Avva Daniil Catunakiotul-Sfatuire Despre Desavarsirea Crestina

AyvA DANUL CATUNAKIOTUL
SFATUIRE
DESPRE DESĂVÂRŞIREA CREŞTINA
sau
Cum să se comporte creştinul în lume
Traducere din limba greacă de pr. dr. Constantin

Petrache
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului

Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă 2011
Prolog
2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DANUL
CATUNAKIOTUL, monah
Sfatuire despre desăvârşirea creştină / monahul
Daniil Catunakiotul; trad.: pr. dr. Constantin Petrache. -
Galaţi: Egumenită ; Alexandria : Cartea Ortodoxă, 2011
ISBN 978-606-550-051-8
ISBN 978-606-529-146-5
I. Petrache, Constantin (trad.) 2
Este tuturor cunoscută vieţuirea sfântă şi lucrarea
plină de sfinţenie a fericitului întru pomenire Bătrânul
nostru Avva Daniil Catunakiotul.
Sfântul acesta Bătrân al nostru, Cuviosul Daniil, se
arată astfel şi din multele sale scrieri ce ne-a lăsat, din
care cu ajutorul Domnului nostru şi cu mijlocirile sale
sfinte, am editat şapte volume, ce au avut şi continuă să
aibă un ecou deosebit şi folos duhovnicesc în vremurile
noastre fiind că nu conţin literatură, ci trăiri sfinte.
Fericitul întru pomenire Bătrân al nostru era strâns
legat frăţeşte cu Sfântul Nectarie, de asemenea cu
scriitorul de excepţie Alexandros Moraitidis şi cu aproape
toţi marii duhovnici şi intelectuali ai vremii sale, cărora le
dădea răspunsuri mântuitoare; relaţiile şi faptele acestea
se văd şi in lucrările sale duhovniceşti.
Mulţumim fratelui nostru în Hristos, părintelui
Constantin ce a avut buna alegere de a traduce lucrarea
de fată în limba română.
3
Credem de pe acum că va oferi mult folos du-
hovnicesc fraţilor români.
Cel mai mic între monahi, ieromonahul Grigorie,
Obştea Daniileilor, Catunakia.
Cuvânt introductiv
Personalitatea şi lucrarea monahului Daniil

Catunakiotul
Urcând astăzi treptele de la arsanaua Schitului Sfânta

Ana Mică, la un moment dat îşi face apariţia grupul de
clădiri impunătoare ce alcătuiesc renumita Chilie a obştei
Daniileilor. Primul nevoitor ce a dat viaţă acestei obşti a
fost fericitul întru pomenire Daniil monahul. Numele său
este pronunţat în întreg Sfântul Munte cu adânc respect
şi deosebită apreciere atât faţă de persoana sa cât mai
ales faţă de tradiţia ce s-a născut din nevointa de
cincizeci de ani a Avvei Daniil în acest loc binecuvântat.
Toţi cei ce l-au cunoscut îndeaproape, clerici şi laici,
monahi sau oameni din lume, mărturisesc cu admiraţie,
dar şi cu recunoştinţă personalitatea acestui ascet
contemporan, împodobit cu daruri ale firii, precum şi cu
rare daruri spirituale. Blând, smerit, de o liniştire şi de o
discreţie deosebită, rară pentru vremurile noastre,
binecuvântat cu darul deosebirii duhurilor, Avva Daniil
4
din pustiul de la Catunakia a fost cu siguranţă una din
cele mai alese chipuri ale monahismului aghiorit al
veacului al XX-lea.
Rândurile ce urmează a fi citite şi cercetate cu atenţie
de cititorul român sunt scrisori ale Avvei către fii
duhovniceşti „chinuiţi", derutaţi şi influenţaţi de
curentele proeuropene de la sfârşitul veacului XIX şi
începutul veacului XX, ce tăgăduiau necesitatea rân-
duielilor de secole ale vieţii bisericeşti, precum postul,
slujbele bisericeşti, pregătirea pentru Dumnezeiasca
împărtăşanie. Toate aceste practici ortodoxe prin ex-
celenţă sunt prezentate şi argumentate cu grijă şi dra-
goste părintească, precum şi cu o exactitate - acrivie -
teologică de excepţie, fapt pentru care am considerat ca
fiind foarte folositor şi actual pentru creştinul ortodox de
astăzi a le cunoaşte cu temeinicie.
înainte, însă, de a ne împărtăşi de experienţa
duhovnicească a Avvei Daniil, am socotit de cuviinţă a
scrie câteva rânduri despre traseul său spiritual ca să
numim aşa călătoria sa de la tânărul evlavios din cetatea
Smirnei la Bătrânul înţelept, îndrumător şi păzitor al
atâtor suflete de monahi şi laici ce s-au bucurat de
sfaturile şi rugăciunile sale.
începuturile
5
AVVA HANUL CATUNAKIOTUL Sţătuire despre desăvârşirea creştină
Tânărul Dimitrios Dimitriadis s-a născut

în 1844 în renumitul port la Marea Egee, Smirna sau
Izmir, cum îl numesc turcii până azi. Era cel mai mic fiu al
unei evlavioase familii creştine. în atmosfera aceasta
familială se va deprinde de mic cu rugăciunea, mai ales
cu cea a inimii. Tatăl său era fabricant de mobilă, iar
tânărul Dimitrios alerga prin tot cartierul fiind un bun
prieten cu toţi vecinii. Unul dintre aceştia, Anastasis, ce
ştia tainele preparării săpunului tradiţional, îl învăţă pe
băiat ce înseamnă privegherea şi asceza. Deseori
mergeau în natură şi citeau din scrierile marilor asceţi ai
Ortodoxiei. Astfel citirea cărţilor sfinte devine marea
dragoste a tânărului Dimitrios, care era deja atras de
viaţa îngerească a monahilor.
- Dacă vreţi să întâlniţi virtutea şi sfinţenia mergeţi în
Sfântul Munte, spunea deseori bătrânul Anastasis
tinerilor adunaţi în jurul său.
Dorul tânărului pentru modul de viaţă al monahilor
este greu încercat de neaşteptata trecere la Domnul a
tatălui său, eveniment ce-1 obligă să ajute mai mult la
întreţinerea familiei, paralel cu grija pentru studii la unul
dintre colegiile creştine ale oraşului. Deşi aleargă zi
lumină, ocupându-se cu comerţul, îşi făcea întotdeauna
lecţiile pentru şcoală, fără să neglijeze citirea cărţilor
sfinte şi rugăciunea inimii.
6
La vârsta de 19 ani ia hotărârea de a face

un pelerinaj la mănăstirile şi sihăstriile din insulele
Egeului pentru a cerceta bărbaţi sfinţi ce se nevoiau în
aceste aşezăminte. Momentul de referinţă pentru
urcuşul duhovnicesc al tânărului a fost întâlnirea cu Avva
Arsenie din Insula Păros, om sfânt cu darul vederii înainte
ce se nevoia la Mănăstirea Sfântului Gheorghe din aceas-
tă insulă. Cuviosul îl îndeamnă să se închinovieze la
Mănăstirea Sfântului Panteleimon din Muntele Athos, să
cunoască mai întâi viaţa de obşte, căci „vede" că voia lui
Dumnezeu cu acest tânăr este să-şi încheie călătoria prin
această viaţă la poalele Athos-ului.
înainte de a se dărui cu totul petrecerii monahale se
întoarce în oraşul natal pentru a lua binecuvântarea
maicii sale ce, într-adevăr, îl va binecuvânta spunându-i:
„Acum, fiul meu, mergi în pace şi harul lui Dumnezeu să
te păzească pe drumul pe care l-ai ales".
Monah în Cetatea Athonită
Astfel în anul 1864 se închinoviază la mănăstirea

Sfântul Mare Mucenic Panteleimon în Muntele Athos,
după sfatul cuviosului Arsenie. Hotărârea iniţială a
sinaxei părinţilor de aici este de a nu-1 primi deoarece
locuitorii Smirnei nu aveau nume de buni creştini, însă,
văzând zelul şi insistenţa tânărului au fost de acord de a-i
7
acorda totuşi o şansă. Săvârşeşte toate

ascultările (grija faţă de monahii în vârstă, spălatul
marmurei la paraclisele mănăstirii, privegheri cu
rugăciunea inimii, lucrarea traistelor - dorvas - din păr de
capră) cu acelaşi zel, fără împotriviri, lepădân-du-se de
sine în fiecare clipă a slujirii sale.
A sosit şi clipa sfântă şi mult dorită: tunderea în
monahism. Părintele egumen, luând în calcul aprecierile
desosebite ale monahilor ce l-au avut sub ascultare pe
tânărul Dimitrios, hotărăşte primirea sa în „braţele
părinteşti" ale Mântuitorului Hristos pentru a se îmbrăca
cu haină nouă şi cu nume nou: monahul Daniil.
Continuă ascultările ce i se încredinţează, în-văţând
să împletească ciorapi călugăreşti, învăţând de asemenea
şi tehnica picturii icoanelor. Deseori este chemat de
egumen pentru a-i citi slujbele la stăreţie şi pentru a face
treabă de secretar al mănăstirii.
încercări şi ispite
Urmează o perioadă de grele încercări pentru

monahul Daniil, începând cu conflictele din Mănăstirea
Panteleimon unde numărul crescând al monahilor ruşi îl
convinge pe Patriarhul Ecumenic de a numi primul stareţ
rus în 1876. Monahul Daniil, ce avusese în ultimii ani
8
ascultarea de secretar al ultimului stareţ

grec, este obligat să părăsească pentru o perioadă
Sfântul Munte, punându-se în slujba Mitropolitului de
Thessalonic. Acesta apreciind caracterul monahului
aghiorit, îl trimite la Mănăstirea Sfintei Mucenite
Anastasia Izbăvitoarea de otravă, pentru a ajuta la
revigorarea duhovnicească şi liturgică a vieţii de aici. Se
reîntoarce destul de repede în Grădina Maicii Domnului,
fiind primit la Mănăstirea Vatopedi, unde întârzie a-şi
începe slujirea din cauza unei boli ce-1 răpune la pat.
Punându-şi toată încrederea în Maica Domnului, învinge
boala, începând astfel, o nouă perioadă de slujire la
arhondaricul mănăstirii unde impune rânduiala,
curăţenia, ospitalitatea aghio-ritică şi discuţiile cu folos
duhovnicesc cu pelerinii ce căutau odihnă sufletească şi
îndrumare spirituală, înlăuntrul său, însă, ardea dorul
după viaţa şi rânduiala monahală de obşte, ştiut fiind că
în vremea aceea
Mănăstirea Vatopedi avea viaţă de sine. Dumnezeu
rânduieşte ca el să călătorească în oraşul natal ca trimis
special al mănăstirii. Aici retrăieşte amintiri şi adună
informaţii despre sfârşitul maicii sale şi despre fraţii săi.
Mult doritul pustiu
9
în 1881 monahul Daniil se reîntoarce la

Mănăstirea Vatopedi hotărât de a găsi un loc de liniştire
în pustiul athonit. Astfel, el se instalează într-o casă
sărăcăcioasă cu două camere şi un bazin de apă în re-
giunea Catunakia. începe să se nevoiască aici cu mare
bucurie şi nădejde în iconomia divină. Rugăciunea inimii
este principala lui ocupaţie; de asemenea el împleteşte
ciorapi şi pictează icoane. Greutăţile materiale sunt
deosebit de mari. în primul rând trebuie să se îngrijească
de bazinul ce aduna apa de ploaie, alte surse de apă
neexistând la Catunakia până în anii 70. Toate aceste
greutăţi sunt însă umbrite de bucuriile şi trăirile tainice
ale harului ce lucra în fiinţa sa. Trei ani şi jumătate
petrece singur ca vechii pustnici ai Egiptului primelor
veacuri. Nu sunt mărturii despre această perioadă de
trăire isihastă a Avvei. După aceşti trei ani şi jumătate,
sosesc primii ucenici sub ascultarea Bătrânului Daniil:
monahii Ştefan, Gherasim, Gherontie, Nifon.
Mica obşte începe o lucrare de organizare serioasă
prin răsădirea de măslini, a unei grădini de zarzavaturi,
precum şi începerea construirii de chilii şi a unui sfânt
locaş de cult pentru oficiile liturgice ale părinţilor de aici,
dar şi din întreaga regiune. Astfel la 1 ianuarie 1906 are
loc târnosirea sfântului locaş ce va deveni principalul
centru liturgic al regiunii Catunakia şi simbol al unităţii de
viată şi credinţă al pustiului athonit.
10
Lucrarea Avvei Daniil
Monahul Daniil şi obştea sa devin din ce în ce mai

cunoscuţi prin frumoasa tradiţie ce se înfiripează aici,
atât prin frumuseţea slujbelor, cât şi prin trăirea plină de
har, părinţii fiind căutaţi de creştinii însetaţi de
cunoaştere şi de îndrumare spirituală. Trimişi ai ţarului
Rusiei, teologi şi scriitori ai vremii vor să se folosească de
sfaturile Avvei Daniil, farul Ortodoxiei din pustiul athonit.
Patriarhia Ecumenică îi încredinţează misiunea de a
combate rătăcirile teologului Apostólos Makrakis ce,
insistând asupra unei revigorări morale a societăţii, fără o
bază spirituală constituită din asceza personală şi din
cunoaşterea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi consideraţi
depăşiţi de cerinţele vremurilor, propovăduia învăţături
neortodoxe cu privire la structura şi mântuirea sufletului.
Epistolele sale către fii duhovniceşti, către profesori
şi teologi ai vremii sau către diferiţi părinţi ai Sfântului
Munte sunt mărturii de necontestat cu privire la acri via
teologică a Avvei şi mai ales cu privire la virtuţile ce-i
împodobeau sufletul. Darul său divin de deosebire a
duhurilor a salvat de la pieire mulţi monahi şi nevoitori
căzuţi în împletiturile meşteşugite cu viclenie de
vrăjmaşul neamului omenesc. în acest sens vom da în
11
continuare un fragment din epistola Răspuns

