LC-JA, an III

Genbun itchi și creștinismul

în dezvoltarea romanului japonez modern

Lucrarea de față încearcă să prezinte, sumar, influențele, gândirea și sensibilitatea care au dus la
întoarcerea privirii spre interior în perioada Meiji și, în principal, în romanele de după Războiul
Mondial ale lui Shūsaku Endō. Voi merge doar pe firul reformei literare începută prin mișcarea genbun
itchi și a sensibilității creștine reintrodusă în Japonia în această perioadă.
Mișcarea genbun itchi a avut, ca teză principală, unificarea limbii vorbite cu limbajul literar.
Până la acel moment, limbajul literar era bazat pe kanji și expresii care, pe lângă faptul că solicitau
profunzimea intelectuală a cititorului, anunțau textul ca fiind unul literar. Vorbim de vechile sufixe (ex.
-keri) care au fost înlocuite cu forma colocvială în -ta. În acest caz vocea naratorială nu mai este
explicită, identificându-se cu cea a protagonistului. Reforma, deși ajunsese să fie folosită în mai mare
măsură spre sfârșitul perioadei Meiji, a reprezentat posibilitatea exprimării propriilor gânduri, creându-
se, astfel, literatura de tip confesional. Karatani Kojin, vorbind despre această mișcare, o prezintă în
paralel cu schimbarea concepției asupra peisajului. Sansuiga, cu diverse variații de nuanță, reprezintă
pictura tradițională a Chinei, Coreei și Japoniei. În procesul de adaptare a materialului chinezesc,
Japonia a creat shiki-e, pictură a anotimpurilor, și meisho-e, a locurilor faimoase. Baza acestor picturi o
reprezintă trimiterea pe care o fac la concepții filosofice și la sensibilitatea religioasă, fiind imagini
idealizate ale naturii, Kojin asemănând-o artei Evului Mediu. Contactul cu realismul european și
promovarea masivă a valorilor sale a dus la descoperirea „peisajului ca simplu peisaj”. Prin renunțarea
la modelul metafizic, japonezul s-a aflat în fața unei naturi care nu mai avea ce să-i ofere. Astfel a avut
loc întoarcerea privirii spre interior, favorizată, bineînțeles, și de literatura europeană. Încep să apară
scrierile la persoana I și, prin acestea, se pornește pe drumul descoperirii și valorizării eului
interior.Schimbarea are loc și în teatrul kabuki. Avându-și originile în teatrul de păpuși, actorii trebuiau
să-și însușeacă înfățișarea și mișcările lor. Precum observa Lévi-Strauss la popoarele vechi,
ornamentația este sau creează fața oferindu-i statut social și sens spiritual. Prin expunerea „feței goale”
și folosirea gesturilor banale, Ichikawa mută atenția de pe aparența exterioară pe însușirile și lumea
interioară. În literatură, locul figurilor înalte, a samurailor și a frumoaselor doamne e luat de imaginea
omului simplu. Sub influența lui Turgheniev, Kunikida Doppo își asigură cariera artistică cu
„Unforgettable people” și „Musashino field”. În aceste lucrări omul este văzut în relație cu un loc și un
timp precise (încep să înflorească, de altfel, și romanele istorice).
Creștinismul a reintrat în această perioadă pe teritoriul Japoniei, după mai multe încercări
sfârșite cu abolirea impusă de shōgunat în secolul 17. Activitatea primilor misionari a dus la formarea
grupului de creștini care au încercat să scape de persecuții, cunoscut sub numele de kakure kirishitans,
dar care, la revenirea creștinismului în epoca Meiji, și-au declarat independența față de biserica
catolică. Lucrarea ce a rămas de la ei, valoroasă din punct de verede sincretic, este The history of
Heaven and Earth. Deschiderea benevolă față de creștinism din secolul 19 a fost mai mult una
intelectuală, privind preceptele morale și profunzimea lumii interioare. Nietzsche spunea că religia
creștină îl înfățișează pe om ca fiind bolnav pentru a se autodefini ca salvatoare. Dar tocmai acest fapt,
al omului „bolnav” este descoperit în literatura din această perioadă. Ca și în cazul occidentului,
desprinderea de metafizic și vederea exteriorului ca proiecție a inetriorului a condus la traumă. Doppo
parafrasează un scriitor rus în ideea impasibilității naturii la moartea omului. Ōgai vede un „eu” fără
substanță, ca ansamblu de fire puse laolaltă din direcții diferite. Sōseki, care nici în scriere nu renunță la
