Călătoria sfântului abate Brendan

I.

Sfântul Brendan1, fiul lui Finloca, nepot al lui Altus din neamul lui Eogenus2, s-a
născut în regiunea mlăştinoasă a Mumenesilor 3. Era un bărbat de o mare cumpătare şi
vestit prin virtuţile <sale>, părinte4 pentru aproape trei mii5 de monahi. În timp ce se
canonea6 în locul ce se numește „crângul virtuţii 7 lui Brendan”, s-a întâmplat că într-o

1
- Câteva date despre viața lui găsim în Vita prima Sancti Brendani abbatis de Cluain Ferta (Ch. Plummer, ed., Vitae
Sanctorum Hiberniae, partim hactenus ineditae, Clarendon Press, Oxford, 1910, vol. I, pp. 98-151). Tatăl său se numea
Fynlogus; nașterea i-a fost prevestită mamei, Cara, de un vis pe care l-a tălmăcit episcopul Ercus care l-a botezat
punându-i numele Brandanus (< broen, „picătură de rouă”: eo quod multum in die baptismi ros esset… – Vita prima…,
cap. I) și l-a încredințat în primii ani ai vieții Sfintei Ita; tot Ercus s-a îngrijit de educația lui Brendan și tot el l-a
consacrat preot. A avut o soră Briga (id est virtuosa – Vita prima..., cap. CIII) și a murit la vârsta de 93 de ani, fiind
îngropat la Clonfert (ibidem, cap. CV).
Potrivit Sir Stephen Leslie, ed., Dictionary of National Biography, vol. VI, Macmillan & Co., Smith, Elder & Co, New
York, Londra, 1886, s.v. „Brendan or Brenainn of Clonfert”, Brendan s-a născut în 484; consacrat preot, a devenit
ulterior abate, nu și episcop, întemeind în 553 o mănăstire la Clonfert; către 563 l-a vizitat pe Sf. Columban (521-597);
a murit în 577.
Este menționat în Martyrologioum Romanum și celebrat ca sfânt pe 16 mai.
2
Cf. Vita prima..., ed. cit., I: de Kerraigensium genere ortum duxit.... Vita secunda Sancti Brendani abbatis de Cluain
Ferta (Ch. Plummer, ed., Vitae Sanctorum Hiberniae, partim hactenus ineditae, Clarendon Press, Oxford, 1910, vol. II,
pp. 270-294, cap. II: a preclaris parentibus, regali silicet stemate oriundus… ) face și ea referire la originea nobilă
a sfântului. Pentru Eogenus ca latinizare a lui Eógan, vezi Elena Percivaldi, ed., La navigazione di San Brandano, Il
Cerchio, Rimini, 2008, p. 188, n. 4.
3
...stagnili regione Mumenensium: se consideră că această sintagmă face referire la „regiunea Lacului Lein din
Munster” (cf. Elena Percivaldi ed., op. cit., p. 71 şi nota aferentă), interpretare susținută și de faptul că Lacul Lein
(Loch Lein) reintra printre posesiunile familiei Eóganachta (< Eógan/Eogenus). Mai puțin punctual, G. Vincent
(http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#nX) preferă toponimul Tralee (cf. și Sir Stephen Leslie, ed.,
Dictionary of National Biography, vol. VI, Macmillan & Co., Smith, Elder & Co, New York, Londra, 1886, s.v.
„Brendan or Brenainn of Clonfert”). Vita prima... e și mai ambiguă în privința locului nașterii lui Brendan: nascetur
versus mare infans quidam... (ed. cit., cap. II).
4
Termenul redă sensul lui abba, din siriacă, prezent în Noul Testament cu sensul de „tată, părinte”, dar nu ca
ascendență genealogică. Am evitat să îl traducem prin „abate” tocmai fiindcă şi autorul textului peferă echivalentul
latin, pater, căruia îi asociază perechea filius/filiolus pentru a marca ascendența, respectiv descendența spirituală.
5
Trebuie să vedem aici nu dimensiunea unei singure comunităţi monastice, ci suma dimensiunilor mai multor
comunităţi dependente de o comunitate-mamă. În Vita prima..., ed. cit., cap. X, vocația de întemeietor de așezăminte
monastice a lui Brendan e sugerată prin faptul că „regula” i-a fost dictată de un înger: Scripsit ergo Brandanus, angelo
dictante, regulam ecclesisticam ad custodiam vite religiose necessariam.
6
Traducem astfel sintagma in suo certamine care face referire la efortul de a duce o viaţă virtuoasă. De altfel, acest
efort a fost definit încă din antichitatea greacă în termenii unei dispute/lupte (ἀγών; vezi, de exemplu, Platon,
Republica, 608b: „Mare luptă […] e încercarea de a deveni vrednic sau rău, încât […] să nu socoţi nimerit a nesocoti
dreptatea şi restul virtuţilor” – trad. de Andrei Cornea, în Platon, Opere, vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, p. 428 şi p. 489, n. 416). Relevant în acest sens este și modul în care Brendan își numește însoțitorii:
milites Christi, combellatores etc., la fel cum, nu cu mult înaintea sa, Sfântul Benedict (480-547) în prologul Regulei
sale li se adresa destinatarilor: Ad te ergo nunc mihi sermo dirigitur, quisquis abrenuntians propriis voluntatibus,
Domino Christo vero regi militaturus, oboedientiae fortissima atque praeclara arma sumis.
7
Am tradus punctual sintagma saltus virtutis, calc pentru irlandezul Cluain Ferta (> Clonfert), toponim asociat numelui
lui Brendan. Vezi și Elena Percivaldi (ed.), op. cit., p. 189, n. 8.
seară a venit la el unul dintre părinţi, pe nume Barinthus 8, nepot al său9. După ce a fost
întrebat cu privire la multe lucruri de către sfântul părinte de care am pomenit, a început
să plângă şi, prosternându-se la pământ, a rămas multă vreme în rugăciune. Sfântul
Brendan l-a ridicat de la pământ şi l-a sărutat spunându-i: „Părinte, de ce să fim trişti
<acum>, la venirea ta? Oare nu pentru a ne mângâia ai venit? Mai degrabă bucurie
trebuie să le oferi <con>fraţilor. Arată-ne cuvântul lui Dumnezeu şi întăreşte sufletele
noastre <povestind> despre feluritele minunăţii pe care le-ai văzut pe cuprinsul
Oceanului”.
Atunci, isprăvind Brendan de rostit aceste cuvinte, Sfântul Barinthus a început să
povestească despre o anumită insulă, zicând: „Fiul10 meu Mernocatus11, administrator al
săracilor lui Christos12, a fugit dinaintea mea şi a vrut să trăiască în singurătate. A găsit şi
o insulă aproape de Muntele de Piatră 13, al cărei nume este Insula Plăcerilor 14. Însă după
multă vreme mi s-a adus la cunoştinţă că primise acolo mai mulţi călugări şi că
Dumnezeu făcuse prin el multe minuni. Aşadar, am pornit să îi fac o vizită fiului meu. Și
pe când mă apropiam, după o călătorie de trei zile, s-a grăbit să îmi iasă în întâmpinare
împreună cu <con>fraţii săi, căci Dumnezeu îi revelase venirea mea. Din diferitele lor
chilii, ca un roi de albine, <con>fraţii au alergat să ne întâmpine, în timp ce noi <încă>
navigam spre insula de care am pomenit. Locuinţele lor erau risipite <ici-colo>, şi cu
toate acestea vieţuirea lor a fost întotdeauna, unanim <consimţită>, comună în speranţă,
credinţă şi dragoste, unica hrană <spirituală> pentru lucrarea lui Dumnezeu 15. Nu se
8
Pentru identificarea acestui personaj, vezi Sir Stephen Leslie (ed.), Dictionary of National Biography, vol. III,
Macmillan & Co., Smith, Elder & Co, New York, Londra, 1885, s.v. „Barvitus”, unde „Barnitus” e considerat ca
variantă a pentru Barvitus (floruit 545), un sfânt. Fausto Iannello („Il processo di cristianizzazione dell’aldilà celtico e
delle divinità marine irlandesi nella Navigatio sancti Brendani”, în ’Ilu. Revista de Ciencias de las Religiones, nr. 16,
2011, pp. 127-151) consideră că ar putea fi vorba de Barrfind, o Barrind (lat. Barinthus), di Druimm Cuilinn in Fera
Cell, oggi Drumcullen, nella contea di Offaly (Leinster), in realtà una località non molto distante da Clonfert, personaj
despre care se crede că ar fi fost descendent din stirpea lui Niall, rege semilegendar irlandez a cărui activitate e plasată,
de regulă, între finalul secolului al IV-lea și începutul celui de-al V-lea. Pentru etimologia numelui (Barrfind < barr
[„creastă”] + find [„alb”]: „creasta albă [a valului]”) și pentru comparația între Barinthus din Navigatio... și Manannán,
divinitate marină din mitologia irlandeză, vezi Fausto Iannello, art. cit., pp. 144-145.
9
De regulă, se menționează două posibile lecțiuni ale manuscriselor: nepos illius şi nepos Neil. Elena Percivaldi (op.
cit., p. 71, și nota 10 aferentă) optează pentru a doua lecțiune, considerând că Barinthus aparținea stirpei lui Niall (vezi
mai sus n. 8). Cu privire la prima lecțiune cercetătoarea ipotizează o posibilă înrudire între Brendan și Barinthus; pe de
altă parte, e dificil să interpretăm termenul nepos în sensul descendeței spirituale, așa cum am procedat în cazul lui
filius (vezi mai sus, n. 4).
10
Vezi mai sus notele 4 și 9.
11
Figură necunoscută în privința căreia se presupune că ar putea fi vorba de un discipol al Sfântului Columban (521-
597), dat fiind că un anume Erneus, filius Craseni este pomenit de Adamnanus în Vita Sancti Columbae, I, 3;
apropierea este dată de faptul că numele Mernocatus (sau Mernocus) este un derivat al lui Erneus/Ernin, Mo-Ernin-occ
(> Mernocus/Mernocatus) însemnând „micul meu Ernin”. Vezi William Reeves (ed.), Life of St. Columba, The Irish
Archaeological And Celtic Society, University Press, Dublin, 1857, pp. 25-26, n. i, dar și p. 237, n. k. Vezi și Elena
Percivaldi, ed., op. cit., p. 189, n. 11.
12
Prin termenul procurator se indică pur și simplu faptul că rolul acestui personaj este de a le purta de grijă lui Brendan
și însoțitorilor săi. În plus, acesta le va fi călăuză în ultima parte a călătoriei.
13
Ch. Plummer („Some New Light on The Brendan Legend”, Zeitschrift für Celtische Philologie, nr. 5, 1905, p. 129, n.
1) consideră mons lapidis ca traducere pentru Sliabh Liac, i.e. „Slieve League in Co. Donegal”, în Provincia Ulster.
14
Ch. Plummer (ibidem) consideră că insula trebuie căutată în Golful Donegal. Poate Rathlin O'Birne.
15
Et pourtant pour leur séjour il y eut toujours unité, dans l'espoir, la foi et la charité, grâce à un seul lieu de réfection
– după cum traduce G. Vincent. Am optat pentru o altă lecțiune a textului, înțelegând ad opus Dei ca referire la
rugăciuni și la liturghii, la care omul trebuie să participe „întăriți” în special de cele trei virtuți teologale (cf. 1. Cor., 13,
13); prin urmare, am considerat sintagma una refectione ca apoziţie pentru ablativele spe et fide et caritate şi am tradus-
o prin „unică hrană <spirituală> pentru <îndeplinirea> lucrării lui Dumnezeu”. Elena Percivaldi (op. cit., pp. 71-73)
traduce prin: Avevano un solo refettorio dove cenare, una sola chiesa in cui celebrare gli uffici divini – interpretând
opus Dei ca oficiu liturgic. În temeiul asocierii dintre activitatea fizică și cea spirituală, sintetizată de Sfântul Benedict
vedea <la ei> altă hrană decât fructe şi nuci, dar şi rădăcini şi alte soiuri de ierburi. Iar
după completoriu16, rămânea fiecare în chilia sa până la cântatul cocoşilor sau dangătul
clopotului. Rămânând <la ei> peste noapte şi după ce am străbătut întreaga insulă, fiul
meu m-a dus pe ţărmul mării, în partea dinspre apus, unde se afla o corabie mică, şi mi-a
spus: «Părinte, urcă în corabie şi să navigăm către apus 17, spre insula numită Tărâmul
Făgăduinţei celor Sfinţi pe care Dumnezeu îl va da în vremea din urmă celor care ne vor
urma».
După ce ne-am îmbarcat, în vreme ce navigam, norii ne-au acoperit din toate
părţile, într-atât încât abia puteam zări pupa sau prora corăbioarei. După un răstimp de
aproape o oră, ne-a strălucit o lumină puternică şi ne-a apărut un pământ întins, acoperit
de pajişti şi de pomi fructiferi. După ce corabia s-a oprit la ţărm, am coborât 18 şi am
început să umblăm şi să străbatem insula vreme de cincisprezece zile, după cum am
socotit noi, şi <tot> nu am putut să îi găsim capătul 19. Nu am văzut nici un <fel de>
ierburi, decât flori ale unor pomi fără rod20. Iar pietrele din insulă sunt pietre preţioase. În
plus, în a cincisprezecea zi am ajuns la un râu care curgea dinspre răsărit spre apus.
Luând seama la toate acestea, stăteam la îndoială cu privire la ce trebuia să facem. Şi am
hotărât să îl traversăm, dar am aşteptat un semn al <voinţei> lui Dumnezeu. În timp ce
discutam între noi despre aceasta, deodată ne-a apărut dinainte un bărbat de o mare
strălucire. Chemându-ne îndată pe fiecare pe nume, acesta ne-a salutat zicând: «Fiţi
fericiţi, vrednici fraţi! Dumnezeu v-a revelat acest tărâm pe care îl va da sfinţilor săi.
Acest râu se află chiar la jumătatea acestei insule. Vouă nu vă este îngăduit să treceţi mai
departe. Aşadar, întoarceţi-vă de unde aţi plecat». Îndată după ce a spus acestea, l-am
întrebat de unde era şi cum se numea. Iar el a zis: «De ce mă întrebi de unde sunt sau cum
mă numesc? De ce nu mă întrebi <mai degrabă> despre această insulă? Aşa cum o vezi
acum, la fel a rămas mereu de la începutul lumii. Ai cumva nevoie de hrană sau de
băutură sau de îmbrăcăminte? Căci ai petrecut pe această insulă un an <întreg> 21 şi nu ai
de Nurcia (480-543) în dictonul Ora et labora!, călugării benedictini desemnau prin opus Dei („lucrarea lui
Dumnezeu”) oficiul divin la care trebuiau să participe.
16
Completoriul – rugăciunea de noapte, ultima dintre rugăciunile incluse în ciclul Liturgia orelor ( Liturgia horarum:
Matutinum, Laudes, Prima, Tertia, Sexta, Nona, Vesperae, Completorium), care respectă diviziunea zilei în horae
canonicae.
17
Poate fi vorba de o exprimare alegorică, dat fiind că Tarâmul Făgăduinței/Paradisul se poate întrezări spre sfârșitul
vieții.
18
În original ascendimus, „am urcat”, reflectă diferența dintre nivelul mării și relieful insulei.
19
În urma acestei explorări nu aflăm nimic despre forma insulei. Descrierea foarte succintă care urmează valorizează
elemente pe care le întâlnim și în prezentarea Paradisului din Gn, 2, 8-14: râul, pomii roditori, pietrele prețioase...
20
E greu de pus în acord această propoziție cu ceea ce se spune câteva rânduri mai sus: terra spaciosa et herbosa
pomiferosaque valde („pământ întins, acoperit de pajişti şi de pomi fructiferi”). În capitolul XXXVI, descrierea acestei
insule diferă sensibil de relatarea lui Barinthus: ...terram speciosam et plenam arboribus pomiferis sicut in tempore
autumnali („pământ minunat, plin de arbori <încărcați> de roade ca la vreme de toamnă”). Formularea din Vita prima...
(ed. cit., cap. XIII) corectează această ambiguitate: Nichil ergo herbarum ibi vidimus sine floribus et arborum sine
fructu („Așadar, nu am văzut acolo ierburi fără flori și arbori fără rod”).
21
Cele 15 zile de care amintea Barinthus mai sus corespund practic unui an întreg, potrivit percepției comune. Această
dilatare a timpului marchează diferența între două condiții existențiale: cea anterioară căderii (se poate imagina o
proximitate „mai mare” între creatură și Dumnezeu decât aceea a lui Adam înainte de a mânca din pomul oprit?), care
trebuie recuperată prin efortul continuu de sfințire, și cea de după cădere. Între timpul condiției noastre și cel din
Paradis există o diferență calitativă, cum calitativă e diferența dintre condiția decăzută și cea paradisiacă. Pe de altă
parte, trebuie să vedem timpul paradisiac ca nivel intermediar (sempiternitas) între aeternitas, atribut al divinității, și
tempus, specific condiției decăzute; cf. Augustin, Confesiuni, XI, 30, 40, și Boethius, De Trinitate, IV, 28-32. Pentru
perspectiva asupra timpului în Navigatio..., vezi studiul care însoțește traducerea, pp.????.
Merită, în plus, semnalată formularea din Vita prima... (cap. XIII): Unus annus semper est in hac insula, et unus dies,
dies sine obscuritate tenebrarum, quia Dominus noster Iesus Christus lux ipsius („Un veșnic an este în această insulă și
avut nevoie de hrană sau băutură22. Nu te-a biruit niciodată somnul, nici noaptea nu te-a
acoperit. Căci aici e întotdeauna zi fără umbră de întuneric. Domnul nostru Isus Christos
este Lumina acesteia». Îndată am pornit pe drumul <de întoarcere>, iar bărbatul acela
despre care am pomenit ne-a însoţit până la <ţărm, iar noi, după ce ne-am îmbarcat, am
navigat străbătând> ... negurile spre Insula Plăcerilor. Iar când confraţii noştri ne-au văzut
s-au bucurat cu bucurie mare de sosirea noastră, dar s-au şi plâns de absenţa noastră
îndelungată zicând: «De ce, <vrednici> părinţi, aţi lăsat fără păstor oile voastre ca să
rătăcească în această sihlă23? Ştim că adesea abatele nostru pleacă de la noi într-un loc
anume, nu ştim unde, şi că rămâne acolo uneori o lună, alteori două săptămâni sau o
săptămână, mai mult sau mai puţin». Auzind acestea, am început să îi îmbărnătez
zicându-le: «Să nu vă gândiţi, fraţilor, la nimic rău. Fără îndoială, voi vieţuiţi dinaintea
porţilor Paradisului. Aici, aproape, se află o insulă numită Pământul Făgăduinţei al celor
Sfinţi unde nici nu se înnoptează, nici ziua nu sfârşeşte. Şi chiar acolo se duce adesea
abatele nostru Mernocatus. Un înger al Domnului o are în pază. Nu vă daţi seama după
mireasma veşmintelor noastre că am fost în Paradisul lui Dumnezeu?». Atunci
<con>fraţii au răspuns zicând: «Părinte, ştim că ai fost în Paradisul Domnului, în largul
mării, dar nu ştim unde se află acest paradis. Căci adesea am simţit fragranţa răspândită
de veşmintele abatelui nostru care se întorcea de acolo după un răstimp de patruzeci de
zile». Acolo am rămas două săptămâni împreună cu fiul meu, fără hrană şi fără băutură.
Acolo am avut atât de mult din cele ce ţin de saţietatea trupului, încât celorlalţi li se părea
că suntem plini de un vin nou. Iar după patruzeci de zile, după ce am primit
binecuvântarea <con>fraţilor şi a abatelui, am pornit înapoi cu însoţitorii <mei>, pentru a
mă întoarce în chilia mea, în care voi ajunge mâine”.

II.

Auzind acestea, Sfântul Brendan împreună cu întraga sa comunitate s-au prosternat

<până> la pământ, preamărindu-l pe Dumnezeu şi zicând: „Drept în toate căile sale şi
sfânt în toate faptele sale este Domnul, care a dezvăluit slujitorilor săi atât de mari şi
astfel de lucruri minunate, şi binecuvântat să fie pentru darurile sale, căci ne-a întărit
astăzi cu o astfel de hrană24 spirituală”. După ce s-au spus acestea, Sfântul Brendan a zis:
„Să mergem să ne refacem <puterile> trupului şi <să îndeplinim> porunca cea nouă 25”.
După ce a trecut noaptea aceea, dimineaţa, primind binecuvântarea <con>fraţilor, Sfântul
Barinthus a pornit către chilia sa.

o singură zi, o zi fără întunecimea beznei, fiindcă Domnul nostru Isus Christos este lumina ei”).
22
Corin Braga, La quête manquée de l’avalon occidentale, vol. II, Le paradis interdit au Moyen Âge, L’Harmattan,
Paris, 2006, pp. 152-153: L’immortalité est une sorte d’arrêt qui interrompt le cours du temps et immobilise les héros
dans leur condition actuelle. Figés dans le diaporama de l’éternité, ils n’auront plus les besoins et les désirs des
mortels, ces tendances contradictoires qui provoquent, selon saint Augustin, la distensio animi et la chute dans le
temps. C’est pourquoi ces îles sont des Terres des jeunes (Tir na n-Og) et des Terres des vivants (Tir-nam-Béo).
23
Motivul rătăcirii într-o pădure ca simbol al vieţii terestre a fost folosit ulterior şi de Dante (Divina Commedia,
Infernul, 1-3: Nel mezzo del camin di nostra vita/mi ritrovai per una selva oscura/che la diritta via era smaritta).
24
Substantivul gustus din original face referire în special la aspectul calitativ al acestei hrane.
25
Fundament al eticii creştine, porunca dragostei a fost exprimată în contexte diferite în evangheliile sinoptice (Mt., 22,
37-40; Mc., 12, 29-31, Lc., 10, 25-28). Potrivit lui Ioan însă, această nouă poruncă (novum comandamentum) a fost
rostită în timpul ultimei cine a Mântuitorului. Cf. In., 13, 34: Mandatum novum do vobis, ut diligatis invicem; sicut
dilexi vos, ut et vos diligatis invicem.
III.

