Sunteți pe pagina 1din 3

7.

CONCEPŢIILE POLITICE ALE REPREZENTANŢILOR FILOSOFIEI CLASICE GERMANE LA


SFÂRŞITUL SEC. XVIII – ÎNCEPUTUL SEC. XIX.

14.1. Immanuel Kant şi filosofia sa socială

Immanuel Kant (1724–1804), filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului
german şi unul din cei mai mari filosofi din istoria culturii apusene.

Vorbind despre concepţia politică a lui Kant, este de menţionat că el a dezvoltat ideea de „libertate”
pornind de la concepţiile sale asupra moralei. Prin libertate el nu înţelege un liber arbitru lipsit de legi, ci
libertatea de autodeterminare, de respectare conştientă a legilor, care derivă din raţiune.

Deviza lui Kant „îndrăzneşte să ştii”, să ai curajul de a te servi de raţiune, a devenit deviza mişcării
iluministe împotriva absolutismului. O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetăţeni capabili de a înţelege
democraţia şi de a gândi liber.

În lucrarea elaborată către sfârşitul vieţii, „Spre pacea eternă” (1795), Kant preconizează o comunitate a
popoarelor, o federaţie universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate
conflictele de interese ce duc la război. Premisele unei ordini paşnice ar trebui să fie:

- constituţia republicană a statelor;


- uniunea pacifică de state libere;
- libera circulaţie a cetăţenilor bazată pe un drept de ospitalitate.

În aceste condiţii ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din
concepţia etică a lui Kant.

Relaţiile dintre state ar trebui să aibă acelaşi caracter ca şi relaţiile între indivizi. O privire teoretica asupra
istoriei universale a propus-o Kant într-o broşura a sa.

Ca instrument al arhitecturii păcii, Kant a propus crearea unui organism internaţional, a unei alianţe, în
genul Ligii Naţiunilor de mai târziu (organizaţie interstatală care a existat între a. 1919–1946; Liga Naţiunilor –
precursoarea Organizaţia Naţiunilor Unite, fondată în 1945), căreia popoarele suverane să-i delege o parte din
prerogativele lor în scopul asigurării securităţii fiecăruia. Premisa pentru realizarea păcii perpetue Kant o vedea
posibilă numai dacă popoarele şi oamenii au ca îndreptar principiile justiţiei şi ale moralei, care se transpun, pe
terenul practicii sociale, în conştiinţa datoriei.

În general, gânditorul german era preocupat de problemele politice din perspectiva iluminismului
european. Lui îi aparţine întâietatea în fundamentarea sistemică a liberalismului, considerând că ideologia
liberală este unica platformă (politică) dreaptă de organizare a societăţii. Reflectând poziţiile ideologice şi
politice ale noii clase burgheze germane, Kant considera că individul este, în esenţă, o fiinţă capabilă de a fi
„stăpân pe sine însuşi” şi de aceea nu are nevoie de vreo tutelă din afară.

Un loc aparte în teoria politică kantiană problematica statului ocupă un rol major, fiind vorba despre geneza
statului (el apare în rezultatul înţelegerii dintre oameni, numită de Kant „tratat primar”), despre scopul lui
(apărarea şi dezvoltarea drepturilor inalienabile ale cetăţenilor), despre constituirea „societăţii civile de drept”
(care este cea mai măreaţă sarcină a neamului omenesc), despre formele optime posibile de organizare a statului
(sistemul republican, spune gânditorul, este cel mai legitim, iar în temeiul principiului separării puterilor
monarhia, ca formă de guvernare, este compatibilă cu republica).
14.2. Probleme social-politice în sistemul filosofic al lui Hegel

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770–1831) este cel mai important reprezentant al filosofiei clasice
germane.

