Agnès –monolog

„Şcoala nevestelor”- Molière

Vei crede că-i poveste, şi-i totuşi adevăr. Lucram la o scufie, sus pe
balcon, când iată,un tânăr foarte bine în stadă se arată, şi cum remarcă umila mea
prezenţă, adânc se ploconeşte făcând o reverenţă. Nevrând să par mojică, pe loc, la
rândul meu, prin altă reverenţă l-am salutat şi eu. El face încă una plecându-se
profund. Tot printr-o reverenţă la rândul meu răspund. El se întoarce şi face o a treia.
Eu nu mă dau bătută, răspund şi la aceea. El trece încă o dată, de două ori, de nouă
ori, eu, care cu privirea mea mereu îl urmăream, o nouă reverenţă la rândul meu
făceam. Noroc că într-aceste şi noaptea a venit... Alminteri cine ştie, mergeam la
infinit, deoarece în cazul în care mă dădeam bătută, ar fi putut să creadă că eu sunt
prost crescută.

Dimineaţa, şezând în prag, aci, veni la mine o babă, şi astfel îmi grăi:„Copila mea,
Prea-sfântu-i supărat. Mă tem din cer să nu trimită asupra ta blestem, el te-a făcut
frumoasă, tu însă cu păcat te foloseşti de harul ce ţie ţi l-a dat. Deci află că un suflet se
plânse chiar acuşi de rana dureroasă pe care i-o făcuşi.

– Un om rănit de mine? Întreb atunci mirată.

– De tine, zice baba. Rănit de moarte, vai! E tânărul pe care aseară-l salutai.

– Dar cum se poate una ca asta, zic. Făcui să cadă din greşeală vreo oală în capul lui?

– E asta-i! zice baba. Nu fuse nici o oală. Cu ochii tăi, frumoaso, mi l-ai băgat în
boală.

– Vai, Doamne! zic. Asemeni cuvinte mă uimesc. La ochi sunt eu bolnavă şi lumea
îmbolnăvesc? – Da , zice baba. Curge din ochii tăi otravă, şi nu cunoşti, măicuţă,
puterea ei grozavă.Sărmanul om tânjeşte, puterile îl lasă, şi dacă -zice baba cea
miloasă- nu vrei să fii cu el puţin mai milostivă, în trei sau patru zile îi rupem de
colivă. – Vai Doamne!, zic. Aş plânge dedurere. Dar mie, bietul tânăr, ce ajutor îmi
cere? – Îţi cere, zice baba, un lucru de nimic. Să vie să te vadă şi să vorbiţi un pic.
Privirea ta, atâta mai poate să-l învie, căci pentru boala asta nu-i altă doftorie. – Vai -
zic eu- bucuroasă, păi, dacă e aşa, să vină să mă vadă de câte ori o vrea!

Şi astfel veni la mine şi-l vindecai de boală. Acuma spune singur, făcui vreo greşeală?
Aş fi putut rămâne aşa, nepăsătoare, ştiind că, fără mine, sărmanul tânăr moare? Eu,
care simt însuflet durerea orişicui, şi care plâng în hohot când văd murind un pui?