a Avvei Danul către monahul Callistrat ce se nevoia,
încercând să ajungă la starea de rugăciune neîncetată,
îngrijorat de unele manifestări lăuntrice se teme ca nu
cumva să fi căzut în amăgire diavolească şi cere ajutorul
experimentatului pustnic de la Catunakia. Scrisoarea este
un tratat de teologie mistică expus cu o exactitate
filocalică precum şi cu o dragoste şi o discreţie deosebită
faţă de cel ce urma să o citească dar să şi o aplice.
„... Cuvioase Părinte, Sfinţia ta cunoşti că noi (asceţii)
avem vrăjmaş al virtuţii şi războinic de temut al petrecerii
îngereşti pe însuşi diavolul începătorul răutăţii, cel care
pizmuind cele dumnezeieşti şi darurile cele mai presus de
fire ale Duhului Sfânt, pe care din belşug le revarsă
preadulcele Iisus asupra celor ce le cer, încearcă cu toate
puterile şi pe toate căile să înşele pe nevoitori şi mai ales
pe cei aflaţi în stare de trezvie şi liniştire şi care ţintesc
viaţa contemplativă.
Acestea luându-le în consideraţie, marii Sfinţi ai
Bisericii pe care şi Cuvioşia ta îi aduci drept mărturie, ne-
au atras atenţia cu privire la practicarea rugăciunii minţii
despre care s-au vorbit şi s-au scris multe şi mai presus
de fire, dar pe care strâmbându-le şarpele cel începător
al răutăţii încearcă necontenit înşelarea multor nevoitori.
Pentru aceasta am scris Sfinţiei tale despre ma-
nifestările amăgirii şi manifestările harului pe care în-
12
cercându-le vom ocoli capcanele ascunse ale

acestui maestru al rătăcirii. Iar pentru că împletirile
vicleniei sunt multe şi greu de deosebit, de aceea toţi cei
ce prin voia lor au încercat fără îndrumător experimentat
şi neamăgit să pătrundă în filosofia acestei lucrări a min-
ţii, unii ca aceştia, cu mici excepţii, au fost înşelaţi şi în
loc să devină isihaşti, au devenit robi ai propriilor fantezii
şi bătaia de joc a demonilor. Tema rugăciunii inimii sau a
minţii este legată de partea contemplativă a vieţii
mistice. De aceea câţi au încercat, înainte de a trăi partea
practică, să ajungă la „theorie", adică la contemplarea
celor nevăzute, aceştia în mod jalnic şi vrednic de
compătimire au căzut în diverse rătăciri, după cuvântul
„fapta este mijlocul ce duce la teorie".
Atât cât priveşte partea practică a urcuşului ce
trebuie să preceadă contemplaţiei, este de folos pentru
orice ascet ce doreşte să dobândească energiile Sfântului
Duh, să o îmbrăţişeze cu o dăruire fără margini şi numai
după o asemenea punere în aplicare, numai atunci, fără
pericol va putea să evite capcanele inteligibile şi
spirituale ale vrăjmaşului, şi iarăşi amintesc faptul că fără
un Bătrân îndrumător ascetul va trece prin mare
primejdie.
Care sunt deci mijloacele părţii practice a urcuşului ce
trebuie să preceadă contemplaţiei şi pe care Sfinţii
Părinţi ni le recomandă nouă celor ce ne nevo-im?
13
Primul şi cel mai important este

lepădarea de lume şi de lucrurile cele din lume.
Al doilea este ascultarea desăvârşită faţă de un
încercat Părinte duhovnic.
Al treilea, tăierea voii proprii şi a cugetului propriu
întru toate.
Al patrulea, răbdarea în ispitele ce le aduce demonul,
fie prin oameni, fie prin boli, fie prin acuzaţii nedrepte şi
vorbirea de rău.
Al cincilea, ţinerea cu acrivie a rânduielilor monahale,
adică a sfintelor slujbe, a canonului zilnic, a
îngenunchierilor şi a privegherilor.
Al şaselea este mărturisirea curată.
Al şaptelea, credincioşia şi devotamentul desăvârşit
faţă de Părintele duhovnic.
Lucrându-le pe acestea vor aduce sărăcia cu duhul,
adică fericita smerenie, întristarea cea aducătoare de
bucurie, blândeţea cea din belşug, precum sunt Fericirile
evanghelice care lucrează (în om) succesiv şi prin urmare
aduc setea de dreptate, adică dorinţa fără margini a
nevoirii şi a dobândirii tuturor virtuţilor. Acestea lucrând
sufletul va reuşi curăţirea inimii după cuvântul Domnului:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe
Dumnezeu".
Deci când va ajunge omul la curăţia inimii, atunci
încetează definitiv partea practică şi începe cea
14
contemplativă. Atunci prin rugăciunea minţii

se realizează acele mărturii şi lucrări ale Duhului Sfânt,
adică ceea ce spun toţi Părinţii laolaltă că „într-unii se
vede ca o lumină ce răsare, într-altii ca o veselie
cutremurătoare, într-altii ca un sentiment de bucu-rie
amestecată cu frică". De asemenea ne spun Părinţii că
pentru a ajunge nevoitorul la starea de desăvârşire
trebuie să treacă prin trei stări - lucrări fundamentale.
Prima se numeşte iluminare sau harul luminător, a doua
harul curăţitor, iar a treia harul desăvârşitor. Harul
luminător şi cel curăţitor aparţin părţii practice a
urcuşului, iar cel desăvârşitor părţii contemplative.
Scriindu-ţi acestea nu am de gând să te învăţ sau să
îţi arăt că sunt deţinătorul acestor înalte cunoştinţe
spirituale. Aduc în atenţia Sfinţiei tale calea cea fără de
rătăcire a Sfinţilor Părinţi prin care ne arată care sunt
cele adevărate şi care cele potrivnice şi cum trebuie să ne
luptăm duhovniceşte pentru a discerne semnele harului
şi semnele rătăcirii..."
***
Experienţa deosebită a Avvei, cunoaşterea la fel de

impresionantă a teologiei Părinţilor trezviei, precum şi
darul deosebirii duhurilor, a ajutat mulţime de asceţi ai
pustiului, chiar şi ai marilor obşti din mănăstirile Athos-
ului. Au fost situaţii când darurile acestea ale Bătrânului
15
Daniil au salvat de la pieire pe unii monahi

căzuţi în diferite rătăciri. Cunoscut este cazul monahului
Alipie ce se nevoia la una din mănăstirile athonite, având
ascultarea de a îngriji viţa de vie a aşezământului. Cu
această ocazie s-a hotărât să se dăruiască zi şi noapte
rostirii rugăciunii minţii, într-o noapte a simţit un tremur
ciudat intrându-i în trup, iar din clipa aceea i se mişcau
necontenit mădularele, întâi s-a temut, iar apoi s-a
gândit că este dator de a spune cu tot cugetul
rugăciunea. însă tremurul îl însoţea pretutindeni,
ajungând în imposibilitatea de a mai sta în strană, apoi în
imposibilitatea de a mai dormi, prezenţa sa devenind din
ce în ce mai supărătoare pentru ceilalţi. Egumenul
împreună cu sinaxa părinţilor a hotărât izolarea
monahului Alipie într-un mic paraclis, hrănirea acestuia
cu un dram de pâine zilnic şi citirea exorcismelor.
Tremurul, însă creştea în intensitate, punându-i viaţa în
pericol. Atunci părinţii l-au trimis la Avva Daniil, însoţit
de un monah, pentru a-1 cerceta şi a-1 ajuta. Părintele
pustnic 1-a cercetat cu blândeţe, rugându-1 să-i
povestească despre viaţa sa de copil, de tânăr laic, iar
mai apoi de monah aghio-rit. Avva a înţeles imediat
cauzele acestei suferinţe ce era o împletitură meşteşugită
a demonului şi i-a spus monahului Alipie ce greşeli a
făcut, în primul rând lipsa de asceză, de luptă cu păcatul,
lipsa de ascultare faţă de egumen. Cu scrieri din Sfânta
16
Sciptură şi din Sfinţii Părinţi, i-a explicat cu

multă dragoste cum se practică şi cum se ajunge la
rugăciunea neîncetată în tradiţia monahală ortodoxă.
Harul divin 1-a umbrit pe monahul Alipie ce şi-a revenit
întru sine, a căzut în genunchi şi 1-a rugat pe Avva să-1
înveţe ce trebuie să facă pentru a scăpa de aceste chinuri
şi de rătăcire. Astfel 1-a trimis să se mărturisească zilnic
la părintele egumen, să facă ascultare desăvârşită faţă de
acesta, să-şi elibereze mintea de problema tremuratului
pentru o vreme, iar mai târziu să înceapă cu lacrimi a-L
ruga pe Domnul Iisus Hristos să-1 vindece. îh scurt timp
Alipie a devenit pildă de ascultare pentru obştea
mănăstirii lui, iar după o perioadă de luptă cu suferinţa, a
fost vindecat de Doctorul sufletelor şi al trupurilor.
Sfântul Nectarie şi Avva Daniil
Sfântul Nectarie, precum este cunoscut astăzi

cititorilor români, în vremea păstoririi sale a trecut prin
grele încercări datorită acuzaţiilor nedrepte şi a invidiei
multor clerici ce-1 doreau alungat din eparhia de
Pentapolis. în această atmosferă Sfântul ierarh face un
pelerinaj în Sfântul Munte unde-1 cunoaşte pe Avva
Daniil. între cei doi bărbaţi ai Duhului se înfiripează o
relaţie de prietenie întemeiată pe rugăciunea unuia
17
pentru celălalt şi pe o dragoste frăţească

dusă până la jertfă. Astfel, cel mai acuzat şi nedreptăţit
de autoritatea bisericească ierarh al epocii, găseşte
sprijin şi odihnă sufletească în această relaţie de
prietenie. De asemenea şi Bătrânul pustnic se bucura de
rugăciunile ierarhului, rugăciuni ce-i erau un sprijin
nepreţuit în lupta cu greutăţile şi piedicile întâmpinate în
lucrarea de ridicare a sfântului locaş al Chiliei.
Sfântul Ierarh Nectarie, ca „mărturie a dragostei",
trimite lucrările sale teologice, una câte una, cu propria
semnătură şi cu câte o epistolă, lucrări ce se păstrează
până azi în biblioteca aşezământului de la Catunakia.
Sfântul Nectarie găseşte refugiu ca director al
renumitului Seminar Rizarion din Atena unde dezvoltă o
activitate teologică şi de renaştere spirituală deosebită
într-o epocă în care popoarele ortodoxe erau vrăjite de
integrarea cu orice preţ în spiritul şi comportamentul
european. în acest sens începe revigorarea unei
mănăstiri de maici în Atena şi cere Avvei Danii! un canon
de viaţă monahală ce să devină regula numărul unu
pentru acea obşte. încercatul părinte athonit scrie cu
această ocazie lucrarea „Epistolă despre vieţuirea
monahală", ce într-adevăr constituie până azi canonul de
viaţă al mănăstirii.
Trebuie menţionată şi setea ierarhului pentru o viaţă
plină de nevoinţă şi de liniştire în rugăciune necontenită,
18
îşi exprimă într-o scrisoare această dorinţă

lăuntrică de a-şi încheia călătoria la poalele Athos-ului
într-o chilie smerită, împreună cu fiii săi duhovniceşti. Pe
mulţi dintre aceştia îi trimite periodic pentru a se sfătui
cu Avva Daniil şi pentru a lua putere din pustiul de la
Catunakia.
Precum am amintit deja, Sfântul Nectarie la rândul
său îl sprijinea pe Avva Daniil atunci când acesta era
înconjurat şi copleşit de viclenia şi de deşertăciunea
lumii. Un eveniment caracteristic ce arată ce înseamnă
rugăciunea pentru celălalt şi cum intervine iubirea
dumnezeiască pentru a mângâia pe cei încercaţi de
răutatea lumii, a avut loc la începutul veacului XX. Şi-a
făcut apariţia în Sfântul Munte un domn respectuos ce
susţinea că are pregătite toate cele necesare pentru
editarea operelor complete ale Sfântului Ioan Gură de
Aur, iar în acest sens strângea bani pentru comenzi şi
pentru stabilirea tirajului. Avva Daniil îşi dorea foarte
mult ca biblioteca aşezământului său să aibă cât mai
multe lucrări de teologie şi nu puteau lipsi operele
marelui dascăl şi ascet Ioan Gură de Aur. Din puţinii bani
adunaţi cu greu a dat o sumă destul de mare pentru
timpul acela, de cincizeci de lire. Timpul trecea şi el nu
primea nici o veste în acest sens. Mult mai târziu a venit
şi vestea ce căzu ca un trăsnet neaşteptat. Omul acela
fusese un înşelător iscusit. Ce ispită! I-a scris imediat
19
Sfântului Nectarie pentru a-şi mărturisi

durerea. în ziua în care ierarhul, director al seminarului,
primea epistola de la Catunakia Sfântului Munte, soseau
pe biroul directoral treisprezece volume, operele
complete ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Epistola răspuns
este o bijuterie prin forma expresiei şi prin adâncimea
teologică a sfaturilor sale către îndureratul Avvă, ce se va
împărtăşi cu acestea nu ca şi cu o simplă mângâiere
omenească, ci ca fiind „duh şi viaţă". Avva Daniil este
copleşit de bucurie. După citirea grabnică a scrisorii,
Bătrânul observă că sfatul ierarhului este însoţit de faptă:
un pachet imens şi foarte greu însoţea scrisoarea având
eticheta „Opere complete a Celui între Sfinţi Părintelui
nostru Ioan Gură de Aur, tipărire după ediţia Veneţia
1734-1741". Şi aceste volume se păstrează în biblioteca
Chiliei ca o mărturie a unităţii în duh şi în credinţă a doi
mari bărbaţi ai Ortodoxiei contemporane, ale căror
suflete se veselesc acum în ceruri întru legătura dragostei
celei veşnice.
Datorită frumuseţii teologice şi a importanţei temei
abordate - încercările creştinului ce îl duc pe acesta la
desăvârşire - oferim traducerea integrală a epistolei după
manuscrisul păstrat şi publicat de obştea Daniileilor.
„Seminarul bisericesc Rizarion, Biroul Directorului,