Istoria universală apare, în opera lui Hegel, ca un proces logic şi progresiv rezultat al autodezvoltării.
Procesul dezvoltării istorice se împlineşte, de fiecare dată, cu „împăcarea contrariilor”, iar antiteza dintre
familie şi societatea civilă este „depăşită” prin apariţia statului. Ideea de societate civilă reprezintă treapta de
mijloc pe drumul organizării sociale de la familie la stat.

Teoria societăţii civile este expusă în operele „Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de
ştiinţă a statului” şi „Prelegeri de filosofie a istoriei”. Destinul conceptului de societate civilă în opera lui Hegel
trebuie judecat de pe un palier teoretic în care statul apare ca întruchipare absolută a ideilor universale de
libertate, dreptate şi moralitate. Totodată, statul exprimă ideea de întreg, de unitate civilă deplină şi reprezintă un
factor unic de stabilitate socială şi politică.

În Prelegerile de filosofie a dreptului gânditorul german stabileşte că la baza constituirii societăţii civile se
află trei momente esenţiale:

1. deplina coerenţă între trebuinţele individuale şi sistemul trebuinţelor sociale;


2. asigurarea libertăţii individuale; alături de ocrotirea proprietăţii,
3. impunerea unei puteri administrative care să aibă grijă de interese particulare şi comune ale societăţii.

Este necesar să precizăm că filosoful german a aşezat omul în centrul preocupărilor sale juridice, l-a definit ca
subiect al filosofiei morale şi l-a transformat în cetăţean, ca membru deplin al societăţii civile.

Trebuie să reţinem că Hegel a fost, în primul rând, un filosof idealist, a cărui gândire nu a încremenit la nivelul
unui cult al statului, adică la nivelul spiritului obiectiv; el a fost profund şi definitiv ataşat de ideea absolută.
Una din nuanţele subtile ale spiritului universal se referă la spiritul-naţiune.

Sistemul filosofic hegelian constituie vârful de lance al idealismului filosofic german. Este adevărat, Hegel a
acceptat, spre finalul vieţii, soluţia monarhiei constituţionale ca modalitate ideală de guvernare. Filosoful
german a emis însă idei cu caracter general-uman şi a elaborat o filosofie a dreptului profund etică. I s-a părut
raţional lui Hegel să construiască un sistem de organizare politică după modelul cetăţii ateniene din Grecia
antică. I s-a părut natural să acorde maxime prerogative reprezentantului absolut al statului şi nu filosofului,
contrar procedurilor lui Platon din dialogul „Republica”. În a sa filosofie a istoriei Hegel a apărat punctul de
vedere al unui stat ideal considerat ca entitate subiectivă transcendentală care îşi are propria raţiune de a fi. Cu o
constituţie mai apropiată de realitatea ontologică de cât de realitatea social-politică, ideea statului hegelian a
devenit forma cea mai grăitoare de manifestare a „raţionalului în sine şi pentru sine”, statul fiind expresia etică a
libertăţii umane.

14.3. Ideile politice ale lui Fichte şi Schelling


Johann Gottlieb Fichte (1762–1814) este unul din succesorii lui Kant. În operele Bazele doctrinei
ştiinţei (apărută în prima versiune în 1794); Sistemul moralităţii (1798), Destinaţia omului (1800) a avansat
ideea posibilităţii dispariţiei statului dizolvat în societate ca urmare a generalizării, la nivelul tuturor
segmentelor de opinie, a normelor morale promovate de cultură şi civilizaţie specifice păturilor sociale
superioare. În Critica oricărei revelaţii se arată că moralitatea, ce domină din adâncul fiinţei sale întreaga
personalitate spirituală, constituie o trăsătură a reformatorului moral, iar lucrarea Cuvântări către naţiunea
germană a avut un rol deosebit de mobilizator în redeşteptarea sentimentului naţional al tuturor germanilor.

