Sunteți pe pagina 1din 4

Explicaţi de ce psihologia teologică, cea filosofică şi cea ştiinţifică nu se exclud una pe

cealaltă, ci pot fi privite ca fiind complementare.

În opinia mea aceste trei teorii ale psihologiei, cea teologică, cea filosofică şi cea ştiintifică,
nu se exclud una pe cealaltă deoarece toate au contribuit la desluşirea cunoaşterii sufletului
uman. Cunoaşterea sufletului nu poate fi abordată unitar, doar dintr-o singură perspectivă ci
trebuie analizată din mai multe puncte de vedere, ca un tot unitar.
Aceste teorii sunt complementare, chiar dacă abordează diferit cunoaşterea sufletului,
deoarece fiecare contribuie la construirea imaginii de ansambul a acestuia.
Astfel, teoria teologică priveşte sufletul ca o creaţie a Zeului, cercetând rădăcinile pacatului,
formele sub care se înfăţişează ele şi virtuţile prin care se poate reface legtura divină. În
concepţia teologilor sufletul are ca atribute nemurirea, conştiinţa, libertatea de alege, acesta
aparţinând unei alte lumi decât cea fizică.
Teoria filosofică abordează problema sufletului în funcţie de modul în care filosoful
concepe lumea transcendentă, de dincolo de vizibil, iar în funcţie de abordarea sa subiectivă
capătă sens şi lumea observabilă.
În concepţia platonică despre suflet se evidenţiază ideile religioase ale mai multor secte
antice cât şi teoria despre Idei. De aceea Platon a fost considerat ca fiind cel dintâi teolog, iar
concepţia lui despre suflet, o concepţie religioasă. Această psihologie "teologică" va forma apoi
temeiul doctrinei politico-sociale platonice. De asemenea Platon a căutat să dovedească, într-un
mod ştiinţific, că sufletul este nemuritor, reprezentând ideea că eul, sufletul individual, este ne-
muritor şi etern.
Ideile filosofilor au fost preluate şi dezvoltate de uni teologi şi viceversa, filosofii au preluat
şi dezvoltate ideile unor teologi.
Teologia ştiinţifică ia în calcul doar lumea observabilă, ea are ca scop observarea
sistematică, testarea, chestionarea, experimentarea, măsurarea şi verificarea proprietăţilor
psihicului.
Aşadar cum spunea şi Platon că sufletul are trei facultăţi, şi anume facultatea de a gândi,
raţiunea, care se află în cap, facultatea afectelor şi a sentimentelor, care îşi are locul în piept şi
facultatea poftelor ce se află în pantece, consider că omul este interesat atât de descoperirea
legăturilor sufleteşti cu divinitatea cât şi de problemele sale şi ale lumii înconjurătoare, fiind
necesară existenţa unei armonii între aceste teorii.
Menţionaţi cât mai multe asemănări şi deosebiri între senzaţii şi percepţii şi de asemenea,
realizaţi acelasi proces comparativ şi între percepţii şi reprezentări.

Senzaţiile, percepţiile şi reprezentările sunt procese cognitive inferioare care reflectă,


