Sunteți pe pagina 1din 21

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

ŞCOALA DOCTORALĂ ISTORIE, ARHEOLOGIE ŞI FILOSOFIE

RAPORTUL DE CERCETARE NR. 2

LIMBAJUL - FAPT CE INSTITUIE REALITATEA


SOCIALĂ
SUCCESIUNEA PARADIGMELOR RAȚIONALISTĂ ȘI
INTENȚIONALISTĂ ÎN CONSTRUCȚIA REALITĂȚII SOCIALE

Conducător ştiinţific Saharneanu Eudochia, prof. univ.,


dr. hab. în filosofie

Comisia de îndrumare
Ţapoc Vasile, prof. univ.,
dr. hab. în filosofie
Dodul Dumitru, conf. univ.,
dr. în filozofie
Bogatu Eugenia, conf. univ.,
dr. în filosofie

Doctorand Cebotari Iuliana

Chișinău, 2019
Introducere
Actualitatea și importanța temei
Prezenta lucrare va încearca să definească condițiile care au favorizat succesiunea paradigmelor
în construcția realității sociale. Considerând că realitatea se contruieşte social (în cadrul societăţii),
independent de voinţa noastră, anumite aspecte ale lumii noastre se nasc ca rezultat a
intenționalitătii combinate a celor care se folosesc de ele (de exemplu, conform lui Searle, o
bancnotă de zece lei este o bacnotă de zece lei doar în virtutea intenționalităti collective)1. Și asta
pentru că cei care o folosesc cred în valoarea ei economică. Imaginați-vă că vreți să cumparati
ceva de la cineva care nu-i recunoaste valoarea. Pâna nu-l convingeti ca are valoarea, bacnota nu
e decât o bucată de hârtie colorată. Asemenea obiecte constructe sociale ne fac viețile mai ușoare.
Chiar limba pe care o folosim, proprietatea sau relațiile cu ceilalți depinde de asemenea
intenționalități.
Construcția realitatății sociale are loc prin intermediul instituțiilor, care sunt create, la rândul lor,
de către acțiunea umană. Problema de la care plecăm se referă la posibilitatea construirii unei
realități sociale obiective. Luând în considerare că realitatea socială este o structură complexă,
imponderabilă și invizibilă, noi ne naștem într-o cultură în care primim realitatea socială de-a gata,
în care sîntem învățați să primim lucrurile ca atare, fără a ne pune întrebări asupra originii,
importanței și relevanței fenomenelor. Este important să înțelegem modul de construire a realității
ca pe un proces complex, iar identificarea aspectelor care au influențat instituirea unui anumit mod
de percepere constituie elementul cel mai important.
Dacă principiul vieţii sociale este, aşa cum a observat Mead comunicarea, înseamnă că viaţă
socială se constituie prin intermediul limbajului. Nu limbajul savant, al lingviştilor şi specialiştilor
în gramatică este cel care contează aici, ci limbajul natural, comun, utilizat în viaţa cotidiană. Un
limbaj care implică, pe lângă forme verbale, o multitudine de alte forme simbolice (gesturi,
intonaţie, mimică, pauze, ezitări, tăceri, obiecte ș.a.m.d.) şi care este indexical în ansamblul său,
aşa cum sunt indexicale acţiunile. Aceasta înseamnă că întreg vocabularul şi nu numai termenii
care indică persoanele, timpul, spaţiul acţiunii şi pe care lingviştii îi numesc deictici toate semnele,
ca şi modalităţile de utilizare a acestora dobândesc un sens în funcţie de contextul interacțional în
care apar, în funcţie de situaţia determinată biografic a utilizatorului etc. Considerate de obicei
paraziţi în cursul comunicării, expresiile indexicale sunt în realitate definitorii pentru aceasta şi
inevitabile. Particularitatea lor, că şi aceea a acţiunilor indexicale, este aceea că, dincolo de
caracterul local, contextual, prezintă o ordine ce rezidă în proprietăţile lor raţionale, demonstrabile
organizațional; sursa acestei ordini constă nu în aplicarea unei reguli generale, ci în faptul că, în
activităţile concertate ale vieţii de fiecare zi, membrii colectivităţii recurg la raţionamente practice

1
John Searle, Realitatea ca proiect social. București: Polirom, 2000
pentru a recunoaște şi demonstra proprietăţile raţionale ale expresiilor şi acţiunilor indexicale, deci
pentru a remedia caracterul lor indexical şi a le da o formă obiectivă. Astfel, cercetarea noastră se
doreşte a fi o abordare (o fundamentare, o consolidare) a prejudecăţilor conceptuale despre
realitate venind din sfera ontologiei (realitatea este obiectivitate, obiect independent al
cunoaşterii), a epistemologiei (realitatea este realitatea cunoaşterii, iar cunoaştere este validitatea
tipizărilor, a legilor şi a conceptelor) şi e totodată o încercare de depăşire a acestora printr-o socio-
fenomenologie şi o hermeneutică a limitei şi a spaţiilor constitutive sau a condiţiilor de construcţie
a realităţii.
În condițiile socio-politice de astăzi înțelegerea mecanismului prin care are loc constituirea
realității în diferite ipostaze ale civilizației, constituie un element important pentru înțelegerea
modalităților de constituire a realității și schimbarea percepției vizavi de anumite segmente a ceea
ce Schutz2 numea everyday life. Dacă realitatea se constituie prin limbaj, indiferent de condițiile
social – istorice ale umanității acesta fiind factorul indispensabil sferei sociale, iar la limbaj nu ne
putem referi nefăcând referire la gândire, atunci pentru a modifica percepția asupra realității prin
intermediul limbajul, este necesar un model de gândire obiectiv, critic și analitic. Suprapunând aici
modalitatea omului de a fi în lume, condiția conform căreia individul, născându-se într-o societate
care are bine stabilite anumite viziuni, sisteme de credințe etc. și că are tendința de a lua lucrurile
ca atare, fără a le supune chestionării, limbajul în calitate de instrument de schimbare a percepție
asupra realității se constituie pe sine în calitate de agent autonom, invadând toate sferele vieții.
Rolul creării normelor noi/viziunilor noi îi revine cadrului perceput în calitate de autoritate de către
comunitate.
Ipoteza de lucru
Realitatea socială se constituie nemijlocit prin intermediul limbajului, la nivel social luând forma
discursului public
Obiectivele cercetării
- stabilirea, în termeni cronologici și conceptuali, specificului paradigmelor
- analiza limbajului ca element de constituire a realității
- identificarea modului de constituire a realității prin limbaj în cadrul celor două paradigme

2. Despre paradigma raționalistă și intenționalistă în construcția realității sociale


O dată cu disoluția marilor narațiuni ale lumii, eveniment care are loc cronologic vorbind
la sfârșitul evului mediu, se atestă apariția, a ceea ce Weber v-a numi mai târziu, raționalism
occidental. Prin rațional Weber înțelege acel proces de dezvrăjire a imaginilor religioase ale lumii