Fichte porneşte de la gândirea lui Kant, din care îşi însuşeşte, în primul rând, acel principiu criticist, conform
căruia libertatea constituie principiul absolut.
Între idealul de libertate al lui Fichte şi cel dezordonat şi anarhic al mişcării „Sturm un Drang” (Furtună şi
Avânt) se deschide o prăpastie de netrecut. Fichte visează o libertate în sens mai mult vag romantic, care se
produce şi se reproduce pe sine prin sine. Libertatea, depăşindu-şi permanent propriile sale creaţii care ar
putea s-o limiteze, constituie principala forţă a progresului, respingând totuşi ideea de activitate arbitrară,
iraţională în esenţa sa. Libertatea lui Fichte se defineşte ca fidelitate faţă de raţiune şi ordinea sa. Ea este
perseverare a raţiunii în ea însăşi, dar şi o educaţie cu o largă deschidere socială, căci libertatea personală nu se
poate obţine decât în cadrul colectivităţii, care se asociază pe indivizi. Atomismul social al Iluminismului este
străin gândirii lui Fichte, atrasă mai degrabă de exigenţă romantică a totalităţii.

După Fichte, libertatea nu se poate obţine în mod individual, izolat; ea poate fi asigurată doar omenirii ca
totalitate, fiind rezultatul efortului ei comun. Întrebarea gânditorului german este următoarea: dacă lucrurile
alcătuiesc o lume separată, independentă, supusă legilor rigide ale determinismului, cum poate fi această lume
cadrul exterior în care se realizează libertatea umană, cum poate să devină conţinutul acestei lumi material al
acţiunii omeneşti libere. Domeniul realităţii, în care este valabil principiul cauzalităţii, nu poate constitui locul
de manifestare al libertăţii. Dacă libertatea este absolutul, aşa cum credea Kant, atunci adevărata realitate nu e
ceea ce este, ci ceea ce trebuie sa fie.

Libertatea însăşi constituie, după Fichte, o realitate ideală. Ea nu este o realitate în sensul de ceva împlinit,
ci ceva care se împlineşte, o activitate care permanent se face, ce tinde permanent să se realizeze pe ea însăşi.
Tocmai pe acest motiv, libertatea nici nu poate fi ceva de natură materială, ci numai de natură spirituală.
Această activitate se produce numai pe ea însăşi. Îşi scoate creaţiile din ea însăşi, căci în afara sa nu mai există
nicio altă realitate.

Friedrich Wilhelm Schelling (1775–1854), filosof german, a fost, în prima perioadă a activităţii sale, unul din
reprezentanţii de seamă ai idealismului german, dar mai târziu a devenit tot mai influenţat de romantism. În
primele sale lucrări filosofice întitulate „Asupra posibilităţii unei reforme a filosofiei în genere” (1794) şi
„Despre Eu ca principiu al filosofiei” (1795), el dezvoltă în continuare ideile lui Fichte. Schelling încearcă să
repună natura în drepturile ei şi în opera „Ideal asupra unei filosofii a naturii” (1797).

Schelling încearcă să creeze un sistem filosofic nou al idealismului obiectiv, precum şi un curent denumit
„filosofie pozitivă”, adică o filozofie, care preţuind şi subliniind şi elementele neraţionale, emotive, ale
existenţei, întregeşte „filosofia negativă”, pur raţională.

Valoarea morală supremă, în opinia lui Schelling, este libertatea: „Începutul şi sfârşitul oricărei filosofii este
libertatea”. Ce este Eul pentru fiecare dintre noi? După Schelling, Eul este subiectul tuturor cunoştinţelor sale –
subiectul psihologic. Eul şi non-eul sunt termeni corelativi, adică ei nu pot exista de sine stătător unul faţă de
altul.

O problemă importantă ce l-a preocupat pe filosoful german a fost cea a vocaţiilor spirituale ale omului,
moravul, spiritul şi sufletul. Schelling îşi pune scopul să creeze o „filosofie populară”, care ar fi accesibilă
pentru toţi, numită „epocile mondiale”, pe care însă nu a terminat-o. Această filosofie trebuia să vizeze trei
epoci – trecutul, prezentul şi viitorul.