Atena, Martie 1903
20
Cuvioase în Hristos Părinte Daniil, îmbrăţişez frăţeşte

a Voastră dragoste,
Primind cuvioasa voastră epistolă, am citit cu tristeţe

supărarea ce a aflat Sfinţia voastră, supărare ce v-a
tulburat pacea cea sufletească. Dureroasă este într-
adevăr întâmplarea, dar ştim din vechime că celor ce-L
iubesc pe Dânsul, Dumnezeu întotdeauna împreună
lucrează spre tot binele. Adevărul acestei spuse
apostolicesti este la fpl ca harul ce 1-a îndemnat pe
Apostol şi, ca poruncă divină, dobândeşte autoritate
desăvârşită. Copleşit fiind de dumnezeiasca dragoste
către persoana Sfinţiei voastre, cuget că ceva mult mai
mare va ieşi din încercarea ce vi s-a întâmplat.
Cunoaşte bine Cuvioşia voastră că încercările ne
îndreaptă spre desăvârşire; nimeni neîncercat nu ajunge
să fie slăvit; nimeni neîncercat în prealabil nu se înalţă
mai presus de nivelul pământului pe care stă şi se sprijină
scara virtuţilor ce ajunge la ceruri, încercările celor ce-L
iubesc pe Dumnezeu se arată a fi şcoală ce educă sufletul
spre filosofic Căci creştinismul duce (omul) spre filosofia
cea adevărată, către care fiecare creştin este dator a
alerga; căci nimeni fără de această filosofie nu ajunge la
măsura desăvârşirii la care este dator să ajungă. Iar dacă
21
toţi creştinii sunt datori să se dovedească

filosofi, precum trebuie să ajungă desăvârşiţi după
porunca Domnului, cu mult mai mult vor deveni
desăvârşiţi cei iubitori şi dăruiţi întru totul filosof iei!
Iarăşi, dacă încercările sunt şcoala unde se învaţă
filosofia, iar filosofia duce la desăvârşirea creştină, atunci
sunt necesare încercările.
încercările ce-1 învaţă pe om filosofia cea adevărată,
îl învaţă şi răbdarea, căci răbdarea este soră foarte
apropiată şi legată de filosofie. Nimeni nu este filosof din
cei ce nu sunt în stare a suferi ceva, nici cel ce nu suferă
nu poate deveni filosof. Cu adevărat suferinţele pun la
încercare însăşi piatra de temelie a virtuţilor, adică
răbdarea, cea care ne duce la mântuire. Deoarece
creştinul filosof nu numai că nu-şi exprimă durerea
lăuntrică, ci ia curaj, suportă iar în final se bucură. Da, cu
adevărat creştinul se bucură, din moment ce, după
Sfântul Apostol Pavel, se mândreşte cu întristările,
cunoscând că tristeţea lucrează răbdarea, iar răbdarea
plămădeşte caracterul încercat. Acesta în continuare
naşte nădejdea, iar nădejdea nu se biruieş-te, căci
dragostea lui Dumnezeu se revarsă în inima unuia ca
acesta.
încercările, cum cunoşti prea bine, prietene, au loc cu
încredinţarea dumnezeieştii iconomii, a voii celei divine şi
a bunăvoinţei divine, pentru trezirea minţii spre
22
perceperea desăvârşită a tainei lumii ce ne

înconjoară. Omul cel ce nu este încercat nu va şti ce este
adevărul. încercările fără îndoială sunt mărturie a iubirii
şi milostivirii dumnezeieşti faţă de persoana umană, de
aceea şi este dator omul să mulţumească întru toate şi
pentru toate. încercările se întemeiează pe
nedesăvârşirea, imperfecţiunea omului în vederea
desăvârşirii spirituale a acestuia; încercările deschid celor
ce-L iubesc pe Dumnezeu, ochii raţiunii pentru a vedea
lumina adevărului şi îi aşează pe aceştia ca nişte astre ce
se văd de la depărtare şi îi aduce în starea în care văd nu
numai cele apropiate, dar şi cele acoperite cu văl; face
mintea capabilă să cugete la cele inteligibile, dar şi la cele
mai presus de înţelegere, şi nu numai să cugete, dar şi să
cunoască. Căci întru desăvârşire este cunoaştere
(adevărată). Dacă din încercare iese desăvârşirea, deci şi
cunoaşterea, căci cunoaşterea precede desăvârşirii, este
nevoie deci să fim încercaţi pentru a fi desăvârşiţi. Acest
lucru este necesar nu numai pentru că plămădiţi „după
chip" suntem datori să ajungem şi la starea „după
asemănare", dar şi pentru faptul că purtăm urmările
moştenirii înaintaşilor ce influenţează puterile sufletului
şi le slăbeşte astfel încât să fie împiedicat sufletul spre a
fi centru de trezvie şi lumină cerească ce curăţeşte
mintea.
23
Dacă precum ştiţi, desăvârşirea este ca

omul plămădit după chipul lui Dumnezeu ca să devină
după asemănarea Acestuia, aceasta (desăvârşirea) se află
pe treapta cea din vârful scării spirituale ce duce de la
pământ la cer, şi ale căror trepte omul este dator de a le
urca, în acelaşi timp, însă, acesta este din fire influenţabil
de cele pământeşti, nu trebuie să treacă asemenea
încercări pentru a -şi ridica privirea şi a ţinti şi a păşi către
cele înalte până vă ajunge la limanul cel dorit, către care
aleargă şi pe care-1 doreşte inima sa?
Frate în Hristos, încercarea prin care ai trecut, în
orice caz prin voia iconomiei divine, ţi-a oferit mare folos
duhovnicesc; având această încredinţare din adâncul
sufletului meu, îţi spun că astăzi primeşti ceva mai
desăvârşit decât ceea ce aminteam mai înainte. De aceea
te rog, încetează de a mai fi întristat şi slăveşte-L pe
Domnul Cel ce te miluieşte.
îti trimit cele ale lui Hrisostom cu vasul; e un chivot
cu însemnele „D.A" ce va fi lăsat în Dafni pe numele
Sfinţiei voastre.
îmbrăţişându-vă cu frăţească îmbrăţişare în Hristos şi
pe Sfinţia voastră şi întreaga obşte, vă rog să ne pomeniţi
şi pe noi în convorbirile voastre de taină cu Dumnezeu.
Al vostru frate în Hristos, cu dragoste,
24
Nectarie de Pentapolis
Trecerea la Domnul
In cincizeci de ani de nevointă neîncetată la poalele

Athos-ului, Avva Daniil a reuşit să creeze un adevărat
refugiu duhovnicesc ce oferă până azi lumii obosite
odihnă sufletească, răcoarea unică a rugăciunii athonite
şi sfatul mult aşteptat de omul derutat al zilelor noastre.
El se bucura mult la vederea ucenicilor săi ce
deveniseră la rândul lor încercaţi părinţi duhovnici,
nevoitori ce cinsteau prin statura lor spirituală Grădina
Maicii Domnului, precum şi ceata neînfricată a pustnicilor
athoniţi: monahul Gherontie mai târziu un adevărat Avvă
al monahilor Schitului Sfânta Ana Mică; ieromonahul
Daniil, liturghisitor îngeresc, de o simplitate izbitoare,
scump la vorbă, alcătuitor de excepţie al cântărilor
bizantine aghiorite; monahul Nifon, ascet autentic,
îndrumător al multor monahi pe drumul nevoinţei celei
sfinte.
în seara zilei de 7 septembrie 1929 Avva Daniil a
înţeles că s-a apropiat clipa trecerii din lumea aceasta a
ostenelii în cealaltă a bucuriei şi a odihnei. Astfel a cerut
părinţilor ca să-1 împărtăşească. Gheron Gherontie
povesteşte: „L-am împărtăşit. Cu lacrimi în ochi a chemat
unul câte unul pe părinţi şi le-a dat ultimele sfaturi şi
25
binecuvântarea sa. Apoi a zis către toţi:

Dumnezeu nu este nedrept. Voi m-aţi slujit până la
ultima suflare. Va trimite şi Dumnezeu pe îngerii Săi să vă
slujească. Şi Chilia o veţi mări şi doi preoţi slujitori veţi
avea. Şi mulţi călugări se vor alătura vouă!" într-adevăr
de atunci şi până acum când scriem aceste rânduri, cea
mai numeroasă obşte de pustnici a fost şi continuă să fie
Chilia Daniileilor.
în zorii zilei de 8 septembrie ieromonahul Daniil a
slujit Dumnezeiasca Liturghie împreună cu obştea, în
cinstea Naşterii Maicii lui Dumnezeu, iar după aceasta au
slujit Sfântul Maslu la patul Avvei. Acesta, în vârstă de 84
de ani, cu o linişte pe chip specifică marilor Părinţi ai
pustiului, plin de ani şi de roade duhovniceşti a plecat
către Domnul.
1. Despre curăţia vieţii creştineşti sociale
Deseori se discută de către bărbaţi înţelepţi şi

renumiţi despre curăţia vieţii creştineşti sociale. Şi pentru
că toţi aceştia discută fundamentându-se pe Sfânta
Evanghelie, atât europenii cât şi înţelepţii din Răsărit, şi
pentru că un anume bărbat foarte evlavios mi-a pus o
întrebare asemănătoare, de aceea am considerat potrivit
să-mi exprim smerita mea părere ce am dobândit
studiind Istoria Bisericească şi scrierile multor înţelepţi,
în legătură cu această frământare: este oare posibilă
26
aplicarea poruncilor evanghelice în lume, cunoscând că
legea cea evanghelică este unica ce poate îndruma şi
învăţa corect turma cea cu numele lui Hristos? Precum
lucrurile au arătat clar, cei ce au aplicat cu statornicie în
viaţa lor legea evanghelică, preoţi, monahi, laici, bogaţi
sau săraci, au lucrat cu bun rezultat, au devenit
respectaţi şi au pricinuit folos spiritual nu numai celor din
jur, ci şi celor mulţi, în general.
Nici un credincios nu tăgăduieşte că pregătirea şi
deprinderile creştineşti, precum şi sentimentele
filantropice şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni şi
toate virtuţile laolaltă, ce ne aşează drept casnici ai lui
Dumnezeu, provin din Sfânta Evanghelie.
Cu toţii mărturisim că înainte de Evanghelie, adică,
înainte de prezenţa Dumnezeului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, omenirea era
cu totul sălbăticită. Lipsa de milostivire, ura faţă de
celălalt şi neruşinarea erau de nedescris.
Unde auzeai atunci de aşezăminte filantropice, de
spitale, de aşezăminte pentru săraci şi bătrâni?
Majoritatea oamenilor ce se aflau în stare de nenorocire
fizică şi spirituală, de sărăcie, de neputinţă fizică, sau
erau orbi, paralitici, fiindcă nu existau aceste aşezăminte
drept refugiu, erau fără milă alungaţi de cei de acelaşi
neam cu ei, dar în condiţii fizice şi sociale mai bune;
27
AyV A D A N U L C A T U N A K I O T U L Sfătuire despre desăvârşirea creştină
disperaţi şi tânguindu-se se sfârşeau pe drumurile

cetăţilor ca nişte animale de care nu avea nimeni milă.
Când, însă, s-a auzit vestea evanghelică propovăduită
de însuşi Dumnezeu Ce devenise Om, Domnul nostru
Iisus Hristos, şi s-a spus cât de plăcută este lui Dumnezeu
binefacerea fraţilor noştri săraci şi ce slavă mai presus de
lume vor avea cei ce lucrează această virtute plăcută lui
Dumnezeu, atunci şi Apostolii şi ucenicii lui Hristos şi
păcătoşii şi nedrepţii şi vameşii auzind această mare a Sa
simpatie pentru cei săraci şi amărâţi şi faptul că cei ce fac
bine şi îngrijesc aceste nefericite făpturi ale Sale vor avea
răsplată însutită, de atunci se întrec cei mai mulţi ca să
ajute pe aproapele său.
Alţii lăsau nedreptăţile lor şi îl urmau pe Domnul,
precum Zaheu ce era întâiul între vameşi. Când a auzit
despre dragostea Domnului faţă de cei păcătoşi şi că a
binevoit să vină în casa lui, a mărturisit profund mişcat:
„Iată, jumătate din cele ce am, Doamne, o dau săracilor,
iar aceluia pe care l-am nedreptăţit îi dau împătrit"(Luca
19, 8).
Şi nu numai atunci cei ce-L vedeau pe Dumnezeu -
Logosul erau atraşi, ci până astăzi câţi cu statornicie
urmează Evangheliei şi legii evanghelice. Aceştia, văzând
că Domnul numeşte fraţi pe cei săraci şi pe cei ce se află
în nevoie prin cuvintele: „eram înfometat şi m-aţi hrănit,
eram însetat şi m-aţi adăpat.... fiindcă aţi făcut unora ca
30 28
aceştia, fraţii mei cei mai mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei
25, 35-40), ajută la bunăstarea şi îngrijirea celor amărâţi.
Astfel vedem zilnic cum se ridică aşezăminte filantropice
peste tot, nu numai de către ortodocşi, ci şi de către cei
ce sunt vrăjmaşii lui Hristos, iudei şi mahomedani, atei şi
materialişti. La toţi aceştia, în mod neaşteptat, vedem
cum se aplică legea cea dată de Dumnezeu, cu
sentimente filantropice, înainte de Hristos asemenea
fapte iubite de Dumnezeu nici nu se auzeu nici nu se
aplicau.
Putem spune, deci, că marea şi îndumnezeitoa-rea
virtute ce singură îl arată pe adevăratul creştin, provine
din porunca lui Hristos. Cine a făcut-o tovarăş de drum în
viaţa sa, acela a găsit cu adevărat mărgăritarul cel de
preţ. însuşi Dumnezeu Omul a propovăduit înălţimea
acestei virtuţi, ce se impune a o avea mai ales faţă de cei
lipsiţi de recunoştinţă şi plini de viclenie. în multe locuri
din Sfânta Evanghelie cu căldură părintească şi cu
dragoste ne-o recomandă zicând: „Fiţi, deci, milostivi,
precum şi Tatăl vostru milostiv este" (Luca 6, 36) şi „iubiţi
pe vrăjmaşii voştri şi faceţi binele şi împrumutaţi, nimic
aşteptând să luaţi înapoi" (Luca 6, 35).
Această unică învăţătură au admirat-o nu numai
bărbaţii înţelepţi şi luminaţi, ci şi vrăjmaşii înşişi ai lui
Hristos, materialişti, atei, şi au mărturisit că aceste
principii sfinte ale Evangheliei cum ar fi să iubim
30 29
vrăjmaşii, să-i apărăm şi să nu ne răzbunăm pe ei, arată