Aşadar, Sfântul Brendan, alegând din toată comunitatea de două ori câte şapte 26
<confraţi>, s-a închis cu ei într-o casă de rugăciune şi le-a vorbit zicându-le: „Preaiubiţii
mei tovarăşi de luptă27, sfat şi ajutor aştept de la voi, fiindcă inima mea şi toate gândurile
mele s-au unit într-o singură voinţă. Mi-am propus în inima mea să caut, numai dacă
<aceasta> este voia lui Dumnezeu, Pământul Făgăduinţei al Celor Sfinţi, despre care a
vorbit părintele Barinthus. Cum vi se pare sau ce sfat vreţi să îmi daţi?”. Aflând <astfel>
voinţa sfântului părinte, toţi au zis ca într-un glas: „Părinte, voinţa ta este şi voinţa
noastră. Oare nu ne-am părăsit noi părinţii28? Nu am dispreţuit noi partea noastră de
moştenire şi nu am încredinţat trupurile noastre în mâinile tale? Aşadar, suntem gata să
pornim fie către viaţă, fie la moarte. Să căutăm numai <să împlinim> voinţa 29 lui
Dumnezeu”. Aşadar, Sfântul Brendan şi cei care erau împreună cu el au hotărât un post
de patruzeci de zile, <ţinut> din trei în trei zile, după care să pornească la drum. După ce
au trecut deci cele patruzeci de zile <de post>, luându-şi rămas-bun de la <con>fraţi şi
încredinţându-i pe toţi priorului30 mănăstirii sale, care apoi i-a şi fost succesor în acel
lăcaş, a pornit înspre ţinuturile de apus împreună cu cei paisprezece <con>fraţi către
26
Am putea vedea în această atitudine un ecou al Regulei Sfântului Benedict: Quotiens aliqua praecipua agenda sunt
in monasterio, convocet abbas omnem congregationem et dicat ipse unde agitur, et audiens consilium fratrum tractet
apud se et quod utilius iudicaverit faciat (Regula monachorum, III, 1-2), și atunci am putea procedea asemenea Elenei
Percivaldi (op. cit., p. 79) care, bazându-se și pe recurențele ulterioare, traduce prin quattordici („paisprezece”), deşi în
original se recurge la o operaţie algebrică (redată explicit de G. Vincent: deux fois sept frères), posibil indiciu al unei
alegorii. Călugării selectaţi pentru a fi consultaţi ar putea fi, considerăm noi, o reprezentare a virtuţilor, şapte la număr,
şi a darurilor Duhului Sfânt – tot şapte. Ni se sugerează astfel că accesul în Terra Repromissionis Sanctorum este
deschis exclusiv celor care, pe de o parte, duc o viaţă virtuoasă, iar pe de alta se bucură de darurile Duhului Sfânt, de
vreme ce mântuirea presupune un efort individual (exercițiul virtuților) insuficient ce trebuie susținut de bunătatea
divină (darurile Duhului Sfânt). La data redactării textului, această teză era articulat exprimată în opera lui Augustin si
Grigoire...Vezi teoria lui Augustin si mai ales a lui Grig cel mare din Moralia in Job; altfel spus, extra ecclesiam nulla
salus, formulă devenită dogmă de credinţă, sau, în formularea Sf. Ciprian, care se află de fapt la originea acestei
sentinţe tranşante, salus extra ecclesiam non est (formulă dintr-o scrisoare adresată papei Ştefan.
27
Vezi mai sus n. 6.
Menționăm și că, în Vita prima... (cap. XIII) nu se precizează numărul confraților cărora Brendan le cere sfatul. În plus,
motivația e prezentată diferit (ibidem, cap. XII): meditând la versetul Gn., 12, 1 (Dixit autem Dominus ad Abram:
Egredere de terra tua ... et veni in terram quam monstrabo tibi), Brendan primește din partea lui Dumnezeu, în vis,
asigurarea că va ajunge în Terra Repromissionis Sanctorum și chiar are viziunea acestei insule; relatarea lui Barinthus e
prezentată ca ulterioară hotărârii de a porni în căutarea acestui tărâm, și nu ca element declanșator al ei.
28
Cf. Mc., 10, 29-30, sau Mt., 19, 29: Et omnis, qui reliquit domos vel fratres aut sorores aut patrem aut matrem aut
filios aut agros propter nomen meum, centuplum accipiet et vitam aeternam possidebit.
29
A șasea ocurență a termenului voluntas („voință”) în acest scurt capitol! Nu e atât o stângăcie stilistică, cât un indiciu
al rolului fundamental al acestui concept în gândirea creștină. În Noul Testament, adecvarea voinței personale la voința
lui Dumnezeu era fie singurul mod de a accede la mântuire (Mt., 7, 21: Non omnis ... intrabit in regnum caelorum, sed
qui facit voluntatem Patris mei...), fie o garanție a asigurării sprijinului divin (I In., 5, 14: Et haec est fiducia, quam
habemus ad eum, quia si quid petierimus secundum voluntatem eius, audit nos). La limită, această conformare la voința
Creatorului presupune anularea voinței proprii, ca în Oratio Dominica (Mt., 6, 10: ...fiat voluntas tua...) sau ca în
exemplul oferit de Christos în ruga din Grădina Ghetsemani (Lc., 22, 42: Pater, si vis, transfer calicem istum a me;
verumtamen non mea voluntas sed tua fiat.)
Pe de altă parte, Agustin relevase raportul dintre voință și păcat (De libero arbitrio, III, 17, 48: voluntas est causa
peccati...), afirmase identitatea dintre legea și voința divine (Enarrationes in Psalmos, XXXVI, 3, 5: voluntas Dei ipsa
est lex Dei) și oferise o definiție a păcatului – Ergo peccatum est factum vel dictum vel concupitum aliquid contra
aeternam legem. Lex vero aeterna est, ratio divina vel voluntas Dei... (Contra Faustum Manichaeum, XXII, 27) –
centrată, tocmai, pe lipsa de conformitate dintre voința lui Dumnezeu și cea a creaturii.
Pentru o analiză detaliată a raportului dintre voință (liberum arbitrium), libertate, har (gratia) și păcat la Sfântul
Augustin, vezi A. Adămuț, Filosofie și teologie la Sfântul Augustin, Editura Academiei Române, București, 2009, pp.
180-192, „Liberul arbitru, libertatea și grația”.
insula unui anume sfânt părinte, pe nume Endeus31, şi acolo a rămas <vreme de> trei zile
şi trei nopţi.

IV.

După aceea, primind binecuvântarea sfântului părinte şi a tuturor monahilor care erau
împreună cu el, a plecat înspre cea mai îndepărtată regiune a ţinutului său, unde vieţuiau
părinţii săi. Totuşi, nu a voit să îi vadă32, ci pe culmea unui anumit munte care se întinde
până departe în ocean, în locul care se numeşte „Lăcaşul lui Brendan 33”, şi-a așezat cortul
acolo unde <nu putea> intra <decât> o singură corabie. Sfântul Brendan şi cei care erau
împreună cu el, luând nişte unelte de fier, au construit o corăbioară foarte uşoară, cu
pontili şi coaste, <din lemn adus> din pădure, aşa cum se obişnuieşte prin părţile acelea,
şi au acoperit-o cu piei de bou înroşite în coajă de stejar 34. Şi au uns cu său pe dinafară
toate îmbinările pieilor şi au pus înăuntrul corabiei alte două rânduri de piei, provizii
pentru patruzeci de zile, său ca să pregătească pieile pentru acoperirea corabiei şi alte
lucruri de trebuinţă folositoare vieţuirii unor oameni. La mijlocul corabiei au fixat
catargul şi pânza şi au pus <toate> celelalte care ţin de cârmuirea corabiei. Apoi, Sfântul
Brendan le-a cerut <con>fraţilor săi să urce în corabie, în numele Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh. În vreme ce el singur stătea pe ţărm şi binecuvânta portul, iată că din
mănăstirea sa au venit la el trei <con>fraţi care pe dată au căzut la picioarele sfântului
părinte zicând: „Părinte, îngăduie să mergem şi noi împreună cu tine încotro ai de gând să
mergi, altminteri vom muri în locul acesta de foame şi sete. Căci am hotărât să fim
peregrini în toate zilele vieţii noastre35”. Când omul lui Dumnezeu le-a văzut neliniştea,
le-a poruncit să urce în corabie zicând: „Fiii <mei>, facă-se voia voastră”. Şi a adăugat:
„Ştiu cum aţi venit. Fratele acesta36 a împlinit lucrarea cea bună. În adevăr, Dumnezeu a
pregătit pentru el un loc preaînălţat”.
30
Raportul menționat între abate și prior corespunde celui propus de Sfântul Benedict în Regula sa. Cf. Regula
monachorum, LXV.
31
Endeus de Arann (Ean/ Eanna/ Éinne: cca 450 – cca 530). Puține și incerte date despre viața lui putem extrage din
Vita Sancti Endei abbatis de Arann, în Ch. Plummer (ed.), Vitae sanctorum Hiberniae, partim hactenus ineditae,
Clarendon Press, Oxford, 1910, vol, II, pp. 60-75. Fiu al unei căpetenii irlandeze (Conallus), a fost convertit la
creștinism de către sora sa Faenchea care ducea o viață consacrată. Întemeiază o mănăstire „într-un loc numit Kell
Ayne” (Cillaine/ Cill Éinne > Killeany; cf. Vita Sancti Endei..., cap. V), apoi călătorește la Roma, unde este consacrat
preot, se întoarce în Irlanda, îl întâlnește pe Sfântul Patricius (cf. Vita Sancti Endei..., cap. XI) și obține de la regele
Munsterului (Oengus/Engus, cu care se înrudea, acesta fiind căsătorit cu o altă soră a lui Endeus, Darinea) insula Aran
(Inishmore/Aran Mor). Aici întemeiază 10 mănăstiri (cf. Vita Sancti Endei..., cap. XV) pe care le încredințează mai apoi
discipolilor săi. A murit înainte de jumătatea secolului al VI-lea. Se consideră că mănăstirea de la Killeany, întemeiată
de Endeus către 484, este primul așezământ monahal irlandez.
32
Vezi mai sus nota 28.
33
S-a propus ca identificare Brandon Creek, în peninsula Dingle (Vezi Salmer, p. 84). Vezi și Elena Percivaldi (ed.), op.
cit., p. 192, n. 29.
34
Currach, ambarcațiune tipic irlandeză.
35
In viam este condiția specifică omului în această viaţă, în opoziţie cu in patria, specifică, pentru cei merituoși, vieţii
paradisiace. Cf. şi Is., 53, 6: Omnes nos quasi oves erravimus, unusquisque in viam suam…
36
De fapt, acești trei confrați care se adaugă grupului ar putea fi o alegorie a celor trei posibilități pe care orice creștin
le are dinaintea sa: păcătuind, să redobândească prin puterea sacramentelor condiția de sfințenie (vezi cap. VII în care
se relatează moartea primului dintre cei trei confrați); ducând o viață virtuoasă, să merite să rămână în Insula Oamenilor
Puternici, imagine și ea a celor care, indiferent de vârstă, îl slăvesc neîncetat, prin modul lor de viață, pe Dumnezeu
(vezi mai jos cap. XXIV); păcătuind și nerecurgând la sacramente, să merite pedeapsa eternă (vezi mai jos cap. XXX
unde se relatează cum ultimul dintre acești confrați este târât în Infern de demoni). Pentru confirmarea acestei
conjecturi ar putea fi invocate replicile pe care Brendan le adresează fiecăruia dintre ei în momentul despărțirii.
Aşadar, Sfântul Brendan a urcat în corabie şi, după ce au întins pânzele, au început să
navigheze întins în direcţia solstiţiului de vară 37. Căci aveau vânt prielnic, şi pentru a
naviga nu au trebuit decât să ţină pânzele <întinse>.

V.

După cincisprezece zile însă, vântul a încetat şi au început să navigheze <vâslind> până
când s-au sleit de puteri. Îndată Sfântul Brendan a început să îi îmbărbăteze şi să îi
îndemne zicând: „Fraţilor, nu vă temeţi! Căci Dumnezeu este ajutorul, năierul şi
cârmaciul nostru şi <El> ne conduce. Trageţi în corabie toate vâslele 38 şi să folosim doar
timona. Lăsaţi numai pânzele întinse şi facă Dumnezeu după voia sa cu slujitorii săi şi cu
corabia lor”. Îşi întremau puterile întotdeauna seara, când uneori sufla vântul. Nu ştiau
totuşi din care parte venea sau încotro plutea corabia 39. După ce s-au sfârşit cele patruzeci
de zile şi toate proviziile de hrană, în partea dinspre apus le-a apărut o insulă foarte
stâncoasă şi înaltă. După ce s-au apropiat de ţărmul ei, au văzut un mal foarte înalt, ca un
zid, şi câteva râuri mici care curgeau de pe culmea insulei şi se vărsau în mare. Totuşi, cu
nici un chip nu puteau găsi un port unde să se poată opri corabia. Iar <con>fraţii sufereau
cumplit de foame şi sete. Aşadar, fiecare a apucat <câte un> ulcior ca să poată lua puţină
apă. Văzând acestea, Sfântul Brendan a zis: „Să nu cumva... E o neghiobie ceea ce vreţi
să faceţi. Până acum Dumnezeu nu a vrut să ne arate un port pentru a putea intra, şi voi
vreţi să furați. Peste trei zile Domnul <nostru> Isus Cristos ne va arăta un port şi un loc
unde să putem rămâne, iar trupurile celor sleiţi se vor întrema”.

VI.

După ce vreme de trei zile au înconjurat insula aceea, în a treia zi, pe la ora a noua 40, au
găsit un port unde putea intra o singură corabie. Şi îndată Sfântul Brendan s-a ridicat şi a
binecuvântat intrarea <în port>. Căci şi de o parte, şi de alta erau stânci abrupte de o
uimitoare înălţime, ca un zid. După ce toţi au coborât din corabie şi se opriseră afară pe
ţărm, Sfântul Brendan le-a poruncit să nu scoată din corabie nici <un fel de> bagaj. Mai
apoi, plimbându-se <ei> pe malul mării, de pe o potecă le-a ieşit înainte un câine şi a
venit la picioarele Sfântului Brendan, aşa cum obişnuiesc câinii să vină la picioarele
stăpânilor lor. Atunci, Sfântul Brendan împreună cu <con>fraţii săi au mers după câinele
<acela> până <au ajuns> la o cetate 41. Iar după ce au intrat în cetate au văzut o sală mare,

Mult mai explicită este formularea (care pare să susțină ipoteza noastră) din Vita prima... (cap. XV): Scio, fratres,
quomodo huc venistis. Iste frater bonum opus operates est veniendo; quare Deus preparavit sibi altissimum locum.
Alter vero veniam, licet Deum graviter offenderit, consequetur. Set tertius pro sua obstinatione dampnabitur.
37
Am putea interpreta contra solsticium esticunum în două moduri: „înspre solstițiul de vară”, adică înspre miazăzi, sau
„în partea opusă solstițiului de vară”, adică înspre miazănoapte. În ambele cazuri, direcția în care navighează Brendan
nu corespunde cu aceea în care se îndreptase Barinthus, contra occidentalem plagam (cap. I).
38
Termenul immram (pl. immrama), traductibil prin „călătorie/navigare în jurul”, trimite în special la ideea navigării cu
ajutorul vâslelor. Vezi și Corin Braga, op. cit., vol. II, p. 122.
39
Atitudine, reiterată de-a lungul narațiunii, pe care o putem interpreta (asimilând suflarea vântului cu Duhul Sfânt, ca
în In., 3, 8: Spiritus, ubi vult, spirat, et vocem eius audis, sed non scis unde veniat et quo vadat; sic est omnis, qui
natus est ex Spiritu) ca metaforă a abandonului total în voia Providenței.
40
Corespunde aproximativ orei 15, potrivit diviziunii zilelor în ore canonice. Hora prima corespunde aproximativ orei
6 a.m. Vezi mai sus nota 16.
pregătită cu paturi şi scaune, şi apă pentru spălarea picioarelor 42. După ce s-au aşezat,
Sfântul Brendan le-a poruncit tovarăşilor săi zicând: „Fraţilor, fiţi cu băgare de seama ca
Satana să nu vă ducă în ispită. <Căci> îl văd îndemnându-l la o preanecuviincioasă hoţie
pe unul dintre cei trei <con>fraţi care au venit după noi din mănăstire. De aceea, rugaţi-
vă pentru sufletul lui, căci trupul său a fost dat în puterea Satanei”. Casa aceea în care
şedeau era aproape plină de diverse feluri de mici vase metalice atârnate pe pereţi de jur
împrejur, de lanţuri şi corni placate cu argint. Atunci, Sfântul Brendan a zis slujitorului 43
său care de obicei le aducea <con>fraţilor pâinea: „Adu-ne bucatele pe care ni le-a trimis
Dumnezeu”. Acesta s-a ridicat îndată şi a găsit masa pusă şi aşternută cu o pânză de in, şi
câte o pâine uimitor de albă şi peşti <pentru fiecare>. După ce au fost aduse toate, Sfântul
Brendan a binecuvântat bucatele şi le-a zis <con>fraţilor: „Să mărturisim ca Dumnezeu al
cerului pe cel care dă hrană oricărei creaturi”. Aşadar, fraţii şedeau şi îl slăveau pe
Dumnezeu. De asemenea, găseau şi băutură atât cât voiau. Odată terminată cina şi după
încheierea oficiului divin, omul <lui Dumnezeu> despre care am pomenit a zis:
„Odihniţi-vă! Iată aşternuturi bine întinse pentru fiecare. Aveţi nevoie să vă odihniţi
mădularele voastre obosite de prea multă trudă”. După ce fraţii au adormit, Sfântul
Brendan a văzut lucrarea diavolului, adică un copil negru44 care avea în mână un lanţ şi
care se juca în faţa <con>fratelui despre care am pomenit. Îndată Sfântul Brendan s-a
ridicat şi a început să se roage, rămânând treaz până la ziuă. Făcându-se dimineaţă, după
ce <con>fraţii s-au grăbit către oficiul divin, în timp ce, odată celebrate misterele divine,
se îndreptau către corabie, iată că le-a apărut masa gata pregătită la fel ca în ziua de
dinainte. Şi astfel, vreme de trei zile şi trei nopţi, Dumnezeu le-a pregătit hrană
slujitorilor săi.

VII.

După acestea, Sfântul Brendan a pornit la drum cu tovarăşii să şi le-a zis <con>fraţilor:
„Aveţi grijă ca nu cumva cineva dintre voi să ia cu sine ceva din lucrurile de pe insula
aceasta”. Iar ei au răspuns cu toţii: „Departe fie de noi <gândul>, părinte, ca vreun
furtişag să ne strice călătoria”. Atunci Sfântul Brendan a zis: „Iată, <con>fratele vostru
despre care v-am prevestit ieri45 are <ascuns> în sân un frâu 46 de argint pe care azi-noapte
i l-a dat diavolul”. După ce a spus acestea, fratele despre care am pomenit, <scoţându-l>
din sân, a aruncat lanţul şi a căzut la picioarele omului lui Dumnezeu zicând: „Am

41
Tema castelului părăsit/cetății părăsite este o temă comună a genului immram. Vezi Corin Braga, La quête manquée
de l’avalon occidentale, vol. II, Le paradis interdit au Moyen Âge, L’Harmattan, Paris, 2006, p. 132.
42
Pasajul amintește de obiceiul spălării picioarelor din Vechiul Testament, preluat de tradiția creștină în „protocolul”
primirii oaspeților, așa cum se poate deduce din Regula monachorum, LIII, a Sfântului Benedict. Cf., de exemplu, Gn.,
18, 4; 19, 2; 24, 32 etc.
43
Termenul minister din original nu face referire la diferența de condiție socială, ci la modul de organizare a
comunităților monahale, fiecărui membru fiindu-i încredințată o anumită slujire (ministerium).
44
În original infantem aethiopem, „copil etiopian”. În Vita Sancti Antonii (cap. VI), Atanasie cel Mare menționează și el
un demon care, sub înfățișarea unui copil negru, îl ispitise pe întemeietorul monahismului. Autorul Navigatio... ar fi
putut întâlni acest topos direct în latină, în traducerea lui Evagrie Ponticul a operei lui Atanasie ( Vita Sancti Antonii,
versio Evagrii, PL, vol. 73, col. 130, cap. VI): puer horridus atque niger („copil oribil și negru”).
45
O inconsecvenţă a autorului (reluată și în Vita prima..., cap. XX): de la prevestirea furtului trecuseră deja trei zile,
după cum rezultă din finalul capitolului anterior.
46
Prezența stranie în context a termenului frenum („frâu”) sugerează ideea că ar putea fi vorba mai degrabă de un
element de podoabă asemănător cu un colan sau un lanț de argint. Vezi Elena Percivaldi (ed.), op. cit., p. 93 și nota 40
aferentă. De altfel, în Vita secunda... (cap. XII), termenul e înlocuit cu ciphum aureum („pocal de aur”).
păcătuit, părinte! Iartă şi roagă-te pentru sufletul meu, ca să nu piară”. Îndată toţi
împreună s-au aruncat la pământ rugându-se la Dumnezeu pentru sufletul <con>fratelui
<lor>. După ce s-au ridicat de la pământ şi după ce sfântul părinte l-a ridicat şi pe acest
<con>frate, iată, au văzut un copil negru care ieşea din sânul acestuia, urlând cu voce
puternică şi strigând: „Om al lui Dumnezeu, de ce mă goneşti din locuinţa mea în care am
locuit vreme de şapte ani47 şi <de ce> mă înstrăinezi de partea mea de moştenire?”. La
spusele acestea Sfântul Brendan a zis: „Îţi poruncesc în numele Domnului nostru Isus
Christos să nu faci rău niciunui om până în ziua judecăţii”. Întorcându-se din nou către
<con>fratele de care am pomenit, omul lui Dumnezeu a zis: „Primeşte trupul şi sângele
Domnului, fiindcă în curând sufletul tău va ieşi din trup. Căci aici îţi va fi locul de
îngropăciune. Iar confratele tău care a venit cu tine din mănăsire va avea loc de
îngropăciune în Infern”. Aşadar, după ce a primit euharistia, sufletul <con>fratelui a ieşit
din trup, fiind ridicat, sub privirile <con>fraţilor, de îngerii luminii. Iar trupul său a fost
înmormântat chiar în locul acela de către sfântul părinte despre care am pomenit.