influența kanbungaku, adoptă detașarea zen. Uchimura, pe de altă parte, fiind atras mai mult de Ieremia
și Vechiu Testament decât de Iisus, vede natura ca simplă natură, creația unui singur Dumnezeu.
Totodată, atenția lui se concentrează pe lumea interioară în relație cu divinitatea. Pentru el,
subiectivitatea creștină implică eliminarea autorității a orice în afară de Dumnezeu, concepție care, de
altfel, l-a izolat atât la nivel social, cât și critic. În plan social, creștinismul a fost asimilat în masă de
către samuraii care și-au pierdut funcția odată cu restaurația. Au pus Bushido în relație strânsă cu
doctrina creștină, astfel oferindu-și un alt sens, ca luptători pentru credință. După cum afirmă Kojin,
prin renunțarea la statutul de maestru în lumea fizică, deveneau maeștri ai sinelui.
Pe aceste schimbări literare și spirituale apar scrierile lui Shūsaku Endō. Libertatea de
exprimare în scris a fost atinsă, eul interior a fost descoperit. Ceea ce i-a rămas de făcut a fost să
adâncească acest studiu prin valorificarea conflictului dintre creștinism și spiritul japonez impregnat de
shintōism în interiorul omului, urmând, în unele cazuri, șirul de protagoniști simpli introdus de
Futabatei Shimei și Doppo. De la un roman la altul nu se vede doar dezvoltarea tehnicii naratoriale, ci
și a înțelegerii profunde a omului slab și traumatizat, fiind într-o continuă căutare a salvării acestuia.
Într-un roman de început, Un idiot minunat, slăbiciunea este una aparentă, mascând puterea spirituală.
Protagonistul urmează modelul hristic, producând schimbări în celelalte personaje la nivelul
inconștientului, punându-le în fața conștientizării gândurilor și naturii lor profunde, procesul de
autocunoaștere fiind abordat în întreaga sa activitate. Tot în acest roman apare un element care va
deveni recurent în operele ce vor urma: mlaștina. Aceasta trebuie privită din perspectivă jungiană, ca
imagine a magna mater, duală prin faptul de a fi sursă a vieții și a habitatului și, totodată, devoratoare și
distrugătoare. În cazul de față ilustrează o moarte și o renaștere simbolică prin faptul că unul dintre
personaje, un criminal, reușind să iasă din ea, acceptă să-și încheie procesul de individuație început în
el de protagonist. Psihanaliza, atât freudiană cât, mai ales, jungiană, are un loc de cinste în opera sa,
fiind îmbinată cu elementele creștine, ajungând la ceea ce Jean-Claude Larchet numește „inconștientul
spiritual”. Romanul Scandalul abundă de elemente psihanalitice, fiind un roman al dedublării și al
confruntării cu propria umbră. Aici, imaginea mlaștinii este transpusă în imaginea biroului întunecat de
lucru, fiind privit drept pântec matern. Protagonistul, un scriitor catolic, cuprins de impulsuri de
moarte, ajunge să își conștientizeze latura ascunsă. Salvarea din final nu este un simplu proces de
individuație, ci căutarea, în sluțenia descoperită, a semnului mântuirii. Problema pe care o ridică în
roman este diferența dintre păcatul și răul din oameni, păcatul conținând, ascunse, semințele mântuirii,
răul fiind mai profund și încă de nepătruns. Prin opera sa, Endō a vrut să găsească o posibilitate de
reconciliere, neputând accepta Japonia ca pe o mlaștină care nu poate primi această religie și nici
creștinismul ca pe un sistem religios care nu se poate aplica și sufletului japonez. Strădania sa a dus la
crearea unei imagini materne a lui Hristos care înțelege și acceptă omul neputincios, fără a cere de la el
ceea ce nu poate da.
Am încercat să punctez câteva dintre momentele-cheie din evoluția romanului japonez pentru a
evidenția modul în care Japonia se lasă influențată. În interacțiunea sa cu altă cultură, nu intră într-un
proces de aculturație, deși cunoaște și înțelege vechimea și valoarea altor culturi. Primește în substrat
doar elementele care îi favorizează creșterea culturală și spirituală. Descoperirea romanului european și
începutul dezvoltării romanului japonez pe baza acestuia nu a însemnat o simplă copiere, ci a dat
naștere unui roman modern specific nipon, îmbinând sensibilitatea japoneză cu tehnicile naratoriale și
psihanaliza occidentală.