clar că Acela Care le-a propovăduit este Fiul şi Cuvântul
lui Dumnezeu. Şi cum altfel? Mai ales din moment ce
rezultatele predicii sfinte a Apostolilor Săi s-au dovedit a
fi atât de rodnice, încât într-un scurt interval de timp în
întreaga lume mulţimea celor ce credeau în Hristos era
de nenumărat.
însă, pentru a se dezvolta sistemul social creştinesc şi
pentru a prinde viaţă în inima creştinului, nu este de
ajuns să cercetăm poruncile evanghelice şi să ne însuşim
unele dintre acestea, mai uşoare, iar cele ce ni se par
grele să le ocolim. Domnul nostru Iisus Hristos a spus
clar: „Cel ce va dezlega (adică va încălca) una dintre
aceste porunci mai mici şi aşa îi va învăţa pe oameni,
acesta cel mai mic se va chema în împărăţia cerurilor"
(Matei 5,19).
De asemenea înfierează pe cei ce ocolesc unele
porunci ale Sale şi prin parabola fecioarelor, dintre care
cinci erau nebune, neînţelepte adică, ce nu au luat cu
sine untdelemnul necesar privegherii (Matei 25, 1-13).
Poruncile lui Hristos nu sunt grele sau de neaplicat în
viaţă, precum le caracterizează oamenii cei trupeşti şi nu
cei duhovniceşti. însuşi dătătorul legii, Hristos spune clar:
„jugul Meu este bun şi greutatea ce trebuie purtată este
uşoară" (Matei 11,30). Această realitate o trăiesc
oamenii bine intenţionaţi şi credincioşi - următori ai
30 30
Domnului, ca pe o urmare firească a luptei lor spirituale.

în timp ce oamenii lipsiţi de bărbăţie şi plini de lenevire
găsesc această cale a poruncilor ca fiind îngustă şi plină
de întristare.
Pe de altă parte spuneţi, vă rog, care virtute sau
lucrare de bine sau invenţie ştiinţifică sau influentă sau
dezvoltare a filosofiei şi a literelor se obţine fără efort
spiritual şi fără dorinţă puternică? „Nimeni din cei ce
dorm nu au câştigat vreodată un trofeu", spune Sfântul
Vasile cel Mare.
Nu vedem înţelepţi şi oameni de ştiinţă, ba chiar
împăraţi şi satrapi care, chiar dacă sunt foarte bogaţi, se
luptă cu abnegaţie, zi şi noapte, pentru a înainta în
cunoaştere, în ştiinţă şi pentru a găsi moduri de
răspândire a binelui? Nu se gândesc la plăceri şi la
confort. De ce? Pentru a-şi atinge scopul. Iară noi care
trebuie să ne luptăm cu trupul, cu lumea şi cu diavolul,
noi, ce vom moşteni acea veşnică bunăstare a slavei
nemărginite, după făgăduinţa Domnului, nu vrem să ne
ostenim şi respingem Crucea lui Hristos?
Iisus cu multă căldură părintească ne învaţă să
intrăm prin poartă cea strâmtă şi să ocolim calea cea lată
ce duce la pieire, prin cuvintele: „Intraţi prin poarta cea
strâmtă; căci largă este poarta şi lată este calea ce duce
la pieire, iar mulţi sunt cei ce intră prin aceasta" şi
„îngustă este poarta şi plină de întristări este calea ce
30 31
duce la viaţă, iară puţini sunt cei ce o găsesc" (Matei

7,13-14).
Astăzi noi cei care ne lăudăm cu faptul că suntem
credincioşi şi ortodocşi, nu numai că ocolim această cale
strâmtă şi cu întristări ce ne pricinuieşte atâtea bunătăţi
pământeşti şi cereşti şi ne apără de orice fel de boală, dar
şi găsim nenumărate justificări pentru a face şi mai
comfortabilă calea cea largă. Şi mai credem că astfel, prin
răsturnarea căii celei înguste, lumea se va înnobila, iar
noi vom scăpa de ideile preconcepute ale Evului Mediu.
Aceia care sprijină un astfel de demers numesc „tipuri",
adică forme, toate câte a aşezat Biserica lui Hristos prin
canoanele sale de la Sfinţii Apostoli şi de la Sinoadele
Ecumenice, canoane şi legi ce sunt conforme cu
învăţătura Evangheliei. Adică numesc tipuri şi concepte
fără de conţinut ale unor oameni amăgiţi, postul,
rugăciunile, sfintele slujbe, Sfânta Spovedanie şi Sfintele
Taine ale Bisericii.
Aceştia care numesc cele enumărate mai sus tipuri
fără de esenţă şi ţintesc doar conţinutul şi nu forma, să
ne arate, atunci, dacă fără partea practică vor dobândi
contemplarea celor înalte, dacă cel ce ocoleşte calea cea
îngustă şi aleargă pe calea cea lată urmând poftelor
trupeşti şi ale dulceţilor vieţii poate să-şi păstreze
cumpătarea şi înţelepciunea, să devină prieten cu Hristos
şi credincios următor Acestuia. Să arate esenţa credinţei
30 32
lui şi aplicarea legii evanghelice fără asceza

corespunzătoare, adică fără postiri şi înfrânări, fără
rugăciuni şi fără subjugarea patimilor şi poftelor trupeşti.
Bineînţeles că aşa ceva este imposibil, din moment ce
atât din vremea Legii Vechiului Testament profeţii şi
prietenii lui Dumnezeu şi slujitorii Săi credincioşi, cât şi în
Noul Testament Apostolii, Ierarhii, Martirii, Cuvioşii şi
câţi alţii în lume fiind s-au arătat drepţi şi vrednici de
daruri mai presus de fire, toţi aceştia ce s-au învrednicit a
lua cereşti daruri de la Dumnezeu, precum mărturisesc
vieţile lor, au ocolit calea cea largă. Şi precum ne spune şi
Sfântul Apostol Pavel, au trăit „suferind întristări,
răutăţile oamenilor,..., rătăcind prin pustiuri", adăugând
că lumea nu era vrednică de asemenea sfinţi (Evrei 11,
37-38).
Cei potrivnici, răspunzând, bineînţeles că ne vor
caracteriza drept exageraţi şi fanatici şi chiar oameni cu
idei preconcepute, pentru că vrem să impunem lumii şi
mai ales generaţiei de azi, modul de viaţă din pustiu şi
regulile acelea pe care oamenii oraşelor şi ai grijilor
societăţii moderne să aplice şi să tină cu credinţă.
Insă, noi când ne referim la „calea cea largă", nu
vrem să aplicăm fără discernământ viaţa monahală şi
viaţa cea pustnicească în lume, ci amintim lumii ce spune
Domnul Iisus Hristos tuturor oamenilor, fără excepţie:
30 33
„Largă este calea ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce

înaintează în aceasta" (Matei 7,13).
Acum când deja multă lume urmează calea cea largă,
cine va mai putea să se apere în faţa nepărtinitorului
Judecător şi cine va spune, că deoarece Domnul nostru
Iisus Hristos a poruncit să urmăm calea cea îngustă şi cu
întristări, de aceea ne-a fost imposibil să o urmăm?
Gânduri de acest fel şi justificări fără de apărare nu vor
avea nici o putere în ziua Judecăţii, iar aceasta se
adevereşte prin faptul că însuşi Legiferatorul Sfintei
Evanghelii ce ne sfătuieşte să urmăm calea cea îngustă şi
cu întristări şi
AY VA rjANIIL C A T U N AKIOTUL
30 34
Sţătuire despre desăvârşirea creştină
să ocolim pe cea largă şi viaţa cea păcătoasă, Acela va fi