2
Schutz A., Luckmann T., The structures of the life-world. Nothwestern University Press, 1989
aflate în proces de dezintegrare care au dat naștere unei culturii profane. 3
Declinul viziunii
creștinismului tradițional după evul mediu a avut ca și consecință schimbarea modului de percepție
a omului față de sine însuși. În secolul XIV europenii descoperă dimensiunea terestră a existenței.
Viața nu mai este privită ca o pregătire pentru viața de apoi. Omul încetează să mai fie mediator
între divinitate și natură. El devine, pe de o parte, Dumnezeu pentru el însuși, puternic ca și el, și
pe de altă parte, simplă natură aparținând domeniului biologicului.4
Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac
Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict
Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale
și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare
ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII. Acest mod de
formulare a viziunii despre lume nu face decât să producă în interiorul individului o separare, o
rupere între corp și minte, surveninâd astfel, în toate sferele vieții această dualitate și tendiță către
scinziune.
Potrivit lui Anselm Jappe această scinziune care are loc în interiorul subiectului i se datorează, în
mare parte, lui Descartes. Prin postularea celor două categorii diametral opuse res extensa
(materia) și res cogitans (mișcarea), Descartes radicalizează separarea dintre subiect și restul
universului, ba mai mult prin celebrul „Mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist”, Descartes îi
atribuie individului calitatea de subiect valabilă atât timp cât acesta este capabil să gândească 5.
Habermas susține că acest fenomen, de asemenea, i se datorează iluminismului, prin punctul
culminant Kant și Fichte, care au făcut din rațiune un idol, punând în mod fals intelectul sau
reflecția în centru, ridicând ceva finit la rangul de absolut6.
Acesta este, la modul foarte brut, contextul în care se modelează treptat paradigma raționalistă.
Deși conceptul de paradigmă este utilizat, după Thomas Kuhn de către comunitatea științifică,
pentru a desemna baza practicii cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul
maturității, noi utilizăm aici conceptul pentru a desemna un mod de gândire și de percepere a
realității în cadrul și de către membrii unei societății.
Una dintre întrebările care survine aici ține de aspectul ontologic al problemei, ce are loc, de fapt,
mai întâi elaborarea modelelor de percepere a lumii, prin intermediul sistemelor pe care le
formulează filosofii și gânditorii epocii, sau ei încearcă să oglindească o realitatea în desfășurare?
Probabil aici o să fim de acord cu faptul că specific paradigmei raționaliste îi este anume acest
prim mod, și anume elaborarea unui sistem care treptat își face loc în sfera comunităților științifice,

3
Habermas J., Discursul filosofic al modernității. 12 prelegeri. București: All Educational, 2000, p.35
4
Jappe A., La societe autophage. Paris: La Decouverte, 2017, p. 23
5
Jappe A., La societe autophage. Paris: La Decouverte, 2017, p. 42
6
Habermas J., Discursul filosofic al modernității. 12 prelegeri. București: All Educational, 2000, p.42
pătrunzând în societatea largă, instaurându-se în acest fel un sens comun asupra perceperii față de
sine a individului și a lumii exterioare cu toate procesele sale. Pentru paradigma raționalistă
instrumentul de cercetare și de elaborare a viziunii asupra lumii este rațiunea. Toate sferele vieții
sunt supuse și analizate prin această facultate. Tot ceea ce urmează după perioada modernă nu este
decât o încercare de reparare a daunii și a prejudiciului moral pe care a adus-o poziționarea rațiunii
drept mijlocul unic și sigur de chestionare a realității. Toate procesele care au loc în interiorul
societății sunt construite și interpretate prin apel la. Apariția capitalismului cu urmările pe care le
avem astăzi (supremația abstractului asupra concretului, a fetișismului asupra mărfii, autonomii
proceselor sociale asupra conștiinței umane) este, conform lui Jappe7, urmare a acestei
raționalizării, a sentimentului de atotputernicie născut pe urma postulării rațiunii ca principiu ultim
de constituire a lumii.
Treptat însă, o dată cu conturarea și constituirea psihanalizei ca și disciplină, prin elaborarea
topicilor cu privire la aparatul psihic (Freud) și prin denunțarea inconștientului ca și motor
generator de comportamente, atitudini și așa mai departe, observăm o schimbare a percepției față
de individ, iar modul de constituire a realității sociale este supus unei analize diferite de cea de
până acum. Tot aici, ca și factor important pentru ceea ce urmează să se constituie ca și paradigmă
intenționalistă sunt lucrările lui Heidegger și Husserl, care vorbesc despre conștiință și despre acte
intenționale. Fenomenologia, în general, împreună cu psihanaliza sunt insturmente care deschid
poarta spre un nou model de percepere a individului și, respectiv a realității.
Arnold Gehlem anunță o modernizare socială, care execută legile de funcțioanre ale statului, ale
tehnicii și științei. Această modernizare apare ca fiind reversul unei culturi epuizate, cristalizate
(istoria ideilor s-a încheiat, am ajuns în postistorie – poziție neoconservativă). Raționalitatea lui
Weber se scufundă, rațiunea fiind demascată ca fiind subiectivitate asupritoare. Dacă specific
paradigmei raționaliste este modul de interpretare prin prisma rațiunii, a obiectivului asupra
subiectivului, în cadrul paradigmei intenționaliste rolul major îi revine individului și modului în
care aceste se construiește, atât în relație cu sine cât și în relațiile cu ceilalți. Această analiză are
loc prin apel la actele intenționale, prin atribuirea de funcţii-statut obiectelor, prin ceea ce Searle8
numeşte intenţionalitatea colectivă, instituţii sociale. Fundamental şi parţial constitutiv în trecerea
către instituţiile sociale e limbajul, precondiţie a socialităţii prin caracterul său simbolic.
Lumea nu mai este văzută ca fiind determinată de existența unei divinități, a unui principiu unic,
concepție prezentă până la sfârșitul evului mediu, și nici ca fiind determinată, de existența altei
forme divine specifice paradigmei raționaliste – rațiunea. Lumea se încearcă a fi interpretată de pe

7
Jappe A., La societe autophage. Paris: La Decouverte, 2017, p. 60

8
Serale J., Realitatea ca proiect social. București: Polirom, 2000
pozițiile și prin intermediul actorilor care interacționează la constituirea ei. Astfel, subiecții
individuali cu totalitatea experiențelor personale, în calitate de entități purtătoare de elemente ce
țin de domeniul empiricului, raționalului și iraționalui sunt cei care formează și care instaurează
ordinea socială, conferindu-i prin accederea la un sens comun semnificație.
Pentru o înțelegere mai bună a ceea ce vrea să semnifice paradigma raționalistă și intenționalistă,
o să le atribuim, pe rând, celor două epoci - modernă și postmodernă. O dată cu postmodernismul
se încearcă distrugerea matricei social - culturale a vechiului tip de conștiință, unde știința era
reprezentată ca forță dominantă în societate. Postmoderniștii, evită orice formă de monism și
universalizare. Ei abordează în mod critic idealurile și modurile științei clasice, ale epocii moderne,
în general. În locul trăsturilor generale și universale, în postmodernism se face apel la multiplicitate
și diversitate, la coexistența elementelor heterogene care sunt postulate ca atitudini de depășire a
dogmatismului, totalitarismului și standartizării, a tendințelor moștenite de la epoca raționalității
rigide. Astfel, în interiorul paradigmei intenționaliste, subiectul se construiește în calitate de agent
generator de acțiuni intenționale, iar pentru înțelegerea acestor acțiuni e necesară relevarea
intenționalității care corelează acțiunea actorului social.
Potrivit lui Lyotard9, o dată cu apariția noilor comunicații natura cunoașterii se schimbă.
Investigând trăsăturile cunoașterii științifice cu cele ale tehnicii, arată că cunoașterea științifică
este o specie a discursului, și că împreună cu tehnica, au ca obiect limbajul, cu diversele sale
variabile de joc. În așa mod este afectată funcția cunoașterii, și anume cercetarea și transmiterea
de cunoștințe, astfel ea schimbându-și natura. Încercând să clarifice legitimarea cunoașterii
contemporane, Lyotard vorbește despre un aspect, care ne interesează cel mai mult în cadrul
lucrării de față. Făcând apel la jocurile de limbaj (Wittgenstein), Lyotard arată că regulile lor nu
își găsesc legitimarea în ele însele, ci fac obiectul unui contract excplicit sau nu între jucători și că
în lipsa regulilor nu există joc, iar orice modificare a unei reguli, modifică natura jocului, astfel
fiecare enunț trebuie să fie considerat ca o muare făcută într-un joc. Acest joc îi permite lui Lyotard
să pună în relație cunoașterea postmodernă cu agnostica inovației lingvistice și cu explozia
sociabilității care caracterizează lumea contemporană.

