile actuale
drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează
imperios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei
formule politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept
considerat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice.
Sîntem tentaţi să afirmăm că numai adoptarea unui model (curs,
strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre) poate servi
drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor
moldoveneşti, în procesul de reconstrucţie a societăţii
posttotalitare.
Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de
democratizare a apărut în contextul unui „efect de domino” din
fosta URSS. Venirea la putere în societatea moldovenească a
forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate
structurile puterii, cît şi la schimbări de substanţă în interiorul
clasei politice.

2. Partidele politice, puterea şi elitele

Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un
proces de tranziţie eficient ar fi trebuit să existe, pe de o parte, un
anumit grad de consens printre reprezentanţii clasei politice care
acceptă, în principiu, transformarea societăţii, iar, pe de altă
parte, o înţelegere şi acceptare în linii mari a cursului spre reforme
din partea majorităţii populaţiei. După cum constată mai mulţi
analişti politici şi specialişti în ştiinţe politice, aceste condiţii în
cazul Republicii Moldova nu au existat şi, din păcate, nu există
nici la momentul actual. Problemele care apar în acest sens ţin de
relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii.
 Se ştie, de asemenea, că elita politică, identificată de cele
mai multe ori cu liderii partidelor politice apărute o dată cu
demararea reformelor democratice, a fost extrem de eterogenă,
deşi a provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în care erau
vehiculate aceleaşi principii unificatoare de percepere a
fenomenelor socioeconomice şi politice. Pe de o parte, partidele
reformiste s-au arătat incapabile de a articula pe înţelesul
cetăţenilor opţiunile în favoarea reformării societăţii, iar, pe de
altă parte, partidele care au contestat necesitatea reformelor în
general au ştiut să exploateze la cote maxime atitudinile
nostalgice ale cetăţenilor pentru stabilitatea relativă din cadrul
unui sistem socioeconomic care s-a prăbuşit sub povara
problemelor interne. Acest lucru îl demonstrează conflictele care
au apărut şi s-au dezvoltat în Republica Moldova, precum şi
mesajele incoerente, rupte de realităţile existente, iar ulterior şi de
promisiunile electorale iniţiale ale partidelor şi coaliţiilor politice
care s-au perindat la guvernare de la mijlocul anilor ’90 ai
secolului trecut, fapt care a condus mai tîrziu la destrămarea şi
colapsul acestora.
În ansamblu, partidele politice reprezintă componente
funcţionale esenţiale în sistemul politic al Republicii Moldova.
Ele, prin exercitarea puterii politice sau prin influenţarea ei,
legitimează sistemul politic pluralist în ţara noastră. La drept
vorbind, exercitarea guvernării (de la unităţile administrativ-
teritoriale locale şi pînă la cele centrale) constituie scopul major al
tuturor formaţiunilor politice de la putere. În acelaşi timp,
partidele din opoziţie au funcţia de control şi de critică asupra
puterii executive şi legislative. Aceste partide şi unele grupări ale
lor (parlamentare sau extraparlamentare) au tentaţia de a bloca sau
de a revizui anumite iniţiative legislative. În acest sens, se recurge
la practici ca interpelările, discuţiile şi informările de detaliu,
urmărindu-se să se afle, pentru guvernanţi şi opozanţi, adevăratele
motive şi principalele implicaţii ale adoptării respectivului act
legislativ.
Compromisul, o altă modalitate de activitate, reprezintă una
din practicile politice rare în societatea moldovenească. Relativul
echilibru dintre intenţiile partidului de guvernămînt actual
(PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial de mai multe
formaţiuni politice, inclusiv Alianţa Social-Democratică, Partidul
Popular Creştin-Democrat, Partidul Liberal, Partidul Social-
Liberal, Uniunea Centristă din Moldova, Alianţa Independenţilor,
Partidul Reformei, Partidul Socialiştilor etc.) a condus la
funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent, şedinţele căreia,
pînă în martie 2003, aveau loc în formula ce întrunea aproximativ
40 de organizaţii social-politice. Începînd cu aceeaşi lună,
şedinţele Mesei Rotunde cu Statut Permanent se desfăşoară în
formula propusă de Consiliul Europei ce întruneşte doar 5
formaţiuni politice şi doi reprezentanţi ai organizaţiilor
neguvernamentale. Fără a detaliza, vom sublinia că crearea Mesei
Rotunde cu Statut Permanent a fost impulsionată de situaţia din
ţară, de căutarea unei noi viziuni asupra dialogului social dintre
autorităţi şi opoziţie, avînd drept scop identificarea soluţiilor
adecvate pentru depăşirea crizei existente, monitorizarea
partidului de guvernămînt şi a celorlalte forţe politice, precum şi
cultivarea regulilor de joc într-un sistem democratic. Pentru a
finaliza subiectul privind relaţia dintre autorităţi şi opoziţie, vom
arăta că la sfîrşitul anului 2001 – începutul anului 2002 organul
legislativ a adoptată Legea cu privire la statutul deputatului, care
protejează opoziţia de eventualele abuzuri ale puterii, totodată au
fost modificate şi alte acte normative ce legiferează activitatea
opoziţiei politice.
Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea
sistemului pluripartidist în Republica Moldova (etapa primară sau
faza “romantică”, 1988 – 1991; perioada constituirii propriu-zise
a sistemului pluripartidist, septembrie 1991 – 1994; etapa
maturizării partidelor politice, din 1994 pînă în prezent), vom
sublinia că în activitatea partidelor politice pot fi depistate
anumite trăsături comune, precum ar fi componenţa lor
diversificată şi specifică, susţinerea din partea organizaţiilor de
binefacere sau filantropice, lipsa, în bună parte, a programelor
constructive de acţiuni politice, invidia politică a devenit boala
„copilăriei partidelor politice”, toate partidele au simpatizanţi şi
duşmani, nici unul din ele nu admite prin statutul său dreptul de a
crea fracţiuni de partid, unele partide au fost organizate de „sus”
etc. Unul dintre factorii principali în dezvoltarea democratică a
ţării îl constituie calitatea partidelor politice şi implicit, a
sistemului pluripartidist. În această ordine de idei, unii autori
vorbesc despre bonapartismul clasei politice moldoveneşti,
subînţelegîndu-se modernizarea de „sus” a societăţii prin mijloace
autoritare şi proceduri democratice, cînd orice politician se vede
lider de partid şi chiar candidat la posturile superioare ale ţării. Se
vorbeşte şi despre elitele partidelor politice în cazul calităţii,
structurii, componenţei, funcţionalităţii şi altor variabile ale
formaţiunilor politice.
Politologul Iurie Josanu încearcă, nu fără succes, să
analizeze partidele politice din Republica Moldova din
perspectiva tradiţionalismului şi modernismului, subliniind că
renaşterea naţionalismului în ţara noastră, ca şi în alte state
posttotalitare, a accentuat şi mai mult opoziţia dintre tradiţionalişti
şi modernişti la nivelul opţiunilor şi valorilor asumate. Fenomenul
dat, de rînd cu cele menţionate mai sus, trebuie pus şi analizat în
legătură cu lupta (deschisă şi latentă) a partidelor politice pentru
putere. Partidele trebuie să promoveze o politică de compromis şi
nu de excludere reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi
soluţionarea eficientă a diverselor probleme ale societăţii, ceea ce
va duce inevitabil la constituirea unui sistem multipartit din ţara
noastră.
Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi
cercetător la Academia de Studii Internaţionale şi Regionale de pe
lîngă Universitatea Harvard, SUA, Lucan A. Way menţionează că
în ţările postsovietice în care lipseşte statul de drept, o istorie
democratică sau o societate civilă dinamică gradul de pluralism
depinde de modul în care sînt dezbinate elitele şi durata acestor
dezbinări. Cu toate că Republicii Moldova, arată acelaşi autor, îi
lipseşte majoritatea calităţilor considerate de politologi ca fiind
vitale pentru dezvoltarea democratică există un pluralism
surprinzător în această ţară. Moldova trebuie văzută nu atît ca o
democraţie concurenţială în care liderii sînt preocupaţi de
instaurarea unor instituţii pluraliste, ci mai curînd ca un caz de
autoritarism eşuat sau ceea ce poate fi numit, după Lucan A. Way,
„pluralism prin omisiune” (pluralism by default) – o formă de
competiţie specifică statelor slabe. Acest fenomen, pluralismul
prin omisiune, în Republica Moldova se caracterizează prin
subiecţi politici dezbinaţi, administraţie fragmentată, iar
comportamentul politic al elitelor (din Transnistria şi Găgăuzia)
are un caracter neadecvat etc.