şi Judecătorul cel nepărtinitor, Care va răsplăti fiecăruia
conform cu lucrarea lui.
Şi, fiind că învăţătura Evangheliei nu pretinde să
devenim omorâtori de trup, ci omorâtori de patimi, de
aceea ne-a arătat Domnul Iisus Hristos calea cea îngustă
şi cu întristări. Calea aceasta alungă patimile trupului şi
ale sufletului şi ne îndeamnă să ocolim calea largă cea
uşor de străbătut, dar care ne duce la pieire spirituală.
Deci, pentru a reuşi o viaţă cu adevărat creştină şi pentru
a alunga patimile cele oribile ale sufletului şi ale trupului,
trebuie prin orice metodă să evităm calea cea largă şi să
urmăm cu toate puterile noastre calea cea strâmtă, ce ne
va dărui multă mângâiere, deoarece ţine conştiinţa
liniştită. Atunci ca fii ortodocşi ai Bisericii vom fi lumina
lumii şi sarea pământului, conform cuvintelor
adeveritoare ale învăţătorului nostru Iisus: „Aşa să
strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, astfel
încât să vadă lucrările voastre cele bune şi să slăvească
pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5,16). Cuvintele
acestea şi măreţele făgăduinţe arătate nu sunt cuvinte
ale unor oameni trecători, ci sunt cuvintele lui
Dumnezeu. Fără de acestea nu putem merge înainte.
35 37
Când Apostolii lui Hristos propovăduiau Evanghelia şi
atrăgeau neamurile la cunoaşterea adevărului creştin, nu
descriau cele plăcute ale trupului, ci calea cea cu
strâmtorări, adică depărtarea de plăceri şi de confortul
vieţii, propovăduiau dispreţuirea slavei şi a bogăţiilor
lumeşti, îndemnau la postire şi la rugăciune, la războirea
egoismului şi a iubirii de sine, şi prin acestea, o minune,
atrăgeau neamurile la credinţa în Hristos. Aceasta este
într-adevăr însuşirea predicii evanghelice autentice: să
atragă omul, să-1 facă superior materiei. Acela care
înainte era unul fără de morală, nedrept, arţăgos,
stârnind ură, devenea miel blând şi pricinuitor de mult
folos duhovnicesc aproapelui său.
Din păcate, astăzi noi ortodocşii greci şi nu numai, pe
de o parte ne mândrim că suntem partea autentică a
Bisericii primare, pe de alta, din punct de vedere al
situaţiei morale, suntem noi înşine răsturnătorii şi
adversarii Sfintei Evanghelii. De ce? Deoarece deşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă să intrăm în
împărăţia sa prin poarta cea strâmtă şi să ocolim calea
cea largă, noi, dimpotrivă inventăm modalităţi de a ne
împotrivi acestei învăţături cereşti şi de suflet
folositoare. De aceea, din păcate, s-a şi stins credinţa cea
de bunăcuviinţă şi a fost alungat modul îndumnezeitor şi
evanghelic de viaţă al creştinilor, precum şi cumpătarea
vieţii lor.
36 37
Tinerii au alungat ruşinea în numele libertăţii,
numind aceasta „progres al societăţii dezvoltate". Astfel,
fără atenţia cuvenită, urmăm, şi fără să ne dăm seama,
nu pe Mântuitorul Hristos, ci pe diavolul, ce ne repetă
ceea ce a spus primilor oameni „nu cu moartea veţi
muri". Ne mai zice: astea de le spune Evanghelia sunt
depăşite. Le ţineau în Evul Mediu, în timp ce acum când
se predă peste tot spiritul european, asemenea lucruri nu
mai trec. Acestea susţin şi filosofează atât cei neînvăţaţi
şi trupeşti, cât şi cei destupaţi, înţelepţi şi învăţaţi, iar
mai apoi, ei înşişi protestează şi acuză situaţia actuală şi
decăderea morală în general a societăţii. în realitate
doresc repararea morală a societăţii, însă nu se
împotrivesc principalelor cauze ce duc la o asemenea
decădere şi de aceea pe zi ce trece decăderea se măreşte
având ca urmare catastrofa societăţii creştine.
Care este, deci, mijlocul prin care s-ar putea plămădi
moral şi spiritual societatea creştină? Răspunsul este:
doar legea evanghelică, atunci când se va aplica cu
discernământ şi cu credinţa necesară, va putea să
plămădească spiritual clerul şi poporul, părinţii şi copiii,
bogaţii şi săracii. Este suficient ca fiecare om cu minte să
vrea să aplice adevărurile evanghelice începând cu sine.
Atunci când îl auzim pe Hristos poruncin-du-ne să
păşim pe calea cea îngustă şi cu întristări şi să evităm
calea cea largă, să nu aruncăm armele ca nişte luptători
37 37
lipsiţi de bărbăţie, doar pentru faptul că ni se pare greu
de realizat.
Dacă cercetăm legea evanghelică, având toată
bunăvoinţa, şi înţelegem că trebuie să urmăm calea cea
cu strâmtorări şi că numai aceasta ne va asigura
sănătatea sufletului şi a trupului şi ne va arăta „neam
sfânt, preoţie împărătească" eliberat de patimi şi de
viaţa necurată şi neruşinată, atunci vom conştientiza
folosul acestei căi, precum au făcut-o în epoca apostolică
toti cei ce credeau în Hristos.
însă, mai târziu, în vremea împăraţilor necredincioşi
şi idololatri, creştinii, pentru a păstra legea evanghelică
neştirbită, alergau singuri cu miile către martiriu, nu
numai bărbaţii plini de curaj, ci şi femeile şi pruncii. Toţi
aceştia înfruntau orice fel de pedepse şi le transformau în
trofee ale biruinţei împotriva tiranilor. în acest fel
strălucea pretutindeni credinţa creştinilor.
într-adevăr, dacă slăviţii mari mucenici, Gheorghe,
Dimitrie, Artemie, Mina şi Panteleimon, Ecaterina,
Parascheva şi Marina, nu ar fi avut dinainte credinţă vie
şi nestrămutată trăire a poruncilor lui Hristos, ar fi putut
să înfrunte moartea şi să predice cu mult curaj credinţa în
Hristos? Niciodată!
Noi, însă, chiar dacă ştim bine că Sfânta Cruce şi
mortificarea propriului sine nu înseamnă nimic altceva
decât mortificarea dorinţelor celor trupeşti şi dobândirea
38 37
virtuţii, în faţa greutăţilor acestei lucrări duhovniceşti
deznădăjduim. Avem impresia că dacă postim şi ne
înfrânăm pentru dragostea lui Hristos şi pentru a omorî
patimile noastre, ne vom îmbolnăvi, vom păţi vreo
zdruncinare nervoasă. De aceea ce nu a reuşit vicleanul
Satan prin prigoanele tiranilor şi a idololatrilor - mă refer
la iconomahi şi la otomani - va reuşi astăzi prin
blestemata iubire de sine, prin toleranţa religioasă şi prin
aşa-zisa cultură contemporană. Aşa de la cap până la
picioare alergăm în sens opus drumului celui drept.
Pentru a cultiva sentimentul creştin şi pentru a
deveni urmaşi ai primilor creştini şi ai lui Hristos
Mântuitorul, trebuie să cunoaştem faptul că avem trei
mari duşmani: mă refer la lume, la trup şi la diavol. Aceşti
potrivnici îşi au pornirea în neascultarea primilor zidiţi, ce
ne-a lăsat înclinarea spre rău, iar de atunci aceştia trei
împing în mod nevăzut omul spre rău. Sfânta Scriptură ne
spune acest lucru: „Cugetul omului stăruieşte în cele
viclene" (Facere 8,21). Trebuie să subliniem aici că
Dumnezeu nu a spus, că firea omului stăruieşte, ci
cugetul său, în cele viclene. Aceasta înseamnă că noi dacă
vrem şi dacă suntem atenţi şi ne împotrivim duşmanilor
amintiţi, foarte uşor putem să triumfăm asupra lor. Dacă
înclinarea noastră şi voia noastră le dăruim lui
Dumnezeu, imediat Dumnezeu ne va da puterea şi
uşurinţa necesară. Insă războiul acesta nu trebuie să ne
39 37
sperie. Astăzi nu mai sunt martiriul de altădată, nici
impunerea răului şi a păcatului din partea idolatrilor, nici
viaţa cea întru nevoinţă în pustie nu ne-o impune careva.
Ni se cere doar să fugim de păcat şi să devenim adevăraţi
creştini şi cetăţeni plini de virtuţi pentru binele societăţii
creştine.
începutul acestei bune îndrumări şi educaţii
sănătoase îl constituie părinţii cei trupeşti. Păstorii cei
potriviţi ai Bisericii, învăţătorii, predicatorii, preoţii şi
duhovnicii, pe părinţi sunt datori a-i sensibiliza şi a-i
îndemna. Părinţii, crescându-şi copiii lor, au datoria de a-i
învăţa, de a le inspira frica de Dumnezeu, de a-i învăţa să
se roage şi de a participa împreună la Dumnezeiasca
Liturghie din toate Duminicile şi din toate sărbătorile
anului. Astfel rugăciunea le va deveni obişnuinţă
mântuitoare şi vor asculta şi cuvântul dumnezeiesc. De
asemenea trebuie îndepărtaţi copiii de la citirea
romanelor şi nuvelelor dăunătoare, precum şi de
cercurile rele de prieteni. Mai mult decât atât, trebuie
îndemnaţi copiii să postească în zilele de miercuri şi de
vineri şi în perioadele marilor posturi de peste an. Dacă
încercarea aceasta reuşeşte, atunci vor înţelege şi părinţii
şi copiii folosul acestei porunci dumnezeieşti. Cred că
spunând acestea vom fi caracterizaţi drept fanatici şi
incompatibili cu societatea contemporană, vom fi acuzaţi
40 37
că încercăm să impunem lucruri incompatibile1 ce sunt
respinse nu numai de obiceiurile vremii, ce în mod
1Se referă la aversiunea societăţii ortodoxe de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, faţă de tradiţii, mai ales faţă de ţinerea
posturilor ce era considerată obligaţia strictă a călugărilor. Prezenţa monahilor athoniţi în spaţiul balcanic şi mediteranean a dus la o
redescoperire a posturilor Bisericii.
Căci dacă părinţii aplică în familie legea cea evanghelică şi îşi îndrumă copiii în frica lui Dumnezeu şi în
cumpătare, atunci binecuvântarea dumnezeiască va veni din belşug în casa lor. Copiii se vor dezvolta
spiritual şi moral, precum vedem la părinţii evlavioşi din vechime. Pentru faptul că ei înşişi au trăit legea
evanghelică, au avut copii buni, copii de invidiat, conform textului scripturistic: „Neamul celor drepţi se va
binecuvânta" (Psalm 111, 2). Dimpotrivă, câţi părinţi rămân indiferenţi faţă de educaţia creştină, cum deseori
se întâmplă astăzi, având copii ce sunt miasma societăţii.
Iată lucrurile bune ce vin din educaţia creştină:
A. Când pruncii cei curaţi vor fi crescuţi de mici într-un duh creştin şi vor fi învăţaţi de către proprii părinţi
frica de Dumnezeu şi se vor obişnui ca în fiecare seară să facă mica lor rugăciune cu atenţie şi să fie prezenţi
împreună cu părinţii la slujbele bisericeşti şi la Dumnezeiasca Liturghie, aceşti copii vor dobândi obiceiuri
bune şi vor aşteaptă nerăbdători ziua şi sărbătoarea când vor merge la biserică şi vor asculta cuvântul lui
Dumnezeu.
B. Când copiii vor învăţa să postească în fiecare zi de miercuri şi vineri, deoarece miercurea este ziua în care
a fost vândut Mântuitorul, iar vineri este ziua în care a fost răstignit Domnul nostru Iisus, atunci copiii vor
avea sentimentul că oferă ceva lui Hristos şi se vor obişnui cu
puterea deosebirii duhurilor. Aceasta se întâmplă, în primul rând, deoarece înfrânarea ce războieşte calea
cea largă, nu întunecă mintea.
C. Când copiii credincioşilor creştini se vor obişnui cu această educaţie impusă de viaţa Bisericii şi vor
mânca de dulce doar în zilele rânduite de Biserică, în mod firesc vor dobândi frica de Dumnezeu şi vor ocoli
cercurile rele de prieteni. Atunci şi la învăţătură vor progresa, precum cei trei Prunci din cuptorul
Babilonului ce i-am amintit, iar când se vor maturiza vor deveni buni părinţi şi folositori nu numai aproa-
pelui, ci şi societăţii întregi.
D. în acelaşi timp cu buna creştere părinţii trebuie să fie foarte atenţi şi la problema libertăţii necontrolate, ce
astăzi, ca o boală contagioasă, afectează tineretul. Aşa-zisul progres, ce permite libera însoţire a fetelor şi
băieţilor, priveliştile fără de ruşine, îmbrăcămintea indecentă, provoacă, inevitabil, nu numai celor ce
privesc, ci şi celor ce se îmbracă aşa, războiul imoralităţii. Toate acestea ar trebui stigmatizate şi izolate,
deoarece sunt premergătorii decăderii morale generale, ce a făcut ca nunta să-şi piardă caracterul de taină şi
de absolută încredere a soţilor, unul în celălalt. De aceea, mulţi dintre cei cinstiţi ce doresc să înainteze în
reia-ţiile lor în vederea căsătoriei, văzând efectele dezastruoase ale libertăţii actualelor generaţii de tineri,
ocolesc taina nunţii ca pe un duşman
Dimpotrivă, fără de postire îşi face apariţia lăcomia şi alte suferinţe, ba chiar moartea tim-. purie.
înţelepciunea lui Sirah ne spune: „-pentru lăcomie mulţi s-au sfârşit" (înţelepciunea lui Sirah 37,31). Folosul
postului ni 1-a arătat însuşi Domnul Iisus Hristos. După Botezul Său a postit patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi şi ne-a dat pilda Sa. Postul a fost dintotdeauna un bun tovarăş de drum pentru toţi marii bărbaţi ai
Bisericii. Marele Ioan Gură de Aur spune: „Ce altceva este postul, decât cununa luptelor duhovniceşti,
pricinuitorul marilor răsplătiri, calea mântuirii". Postul tămăduieşte rănile sufletului, postul reînnoieşte
sufletul cel dărâmat de atâtea păcate, biruieşte patimile, linişteşte cugetele. în vremea postirii patimile se
sting şi înfloresc virtuţile, iar frumuseţea cumpătării se vede mai bine, căci trupul merge împreună cu
sufletul pe acelaşi drum, biruind slăbiciunile firii şi devenind duhovnicesc.
Acestea sunt binefacerile postului. în concluzie, dacă păstorii şi învăţătorii cei potriviţi, precum şi cei ce sunt
responsabili cu cele duhovniceşti, cu blândeţe îndeamnă turma cea cu numele lui Hristos la ţinerea
posturilor, vor vedea în scurtă vreme cum poporul cel credincios va primi postul cu bucurie şi mai ales
partea cea femeiască. Căci femeia din fire înclină mai uşor spre bine şi spre rău. Când femeia, pe care se
bazează educaţia creştină a pruncilor, va
41 37
dăunător sunt ţinute, precum şi de modurile considerate
sănătoase de viată.
Noi însă vom arăta prin argumente raţionale, cu
dovezi reale, cu texte scripturistice şi cu mărturii clare, ce
sănătate morală, trupească şi sufletească poate aduce
această postire, mai ales atunci când este însoţită de
rugăciune şi educaţie creştină de la o vârstă fragedă.
Această postire va „obliga" iubirea de oameni a
Domnului Hristos să umple de har familia creştină, să-i
dăruiască toate bunătăţile şi bunăstarea ce i se
potriveşte.
porunca postului, ce îmblânzeşte patimile şi opreşte
avântul trupului. Fiind că postul este însoţit de harul
dumnezeiesc ce umbreşte pe cei cumpătaţi, îi face pe
prunci înţelepţi, sănătoşi, cinstiţi şi iubiţi de către toţi,
precum s-a întâmplat şi cu proorocul Daniil şi cu cei trei
tineri în Babilon. Aceştia, fiind că au ţinut poruncile
dumnezeieşti ale postului, s-au arătat mai frumoşi şi mai
sănătoşi decât pruncii ce se hrăneau cu bucatele spurcate
de la masa împăratului necredincios. Mai mult decât
atât, s-au arătat şi mai înţelepţi decât ceilalţi. Iată ce
scrie în Scriptură: „Şi au stat în faţa împăratului. Şi în tot
cuvântul înţelepciunii şi ştiinţei ce cerea de la ei
împăratul îi găsea pe aceştia de zece ori mai înţelepţi
decât toţi magii ce existau în împărăţia aceea" (Daniel 1,
19-20). Faptul că hrănirea exclusivă cu carne şi viaţa plină
42 37
AVVA DANUL CATUNAKIOTUL Sfătuire despre desăvârşirea creştină
de dulceaţă a unei bogate diete provoacă deseori

slăbiciuni şi îmbolnăviri şi diferite alte pătimiri, ce duc în
timp la o moarte timpurie, o cunosc toţi şi se vede mai
ales în familiile celor bogaţi. Din casele lor nu lipseşte
niciodată doctorul. In timp ce în casele celor săraci, unde
se ţin posturile, toţi sunt sănătoşi. Acelaşi fenomen îl
vedem şi în viaţa monahală: toţi cei ce postesc, şi de
untdelemn, Lunea, Miercurea şi Vinerea, precum şi în
toate posturile, cu acrivie, sunt departe de doctor şi pe
cât îmbătrânesc, în loc să-şi piardă raţiunea, cu atât mai
mult dobândesc cunoaştere şi neîmpăcat. Când, însă,
fetele sunt crescute creştineşte şi cu măsura decenţei,
precum în vechime, atunci şi societatea poate constata la
ce reuşită morală poate ajunge. Fiecare tânăr cu suflet
nobil şi cumpătat va urmări să ia de soţie pe fiica cea
demnă şi înţeleaptă, iar nu pe cea care urmează
curentelor moderne. E. Toate aceste sfaturi şi precepte
ce am arătat nu sunt părerile şi născocirea minţii noastre
sărace, ci izvorăsc din învăţătura cea neminci-noasă a
Sfintei Evanghelii, precum şi din realitatea
contemporană. Aceasta o arată istoria şi situaţia actuală
dureroasă. Dar precum medicii, când constată că un
suferind nu se poate înfrâna pentru că este împiedicat de
propria sa slăbiciune, deşi se îndreaptă spre moarte, nu îi
administrează medicamentele potrivite fiind că nu le
poate suporta stomacul său, la fel din păcate, unii teologi
43 43
şi predicatori, deşi propovăduiesc metodologic şi cu

evlavie cuvântul lui Dumnezeu, nu se referă deloc la
postire şi la virtutea înfrânării, văzând că aceste porunci
evanghelice sunt cu totul ocolite astăzi, însă postul,
precum spune Sfântul Vasile cel Mare, chiar dacă nu ar fi
fost poruncă dumnezeiască, el ca un medicament ar fi
trebuit să fie preferat şi căutat de toţi oamenii. Şi
aceasta, deoarece postul alungă patimile, ţine trupul şi
sufletul în curăţenie, şi pune pe fugă demonii.
aplica postirea şi toate câte
am arătat mai sus, atunci
copiii, precum tinerii din
cuptorul Babilonului, se vor
distinge prin cunoştinţele lor
largi şi prin cinstea lor
deosebită.
Daniil Monahul
Catunakiotul,
Catunakia, Sfântul
Munte Athos, 17
Octombrie 1920
2. Sfătuire, adică explicare cu acrivie despre cum
trebuie să ne comportăm creştineşte în lume
44 43
Când propovăduitorii de Dumnezeu Apostolii cu
învăţătura lor atrăgeau mulţi la credinţa în Domnul
nostru Iisus Hristos şi luminau neamurile ce zăceau în
amăgire fără de cunoştinţă de Dumnezeu, atunci mulţi
credincioşi, pentru a păstra neştirbită legea lui Hristos pe
care o propovăduiau Apostolii, făceau întruniri în casele
lor şi discutau cu sârguinţă tradiţiile Sfinţilor Apostoli şi
cum să dobândească virtutea şi să fugă de răutăţi şi de
capcanele atotrăului Satan.
Aveau la dispoziţie îndrumători experimentaţi,
neamăgiţi, nu numai urmaşii direcţi ai Apostolilor, ci şi
cuvântul lor scris, epistolele Sfântului apostol Pavel şi ale
Sfântului Ioan Teologul. Astfel erau îndrumaţi şi înaintau
în desăvârşire.
Mulţi Părinţi au râvnit şi au imitat acest sfânt obicei
al primilor creştini şi au zidit Sfinte Mănăstiri şi Lavre şi
alte aşezăminte departe de cetăţi şi de gălăgia cea
lumească, având drept ţel să trăiască departe de
influenţele lumii, departe de păcat, dar să poată duce la
bun sfârşit dăruirea lor totală faţă de Dumnezeu, să se
îndeletnicească cu rugăciunea şi postirea şi cu antrenarea
liberă în fiece virtute dumnezeiască. Faptul că nu au
eşuat în încercarea lor, ne-o arată însăşi Biserica:
Prăznuim anual pomenirea Cuvioşilor Părinţilor ce au
strălucit prin virtutea lor,
45
adică a Cuvioşilor Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare,