VIII.

Aşadar, <con>fraţii, împreună cu Brendan, au ajuns la ţărmul acelei insule, <acolo> unde
se afla corabia lor. În timp ce urcau în corabie, a venit la ei un tânăr aducând un coş plin
cu pâini şi un vas mare cu apă. Acesta le-a zis: „Primiţi <această> binecuvântare din
mâna fratelui vostru. Căci <vă> rămâne multă cale până când să găsiţi mângâiere. Totuşi,
nu vă va lipsi pâinea, nici apa, de astăzi până la Paşte”. Primind deci <această>
binecuvântare, au început să navigheze pe ocean, hrănindu-se întotdeauna din două în
două zile. Aşadar, corabia era purtată în diferite părţi ale oceanului.

IX.

Într-o zi au văzut o insulă nu <foarte> departe de ei. Începând să navigheze înspre ea, le-a
venit în ajutor un vânt prielnic, ca să nu se ostenească mai mult decât îi răbdau puterile.
După ce corabia s-a oprit în port, omul lui Dumnezeu a puruncit ca toţi să iasă afară <din
corabie>. El însuşi a ieșit în urma lor. În vreme ce dădeau ocol acelei insule, au văzut
mari cursuri de apă care îşi aveau izvorul în diferite iazuri pline de peşti. Şi <le->a zis
Sfântul Brendan <con>fraţilor săi: „Să facem aici liturghia. Să îi sacrificăm lui
Dumnezeu hostia nepătată, fiindcă astăzi este Cina Domnului48”. Şi au rămas acolo până
în sâmbăta sfântă a Paştelui. În timp ce străbăteau insula aceea, au găsit diverse turme de
oi de o singură culoare, adică albe, aşa <de multe> încât nu se mai vedea pământul de
mulţimea oilor49. Chemându-i pe <con>fraţii săi, Sfântul Brendan le-a zis: „Luaţi din

47
Toate sau aproape toate numerele utilizate au valori simbolice. O bună imagine despre valoarea alegorică a numerelor
în Biblie și literatura patristică ne putem face din Liber numerorum qui in Sanctis Scripturis occurunt a lui Isidor de
Sevilla (PL, vol. 83, coll. 179 sqq.).
48
Sărbătoare din timpul postului pascal celebrată în Joia Mare sau Joia Sfântă.
49
Probabil Insulele Feroe. În cartea a VII-a (De aliquibus nominatim insulis) din Liber de mensura orbis terrae (editus
a Car. Athanasius Walckenaer, Parisiis, ex Typis Firmini Didot, 1807), scrisă către 825, Dicuilus, un alt călugăr
irlandez, pomenește de o serie de insule mici situate la două zile depărtare de Britania, înspre nord. Aproape toate
despărțite de strâmtori (fere cunctae simul angustis distantes fretis), ele au fost locuite o perioadă de anahoreți, care le-
au părăsit din cauza incursiunilor vikingilor (causa latronum Normannorum), la vremea la care scria Dicuilus fiind
populate de oi și păsări marine (plenae innumerabilibus ovibus, ac diversis generibus multis nimis marinarum avium).
turmă cele de trebuinţă pentru ziua de sărbătoare”. Iar <con>fraţii se grăbeau înspre
turmă, după porunca omului lui Dumnezeu, şi îndată au luat din turmă o oaie. Şi după ce
au legat-o de coarne, oaia l-a urmat, ca domesticită, pe cel care ţinea în mână legătoarea,
până în locul în care se afla omul lui Dumnezeu. Şi omul lui Dumnezeu i-a mai zis unuia
dintre <con>fraţi: „Luaţi din turmă un miel fără pată”. Acesta a făcut în grabă după cum i
se ceruse. După ce au pregătit toate pentru slujba de a doua zi, iată că le-a apărut un
bărbat având în mână un coş plin cu pâini <coapte> în spuză şi alte lucruri de trebuinţă.
După ce a apus acestea dinaintea omului lui Dumnezeu, a căzut de trei ori cu faţa la
pământ la picioarele sfântului părinte, zicând: „De unde am meritat, mărgăritar al
Domnului, ca în aceste sfinte zile să mănânci Paştele 50 din truda mâinilor mele?”.
Ridicându-l de la pământ şi sărutându-l Sfântul Brendan a zis: „Fiule, Domnul nostru Isus
Christos ne-a dat <acest> loc unde să putem celebra sfânta sa Înviere”. Iar bărbatul
despre care am pomenit a răspuns: „Părinte, aici veţi celebra <numai> această Sâmbătă
Mare. Pentru slujbele de noapte şi de mâine ale Învierii sale Dumnezeu v-a pregătit acea
insulă pe care o vedeţi”. După ce a aspus acestea, a început să îi ajute pe slujitorii
Domnului şi să pregătească cele ce erau de trebuinţă pentru a doua zi. După ce au fost
pregătite toate şi transportate pe corabie, i-a spus Sfântului Brendan: „Corabia voastră nu
poate duce mai mult. Eu vă voi trimite cele ce sunt necesare pentru hrană şi băutură până
la <sărbătoarea Cincizecimii>”. Sfântul Brendan i-a răspuns: „De unde ştii unde vom fi
peste opt zile51?”. I-a zis <celălalt>: „La noapte veţi fi în insula aceea pe care o vedeţi în
apropiere şi mâine până la <ceasul> al şaselea. Apoi veţi naviga înspre apus, către o altă
insulă care nu se află departe de aceasta <şi> care se numeşte Paradisul păsărilor. Acolo
veţi rămâne până la octava52 Cincizecimii”. Sfântul Brendan l-a mai îndrebat cum de
puteau fi oile atât de mari aşa cum se vedeau <ele> acolo. Căci erau mai mari decât boii.
Iar acela i-a zis: „Nimeni nu mulge oile în această insulă, nici iarna nu le chinuie, ci stau
mereu, zi şi noapte, la păşune. Şi de aceea <oile> sunt mai mari aici decât prin părţile
voastre”.

X.

Regăsim aceleași elemente în descrierea din Navigatio...: un singur anahoret într-o „insulă a oilor”, despărțită doar de o
strâmtoare, cum se va vedea (cap. XII infra), de o „insulă a păsărilor”.
50
În original pascharis, grafie interesantă ce sintetizează un substantiv (Pascha, „Paște”) și un verb (pascor, pasci,
pastus sum, „a se hrăni”). Am tradus prin „a mânca Paștele” în acord cu unele recurențe din Noul Testament.
51
Întrebarea derutantă a lui Brendan ar putea fi explicată ca inconsecvență strecurată în decursul recopierilor și
reelaborărilor succesive ale textului. În Vita prima... (ed. cit., cap. XXIII) inconsecvența e eliminată prin amplificarea
ultimei intervenții a administratorului: Vestra navicula non potest modo amplius portare; set ego transmittam vobis
post octo dies que necessaria erunt usque penthecosten.
52
Sărbătoarea Cincizecimii sau Rusaliile sau Coborârea Duhului Sfânt este sărbătoarea care încheie ciclul pascal,
având drept temei scripturistic cele relatate în Lc., 24, 49; In., 14, 16-17; 15, 26; 16, 7, dar și în Fapte, 2, 1-11.
Constitutiones Apostolorum, text databil către finele secolului al IV-lea, vorbesc despre „octava Rusaliilor”
(Constitutiones Apostolorum, V, XX, 14, în Didascalia et Constitutiones Apostolorum, Franciscus Xaverius Funk
edidit, vol. I, Paderbornae, in Libraria Ferdinandi Schoeningh, 1906; cf. ibidem și p. 298, n. 14: idem De
hebdomade pentecostes decernunt), însă foarte probabil acest mod de a celebra sărbătoarea a fost introdus în Occident
mai târziu; o precizare în acest sens găsim în documentele Conciliului local de la Mainz din 813 (Ex Concilio
Moguntino sub Leone III, anno 813, can. 36: Festos dies in anno celebrare sancimus, hoc est diem Dominicum
Paschae, cum omni honore et sobrietate venerari, simili modo tota hebdomada illa observari decrevimus [...] item
Pentecostes similiter ut in Pascha...). Anul emiterii acestui canon nu poate decât să aproximeze datarea textului,
întrucât astfel de dispoziții conciliare mai degrabă consfințeau și generalizau o practică deja existentă decât instituiau
una ex novo.
Au plecat înspre corabie şi au început să navigheze după ce şi-au dat binecuvântarea unii
altora. În timp ce se apropiau de insula aceea, corabia a început să încetinească, înainte ca
<ei> să poată ajunge în portul acesteia. Sfântul Brendan le-a poruncit <con>fraţilor să
coboare din corabie şi <ei> ai făcut întocmai. Şi ţineau <cursul> corabiei cu odgoane din
ambele părţi, până când a intrat în port. Iar insula aceea era stâncoasă, fără niciun fel de
ierburi. Pădurea era rară acolo, iar pe ţărmul ei nu era nici un fir de nisip 53. În vreme ce
confraţii îşi petreceau noaptea afară din corabie în rugăciuni şi priveghere, omul lui
Dumnezeu şedea înăuntrul <ei>.

XI.

Într-adevăr, Sfântul Brendan ştia ce fel de insulă era aceea, dar nu a vrut să le spună şi
<con>fraţilor, ca să nu fie înspăimântaţi. Făcându-se dimineaţă, a poruncit preoţilor ca
fiecare să celebreze liturghia, iar ei au făcut întocmai. Iar în timp ce Sfântul Brendan
celebra el însuşi liturghia în corabie, confraţii au început să ducă afară din corabie carnea
crudă pentru a o săra şi peştii pe care îi aduseseră cu ei de pe cealaltă insulă. După ce au
făcut acestea, au pus un vas pe foc. În timp ce întreţineau focul cu lemne şi vasul
începuse să fiarbă, insula aceea a început să se mişte asemenea unui val. <Con>fraţii au
început să alerge către corabie cerându-i sfântului părinte protecţie. Iar el, <apucându-i>
de mâini, îi trăgea înăuntru pe fiecare. Lăsând pe insula aceea toate câte le duceau <cu
ei>, au început să navigheze. Iar insula aceea plutea în ocean. Au putut vedea atunci
arzând pentru mai bine de două mile focul <pe care îl aprinseseră>. Sfântul Brendan le-a
povestit <con>fraţilor ce <anume> era aceasta zicând: „Fraţilor, sunteţi uimiţi de ce a
făcut această insulă?”. I-au răspuns: „Suntem foarte uimiţi, ba chiar şi o spaimă cumplită
ne-a cuprins”. Iar el le-a zis: „Fiii mei, nu vă temeţi. Căci Dumnezeu mi-a revelat în
această noapte printr-o viziune taina acestui fapt. <Locul> unde am fost nu era o insulă,
ci un peşte. Cel dintâi54 între înotătoarele din ocean, numit Iasconius 55, îşi caută

53
Detalii care fac diferența față de insula-balenă prezentată, înfloritoare ca o parte a grădinilor Raiului, în prima
călătorie a lui Sindbad din O mie și una de nopți (cf. The Book of the Thousand Nights and a Night, translated and
annotated by Richard F. Burton, vol. VI: …as it were a garth of the garden of Paradise.), pasaj care îi servește lui M.
Asín Palacios (Dante y el Islam, vol. I, Serie B, Editorial Voluntad, Madrid, 1927, p. 231) ca termen de comparație
pentru Iasconius. Tema insulei-balenă (pe care o regăsim în Avesta și în Talmud) apare în cultura europeană în
Fiziologului grec (redactat în secolul al II-lea d. Chr. în Orient, în Siria sau Egipt), lucrare ce a stat la baza Fiziologului
latin și a bestiarelor medievale (vezi Anca Crivăț, „De la Fiziolog la Bestiar: o abordare istorico-genetică” în
Fiziologul latin. Richard de Fournival, Bestiarul iubirii, ediţie îngrijită, traducere, note şi studiu de Anca Crivăţ,
Polirom, Iaşi, 2006, pp. 149-168).
De notat și că M. Asín Palacios (op. cit., pp. 227-238) identifică în Navigatio… mai multe teme cărora le găsește
corespondent în producțiile literare arabe: cetatea părăsită/castelul părăsit (cap. VI), păsările cu grai omenesc ca
întruchipări ale unor duhuri (cap. XII), coloana de cristal (cap. XXVIII) etc.
54
G. Vincent (http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chX) consideră că prior are sens temporal și traduce
antérieur à...
55
În irlandeza veche, íasc însemna „pește”. Pentru o inevitabilă comparație, vezi şi Physiologus Latinus, Versio B,
XXIV, în Fiziologul latin. Richard de Fournival, Bestiarul iubirii, ed. cit., pp. 48-49 și nota 145 aferentă. Deși
asemănarea dintre Iasconius şi Aspischelone este frapantă în special sub aspectul comportamentului, în Navigatio...
nimic nu ne lasă să înțelegem că acest monstru marin ar putea fi interpretat ca simbol al „vicleniilor diavolului”
(ibidem, p. 49), cu atât mai mult cu cât, spre finalul călătoriei, le va oferi navigatorilor un ajutor nesperat ducându-i mai
aproape de Terra Repromissionis Sanctorum (cap. XXXVI). Pe de altă parte, dacă în plan alegoric Iasconius nu
interferează cu valorile etice, prezentarea sa nu poate fi pusă în relație cu descrierea balenei la Plinius cel Bătrân
(Naturalis historia, IX, 4) sau Isidor de Sevilla (Etymologiae, XII, 6, 7-8), care, totuși, sugera interpretarea cetaceelor
ca imagine a infernului (Iona, 2).
întotdeauna coada pentru a o atinge cu capul, dar nu reuşeşte din cauza lungimii pe care o
are”.

XII.

După ce au navigat pe lângă insula aceea <în care>, mai înainte, <se opriseră> vreme de
trei zile şi după ce au ajuns la capătul ei dinspre apus, au văzut în apropiere o altă insulă,
aproape unită cu aceasta, <dar> despărţite de o strâmtoare largă, cu pajişti, păduri şi plină
de flori. Şi au început să caute împrejurul insulei un port. Navigând către partea de
miazăzi a acestei insule, au dat peste un mic râu care se vărsa în mare şi acolo au tras
corabia la ţărm. În timp ce coborau ei din corabie, Sfântul Brendan le-a poruncit să tragă
corabia cu odgoanele pe albia râului în sus, cât mai mult posibil. Căci râul era la fel de
larg cât corabia lor. Aşadar, părintele despre care am pomenit şedea în corabie, iar ei au
făcut întocmai, până când, străbătând o milă, au ajuns la izvorul acelui curs de apă. <Şi>
a zis Sfântul Brendan: „Iată, Domnul nostru Isus Christos ne-a dat un loc <unde> să
rămânem până la Sfânta sa Înviere”56. Şi a adăugat: „Dacă nu am avea alte provizii în
afară de acest izvor, <tot> ne-ar ajunge <numai> acesta pentru hrană şi băutură”. Iar mai
sus de izvor se afla un copac nu prea înalt, cu <o coroană> uimitor de largă, plină de
păsări foarte albe57. Atât de mult îi acopereau <coroana>, încât abia i se vedeau frunzele
şi ramurile58. Văzând deci aceasta, omul lui Dumnezeu a început să se gândească în sinea
lui şi să cerceteze ce anume însemna aceasta sau care era cauza pentru care o atât de mare
mulţime de păsări se puteau aduna într-un stol. Într-atât îi era necaz, încât vărsa lacrimi şi,
căzând în genunchi, l-a implorat pe Dumnezeu zicând: „Doamne, care cunoşti toate cele
necunoscute şi aduci la lumină toate cele ascunse, tu cunoşti strâmtorarea inimii mele.
<Te> implor <ca>, în maiestatea ta, să binevoieşti prin marea ta îndurare să îmi dezvălui
mie, păcătosul, taina ce se află acum dinaintea ochilor mei. Nu pentru că sunt vrednic sau
pentru <vreun> merit îndrăznesc, ci datorită îndurării tale”. După ce a zis acestea în sinea
sa şi după ce s-a aşezat, iată că una dintre păsările acelea a zburat din copac către corabia
unde se afla omul lui Dumnezeu, iar aripile ei sunau ca un clopoţel. Ea s-a aşezat pe
vârful prorei şi a început să îşi desfacă aripile în semn de bucurie şi să îl privească cu ochi
blânzi pe sfântul părinte. Îndată omul lui Dumnezeu şi-a dat seama că Domnul şi-a
amintit de rugăciunea inimii sale. Şi i-a spus păsării: „Dacă eşti un sol al Domnului,
spune-mi de unde sunt păsările acestea sau pentru ce pricină stolul lor se află aici?”.
Pasărea a răspuns îndată: „Noi suntem din acea mare cădere a duşmanului strămoşesc.
Căci îndată ce am fost create împreună, păcătuind <acela>, noi nu ne-am împotrivit lui cu
totul; căzând el împreună cu tovarăşii săi, a urmat şi căderea noastră. Dumnezeul nostru
însă, drept şi adevărat, în marea sa dreptate, ne-a trimis în această lume unde nu suferim
niciun chin, doar că nu putem vedea chipul 59 lui Dumnezeu. Şi astfel, cu îndurare, ne-a
56
Traducerea textuală pe care o propunem reproduce ambiguitatea din original. Brendan se referă nu atât la duminica
Învierii, cât la întregul ciclu al sărbătorilor pascale care se încheie la Rusalii. Vezi mai sus cap. IX și nota 54.
57
Vezi mai sus nota 52.
58
Tema arborelui locuit de un stol de păsări care vorbesc cu grai omenesc o găsim și în Vita Sancti Macarii Romani
(PL, 73, coll. 415-426), cap. XI: in ramis autem ipsis [arboribus] volatilia multa, similia avibus coeli, voce humana
fortiter clamabant, dicentia: Parce nobis, Domine, qui plasmasti nos; parce nobis, misericors, quia peccavimus ante
faciem tuam, super omnem terram („...și era ca niște vrabii cu-ntunearecele. Și graiul lor omenesc striga «Iartă-ne,
Doamne, iartă-ne, Dumnedzău, că sintem mai greșiț decât toatâ lumea naintea Ta»” – în versiunea lui Dosoftei).
59
În original praesentia, „manifestare, apariție, prezență, eficacitate, putere”, termen cu o sferă semantică mult mai
amplă.
separat de ceata celorlalți care <au păcătuit> prin mândrie. Şi cutreierăm prin diversele
părţi ale văzduhului, ale cerului şi ale pământului, asemenea altor duhuri care sunt
trimise. Dar în zilele sfinţite 60 şi duminicile luăm astfel de trupuri cum <poţi> vedea
acum, şi rămânem aici şi aducem laudă creatorului nostru. Iar tu împreună cu <con>fraţii
tăi aţi împlinit un an de <când aţi pornit în> călătorie. Mai rămân încă şase. Unde ai
sărbătorit astăzi Paştele, acolo îl vei sărbători în fiecare an şi <abia> după aceea ceea ce
ţi-ai propus în sufletul tău, adică Pământul Făgăduinţei al Celor Sfinţi”.

XIII.