53. Toate democratiile liberale sunt bazate pe secularitatea guvernământului şi

libertatea practicilor religioase, intr-un cuvant, separarea totala între biserică şi
statul de drept. Cu toate acestea, amprenta religioasa este prezenta si de multe
ori dominanta in politica unor tari democrat-liberale, in majoritatea – democratii
occidentale consacrate de multe decenii.
Fraza separarea între biserică şi stat este în general considerată a proveni de
la scrisoarea lui Thomas Jefferson din 1802 catre baptiştii din Danbury, în care
s-a referit la Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite ca baza in
creatia “peretelui de separare” între biserică şi stat. Fraza a fost apoi citată si
este citată pana in zilele noastre de Tribunalul Suprem al Statelor Unite ale
Americii.
Influenta religiei in treburile statului de drept poate fi formala de obicei in statele
pseudo-seculare (India, Israel), in care exista partide religioase puternice care
de obicei sunt partide mici dar fara care nu se pot crea coalitii de guvernare.
Alternativa este bineinteles influenta subtila (neformala), democratii in care
candidatii partidelor diferite apeleaza la sprijinul bisericii majoritare pentru a
accede la guvernare – cred ca exemplul Statelor Unite este edificator.
Religia face parte dintr-o doctrina politica care a fost in forta dupa cel de al II-lea
Razboi Mondial prin consolidarea Creştin-democraţiei in fostele state ale Axei,
Germania si Italia. Desi Creştin-democraţia isi are radacini mult mai vechi in
gandirea politica Europeana, eu o consider totusi o sincrezie moderna, generata
de necesitatile aliantei anglo-americane de a democratiza fostele dictaturi prin
creerea unei contra-ponderi a totalitarismului fascist.
Fara indoiala, metoda a fost eficienta in primul rand pentru ca fost sustinuta
puternic economic si politic de administratiile de ocupatie.
Creştin-democraţia este considerată în multe ţări europene drept o formă de
neoconservatorism si se intersectează cu conservatorismul în puncte
fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale,
credinţa şi familia. În Europa, adversarii lor au fost în mod tradiţional socialiştii,
fiind moderat conservatori. In mediul politic din America Latină ele tind să incline
spre stânga. Creştin-democraţia nu se incadreaza exact în categoriile obişnuite
de gândire politică, ci mai degrabă include elemente comune mai multor altor
ideologii politice.
Creştin-democraţia are în comun cu conservatorismul valorile morale
tradiţionale (căsătorie, avort, etc), opoziţia faţă de secularizare, pune accentul
pe lege şi ordine, precum si respingerea clara si accentuată a comunismului. În
contrast cu conservatorismul, sustine schimbarile majore în structura societăţii
şi nu neapărat este susţinatoarea status quo-ului social. Creştin-democraţia are
în comun cu liberalismul sustinerea iniţiativei individuale si a capitalului privat,
stimulat prin taxare minimala. În contrast cu liberalismul, Creştin-democraţia
respinge secularismul şi accentueaza faptul că individul este parte a unei
comunităţi şi are îndatoriri faţă de ea.
Din punct de vedere istoric, crestinismul politic este de sorginte catolica clara.
Caracterul universal al bisericii catolice a promovat creerea unor curente
creştin-democratice bazate pe realitati nationale. Democratia crestina a devenit
o miscare promitatoare imediat ce s-a dotat cu un aparat teoretic care sa livreze
un mod de a reflecta si deci de a gasi solutii la diversitatea dificultatilor
prezentului. Doua documente merita amintite: “Aeterni patris” din 1879 si
“Rerum novarum” din 1891.
Despre primul s-a spus ca a scos din uitare doctrina tomitana (Toma de
Aquino[*]), responsabila pentru viziunea supla dintre Stat si Biserica. Despre al
doilea, considerat si “Magna Charta a crestin-democratiei”, trebuie spus ca
articuleaza o viziune echilibrata intre individualismul liberal si colectivismul
socialist. Efectele acestei enciclice sunt atat in plan social, cat si in cel politic. In
planul social, “Rerum novarum” incununeaza un efort constant al mirenilor de
constientizare a Papilor fata de importanta muncitorilor ca fenomen social. De
asemenea, pentru prima data gandirea sociala pontificala binecuvanteaza
prezenta justitiei ca mod de a trata problemele sociale.
In plan politic, “Rerum novarum” sustine formarea organizatiilor sindicale
catolice care, fapt inedit, in multe state (Germania, Olanda, SUA) atrag nu doar
catolicii, dar si protestantii. Daca in prima faza, Leon a manifestat neincredere
fata de posibilitatea de a organiza greve de protest, in ultima instanta el le va
accepta in mare parte, sub inspiratia practicii americane a organizatiei “Cavalerii
muncii”. Astfel, crestin-democratia se imbogateste doctrinar si practic prin
favorizarea organizatiilor sindicale catolice, a unei pletore de ganditori (laici sau
clerici) si a unor cercuri de studii catolice (“Seminarele sociale” din Franta,
active si astazi).
Din nefericire, creştin-democraţia romaneasca, care se prefigura dupa 1989, a
esuat tragic si fara mari sperante intr-un viitor cert pana in zilele noastre. În
1990, Corneliu Coposu a înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat,
ca succesor al Partidul Naţional Ţărănesc interbelic. Schimbarea de titulatură a
făcut posibilă integrarea în Internaţionala Creştin Democrată, însa a implicat şi
schimbarea radicală a programului partidului. Din nefericire, infiltrat si sabotat
din interiorul sau/ si din afara lui, partidul, dupa alegerile din 2000, nu a mai
reuşit să obţină numărul de voturi necesare trecerii pragului electoral.
Esecul formarii, coagularii si creerii unui electorat stabil pentru acest partid are
multi “parinti”. Voi incerca intr-un articol viitor (dupa Anul Nou) sa analizez niste
realitati interne si externe care au contribuit la acest esec. Noua incercare a lui
Baconschi de a coagula o grupare doctrinara creştin democrată in PD-L are
extrem de putine sanse in Romania de astazi, desi cred ca poate fi o sansa
pentru un nou inceput. Personal sustin ideea si sper ca va fi o incercare care se
va materializa politic.

54.
Conceptul de doctrină politică, criterii de clasificare

Problema organizării şi conducerii societăţii i-a preocupat pe

oamenii politici şi pe teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi
timpuri. Încă din antichitate şi în continuare în perioada feudală, a
revoluţiilor burgheze, precum şi în cea postrevoluţionară, se infruntau, în
societate, diferite curente de gândire social-politică preocupate, fiecare, de
găsirea celor mai bune căi de organizare şi dezvoltare a ţărilor respective.
Fiecare considera că proiectul său exprimă adevărata cale pe care trebuie să
se înscrie întreaga viaţă economică, social-politică şi culturală a ţării.

Doctrina politică reprezintă o formă specifică a doctrinelor generale

privind lumea şi societatea în care există şi se dezvoltă personalitatea umană.

Doctrina, luată în ansamblul său, reprezintă o concepţie închegată,

coerentă care, pe baza anumitor principii, interpretează realitatea
înconjurătoare, reflectă interesele şi poziţia unor grupuri şi categorii sociale
sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii
călăuzitoare. În felul acesta se disting doctrine filosofice (materialiste,
exprimate prin principiul materialităţii lumii, idealiste, exprimate prin
principiul spiritualităţii lumii), religioase (creştine, musulmane, daoiste,
budiste etc.), economice (economia de piaţă liberă, economia centralizată
etc.), militare (de apărare naţională, de expansiune, de hegemonie etc.) şi
doctrine politice, care privesc organizarea şi conducerea societăţii.

Doctrina politică se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o

concepţie politică închegată privind organizarea şi conducerea societăţii pe
baza unui sau a unor principii călăuzitoare.

Doctrinele politice constituie, prin urmare, sisteme de idei, teze,

principii, concepţii, mai mult sau mai puţin elaborate, argumentate şi
prezentate în modalităţi diverse, cu privire la organizarea şi funcţionarea
societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de
exercitare a acesteia, la rolul instituţiilor şi al clasei politice, la raporturile
dintre guvernanţi şi guvernaţi. Ele reflectă interesele şi aspiraţiile unor
grupuri sociale şi promovează, în funcţie de acestea, anumite valori şi norme
social-politice şi umane, ce trebuie conservate sau realizate, modele de
acţiune socială şi politică şi/sau proiecte asupra viitorului dezirabil al
societăţii.

Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica şi argumenta

poziţiile şi atitudinile grupurilor sociale şi ale conducătorilor lor, de a
prospecta direcţiile dezvoltării statelor în care acestea acţionează, în special,
şi ale societăţii umane, în general, de a propune idealuri şi programe de
acţiune. Elaborarea lor este influenţată de condiţiile specifice social-istorice,
de nivelul cultural atins de anumite societăţi sau epoci, precum şi de cerinţele
progresului istoric. În mod deosebit, perioadele de răscruce din istoria
umanităţii sau din devenirea unor comunităţi umane, caracterizate prin
frământări şi transformări profunde la nivelul sistemului social global, au
ridicat probleme inedite şi au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării şi
definirii unor proiecte de societate vizând reformarea celor deja existente sau
înlocuirea acestora, mai mult sau mai puţin convingătoare, realiste sau cu un
pronunţat caracter utopic.