Teodosie începătorul vieţii de obşte, Sava cel Sfinţit,
precum şi a tuturor celor care prin viaţa călugărească,
prin cuvioşia lor, au bineplăcut lui Dumnezeu. Fie în cinul
monahal, fie în lume ei s-au distins prin ţinerea şi păzirea
cu credincioşie a poruncilor evanghelice ale Domnului
nostru Iisus Hristos. Aceştia ca nişte cetăţeni ascultători,
ca nişte robi autentici ai Săi, în mod îndreptăţit au fost
încununaţi.
Aşa şi tu, dragul meu, dacă vrei cu renunţare de sine
să păzeşti, acolo unde te afli, poruncile mântuitoare şi
legea Domnului, nu te va împiedica nimeni, dincolo de
justificările, pretextele şi lenevirea ce ne înconjoară şi
care o impune sufletului vrăjmaşul cel blestemat. Este,
însă, adevărat că în condiţiile actuale greu să se păzească
cineva nelovit de săgeţile vrăjmaşului. Totuşi cine vrea să
se mântuiască, reuşeşte cu ajutorul preabunului
Dumnezeu să triumfe în faţa răului. Se cere pentru
aceasta o credinţă neclintită în Dumnezeu, hotărâre
statornică şi o desăvârşită lepădare de sine. Iar acestea
nu sunt necesare doar pentru cei ce trăiesc în lume, ci şi
pentru cei ce urmează viaţa cea monahală. Aceştia dacă
nu iau în serios cele amintite, eşuează în atingerea
principalului lor ţel.
Şi pentru că şi voi cu obştea cea întru Hristos aţi luat
împreună hotărârea de a urma o viaţă conformă cu calea
50 46
creştină, sunteţi vrednici de laudă. Cred că veţi reuşi cu

ajutorul harului dumnezeiesc, fiind că în cadrul acestei
lupte pentru mântuire avem trei vrăjmaşi deosebit de
puternici. Supunându-mă rugăminţii voastre, vă scriu
aceste îndrumări pe care urmându-le veţi evita
întortocheatele capcane ale vrăjmaşului. Pentru a învăţa,
însă, să ne luptăm cu succes împotriva potrivnicilor noştri
şi pentru a reuşi să răspundem cu bine preasfintei voinţe
a Domnului, trebuie să învăţăm care este calea cea
adevărată ce o vom urma în această luptă mântuitoare.
Chemarea cea mai însemnată cu care Domnul ne
îndeamnă să-L urmăm şi să ne eliberăm de patimile ce ne
ameninţă, este exprimată prin cuvintele: „Cel ce vrea să-
Mi urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze" (Marcu 8,34).
Deci, cine doreşte să păşească corect în viaţa
creştină, orice poziţie sau preocupare socială are, trebuie
să ia în consideraţie, în mod statornic, aceasta pericopă
evanghelică, ce-1 va duce cu siguranţă la limanul
mântuirii. Oricine, însă, intervine cu justificări şi
eschivări, acela să nu se amăgească că va lepăda omul cel
vechi dintr-însul, cu patimile şi poftele acestuia.
Să vedem, deci, ce cere Hristos prin aceste cuvinte.
Ne spune: Cine în mod liber vrea să îmi urmeze şi să-Mi
imite lucrarea, acela are nevoie de trei lucruri: să se
lepede de sine, să-şi ridice propria-i cruce, şi să-Mi
50 47
urmeze. Adică oricine doreşte să trăiască în mod evlavios

şi să-Mi urmeze împlinind poruncile Mele, trebuie să se
lepede de sine, adică, să se lepede de dorinţele trupului
şi de mişcările sale iraţionale, să renunţe la orice fel de
păcat şi la toate viclenile sale pofte ce, după căderea în
păcat însoţesc şi îngreunează sufletul, nu pentru că din
fire sufletul ar tinde către patimă prin propria voinţă, nici
vorbă, dar pentru că voia omului este înrobită de către
pofte; şi precum necurăţirea însoţeşte trupul şi rugina
fierul, aşa şi în suflet se depun patimile atunci când nu
suntem atenţi.
Referindu-se la acestea zicea Domnul: „Cel ce vrea
să-Mi urmeze, să se lepede de sine", adică de omul cel
vechi dinlăuntrul nostru, şi „cine îşi va pierde sufletul său
pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va salva"
(Marcu 8,35). Cu alte cuvinte, cine îşi va pierde, va şterge
poftele cele rele ale sufletului, mândria, invidia, ura,
nemilostivirea şi celelalte patimi, acela îşi va salva
sufletul pentru veşnicie şi va moşteni mântuirea cea
veşnică. însă cel care îşi îngrijeşte poftele cele rele ale
sufletului său, acela îşi va pierde în final sufletul, adică îl
va preda iadului celui veşnic.
Acestea cu privire la primul element, adică lepădarea
de sine. Cât despre al doilea element de care aminteam,
adică, să ridicăm propria noastră cruce, nimic altceva nu
vrea să spună decât faptul că cel ce îl urmează pe Hristos,
50 48
este dator a suferi fără de crâcnire toate întristările şi

încercările ce provin fie de la Dumnezeu pentru păcatele
noastre, fie de la diavol, precum s-a întâmplat cândva cu
dreptul Iov, pentru a fi încercaţi, fie de către răuvoitorii şi
răufăcătorii oameni, precum s-a întâmplat cu Atanasie
cel Mare, cu Sfântul Gură de Aur şi cu mulţi alti sfinţi, fie
de către propria noastră fire, ce a suferit stricăciune şi
este supusă diferitelor boli şi suferinţe.
Cât despre al treilea element, adică „să-Mi urmeze
Mie", acesta nu înseamnă altceva decât - cel care pentru
dragostea lui Iisus Hristos vrea să-L urmeze, trebuie să
păzească poruncile Lui mântuitoare şi legea Sa
evanghelică, conform cuvântului cel dumnezeiesc: „cel ce
Mă iubeşte acela ţine poruncile Mele", adică le aplică
statornic în propria viaţă. (Ioan 14,15).
Din neîndoielnicele adeveriri ce am arătat până
acum, se vede clar că singura cale ce cu siguranţă ne duce
la desăvârşirea virtuţii şi face din fiecare creştin un urmaş
desăvârşit al Domnului nostru Iisus Hristos, este trăirea
cuvântului dumnezeiesc menţionat mai sus. La acesta
trebuie să ne gândim mereu şi să ne rânduim viaţa
conform îndemnului divin, adică să ne lepădăm de noi
înşine, să ne ridicăm crucea şi să urmăm în mod autentic,
adică evanghelic, Domnului Hristos.
Şi fiind că sfinţia ta împreună cu fraţii în Hristos aveţi
zelul cel în Dumnezeu şi mântuitor pentru a trăi o viaţă
50 49
creştinească, urmând paşilor lui Hristos şi dacă vreţi să vă

atingeţi scopul conform cu dorinţa voastră fierbinte şi să
lepădaţi omul cel vechi, şi fără de piedici să mergeţi pe
drumul virtuţii ocolind capcanele întortocheate ale celor
trei mari vrăjmaşi ai noştri: lumea, trupul şi diavolul,
sunteţi datori, căci este chemare evanghelică, să aveţi
sfânta pericopă amintită ca pe o scumpă comoară.
Aceasta vă va îmbărbăta şi vă va îndruma şi astfel veţi
reuşi să dobândiţi ceea ce doriţi.
Pentru a afla modul cel mai sigur prin care veţi
parcurge acest drum, fără a vă împiedica, trebuie să
urmaţi smeritelor mele sfaturi, ce le-am învăţat şi eu de
la Părinţi experimentaţi, plini de puterea deosebirii
duhurilor, sfaturi ce sunt următoarele:
a. Pentru că ai în grija ta duhovnicească ucenici

sub ascultare şi doreşti folosul lor sufletesc, eşti
dator de a priveghea neîncetat pentru mântu-
irea lor; să îi ai nu numai sub ascultare, ci şi
drept fraţi în Hristos şi în acelaşi timp copiii tăi
adevăraţi. De asemenea şi ei înşişi, dacă vor să
se folosească duhovniceşte să nu se uite doar la
ascultarea ce le-o impune poziţia lor de ucenici,
fiind că această ascultare ca de rob, dacă este
obligatorie, nu aduce folos. Să urmeze acea as-
cultare ce are legătura cu mântuirea lor. Aceasta
50 50
AyV A D A N 1 I L C A T U N A K L O T U L Sfătuite despre desăvârşirea creştină
este la libera lor alegere, să o urmeze de bună

voie şi le va aduce răsplată cerească.
b. Toţi împreună să rânduiţi o regulă concisă cu
privire la mâncăruri şi la programul trapezei,
adică să nu gustaţi nimic înainte de o anumită
oră, cum face lumea, ci să vă mulţumiţi cu ceea
ce se dă la ora mesei. Băuturile alcoolice trebuie
să le evitaţi, ca pe foc, mai ales cei tineri.
c. în vremea dumnezeiescului studiu şi în ceasul
citirilor sfinte să citească unul, iar ceilalţi să as-
culte cu evlavie, fără a da interpretări şi erminii
după cum înţelege fiecare, mai ales cei tineri,
deoarece precum am observat eu însumi, în
lume există un obicei rău, ca să nu spun amăgire.
Adică, când se află adunaţi undeva tineri şi vârstnici
laolaltă şi vine vorba de o lectură scripturistică sau
din evlavie se citeşte o carte folositoare de suflet,
atunci fiecare dă interpretări după cum vrea sau după
cum îi place. Aşa devine acela învăţător fără
binecuvântare chiar înainte de a fi ucenic. Cu această
momeală şarpele cel viclean a păcălit mulţi şi i-a arun-
cat în blestematul egoism. I-a făcut să se umfle cu
mândrie şi aşa uşor i-a tras spre cugetul său plin de
trufie. Pentru a nu cădea şi voi în această primejdie,
trebuie ca în timpul studiului toţi fără de excepţie să
ascultaţi cu atenţie şi evlavie erminia Părinţilor
54 51
AyV A D A N 1 I L C A T U N A K L O T U L Sfătuite despre desăvârşirea creştină
Bisericii, să vă fie suficientă aceasta fără să interveniţi

cu ce vă spune propriul cuget, cu duh de ceartă. Iar
dacă cineva nu înţelege erminia, atunci este dator de
a întreba un frate mai experimentat şi aşa va ieşi
folosul necesar sufletului. în acest sens trebuie să
evitaţi temele teologice ce aduc ceartă şi interpretări
greşite. Ceea ce sunt explicate de către Sfinţii Părinţi
ai Bisericii, trebuie să le credeţi toţi cu toată inima şi,
cu cât trece timpul şi vă îmbunătăţiţi în viata creştină
şi vă curăţaţi inima, atunci fără să vă daţi seama,
Preasfântul Duh vă va învăţa acrivia teologică. Acum,
pe cât puteţi, să citiţi acele cărţi ce condamnă patimi-
le şi recomandă virtutea. Acestea plac voii celei
dumnezeieşti. Nenumărate mărturii ale Sfintei
AY VA [) ANII L CATUNAKIOTUL
54 52
Sfătuire despre desăvârşirea creştină
Evanghelii ne îndeamnă la acest studiu plăcut lui