După ce a spus acestea, pasărea aceea s-a înălţat de la prora <corabiei> şi a început să
zboare către celelalte. Fiindcă se apropiase ora <rugăciunii> de seară, toate <păsările>
care se aflau în copacul <acela> au început să cânte într-un singur glas, bătând din aripi şi
zicând: „Ţie, Doamne, ţi se cuvine cântare de slavă în Sion şi ţie ţi se va aduce ofrandă la
Ierusalim”61. Şi îşi repetau mereu unele altora acest verset vreme de aproape o oră, iar
omului lui Dumnezeu şi celor care erau cu el acel ritm <al cântării> şi acel sunet al
aripilor li se părea, datorită suavităţii, un cântec de jale. Atunci Sfântul Brendan le-a zis
<con>fraţilor săi: „Întremaţi-vă trupurile fiindcă astăzi sufletele noastre au fost
îndestulate cu hrană divină”. Iar după ce au isprăvit cina, au început să celebreze
liturghia. După ce au terminat toate acestea, omul lui Dumnezeu şi cei care erau cu el şi-
au odihnit trupurile până la a treia strajă a nopţii. Trezindu-se deci <omul> lui Dumnezeu,
a prins a-i îndemna pe <con>fraţii săi la vehea sfintei nopţi, începând cu acel verset:
„Doamne, îmi vei deschide buzele” 62. Terminându-şi omul lui Dumnezeu rugăciunea,
toate păsările se auzeau <bătând> din aripi şi rostind din pliscuri: „Lăudați-l pe Domnul
toţi îngerii lui, Lăudați-l toate puterile lui”63. Cântau la fel cum <cântaseră> neîntrerupt
răstimp de o oră la ceasul rugăciunii de seară. Când s-au ivit zorii, au început să cânte:
„Şi fie strălucirea <Domnului peste noi>”64 şi celelalte, cu acelaşi ritm şi acelaşi ton
psalmodiant ca şi la laudele matutine. La fel, la ora a treia <au intonat> acest verset:
„Cântaţi psalmi Dumnezeului nostru, cântaţi psalmi” 65. La <ora> a şasea: „Fă, Doamne,
să strălucească chipul tău asupra noastră şi ai milă de noi” 66. La <ora> a noua
psalmodiau: „Iată ce bine şi ce plăcut este ca fraţii să locuiască împreună” 67. Astfel, zi şi
noapte păsările îi aduceau laude lui Dumnezeu. Aşadar, Sfântul Brendan i-a întremat pe
<con>fraţii săi până în a opta zi din timpul sărbătorii pascale. Și după ce s-au sfârşit zilele
de sărbătoare, a zis: „Luaţi provizii <de apă> din acest izvor, fiindcă până acum nu am
avut nevoie decât pentru a ne spăla mâinile şi picioarele”. După ce a zis acestea, iată şi
bărbatul despre care am pomenit, împreună cu care stătuseră vreme de trei zile înainte de
Paşte <şi> care le-a oferit hrană pentru Paște, a venit la ei cu corabia sa plină de merinde
şi băutură. După ce le-a dus pe toate din corabie dinaintea sfântului părinte, a vorbit
zicând: „Bărbaţi, fraţilor, aveţi aici cât să vă ajungă până în sfânta zi a Cincizecimii şi să

60
Se referă la zilele de sărbătoare din calendarul creștin, altele decât duminicile.
61
Ps. 64, 1.
62
Ps. 50, 17.
63
Ps. 148, 2.
64
Ps. 89, 17.
65
Ps. 46, 7.
66
Ps. 66, 2.
67
Ps. 132, 1.
nu beţi din <apa> acestui izvor. Căci nu e bună 68 de băut. Vă voi spune <care este> natura
acestui <izvor>. Oricine bea din el, este cuprins de un somn adânc şi nu se trezeşte până
când nu vor fi trecut 24 de ore. Câtă vreme curge din izvor, are gustul şi aspectul apei”.
Primind apoi binecuvântarea părintelui, s-a întors în lăcaşul său. Iar Sfântul Brendan a
rămas în locul acela până în ziua a opta a Cincizecimii. Căci cântecul păsărilor era <o
adevărată> hrană pentru ei. În ziua Cincizecimii însă, după ce omul lui Dumnezeu
celebrase <slujba> împreună cu slujitorii săi, a sosit cel care le purta de grijă aducând
toate câte erau de trebuinţă pentru nevoile unei zile de sărbătoare. Iar după ce s-au aşezat
împreună să prânzească, acel om al Domnului le-a zis lor: „Multă cale vă mai rămâne.
Luaţi şi umpleţi din acest izvor vasele voastre şi pâinile <acestea> uscate, <atât> cât
puteţi păstra până la anul. Eu însumi vă voi da atât cât poate corabia voastră să ducă”.

XIV.

După ce <şi> acest lucru a fost dus la bun sfârşit, primind binecuvântarea, s-a întors în
lăcaşul său. Iar după opt zile, Sfântul Brendan a pus să se încarce pe corabie toate cele pe
care i le oferise bărbatul de care am pomenit şi a pus să se umple toate vasele din izvorul
acela. Dar după ce toate au fost duse la ţărm, iată că pasărea despre care am vorbit a venit
grabnic în zbor şi s-a aşezat pe prora corabiei. Omul lui Dumnezeu şi-a dat seama că voia
să îi spună ceva. Atunci, pasărea aceea a vorbit cu grai omenesc: „Cu noi veţi celebra şi
anul care vine ziua sfântă a Paştelui şi acest răstimp care <tocmai> s-a încheiat 69. Şi unde
aţi fost în acest an în Joia Sfântă, acolo veţi fi şi în anul care vine în aceeaşi zi 70. De
asemenea, noaptea <de dinaintea> duminicii Paştelui o veţi celebra unde aţi celebrat-o
mai înainte, pe spinarea <peştelui> Iasconius. Iar peste opt luni 71 veţi da peste o insulă
care se numeşte Insula Familiei lui Albeus şi acolo veţi celebra Naşterea Domnului”. Iar
după ce a spus acestea, s-a întors la locul ei. Iar <con>fraţii au început să întindă pânzele
şi să navigheze în ocean <în vreme ce> păsările cântau într-un glas: „Auzi-ne Doamne al
mântuirii noastre, speranţă a tuturor marginilor pământului şi a largului mării” 72. Aşadar,
sfântul părinte împreună cu familia73 sa erau purtaţi încoace şi încolo pe întinderea

68
Textual, „este tare”, expresie care face aluzie la proprietățile soporifice ale izvorului.
69
Adică perioada de la Paşte la octava Rusaliilor.
70
...au jour propice, după cum traduce G. Vincent (http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chX).
71
Valoare alegorică (vezi mai sus n. 50) sau pur și simplu generică, aproximativă? 25 decembrie, data tradițională de
sărbătorire a Nașterii Domnului, era inițial data unei sărbători păgâne, Dies Natalis Solis Invicti (celebrată la solstițiul
de iarnă). Pentru Biserica din Roma, prima mențiune a sărbătoririi Crăciunului la 25 decembrie o găsim în
Chronographus anni CCCLIV, lucrare a lui Furius Dyonisius Filocalus (secretar al papei Damasus I); la sfârșitul
secolului al IV-lea, această dată a fost adoptată în Italia de Nord și apoi în toată Europa Occidentală pentru sărbătorirea
Nașterii Domnului. Cât privește sărbătoarea Paștelui, în vremea lui Brendan (484-577) ea era celebrată de biserica
„celtică” la echinocțiul de primăvară, fiind o sărbătoare fixă (nu mobilă, așa cum prevedea Conciliul de la Niceea și
cum era considerată de Biserica de la Roma, potrivit calculelor lui Victor de Aquitania [sec. V] și Dionisie cel Mic [sec.
VI]). Ulterior, în secolul al VII-lea, creștinii din insulele britanice au adoptat și ei uzul roman al computului pascal:
Paștele devine sărbătoare mobilă care, potrivit calculelor, se celebrează după echinocțiul de primăvară.
Analizând valorile numerice din text, socotind cele 58 de zile trecute de la Paște la octava Cincizecimii, rezultă că până
la Sărbătoarea Nașterii Domnului mai rămâneau aproximativ șapte luni.
72
Ps. 64, 6.
73
În sensul de grup restrâns bine închegat, care împărtășește aceleași valori, aceeași credință. În perioada antică
termenul familia includea și slujitorii/slujitoarele (famuli/famulae) nucleului social de bază. În hagiografie era foarte
utilizat termenul familia pentru a indica grupul de discipoli: cf., de exemplu, Vita Sancti Albei, XX (Ch. Plummer, ed.,
Vitae Sanctorum Hiberniae, partim hactenus ineditae, Clarendon Press, Oxford, 1910, vol. I, p. 54): Ibi autem, iubente
sancto Albeo, unus de familia ipsius, Colmanus nomine, cellam edificavit...
oceanului şi vreme de trei luni de zile nu au putut vedea decât cerul şi marea. Şi îşi
întremau puterile întotdeauna din două în două sau din trei în trei zile.

XV.

Într-o zi însă, nu departe, le-a apărut o insulă. Şi în vreme ce se apropiau de ţărm, vântul
i-a mânat într-o parte. Astfel, vreme de patruzeci de zile au navigat împrejurul insulei fără
să poată găsi un port. Iar confraţii care se aflau în corabie au început să îl roage cu lacrimi
pe Dumnezeu ca să le vină în ajutor. Căci aproape că îi părăsiseră puterile din pricina
prea marii osteneli. Deci după ce vreme de trei zile au rămas în rugăciune aproape
necurmată şi post, le-a apărut un port îngust, atât cât să <poată> încăpea o corabie, şi tot
acolo au zărit două izvoare, unul tulbure şi celălalt limpede. Iar <con>fraţii se grăbeau cu
vasele pentru a lua apă. Văzându-i, omul lui Dumnezeu <le>-a zis: „Fiilor, să nu faceţi
vreo necuviinţă fără îngăduinţa bătrânilor care sălăşluiesc pe această insulă. Căci vă vor
da <ei înşişi> de bunăvoie această apă pe care acum vreţi să o beţi pe furiş”.

XVI.

Aşadar, după ce au coborât din corabie şi în timp ce cercetau în ce parte ar trebui să se

îndrepte, le-a ieşit înainte un bătrân de o sobrietate aparte, cu părul alb ca zăpada şi chipul
luminos; acesta s-a prosternat de trei ori până la pământ înainte de a-l săruta pe omul lui
Dumnezeu. Iar Sfântul Brendan şi cei care erau împreună cu el l-au ridicat de la pământ.
După ce s-au sărutat reciproc, bătrânul acela l-a luat de mână pe sfântul părinte şi a mers
împreună cu el cale de un stadiu până la o mănăstire.

XVII.

Hotes hospitaliers Atunci Sfântul Brendan s-a oprit, împreună cu confraţii săi, dinaintea
intrării în mănăstire şi i-a zis bătrânului: „A cui este această mănăstire sau cine este mai-
marele ei sau de unde sunt cei care sălăşluiesc aici?”. Astfel, cu felurite cuvinte sfântul
părinte îl întreba şi nicidecum nu a putut primi vreun răspuns, ci <acela> încuviinţa
numai prin <gesturi> de o uimitoare bunăvoinţă. Îndată ce sfântul părinte şi-a dat seama
de regula74 acelui loc, i-a avertizat pe confraţii săi zicând: „Păziţi-vă gurile de orice
vorbărie ca fraţii aceştia să nu se molipsească din cauza pălăvrăgelilor noastre!”. Odată
zise acestea, iată că unsprezece confraţi le-au alergat în întâmpinare cu relicvare, cruci şi
<cărţi de> imnuri, recitând acest verset: „Ridicaţi-vă, <voi> sfinţilor, din lăcaşurile
voastre şi porniţi în întâmpinare cu chivotele adevărului. Sfinţiţi <acest> loc,
74
În original decretum, „precept, vot etc.”. E vorba de specificul comunității monastice. Sfântul Benedict în Regula
monachorum dedică un capitol aparte tăcerii, cap. VI, însă impunea tacerea numai în situații care ar fi generat hazul sau
pentru cuvinte fără rost: Et ideo, si qua requirenda sunt a priore, cum omni humilitate et subiectione reverentiae
requirantur. Scurrilitates vero vel verba otiosa et risum moventia aeterna clausura in omnibus locis damnamus et ad
talia eloquia discipulum aperire os non permittimus (Regula monachorum, VI, 7-8). Sfântul Columban (543-615)
insistă și el asupra tăcerii (Regula monachorum, IV, De taciturnitate), însă, mai sever, o prescria inclusiv ca pedeapsă,
în Regula coenobialis, IX: Qui profert verbum otiosum, silentio inter duas horas consequentes condemnari, aut XII
percussionibus.
Deși, începând de la finele secolului al VII-lea, Regula Sfântului Columban a fost asimilată progresiv celei a Sfântului
Benedict, este foarte probabil ca autorul Navigatio... să fi făcut netă distincție între ele și să le fi utilizat alternativ
(secvențial) în prezentarea comunităților monastice.
binecuvântaţi norodul, iar pe noi, slujitorii voştri, învredniciţi-vă de a <ne> păzi în
pace”75. Sfârşind deci versetul de care am pomenit, părintele 76 mănăstirii i-a sărutat pe
rând pe Sfântul Brendan şi pe însoţitorii săi. La fel, şi slujitorii săi îi sărutau pe slujitorii 77
omului lui Dumnezeu. După ce şi-au dat unii altora pacea, i-au condus în mănăstire, aşa
cum se obişnuieşte în părţile dinspre apus ca frații să fie duși la rugăciuni. După acestea,
abatele mănăstirii împreună cu călugării au început să spele picioarele celor veniţi în
ospeţie78 şi să cânte acest antifon: „Poruncă nouă vă dau vouă...”79.

XVIII.

Acestea sfârşindu-se, în mare linişte i-a condus în refectoriu şi, după ce s-a dat semn și şi-
au spălat mâinile, i-a poftit pe toţi să se aşeze. Apoi, după ce s-a dat al doilea semn, unul
dintre confraţii părintelui mănăstirii s-a ridicat şi a început să aducă la masă pâini uimitor
de albe şi nişte rădăcini cu un gust 80 incredibil. Şedeau alternându-se în ordine
<con>frații cu cei <veniţi> în ospeţie. Şi între doi <con>fraţi se aşeza câte o pâine
întreagă. Dându-se <iarăși> semn, acelaşi slujitor aducea confraţilor de băut. Chiar
abatele îi îndemna cu mare veselie pe <con>fraţi zicând: „Din acest izvor din care astăzi
aţi vrut să beţi pe furiş, faceţi bine <şi beţi> acum cu veselie şi teamă de Dumnezeu. <Cu
apa> din celălalt izvor pe care l-aţi văzut, <cel> tulbure, <con>fraţii îşi spală picioarele în
fiecare zi, fiindcă e cald tot timpul. Iar pâinea pe care acum o vedeţi nu ştim unde e
pregătită sau cine o aduce chelarului 81 nostru. Ştim totuşi că din marea îndurare a lui
Dumnezeu aceasta e adusă slujitorilor săi prin intermediul vreunei creaturi supuse. Noi
suntem aici 2482 de <con>fraţi. În fiecare zi avem câte 12 pâini. În zilele de duminică şi în
cele de sărbătoare Dumnezeu le dă confraţilor câte o pâine întreagă, aşa încât din resturi
să aibă pentru cină. Acum, la venirea voastră, am primit o îndoită provizie, şi astfel ne-a
dăruit Christos <hrană> de optzeci de ani <încoace>, din vremea Sfântului Patricius 83 şi a
Sfântului Albeus84 până acum. Cu toate acestea, nu au sporit bătrâneţea sau moliciunea în
75
Această formulă de întâmpinare nu este prevăzută în Regula Sfântului Benedict, care totuși dedică un capitol special
modului în care trebuie primiți în mănăstire călugării pelerini (Regula monachorum, LXI De monachis peregrinis
qualiter suscipiantur).
76
Adică abatele. Nu era obligatoriu ca abatele să fie și preot consacrat (sacerdos). Vezi Sfântul Benedict, Regula
monachorum, LXIV De ordinando abbate.
77
Despre relația dintre famulus și familia, vezi mai sus nota 76.
78
Sfântul Benedict dedică un capitol special modului în care trebuie primiți oaspeții în mănăstire: Regula monachorum,
LIII De hospitibus suscipiendis. Printre altele, textul recomanda: întâmpinarea oaspeților cu toată cuviința dragostei,
prosternarea până la pământ în fața lor, acordarea sărutului păcii (numai după rugăciune, „din cauza nălucirilor
diavolești” – ...pacis osculum non prius offeratur nisi oratione præmissa, propter inlusiones diabolicas), recitarea unor
rugăciuni împreună cu oaspeții, spălarea picioarelor (vezi mai sus nota 45) acestora etc.
79
In., 13, 34.
80
În original incredibilis senoris, sintagma corectată în Vita prima... (ed. cit.) ca incredibilis saporis.
81
Pentru prezentarea acestei slujiri, vezi Sfântul Benedict, Regula monachorum, XXXI De cellarario monasterii qualis
sit.
82
Număr simbolic care amintește de cei 24 de bătrâni prezentați în Apoc., 4, 4.
83
Sfântul Patrick, evanghelizatorul Irlandei (cca 385-461).
84
Sfântul Albeus (sau Ailbeus), episcop de Emly (Ymlech/Ymleac), mort în 528 (sau 541). Din Vita Sancti Albei (vezi
Ch. Plummer ed., Vitae sanctorum Hiberniae, partim hactenus ineditae, Clarendon Press, Oxford, 1910, vol. I, pp. 46-
64), scrisă către sfârșitul secolului al VIII-lea (sau la începutul secolului al IX-lea – așadar, ar fi putut fi consultată de
autorul Navigatio...), aflăm că era considerat al doilea patron al Irlandei după Sfântul Patrick (Vita Sancti Albei, cap. I:
totius Hibernie insule post Patricium secundus patronus...). Fiul unei slujnice de la curtea regelui Cronanus (Cronan),
abandonat sub o stâncă și hrănit de o lupoaică (Ailbeus derivă din irlandeza veche: ail = stâncă, béo = a trăi), crescut
mai apoi într-o comunitate umană, a fost botezat de Sfântul Palladius (408-cca 460, trimis în 431 în Irlanda de Papa
mădularele noastre. Pe această insulă, pentru a mânca, nu avem nevoie de ceea ce se
găteşte la foc. Nici frigul, nici arşiţa nu ne doboară vreodată. Însă când vine momentul
liturghiilor sau al vegherilor <în rugăciune>, lumânările pe care, din rânduială divină, le-
am adus cu noi din ţara noastră se aprind în biserica noastră şi ard până în zori, fără să se
consume vreo <părticică> din acele lumânări”.

XIX.
Iar după ce au băut, abatele, după obicei, a dat semn de trei ori 85, iar confraţii s-au
ridicat de la masă în mare tăcere şi cu mare trudă, mergând către biserică înaintea
părinţilor. În urma lor păşeau Sfântul Brendan şi părintele, despre care am pomenit, al
mănăstirii. După ce au intrat în biserică, iată ceilalți 12 <con>fraţi <ieşindu-le> înainte şi
plecânduşi în grabă genunchii. La vederea acestora, Sfântul Brendan a zis: „Abate, de ce
aceştia nu au mâncat împreună cu noi?”. Iar <acela> i-a zis: „Din cauza voastră, fiindcă
masa noastră nu a putut să ne cuprindă pe toţi împreună. Acum vor <merge să> manânce
şi nimic nu le va lipsi. Noi însă <să mergem> în biserică şi să cântăm vesperele pentru ca
fraţii noştri care acum vor mânca să poată cânta <şi ei> la timp după noi”. După ce au
terminat slujba de seară, Sfântul Brendan a început să cerceteze felul în care era
construită biserica aceea. Era <de formă> pătrată, pe cât de lată pe atât de lungă, şi avea
şapte rânduri de câte trei ferestre: trei rânduri în faţa altarului care se afla în mijloc şi câte
două dinaintea celorlalte altare. Iar altarele erau cubice, făcute din cristal; vasele lor erau
tot din cristal, adică patenele, potirele, ulcioarele şi celelalte vase care serveau la oficiul
divin, <şi cele> 2486 de jilţuri <aşezate> jur-împrejurul bisericii. Iar locul în care şedea
abatele se afla între cele două coruri: căci de la el pornea un şir <de călugări> şi, de
asemenea, tot la el se sfârşea şi celălalt şir. Nimeni din nici o parte nu îndrăznea să scoată
vreun cuvânt în afară de abatele de care am pomenit. În mănăstire <nu se auzea> nici un
cuvânt şi nici un sunet. Acolo nimeni nu lua nimic <fără încuviințare> 87. Dacă vreun
<con>frate avea nevoie de ceva, mergea în faţa abatelui şi îngenunchea dinaintea lui
cerând în inima sa ceea ce îi era de trebuinţă. Îndată, sfântul părinte, luând o tăbliţă şi un
stilet, scria, revelat de Dumnezeu, şi îi dădea <tăbliţa> confratelui care îi cerea
îndrumare. În vreme ce Sfântul Brendan lua aminte la toate acestea în sinea sa, abatele i-a
zis: „Părinte, e deja timpul să ne întoarcem în refectoriu, ca toate să fie <făcute> pe
lumină”. Şi după cum făcuseră la masa de prânz, în acelaşi fel au făcut şi la cină.
Încheindu-se toate potrivit rânduielii zilei, toţi se grăbeau cu mare zor către completoriu.
Iar abatele a început să intoneze versetul de care am pomenit, adică „Doamne, ca să-mi
Celestin I). Ajuns la Roma, învață Scripturile și este consacrat episcop (Vita Sancti Albei, cap. XIV). Reîntors în insule,
îi întâlnește pe Sfinții Patricius și Endeus (Enda; vezi mai sus nota 33), pe acesta din urmă ajutându-l (Vita Sancti Albei,
cap. XXV) să obțină de la Oengus, regele Munsterului, insula Aran (Inishmore/Aran Mor; detaliul nu apare și în Vita
Sancti Endei abbatis de Arann). Mai apoi, din porunca unui înger al Domnului (Vita Sancti Albei, cap. XXIX), a
construit o biserică la Emly (Ymlech), unde va și muri. Printre inexactitățile cronologice pe care această Vita... le
conține, merită semnalat faptul că Albeus este prezentat ca predecesor al Sfântului Patrick în evanghelizarea Irlandei
(Vita Sancti Albei, cap. XXII: ...voluit Dominus omnipotens ut beatus Patricius episcopus, qui post Albeum in
Hiberniam venit, converteret omnes ad fidem Hibernenses...). Iar dacă această lucrare hagiografică a fost printre sursele
autorului Navigatio…, nu e de mirare că Sfinții Patrick (cca 385-461) și Albeus (mort în 528 sau 541) sunt prezentați ca
și cum ar fi fost contemporani (vezi și Ch. Plummer ed., Vitae sanctorum Hiberniae, partim hactenus ineditae,
Clarendon Press, Oxford, 1910, vol. I, p. XXX, n. 6).
85
De regulă, traducătorii asociază tribus vicibus din original cu verbul biberunt: ...preso tre volte da bere (E. Percivaldi,
op. cit., p. 117) sau Or après qu'ils eurent bu par trois fois… (G. Vincent,
http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chX), urmând probabil lecțiunea din Vita prima… (ed. cit.).
86
Cf. Apoc., 4, 4-6
87
Personne ici ne se mettait en avant, cum traduce G. Vincent (http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chX).
ajuţi mie grăbeşte”88 şi în acelaşi timp aducea slavă Treimii: „Rău am făcut şi nedreptăţi
am săvârşit89. Tu care eşti Tată îndurător, iartă-ne, Doamne. În pace voi dormi şi mă voi
odihni, căci tu Doamne m-ai clădit în mod deosebit întru speranţă 90”. Apoi cântau cele ce
se cuveneau pentru ora aceasta. Sfârşindu-se şi şirul psalmilor, toţi <con>fraţii au ieşit
afară <îndreptându-se> fiecare către chilia lui şi luând cu sine câte un oaspete. Abatele
însă împreună cu Sfântul Brendan au rămas în biserică aşteptând ivirea zorilor. Iar
fericitul Bredan l-a întrebat pe sfântul părinte despre tăcerea şi modul lor de viaţă, cum de
<îşi> puteau <ele găsi locul> în carnea omenească. Atunci, părintele despre care am
pomenit a răspuns cu nesfârşită reverenţă şi smerenie: „Abate, grăiesc dinaintea lui
Christos care mi-e martor91: se împlinesc optzeci de ani de când am venit pe această
insulă. Nu auzim nici un glas de om în afara <momentelor când> îi cântăm laude lui
Dumnezeu. Între noi, cei 24, nimeni nu scoate un sunet 92 cu privire la vreun lucru şi <ne
înţelegem> din ochi sau prin semne făcute cu degetul numai de cei mai în vârstă. După ce
am ajuns în locul acesta, nimeni dintre noi nu a suferit de vreo neputinţă a cărnii sau a
sufletului, care bântuie neamul omenesc”. <Iar> Sfântul Brendan a zis: „Oare ne e
îngăduit sau nu să ne aflăm acum aici?” 93. La care abatele: „Nu vă e îngăduit, fiindcă nu e
voia Domnului. De ce mă întrebi părinte? Oare înainte de a veni aici la noi nu ţi-a revelat
Dumnezeu ce trebuie să faci94? Căci tu trebuie să te întorci în lăcașul tău cu <cei> 14
<con>fraţi ai tăi, căci acolo v-a pregătit Dumnezeu loc de îngropăciune. <Dintre ceilalţi>
doi care sunt în plus, unul va fi peregrin în insula anahoreţilor; celălalt însă cu o moarte
foarte ruşinoasă va fi condamnat la Infern”. În timp ce vorbeau acestea între ei, iată că au
văzut o săgeată de foc care, pătrunzând prin fereastră, a aprins toate candelabre 95 ce erau
aşezate dinaintea altarelor. Şi îndată această săgeată a ieşit afară. Totuşi, lumina preţioasă
a rămas în candelabre. Fericitul Brendan a întrebat din nou: „De cine vor fi stinse
dimineaţă lumânările?”. La care sfântul părinte a zis: „Vino şi vezi taina acestui fapt. Iată,
tu vezi lumânările arzând înlăuntrul <acestor> vase mici. Cu toate acestea, nimic din ele
nu arde, aşa încât să se împuţineze sau să se micşoreze, iar dimineaţa nu va rămâne nici
un fir de cenuşă, fiindcă este o lumină spirituală”. A zis Sfântul Brendan: „Cum poate o
lumină incorporală să ardă în mod incorporal într-o creatură corporală?”. Iar bătrânul a
răspuns: „Oare nu ai citit despre rugul aprins de pe Muntele Sinai? Căci totuşi, acest rug a
rămas nevătămat de foc”96. Şi după ce au vegheat toată noaptea până în zori, Sfântul
Brendan a cerut îngăduinţa de a pleca pe drumul său. Bătrânul i-a răspuns: „Nu, părinte.