Datorită impactului considerabil pe care îl au doctrinele politice

asupra membrilor comunităţii naţionale sau a diferitelor grupuri sociale, în
mobilizarea şi antrenarea lor în realizarea unor scopuri sau obiective, ideile,
tezele, concepţiile care le compun se regăsesc în planul acţiunii politice,
îndeosebi, în constituţiile şi legislaţia statelor, în programele şi statutele
partidelor şi organizaţiilor politice.

Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se

pot împărţi în două mari categorii: doctrine politice privind organizarea şi
conducerea democratică a societăţii şi doctrine politice privind organizarea şi
conducerea în mod dictatorial a societăţii, primele iau în considerare
îndeosebi voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept, şi cele
din a doua categorie, care ignoră voinţa şi interesele cetăţenilor, şi au la bază
principiul statului totalitar.

La rândul lor, cele două mari categorii cuprind diferite doctrine

politice, deosebite prin anumite principii cu nuanţe care duc la un spectru
larg de gândire politică, ce fac uneori dificilă încadrarea strictă a anumitor
doctrine politice într-o categorie sau alta.

În categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea şi

conducerea societăţii prin respectarea intereselor şi voinţei cetăţenilor şi au la
bază principiile statului de drept, se includ: doctrine politice liberale şi
neoliberale, care pleacă de la respectarea voinţei cetăţenilor în organizarea şi
conducerea societăţii şi a statului de drept, având la bază principiile unor
schimbări în viaţa social-politică în raport cu situaţiile noi, ce apar, în care
cetăţenii să se bucure de largi drepturi şi libertăţi faţă de stat, care nu trebuie
să intervină prea mult în viaţa socială; doctrinele politice conservatoare şi
neconservatoare care merg pe linia păstrării unor structuri existente sau
efectuarea unor schimbări cu multă prudenţă de către cei care deţin puterea
politică, iar statul să aibă un caracter autoritar, cu rol de intervenţie în viaţa
socială; doctrina politică democrat-creştină, care, în organizarea şi
conducerea societăţii, îmbină valorile şi normele religiei creştine cu
principiile şi valorile democratice; doctrinele politice social-democratice,
care şi ele, la rândul lor, concep organizarea şi conducerea societăţii ca o
expresie a voinţei cetăţenilor, pe baza pluralismului politic şi a statului de
drept, având însă la bază principiul promovării intereselor oamenilor muncii
în raport cu cei bogaţi în care statul să ducă o largă politică de protecţie
socială, recurgându-se chiar la limitarea puterii celor bogaţi.

În categoria doctrinelor care concep organizarea şi conducerea

societăţii în mod dictatorial, nesocotind voinţa cetăţenilor, se includ: doctrina
politică fascistă, doctrina politică comunistă de tip marxist-leninist, precum
şi doctrinele politice rasiste, social-darwiniste, elitiste, militariste etc.
Comună pentru aceste doctrine, îndeosebi pentru cele fasciste şi comuniste,
este ignorarea pluralismului politic, a drepturilor şi libertăţilor democratice,
promovarea făţişă a dictaturii, opresiunii şi discriminării sociale şi rasiale,
nesocotirea totală a principiilor statului de drept.

Vorbind despre diferitele categorii de doctrine, trebuie să ţinem cont

de faptul că nici una dintre aceste doctrine nu poate fi considerată ca sistem
închis, cu delimitări precise. În multe cazuri, doctrinele au elemente comune,
în evoluţia lor nu păstrează o anumită puritate de idei. În anumite situaţii,
unele doctrine promovează idei abandonate de altele etc. De asemenea, ele
capătă denumiri diferite, în funcţie de ţări, precum: doctrina creştin-
democrată, social-creştină etc.

Un loc aparte îl ocupă doctrinele politice tehnocratice, care pot fi

apreciate ca doctrine de graniţă între cele două mari categorii, deoarece
acestea se bazează pe principiul că în organele puterii să fie promovaţi cu
precădere specialişti, tehnocraţi car să ia decizii nu în raport cu interesele de
grup social, ci numai potrivit cu elementele evidenţiate de ştiinţă, făcând
abstracţie de poziţiile politice ale diferitelor grupări.

O asemenea doctrină poate să ducă la o organizare şi conducere

democratică a societăţii în situaţia când specialiştii din cadrul puterii sunt
expresie a voinţei cetăţenilor, când se îmbină deci ştiinţa cu politica.
Dimpotrivă, în situaţia când se face abstracţie de factorul politic, în speţă, de
voinţa cetăţenilor, aceste doctrine deschid calea unor regimuri politice
dictatoriale.

Un fapt important care trebuie menţionat este acela că orice doctrină

politică este dublată de o doctrină economică. Doctrinele politice privind
organizarea şi conducerea democratică a societăţii se bazează pe doctrine
economice privind economia de piaţă liberă, pe câtă vreme doctrinele
politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a societăţii au la bază
doctrine economice bazate pe economia centralizată, pe amestecul făţiş al
statului în economie etc.

Apariţia doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele

privind organizarea şi conducerea societăţii. În consecinţă, în forme
incipiente, ele au apărut din cele mai vechi timpuri o dată cu apariţia
sistemului politic.

Deoarece, în formaţiunile sociale sclavagistă şi feudală a predominat

forma de organizare politică a societăţii de tip absolutist şi neexistând bine
conturate partide politice, care să ofere variante clare de organizare şi
conducere a societăţii, în principal au dominat doctrinele politice bazate pe
ideea monarhiilor absolutiste. Apariţia unei diversităţi de doctrine politice
bine definite se leagă de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de
perioada revoluţiilor burgheze, de apariţia partidelor politice moderne, care
încep să aibă la bază activităţi politice proprii, pe care îşi fundamentează
programele şi acţiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleacă de
la premisa că proiectul său de organizare şi conducere politică a societăţii,
bazat pe o anumită doctrină politică, reprezintă cea mai bună cale de urmat în
activitatea social-politică a ţării respective.
55. Doctrina politică democrat-creştină

Doctrina democrat creştină reprezintă concepţia privind organizarea,

funcţionarea şi conducerea societăţii prin îmbinarea valorilor şi normelor
religiei creştine cu principiile şi valorile democratice. Elaborată sub influenţa
doctrinei sociale a bisericii, se caracterizează prin ataşamentul faţă de
structurile şi valorile tradiţionale îmbinate cu idei religioase şi este folosită
de partidele democrat-creştine, de nuanţă catolică, protestantă sau ortodoxă,
pentru abordarea şi soluţionarea problemelor proprii societăţilor în care ele
acţionează şi a celor generale, specifice epocii contemporane.

În cadrul doctrinei democrat-creştine, se conturează două orientări:

democraţia creştină în sens social (catolicismul social), care a devenit parte
integrantă a învăţăturii oficiale a bisericii şi care conferă democraţiei o
semnificaţie exclusiv morală, şi participării, un caracter social; democraţia
creştină, în sens politic, care consideră democraţia politică drept condiţie
esenţială a democraţiei sociale şi care se va indepărta treptat de orientarea
oficială a bisericii. Instaurarea regimurilor fasciste a impus restricţii bisericii.
În această perioadă se dezvoltă o tendinţă catolică democratică care, prin
reprezentanţii şi organizaţiile sale, va acţiona împotriva regimurilor fasciste
spre deosebire de unele cercuri religioase care şi-au manifestat adeziunea faţă
de acestea şi au contribuit la legitimarea lor. După război se elaborează
principiile fundamentale care vor sta la baza activităţii partidelor democrat-
creştine: autonomia acţiunii politice, apărarea constituţiei liberale, orientarea
acţiunii statului, în special, spre ridicarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

Înlăturarea dictaturilor fasciste şi compromiterea unor partide

conservatoare şi liberale, care au colaborat cu acestea, deschid calea apariţiei
şi afirmării doctrinei democrat-creştine, atât ca doctrină politică, cât şi ca
orientare politică. Putem aprecia că doctrinele şi partidele democrat creştine
îşi au sorgintea în perioada post-belică. Partidele democrat-creştine se afirmă
ca partide de guvernământ sau ca redutabile forţe de opoziţie în ţări europene
precum Italia, Franţa, Germania, Belgia, Austria etc., dar şi în ţări latino-
americane.

Doctrinarii democrat-creştini au depus eforturi pentru a conferi

sensuri moderne conceptelor evanghelice de egalitate, solidaritate şi
fraternitate, au elaborat concepte noi precum cele de socializare şi participare
şi au definit atributele esenţiale ale persoanei umane: conţiinţa, libertatea,
responsabilitatea, libera opţiune. În acest scop, doctrinei sociale a bisericii
privind omul, libertăţii şi solidarităţii umane li s-au adăugat atitudini şi
poziţii cu pronunţat caracter politic adoptate de Vatican faţă de formele de
ateism, contrare învăţăturii creştine promovate de marxism şi liberalism, faţă
de totalitarismul comunist şi de injustiţiile capitalismului, despre drepturile
omului şi democraţiei, cursa înarmărilor etc.