Dumnezeu, precum „privegheaţi şi vă rugaţi căci nu
cunoaşteţi în ce ceas Fiul Omului vine", şi „iarăşi vă zic
privegheaţi"; iar în alt loc „împărăţia cerurilor se ia cu
asalt iar cei ce o asaltează, (adică aplică asupra lor înşişi
studiu şi luptă fizică şi duhovnicească), o răpesc pe
aceasta" (Matei 26, 41; Matei 24, 44; Marcu 13, 37;
Matei 11, 12). Dacă cercetăm cu atenţie toate parabolele
Evangheliei, vom vedea că toate fără excepţie, ne
îndeamnă în exerciţiul virtuţii şi în fuga de patimi. Toate
au drept scop ca noi să urmăm lui Hristos cu renunţare
de sine şi nu cu o teologie teoretică. Aceasta fără trăirea
virtuţii la nimic nu poate folosi, d. Dacă cineva dintre voi
este împins de rude şi de prieteni să părăsească acest
mod dumnezeiesc de viaţă şi să se distreze când la teatre,
când la hipodrom sau la alte manifestări culturale lu-
meşti, să fie foarte atent, căci încercând să placă
oamenilor va ceda în fata acestui îndemn sata-nic şi,
vrând nevrând, va cădea în adâncul amăgirii lui Satan.
Mai bine să fie acuzat de rude şi prieteni ca fiind creştin
fanatic, decât să fie lăudat pentru comportamentul
lumesc lipsit de evlavie. Nu vreau să spun cu aceasta că
omul acela trebuie să se înfăţişeze celor casnici ai săi ca
un ipocrit sau ca un om îndurerat; dimpotrivă, să discute
56 53
cu ai săi cu multă nobleţe şi bunătate şi să le ofere ce
poate mai bun, mă refer la argumente, fără a le răni sau
păgubi în vreun fel sufletul. De asemenea să aibă grijă să
nu înainteze în tot felul de glume sau cuvinte sofiste,
sarcastice, crezând că aşa îşi va ascunde virtutea, căci
prin această capcană mulţi din obiceiul cel rău şi repetat
s-au deprins în a-i batjocori pe ceilalţi.
Şi pentru că, precum am menţionat, „să se lepede de
sine" se referă la patimile sufletului, adică la mânie, la
mândrie şi altele asemenea, de aceea să arătăm în
continuare medicamentele cele mai eficiente pentru
aceste suferinţe ale inimii. Mânia ne-a fost dată de
Dumnezeu nu pentru ca să o folosim împotriva fratelui, ci
împotriva sfaturilor rele ale sufletului. Ca armă împotriva
cugetelor pătimaşe şi împotriva groaznicului vrăjmaş al
sufletului nostru, al diavolului. Acestea ne arată şi
proorocul când spune „mâ-niaţi-vă şi nu păcătuiţi", adică
să vă îndreptaţi mânia împotriva propriilor voastre
patimi şi împotriva cugetelor rele şi viclene, aceasta nu
este păcat (Psalm 4,5). însă noi abuzăm de această
putere, aruncând săgeata împotriva sinelui propriu,
dezbrăcându-ne de nobleţea şi frumuseţea sufletească
pe care toţi o doresc şi o laudă. Despre mânie este scris
de asemenea: „Mânia omului nu aduce dreptatea cerută
de Dumnezeu" (Iacov 1, 20) şi „bărbatul mânios nu este
56 54
plăcut sufleteşte" (Parabole 11, 25), adică are
comportament urât şi respingător.
Cine, deci, vrea să se lupte corect împotriva acestei
patimi şi să se înstrăineze definitiv de slăbiciunea mâniei,
să asculte ce spune acest „vas ales", Sfântul Apostol
Pavel: „Toată amărăciunea şi mânia şi furia şi strigarea şi
blasfemia să fugă de la voi împreună cu toată răutatea"
(Efeseni 4, 31). Pentru a reuşi, însă, acest lucru şi pentru a
triumfa cineva în faţa acestei patimi, trebuie să ocolească
cu orice preţ contrazicerile şi certurile ce vin din justificări
neîntemeiate; de pildă, cineva spune celuilalt un cuvânt
dur sau îi face o mică observaţie, întemeiată sau nu, cu
privire la o greşeală a acestuia, şi vede apoi inima aceluia
împietrită şi tulburată de mânie. Cel căruia i s-a făcut
observaţie să se stăpânească, aş spune chiar şi cu preţul
vieţii, şi să nu reacţioneze în clipa aceea, ci doar să spună:
„Da, prietene, aşa este, iartă-mă". In acest fel va birui şi
pe blestematul demon al mâniei, ce îi aţâţă sufletul, şi va
reuşi să pună stavilă mâniei, precum şi supărării
aproapelui. Şi mai mult se va micşora puterea acestei
patimi sau a acestei rele obişnuinţe. în final, nevoindu-se
creştinul, încet-încet, în răbdare şi în fericita tăcere, va
deveni blând, smerit şi prieten autentic al preabunului
Dumnezeu.
Dacă, însă, începe să se opună, cugetând întru sine
„de ce să-mi spună aceste cuvinte şi de ce să mă
56 55
jignească, de crede că sunt atât de neînsemnat ca să
accept asemenea cuvinte dispreţuitoare?" şi altele
asemenea, cugete iraţionale, atunci acest om devine într-
adevăr josnic şi în loc să biruiască spiritual pe celălalt, se
predă singur demonului mâniei ce-1 va împinge şi în alte
patimi. Tot efortul şi atenţia aceluia ce vrea să biruiască
această fiară neîmblânzită constă în răbdarea în ceasul
acela de a nu răspunde. Dacă, însă, cumva îi scapă vreun
cuvânt dur şi se vede pe sine gata de ceartă, să-şi strângă
imediat dinţii oprind definitiv prin tăcerea sa cearta ce
tocmai dă să înceapă, şi astfel se va vedea în curând
liniştit şi biruitor. Dacă totuşi ca om va fi biruit de patima
sa, fie din neatenţie, fie din obiceiul cel rău, şi va avea un
schimb de cuvinte dure cu cineva, atunci să-şi amintească
îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu apună soarele
peste mânia voastră" (Efeseni 4, 26). Să nu aştepte să-1
caute celălalt, care 1-a jignit, ci el însuşi să se ducă la
aproapele său şi să-i spună, după pregătirea cea potrivită
unei asemenea situaţii şi cu blândeţea cea necesară:
„Frate, astăzi ne-am certat şi te-am mâhnit. Să ne iertăm
unul pe altul şi eu te iert din toată inima". Astfel aplicăm
porunca nu numai apostolică, ci şi evanghelică, a
Domnului Iisus Hristos, ce în mod clar ne îndeamnă prin
cuvintele: „Dacă aduci darul tău la altar şi acolo îţi
aminteşti că fratele are ceva cu tine, lasă darul, du-te şi
56 56
întâi împacă-te cu fratele tău, şi atunci venind oferă darul
tău" (Matei 5, 23-24).
Vedeţi, iubiţii mei, ce ne porunceşte Domnul? Nu ne
spune să aşteptăm să vină la noi cel ce ne-a mâhnit, ci noi
să apucăm înfăptuirea dragostei creştine la vremea
potrivită. Dacă, însă, deşi ne-am dus şi am cerut iertare,
acela se va arăta neschimbat, lucru ce rar se întâmplă,
atunci cel ce a cerut iertare este îndreptat în faţa
preabunului Dumnezeu, în timp ce acela care a refuzat
iertarea a fost deja judecat. Insă şi în acest caz se cere de
la noi multă atenţie pentru a nu împietri şi mai mult pe
aproapele nostru prin justificările noastre, deşi suntem
întru pocăinţă. Pentru a câştiga pe fratele nostru şi
pentru a înceta conflictul, se cere cumpătare şi
înţelepciune duhovnicească, şi de asemenea trebuie să
uităm în aceiaşi clipă toate câte s-au spus.
Domnul, pentru a opri orice fel de tensiune, într-alt
loc a adăugat: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, vă va
ierta şi Tatăl vostru Cel ceresc" (Matei 6, 14). în acest fel
şi mânia şi ţinerea de minte a răului le lepădăm, iar
Dumnezeu se veseleşte de reuşita noastră. Pentru a fi
păzit fiecare om cu minte, să fie atent să nu ajungă la
ceartă cu aproapele. Sau atunci când se vede pe sine
tulburat foarte din pricina mâniei, să cedeze de dragul
iubirii aproapelui şi să nu mai continue schimbul de
56 57
cuvinte în nici un fel. Atunci poate spune că a câştigat
totul.
La toate acestea cineva poate spune: „Pe de o parte
aşa este, însă eu sunt din fire iritabil şi nu-mi pot ţine
mânia. Când cineva mă zgândăre sau îmi dă cel mai
neînsemnat pretext, imediat mă aprind şi fac ceea ce nu
este plăcut lui Dumnezeu". Să-mi permită unul ca acesta
să-i răspund că asemenea justificări neraţionale nu au
nici o valoare în faţa dreptului Judecător, deoarece spune
Evanghelia: „Acestea pe care vi le spun vouă, tuturor le
spun. Privegheaţii" (Marcu 13, 37). Nu a făcut excepţii
printre oameni, deoarece în toţi oamenii El a sădit şi
partea pasivă a mâniei şi a dorinţei, a dat de asemenea şi
darul liberului arbitru, adică a voinţei libere şi puterea de
înfăptuire a celor dorite, astfel încât să poată omul
deosebi binele de rău şi cu voia sa liberă să ocolească
orice fel de patimă şi de dorinţă dăunătoare. De aceea s-
a spus: „cel ce vrea să-Mi urmeze, să se lepede de sine"
(Matei 16, 24) şi „împărăţia cerurilor se ia cu asalt, iar cei
ce o asaltează o răpesc pe ea" (Matei 11,12). Patimile
acestea le îngăduie Dumnezeu pentru a se încerca voia
liberă a omului; cine ascultă porunca dumnezeiască şi
luptă împotriva acestora devine biruitor şi se mântuieşte;
dimpotrivă, cel ce nu priveghează ci neglijează lupta
duhovnicească, este pedepsit.
56 58
Da, vor spune unii. Acesta este adevărul, dar e nevoie
de efort susţinut şi de luptă continuă pentru a putea
cineva să biruiască asemenea patimi şi mai ales cel ce a
dobândit răul obicei de aplecare către acestea. Dar cine,
vă rog să-mi spuneţi, a primit fără efort, fără silinţă şi
fără luptă duhovnicească vreun dar pământesc sau
ceresc? Cine a învăţat arta sau a studiat ştiinţa sau a
progresat în negustorie sau a urcat la vrednicii lumeşti
fără luptă şi fără efort? Cine, după cum spune Sfântul
Vasile cel Mare, dormind a dobândit vreun trofeu?
Iar dacă pentru bunurile lumeşti ce trec precum
umbra şi visul, depunem atâtea eforturi şi lupte, iar
uneori dincolo de acestea rămânem fără rezultate, de ce
să nu ne ostenim puţin pentru alungarea patimilor şi
pentru mântuirea sufletului nostru? Şi mai ales când în
această încercare avem apărători nu numai pe Sfinţii
îngeri şi pe toţi Sfinţii, ci şi pe însuşi Domnul nostru Iisus
Care în fiece zi strigă către noi: „Veniţi la Mine toţi cei
osteniţi şi împovăraţi (cu păcate, adică) iar Eu vă voi
odihni" (Matei 11, 28). Deci, pentru a ocoli lupta şi
efortul lăsăm patimile să ne înghită? însă patimile
acestea ce le neglijăm nu ne vor arunca în nenumărate
primejdii, osteneli şi în chinuri nefolositoare?
De aceea, vă rog, să comparăm pe cel ce este plin de
virtute şi se luptă şi priveghează pentru a-şi birui
patimile, cu cel păcătos ce se pleacă patimilor sale. Vom
56 59
spune că primul are dragoste curată, neţinere de minte a
răului, răbdare în ispite, totdeauna bucurie în suflet,
aprecierea celorlalţi şi în final mântuirea sufletului său.
Celălalt are înfricoşată condamnare din partea propriei
conştiinţe, mânie ieşită din comun, de multe ori chiar
împotriva sa proprie, patimi nevindecate şi în final
moartea veşnică. Primul cu puţină silinţă s-a ostenit pe
sine, a biruit primele sale obiceiuri şi apucături rele, a
devenit stăpân pe sine, prieten autentic al lui Dumnezeu.
Celălalt s-a lăsat cu voia sa târât de patimile lui, s-a făcut
de râs înaintea îngerilor şi a oamenilor. Abordaţi fără de
patos un asemenea om, pământesc, mânios, ce ţine
minte răul, şi întrebaţi-1: „Prietene, cum ai ajuns în
situaţia asta şi nutreşti atâta ură împotriva aproapelui?
Când erai tânăr erai atât de înclinat spre această
patimă?" „Nu, îţi va răspunde, ţinerea de minte a răului
ce o am de atâta timp împotriva celuilalt, provine dintr-o
simplă ceartă iniţială, iar mai apoi au început drepturile
mele să-mi aţâţe patima şi pentru că nu am făcut nimic
să o sting, precum ar fi trebuit, cu îndurarea, cu pocăinţa,
am devenit imposibil şi neîmpăcat, m-am topit din
pricina patimei, iar acum suflu cu toată furia împotrivă-
mi".
Iată deci rezultatele celor ce nu vor să se silească pe
sine. La fel se întâmplă şi cu celelalte păcate, se
înfăţişează cu pretexte neînsemnate şi atacă sufletul, iar
56 60
dacă le neglijăm acestea aduc moartea veşnică.
Dimpotrivă, când vrăjmaşul atacă omul şi-1 împinge către
orice patimă, fie poftă trupească, fie invidie, fie mânie
împotriva celuilalt, şi imediat acesta respinge primele
atacuri prin lepădarea de sine, atunci a câştigat totul, a
devenit biruitor. Pe de altă parte, dacă începe să lase
cugetele cele străine ce vin din patima respectivă să se
exprime, e ca şi cum le-ar fi acceptat în sufletul său, iar
atunci cu voia sa devine rob al acelei patimi şi al
vrăjmaşului, lasându-şi nu numai sufletul, ci şi viaţa în
stricăciune. însă când cineva va birui mânia, uşor va birui
şi mândria ce atât de mult o respinge Dumnezeu.
Mândria se naşte din mânie şi invers, mândria naşte
mânia. S-a observat că unde este mânie acolo este şi
mândrie, în timp ce cel ce se smereşte şi nu răspunde în
contră celuilalt, devine străin faţă de mânie.
Iar pentru că este imposibil să nu se tulbure cineva
din pricina mâniei, fie din cele spuse fără rost de cei ce-1
ispitesc, fie din răul nostru obicei, de aceea trebuie, legat
de patima mâniei, cu multă bunăvoinţă să ne silim pe noi
înşine şi să avem multă răbdare. In
A.V VA FJ ANI I L CATUNAKIOTU L
56 61
fiecare seară după pavecerniţă, înainte de a ne culca, să

cercetăm dacă în cursul zilei cumva ne-a stăpânit mânia,
astfel încât să ne îngrijim, zi după zi, să tăiem acele
pretexte ce ne fac să luăm foc. Aşa, încet-încet,
preabunul Dumnezeu, văzând bunăvoinţa noastră ne va
întări pentru a ne izbăvi de patima înfricoşată a mâniei.
f. Creştinul care vrea să se mântuiască trebuie să se