9
Lyotard F., Condiția postmodernă. București: Babel, 1993, p. 29
2. Limbajul ca element implicit în constituirea realității sociale
Realitatea socială nu poate fi concepută ca predeterminată nici de structurile interne ale
subiectului, nici din simpla reflectare a caracteristicilor preexistente ale unei realități sociale
obiective. Nu avem în vedere o realitate strict obiectuală, fiind vorba de o realitate socială și
culturală, căreia subiectul îi aparține nemijlocit și la care se raportează nu numai dintr-o
perspectivă cognitivă, cât mai ales din perspectiva trebuintelor și aspirațiilor sale, a modelelor,
normelor și valorilor socioculturale. Realitatea socială reprezintă un proces continuu de construire
și reconstruire, care se desfășoară paralel cu practica și cunoașterea socială. Este vorba de o
realitate diferită de cea naturală, și anume de aceea umană, construită pe baze instituționalizate.
Înainte de orice formă instituțională, trebuie să preexiste o formă de limbaj. Limbajul există în
virtutea unor instituții umane, el reprezintă un întreg set de instituții. Dacă limbajul în sine este o
instituție atunci faptele instituționale au nevoie de limbaj. Limbajul este ghidul realității sociale,
ființele umane nu trăiesc numai într-o lume obiectivă, nici într-o lume a activităților sociale așa
cum o întelegem de obicei. Faptele instituționale în general au nevoie de limbaj, fiindcă limbajul
este constituit de fapte. Limbajul și realitatea se află în interacțiune, astfel încat limbajul contribuie
la construirea realității, dar și realitatea are rolul său în construirea limbajului. Atributele realității
ori ale indivizilor ce compun realitatea, din punct de vedere ontologic, își găsesc corespondente în
realitățile limbajului natural. Limbajul însuși începe cu faptul că există mai degrabă ceva decât
nimic. Prin urmare limbajul nu constituie realitatea, ci doar orice noțiune de realitate în afara
experienței umane este neinteligibilă. Normele morale și conceptele de bine și rău sunt părți ale
limbajului, sunt lucruri culturale. Limbajul are o latură individuală si o latură socială, și nu o
putem concepe pe una fără cealaltă. În fiecare moment el implică, totodată, un sistem stabilit și o
evoluție; în fiecare moment, el este o instituție actuală și un produs al trecutului. Limbajul este
subsumat abordării interacțiunilor sociale considerate drept cadre de vehiculare a semnificațiilor
și interpretărilor variabile situațional, făra a se formula concluzii explicite despre structurarea
socială a limbajului, ci numai despre mecanismele inte-reacționale ale vieții sociale. Pentru a ne
ating scopurile noi creem realitatea socială. O societate are nevoie de limbaj pentru a avea fapte
instituționale, fiindcă limbajul are prioritate logică asupra celorlalte instituții. Limbajul este o
instituție socială fundamentală, pentru că oricare altă instituție are nevoie de limbaj, fără ca
limbajul să presupună existenșa unei alte instituții. Orice instituție presupune existenșa unor
elemente lingvistice care reprezintă faptele incluse în instituție. Caracteristica esențială a
limbajului pentru constituirea faptelor instituționale constă în existența unor elemente simbolice
precum cuvintele, care semnifică, reprezintă, simbolizează ceva altceva decât sunt. Limbajul
constituie faptele instituționale, deorece faptele instituționale conțin în mod fundamental elemente
simbolice (conține entități cu rol simbolic). Un fapt este independent de limbaj doar dacă existența
lui nu presupune elemente lingvistice. Pentru ca un fapt să fie dependent de vorbire trebuie să
îndeplinescă două condiții: în primul rănd, reprezentările mentale de tipul găndirii trebuie să
constituie faptul respectiv și pe urmă, reprezentările în cauză trebuie să fie dependente de limbaj.
Limbajul este special conceput pentru a fi o categorie autoidentificatoare de fapte instituționale.
Limbajul nu are nevoie de limbaj pentru a fi limbaj, căci el este deja limbaj. Dacă sunt luate în
considerare limbile naturale și adevărata complexitate a insituțiilor sociale, se remarcă câteva
motive pentru care faptele instituționale au nevoie de limbaj10. Limbajul este necesar
epistemologic. Faptele în temă sunt fapte sociale, fapte ce trebuie să fie comunicabile – pentru ca
sistemele să fie funcționale, faptele nou create trebuie să poată fi comunicate de la o persoană la
alta, chiar dacă această comunicare pare invizibilă. Comunicabilitatea presupune mijloace de
comunicare publică, precum și un limbaj. În viata de zi cu zi fenomenele în cauză sunt extreme de
complexe, iar reprezentarea unor informatii de o asemenea complexitate presupune existența

10
Searle J., Realitata ca proiect social. București: Polirom, 2000, p. 58-60
limbajului - structura faptelor există numai în măsura în care e reprezentată, faptele complexe
necesită un sistem complex de reprezentare pentru că ele să existe; asemenea sisteme complexe de
reprezentare sunt limbajele. Faptele în teme persistă in timp independent de durata nevoilor și
predispozițiilor participanților la instituție. Fără limbaj nu se poate vorbi de formarea noțiunilor,
judecăților și raționamentelor, fără el nu există abstractizări și generalizări, nu pot fi rezolvate
probleme. Limbajele posedă trei funcţii distincte: funcţia expresivă, funcţia comunicativă şi cea
descriptivă sau informativă, la care se mai adaugă una - funcţia argumentativ-critică. Limbajul nu
constituie realitatea, ci doar orice noţiune de realitate în afara experienţei umane este neinteligibilă.
Limbajul poate fi deprins ca un sistem de semnale vocale, este cel mai important sistem de semnale
din societatea umana. Viața de fiecare zi a omului se desfășoară mai presus de toate cu ajutorul și
prin intermediul limbajului pe care îl împarte cu cei din jur. Prin urmare, înțelegerea limbajului
este esențială pentru înțelegerea vieții cotidiene.

