Testament

de Tudor Arghezi
Redactează un eseu, de 2-3 pagini, despre tema și viziunea despre lume într-un text
liric aparținând lui Tudor Arghezi
Vei avea în vedere:
a) evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un curent
cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
b) prezentarea a două secvențe lirice relevante pentru tema din textul studiat;
c) ilustrarea a patru elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative
pentru tema și viziunea despre lume (de exemplu: temă, motiv, laitmotiv, figuri semantice,
elemente ale imaginarului, elemente de prozodie etc. – pentru textul liric);

a) Tudor Arghezi, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai modernismului românesc, este
un neîncadrabil, deoarece, așa cum remarcă Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii
române, lirica sa absoarbe un număr considerabil de înrâuriri: eminescianismul, instrumentalismul
macedonskian, simbolismul bacovian.
Ca trăsături moderniste remarcăm la Arghezi preocuparea pentru un limbaj artistic înnoitor,
prin metafore neașteptate, care l-au consacrat drept „poet al cuvântului” („Făcui din zdrențe muguri
și coroane,/Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ lăsând întreagă dulcea lui putere.) Poezia
este privită în chipul cel mai direct ca o prefacere a realității în cuvânt, ca un har și totodată ca un
meșteșug de a potrivi cuvintele.
b) Poezia Testament face parte din volumul Cuvinte potrivite și reprezintă, potrivit aceluiași
critic literar, „cea mai faimoasă și genială artă poetică din întreaga noastră literatură”.
Tema este creația, condiția artistului și a operei sale.
Testament ilustrează, în primul rând, condiția artistului, aflat în ipostaza poetului social. El
este moștenitorul graiului străbunilor săi și are menirea să-l transmită urmașilor, prin opera sa, care
devine o formă de comunicare între generații, perfecționând și rafinând limbajul. Produsul artistic,
cartea, este dăruit generațiilor viitoare, pentru care înseamnă o treaptă a evoluției creative: „Nu-ți
voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte./ În seara răzvrătită care
vine,/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi și gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci”.
De aici se deslușește și rolul de educator al celui care scrie. Poetul are, de asemenea, menirea să
continue o tradiție, „a robilor cu saricile pline”, și să răzbune, prin forța cuvântului său, un trecut al
celor nedreptățiți. El se consideră vocea mulțimii și folosește pluralul, afirmând: „Durerea noastră
surdă și amară,/ O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care, ascultând-o, a jucat/ Stăpânul ca un țap
înjunghiat”. Poetul aparține unei colectivități numite metaforic „pădure”: „E-ndreptățirea ramurei
obscure/ Ieșită la lumină din pădure/ Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii
întregi”. În această comunitate, cuvântul are valoare supremă, pentru că e cuvântul justițiar: „Bicul
răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor/ Odrasla vie a crimei tuturor”.
În al doilea rând, poezia ilustrează și condiția artei, respectiv menirea cărții: să bucure, să
emoționeze, să transmită înțelepciune, să educe, să fie o cale justițiară și o cale de comunicare
profundă între generații: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
c) Poezia devine un model de căutare a limbajului artistic. Poetul detaliază modalitățile de
sublimare a materiilor și finalitatea lor estetică, realizate prin metafore: „Ca să schimbăm acum,
întâia oară,/ Sapa-n condei și braza-n călimară,/ Bătrânii-au adunat printre plăvani/ Sudoarea
muncii sutelor de ani./ Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”; „Făcui
din zdrențe muguri și coroane./ Veninul strâns l-am preschimbat în miere”, „Din bube mucegaiuri și
noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
De asemenea, în poezia Testament este reflectat raportul poet-operă. La nivelul subiectivității
textului se înțelege că poetul alege ipostaza poetului social. În căutarea deplinei libertăți interioare ,
el ajunge să se identifice cu creatorul absolut, pentru că prezintă opera sa drept „hrisovul cel dintâi”.
Apoi, în procesul creației are puteri nelimitate: „Am luat cenușa morțolor din vatră/ Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră,/ Hotar înalt cu două lumi pe poale/ Păzind în piscul datoriei tale”. De pe
această culme coboară, când e vorba de rostul artistului în lume, respectiv de raportul poet-operă,
deoarece peste operă rămâne stăpân absolut cititorul: „Robul a scris-o, Domnul o citește”. Se
înțelege, prin metafora „Domnul”, cuvânt scris cu majusculă, că e vorba de cititor. Astfel, artistul
are mai multe ipostaze: poet social, Creator, rob, dar nu apare și în ipostaza de stăpân al creației
sale.
Titlul poeziei este o metaforă. Testamentul, act de donație a unor bunuri materiale, se
concretizează într-o moștenire spirituală: cartea.
În fiecare secvență lirică se remarcă noi conotații ale cuvântului cheie, carte, până ce, în
final ni se dezvăluie modul în care a fost creată, prin metaforele slovă de foc și slovă făurită, adică
talent și muncă. Din alchimia procesului de creație se desprinde intenția eului liric de a crea un
limbaj nou, prin care schimbă radical sensul cuvintelor: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”. Pornind de la aceasta, menționăm confidența făcută de Tudor Arghezi cu
privire la întregul volum de versuri, Cuvinte potrivite, care începe cu Testament: „...am căutat
cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie: le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu
sticlă pisată și le-am infectat pe unele complet”.
Lirismul subiectiv, ilustrat prin mărci ale eului liric (nu-ți voi lăsa, cartea mea, fiule, așaz-
o), transformă textul poetic într-o confesiune.
Poezia transmite emoția celui care a creat pentru generațiile viitoare cu încrederea că acei
ce-l vor urma își vor face datoria față de limba română.
Eugen Lovinescu a remarcat caracterul de complexitate al artei argheziene. El afirmă că
lirica argheziană se integrează în marea poezie lirică, aducând o estetică nouă, o nouă limbă poetică,
ea reprezentând „un început de leat literar”.