primesc şi prelucrează informaţiile din lumea înconjurătoare a omului cât şi din propria lui lume
subiectivă.
Analizând senzaţiile şi percepţiile putem observa că ambele sunt procese cognitive
inferioare care oferă informaţii despre însuşirea obiectelor şi fenomenelor lumii reale.
Aceste însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor atât la senzaţii cât şi la percepţii se reflectă în
condiţiile unei acţiuni directe ale acestora asupra organelor de simţ.
O altă asemanare între senzaţii şi percepţii este accea că ambele controlează benefic
conduitele actuale ale individului.
De asemenea, atât senzaţiile cât şi percepţiile reprezintă condiţii absolut necesare unei vieţi
psihice normale iar în absenţa lor nici un alt proces cognitiv superior nu va putea lua naştere.
Percepţia este o reconstrucţie activă a datelor pe care le primim de la mai multe organe de
simţ în timp ce senzaţia este o simplă înregistrare pasivă a unui obiect sau fenomen.
Spre deosebire de senzaţii care oglindesc diferitele însuşiri ale lucrurilor, percepţiile
reflectă obiectul în întregime, în ansamblu însuşirilor sale.
În timp ce senzaţia are cun caracter monomadal, percepţia are un caracter plurimodal,
reflectă simultan, succesiv un complex de însuşiri într-o configuraţie specifică, proprie acelui
obiect reflectat şi au un înţeles logic pe baza căruia putem deosebi acel obiect de altele.
Percepţia în comparaţie cu senzaţia este inferenţială, în sensul că permite indivizilor să
completeze informaţia care lipseşte din senzaţiile brute.
Spre deosebire de senzaţii, percepţiile se fondează pe cunoştinţele anterioare care
influenţează modul actual de percepere.
În actul perceptiv sunt implicate operaţiile gândirii, precum analiza şi sinteza, dând astfel
percepţiei un caracter complex comparativ cu senzaţia.
În ceea ce priveşte analiza percepţiilor şi a reprezentărilor constat că acestea sunt
asemanătoare deoarece ambele sunt procese cognitive senzoriale, de cunoaştere prin intermediul
organelor de simţ.
Atât percepţiile cât şi reprezentările reflectă imagini concrete ale unor obiecte şi fenomene
şi au un caracter figural, intuitiv. De asemenea, ambele produc efecte fiziologice şi emoţii, fiind
legate intim de mişcare.
Analizând deosebirile se observă că în timp ce percepţia se realizează şi se desfăşoară
numai în prezenţa obiectului şi sub acţiunea directă a acestuia asupra organelor de simţ,
reprezentarea se produce şi se desfăşoară în absenţa obiectului.
În timp ce percepţia are un caracter direct, nemijlocit, reprezentarea are un caracter mijlocit
ea realizându-se în funcţie de percepţie.
Imaginea perceptivă are o claritate pregnantă şi un volum de informaţii mai mare
comparativ cu reprezentarea care este relativ palidă şi posedă un volum mai mic de date, de
detalii.
Percepţia reflectă în manieră nediferenţială atât însuşirile semnificative, relevante cât şi pe
cele secundare, accidentale, spre deosebire de reprezentare care reflectă preponderent
caracteristicile pregnante, semnificative.
Reprezentarea reflectă însuşirile comune ale mai multor obiecte individuale, dobândind
atributul generalităţii, pe când percepţia reflectă însuşiri individual-particulare şi se referă la
identitatea obiectelor concrete.
Libertatea de intervenţie a subiectului în structurarea imaginii este mai mică în cazul
percepţiilor şi mai mare în cazul reprezentărilor.
Prezentaţi care sunt principalele diferenţe dintre teoria lui Guthrie şi teoria lui
Thorndike. Încercaţi de asemenea să descoperiţi care dintre intuiţiile lui Guthrie vor juca un
rol important în teoriile lui Skinner şi Tolman.

Guthrie, prin teoria sa, afirmă că în învăţare nu este nevoie de întărire deoarece simpla
asociere prin contiguitate este suficientă.
Spre deosebire de teoria lui Thorndike unde recompensa avea un rol decisiv în învăţare, fiind
singurul factor determinant al conexiunilor dintre stimul şi răspuns, Guthrie a arătat că rolul
recompensei nu este decisiv, aceasta nu mai determină conexiuni între stimul şi răspuns, ci are
rol de a selecta deprinderile utile, ea fiind cea care alege comportamentele adaptate, jucând rolul
unui administrator care decide ce anume este reţinut şi ce nu.
Recompensa nu măreşte posibilitatea producerii raspunsului, aşa cum susţinea Thorndike, ci
aceasta reduce posibilitatea apariţiei unui răspuns neadecvat în viziunea lui Guthrie.
Învăţarea nu mai este un proces ca la Thorndike ci se realizează spontan, aceasta fiind în
viziunea lui Guthrie o asociere spontană între stimul şi raspuns, accentul căzând pe naturaleţea
actului de învăţare.
Spre deosebire de teoria lui Thorndike unde stimulul determina răspunsul, în teoria lui Guthrie
stimulul însoţeşte răspunsul, aceştia asociindu-se prin simpla contiguitate.
Dacă în cazul teoriei lui Thorndike repetiţia are un rol important, în cazul lui Guthrie aceasta
nu mai este importantă deoarece un model de stimuli îşi capătă întreaga forţă asociativă cu
ocazia primei asocieiri cu o reacţie.
Elementul prim al comportamentului este în viziunea lui Guthrie învăţarea mişcării. Mişcările
pot fi determinate de stimuli externi, dar ele pot produce la rândul lor alţi stimuli care devin surse
ale unor noi mişcări.
Dacă în cazul teoriei lui Thorndike situaţiile problemă sunt o regulă, în cazul teoriei lui
Guthrie situaţiile problemă sunt o excepţie.
Intuiţiile lui Guthrie vor juca un rol important în teoriile lui Skinner şi Tolman, acestea vor
influenţa direct teoriile celor doi datorită faptului ca Guthrie atribuie învăţării un caracter spontan
care lărgeşte mult aria învăţării.