Dacă principiul vieţii sociale este, aşa cum a observat Mead11 comunicarea, înseamnă că viaţă
socială se constituie prin intermediul limbajului. Nu limbajul savant, al lingviştilor şi specialiştilor
în gramatică este cel care contează aici, ci limbajul natural, comun, utilizat în viaţa cotidiană. Un
limbaj care implică, pe lângă forme verbale, o multitudine de alte forme simbolice (gesturi,
intonaţie, mimică, pauze, ezitări, tăceri, obiecte s.a.m.d.) şi care este indexical în ansamblul său,
aşa cum sunt indexicale acţiunile. Această înseamnă că întreg vocabularul şi nu numai termenii
care indică persoanele, timpul, spaţiul acţiunii şi pe care lingviştii îi numesc deictici toate semnele,
ca şi modalităţile de utilizare a acestora dobândesc un sens în funcţie de contextul interacțional în
care apar, în funcţie de situaţia determinată biografic a utilizatorului etc. Considerate de obicei
paraziţi în cursul comunicării, expresiile indexicale sunt în realitate definitorii pentru aceasta şi
inevitabile. Particularitatea lor, că şi aceea a acţiunilor indexicale, este aceea că, dincolo de
caracterul local, contextual, prezintă o ordine ce rezidă în proprietăţile lor raţionale, demonstrabile
organizațional; sursa acestei ordini constă nu în aplicarea unei reguli
generale, ci în faptul că, în activităţile concertate ale vieţii de fiecare zi, membrii colectivităţii
recurg la raţionamente practice pentru a recunoaste şi demonstra proprietăţile raţionale ale
expresiilor şi acţiunilor indexicale, deci pentru a remedia caracterul lor indexical şi a le da o formă
obiectivă. Astfel, cercetarea noastră se doreşte aşadar a fi o abordare (o fundamentare, o
consolidare) a prejudecăţilor conceptuale despre realitate venind din sfera ontologiei (realitatea
este obiectivitate, obiect independent al cunoaşterii), a epistemologiei (realitatea este realitatea
cunoaşterii, iar cunoaştere este validitatea tipizărilor, a legilor şi a conceptelor) şi e totodată o

11
Mead G.H., Mind, self and society, https://www.iep.utm.edu/mead/
încercare de depăşire a acestora printr-o socio-fenomenologie şi o hermeneutică a limitei şi a
spaţiilor constitutive sau a condiţiilor de construcţie a realităţii.

3. Realitate socială și limbaj în cadrul paradigmelor raționaliste și intenționaliste

Epoca modernă este epoca revoluțiilor burgheze, a înlăturării monarhiilor și a instaurării


principiilor statelor de drept. Dacă în epoca feudală limbajul și discursul religios influențează ideile
despre societate și în mod direct modul de constituiere a ei, atunci în epoca modernă limbajul se
dovedește a fi unul centrat pe putere și credință în rațiune, iar constituirea realității are loc prin
raportarea la ea. Observăm în toate sferele vieții rolul central pe care îl joacă rațiunea. Revoluția
științifică nu face decât să accentueze și mai mult acest fapt. Limbajul devine unul mecanic, cu
termeni și noțiuni tehnice care se infiltrează la nivel de discurs public astfel realitatea socială se
constituie ca o masă a cărei indivizi, fapte, evenimente sunt guvernate de rațiune. Sub semnul
rațiunii se află întreaga existență a omului, această trăsătură invadând toate sferele vieții.
Analizând legăturile sociale în modernitate Lyotard12 pe de o parte, face referire la modelul lui
Talcott Parsons și școala sa care promovau ideea că societatea formează un întreg funcțional, iar
pe de altă parte, face referire la modelul marxist pentru care societatea este divizată în două, cele
două părți fiind antrenate în conflict (lupta de clasă și dialectica înțeleasă ca dualitatea care
subliniază unitatea socială). Potrivit lui, pe baza acestor două modele a funcționat în modernitate