Practica politică, şi, îndeosebi, cea guvernamentală, a obligat

partidele democrat-creştine să-şi reformuleze continuu opţiunile politice şi
ideologice, să ţină seama de realităţile din propriile ţări, de structura
electoratului căruia i se adresau şi de necesităţile şi aspiraţiile acestuia,
precum şi de evenimentele şi procesele lumii contemporane.

În pofida diversităţii existente chiar în interiorul partidelor democrat-

creştine, prin apariţia unor curente conservatoare, moderate sau radicale,
doctrina promovată situează în centrul preocupărilor teoretice şi ideologice
un set de valori şi concepte comune.

Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea,

solidaritatea şi participarea. Libertatea, ca manifestare a iniţiativei, este
considerată singura în măsură să asigure demnitatea umană, iar acţiunea
individuală, efortul constructiv al persoanei umane pentru promovarea
progresului sunt necesare libertăţii. Conceptul de egalitate nu se referă doar
la domeniul juridic, ci este extins la sfera economică, iar sensul care i se dă
vizează asigurarea locului corespunzător în societate a fiecărui individ.
Solidaritatea este considerată mijlocul cel mai eficace pentru realizarea
acestui obiectiv. O importanţă deosebită se acordă, pornind de la aceste
opţiuni valorice, persoanei umane apreciate drept punctul de referinţă al
oricărui proces istoric, criteriu esenţial al oricărui proiect vizând societatea,
morala, educaţia şi familia. Privind ierarhizarea valorilor pe care o realizează
creştin-democraţia, se poate afirma că cele spirituale se află pe loc central,
lor fiindu-le subordonate valorile politice şi economice.

Conceptului de democraţie i se conferă mai mult sensul de eliberare

decât de libertate, democraţia trebuind să-şi propună ca scop ultim
participarea efectivă a persoanei umane la exercitarea puterii. El este, deci,
subordonat celui de participare, înţeles ca responsabilitate a individului în
opţiune, ca realizare a sintezei între exigenţele personale şi cele
colective[[1])V. Merolle, Le ideologie in Italia, oggi, Pan Editrice, Milano,
1972, p. 20

Statul, conform viziunii democrat-creştine, trebuie să fie expresia

cetăţenilor, să elimine sau să estompeze contradicţiile, conflictele sociale, să
asigure unirea şi colaborarea oamenilor pentru realizarea binelui general.

În ceea ce priveşte proprietatea privată, deşi se consideră că este

singura în măsură să garanteze libertatea, demnitatea şi independenţa
persoanei, că reprezintă fundamentul nucleului familiei, se propun limite
"juste" acesteia, se condamnă profitul şi concurenţa realizate pe căi
necinstite. Economia, aflându-se în serviciul omului, ceea ce o interesează nu
este producerea şi abundenţa bunurilor materiale, ci distribuirea şi
redistribuirea lor pentru realizarea binelui comun.

Conceptul de economie socială de piaţă, elaborat de doctrinarii

democrat-creştini, îşi propune să coreleze principiul libertăţii de piaţă cu cel
de egalitate socială. Competitivitatea şi justiţia socială, concurenţa şi
solidaritatea, responsabilitatea individului şi asistenţa socială sunt apreciate
drept fundamentele acestui tip de economie.

În prezent, se remarcă preocupări privind elaborarea unui proiect de

societate şi a unei strategii adecvate actualelor condiţii, care să ofere o nouă
identitate democraţiei creştine la nivelul anului 2000. În acest scop,
Internaţionala democrat-creştină a iniţiat mai multe reuniuni. Perspectivele
politice ale democraţiei creştine în estul şi centrul Europei preocupă, de
asemenea, şi se regăsesc în elaborarea unei strategii democrat-creştine pentru
această parte a Europei unde, după prăbuşirea comunismului şi afirmarea
pluripartidismului, s-au constituit partide ce şi-au reclamat apartenenţa la
mişcarea democrat-creştină şi au fost primite în Internaţionala democrat-
creştină sau în Uniunea europeană democrat-creştină. Propunându-şi să
devină principalii constructori ai Europei anului 2000, aceste partide
recomandă ca viitor dezirabil o societate liberală şi dreaptă, bazată pe
primatul persoanei, fondată pe principii etic-umaniste şi democratice, care să
reprezinte o alternativă credibilă de organizare şi conducere democratică a
societăţii.
 În această categorie se include şi apariţia în România a doctrinei
creştin-democrate şi a PNŢCD. Valorile şi principiile pe care le exprimă sau
ar trebui să le exprime acesta, sunt cele ale ortodoxismului, având în vedere
că majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării noastre este de religie ortodoxă,
considerată religie naţională. Privită sub acest aspect, doctrina democrat-
creştină din România, nu şi-a conturat în suficientă măsură, o identitate
proprie în sensul racordării acesteia la valorile creştin ortodoxe.

Înscrierea doctrinei democrat-creştine şi a partidului care o reprezintă

din ţara noastră, în marea familie democrat-creştină europeană, nu se poate
realiza în mod corespunzător decât printr-o identitate proprie.

Doctrina social-democrată
Social-democraţia reprezintă doctrina politică privind organizarea şi
conducerea democratică a societăţii, având la bază principiile egalităţii şi
dreptăţii sociale, ale promovării intereselor producătorilor de valori materiale
şi spirituale, ale protecţiei sociale a categoriilor cetăţenilor defavorizaţi, prin
limitarea puterii claselor sociale avute, îndeosebi a monopolurilor.

Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază, pe de o

parte, ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a
doua jumătate a secolului trecut. Ideile socialismului utopic au apărut o dată
cu manifestarea relaţiilor de producţie capitaliste care, deşi marcau un
element de progres pe calea dezvoltării societăţii, generau, totuşi, în mod
inevitabil, şi inegalităţi sociale. Ca o reacţie la această realitate, apar în
domeniul gândirii social-politice idei egalitariste cunoscute sub numele de
socialismul utopic. Termenul de "utopic" s-a impus, mai ales, de la titlul
lucrării lui Thomas Morus, "Utopia", cuvând provenit din limba greacă,
însemnând ceva "fără loc", "nicăieri", adică ceva care nu poate să existe în
realitate. De aceea, în limbajul obişnuit, termenul "utopic" inseamnă
irealizabil, iar în legătură cu ideile social-politice promovate de socialismul
utopic ele se referă la o construcţie imaginară, himerică, a unei societăţi
viitoare.

(Ca lucrări de debut ale socialismului utopic, amintim "Utopia" lui

Th. Morus şi "Cetatea soarelui" a lui Tomasso Campanella, în care se
imaginează o societate în care relaţiile sociale bazate pe proprietatea
obştească, care elimină exploatarea omului de către om şi în care munca
devine obligatorie pentru toţi membrii societăţii, iar repartiţia bunurilor se
realizează după necesităţi considerate modeste, aproape austere).

Ideile socialismului utopic şi-au găsit în continuare noi teoreticieni

precum Jean Meslier, Morelly, Mably, Babeuf, din secolul al XVIII-lea, care
concepeau egalitarismul în mod rudimentar, vizând uniformizarea vieţii
sociale şi introducând, în afară de termenul de "socialism", şi pe cel de
"comunism".

În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar o serie de teoreticieni

de marcă ai socialismului utopic: Saint Simon, Ch. Fourier (Franţa), Robert
Owen (Anglia) şi Theodor Diamant (România) care, pe lângă prezentarea
teoretică a socialismului utopic, au recurs la experimente practice, cum au
fost falansterele, colonii de muncă model (după părerea autorilor) în care se
muncea şi se trăia în spiritul acestor idei. La noi în ţară este cunoscut un
astfel de experiment, iniţiat de Theodor Diamant care a înfiinţat, în 1835,
falansterul de la Scăieni, cu denumirea de "Societate agronomică şi
manufacturieră", dar care s-a soldat însă, cum era şi firesc, cu un eşec.

Trebuie menţionat că anumite idei ale socialismului utopic persistă şi

astăzi în diferite ţări, mai ales, în cele subdezvoltate.

Social-democraţia s-a inspirat, după cum s-a arătat, nu numai de la

socialismul utopic, ci şi de la ideile socialiste ale lui Marx şi Engels, idei
considerate ca aparţinând socialismului ştiinţific.

Marx şi Engels considerau ca inevitabilă pieirea capitalismului şi

înlocuirea acestuia cu o nouă societate, cea socialistă, reclamată de legile
obiective ale dezvoltării sociale, bazată pe proprietatea comună asupra
mijloacelor de producţie şi lipsită de exploatare.