88
Ps. 69, 1
89
Cf. Ps. 105, 6; Judith, 7, 19; Baruch 2, 12.
90
Ps. 4, 9.
91
În original: coram Christo meo fateor – „mărturisesc dinaintea Christosului meu”. E evidentă valenţa stilistică a
pronumelui posesiv care marchează, în acest caz, un anumit grad de „familiaritate” dintre sacerdot și divinitate,
consecință a adeziunii depline la învățătura evanghelică.
92
Vezi mai sus n. 74.
93
Formulată astfel, întrebarea e derutantă. În Vita prima... (ed. cit.) ea e corectată în ...an licet nobis hic uobiscum
cohabitare („…oare ne este îngăduit să locuim aici împreună cu voi?”).
94
Darul profeției, acordat numai celor merituoși, nu corespunde cu ideea pe care o avansa Augustin în Confesiuni, XI,
18, 24. Pentru Augustin, profeția, prevedere a viitorului care nu se poate face în absența bunăvoinței lui Dumnezeu,
echivala în esență cu proiecția în viitor a interpretării corecte a unui lanț de cauzalități prezente. Pentru autorul
Navigatio..., timpul profetic, categorie a celui sacru, orientat spre viitor, nu este doar o simplă proiecție a modului în
care înțelegem prezentul nostru, ci o actualizare a prezentului etern în care Dumnezeu guvernează lumea.
95
La fel se intimplă la mormântul de la Ierusalim.
96
Cf. Ex., 3, 2.
Tu trebuie să celebrezi împreună cu noi Naşterea Domnului, până la octava Epifaniei” 97.
Aşadar, sfântul părinte a rămas cu familia 98 sa tot acest timp de care am pomenit
împreună cu cei 24 de părinţi, în insula care se numeşte „insula familiei lui Albeus”.
După ce s-au încheiat sărbătorile, primind proviziile şi binecuvântarea oamenilor lui
Dumnezeu, împreună cu cei care îl urmau Sfântul Brendan a întins grabnic către Ocean
pânzele corăbioarei sale şi, fie cu ajutorul vâslelor, fie cu ajutorul pânzelor, corabia a fost
purtată prin diferite locuri până la începutul Postului Mare.

XX.

Într-o zi însă au văzut o insulă <aflată> nu departe de ei. După ce au văzut-o, <con>fraţii
au început să vâslească aprig, fiidcă deja erau foarte chinuiţi de foame şi de sete, căci cu
trei zile înainte li se isprăvise hrana şi băutura. După ce sfântul părinte a biecuvântat
portul şi după ce toţi au coborât din corabie, au dat peste un izvor foarte limpede, peste
felurite ierburi şi rădăcini <care creşteau> de jur împrejurul izvorului şi peste felurite
soiuri de peşti care înotau de-a lungul albiei în mare. Iar Sfântul Brendan le-a zis
<con>fraţilor săi: „Dumnezeu ne-a dat această mângâiere după <atâta> trudă. Luaţi câţi
peşti sunt de ajuns pentru cina noastră şi prăjiţi-i la foc. Adunaţi ierburile şi rădăcinile pe
care Domnul le-a pregătit slujitorilor săi”. Iar ei au făcut întocmai. Însă după ce şi-au
turnat apă pentru băut, <le->a zis omul lui Dumnezeu: „Luaţi seama, fraţilor, să nu
folosiţi această apă fără măsură, ca nu cumva să dăuneze prea aspru trupurilor voastre”.
Însă <con>fraţii nu au ţinut cont <toți> deopotrivă de opreliştea omului lui Dumnezeu şi
unii au băut câte o singură cupă, alţii câte două, iar alţii câte trei şi <pe toţi> i-a cuprins
toropeala99: pe unii trei zile şi trei nopţi, pe alţii două zile <şi două nopţi>, pe alţii însă o
zi şi o noapte. Iar sfântul părinte se ruga fără încetare Domnului pentru <con>fraţii săi,
căci din ignoranţă se abătuse asupra lor o atare primejdie. După ce au trecut aceste trei
zile, sfântul părinte le-a zis <con>fraţilor săi: „Fraţilor, să fugim de această moarte, să nu
o păţim şi mai rău. Căci Domnul ne-a dat hrană, iar voi aţi transformat-o în daună. Să

97
Chronographus anni CCCLIV, lucrare a lui Furius Dyonisius Filocalus, menționează data sărbătoririi Crăciunului
(VIII kal. Ian. Natus Christus in Betleem Iudeae), însă nu și Epifania. Constituțiile Apostolice (sfârșitul secolului al IV-
lea) o pomenesc punând-o în legătură cu botezul lui Christos (In epiphaniae festo vacent, quia in eo demonstrata est
Christi divinitas, quando pater testimonium ei praebuit in baptismo, et paracletus in specie columbae ostendit eum, cui
perhibitum erat testimonium – Constitutiones Apostolorum, VIII, XXXIII, 7, în Didascalia et Constitutiones
Apostolorum, Franciscus Xaverius Funk edidit, vol. I, Paderbornae, in Libraria Ferdinandi Schoeningh, 1906, p. 541;
cf. ibidem și pp. 268-269, n. 1 și 2). Către jumătatea secolului următor, în al său Laterculus (sau Kalendarium antiquum
[PL, XIII, coll. 676 sqq.], un calendar pentru anul 448/449 alcătuit pornind de la Chronographus...), Polemeus Sylvius
precizează pentru luna ianuarie: VII Idus. Epiphania, quo die, interpositis temporibus, stella magis Dominum natum
nuntiabat, et aqua vinum facta, vel in amne Jordanis Salvator baptizatus est, enumerând astfel cele trei momente din
viața Mântuitorului care, la data aceea, erau considerate și celebrate ca „manifestare” (ἐπιφάνεια) a divinității sale:
adorarea magilor, prima minune (la nunta din Canna) și botezul în apa Iordanului. Nu se precizează însă nimic despre o
octavă a Epifaniei. Conciliul local de la Mainz din 813 pomenește de o octavă pentru Crăciun, nu și pentru Epifanie (Ex
Concilio Moguntino sub Leone III, anno 813, can. 36: in natale Domini dies quatuor; octabas Domini; epiphaniam
Domini...). Aproximativ un deceniu mai târziu, Amalarius de Metz (alias Amalarius Symphosius, cca 780-850),
recunoscut ca reformator al liturgicii în perioada carolingiană, dedică în cartea a IV-a din De ecclesiasticis officiis (PL,
CV, coll. 986-1242) un capitol întreg octavei Epifaniei (cap. XXXIV: De octavis Theophaniae), menționând și
temeiurile celor două sărbători: In Theophania celebramus quomodo Dominus a Magis sit inquisitus, et inventus, ac
adoratus; quomodo laetati sint convivae in nuptiis; quomodo sit baptizatus. [...] In octavis eius celebratur res pro qua
Christus baptizatus est, hoc est nostrum lavacrum, per quod nostra peccata abluuntur... Vezi și, mai sus, notele 55 și
74.
98
Vezi mai sus nota 76.
99
Motivul izvorului a cărui apă are proprietăți soporifice apare și mai sus în cap. XII (vezi și nota 71).
plecăm aşadar de pe această insulă şi să luaţi provizii din peştii aceştia şi să pregătiţi atât
cât e de trebuinţă pentru trei zile, până la Cina Domnului. La fel, pentru <con>fraţi câte
un pocal de apă pe zi şi tot atâtea rădăcini”. Încărcând deci în corabie toate câte le
poruncise omul lui Dumnezeu, au întins pânzele şi au început să navigheze în Ocean
către partea dinspre miazănoapte. Mai apoi, după trei zile şi trei nopţi, vântul s-a oprit, iar
marea a început să fie ca închegată 100, într-atât era de liniştită. Sfântul părinte a zis:
„Trageţi vâslele în corabie şi strângeţi pânzele. Oriunde vrea Dumnezeu să conducă
această <corabie>, acolo să o ducă!”. Aşadar, corabia a fost purtată prin diferite locuri ale
Oceanului vreme de aproape douăzeci de zile101. După acestea însă, Dumnezeu le-a trimis
lor un vânt prielnic, de la apus înspre răsărit. Atunci au început să întindă pânzele şi în
același timp să navigheze; și mereu, din trei în trei zile, îşi refăceau forţele.

XXI.

Într-o zi însă le-a apărut o insulă <care părea> de departe aproape ca un nor, iar Sfântul
Brendan le-a zis: „Fiilor, recunoaşteţi insula aceea?”. Iar ei au răspuns: „Deloc!”. Iar el
le-a zis: „Eu însă o recunosc. Ea este insula aceea unde am fost anul trecut de Cina
Domnului şi în care sălăşluieşte bunul nostru administrator”. Atunci, de bucurie,
<con>fraţii au început să vâslească aprig, atât cât le îngăduiau puterile. Văzând acestea,
omul lui Dumnezeu a zis: „Fiii mei, nu vă osteniţi mădularele prosteşte. Oare nu
Dumnezeu cel Atotputernic este corăbierul şi cârmaciul micii noastre corăbii? Lăsaţi în
seama Lui, fiindcă el îndreaptă drumul nostru cum vrea”. După ce s-au apropiat de ţărmul
insulei despre care am pomenit, le-a ieşit în întâmpinare într-o corăbioară acelaşi
administrator şi i-a condus în portul în care debarcaseră cu un an înainte; slăvind pe
Dumnezeu, a sărutat picioarele fiecăruia, începând de la sfântul părinte şi până la cel din
urmă, zicând: „Minunat este Dumnezeu în sfinţii tăi” 102 până la „binecuvântat e Domnul”.
Încheind versetul şi după ce toate au fost descărcate de pe corabie, a întins un cort şi le-a
pregătit baia, căci era Cina Domnului, şi i-a îmbrăcat pe toţi cu veşminte noi şi a fost la
dispoziţia lor vreme de trei zile. Iar <con>fraţii au celebrat cu mare evlavie Patima
Domnului zăbovind până în Sâmbăta Mare. După ce s-au încheiat celebrările din ziua de
sâmbătă şi după ce au fost jertfite victimele spirituale lui Dumnezeu, odată încheiată cina,
administratorul i-a zis Sfântului Brendan şi celor care erau împreună cu el: „Porniţi şi
urcaţi în corabie ca să celebraţi sfânta noapte a Învierii <de dinaintea> duminicii
<pascale> acolo unde aţi celebrat-o anul trecut; la fel şi ziua <de duminică>, până la ora a
şasea. Apoi porniţi către insula care se numeşte Paradisul Păsărilor unde aţi fost anul
trecut de la Paşte până la octava Cincizecimii şi luaţi cu voi toate câte vă sunt de trebuinţă
ca hrană şi băutură. Iar eu vă voi vizita în duminica următoare”. Şi au făcut întocmai. El
însuși a încărcat pe corabie pâini, băutură, cărnuri şi alte bucate alese, atât cât puteau să
încapă. După ce s-a dat binecuvântarea, Sfântul Brendan a urcat în corabie şi au şi
început să navigheze către insula aceea. Când s-au apropiat de locul în care trebuiau să
100
În original: mare ... coagulatum – sintagmă interpretată ca referire la apele înghețate ale Oceanului Arctic. O
expresie asemănătoare folosește și Isidor de Sevilla în Etymologiae, XIV, 6, 4 (Thyle ultima insula Oceani inter
septentrionalem et occidentalem plagam ultra Brittaniam, a sole nomen habens, quia in ea aestivum solstitium sol
facit, et nullus ultra eam dies est. Unde et pigrum et concretum est eius mare ), care, la rândul său, l-a urmat pe Plinius
cel Bătrân (Naturalis historia, IV, 16, 104).
101
O altă inconsecvență a autorului, preluată și în Vita prima... (ed. cit.): din ultima insulă se aprovizionaseră pentru trei
zile, cât ar fi trebuit să dureze călătoria pentru a ajunge în insula unde vor celebra Cina Domnului.
102
Ps., 67, 36.
coboare de pe corabie, au zărit vasul pe care cu un an în urmă îl lăsaseră <acolo>. Atunci,
Sfântul Brendan, coborând de pe corabie cu <con>fraţii săi, a început să cânte imnul
celor trei copii103, până la sfârşit. După ce au terminat imnul despre care am pomenit,
omul lui Dumnezeu îşi îndemna <con>fraţii zicând: „O, fiii <mei>, vegheaţi şi vă rugaţi
ca să nu cădeţi în ispită104. Luaţi seama la cum Dumnezeu, fără nici o dificultate, pune o
preamonstruoasă fiară sub picioarele noastre”. Iar confraţii vegheau risipiţi <ici-colo> pe
insula aceea, <până> în straja dimineţii. Apoi toţi preoţii au celebrat <fiecare> câte o
liturghie, până la ceasul al treilea. Atunci Sfântul Brendan a jertfit lui Dumnezeu un miel
nepătat şi le-a zis <con>fraţilor: „Anul trecut aici am celebrat Învierea Domnului. La fel
vreau <să facem> şi anul acesta”. Şi de aici au plecat spre Insula Păsărilor. În vreme ce se
apropiau de portul stabilit al acelei insule, toate păsările cântau ca într-un singur glas
zicând: „Mântuirea este de la Dumnezeul nostru care stă pe tron şi de la Miel” 105. Şi
iarăsi: „Domnul Dumnezeu ne-a strălucit nouă. Stabiliţi o zi sacră în procesiuni până la
cornul altarului”106. Au răsunat îndelung, aproape o jumătate de ceas, atât glasurile, cât şi
<sunetul> aripilor, până când sfântul părinte cu sfânta sa familie şi cu toate câte se aflau
pe corabie nu au coborât şi nu s-au aşezat în cort. În vreme ce, împreună cu slujitorii 107
săi, celebrau sărbătoarea Paştelui, administratorul despre care am pomenit a venit la ei,
aşa cum spusese, în ziua de duminică a octavei pascale, aducând cu sine tot <felul> de
bucate <atât> de folos pentru viaţa omului. În timp ce şedeau la masă, iată că pasărea
<aceea> despre care am pomenit s-a aşezat pe prora corăbioarei şi, desfăcându-şi aripile,
scotea un sunet puternic asemenea sunetului unei orgi mari 108. Aşadar, Sfântul a înţeles că
voia să îi spună ceva. Iar pasărea aceea a grăit: „Dumnezeu atotputernic şi milostiv a
hotărât dinainte pentru voi patru locuri pentru patru momente până când se vor încheia
cei şapte ani ai peregrinării voastre, adică: Cina Domnului <o veţi celebra> împreună cu
administratorul vostru, care e de faţă, în fiecare an; pe spinarea fiarei veţi celebra Paştele;
cu noi <veţi petrece> sărbătoarea pascală până la octava Cincizecimii; în familia lui
Albeus veţi celebra Naşterea Domnului. După şapte ani, după ce veţi fi trecut prin mari şi
felurite primejdii, veţi găsi Tărâmul Făgăduinţei al celor Sfinţi pe care îl căutaţi şi acolo
veţi rămâne patruzeci de zile, iar apoi Dumnezeu vă va conduce înapoi în pământul în
care v-aţi născut”. Cum a auzit <acestea>, sfântul părinte s-a prosternat până la pământ
dinaintea <con>fraţilor săi, aducând mulţumire şi laudă Mântuitorului său.

XXII.

103
Posibilă referire la Dan., 3, 52-90.
104
Mt., 26, 41.
105
Apoc., 7, 10.
106
Ps., 117, 27.
107
În original famulus. Vezi mai sus nota 76.
108
O aluzie la uzul liturgic al orgii? În 757 Pepin cel Scurt a primit în dar de la împăratul Bizanțului Constantin al V-lea
Copronimul o orgă, pe care a trimis-o într-o biserică din Compiègne. În perioada imediat următoare, orga începe să fie
folosită pentru acompanierea cânturilor religioase din cadrul oficiilor liturgice. În 812 Carol cel Mare primește și el în
dar o orgă pe care o amplasează, tot într-o biserică, la Aachen. Succesul imediat al acestei „inovații” l-a făcut pe papa
Ioan al VIII-lea să îi ceară în 873 episcopului Hanno de Freising să îi trimită la Roma o orgă și un organist (vezi
Duglash E. Bush, Richard Kassel [eds], The Organon. An Encyclopedia, Routledge, New York, London, 2006, p. 327).
Anterior momentului 757, acest instrument, a cărui invenție i se atribuie lui Ctesibius (mort în 222 î. Chr. la
Alexandria), era folosit în diferite ocazii, în perioada creștină fiind asociat cùlturilor păgâne, spectacolelor publice,
divertismentului (relevant în acest sens este modul în care Ieronim traduce versetul Jov, XXI, 12: [impii] tenent
tympanum et citharam et gaudent ad sonitum organi...) și chiar războiului. O descriere a instrumentului face Vitruvius
în De architectura libri decem, X, 8.
Când venerabilul bătrân şi-a încheiat <lauda>, pasărea s-a întors la locul ei. Apoi,
administratorul de care am pomenit, odată încheiat prânzul, a zis: „Cu ajutorul lui
Dumnezeu, mă voi întoarce la voi cu provizii în ziua coborârii Duhului Sfânt asupra
apostolilor”. Primind <apoi> binecuvântarea sfântului părinte şi a tuturor celor care erau
cu el, s-a întors în sălaşul său. Venerabilul părinte a rămas în locul acela <atâtea> zile
<câte i-au fost> prezise. Aşadar, la încheierea zilelor de sărbătoare, Sfântul Brendan le-a
poruncit <con>fraţilor să pregătească corabia şi să umple vasele <cu apă> de la izvor.
După ce au împins corabia în mare, iată că a ajuns la <con>fraţi şi administratorul de
care am pomenit, cu o corabie încărcată cu merinde. Şi după ce acestea au fost puse în
corăbioara omului lui Dumnezeu, sărutându-i pe toţi, s-a întors de unde venise. Împreună
cu tovarăşii săi, venerabilul părinte a navigat în largul Oceanului, iar corabia a plutit
vreme de patruzeci de zile.

XXIII.