12
Lyotard F., Condiția postmodernă. București: Babel, 1993, p. 32 -36
conceperea naturii legăturii sociale și implicit dezvoltarea unor direcții ale cunoașterii. O
cunoaștere pozitivistă, specifică teoriei lui Talcott, care se raportează la tehnici ca fiind relative la
oameni și care tinde să devină o forță de producție indispensabilă sistemului. Cealaltă fiind una
critică, hermeneutică sau reflexivă, care împiedică orice fel de recuperare. Vorbind despre
constiuirea legăturilor sociale în postmodernitate, Lyotard mai subliniază încă o dată că modelul
de constituire a legăturilor sociale în modernitate aparțin unei gândiri prin opoziții, sau/sau.
Legăturile sociale în postmodernitate pot fi înțelese prin apel la jocurile de limbaj. În
postmodernism, cum subliniază și Habermas, marile povestiri se descompun, fiecare este trimis
înapoi la sine, dar în același timp fiind situat în noduri ale circuitelor de comunicație, care îi permit,
ca și atomul, să fie ținta unei mutări în cadrul jocurilor ce constituie societatea comunicațiilor:
teoria informației în versiunea sa cibernetică trivială omite un aspect decisiv, subliniat deja, și
anume aspectul agnostic. Atomii sunt plasati în noduri de relații pragmatice, dar ei sunt și deplasați
de către mesajele care-i străbat, într-o mișcare continuă. Fiecare partener de limbaj este ținta unei
mutări care-i provoacă o deplasare, o alterare de orice fel ar fi ele, și aceasta nu numai în calitate
de destinatar și de referent, ci și ca destinator. Aceste mutări dau naștere unor contramutări.
Pentru a înțelege raporturile sociale ce au loc între indivizi, Lyotard afirmă că nu este nevoie doar
de o teorie a comunicării, ci și de o teorie a jocurilor lingvistice, care include agonistica printre
aspectele sale. Pe de altă parte filosoful arată că instituțiile impun limite jocurilor și împiedică
pluralitatea mișcărilor între parteneri. Cu toate acestea societatea postmodernă pare să nu se lase
intimidată de prezența instituțiilor care oricum nu provoacă dificultăți mari prin impunerea
limitelor: Astăzi noi știm că limita pe care instituția o fixează potențialului de mutări din limbaj
nu e niciodată fixă (nici măcar când pretinde asta în mod formal). Ea însăși este rezultatul
provizoriu și miza strategiilor de limbaj elaborate în interiorul și în afara instituției.
De aici inainte, preocuparea fundamentală a lui Lyotard este de a realiza o analiză dialectică asupra
pragmatismului cunoașterii contemporane, motiv pentru care pune în comparație cele două tipuri
de cunoaștere (aflate în conflict) care legitimează societatea contemporană, anume; cunoașterea
narativă și cunoașterea științifică.
Cu privire la cunoașterea narativă Lyotard precizează că aceasta este specifică cunoașterii
tradiționale, caracterizată prin forma povestirii, care apare la rândul ei în mai multe sensuri: 1) mai
întâi, aceste istorii populare povestesc ele însele ceea ce se poate numi formări pozitive sau
negative, adică succesele sau eșecurile care încununează faptele eroilor, și care fie își transmit
legitimitatea lor instituțiilor societății, fie reprezintă modele pozitive sau negative de integrare în
instituțiile stabilite; 2) apoi spre deosebire de formele dezvoltate ale discursului cunoașterii, forma
narativă admitea în ea o pluralitate de jocuri de limbaj, astfel încât în cadrul ei îți găsesc cu uțurință
loc atăt enunțurile denotative, cât ți cele evaluative; 3) nararea povestirilor se supune adesea unor
reguli care le fixează pragmatica. Altfel spus, cunoașterea pe care o vehiculează aceste povestiri
determină ceea ce trebuie spus pentru a fi înțeles, ceea ce trebuie ascultat pentru a putea vorbi și
ceea ce trebuie interpretat pentru a putea face obiectul unei povestiri sau altfel spus, spunerea
povestirii înseamnă însușirea unei triple componente: știința-de-a-vorbi, știința- de-a-asculta și
știința-de-a-face; și 4) este vorba de incidența povestirii asupra timpului. Lyotard arată că forma
narativă nu se supune unui ritm. Altfel spus, povestirea nu are nevoie de istorie pentru a se legitima:
putem presupune că o colectivitate care face din povestire forma-cheie a competenței nu are
nevoie, contrar oricărei așteptări, să-și poată aminti de trecutul său. Ea găsește materia legăturii
sale sociale nu numai în semnificația povestirilor pe care le narează, dar și în actul recitării lor.
Referința povestirilor poate să pară că aparține timpului trecut, în realitate însă ea este întotdeauna
contemporană cu actul povestirii.
Fundamental pentru Lyotard este faptul că în culturile tradiționale forma narativă a cunoașterii,
așa cum nu are nevoie să-și amintească de trecutul său, tot așa nu are nevoie de proceduri speciale
pentru a-și legitima povestirile. Din acest punct de vedere filosoful francez consideră că o societate
se dovedește a fi culturală atâta vreme cât interpretează (în sensul re-scrierii), în instituțiile sale de
cunoaștere, povestirea. În fond, conchide filosoful, povestirile definesc, pe de o parte, ceea ce se
poate spune și face în cultură, iar pe de altă parte, ele însele se legitimează odată cu aceasta.
Prin ceea ce descrie Lyotard, înțelegem că nu putem vorbi despre limbaj fară a face recurs la modul
de constiuire a cunoașterii în cadrul unei colectivității. Cunoaștem de la le Bon, că colectivitățile
sau masele, cum le numește el, sunt fenomene care funcționează în baza unor criterii simple, iar o
caracteristică specifică lor este gândirea mediocră. Astfel, prin ceea ce Lyotard numește povestiri
înțelegem, în termenii lucrării de față, acele percepții generale cu privire la diverse fenomene și
procese sociale, despre ce înseamnă să fii cetățean bun, mamă bună etc. Aceste povestiri nu sunt
un dat, ele nu sunt mereu aceleași, ci ele sunt supuse unei dinamici și dialectici continue. O dată
traduse în limbaj, povestirile își schimbă forma, sensul, conținutul în dependență de agentul care
le emite. Ceea ce survine aici este intenționalitatea. În dependență de intenția celui care
“povestește”, povestea capătă o formă sau alta, ea devine sau pozitivă sau negativă. Nu o să
analizăm aici natura poveștilor, impactul lor asupra formării percepției despre un fenomen sau
altul, pentru că asta ar presupune să revenim la una din problemele fundamentale ale metafizicii,
ceea ce nu constituie miza lucrării de față.
Una din abordările raționaliste asupra societății este abordarea marxistă. Pentru Marx subiectul
istoriei sunt oamenii, nu realitatea divină care pentru el este un misticism. Realitatea concretă
trebuie să primeze şi pornind de aici trebuie să se elaboreze o filosofie a existenţei umane care
cunoaşte rădăcina omului în om. Departe de idealismul Hegelian, pentru Marx, adeptul
pragmatismului, omul îşi demonstrează puterea şi realitatea în convieţuirea cu alţii. Existenţa
socială determină conştiinţa umană şi nu invers. Societatea nu înseamnă în primul rand conştiinţă
colectivă, ci muncă colectivă, omul fiind mai înainte de toate un animal economic care îşi dezvoltă
gândirea pe baza forţelor de producţie şi relaţiilor economice. Există desigur şi o suprastructură
ideologică ce cuprinde ideile, statul, familia, morala, religia, dar legile istoriei nu sunt aici, ci în
baza economică, o bază în care funcţionează dialectica relaţiilor prin conflictul dintre clasele
sociale. Se întrevede aici şi marea înrâurire a darwinismului: omul este un animal, luptă pentru
supravieţuire, supravieţuieşte cel mai adaptabil, progresul se realizează doar pe calea conflictului.
Odată cu realizarea progresului pe calea conflictului/ revoluției are loc schimbarea asupra
percepției realității. Evident că această schimbare de percepție are loc, mai întâi la nivel de
grup/minoritate, apoi prin intermediul conflictului, prin răbufnire are loc schimbarea opiniei
publice și respectiv, treptat schimbarea paradigmei. Astfel, înțelesul și adevărul sunt construite de
procese sociale, specifice din punct de vedere istoric și cultural și că sunt parțial formate prin
luptele de putere din cadrul comunității. Cunoștințele din cadrul unei comunități sunt, deci
construite, deoarece nu reflectă nicio realitatea externă “transcedentală”. Percepțiile despre lume
sunt privite ca fiind contingente ale convenției, percepției umane și experienței sociale.