Trecerea de la capitalism la socialism se înfăptuieşte, potrivit

concepţiei marxiste, pe calea revoluţiei socialiste menite să ducă la înlocuirea
organizării politice vechi, bazate pe dominaţia burgheziei, la organizarea
politică nouă, prin dominaţia clasei muncitoare. Deşi statul era conceput în
termenii democraţiei reprezentative, ca o republică parlamentară, folosirea
noţiunii de "dominaţie" a clasei muncitoare şi a celei de "dictatura"
proletariatului, contravenea organizării democratice a societăţii. Doctrina
politică social-democrată a preluat numai ideea organizării democratice a
societăţii, iar tezele despre dictatura proletariatului au fost preluate de
doctrina comunistă de tip marxist-leninist. Social-democraţia, ca doctrină
politică, a cunoscut mai multe faze în evoluţia sa.

O primă fază poate fi considerată cea din perioada premergătoare

primului război mondial, când social-democraţia se considera o doctrină
politică ce viza organizarea şi conducerea democratică a societăţii pe calea
trecerii la o nouă orânduire socială, orânduirea socialistă, făurită pe baza
politicii partidului clasei muncitoare, care să ia locul capitalismului, prin
reforme.

Pe o astfel de gândire politică s-a desfăşurat, încă din a doua jumătate

a secolului al XIX-lea, procesul de constituire a unor partide muncitoreşti
social-democrate în diferite ţări, unele dintre ele unindu-se în asociaţii
internaţionale muncitoreşti cum au fost, de pildă, Internaţionala I şi a II-a. În
România, un astfel de partid s-a creat în 1893, cu denumirea iniţială de
Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, care a aderat la
Internaţionala a II-a socialistă.

În cadrul social-democraţiei din acea perioadă a început să se

dezvolte un curent de gândire de factură extremistă, în frunte cu Lenin, care
va duce la o nouă doctrină politică - cea comunistă, de tip marxist-leninist,
care, după primul şi al doilea război mondial, va sta la baza sistemului politic
totalitar comunist.

Datorită acestei noi situaţii care s-a creat, doctrina politică social-
democratică a intrat (după prima conflagraţie mondială) într-o nouă fază de
dezvoltare, care a durat până la zilele noastre. Menţionându-şi concepţia
iniţială cu privire la transferarea capitalismului în socialism pe calea
reformelor, social-democraţia din această perioadă susţine cu fermitate
principiile pluralismului politic, ale respectării opţiunilor libere ale
alegătorilor în legătură cu exercitarea puterii politice în stat, combătând - în
acelaşi timp - ideile unui regim totalitar, indiferent de natura sa (fascistă sau
comunistă).

Partidele social-democrate au continuat să se dezvolte în multe ţări

ale lumii şi să participe activ, pe principii democratice, la viaţa politică din
ţările respective. Trebuie menţionat că în multe ţări, după al doilea război
mondial, partidele social-democratice au reuşit, prin alegeri libere, să
guverneze perioade îndelungate de timp.

În prezent, după prăbuşirea sistemului totalitar comunist din ţările est-

europene, sistem care nu întotdeauna a fost evaluat suficient de critici de
către social-democraţie, doctrina social-democrată a intrat într-o nouă fază, în
care s-a renunţat la ideea orânduirii socialiste. În prezent, doctrina social-
democrată pune accent pe principiile statului de drept, pe protecţia socială a
cetăţenilor.

În zilele noastre, în Europa Occidentală, precum şi în alte ţări ale

lumii, social-democraţia reprezintă una din principalele doctrine politice, ca
alternativă viabilă de organizare şi conducere democratică a societăţii.

În ţările est-europene, unde comunismul s-a prăbuşit, are loc un

proces de închegare a unei doctrine politice social-democratice care
valorifică o parte din vechile idei ale social-democraţiei, dar afirmă şi altele
noi, rezultate din situaţia actuală a realităţilor social economice.

56.
Doctrina politică fascistă

Doctrina politică fascistă are la bază ideologia fascistă, cu elementele

sale principale ca: rasismul, şovinismul, antisemitismul, exaltarea
misticismului, mitul conducătorului, elitismul, teoria spaţiului vital, cultul
violenţei, iraţionalismul etc.

Doctrina politică fascistă privind organizarea şi conducerea societăţii

se călăuzeşte după principiul instaurării puterii politice prin orice mijloace,
mai ales, pe calea forţei, prin subordonarea totală a individului autorităţii
statale, nesocotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, înlocuirea statului de
drept cu statul poliţienesc, prin suprimarea pluralismului politic, menţinându-
se un singur partid - cel fascist care, de regulă, se confundă cu statul.
 Această doctrină politică a căpătat contur şi a fost aplicată în practică
după primul război mondial, mai ales sub cele două forme principale ale sale:
fascismul lui Mussolini în Italia şi nazismul lui Hitler în Germania, existând
însă şi alte variante precum hortysmul în Ungaria, franchismul în Spania,
mişcarea legionară în România etc.

Dintre toate formele sub care s-a manifestat fascismul, nazismul a

fost cea mai brutală, mai sângeroasă, care a atins forme aberante de genocid.

Caracteristic nazismului german a fost nu numai suprimarea brutală,

prin violenţă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, exterminarea în masă a
unor categorii de oameni, ci şi o politică agresivă în exterior, prin
dezlănţuirea celei de a doua conflagraţii mondiale, prin care se urmărea
subjugarea şi dominarea popoarelor, hegemonia Germaniei pe plan mondial.

Monopolul partidului fascist, paramilitar şi etatismul constituie

principalii pioni pe care fascismul şi-a fundamentat dictatura generalizată
asupra întregii societăţi.

În opoziţie cu liberalismul concurenţial sau cu socialismul marxist-

leninist axat pe dictatura proletariatului şi revoluţia socialistă, fascismul a
dezvoltat o concepţie etatist-totalitară bazată pe întărirea şi extinderea puterii
politice, anihilarea voinţelor individuale, supunerea necondiţionată a tuturor
faţă de statul-partid, omniprezent. Fascismul promovează puterea absolută a
statului în faţa căruia individul şi societatea există doar în măsura în care fac
parte din stat.

În Italia, Mussolini, de pildă, apelează, pentru a facilita încorporarea

etatistă a individului şi societăţii, la "statul etic", capabil să organizeze şi să
mobilizeze naţiunea deoarece el este asimilat cu spiritul poporului. Statul
devine, astfel, garantul securităţii interne şi externe, depozitarul spiritului
naţiunii, poporul fiind redus la rolul de corp al statului. Prin cunoscutul
slogan "totul în stat, nimic în afara statului, nimic contra statului", Mussolini
exprima esenţa totalitară a statului de a se suprapune societăţii prin
asimilarea oricărei colectivităţi, controlarea tuturor activităţilor sociale şi
individuale. Absorbirea societăţii şi individului în stat, destructurarea
societăţii civile, distrugerea personalităţii umane se realizează în fascism (ca
de altfel şi în comunism), atât prin perfecţionarea metodelor birocratico-
centralizatoare şi represive, cât şi prin desăvârşirea tehnicilor propagandei de
masă. În optica lui Benito Mussolini, pivoţii totalitarismului fascist i-ar
constitui: o perfectă organizare statală, o miliţie fidelă şi oţelită, membrii de
partid, masa care respectă şi se teme de puterea fascistă, un conducător ferm
şi hotărât.

Monismul totalitar instaurat în timpul Germaniei naziste, s-a

caracterizat şi în acest caz prin concentrarea tuturor puterilor în mâinile
Fuhrerului şi a partidului naţional-socialist.

În mod formal, regimul nazist îşi stabilea legitimitatea prin ideea

comunităţii poporului german. Potrivit constituţiei, statul nazist îndeplinea
rolul unui instrument administrativ pus în slujba intereselor poporului
german. În realitate însă, statul era condus şi controlat de către partidul nazist
care, la rândul său, răspundea comenzilor dictate de Fuhrer [1])Anton
Corpinschi, Doctrine politice contemporane, Editura "Moldova", 1993, p.
164-165 ş.a.

În japonia, fascismul a cunoscut, în perioada interbelică, o escaladare

accentuată. Fascismul nipon era, ca cel de pretutindeni, prin excelenţă rasist.
Potrivit teoreticienilor fascismului din arhipelagul nipon, rasa galbenă era
destinată să domine şi să stăpânească intreaga lume. Fasciştii japonezi au
aşezat, la baza politicii lor, cultul faţă de împărat şi fraternitatea de sânge.
Fascismul nipon era totodată, strâns legat de forţele armate, de ofiţerime,
exercitând o mare influenţă în viaţa politică a imperiului, imprimându-i un
caracter prin excelenţă expansionist în plan extern.