Într-o zi însă, departe în urma lor, le-a apărut o dihanie de o uimitoare mărime, care
scotea spume pe nări şi care brăzda valurile cu foarte mare repeziciune, ca şi când <ar fi
vrut> să îi sfâşie. Văzând acestea, <con>fraţii au strigat către Domnul zicând: „Scapă-ne,
Doamne, ca namila aceasta să nu ne sfâşie”. Iar Sfântul Brendan îi îmbărbăta zicând: „Nu
vă temeţi109, <oameni> de puţină credinţă! Dumnezeu însuşi, care este apărătorul nostru,
ne va scăpa de botul acestei dihănii şi de celelalte primejdii”. În timp ce se apropia de ei,
se formau valuri de o uimitoare înălţime, <care se înălţau> până la <marginea de sus> a
corabiei. Pricină pentru care <con>fraţii se temeau din ce în ce mai mult. Iar venerabilul
bătrân, ridicându-şi mâinile către cer, a zis: „Doamne, scapă-i pe slujitorii tăi aşa cum l-ai
scăpat pe David din mâna uriaşului Goliat 110! Doamne, scapă-ne aşa cum l-ai scăpat pe
Daniel din groapa leilor111! Doamne, scapă-ne aşa cum l-ai scăpat pe Iona din pântecele
balenei112”. Sfârşind <de rostit> aceste trei invocații, o dihanie uriaşă, <venind> dinspre
apus, trecea pe lângă ei <ieşind> în calea celeilalte namile. Şi pe dată aceasta a început să
se lupte împotriva aceleia, <atât de aprig> încât flăcări îi ieşeau pe bot. Iar bătrânul le-a
spus <con>fraţilor săi: „Vedeţi, fii <mei>, minunata lucrare a Răscumpărătorului nostru.
Vedeţi supunerea fiarelor faţă de creatorul lor. Aşteptaţi numai <să vedeţi> sfârşitul
încăierării. Căci această luptă nu ne va pricinui niciun rău, ci se va socoti întru slava lui
Dumnezeu”. Zicând acestea, sărmana fiară care îi urmărea pe slujitorii lui Christos a fost
sfâşiată dinaintea lor în trei părţi, iar cealaltă, ieşind învingătoare, s-a întors de unde
109
După cum observă Corin Braga (La quête manquée de l’avalon occidentale, vol. II, Le paradis interdit au Moyen
Âge, L’Harmattan, Paris, 2006, p. 128), Brendan transformă proba de curaj, frecvent intâlnită în immrama, în probă de
credință: Brendan exhorte ses frères «N’ayez pas peur!» («Nolite timere!»), transformant l’épreuve de courage en une
épreuve de croyance. Ce que le saint demande à ses frères est l’abandon inconditionnel de leur sort entre les mains de
Dieu. Ainsi, par la dévotion, la responsabilité de la réussite est transférée à Dieu. Le croyant n’a plus besoin de
démontrer sa force, parce que Dieu le fait à sa place. Si le voyageur fait preuve de dévouement sur le plan spirituel,
alors Dieu se charge de l’accomplissement physique du voyage.
Abandonul călătorilor la voia lui Dumnezeu e o temă centrală în cazul unui alt gen narativ: perregrinatio pro Christo.
Pentru acest aspect, relevante sunt pasajele din Navigatio... în care Brendan își lasă ambarcațiunea în voia vânturilor, în
care ar trebui să vedem o imagine a Duhului Sfânt.
110
Cf. I Sam., 17.
111
Cf. Dn., 6.
112
Cf. Iona, 2.
venise. În ziua următoare au văzut în depărtare o insulă cu multe plante şi foarte
frumoasă. Iar după ce s-au apropiat de ţărmul acelei <insule> şi în vreme ce coborau din
corabie au văzut partea de dinapoi a acelei dihănii care fusese sfâşiată. Iar Sfântul
Brendan a zis: „Iată cine a vrut să ne înghită. Să o înghiţiţi voi pe ea, căci multă vreme
vom zăbovi în această insulă. Trageţi deci corăbioara <cât> mai sus pe ţărm şi căutaţi un
loc în această insulă unde să poată fi așezat cortul”. Sfâtul părinte însuşi le-a hotărât
sălaşul pentru locuire. După ce au făcut <întocmai> după porunca omului lui Dumnezeu
şi au aşezat toate acareturile în cort, Sfântul Brendan le-a zis <con>fraţilor săi: „Luaţi-vă
provizii din <carnea> acestei dihănii ca să ne ajungă pentru trei luni. Căci chiar la noapte
leşul ei va fi devorat de <alte> dihănii”. Iar ei au tot cărat cărnuri până la apus, cât să le
fie de ajuns, potrivit poruncii sfântului părinte. Şi după ce au dus la bun sfârşit toate
acestea, <con>fraţii au zis: „Părinte, cum putem trăi aici fără apă?”. Iar el le-a răspuns:
„Oare lui Dumnezeu îi este mai greu să vă dea vouă apă decât hrană? Aşadar, porniţi
către partea de miazăzi a acestei insule şi veţi găsi un izvor cristalin şi o mulţime ierburi
şi rădăcini şi să-mi faceţi de acolo provizii, atât cât să <ne> fie de ajuns”. Şi au găsit de
toate, aşa cum le prezisese omul lui Dumnezeu. Sfântul părinte Brendan a rămas acolo
trei luni <de zile>, fiindcă era furtună pe mare şi vânt puternic şi curenţi de aer
schimbători din cauza ploii şi a grindinei. Iar confraţii au mers să vadă <ce mai era> cu
dihania aceea. Când însă au ajuns la locul în care mai înainte fusese leşul acesteia nu au
găsit decât oasele. Întorcându-se în grabă la omul lui Dumnezeu, i-au zis: „Părinte, aşa s-
a întâmplat precum ai spus”. Iar el le-a spus: „Ştiu, fiii <mei>, că aţi vrut să mă puneţi la
încercare <să vedeţi> dacă am spus adevărul sau nu. Vă voi face şi un alt semn: o bucată
dintr-un peşte va ajunge acolo <la ţărm> în noaptea aceasta, iar mâine ne vom hrăni cu
ea”. Aşadar, în ziua următoare <con>fraţii s-au dus în <acel> loc şi au găsit aşa cum le
prezisese omul lui Dumnezeu. Şi au luat cu ei atât cât au putut să care. Iar venerabilul
părinte le-a zis: „Această <carne> păstraţi-o cu grijă, sărată, şi din ea veţi avea după
nevoi. Căci astăzi, mâine şi poimâine Domnul va face ca vremea să se însenineze şi se va
potoli agitaţia mării şi a valurilor. Apoi vom pleca din locul acesta”.

XXIV.

Aşadar, după ce au trecut zilele prezise, Sfântul Brendan le-a poruncit <con>fraţilor săi să
încarce corabia, să umple <cu apă> burdufurile şi alte vase <şi> să adune ierburi şi
rădăcini pentru nevoile sale, fiindcă acest părinte, odată ajuns preot, nu a <mai> gustat
deloc carne în care să fi fost duh de viaţă. După ce au încărcat totul pe corabie şi după ce
au ridicat pânzele, au pornit către ţinutul de miazănoapte. Iar într-o zi au văzut o insulă în
depărtare şi le-a zis Sfântul Brendan: „Vedeţi insula aceea?”. Iar ei au spus: „O vedem”.
Le-a zis lor: „Trei popoare locuiesc în acea insulă: unul de copii, unul de tineri, şi unul de
bătrâni. În plus, acolo unul dintre <con>fraţii noştri ne va părăsi 113”. Iar <con>fraţii îl
întrebau care dintre ei putea fi acela. Fiindcă insistaseră cu întrebarea aceea şi fiindcă îi
văzuse trişti, a spus: „Acesta este <con>fratele care va rămâne acolo”. Şi a fost arătat
unul dintre cei trei <con>fraţi care îl urmaseră pe Sfântul Brendan din mănăstirea <sa>.
Despre aceşti <con>fraţi prezisese <şi> înainte, în patria lor, atunci când urcaseră pe
corabie. Aşadar, <con>fraţii se apropiau de insula despre care am pomenit, până când
113
Textual „va călători” (peregrinabitur). Am optat pentru traducerea contextuală a termenului.
corabia s-a oprit la ţărm. Insula aceea era un șes uimitor, încât li se părea că e la nivelul
mării, fără arbori sau altceva care să fie mişcat de vânt. Era însă deosebit de frumoasă,
acoperită de fructe114 albe şi purpurii. Acolo au văzut trei cete <de oameni>, aşa cum
prezisese omul lui Dumnezeu. Căci între o ceată şi o alta era o distanţă cam cât o
aruncătură de praştie; umblau mereu încoace şi încolo, iar una <dintre> cete, stând pe loc,
cânta zicând: „Vor merge cei sfinţi din virtute în virtute şi îl vor vedea pe Dumnezeul
dumnezeilor în Sion”115. În vreme ce o ceată încheia acest verset, o altă ceată se oprea şi
începea să cânte cântul despre care am pomenit, şi astfel făceau fără încetare. Prima ceată
era <cea> de copii, <îmbrăcaţi> în straie de un alb strălucitor; cea de-a doua, <în straie>
hiacintii116; cea de-a treia ceată, <în straie> de purpură dalmatică. Când au intrat în port
era ora a patra117. Când s-a făcut <ora> a şasea, cetele au început să cânte împreună
zicând: „Dumnezeu să se milostivească de noi...”118, până la sfârşit, şi „Doamne, vino-mi
în ajutor...”119. La fel şi cel de-al treilea psalm „Am crezut...” 120 şi rugăciunea, ca mai sus.
De asemenea, la ora a noua <au cântat> alţi trei psalmi: „Dintru adâncuri…” 121, „Iată cât
de bine…”122 şi „Laudă, Ierusalime, pe Domnul” 123. Iar la vespere cântau „Ţi se cuvine
imn…”124, „Biunecuvântează, suflete…”125 şi al treilea psalm „Lăudaţi-l, copii, pe
Domnul…”126. <Apoi>, şezând, cântau cei cincisprezece <psalmi> graduali127. Iar după ce
au sfârşit <şi> acel cânt, un nor de o uimitoare strălucire a umbrit insula, iar din pricina
grosimii norului nu mai puteau să vadă ceea ce văzuseră mai înainte. Şi totuşi auzeau
glasurile celor care cântau cântul despre care am pomenit, fără întrerupere până la straja
dimineţii128. Atunci cetele au început să cânte zicând: „Lăudaţi-l pe Domnul din
ceruri…”129, „Cântaţi Domnului un cântec nou…”130, „Lăudaţi-l pe Domnul în sfinţii
săi…”131. Apoi cântau <primii> doisprezece psalmi, după ordinea psaltirii. Iar în timp ce
se lumina de ziuă, norul s-a risipit <de deasupra> insulei, iar ei îndată au cântat şase
psalmi: „Doamne, ai milă de mine...” 132, „Doamne, Dumnezeul meu la tine...”133,

114
G. Vincent (http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chXX) traduce termenul scalta prin végétation,
contrazicând astfel afirmația din fraza imediat anterioară; Elena Percivaldi (La navigazione di San Brandano, ed. cit., p.
141) preferă frutti, în virtutea descrierii de mai jos.
115
Ps. 83, 8.
116
Probabil o nuanță între alb, culoare asociată vârstei inocenței, și purpură, asociată vârstei adulte; culoare a sângelui,
dacă e să urmăm mitul elen.
117
Vezi mai sus nota 43.
118
Ps., 66.
119
Ps., 69.
120
Ps., 115.
121
Ps., 129.
122
Ps., 132.
123
Ps. 147.
124
Ps., 64.
125
Ps., 102.
126
Ps., 112.
127
Ps. 120-134. Ordinea recitării psalmilor nu corespunde prescripțiilor din Regula monachorum a Sfântului Benedict.
Vezi și La navigazione di San Brandano, a cura di Elena Percivaldi, ed. cit., p. 204, n. 97.
128
Am tradus textual vigilias matutinas. Referirea e, fără îndoială, la matutinum, oră canonică majoră.
129
Ps., 148.
130
Ps., 149.
131
Ps., 150.
132
Ps. 50.
133
Ps., 62.
„Doamne, scăparea...”134, „Toate neamurile...”135, „Doamne, în numele tău...”136 şi „Am
iubit fiindcă...”137, înainte de „Aleluia”. Apoi au jertfit un miel nepătat şi cu toţii veneau la
împărtăşanie zicând: „Luaţi întru viaţa veşnică acest trup sfânt al Domnului şi acest sânge
al Mântuitorului”. Aşadar, după ce au încheiat jertfa, doi din ceata celor tineri au adus un
coş plin cu fructe purpurii şi l-au aşezat în corabie zicând: „Luaţi din roadele insulei
bărbaţilor puternici şi daţi-ni-l pe <con>fratele vostru și vom pleca în pace”. Atunci
Sfântul Brendan l-a chemat la sine pe confratele de care am pomenit şi i-a zis: „Sărută-i
pe <con>fraţii tăi şi mergi cu cei care te cheamă. Prielnic <a fost> ceasul în care te-a
zămislit mama ta, fiindcă ai meritat să locuieşti într-o astfel de comunitate”. După ce i-a
sărutat pe toţi şi pe sfântul părinte, Sfântul Brendan i-a zis: „Fiule, aminteşteţi cât de mari
binefaceri ţi-a dăruit Domnul în viaţa aceasta. Mergi şi roagă-te pentru noi”. <Iar el>
îndată i-a urmat pe cei doi tineri în ceata lor. <Iar> venerabilul părinte a pornit pe mare
împreună cu tovarăşii săi. Când s-a făcut ceasul al nouălea, a poruncit confraţilor săi să
îşi întremeze <puterile> trupului cu fructele din insula oamenilor puternici. După ce a
spus acestea, omul lui Dumnezeu a luat <şi el> un fruct. Când însă a văzut cât era de
mare şi cât era de plin se suc, s-a minunat şi a zis: „Nu am văzut, nici n-am citit vreodată
despre fructe atât de mari”. Căci erau <toate> de aceeaşi mărime şi <arătau> ca nişte bile
mari. Atunci omul lui Dumnezeu a cerut să i se aducă un vas şi, storcând un fruct, a scos
din el o libră de suc; împărţind-o în douăsprezece uncii, sfântul părinte a dat fiecăruia
câte o uncie138. Astfel, vreme de douăsprezece zile confraţii au putut să se întremeze din
câte un fruct, păstrând în gură mereu gustul mierii139.

XXV.

După ce au trecut câteva zile, sfântul părinte a poruncit un post de trei zile. Apoi,
sfârşindu-se şi aceste trei zile, iată că o pasăre foarte mare zbura dinspre <direcţia în care
se îndrepta> corabia ţinând un ram dintr-un arbore necunoscut, care avea în vârf un
ciorchine mare şi de o uimitoare roşeaţă. <Apoi>, a aşezat cu ciocul său această ramură în
poala sfântului părinte. Atunci, Sfântul Brendan i-a chemat la sine pe <con>fraţii săi şi a
zis: „Priviţi şi luaţi din prânzul pe care ni l-a trimis Dumnezeu”. Căci boabele acelui
ciorchine erau ca nişte mere. Omul lui Dumnezeu a împărţit <fiecăruia> bob cu bob şi
<astfel> au avut hrană până în a doăsprezecea zi. <Apoi>, din nou, omul lui Dumnezeu a
început un <alt> post de trei zile împreună cu <conf>raţii săi. Iar în a treia zi au zărit nu
departe de ei o insulă acoperită de arbori foarte stufoşi, care aveau roade de aceeaşi
mărime ca a strugurelui despre care am pomenit, incredibil de mănoşi, aşa încât toţi
arborii se încovoiau către pământ <sub povara> unui singur fruct de o singură culoare.
Nici un arbore nu era neroditor, iar pe insula aceea nu era alt soi <de plante>. Atunci,
134
Ps., 89.
135
Ps., 46.
136
Ps., 53.
137
Ps., 114.
138
De fapt, fără să îl socotim pe Brendan, în corabie se mai aflau cincisprezece confrați: la cei paisprezece pe care îi
alesese Brendan însuși trebuie adăugat cel care mai rămăsese dintre cei trei care li s-au alăturat ulterior (vezi cap. IV).
139
Potrivit descrierii, chiar dacă sumare, am putea presupune că acest scalta (termen pe care îl regăsim în Hisperica
famina [sec. VII], vv. 244 și 462) denumește o specie de dovleac. Iar dat fiind că dovleacul e originar din America de
Sud, faptul ar putea susține ipoteza potrivit căreia Brendan a ajuns până pe coastele Americii sau pe o insulă din
vecinătatea acestui continent. În Vita prima..., ed. cit., cap. LI, scalta e înlocuit cu racemus, „ciorchine”.
<con>fraţii s-au îndreptat către port. Omul lui Dumnezeu a coborât din corabie şi a
început să dea ocol insulei. Mirosul ei era precum mirosul unei case pline cu rodii. În
această vreme, confraţii aşteptau în corabie ca omul lui Dumnezeu să se întoarcă la ei.
Între timp, vântul sufla înspre ei mirosul acela foarte suav, aşa încât sufletele lor erau
puse la încercare de mirosul acela140. Iar venerabilul părinte a găsit șase izvoare care udau
ierburi înverzite şi diferite <soiuri de> rădăcini. Apoi, întorcându-se la confraţii săi şi
aducând cu sine cele dintâi roade ale insulei, le-a zis: „Coborâţi din corabie, ridicaţi
cortul şi bucuraţi-vă de fructele acestui pământ pe care Domnul ni l-a scos înainte”.
Astfel, vreme de patruzeci de zile şi-au revigorat puterile cu strugurii, ierburile şi
rădăcinile <de pe lângă> izvoare.

XXVI.

Apoi, fericitul Brendan şi iubiţii săi <confraţi>, după răstimpul de care am pomenit, au
urcat în corabie luând cu ei <atâtea> fructe câte putea să ducă corabia lor. În timp ce se
îndepărtau în larg, pânza corabiei se întorcea încotro o îndrepta vântul. Şi în vreme ce
navigau, le-a apărut <acea> pasăre numită grifon141 zburând de departe în calea lor.
Văzând acestea, <con>fraţii îi ziceau Sfântului Brendan: „Pasărea aceea a venit ca să ne
sfâşie”. <Iar el> le-a răspuns. „Nu vă temeţi. Dumnezeu este ajutorul nostru şi ne va
apăra şi de această dată”. <Pasărea> aceea întindea ghearele ca să-i înşface pe slujitorii
Domnului. <Dar> iată că pasărea care altădată le-a adus ramul <plin> cu fructe, zburând
foarte iute a ieşit în calea grifonului pe care a vrut să îl sfâşie pe dată. Însă <grifonul> s-a
apărat până când pasărea de care am pomenit l-a învins şi i-a scos ochii. Apoi grifonul a
zburat în înaltul <cerului>, încât <con>fraţii abia puteau să îl vadă. Totuşi, pasărea care îl
rănise nu l-a lăsat până când nu l-a ucis. Iar leşul său a căzut în mare lângă corabie,
dinaintea <con>fraţilor. Cealaltă pasăre însă s-a întors în locaşul ei. Iar Sfântul Brendan
cu corăbierii săi nu după multe zile au văzut insula comunităţii 142, despre care am
pomenit, a lui Albeus. Şi acolo a sărbătorit Naşterea Domnului împreună cu <con>fraţii
săi. Încheindu-se şi aceste zile de sărbătoare, venerabilul părinte, primind binecuvântarea
abatelui şi a celor din comunitatea sa, a străbătut jur-împrejur Oceanul pentru multă
vreme, în afară de sărbătorile despre care am pomenit, adică <în afară de> Paşte şi de
Naşterea Domnului. Căci în timpul lor aveau <parte de> odihnă, în locurile amintite.

XXVII.

140
Confrații lui Brendan fiind tentați să renunțe la post.
141
Despre aversiunea „spontană” față de oameni a grifonilor vorbește și Isidor de Sevilla (Etymologiae, XIII, II, 17:
Grypes vocatur, quod sit animal pinnatum et quadrupes. Hoc genus ferarum in Hyperboreis nascitur montibus. Omni
parte corporis leones sunt; alis et facie aquilis similes; equis vehementer infesti. Nam et homines visos discerpunt. );
respectând o îndelungată tradiție (de care se disociase Plinius cel Bătrân: în Naturalis historia, X, LXX, 136, acesta
considera Aethiopia ca mediu de viață al grifonilor, volucres fabulosi), și Isidor, și autorul Navigatio... apreciau că
aceste zburătoare trăiesc în nordul îndepărtat (Hyperborea). Simbioză între caracteristicile unui animal terestru (leu) și
ale unei păsări (vultur), grifonul va deveni mai târziu simbol al unirii dintre natura umană și cea divină a lui Christos
(Dante, Purgatoriul, XXIX-XXX; vezi și Anthony S. Mercatante, Dizionario universale dei miti e delle leggende,
Edizione Mondolibri, Milano, 2002, s.v. „Grifone”). Aici însă e pur și simplu alegorie a Celui Rău, ostil întreprinderii
pioase a lui Brendan și a însoțitorilor săi.
142
Textual: „familiei”. Vezi mai sus nota 76.
Într-o vreme, după ce Sfântul Brendan a celebrat pe corabia sa sărbătoarea Sfântului
Apostol Petru143, au ajuns într-o mare <atât de> limpede încât puteau vedea tot ceea ce
era pe fundul ei. După ce au privit în adânc, au văzut diferite soiuri de vietăţi care zăceau
pe nisip. Din cauza atât de marii limpezimi a mării acelea, li se părea chiar că le pot
atinge cu mâna. Căci erau ca nişte turme întinse pe pajişti. Şi din cauza mulţimii,
<vietăţile acelea> li se păreau întocmai ca o obşte aşezată în cerc, cu capetele sprijinite de
spinările <celor de dinainte>. Iar confraţii îi cereau venerabilului părinte să îşi celebreze
în linişte slujba, ca nu cumva fiarele <acelea> să audă şi să se ridice pentru a-i urmări.
Sfântul părinte a râs şi le-a spus: „Tare mă miră neghiobia voastră. De ce vă temeţi de
dihăniile acestea şi nu v-aţi temut de <aceea> care devoră toate dihăniile mării şi <care
este> mai-marele144 <acestora>, atunci când aţi şezut şi aţi cântat psalmi, în mai multe
rânduri, pe spinarea ei? Ba chiar aţi tăiat lemne şi aţi fript carne <pe spinarea ei>. De ce
vă temeţi deci de acestea? Oare Domn al tuturor fiarelor nu este Dumnezeul nostru Isus
Christos care poate covârşi toate vieţuitoarele?”. După ce a zis acestea, a început să cânte
cât putea de tare. Iar ceilalţi <con>fraţi priveau mereu ţintă către dihănii. Însă când
jivinele au auzit glasul celui care cânta, s-au ridicat de pe fundul mării şi înotau în jurul
corabiei aşa încât, din cauza mulţimii înotătoarelor, <con>fraţii nu puteau să vadă altceva,
în orice parte <ar fi privit>. Totuşi, nu se apropiau de corăbioară, ci înotau în lung şi în lat
şi astfel au zăbovit ba ici, ba colo până când omul lui Dumnezeu nu a încheiat slujba.
După acestea, ca şi cum ar fi fugit, toate jivinele <s-au îndepărtat>, înotând în diferitele
direcţii ale Oceanului, de dinaintea omului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Brendan, cu vânt
prielnic şi pânzele ridicate vreme de opt zile, abia a putut să străbată marea <cea>
limpede.