Giambattista Vico a fost printre primii care a susținut că istoria și cultura, împreună cu înțelesurile
lor, au fost dezvoltate de om. Orientarea epistemologică a lui Vico adună cele mai diverse direcții
și se desfășoară într-o singură axiomă - verum ipsum factum - “adevărul este construit”.
Hegel și Marx s-au numărat printre ceilalți promotori timpurii ai premisei că adevărul este sau
poate fi construit social. Marx, la fel ca mulți teoreticieni critici care au urmat, după cum vedem
nu a respins existența unui adevăr obiectiv, ci a distins între adevărata cunoaștere și cunoașterea
distrusă prin putere sau ideologie. Pentru Marx, cunoașterea științifică și adevărată este “în acord
cu înțelegerea dialectică a istoriei” și cunoașterea ideologică este “o expresie epifenomenală a
relației forțelor materiale într- un aranjament economic dat”.
După cum observăm, în cadrul paradigmei raționaliste nu putem vorbi despre limbaj ca element
care constituie realitatea socială nefăcând apel la ideologie și la modul în care funcționează aceasta.
Modul de constuire a realității, a percepției de către cetate a unui fenomen sau altul depinde de
discursul puterii. Folosindu-se de limbaj, “falsa conștiință” distorsionează percepția subiecților
asupra realității, dictând acestora cum să experimeneze și să simtă lumea în care este și respectiv,
le dictează cum să acționeze.
Revenind la Marx și la metafora pe care o oferă ideologiei - construcție compusă din infrastructură
și suprastructură; infrasctrura reprezintă baza economică, unitatea forțelor de producție și a
relațiilor de producție; suprastructura conține nivelul politico-legal și cel ideologic format din
diferite ideologii, religioase, etic, legal, politic, cultural, național etc. Reieșind din schema
respectivă, suprastructura și în special nivelul ideologiei vine ca o reprezentare “eronată” a
realității cu scopul de a justifica, menține și reproduce relațiile actuale de producție, adică
infrastructura.
Problema unei atare interpretări asupra fenomenului ideologiei (care nu se datorează în totalitate
lui Marx, deoarece el revine pe tot parcursul lucrărilor sale cu completări asupra ceea ce este
ideologia) este, pe de o parte, credința că materialul ideologiei e pur ideatic, e doar un set de
discursuri teoretice asimilate de conștiință, orice altceva fiind în afara omului; pe de altă parte
reprezentarea vizuală pe care ne-o creăm cînd vorbim despre ideologie e una verticală, adică
discursurile teoretice despre cum stau lucrurile vin de sus în jos, de la un grup de “intelectuali” ai
puterii actuale care conving masele despre felul cum “stau lucrurile în realitate”, adică un fenomen
de spălare de creieri în masă. Există o consecințe problematice asupra felului dat de înțelegere a
ideologiei pe care a intuit-o și Marx (nu în mod întîmplător și-a mutat analiza de la fenomenul
ideologiei la cel al fetișismului comodităților), și postructuraliștii, reprezentanții Școlii de la
Frankfurt, noii reprezentanți ai stîngii ca Althusser, Badiou sau Zizek, ori psihanalistul Jacques
Lacan.
Louis Althusser critică concepția despre ideologie expusă mai sus susținând că aceasta ar fi mai
degrabă totalitatea practicilor, ritualurilor sociale în care participă ființa umană și care
distorsionează nu atât realitatea relațiilor de producție, baza societății, infrastructura sistemului, ci
relațiile individului cu realitatea. Ideologia are o existență materială. Ideologia este mai degrabă
întindere cu o structură de “păianjen”, mereu dinamică, activă într-un aparat sau altul (Althusser
vorbește despre Aparatele Ideologice de Stat). Ideologia nu este generată de autori ca reprezentanți
teoretici ai puterii (fiind ei înșiși în afara ideologiei, în afara “spălării de creier” pe care o produc
pentru mase); ea se generează ca urmare a antagonismelor sociale și a menținerii la putere a clasei
dominante. Ideologia interpelează indivizii transformându-i în subiecți ai ideologiei. Althusser
face analogia cu mașina credincioasă pascaliană, dacă nu crezi în Dumnezeu atunci acționează ca
și cum ai crede, mergi la biserică, închină-te în rugăciuni, respectă ritualurile și credința va veni în
mod inevitabil. Ei nu știu, dar totuși o practică – celebra replică din Das Kapital în care Marx
definește ideologia și cu care Althusser este de acord.
Filosoful și psihanalistul teoretician Slavoj Zizek merge un pic mai departe. El e nesatisfăcut de
teoria lui Louis Althusser în mai multe privințe. În primul rând, pentru Zizek e neclar cum ajung,
practicile de zi cu zi, mașina simbolică a ideologiei (dimensiunea externă) să modeleze credințele,
atitudinile dimensiunea internă) a individului. Pe de altă parte, există o discrepanță între ideile,
cunoașterea subiectului și acțiunea sa de zi cu zi; un cinism ca fenomen social al
contemporaneității. Astfel, formula lui Marx ar trebui inversată, “Ei știu foarte bine, și totuși o
practică”. În acest punct Zizek introduce conceptul de fantezie ideologică, un fel de
credință/fantezie irațională, sau mai bine zis inconștientă, care maschează faptul că iluzia e cea
care structurează realitatea. Nu numai că ideologia nu se găsește la nivelul cunoașterii teoretice a
lumii, nici măcar în relațiile indivizilor cu lumea (așa cum susține Althusser), dar în lumea socială
însăși. Ca subiect cunoscător știu foarte bine că o comoditate nu are valoare în sine, conține doar
coordonatele într-o rețea socială a muncii umane; dar acționez ca și cum comoditatea ar crede în
locul meu că ar avea valoare în sine, și funcționează; e ceea ce Lacan numește mecanismul de
transfer fantasmatic. În așa mod, prin Zizek descoperim un nou mecanism de cunoaștere și de
constiuire a realității sociale. Revenind la întrebarea inițială, cum influențează limbajul realitatea
socială, ne este mai ușor să oferim un răspuns. Limbajul este câmpul nostru social în care ne aflăm,
un câmp preconștient, care ne influențează la nivelul subconștient. Aceasta structurează realitatea
socială în așa fel încât e atitudinea mea spontană, aproape naturală să susțin un lucru sau altul
despre un fenomen sau proces, având certitudinea că acest raționament îmi aparține. Ideologia
împreună cu alte mecansime de manipulare, folosindu-se de limbaj, care ajuns la nivel de discurs
public instituie și consitituie realitatea socială. În acest mod aici ajungem să vorbim și despre alt
aspect care constituie realitatea - mentalitatea. Mentalitatea la fel ca și ideologia este dincolo de
rațional, de nivelul teoretic. „Mulţi adepţi ai istoriei ideilor subliniază rolul ideilor în modelarea
culturală a epocilor, dar nu ideile unui Toma d’Aquino, Machiavelli, Montesquieu şi alţii, au dirijat
spiritele epocilor lor, ci nebuloasele mentale în care sunt cuprinse ecourile deformate ale ideilor,
doctrinelor, ce nu rămân în mentalitatea colectivă decât fragmente sărăcite de conţinut ale
mesajului lor.” – susține Simona Nicoară13 în studiul ei despre mentalități. Primul strat psihic prin
care ideologia reușeste să ne influențeze îl reprezintă mentalitatea și imaginarul (al treilea este
dorința și jouissance, dar acest aspect e în afara studiului de față) – matrice conceptuală și
imaginară pre-conștientă prin intermediul căreia ne reprezentăm lumea, prin care experimentăm
Realul ca realitate.
Să luăm exemplul ideologiei capitalismului consumerist, al societății spectacolului. Desigur că la
nivel rațional înțeleg că fericirea, realizarea potențialului meu interior, a libertății și a curajului
meu nu constă în consumul de mărfuri; dar totuși, explozia de imagini și slogane reconfigurează
backgroundul social, scena ritualurilor sociale care mă fac aproape în mod spontan, natural să cred
și să acționez ca și cum aș crede pe bune în fericirea achiziționată de comodități. Valoarea pe care
mărfurile capitaliste o promit constă în trei nivele: cel al utilității fizice; cel al statului social și un
nivel aproape metafizic, al valorii în sine, al realizării de sine prin produsul sau serviciul respectiv.
Analizând teoriile sociale din cadrul paradigmei raționaliste, putem concluziona că modul de
constituire a realității are loc prin intermediul falsei conștiinței, care prin limbaj ajunge să ne
construirea modul în care ne percepe pe noi, în calitatea de subiecți și agenși ai sferei sociale, cât