Prin înfrângerea puterii fasciste în cel de-al doilea război mondial,

prin condamnarea şi incriminarea fascismului ca ideologie, doctrina politică
fascistă şi-a pierdut aderenţa în cercurile largi ale opiniei publice. Cu toate
acestea, ideologia şi doctrina politică fascistă nu au dispărut complet. Ca
dovadă, faptul că în prezent se întâlnesc unele manifestări ale ideologiei şi
doctrine politice fasciste sub forma neofascismului. Păstrând multe din
elementele vechii ideologii fasciste, neofascismul promovează şi alte
elemente noi precum: ideea înzestrării genetice a unor indivizi destinaţi să
conducă, intoleranţa faţă de cetăţenii aparţinând altor popoare, idei
revanşarde etc.
 Neofascismul nu reprezintă o mişcare de proporţii în lumea
contemporană, dar, dacă nu se ia atitudine faţă de aceasta, el poate să ia
amploare şi să devină un pericol pentru omenire. Ca un argument în această
perioadă este însuşi faptul că nici nazismul lui Hitler, la început, nu a avut o
semnificaţie deosebită şi era ignorat, ca apoi, recurgându-se la mijloacele
cunoscute să acceadă la putere.

De aceea, nu trebuie pierdut din vedere nici un moment că

neofascismul, chiar dacă este restrâns, ca manifestare şi influenţă, prin
mijloacele pe care le-ar putea folosi (mijloace teroriste) ar putea foarte
repede să ajungă pe scena conducerii politice a unei ţări, ceea ce nu trebuie
să se mai întâmple.

Doctrina politică comunistă marxist-leninistă

Doctrina politică comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-

leniniste, ai cărei fondatori au fost Marx, Engels şi Lenin. Potrivit acestei
ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă societate,
cea socialistă, ca primă fază a comunismului. Acest proces are loc pe calea
revoluţiei socialiste menite să ducă la schimbări radicale atât în domeniul
politic prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât şi în domeniul economic,
prin înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea comună, socialistă, asupra
mijloacelor de producţie.

Doctrina politică comunistă, bazată pe ideologia marxist-leninistă,

priveşte organizarea şi conducerea societăţii prin dictatura proletariatului
care, după afirmaţia lui Lenin, se manifestă în cadrul şi în afara legii, pe baza
acţiunii unui singur partid - partidul comunist.

Dictatura proletariatului reprezintă, în concepţia fondatorilor acestei

doctrine, o formă superioară de organizare şi conducere politică a societăţii,
deoarece ar reprezenta o dictatură a majorităţii exploatate împotriva
minorităţii exploatatoare.

Ca urmare, principiile pluralismului politic, al separaţiei puterilor în

stat, supremaţia legii, drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt eliminate.
 Dictatura proletariatului, ca formă de organizare şi conducere politică
a societăţii, a dus, prin eliminarea pluralismului politic şi a altor principii
democratice, la dictatura de fapt a unui grup restrâns şi, în multe situaţii, la
dictatura unei singure familii sau a unei singure persoane.

Doctrina politică comunistă, concepând organizarea şi conducerea

societăţii pe baza dictaturii proletariatului, a promovat represiunea ca
principiu al politicii de stat, cu ajutorul unui aparat poliţienesc riguros
organizat, fără a fi supus controlului politic, al legilor şi chiar al unor
autorităţi ale statului.

Deşi fondatorii acestei doctrine şi alţi teoreticieni susţineau că

dictatura proletariatului constituie o formă de organizare şi conducere
politică a societăţii numai pentru perioada de trecere de la capitalism la
socialism (când se avea în vedere lichidarea claselor exploatatoare şi
instaurarea proprietăţii socialiste în întreaga economie), afirmând că, după
aceasta, dictatura proletariatului urma să dispară şi să se treacă la o
organizare şi conducere democratică a societăţii, în practică, acest lucru nu s-
a petrecut şi nici nu se putea intâmpla. Lipsa pluralismului politic, existenţa
partidului unic, ca partid de guvernământ, inexistenţa agenţilor economici
independenţi ca urmare a proprietăţii socialiste n-au făcut altceva decât să
perpetueze dictatura.

Unii ideologi marxist-leninişti, precum cei chinezi, de pildă, susţin

principiul dictaturii proletariatului ca formă de organizare şi conducere
politică a societăţii pe o perioadă nedefinită.

După cum se ştie, pe baza doctrinei politice marxist-leniniste, după

primul şi al doilea război mondial, au fost create regimuri comuniste care s-
au manifestat ca regimuri totalitare, bazate pe dictatură şi represiune
sângeroasă. Sunt cunoscute marile represiuni care au atins proporţiile unor
reprimări în masă, cu consecinţe dramatice pentru soarta cetăţenilor din ţările
unde acestea au avut loc.

Se pune întrebarea cum a fost posibilă existenţa unor asemenea

regimuri şi încă pe perioade destul de îndelungate, în unele ţări mai
persistând şi în prezent? Răspunsul nu este uşor de sat, datorită complexităţii
situaţiei pe care o implică.
 Un prim răspuns constă în faptul că doctrina politică marxistă a
folosit pe scară largă mijloace de manipulare demagogică a opiniei publice,
prezentând regimurile comuniste ca fiind democratice, urmărind realizarea
unor idealuri de libertate, echitate, dreptate şi egalitate socială.

Ideologii marxişti susţin că dictatura proletariatului constituie un rău

necesar, menită să lichideze exploatarea omului de către om, să elimine
deosebirile de clasă şi inegalităţile economice, este prezentată ca o organizare
superioară a formelor anterioare şi, după expresia lui Lenin, "de o mie de ori
mai democratică decât orice stat burghez". De asemenea, este acreditată
ideea că dictatura proletariatului se instaurează nu pentru a eterniza o
dominaţie de clasă, aşa cum au fost toate organizaţiile politice trecute, ci
pentru a lichida orice dominaţie de clasă şi deci politică, pentru a se ajunge la
societatea comunistă, fără clase sociale şi în care statul şi alte organizaţii
politice vor dispărea, organizarea societăţii urmând să se realizeze pe bază de
autoconducere, în condiţiile unui belşug de produse în care oamenii să fie
retribuiţi după nevoi.

Asemenea idei au găsit ecou în rândurile multor categorii sociale

defavorizate şi chiar în rândul unor intelectuali, care s-au alăturat
programelor propuse de comunişti, nutrind iluzia că prin realizarea acestor
programe se va ajunge la acea societate bazată pe dreptate şi echitate socială,
în care personalitatea umană să se dezvolte pe deplin.

Un al doilea răspuns ar consta în faptul că doctrina comunistă despre

organizarea şi conducerea politică a societăţii a putut fi aplicată în practică
pentru că, paralel cu mijloacele de manipulare s-au folosit şi mijloace
violente de reprimare împotriva celor care s-au opus. La acestea mai trebuie
adăugată existenţa unor conjuncturi istorice care au favorizat impunerea
regimurilor totalitare. Criza social-politică profundă a societăţii în urma
primului război mondial, inegalităţile sociale de tot felul au favorizat apariţia
sistemului comunist în Rusia şi a celui fascist în unele ţări europene, două
regimuri totalitare care în 1939 au ajuns la o înţelegere (concretizată în
împărţirea sferelor de influenţă în Europa) şi care au condus la declanşarea
celui de-al doilea război mondial. Din păcate, politica împărţirii lumii în
sfere de influenţă a continuat, ceea ce a făcut ca, după al doilea război
mondial, în multe ţări din centrul şi estul Europei, inclusiv în România, să fie
instaurate regimuri comuniste, impuse de Uniunea Sovietică.

În urma procesului de dezintegrare a regimurilor comuniste din

Europa, doctrina politică marxist-leninistă de organizare şi conducere a
societăţii este tot mai mult eliminată din gândirea politică contemporană,
datorită caracterului ei nociv care a împins-o la faliment.

57.
I. Sistemul constituţional al MARII
BRITANII
a) Consideraţii generale
Evoluţia politicã a Marii Britanii, oferã un
exemplu clasic de trecere de la monarhia absolutã, la
monarhia constituţionalã, astãzi fiind consideratã pe drept
cuvânt una din ţãrile tipice pentru sistemul politic
parlamentar.1) Condiţiile geografice şi politice în care s-au
format statul şi naţiunea englezã - insularitatea, izolarea
relativã de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare,
imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor
metode de guvernare - au influenţat într-o mãsurã
considerabilã filozofia şi practica politicã, valorile politice
ale poporului, procesul de conducere socialã ca şi psihologia
actului de "supunere" a indivizilor faţã de autoritãţile
publice şi faţã de lege.
In ceea ce priveşte structura dreptului
constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu dispune de o
Constituţie scrisã, are o bogatã practicã parlamentarã,
documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor şi
libertãţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu
actele emise de acesta în importante domenii. Cea mai mare
parte a practicii constituţionale, se întemeiazã pe obiceiuri
care au apãrut şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului.
Principii precum imparţialitatea Speaker-ului Camerei
Comunelor, responsabilitatea colectivã a Cabinetului şi
responsabilitatea individualã a miniştrilor nu se întemeiazã
pe statute, documente sau hotãrâri judiciare, ci pe
acceptarea unei practici generale pe parcursul anilor.