XXVIII.
Într-o zi însă, după ce au celebrat slujba, le-a apărut o coloană în <largul> mării, dar deşi
nu părea departe de ei, nu s-au putut apropia de ea mai devreme de trei zile. Iar după ce s-
a apropiat <de ea>, omul lui Dumnezeu a privit spre vârful coloanei, pe care totuși nu l-a
putut zări defel, din cauza înălţimii acesteia. Căci era mai înaltă decât văzduhul. În plus,
era acoperită de o plasă rară, atât de rară încât corabia putea să treacă prin ochiurile ei.
Nu ştiau din ce materie145 fusese făcută plasa aceea. Căci avea culoarea argintie, şi totuşi
părea mai dură decât marmura. Coloana146 însă era din cristal, foarte strălucitoare. Atunci
143
Nu e sigur la ce sărbătoare se face referire. G. Vincent consideră că e vorba de Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și
Pavel (29 iunie: http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chXXX, n. 88), dar menționarea acestei sărbători
amintea numele ambilor apostoli atât în Chronographus anni CCCLIV (III Kal. Iul.: Petri in Catacumbas et Pauli
Ostense, Tusco et Basso cons.), cât și în Martyrologium Hieronymianum (III KL IUL: Natal. sčorūm apostolor[um]
Petri et Pauli…) sau în documentele Conciliului local de la Mainz din 813 (Ex Concilio Moguntino sub Leone III, anno
813, can. 36: In natali apostolorum Petri et Pauli diem unum...). În Martyrologium Hieronymianum sunt menționate
două sărbători în care e pomenit numai numele Apostolului Petru: pe 18 ianuarie și 22 februarie (VIII KL MAR:
Cathedrae sči Petri – o sărbătoare dedicată doctrinei primatului papalității) și pe 1 august ( KL AUGUS: Dedicatio
ecclesiae a beato Petro constructe et consecrate...). Menționarea sărbătorii din 22 februarie apare și în Chronographus
anni CCCLIV (VIII Kal. Martias: natale Petri de cathedra). În Vita prima... (ed. cit.), cap. LV, pare să fie vorba mai
degrabă de această sărbătoare.
144
Am preferat traducerea etimologică a originalului magister (< magis); redarea sensului, „magistru, dascăl” (vezi G.
Vincent, http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chXXX: et en est le maître) nu are temei în cele relatate.
145
Interpretarea substantivului creatura din original drept complement de agent este inacceptabilă.
146
Majoritatea exegeților consideră această coloană (foarte probabil un iceberg; cf. Elena Percivaldi, ed. cit., n. 118, p.
207) ca reprezentare pentru axis mundi. E de notat totuși că, în felul în care este prezentată în Navigatio..., ea nu
traversează centrul lumii (asemenea arborelui sacru Yggdrasil/Irminsul din mitologia nordică: universalis columna
Sfântul Brendan le-a zis confraţilor săi: „Puneţi vâslele în corabie şi <coborâţi> arborele
şi vela, în timp ce ceilalţi vor apuca nodurile plasei”. Căci împletitura de care am pomenit
ocupa un spaţiu larg, de aproape o milă, în toate părţile faţă de coloană şi tot atât se
întindea şi în adânc. După ce au făcut aceasta, omul lui Dumnezeu le-a zis: „Treceţi
corabia printr-unul dintre ochiuri ca să privim cu luare-aminte măreţele fapte ale
creatorului nostru”. După ce <corabia> a intrat <prin ochiul împletiturii>, datorită
limpezimii marea le-a apărut ici şi colo ca de sticlă, aşa încât puteau vedea toate câte erau
în adânc. Puteau zări baza coloanei şi capătul plasei care atingea, asemenea <coloanei>,
fundul mării. Lumina soarelui nu era mai puţin puternică în adâncul <mării> decât în
afara <ei>. Atunci Sfântul Brendan a măsurat un ochi al plasei: <de formă> pătrată, <era>
de patru coţi pe fiecare latură.

XXIX.

Așadar, au navigat întreaga zi de-a lungul unei laturi a acelei coloane şi în umbra ei
puteau simţi mai mult147 căldura soarelui. Aceasta până la ora a noua. Iar omul lui
Dumnezeu a măsurat că o latură <a coloanei avea> o mie patru sute de coţi 148. Măsura era
aceeaşi pentru cela patru laturi ale coloanei. Astfel, venerabilul părinte s-a străduit patru
zile <să străbată distanţa> dintre cele patru colţuri ale turnului de care am pomenit. În a
patra zi, au găsit un potir din acelaşi material cu plasa şi o patenă de culoarea coloanei
care se aflau într-o deschizătură de pe latura dinspre austru149 a coloanei. Sfântul Brendan
a luat îndată aceste vase spunând: „Domnul nostru Isus Christos ne-a arătat această
minune şi mi-a dat aceste două daruri ca să fie arătate multora pentru ca <şi ei> să
creadă”. Îndată omul lui Dumnezeu le-a poruncit <con>fraţilor să celebreze oficiul divin,
iar apoi să îşi reîntremeze trupurile, fiindcă nimic nu <îi> mai împiedica să se hrănească
sau să beie după ce văzuseră coloana aceea.

XXX.
După ce a trecut noaptea aceea, <con>fraţii au început să navigheze înspre ţinutul de
miazănoapte. După ce au trecut printr-un ochi <al plasei>, au aşezat arborele şi <au
ridicat> pânza sus, iar unii dintre <con>fraţi ţineau de nodurile plasei până când toate au
fost pregătite pe corabie. După ce toate au fost aranjate, un vânt prielnic a început să sufle
dinapoia lor, aşa încât nu trebuiau deloc să vâslească, ci numai să ţină funiile <întinse> şi
cârma.

quasi sustinens omnia), caracteristică esențială pentru a fi axă, „stâlp cosmic” (vezi Mircea Eliade, „Spațiul sacru și
sacralizarea Lumii” în Sacrul și Profanul, trad. de Brândușa Prelipceanu, ed. a III-a, Humanitas, București, 2005, pp.
19-53), ci este, în economia călătoriei lui Brendan, un reper ca oricare altul. Pentru detalii legate de simbolismul
cristalului (puritate, spiritualitate, sublim), vezi Fausto Iannello, art. cit., pp. 149-151.
147
Traducătorii atribuie interpretări diferite adverbului ultra: qui la traversait (G. Vincent,
http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#XXX); pur stando all’ombra sentivano ugualmente il calore… (Elena
Percivaldi, ed. cit., p. 157). În interpretarea noastră am comparat această „coloană de cristal” cu o lentilă convergentă.
Vita prima... (ed. cit.), cap. LVI, corectează textul introducând adverbul de negație: ...non poterant sentire calorem solis
(„nu puteau simți căldura soarelui”).
148
Aproximând, grosso modo, un cubitus („cot”) cu jumătate de metru, rezultă că lui Brendan i-a trebuit o zi întreagă să
străbată o distanță de 700 de metri, fapt neverosimil ce întărește ideea că autorul Navigatio... a atribuit numerelor valori
simbolice. Vezi și, mai sus, nota 50.
149
Vânt vorespunzător direcției de miazăzi.
XXXI.
Astfel au fost purtaţi vreme de opt zile. Acum însă au văzut o insulă, nu departe de ei,
foarte colţuroasă150, stâncoasă şi acoperită de zguri, fără arbori şi plante, plină de#####
făurăriile unor meşteri. Venerabilul părinte le-a zis <con>fraţilor săi: „Priviţi, fraţilor!
Sunt neliniştit cu privire la această insulă, fiindcă nu vreau să merg în ea sau măcar să mă
apropii, însă vântul ne mână de-a dreptul într-acolo”. Aşadar, trecând ei <pe lângă insulă>
la mică depărtare, cât o aruncătură de piatră, au auzit, ca şi cum ar fi fost tunete, sunetul
foalelor care suflau şi loviturile ciocanelor. Auzind acestea, venerabilul părinte s-a
înarmat cu semnul Sfintei Cruci151, <pe care l-a făcut> în cele patru <zări> zicând:
„Doamne, Isuse Christoase, scapă-ne de această insulă”. Îndată ce omul lui Dumnezeu şi-
a încheiat cuvântul, iată că unul dintre locuitorii acelei insule a ieşit afară, ca şi acum ar fi
avut de isprăvit o treabă; era foarte sălbatic, uriaş şi întunecat. Când însă i-a văzut pe
slujitorii lui Christos trecând pe lângă insula aceea, s-a întors în fierăria sa. Sfântul
Brendan s-a înarmat din nou <cu semnul Crucii> şi le-a zis <confraţilor>: „Fiii <mei>,
ridicaţi pânza sus şi în acelaşi timp vâsliţi cât mai repede ca să fugim <departe> de insula
aceasta”. Mai repede decât <acest> îndemn, iată că barbarul de care am pomenit,
<pornind> din locul <său>, le-a ieşi înainte pe ţărm ţinând în mână un cleşte cu o bucată
de zgură încinsă, neînchipuit de mare şi de fierbinte. Şi îndată a azvârlit bucata aceasta
asupra slujitorilor lui Christos. Dar nu le-a pricinuit nici un rău, căci a căzut dincolo de ei
cam la un stadiu depărtare. Iar unde a căzut în mare, a început să clocotească de parcă
acolo s-ar fi prăvălit un munte de foc, iar fumul se ridica din mare ca dintr-un cuptor
încins. Iar când omul lui Dumnezeu a ajuns cam la o milă <depărtare> de locul unde
căzuse bucata <aceea>, toţi cei care se aflau pe insula aceea au alergat la ţărm aducând
fiecare câte o bucată <de zgură>. Unii aruncau bucăţile <acelea> în mare după slujitorii
lui Christos; unii după alţii aruncau bucăţile lor, întorcându-se întruna în fierăriile lor <pe
care, până la urmă>, le-au aprins; îndată s-a văzut toată insula arzând ca un cuptor, iar
marea clocotea ca o căldare plină de cărnuri, <ca o căldare> care clocotește când e
încinsă de foc; toată ziua au auzit un urlet uriaş <venind> de pe insula aceea, ba chiar şi
când nu au mai putut-o zări, urletele locuitorilor insulei le ajungea până la urechi, iar în
nări <simţeau> o duhoare puternică. Atunci sfântul părinte i-a îmbărbătat pe călugării săi
zicând: „O, oşteni ai lui Christos, să ne întărim în credinţa neprefăcută şi cu armele
spiritului pentru că suntem la hotarele infernului 152. De aceea, vegheaţi şi daţi dovadă de
bărbăţie”. În ziua următoare le-a apărut nu departe în Ocean, înspre miazănoapte, un
munte înalt, ca <împresurat> de nori subţiri. Un fum dens <îi învăluia> culmea şi îndată,
150
Am presupus că rostam din original este o formă coruptă a lui rostratam (< rostrum, „plisc, bot, pinten de corabie,
rostru” etc.), considerând că autorul ar putea descrie astfel, foarte plastic, fiordurile. Faptul că s-a propus identificarea
acestei insule cu Islanda (cf. Elena Percivaldi, ed. cit., n. 124, p. 208) ar putea veni în sprijinul conjecturii noastre.
Traducătorii oferă termenului interpretări diverse: entièrement rouge (G. Vincent,
http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#XXX, considerând probabil rosta < rostata ca derivat al lui roseata,
„roșcată”; cf. Du Cange, Glossarium mediae et infimae Latinitatis, tomus I, L. Favre imprimeur-editeur, Niort, 1883,
s.v. „Rostata”); desolata (Elena Percivaldi, ed. cit., p. 161).
151
Am interpretat astfel dominicum tropheum din original.
152
Conceput, așa cum se va vedea în rândurile următoare, pe trei nivele, ultima „bolgie” fiind cea în care se află
condamnat Iuda. Interesantă e observația Renatei Anna Bartoli (La Navigatio Sancti Brendani e la sua fortuna nella
cultura romanza dell’età di mezzo, Fasano, Schena editore, 1995, pp. 264-265, apud Corin Braga, op. cit., vol. II, p.
142), potrivit căreia Infernul și Paradisul nu mai sunt prezentate ca lumi subterane sau celeste. Diferența de condiție
morală a celor care locuiesc Paradisul sau Infernul nu mai e sugerată de poziția „geografică” a acestor lumi.
purtându-i cu mare repeziciune, vântul i-a tras spre ţărmul acelei insule până când corabia
s-a oprit nu departe de ţărm. Căci malul acelei <insule> ara atât de înalt că abia îi puteau
zări culmea, negru cum e cărbunele, uimitor de mare şi de abrupt, ca un zid. Acela care
mai rămăsese dintre cei trei <con>fraţi care îl urmaseră pe Sfântul Brendan în exil 153, <a
coborât> din corabie, a început să se plimbe până la poalele malului şi a început să strige
zicând: „Vai mie, mă pierd de voi şi nu am puterea de a mă întoarce la voi”. Îndată
<con>fraţii au dus corabia înapoi, <departe> de ţărm, şi strigau zicând: „Ai milă de noi,
Doamne, ai milă de noi”. Iar venerabilul părinte împreună cu tovarăşii săi priveau cum
nefericitul acela era dus pentru a fi chinuit de o mulţime de demoni şi cum era ars în
mijlocul lor; şi zicea: „Vai ţie, fiule, fiindcă pe drept ai găsit un astfel de sfârşit pentru
viaţa ta”154. <Apoi,> un vânt prielnic i-a mânat iarăşi către părţile de miazăzi. Iar când de
departe au privit îndărăt către insulă, au văzut muntele despresurat de fum și scuipând
flăcări până în văzduh, iar apoi resorbind în sine aceleași flăcări, așa încât întregul munte
până în mare părea un singur rug.

XXXII.
Așadar, după ce Sfântul Brendan a navigat <o vreme> spre miazăzi, i-a apărut în mare o
siluetă: părea a unui om așezat pe o stâncă, iar un văl dinaintea sa, <care> de departe
<părea> să fie de mărimea unei mantale, atârnând între două furci de fier, era bătut de
valuri așa cum de obicei <e bătută de valuri> o corăbioară când e pusă în primejdie de
vreun vârtej. Unii dintre confrați spuneau că este o pasăre, alții socoteau <că e> o corabie.
Când omul lui Dumnezeu i-a auzit discutând între ei, le-a spus acestea: „Terminați cearta!
Îndreptați cursul corabiei până în locul acela”. După ce omul lui Dumnezeu s-a apropiat
de locul acela, s-au oprit ca înghețați la o oarecare depărtare. Și au găsit un om care ședea
pe o stâncă, pocit și sălbăticit; când, din oricare parte, valurile se scurgeau către el, îl
izbeau până în creștet, iar când se retrăgeau, lăsau dezgolită acea stâncă pe care ședea
nefericitul acela. Chiar și pânza care atârna dinaintea lui îl lovea uneori peste ochi și peste
frunte. Sfântul Brendan a început să îl întrebe cine era sau pentru ce vină fusese pus acolo
ori pentru ce are de îndurat o astfel de pocăință. I-a răspuns <acela>: „Eu sunt
preanefericitul Iuda și cel mai rău negustor; nu pentru <vreun> merit al meu stau în locul
acesta, ci datorită inefabilei mizericordii a lui Isus Christos. Locul acesta nu mi se
socotește ca <loc de> pedeapsă, ci, datorită îndurării Răscumpărătorului, întru cinstirea
Învierii Domnului. Căci acea zi era ziua Domnului155. Iar atunci când șed aici mi se pare
că aș fi în paradisul desfătărilor din cauza fricii de chinurile pe care le voi îndura în
această seară. Căci ard într-un vas zi și noapte ca o bucată de plumb topit, în miezul
muntelui pe care-l vedeți. Acolo se află Leviathanul156 împreună cu ortacii săi. Acolo
eram când l-a înghițit pe <con>fratele vostru și de aceea infernul era <atât de> bucuros
încât a revărsat în afară flăcări uriașe; astfel face întotdeauna când devorează sufletele
153
În sensul de „călătorie”. G. Vincent (http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#XXX) asociază exilium cu
ambulare și traduce: descendit du navire en exil et se mit à marcher…
154
Vezi mai sus, n. 39.
155
Am redat astfel jocul de cuvinte dominicae resurrectionis ... dies dominicus.
156
Aici ca imagine a Celui Rău, căpetenie a demonilor care chinuie sufletele celor damnați. Pentru prezentarea sa în
Vechiul Testament, cf. Iov, XL, 20 – XLI; Is., XXVII, 1; Ps., 74, 14.
nelegiuiților. Însă eu aici îmi găsesc alinare157 în fiecare zi de duminică, de seara până
seara158 și de la Nașterea Domnului până la Epifanie, de la Paște până la Rusalii, în ziua
Purificării Născătoarei Domnului159 și în cea a Adormirii <Maicii Domnului>. Înainte și
după <aceste zile>, mă chinui în străfundul infernului împreună cu Irod și Pillat, Anna și
Caiafa160. De aceea, vă conjur <în numele> Răscumpărătorului lumii să vă învredniciți să
mijlociți la Domnul Isus Christos ca să am îngăduința de a rămâne aici până mâine la
răsăritul Soarelui, ca demonii să nu mă chinuie în <timpul> venirii voastre și să nu mă
ducă la acea funestă moștenire pe care <mi>-am pregătit-o cu un funest preț”. Sfântul
Brendan i-a răspuns: „Facă-se voia Domnului! În această noapte până dimineață nu vei fi
pradă demonilor”. <Apoi,> omul lui Dumnezeu l-a întrebat din nou zicând: „Ce vrea să
însemne pânza aceasta?”. I-a răspuns: „Această pânză i-am dat-o unui lepros pe când
eram econom161 al Domnului. Totuși, ceea ce am dat nu mi-a aparținut, ci era a Domnului
și a fraților săi. De aceea nu am de la el nici o alinare, ba mai degrabă <este> o caznă.
Căci furcile de fier de care atârnă pânza le-am dat preoților templului pentru a-și atârna
de ele vasele. Iar stânca pe care șed am pus-o într-o groapă pe un drum public, sub
picioarele trecătorilor, înainte de a fi discipol al Domnului” 162. Când însă orele serii au
întunecat marea, iată că o nenumărată mulțime de demoni au acoperit suprafața mării de
jur împrejur zbierând și zicând: „Pleacă de la noi, om al lui Dumnezeu, fiindcă nu ne
putem apropia de tovarășul nostru până când nu te vei îndepărta de el. Nici nu îndrăznim
să privim chipul principelui nostru până nu i-l vom readuce pe prietenul său. Tu însă ne-ai
stricat rostul. Nu îl ocroti în această noapte pe acest <om>”. Omul lui Dumnezeu le-a
răspuns: „Nu eu îl ocrotesc, ci Domnul Isus Christos i-a îngăduit să rămână aici în această
noapte până dimineață”. Iar demonii i-au zis: „Cum să invoci numele Domnului asupra
lui, care este chiar cel care l-a trădat pe Domnul?”. Iar omul lui Dumnezeu a spus: „Vă
poruncesc în numele Domnului nostru Isus Christos să nu-i faceți nici un rău până
dimineață”. După ce a trecut noaptea aceea, când omul lui Dumnezeu pornise deja la
drum, iată că o mulțime nenumărată de demoni au acoperit suprafața adâncurilor,
scoțând țipete mânioase și zicând: „Blestemate să fie, om al lui Dumnezeu, venirea și
plecarea ta fiindcă în această noapte principele nostru ne-a bătut cumplit cu vergile pentru
că nu i-am dus blestematul <acesta> de prizonier”. Omul lui Dumnezeu le-a răspuns: „Nu
pe noi să ne ajungă blestemul vostru, ci pe voi înșivă. Cel pe care îl blestemați acela
binecuvântat este, iar cel pe care îl binecuvântați, acela este blestemat”. Demonii i-au
răspuns: „Cazne îndoite va îndura în aceste șase zile nefericitul Iuda, fiincă l-ai ocrotit în
157
După cum precizează Elena Percivaldi (ed. cit., n. 130, pp. 209-211), Navigatio... ar fi prima operă în care, se
vorbește de o întrerupere temporară a pedepsei lui Iuda, tratament care ar putea avea la bază interpretarea gnostică a
trădării din apocrifa Evanghelie a lui Iuda.
Vita prima... (ed. cit.) nu redă episodul întâlnirii cu Iuda, care în Vita secunda... (ed. cit.) e repovestit cu numeroase
diferențe.
158
Durata zilei e concepută ca interval temporal care începe la apusul soarelui, în acord cu Geneza: Factumque est
vespere... dies unus (Gn., 1, 5) etc.
159
Sărbătoare menționată și în Martyrologium Hieronymianum pentru 2 februarie: III NON. FEBRO.: Purificatio
Beatae Mariae quando representatus est Iesus Hristus in templo...
160
Alături de Iuda, toți aceștia au contribuit într-un fel sau altul la condamnarea lui Christos.
161
În original camerarius, termen care în Evul Mediu desemna o funcție publică. Aici, aluzie la faptul că Iuda era
administratorul, necinstit, al apostolilor; vezi In., 12, 6: ...quia fur erat et, loculos habens, ea quae mittebantur
portabat.
162
Pedeapsa e proporțională cu gravitatea culpei: pentru trădare, Iuda e condamnat să fie chinuit de demoni în adâncul
Infernului; pentru furturile prin care a făcut bine celor din jur, din bunăvoință divină, Iuda ispășește o pedeapsă care,
prin comparație, i se pare o adevărată alinare (refrigerium). La o analiză mai atentă, nu ar fi deci vorba de suspendarea
temporară a pedepselor, ci de alternarea lor. Vezi mai sus nota 157.
noaptea care a trecut”. Venerabilul părinte le-a zis: „Nu aveți <această> putere și nici
principele vostru nu o are, ci <această> puterea va fi <numai> a Domnului”. Apoi a
adăugat: „În numele Domnului nostru Isus Christos vă poruncesc vouă și principelui
vostru să nu îl supuneți la cazne mai mult decât înainte”. <Iar demonii> i-au răspuns:
„Oare ești tu Domnul a toate ca să dăm ascultare cuvântului tău?”. Iar omul lui
Dumnezeu le-a zis: „Sunt slujitorul său și se va împlini orice voi porunci în numele său.
El mi-a îngăduit să dispun de supunerea unora”. Și astfel <și->au urmat <calea> până
când n-au mai putut să îl zărească pe Iuda. Iar demonii, după ce s-au întors, repezindu-se
și urlând cu putere, au luat printre ei acel suflet nefericit.