13
și pe ceilalți.
Pentru a înțelege cum are loc acest proces conform paradigmei intenționaliste vom analiza pe rând
câteva concepții.
Un punct de pornire în cercetarea noastră îl constituie fenomenologia sociologică. Promotorul
acestei noi direcţii în sociologie a fost austriacul Alfred Schutz care, aplicând metoda reducţiei
fenomenologice, metodă fundamentată de filosoful Edmund Husserl, la viaţa socială, a elaborat o
fenomenologie a vieţii sociale. Conștientizarea limitelor unui limbaj organizat rațional și, în
special, raționamentul științific a dat naștere unei căutări de noi soluții metodologice specifice
filosofiei din acea vreme. La fel ca mulți intelectuali europeni, Schutz a îmbrățișat profund
„filozofia vieții” în versiunea dezvoltată de Henri Bergson, ideea de a experimenta timpul și
integritatea organică a conștiinței părea a fi cheia teoriei acțiunii. Deși accentul lui Schütz a fost
întotdeauna pus pe geneza formelor non-logice ale cunoașterii, teoria fenomenologică a fost inițial
concentrată pe găsirea fundamentelor raționale ale lumii vieții de zi cu zi. Pentru el, o semnificaţie
vehiculată la nivel de organizare socială nu implică omogenitate şi obiectivitate, ci reprezintă doar
o armonie intersubiectivă. Pentru a înțelege semnificația unei acțiuni, aceasta trebuie să fie
raportată la agentul care o determină, urmărindu-se relevarea intenţionalităţii care corelează
acţiunea de actorul social. Pentru realizarea acestui obiectiv sunt necesare două etape: identificarea
intenţionalităţii care determină apariţia produsului sensibil al acţiunii umane, respectiv relevarea
modului în care intenţionalitatea se detaşează de subiectul generator, constituindu-se într-o
realitate obiectivă independentă. Raportându-se la fenomenologia husserliană, Schutz selectează
două teme centrale:
- conceptul de Lebenswelt, care descrie intenţionalităţile constituitive ale experienţelor originare
din lumea vieţii;
-Ego-ul transcendental: intersubiectivitatea transcendentală prin care pot fi relevate
intenţionalităţile. Schutz îşi propune să utilizeze metoda fenomenologică pentru a evidenţia
structurile specifice ale lumii sociale trăite, pronind de la cunoaşterea comună manifestată de
actorii sociali în raport cu viaţa cotidiană. El nu se foloseşte de fenomenologia transcendentală ca
atare, aşa cum a fost aceasta teoretizată de Husserl, ci arată posibilitatea unei fenomenologii
constitutive a atitudinii naturale.
Alfred Scutz, cunoscut ca fondatorul sociologiei fenomenologice propune o interpretare a lumii
sociale pe baza metodei filosofice de „reducţie fenomenologică”, prin care lucrurile universului
nostru, devin „lucruri percepute de mine”, adică „fenomene”. În conformitate cu principiul
fenomenologic al „întoarcerii la lucruri”, A. Schutz cere investigaţiei sociologice să se întoarcă la
semnificaţia subiectivă a activităţilor sociale cotidiene. Aceasta constă dintr-un ansamblu de
interpretări intersubiective ale semnificaţiilor acţiunilor individului şi ale celor cu care el
interacţionează, interpretările intersubiective sunt structurate prin procesul de socializare, în ceea
ce Schutz numeşte tipificaţi”’ – forme de descriere, clasificare şi ordonare aproximativă a
obiectelor sociale – utilizate de „actorul social pentru a clarifica conţinutul interacţiunilor lui cu
ceilalţi.
Interpretând „tipificaţiile” cu ajutorul unor procedee logice ale cunoaşterii obiective, sociologul
construieşte tipuri sociologice, în care tipificaţiile trebuie să se regăsească permanent şi care apar
ca substitute ale obiectelor analizate (Scutz le numeşte „păpuşi’). Validitatea lor ştiinţifică se
măsoară prin adecvarea permanentă la conţinutul „tipificaţiilor”. Astfel, în măsura în care tipurile
sunt adecvate ansamblului de „tipificaţii”, Schutz explică realitatea socială, ca fiind construită de
către actori, iar structurile sociale, ca momente ale proceselor interacţiunii subiective a actorilor.
Astfel, fiecare persoană, în principiu, se bazează pe certitudinea pre-conceptuală că el și toți
oamenii din jurul său interpretează în același mod obiectele, faptele și evenimentlee comune.
Această încredere face ca socialitatea să fie posibilă. În lumea vieții, o persoană se supune la ceea
ce văd alții, cu încrederea că ei văd același lucru ca și el și înțeleg acest lucru așa cum face el. Mai
simplu spus, în teoria lui Schütz, societatea este o construcție intersubiectivă a lumii vieții.
Actele de interpretare repetate comise de oameni creează conexiuni semantice stabile, iar acestea,
la rândul lor, formează situații sociale tipice. Astfel de tipificări simplifică realitatea socială și îi
conferă încredere. De vreme ce oamenii cresc într-un mediu lingvistic, dobândesc tipaje acceptate
în general prin limbaj.
Așadar, schema este destul de clară: realitatea semnificativă este întotdeauna precedată de o lume
a viații (the everyday life) prereflexivă în care o persoană interacționează cu ceilalți pe baza
relațiilor de încredere, pentru că crede că percep și înțeleg lumea în același mod. Aceste interacțiuni
din lumea vieții formează un spațiu intersubiectiv specific, pe care suntem obișnuiți să-l numim
societate.
Cu alte cuvinte, societatea în general nu se bazează pe gândire, ci pe obișnuința de a acționa în
situații adecvate într-o manieră adecvată, iar modurile de acțiune sunt asimilate fără a fi supuse
chestionării de către individ în procesul de socializare. Există, totuși, excepții. Uneori, modelele
obișnuite nu reușesc, astfel el fiind modificate. Dar modificarea tipificațiilor nu înseamnă
transferul activității sociale a unei persoane la nivel de reflecție, ele în continuare rămân nesupuse
chestionării - se formează doar un nou obicei.
Influențat de gândirea lui Alfred Schutz, G. Garfinkel susține că structura socială afectează
conștiința individului prin așteptările de fundal percepute de individ. Indivizii le oferă un sens
rațional personal și uneori le deformează semnificativ. Individul obișnuit nu este conștient că în
activitățile sale zilnice devine subiectul interacțiunii sociale și al creării realității sociale. Potrivit
sociologului, viața socială pare ordonată doar pentru că membrii societății sunt activ ocupați dând
sens tuturor ceea ce se întâmplă în procesul de comunicare.
Berger P. și Luckmann T. în Construirea socială a realităţii14 analizează modul de construire a
realității pornind de la premisa că omul are corp, astfel el se construiește pe sine ca pe o ființă
subiectivă. Construcţia omului de către sine însuşi este întotdeauna şi inevitabil o acţiune socială.
Omul nu se poate dezvolta ca om în izolare, aşa cum nu poate să creeze în izolare un mediu
înconjurător uman. Prima fază în crearea instituţiilor este habitualizarea (obişnuinţa). Prin simpla
existenţă a lor, instituţiile controlează comportamentul omului, impune modele prestabilite, care
conferă comportamentului una dintre multele orientări posibile din punct de vedere teoretic.
Lumea instituţionalizată este percepută ca realitate obiectivă. Aceasta are istoria sa, care a existat
până la naşterea individului şi va continua să existe după moartea lui. Biografia individuală este
percepută ca un episod din istoria obiectivă a societăţii. Instituţiile, în calitate de fenomene istorice
şi obiective apar pentru individ ca fapte incontestabile. E important să avem în vedere faptul că
obiectivitatea lumii instituţionalizate este creată de om – este o obiectivitate construită. Astfel,
autorul propune o analiză a construcției realității sociale prin recurs la modul de construire a
omului pe sine însuși. Problematica acţionalistă a sociologiei fenomenologice, reprezentată de Th.
Luckman şi de P. Berger insistă asupra conceptelor de realitate şi cunoaştere definind realitatea
drept „caracteristica proprie acestor fenomene pe care noi le recunoaştem ca fiind independente de
voinţa noastră”, iar cunoaşterea „ca certitudine a faptului că fenomenele sunt reale şi posedă
caracteristici precise”.
O să revenim aici la Searle pentru a înțelege legătura dintre realitatea socială, modul ei de
constituire și limbaj. Conform lui Searle, după cum am zis și în prima parte a lucrării de față,
realitatea socială este construită din fapte instituționale și intenționale. Pentru ca acest fapt să fie
posibil, Searle susține că avem nevoie de un alt fapt insitituțional - limbajul. Un obiect sau un
fenomen, este utilizat/văzut într-un fel sau altul doar în termenii intenționalității colective. Condiția
suficientă pentru ca un fapt să fie dependent de vorbire este ca acesta să îndeplinească alte două
condiții. Mai întâi, reprezentările mentale de tipul gândirii trebuie să constituie, parțial, faptul
respectiv. Și apoi, reprezentările în cauză să fie dependente de limbaj. Există fapte indendente de
limbaj, care continuă să existe în lipsa acestei instituții. Atunci când vorbim despre realitate socială
ne referim la fapte dependente de limbaj. Funcționalitatea faptelor sociale este determinată prin
intermediul intenționalității colective, a ceea ce Rousseau numea contract social. În urma atribuirii
de funcții statut obiectelor, eveniment care are loc nemijlocit prin intermediul limbajului, o
comunitate creează ceea ce numim realitate socială.