In sistemul britanic, practica judiciarã îşi are şi

ea un rol în cristalizarea dreptului britanic, aducând
permanent elemente noi, de naturã sã aprecieze şi
concretizeze conţinutul drepturilor constituţionale şi
obligaţiilor parlamentarilor.
b) Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii
-Este o constituţie nescrisã (în sensul formal al
cuvântului).
-Este o constituţie suplã. Datoritã caracterului
cutumiar al normelor ce-i conferã conţinutul material,
Constituţia poate fi modificatã cu uşurinţã şi fãrã o
procedurã specialã de cãtre Parlament. Nu are importanţã
dacã în locul unei norme cutumiare constituţionale se
profileazã o alta, care stabileşte un alt regim juridic.
In Marea Britanie, doctrina şi practica judiciarã
resping ideea controlului constituţionalitãţii legilor. 1)
Temeiul juridic al acestei concepţii, constã în considerentul
cã parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii poporului,
poate modifica fãrã nici o cenzurã, atât cutumele
constituţionale cât şi textele legislative conţinând dispoziţii
cu caracter constituţional.
Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate
vorbi de o ierarhie a legilor, ca în sistemul de drept de pe
continent şi ca atare nu se face deosebire între legea
ordinarã şi norma constituţionalã din punct de vedere al
puterii normative a acestora.
-Este o constituţie unanim şi, practic, fãrã
rezerve acceptatã de guvernaţi. Având rãdãcini adânci în
istoria politicã a Marii Britanii, constituţia acesteia este
respectatã ca un simbol naţional.

c) Garantarea drepturilor şi libertãţilor

Primele documente privind drepturile omului au
apãrut în Marea Britanie, fiind sursã de inspiraţie pentru
toate documentele adoptate în aceastã materie pe plan
european şi pe plan mondial. Magna Charta Libertatum a
constituit la timpul sãu o adevãratã constituţie dictatã de
regele Ioan fãrã de Tarã, în virtutea înţelegerii încheiate cu
nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzul puterii regale.
Documentele ce i-au urmat şi în mod deosebit "Petiţia
drepturilor" (1628), impusã lui Carol I de cãtre Parlament,
are un caracter mai larg, pentru prima datã subiect al
drepturilor apãrând "omul liber", de unde concluzia cã
acest document se adreseazã unei categorii foarte largi de
supuşi ai regelui.
d) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului
Parlamentul britanic este compus din Camera
Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial, s-a format ca un
organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta,
îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii pentru Coroanã,
dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme
privind regatul. Acest Consiliu a fost denumit iniţial
"Magnum Concilium" deoarce era de fapt Adunarea marilor
nobili şi a clerului înalt care stabileau impozitele pe venituri.
Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alãturi
de marii baroni ai Coroanei şi clerul înalt, pe cavalerii şi
reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor, precum şi ai clerului
inferior. Cu un simţ politic foarte dezvoltat, aceste ultime
trei categorii sociale cu hotãrât cu timpul sã voteze în
propriile lor adunãri subsidiile solicitate de Rege, concurând
astfel marea nobilime concentratã în Magnum Concilium.
Astfel, în temeiul solidaritãţii s-au constituit douã Adunãri
respectiv, Camera înaltã, formatã din nobili, şi Camera
Comunelor formatã din cavaleri şi reprzentanţii burgheziei.
La jumãtatea secolului al XIV-lea începe sã se
practice cu regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi
Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul
modern al accepţiunii. Cu toate acestea, consiliul îşi pierdea
tot mai mult caracterul sãu feudal, cãpãtând un adevãrat
caracter naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa
nu numai reprezentanţii clerului, nobilii dar şi "comunii",
adicã, dupã expresia lui F.W. Maitlant, "aceia care se roagã,
aceia care luptã şi aceia care muncesc" 1). Aceastã din urmã
clasã sau categorie socialã a dat şi denumirea ulterioarã a
"comunelor" sau Camerei Comunelor, organism legislativ
având misiunea sã se ocupe de cele mai importante
probleme ale ţãrii şi în primul rând de cele financiare.
"Camera comunelor, ca o camerã separatã, îşi tage originea
din întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi orãşenilor, care
discutau neliniştiţi cu uşile închise despre ce rãspuns
colectiv aveau sã dea vreunei întrebãri sau cereri dificile cu
care fuseserã confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de
grijulii sã nu lase vreun raport despre aceste proceduri,
încât nu ştii nimic despre organizarea internã a acestei
vechi Camere a comunelor" arãta G.M. Trevelyan.2)
Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii
diferite. Astfel, iniţial Regele avea autoritate asupra tuturor,
ca ulterior sã se îndepãrteze de aşa-zisa monarhie
Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de
limitãri semnificative ale prerogativelor sale cele mai multe
dintre ele sub presiunea unei pãrţi a micii nobilimi care şi-a
atras ca aliat populaţia comitatelor, adicã vârfurile
burgheziei, apãrute într-o formã embrionarã.1)
Victoria împotriva regalitãţii a fost posibilã
aşadar, datoritã alianţiei politice între nobilimea de rang
inferior şi burghezie, ceea ce a avut douã consecinţe:
-cucerirea drepturilor poporului;
-ideea de respect a legii, de cãtre toţi, inclusiv de
rege.2)
De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei
Lorzilor
s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor care exercitã
puterea politicã în strânsã legãturã cu programul politic şi
interesele partidului de guvernãmânt.

e) Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care
beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate
contra unor sume de bani de cãtre monarhii britanici. In
evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat un loc egal cu cel al
Camerei Comunelor în materie legislativã şi financiarã,
având şi rolul de a-i judeca pe miniştrii puşi sub acuzare de
Camera Comunelor. Puterea politicã a Camerei Lorzilor
rezidã din compoziţia socialã formatã din marea aristocraţie
englezã, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese
comune de instituţia regalitãţii. Funcţia parlamentarã în
aceastã camerã era ereditarã. Dispunând de prestigiul social
şi de o putere economicã, considerabilã, membrii Camerei
Lorzilor au reprezentat pânã la sfârşitul secolului al VIII-lea
centru real al puterii politice.
Dezvoltarea industriei a flotei comerciale a dus
la consolidarea rolului burgheziei şi respectiv al Camerei
Comunelor. In anul 1649, Oliver Cromwell - conducãtorul
Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţat Camera Lorzilor odatã
cu monarhia, ca sã fie reînfiinţatã în anul 1660 de regele
Carol al II-lea. Intre Camera Lorzilor şi Camera Comunelor
nu a existat un conflict evident şi grav pânã în anul 1832
când, Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit
bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest
act s-a pus capãt cutumei potrivit cãreia lorzii aveau
prerogativa de a-i numi pe membrii Camerei Inferioare.
Declinul politic al Camerei Lorzilor este
determinat de declinul economic al membrilor ei, nobilimea
aristocratã, legatã de agricultura neproductivã şi
privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursul secolului al XIX-
lea s-a conturat cutuma potrivit cãreia
_____________________________
Reforma constituţionalã din anul 1911 (The
Parliament Act) a consfinţit victoria Camerei Comunelor,
rãpind lorzilor şi ultimele prerogative mai importante cu
caracter judiciar, confirmând în mod oficial, lunga decadenţã
politicã a acestora.1) The Parliament Act din anul 1911 a
stabilit urmãtoarele schimbãri în raporturile dintre cele
douã camere legislative:
a)un proiect de lege din domeniul financiar
devine lege chiar fãrã acordul Camerei Lorzilor, în termen
de o lunã de la adoptarea acestuia de cãtre Camera
Comunã;
b)proiectele legilor publice pot deveni lege fãrã
aprobarea Camerei Lorzilor, dacã acestea sunt discutate şi
însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni
parlamentare consecutive şi dacã au trecut doi ani de la a
doua lecturã a proiectului în prima sesiune şi a treia lecturã
în cadrul celei de a treia sesiuni;
c)durata maximã a mandatului Parlamentului a
fost redusã de la 7 ani la 5 ani. Aceasta face ca orice proiect
de lege introdus de Camera Comunelor dupã 2 ani de la
începutul mandatului sã nu mai fie, practic, respins de cãtre
Camera Lorzilor.
Din punct de vedere al organizãrii puterilor şi al
raporturilor dintre ele, locul vechilor cutume constituţionale
referitoare, de pildã, la recrutarea primilor miniştri din
rândul Camerei Lorzilor sau la responsabilitatea membrilor
guvernului în faţa acestuia, au fost înlocuite cu altele care
au exprimat pe plan politic ascensiunea burgheziei.
Datoritã reducerii numãrului aristocraţilor,
dobândirea calitãţii de membru al Camerei Lorzilor, ereditar
a devenit insuficientã şi astfel, printr-o lege din anul 1958
(Life Perrage Act) s-a dat dreptul regelui de a numii noi
lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea.
Camera Lorzilor este condusã de Lordul
Cancelar, (care avea şi funcţia de secretar principal al
monarhului), care are largi prerogative judiciare
parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru al
Guvenului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele
Curţii Supreme de Apel. Dacã în Camera Comunelor,
membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi
Partidul Conservator, în Camera Lorzilor sunt
reprezentanţii a trei partide şi independenţii (Partidul
Laburist, Conservator şi Liberal).
Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci
funcţiuni:
-funcţia judiciarã. Camera Lorzilor are rolul unei
Curţi Supreme de Apel în materie civilã şi penalã, putându-
se pronunţa şi asupra legalitãţii actelor puterii executive; de
asemenea judecã pe înalţii demnitari puşi sub acuzare de
Camera Comunelor.
 -este organ de deliberare a proiectelor de lege
ce-i sunt trimise de cealaltã camerã; membrii acestei camere
au dreptul sã vorbeascã fãrã limitã de timp şi subiect,
beneficiind de faptul cã sunt imparţiali ca urmare a faptului
cã, fiind ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi nu
sunt expuşi presiunii de partid;
-funcţie legislativã propriu-zisã, care este foarte
limitatã, în raport cu cealaltã camerã; astfel are dreptul la
iniţiativa legislativã, şi dreptul de a face amendamente la
proiectele de lege, cu excepţia proiectelor cu caracter
financiar. In ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor
poate bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept
de veto absolut.
-funcţia constituţionalã; primeşte mesajul reginei
şi autorizeazã pe Primul-ministru sã includã în Guvern pe
unii dintre lorzi;
-este un simbol al dezvoltãrii democraţiei
constituţionale britanice, cu rãdãcini adânci în conştiinţa
publicã.

f) Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor

Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile
se fac direct, prin vot secret, pe bazã de scrutin uninominal
cu majoritate simplã, care nu este obligatorie. Sistemul
britanic permite votul prin procurã şi votul prin
corespondenţã. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii
forţelor armate, judecãtorii, ecleziasticii romano-catolici şi
anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii
Camerei Comunelor beneficiazã de imunitate parlamentarã
în legãturã cu activitãţile exercitate în Parlament, dar numai
pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicare imunitãţii
deputaţilor se fac numai prin lege.
Lucrãrile Camerei Comunelor sunt conduse de
Speaker-ul acesteia, ajutat de un grefier.
Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor
este stabilitã de comun acord cu guvernul şi cu consultarea
principalului partid de opoziţie.
 Nici un membru al Camerei nu poate sã
intervinã în dezbateri decât o singurã datã asupra aceleiaşi
probleme, afarã de cazul când este autorul unei moţiuni ori
când ia cuvântul cu aprobarea Camerei.
Pentru a curma dezbateri inutile existã
posibilitatea sistãrii discuţiilor urmate de trecerea direct
la votare
("closure" proceduri), reţinerea selectivã a unor anumite
amendamente ("kangaroo" closures) sau încheierea
"kangur" a dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite
determinate de timp pentru discutarea unor probleme
("quillotine" devices).
Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea
la ordine, ridicarea cuvântului sau îndepãrtarea din sala de
şedinţe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni,
desemnarea pe numele de familie (naming) şi excluderea din
Camerã .
___________________________
Camera Comunelor are nouã comisii ale cãror
şedinţe sunt publice. Transmisia dezbaterilor parlamentare
la radio sau televiziune nu este uzitatã.
Proiectele de lege fiscalã şi anumite legi în
materii financiare se introduc în mod obligatoriu la Camera
Comunelor.
Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici
împiedicate de Camera Lorzilor. Proiectele de legi votate de
una din Camere se trimite de la o camerã la alta pânã
intervine acordul. Dacã acordul nu intervine înainte de
sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuiazã, afarã de
proiectele de legi în materie financiarã.
Iniţiativa legislativã o au: parlamentarii,
guvernul, colectivitãţile locale, campaniile create printr-o
lege a societãţilor private şi particularilor.
Procedura legislativã cuprinde în sistemul
britanic mai multe etape:
1)moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta
un proiect sau o propunere de lege;
 2)prezentarea şi prima lecturã a acestuia, de
principiu;
3)a doua lecturã; discutarea principiilor
generale; depunerea de amendamente care pot sã repunã
textul în discuţie;
4)examinarea în comisii, pe articole şi
formularea de amendamente. Osebit de aceasta trebuie
menţionatã faza aşa numitã a "raportului" (afarã de cazul în
care textul nu a fost deja amendat în cadrul comisiilor) şi
depunerea de noi amendamente, a treia lecturã a legii şi
adoptarea sa. Urmeazã transmiterea cãtre cealaltã Camerã,
unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi, mai multe consultãri
între Camere, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi mai
multe consultãri între Camere, pânã când se realizeazã un
acord asupra unui text unic.
In final, legea devine obligatorie prin
sancţionarea de cãtre Reginã şi publicarea textului legii.
Regina poate sã dizolve Camera Comunelor la cererea
primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nu poate fi
niciodatã dizolvatã.

g) Controlul parlamentar
Si în sistemul englez se funcţioneazã pe
principiul "separaţiei puterilor", al egalitãţii, cooperãrii şi
controlului reciproc al acestora.
Controlul parlamentar asupra miniştrilor se
concretizeazã în aceeia cã poate cere fiecãrui membru al
guvernului sã raporteze în faţa acestuia în legãturã cu
modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile. Miniştrii rãspund
solidar în faţa parlamentului. Ei pot rãspunde însã şi
individual pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de
funcţia pe care o ocupã. Procedura de judecare a miniştrilor
pentru fapte de: trãdare, dare sau luare de mitã, înşelãciune
etc., este cunoscutã sub denumirea de "impeachment" şi se
desfãşoarã de cãtre ambele camere legislative, care
presupune declanşarea urmãririi în Camera Comunelor şi
judecarea în Camera Lorzilor. Un ministru rãspunde în faţa
Camerei Comunelor pentru întreaga activitate a ministerului
pe care o conduce; el nu se poate apãra pretinzând cã nu a
cunoscut o anumitã problemã pentru care este chemat sã
rãspundã (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav,
insubordonarea colaboratorilor sau implicarea acestora în
acţiuni ilegale antistatale etc.)
In anul 1967 s-a instituit Comisarul
parlamentului pentru administraţie, care printre altele are şi
prerogative de a ancheta modul de administrare a
departamentelor ministeriale.

h) Monarhul
In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului
se exprimã prin maxima "Regele domneşte dar nu
guverneazã."
Rolul politic al monarhului este pur formal cu
atribuţiuni foarte limitate, fiind mai degrabã un simbol. El
este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucurã de
o adevãratã imunitate în materie penalã şi civilã.
Monarhul are urmãtoarele atribuţii:
a)desemnarea ca primul ministru, în mod
obligatoriu a liderului partidului care a câştigat alegerile
generale; de asemeni numeşte în înalte funcţii publice
(miniştri, judecãtori, ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);
b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi
recunoaşte un drept de veto, dar de acest drept nu s-a uzat
de circa 250 de ani;
c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea
fiecãrei sesiuni parlamentare care de fapt este o pledoarie în
favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la
putere;
d)acordã ordinele şi decoraţiile;
e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului
ministru;
f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;
g)încheierea tratatelor;
h)recunoaşterea altor state şi guverne.

i) Guvernul
 Prin "Reform Act" din anul 1832, s-a consacrat
obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului
partidului majoritar în Camera Comunelor.
Dintre principalele atribuţii ale primului ministru
britanic, evidenţiem: este liderul partidului sãu, este
responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de
Reginã la propunerea sa; demite miniştrii dacã
circumstanţele solicitã acest lucru.; selecteazã pe acei
miniştri care urmeazã sã constituie cabinetul; prezideazã
şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei Comunelor
(Spikear), controlând activitatea ei şi acţionând ca purtãtor
al sãu de cuvânt.

j) Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din
alegerile generale. Compoziţia sa - de la premier la miniştri -
exprimã victoria electoralã a uneia dintre cele douã partide
politice. Partidul care a câştigat alegerile generale va ocupa
majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine
astfel majoritatea parlamentarã.
Cabinetul are urmãtoarele atribuţii:
a)executive; hotãrãşte asupra liniei generale de
dezvoltare a ţãrii acţionând pe douã direcţii: "convingerea"
Parlamentului sã adopte/aprobe o anumitã mãsurã iniţiatã
de guvern; dupã adoptarea mãsurilor propuse, sã acţioneze
cu întreaga autoritate pentru executarea mãsurii respective;
b)în procesul legislativ; aproximativ 90% din
numãrul legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern,
conform programului guvernamental;
c)cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat
de Parlament, acesta nu face altceva decât sã voteze
proiectul ce i se transmite de Guvern.

k) Opoziţia
Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie
opoziţia are un caracter instituţionalizat la fel ca şi
guvernul. In anul 1937 prin Actul Coroanei s-a stabilit
salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful opoziţiei.
 Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a
sesiza greşelile, de a critica, dar şi un rol constructiv.
Pentru britanici opoziţia este un factor de
echilibru, de control permanent, de asigurare a libertãţii
cuvântului, a criticii deciziilor guvernamentale