XXXIII.

Iar Sfântul Brendan împreună cu camarazii 163 săi a navigat înspre ținutul de miazăzi,
slăvindu-l în toate pe Dumnezeu. A treia zi le-a apărut o insulă mică, departe înspre
miazăzi. Iar fiindcă începuseră să vâslească mai aprig, în vreme ce se apropiau de insula
de care am pomenit, Sfântul Brendan le-a zis: „<Con>fraților, nu vă osteniți trupurile!
<De> destulă trudă aveți <parte>. Căci sunt deja șapte ani de când am ieșit din patria
noastră și până la acest Paște care va veni în curând. În curând îl veți vedea pe eremitul
spiritual Paulus care de șaizeci de ani sălășluiește în această insulă fără nici un <fel de>
hrană trupească. Căci în cei treizeci de ani de dinainte și-a primit hrana de la un animal”.
După ce s-au apropiat de țărm, nu au putut deloc să găsească nici un golf, din cauza
înălțimii malurilor insulei. Căci insula aceea era foarte mică și circulară, cam de un
stadiu. Nu avea deloc pământ pe deasupra, ci stâncile goale păreau niște bolovani.
<Insula> era atât de înaltă pe cât era de lungă și de lată. După ce au înconjura vâslind
insula aceea, au găsit un port îngust, așa încât prora corăbioarei abia putea să încapă, iar
accesul <era> foarte dificil și suitor. Atunci Sfântul Brendan le-a zis <con>fraților săi:
„Așteptați aici până mă voi întoarce la voi. Căci nu vă este îngăduit să treceti <mai
departe> fără încuviințarea <acelui> om al lui Dumnezeu care sălășluiește în acest loc”.
După ce venerabilul părinte a ajuns pe culmea acelei insule, a văzut două grote cu
intrările una dinaintea celeilalte, la marginea din partea opusă răsăritului Soarelui a
insulei; se afla <acolo și> un izvor foarte sărac, rotund ca o farfurioară, care izvora din
stâncă și din care bea omul lui Dumnezeu. După ce Sfântul Brendan s-a apropiat de
intrarea unei grote, din cealaltă i-a ieșit dinainte un bătrân zicându-i: „Iată cât este de bine
și de plăcut ca frații să locuiască împreună” 164. După ce a spus acestea, i-a cerut Sfândului
Brendan să porunceasă ca toți <con>frații săi să vină de pe corabie. Iar celor cu care s-a
sărutat pe rând și <pe care i-a poftit> să șadă le-a spus fiecăruia pe nume. Când
<con>frații au auzit <acestea> s-au mirat nu numai de duhul său profetic, ci și de
înfățișarea sa. Căci era acoperit cu totul, până la picioare, de plete, de barbă și de ceilalți
peri, albi ca zăpada din pricina preaînaintatei bătrâneți. Numai fața și ochii i se <mai>
vedeau. Nici nu avea alt acoperământ în afară de perii care îi crescuseră pe trup165.
163
Autorul selectează numeroși termeni din lexicul militar, sugerând astfel că religia creștină este o religie luptătoare.
Vezi mai sus nota 6.
164
Ps., 132, 1.
165
Elena Percivaldi (ed. cit., p. 211, n. 139) consideră că e vorba de un personaggio a metà tra storia e leggenda,
cercetătoarea încercând să pună astfel în acord atât sursa de inspirație – fără îndoială acel Paulus Thebaeus (trăitor în
Egipt între 227 și 341) din opera lui Ieronim Vita S. Pauli primi eremitae (PL, vol. XXIII, coll. 17-28; traducerea în
XXXIV.
Dar Sfântul Brendan, după ce a văzut acestea, s-a mâhnit în sinea sa zicând: „Vai mie
fiindcă port haină de monah și sub mine s-au rânduit mulți în numele acestui ordin, de
vreme ce vedem în stare angelică un om în carne <și oase> șezând încă nevătămat de
viciile trupului”. Iar omul lui Dumnezeu i-a răspuns: „O, venerabile părinte, cât de multe
și felurite minuni ți-a arătat ție Dumnezeu pe care nu le-a arătat nici unuia dintre sfinții
părinți. Și tu spui în inima ta că nu ești vrednic să porți haină de monah, deși ești mai
mult decât un monah. Căci monahul se folosește de și se îmbracă prin truda mâinilor sale.
Dumnezeu însă te hrănește pe tine și pe familia ta de șapte ani prin tainele sale. Iar bietul
de mine șed ca o pasăre pe această stâncă, gol dacă nu ar fi părul de pe mine”. Atunci
Sfântul Brendan l-a întrebat despre sosirea sa <pe insulă>, de unde era și cât timp
îndurase acolo o astfel de viață. Acela i-a zis: „Am fost hrănit în mănăstirea Sfântului
Patriciu vreme de cincizeci de ani și păzeam cimitirul <con>fraților. Într-o zi, când
decanul166 meu mi-a arătat un loc de îngropăciune ca acolo să îngrop un defunct, mi s-a
arătat un bătrân care mi-a zis: «Frate, să nu sapi groapa acolo, fiindcă <aceea> este pentru
un altul». I-am zis: «Tată, cine ești?». Iar el a răspuns: «Cum de nu mă recunoști? Nu sunt
eu abatele vostru?». I-am zis: «Sfântul Patricius a fost abatele meu». Iar el a răspuns: «Eu
sunt. Ieri m-am petrecut din acest <veac>. Iar acesta este locul îngropăciunii mele. Aici,
<în alt loc>, să faci mormântul <con>fratelui nostru și să nu spui nimănui că eu ți-am zis.
Mâine însă mergi la țărmul mării și acolo vei găsi o corabie în care vei urca; ea te va duce
în locul în care vei aștepta ziua morții tale». <A doua zi> dimineața, după porunca
sfântului părinte, am venit la țărmul de care am pomenit și am găsit o corăbioară, așa cum
mi-a prezis. După ce m-am urcat în corăbioară, am început să vâslesc, vreme de trei zile
și trei nopți. După ce au trecut acestea, am lăsat corabia în voie, oriîncotro ar fi voit
vântul167 să o îndrepte. Apoi, în a șaptea zi <mi->a apărut această stâncă pe care am
poposit după ce am îndepărtat corăbioara și am împins-o cu piciorul ca să meargă de unde
venise. Îndată am văzut-o cum brăzda cu o nemaipomenită iuțeală valurile pe întinsul
mării ca să se întoarcă în patria sa. Eu însă am rămas aici. Pe la ceasul al nouălea, o vidră
mi-a adus prânzul din mare, adică un pește <pe care-l ducea> în bot și un mănunchi de
vreascuri pentru a aprinde focul, <pe care le ducea> între labele de dinainte, <ea>

română, cu introducere și note de Ioana Costa, în Fericitul Ieronim, Trei vieți de monahi. Împotriva lui Helvidius.
Epistole, introducere generală de Constantin Răchită, EIBMBOR, București, 2011, pp. 65-79) –, cât și plasarea,
neverosimilă, a acestui Paulus în insulele Atlanticului și în descendența Sfântului Patricius. Pot fi invocate destule
elemente care să justifice apropierea între personajul din Navigatio... și Paulus Thebaeus: longevitatea (140/114 ani),
cei 90/91 de ani petrecuți ca eremit, precaritatea condițiilor de viață, trăsăturile fizice, lipsa discipolilor etc. Dar dacă e
adevărat că el nu este imaginea vreunui personaj istoric obscur a cărui memorie nu ni s-a transmis și că referirea este,
cum sugerează similitudinile, la Paulus Thebeus, poate că e mai firesc să vedem în spatele acestui personaj o dublă
sugestie: pe de o parte, că eremitismul insularilor își trage originea din activitatea Sfântului Patricius, pe de alta, că
autorul Navigatio..., împărtășind convingerea lui Ieronim cu privire la originile eremitismului continental, a vrut să
stabilească prin nume și modul de prezentare al personajului său o legătură directă între Paulus Thebeus și primul
eremit irlandez. De altfel, această optică ar corespunde întru totul intenției generale a operei de a ne prezenta viața
consacrată (sub diversele ei aspecte) ca pe un status vivendi superior, asumat și grație exemplului unei întregi pleiade
de sfinți: Patricius, Ailbeus, Endeus, Brendan însuși...
166
În Regula sa, Sfântul Benedict prevedea ca, în cazul comunităților monastice mai numeroase, abatele să fie ajutat în
activitatea sa de decani. Cf. Regula monachorum, XXI: Si maior fuerit congregatio, eligantur de ipsis fratres boni
testimonii et sanctae conversationis, et constituantur decani... Această funcție nu apare nici în Regula monachorum,
nici în Regula coenobialis ale Sfântului Columban.
167
Vezi mai sus nota 42.
mergând pe cele două labe de dinapoi. După ce a așezat dinaintea mea peștele și
vreascurile168, s-a întors de unde venise. Iar eu am luat <o bucată de> fier, am izbit <cu el
într-o> piatră, am făcut un foc de vreascuri și mi-am pregătit hrana din peștele acela.
Astfel, vreme de treizeci de ani, întotdeauna în a treia zi, același slujitor <al Domnului>
mi-a adus aceeași hrană, <adică> un pește pentru trei zile. În fiecare zi am mâncat câte o
treime de pește, iar de sete nu aveam nimic. Dar în zilele de duminică, puțină apă izvora
din stânca aceasta și aveam de unde să pot să îmi iau de băut și să îmi umplu vasul pentru
trebuința mâinilor. După treizeci de ani am găsit aceste două grote și acest izvor. Din el
trăiesc și după <ce l-am găsit> șaizeci de ani am trăit numai din acest izvor, fără altă
hrană. Căci sunt nonagenar pe această insulă: treizeci de ani hrănindu-mă cu pești și
șaizeci de ani hrănindu-mă din acest izvor. Cincizeci de ani am locuit în patria mea. Toți
anii vieții mele sunt o sută patruzeci. Și doar aici trebuie, așa cum mi-a fost făgăduit, să
aștept ziua judecății169 în acest trup. Continuați-vă așadar drumul către patrie și luați cu
voi vase pline din izvorul acesta. Căci veți avea nevoie, fiindcă vă mai rămâne cale de
patruzeci de zile, adică până în Sâmbăta Paștelui. Veți sărbători Sâmbăta Sfintă a Paștelui
unde ați sărbătorit-o șase ani <la rând>, iar apoi, după ce veți primi binecuvântarea
administratorului vostru, veți pleca spre Țara Făgăduinței a Celor Sfinți și acolo veți
rămâne patruzeci de zile; după acestea, Dumnezeul părinților voștri vă va <con>duce
sănătoși și teferi în pământul nașterii voastre”.

XXXV.
Așadar, după ce au primit binecuvântarea omului lui Dumnezeu, Sfântul Brendan și
<con>frații săi au început să navigheze către miazăzi tot timpul Postului Mare;
corăbioara lor era purtată ici și colo, iar ca hrană aveau doar <acea> apă pe care o luaseră
de pe insula omului lui Dumnezeu; își întremau puterile din trei în trei zile, rămânând
veseli cu toții fără <să simtă> nici un pic de foame sau sete. Atunci, așa cum prezisese
omul lui Dumnezeu, au ajuns în Sâmbăta Sfântă la insula administratorului. După ce au
ajuns în port, <acesta> le-a alergat în întâmpinare cu mare bucurie și cu propriile brațe i-a
ajutat pe toți să coboare din corabie. După ce au încheiat slujirea divină a sfintei zile, le-a
pus dinainte cina. Făcându-se seară, au urcat <din nou> pe corăbioară, și împreună cu ei
<era și> bărbatul acela. După ce au navigat, foarte curând, în locul obișnuit, au găsit
dihania <aceea> și acolo au cântat toată noaptea laude lui Dumnezeu, iar dimineața
liturghia. Când s-a terminat liturghia, <peștele> Jasconius a pornit-o în drumul său și toți
<con>frații care erau cu Sfântul Brendan au început să strige către Domnul zicând:
„Auzi-ne, Doamne, scăparea noastră, speranța celor de la hotarele pământului și în mare
departe”170.

XXXVI.
Iar Sfântul Brendan îi îmbărbăta pe <con>frați zicând: „Nu vă înspăimântați! Nu vi se va
întâmpla nici un rău, ci ne dă un ajutor în drumul <nostru>”. Mergând de-a dreptul,
dihania a ajuns până la țărmul Insulei Păsărilor. Și aici au rămas până la Octava

168
În original crementa, „creșteri, adăugiri”, fără sens în context, în loc de sarmenta, „vreascuri”, ca mai sus.
169
Vezi Corin Braga, op. cit., pp. 159-160.
170
Ps., 64, 6.
Cincizecimii. După ce a trecut timpul sărbătorilor, administratorul care era cu ei i-a zis
Sfântului Brendan: „Urcați în corăbioară și umpleți-vă burdufurile din acest izvor. Căci
de data aceasta vă voi fi însoțitor și călăuză pe drumul vostru. Fără mine nu veți putea
găsi Pământul Făgăduinței al celor sfinți”. Urcând deci în corabie toți cei care se aflau pe
insula aceea ziceau ca într-un glas: ”Cale prielnică ne va face nouă Dumnezeul mâtuirii
noastre”171. Sfântul Brendan și cei care erau împreună cu el au navigat către insula
administratorului și de acolo acesta împreună cu ei au luat provizii pentru patruzeci de
zile. Căci trebuiau să navigheze înspre ținuturile de răsărit vreme de patruzeci de zile.
Administratorul însuși mergea înaintea lor. Trecând aceste patruzeci de zile, la lăsarea
serii i-a acoperit o ceață mare, așa încât abia puteau să se vadă unul pe altul. Iar
administratorul i-a spus Sfântului Brendan: „Știi ce e cu această ceață?”. Sfântul Brendan
a zis: „Ce este?”. Atunci celălalt: „Această ceață învăluie insula pe care o căutați de șapte
ani”. După un răstimp de o oră, o lumină puternică le-a strălucit din nou, iar corabia s-a
oprit la țărm. În timp ce coborau de pe corabie au văzut un pământ minunat 172, plin de
arbori <încărcați> de roade ca la vreme de toamnă. În timp ce dădeau ocol acelui tărâm,
noaptea nu s-a lăsat peste ei.

XXXVII.
Culegeau doar fructe <din pomi> și beau din izvoare. Astfel, patruzeci de zile au străbătut
tărâmul <acela>, dar nu au putut să îi găsească capătul. Într-o zi însă au dat peste un râu
mare se îndrepta spre mijlocul insulei173. Atunci, Sfântul Brendan, întorcându-se, le-a zis
<con>fraților săi: „Nu putem traversa acest râu și nu știm cât e de mare tărâmul
acesta”174. În vreme ce frământau 175 acestea în sinea lor, îndată un tânăr le-a venit cu mare
bucurie în întâmpinare și, strigându-i pe fiecare pe nume, zicea: „Fericiți cei ce locuiesc
în casa ta, <căci> în vecii vecilor te vor lăuda”176. După ce a spus acestea, i-a zis Sfântului
Brendan: „Iată pământul pe care l-ai căutat multă vreme. Nu ai putut să îl găsești
îndată177, fiindcă Dumnezeu a vrut să îți arate diferitele sale taine în marele ocean.
Întoarce-te deci în pământul nașterii tale ducând cu tine din roadele acestei insule și din
geme, atât cât poate să încapă pe corabia ta. Căci se apropie zilele petrecerii tale, ca tu să
dormi împreună cu părinții tăi. După trecerea multor ani, acest pământ va fi arătat <și>
171
Ps. 67, 20.
172
Vezi mai sus nota 21.
173
În capitolul I, acest râu împarte insula în două străbătând-o „dinspre la răsărit la apus”.
174
Limita fizică pe care o semnalase și Barinthus (căruia însă îi trebuiseră cincisprezece zile să ajungă la acest râu –
vezi mai sus cap. I) poate fi privită ca L’espace divin interdit aux humains, marquant en quelque sorte la différence
métaphysique entre Créateur et créatures, est ainsi défendu par un obstacle physique (Corin Braga, op. cit., vol. II, p.
158) sau, poate, ca interdicție de a pătrunde în acest spatiu a celor care încă nu și-au încheiat viața pământească
(ibidem: Ainsi les deux moitiés de l’île sont distribuées entre le Paradis terrestre et le Paradis céleste de la tradition
patristique. Le moine Benedeit met ouvertement en liaison ces deux espaces avec le statut ontologique de leurs
visiteurs: le premier est accessible aux explorateurs du temps de leur vie, avec leur corps de chair; le deuxième ne leur
sera ouvert qu’après leur mort, avec leur corps de gloire. L’exigence dogmatique formulée par les pères, selon
laquelle, pour rejoindre Dieu, l’homme doit racheter le péché originel par la mort de son corps physique, se retrouve
ainsi espectée. Sensible aux subtilités philosophiques, Benedeit n’hésite pas à marquer l’impossibilité pour Brendan,
homme corporel, de comprendre la nature des anges ou de saisir les hymnes qu’ils chantent sur la Terre de promesse).
175
În original cum haec intra se voluissent, traductibil prin „în vreme ce voiau acestea în sinea lor” (G. Vincent,
http://www.utqueant.org/net/doc.3.Bren.II.html#chXXX: Comme intérieurement ils désiraient savoir); se poate însă
propune și o altă lecțiune: voluissent în loc de volvissent (Elena Percivaldi, ed. cit., p. 183: Mentre riflettevano...).
176
Ps. 83, 5.
177
În cap. I, călătoria lui Barinthus până în Terra Repromissionis Sanctorum durase o singură oră.
urmașilor voștri, când se va petrece o prigonire a creștinilor. Acest râu pe care îl vedeți,
împarte această insulă <în două>. Așa cum vă apare acum, plină de roade, așa rămâne în
orice timp, fără <să cunoască> vreo umbră a morții. Căci lumina ei este Christos”.
Atunci, luând din roadele pământului și din toate soiurile de geme, lăsându-i <în ale lor>
pe binecuvântatul administrator și pe tânăr, Sfântul Brendan s-a urcat în corăbioară
împreună cu <con>frații săi și au început să navigheze prin mijlocul negurilor. După ce
le-au străbătut, au ajuns la insula care se numește ”a Plăcerilor” 178. Iar aici au petrecut trei
zile în ospeție și, după ce au primit binecuvântarea, Sfântul Brendan s-a întors fără să se
mai abată din drum în lăcașul său.

XXXVI.
Iar <con>frații l-au primit cu mare bucurie slăvindu-l pe Dumnezeu care, atât de vrednic
de iubire, nu a vrut să-i lipsească de înfățișarea părintelui <lor>, de care fuseseră orfani în
absența acestuia. Atunci, fericitul om <al lui Dumnezeu> de care am pomenit,
mulțumindu-le pentru dragostea lor, le-a povestit toate câte s-au întâmplat și a amintit și
câte semne ale minunilor s-a învrednicit Dumnezeu să îi arate pe cale. În cele din urmă,
prin sigură mărturisire, a făcut cunoscut, potrivit prezicerii <acelui> tânăr, grabnicul său
sfârșit și Tărâmul Făgăduinței al Celor Sfinți. Ceea ce s-a și întâmplat, fiindcă odată
rânduite toate în urma sa, după un scurt răstimp, întărit cu divinele sacramente, în brațele
discipolilor <săi> a plecat cu slavă la Domnul, căruia să îi fie cinste și slavă în vecii
vecilor. Amin.

178
Vezi mai sus cap. I relatarea lui Barinthus...