14
Bergher P., Luckman T., The social construct of reality. London: Penguin Books, 1991, p. 53
Astfel, în filosofia contemporană, se poate observa o mișcare duală gândirii, pe de o parte, de la
analiza limbajului la o nouă înțelegere a conștiinței, iar, pe de altă parte, în direcția opusă, de la
fenomenologia conștiinței la teoria pragmatică a limbajului. Este interesant faptul că ambele
strategii intelectuale ajung la rezultate destul de similare sub forma ideii de raționalitate
comunicativă. În filosofia limbajului lui J. Searle se pot distinge trei concepte de conștiință. 1.
Conștiința ca „secțiune transversală în lume”, ca graniță dintre „semnificativ” și „nesemnificativ”.
2. Conștiința ca intenționalitate colectivă, sursă de fapte instituționale într-un sens larg. 3.
Conștiința personalității, care produce o clasă specială de fapte instituționale - „promisiuni /
obligații” - semnificative numai din poziția subiectului individual. Pentru un studiu compreensiv
al realității sociale și al acțiunii raționale umane este necesară combinarea analizei limbajului și
analiza conștiinței într-o singură strategie cognitivă.

4. Concluzii
Dacă conform paradigmei raționaliste realitatea socială se instituie prin intermediul ideologiei, a
aparatului ideologic de stat, individul fiind privit aici ca subiect pasiv, care nu participă la insituirea
ordinii și vieții sociale, în cadrul paradigmei intenționaliste se încearcă o analiză critică a
pozitivismului sociologic, inclusiv a marxismului. Aici sunt criticate principiile pozitivismului
sociologic. Pe de o parte, este criticat obiectivismul social, adică considerarea societății ca o lume
obiectivă, asemănătoare fizică, independentă de conștiința și activitatea umană, iar pe de altă parte
atitudinea față de individ ca parte neînsemnată a proceselor sociale. Sociologia fenomenologică,
spre deosebire de sociologia marxistă, pleacă de la faptul că componenta subiectivă a activității
umane (idealuri, valori, obiective, planuri, evaluare, reglementare etc.) nu este atât o reflectare a
condițiilor materiale ale acestei activități. Imaginația, invenția, creativitatea servesc aici în calitate
de condiție prealabilă pentru schimbarea realității. Astfel, sociologia fenomenologică depășește
obiectivismul marxist, argumentând că reprezentările subiective ale oamenilor și nu numai
condițiile lor materiale ar trebui să facă obiectul unei analize sociologice. Trăim modul în care
gândim, dar nu gândim modul în care trăim. Totuși, marxiștii susțin că “absolutizând
subiectivitatea, fenomenologii aduc principiul activității conștiinței în punctul absurdului,
identificând lumea socială cu idei subiective despre ea, văzând-o ca o lume creată, creată de
intenționalitatea interacțiunilor indivizilor. O descriere fenomenologică a fenomenelor conștiinței
duce în mod necesar la o ontologizare a acestor fenomene, care pervertește adevărata natură a
realității sociale”. Știința naturală se bazează pe asumarea existenței unei lumi externe, materiale,
obiective. Din punct de vedere științific (și pozitivist), această lume naturală apare în fața unui om
de știință natural ca un set pre-constituit de obiecte care așteaptă explicația noastră (interpretarea),
de exemplu, descoperirea legilor gravitației universale, inerția etc. Sociologia fenomenologică, în
contrast cu pozitivismul, susține că tocmai accesibilitatea lumii sociale la analiza științelor sociale
este problematică, deoarece este construită prin acte de interpretare a participanților și sociologi ,
care diferă între ei. Deoarece problematica realității sociale este inițial ambiguă, este percepută
diferit de diferiți oameni.
Indivizii folosesc cunoștințe obișnuite, adică cunoștințe obținute din experiența lor personală sau
de la alte persoane, pentru a interpreta evenimentele care au loc. Cunoașterea obișnuită a lumii
este o colecție de cunoștințe tipice care ghidează și determină evaluarea și înțelegerea situațiilor
și evenimentelor sociale.

5. Bibliografie
1. Arendt H., Între trecut și viitor. Antet, 1997
2. Berger P., Luckman T., The social construction of reality. London: Pinguin books, 1996
3. Cicourel A. V., Method and measurement in sociology, London, The Free Press Glencon,
Collier-Mac Millan, 1964.
5. Douglas J. D., Understanding everyday life. Toward of sociological knowledge. London,
Routledge Kegan Paul, 1973.
6. Dubar C., Criza identităților. Editura Știința, 2007
7. Freud S.,Totem și tabu: o interpretare psihanalitică a vietii sociale a popoarelor primitive. Antet,
2010
8. Foucault M., Istoria sexualității, Volumul I, II, III. București: Univers, 2004
9. Foucaul M., Arheologia cunoașterii. București: Univers, 1999
10. Garfinkel H., Condition of succesful degradation in "American Journal of
Sociology, 1956
11. Giddens A., The Constitution of Society, University of California Press, 1984
12. Heidegger, M., Etre e temps, trad. F.Venzin, Paris, Gallimard, 1964
13. Habermas, J., Sfera publică şi dezvoltarea ei structurală, traducerea de Janina
Ianoşi,Editura Comunicare.ro, 2005
14. Hilgers M., Mangez E., Bourdieu’s Theory of Social Fields. London and New York:
Rutledge, 2015
15. Husserl, E., Cartesian Meditations (An Introduction to Phenomenology), London:
Martinus Nijhoff Publishers, 1969
16. Levinas E., Totalitate și infinit. Eseu despre exterioritate. Iași:Polirom
17. Searle J., The Construction of Social Reality, 1995
18. Searle J., Intentionality: An Essay in the Philosophy of Mind, Cambridge University
Press, 1999
19. Searle J., Rationality in Action, MIT Press, 2001
20. Buber M., Eu și tu. București: Humanitas, 1992
21. Merleau Ponty M., Fenomenologia percepției. Oradea, Aion, 1999
22. Posthum, Jurnal de studii (post)umaniste, 2017
23. Weber M., Economy and Society, University of California Press, 1922
24. Weber M., The theory of social and economic organization, Free Press, 1997