îngrijească foarte mult de partea poftitoare a
sufletului său, deoarece aflându-se în lume cu
nenumăratele provocări păcătoase, trece prin multe
primejdii atât din partea firii femeieşti şi a prieteniilor
dăunătoare, cât şi din partea teoriilor imorale şi a
vieţii plăcerilor ce sunt puse astăzi în evidentă. Deci,
în condiţiile actuale, pentru a fi cineva protejat şi mai
ales tânărul, de capcanele diavolului, legat de
problema trupească şi pentru a-şi păzi chibzuinţă şi
curăţia, trebuie să fugă ca de foc, precum Iosif cel
frumos, de prieteniile cu femei. Să nu aibă deloc
încredere în sine sau în curăţia şi în buna intenţie a
oricărei tinere. Căci şi din aceste discuţii duhovniceşti
se naşte simpatia, iar mai apoi eros-ul. în continuare
este înrobit omul şi ruşinat şi de către demoni şi de
către oameni.
64 62
De asemenea, omul serios trebuie să ocolească
teatrele, cafenelele şi orice dă impuls trupului:
mâncărurile deosebite, băuturile alcolice. în acelaşi timp
trebuie să păzească posturile anului precum şi zilele de
miercuri şi vineri, căci prin ţinerea atentă a posturilor se
pune omul întâi în ascultare faţă de porunca Bisericii,
ceea ce îi aduce har, iar mai apoi obişnuieşte trupul cu
robia sa binecuvântată şi chiar dacă se va ivi război
trupesc va putea să se împotrivească ispitelor diavolului
şi va putea să-1 biruiască. însă aceia ce nu ţin hăţurile
postului este practic imposibil să se împotrivească
plăcerilor trupului. De aceea vedem cum creştinii cei de
demult, înaintaşii noştri, fiindcă ţineau cu credincioşie
posturile, erau chibzuiţi, plini de virtuţi, morali.
Dimpotrivă, creştinii de acum ce resping din păcate hăţul
trupului şi consideră postul nefolositor, sunt lipsiţi de
curăţenie trupească, de chibzuinţă şi nu se pot elibera de
patimi. Şi pentru că în această luptă se cere silinţă şi
atenţie duhovnicească, tocmai de aceea cel ce depune
această osteneală şi se obişnuieşte cu calea cea strâmtă
şi cu întristări, acela, chiar dacă trăieşte în lume, va
petrece viaţă îngerească. Vedeţi de ce luptătorul trebuie
să-şi păzească mereu curăţia şi să nu dea nici o
importanţă, să nu discute, în nici un fel, cu cugetele
mârşave!
64 63
g. Pentru a lua cununa răbdării acela care se luptă pentru
mântuirea lui trebuie, în afară de cele arătate, să aibă
mare evlavie faţă de Doamna Născătoare de
Dumnezeu şi să o roage neîncetat pentru mântuire.
Astfel o va avea drept strajă şi îl va păzi pe om
neatins de orice rău.
Acestea sunt suficiente pentru ca să-ţi însuşeşti viaţa
cea duhovnicească. Dacă prin lepădare de sine şi
pocăinţă veţi ţine sfaturile de mai sus, veţi înţelege voi
înşivă foloasele adevăratei vieţi duhovniceşti şi în scurt
timp veţi deveni îndrumători încercaţi şi ai altor creştini.
Bucuraţi-vă!
Monahul Daniil Catunakiotul, 12 Octombrie

1898
3. Epistolă către doi tineri despre capcanele vieţii

tinereşti, despre pocăinţă şi despre viaţa cu adevărat
creştină
Cu multă bucurie am primit în acelaşi timp scrisorile

voastre. Le-am citit cu dragoste şi atenţie şi am
considerat de datoria mea, că nu trebuie să neglijez, să
vă scriu imediat şi să vă întăresc. Vă răspund amândurora
64 64
prin aceste rânduri, deoarece ca fraţi ce iubiţi deopotrivă
pe Dumnezeu, aveţi nevoie de aceiaşi grijă şi de aceiaşi
îndrumare duhovnicească şi sunteţi datori nu numai să
întrebaţi, ci să şi ascultaţi ce ne sfătuiesc Părinţii Bisericii.
Adevărul este că pe cât m-am mâhnit când am aflat
că ati alunecat de la datoria voastră cea creştinească şi
aţi căzut în multe greşeli copilăreşti şi fără rost, pe atât
m-am bucurat fiindcă imediat v-aţi pocăit, iar acum vă
exprimaţi dorinţa de a asculta sfatul meu cu privire la ce
cale a pocăinţei să urmaţi pentru a îndupleca pe
Dumnezeu pe care l-aţi amărât cu căderile voastre
copilăreşti. .
Nu este ciudat ca cineva să greşească lui Dumnezeu şi
să se depărteze de la poruncile Lui, căci toţi oamenii uşor
alunecă şi de multe ori păcătuiesc, însă fapta de a
rămâne în păcat este o greşeală de neiertat. De aceea
trebuie să avem foarte multă atenţie. Vai nouă dacă ne
vom afla fără de pocăinţă în ceasul morţii.
Diavolul, duşmanul şi războitorul sufletelor noastre,
foloseşte multe metode pentru a înşela pe creştinii
ortodocşi ce trăiesc după poruncile lui Hristos. O capcană
prin care a înşelat mulţi creştini, mai ales tineri şi prin
care îi duce la pierzare sufletească este următoarea:
Se înfăţişează la început cu o mască foarte plăcută,
plină de simpatie, evidenţiază sufletului marea
milostivire a lui Dumnezeu, împingându-i astfel pe tineri
64 65
către o libertate fără margini, un libertinaj mai bine spus,
către râsete şi glume nesfârşite, pentru a ajunge în final
la consumul de băuturi. Celor cu duh lumesc nu li se pare
această stare a lucrurilor şi a comportamentului ceva
catastrofal, ci le consideră deşteptăciune, şmechereală,
superioritate faţă de alţii. Astfel tinerii îşi însuşesc
deprinderi rele, patimi şi slăbiciuni, sfârşind prin a fi
defăimaţi de oameni, dar şi de demoni.
Capcana aceasta este acoperită şi de o altă vicleană
justificare: adică de explicaţia că acestea sunt foarte mici
şi neînsemnate păcate, se datorează vârstei şi cu trecerea
timpului se vor stinge. Doar monahii şi cei ce au ales
vieţuirea în pustie trebuie să ocolească asemenea fapte.
însă cei ce susţin acestea, dacă ar vedea ce alunecare
ascund argumentele lor, ar părăsi orice fel de pretext şi
de motivare ce-1 împinge pe tânăr în păcat aşa cum fuge
cineva de un şarpe purtător de moarte. Căci ţelul
atotrăului Satan este cum să împingă dintru început
tinerii în aceste păcate mici şi în continuare să lepede
prin acestea senzorii lor morali, trăgându-i cu viclenie
spre râsete şi cuvinte batjocoritoare, spre tachinări aşa-
zise spirituale şi spre beţie, din care răsar toate patimile.
întrebaţi, vă rog, cu multă discreţie pe cineva, prieten
sau cunoscut, stăpânit de patimi şi de imoralitate, ce nu
s-a pocăit, să vă spună cum s-a predat cu totul unor
asemenea patimi subumane şi veţi primi răspunsul că
64 66
principalul motiv este ingnora-rea cauzelor ce le-am
arătat mai sus. Şi precum pentru trup indiferenţa faţă de
micile cauze duce la boli mortale, aşa şi pentru suflet de
la copilării lipsite de sens ajunge omul în stare de refuz al
pocăinţei şi de deznădejde.
Este adeverit că Domnul nostru Iisus Hristos, Care
cunoaşte cât de uşor cade omul, îl primeşte cu braţele
deschise pe păcătosul ce se întoarce la Dânsul, în acelaşi
timp, însă, ne sfătuieşte: „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci nu
aţi văzut (nu cunoaşteţi) ziua nici ceasul în care vine Fiul
Omului" (Matei 25,13). Ne îndeamnă astfel să fim
întotdeauna pregătiţi şi să avem în vase untdelemnul
pocăinţei şi al virtuţii, pentru a nu fi lăsaţi afară de către
Mirele nunţii tainice, precum fecioarele cele nesăbuite.
Este adeverit, de asemenea, că există pocăinţă. Când
tânărul este încă în stare de curăţie şi ocoleşte prieteniile
dăunătoare şi beţiile, chiar de se apleacă puţin asupra
poftelor şi alunecă, pocăinţa şterge uşor păcatele
tinereţii. Când, însă, deprinde obiceiul cel rău, iar trupul
este robit păcatului, atunci puţini mai
reuşesc să se izbăvească din capcanele nenumărate ale
păcatului.
Acum când ati învăţat acestea, iubiţii mei,
Constantine şi Ioan, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog,
să nu vă daţi niciodată pe voi înşivă în paralizia
simţurilor, nici în vorbe deşarte, nici în beţii, nici în
64 67
AyV A D A N I I L C A T U N A K I O T U L Sfătuire despre desăvârşirea creştină
însoţiri păguboase, prin care este alungată frica de

Dumnezeu şi prin care vă înrobeşte vicleanul demon al
iubirii de sine şi al desfrâului.
îngrijiţi-vă de cum să trăiţi cu statornicie în credinţă
precum este plăcut lui Dumnezeu. Urmaţi pildei
duhovnicului întru toate, căci el este cel ce vă va educa şi
îndruma în trăirea cea după Dumnezeu şi vă va arăta în
final cetăţeni cereşti.
Pentru a înainta statornic pe drumul lui Dumnezeu
trebuie:
1. Să aveţi ascultare şi încredere foarte mare în
duhovnicul vostru, spunându-i totdeauna adevărul.
2. Să opriţi cu desăvârşire slobozenia gurii şi glumele
fără rost, căci precum aminteam mai înainte, unde
este gura slobodă fuge frica de Dumnezeu.
3. Să aveţi vreme de rugăciune concret stabilită în
timpul nopţii, după cum vă va rândui duhovnicul
vostru.
4. în biserică să fiţi întru totul îndreptaţi la slujbă, mai
ales la Dumnezeiasca Liturghie, astfel încât să vină
în sufletele voastre harul Preasfântului Duh.
5. Să ţineţi posturile, fără să vă lăsaţi influenţaţi de

obiceiurile generaţiei de azi.
6. Să nu beţi, pe cât posibil, vin mult şi mai ales băuturi
alcoolice, ce aduc tulburare trupului.
68 71
AyV A D A N I I L C A T U N A K I O T U L Sfătuire despre desăvârşirea creştină
7. Când aveţi vremea potrivită să vă dedicaţi studiului

scrierilor Sfinţilor Părinţi.
8. Să vă păziţi de anumiţi învăţători ce susţin că învaţă
virtutea şi pocăinţa în timp ce promovează desfătarea
trupească şi renunţarea la post. Aşa îi îndepărtează pe
tineri de asceză, de înfrânare şi de citirea textelor
patristice, condamnând în acelaşi timp cu putere, viaţa
cea monahală. Câtă pagubă pricinuiesc unii ca aceştia
tinerilor evlavioşi, cred că nu trebuie să mai spun. Am
văzut însă mulţi ce au fost atraşi şi păcăliţi de
asemenea predici înşelătoare şi s-au pierdut.
9. Ultimul cuvânt: Să aveţi evlavie deosebită fată de
Născătoarea de Dumnezeu, care întotdeauna vă va
îndruma pe calea mântuirii voastre.
Vă îmbrăţişez cu căldură, Monahul Daniil

Catunakiotul Catunakia Sfântul Munte Athos, 19
Iunie 1902
4. Despre post şi credincioşia faţă de tradiţiile Bisericii
Am revăzut şi m-am preocupat mai îndeaproape, cu

multă dragoste părintească, de rugăminţile repetate
adresate cu ceva timp înainte şi de răspunsurile
privitoare la predicile unor teologi contemporani cu-
69 71
noscuţi, adică dacă unii ca aceştia aduc folos aproapelui
sau nu.
Cu privire la acestea vin să-mi exprim şi eu ur-
mătoarele păreri, deşi nu aş fi vrut să mă implic într-o
asemenea dispută deoarece este posibil ca să intru în
contradicţie cu unele convingeri ale colegilor menţionaţi,
cu toate că aprecierile mele sunt fără de patos şi
nepărtinitoare, precum nici nu-mi este în fire contrazi-
cerea şi cearta. însă pentru că prevăd ce pericol mare
urmează, consider datoria mea sfântă a face cunoscută
smerita mea părere legată de tema aceasta. înainte însă
de a începe dezbaterea am considerat că este important
să mă refer la un fapt ce ne va ajuta mai mult în
înţelegerea temei acesteia.
Acum patruzeci de ani, pe când peregrinam prin
toată Grecia, s-a întâmplat să cunosc în insula Păros pe
ieromonahul Arsenie ce se nevoia în Sfânta Mănăstire a
Sfântului Atanasie, bărbat duhovnicesc, înaintat în
virtute şi în desăvârşirea petrecerii monahale. El era
foarte familiarizat cu scrierile şi învăţăturile Sfinţilor
Părinţi. Printre cugetările şi gândurile ce i le-am
mărturisit ca la spovedanie, l-am întrebat ce
părere are despre persoana şi lucrarea lui Apostolos
Makrakis, ce avea faima unui mare învăţător al ere-
dintei. Acesta era considerat de unii oficiali intelec-tuali
ca fiind al treisprezecelea apostol. In loc să-mi răspundă a
70
tăcut vreme îndelungată şi îmi părea a fi

întristat. într-un final a răspuns: „Fiul meu, vezi tu, pe
acest mare Makrakis? Nu va trece mult timp şi va cădea
în multe erezii. Va vătăma mulţi creştini nevinovaţi şi
evlavioşi". Şi fiindcă nu mă aşteptam la acest răspuns am
zis: „Părinte de unde ai tras concluzia aceasta? Acest
predicator se arată a fi întru toate mare învăţător al
evlaviei!" Atunci a oftat şi mi-a spus: „Evenimentele nu
au nevoie de cuvinte. Makrakis prin predica lui nu are ca
scop să propovăduiască cugetul Bisericii Universale şi a
Sfinţilor Părinţi, ci îşi susţine propriul său cuget. Face
inovaţii arbitrare susţinând că postul, rugăciunea, slujba
bisericească, privegherile, petrecerea cea monahală şi tot
ceea ce ţine de rânduiala Bisericii, toate acestea nu sunt
esenţiale pentru mântuire, sunt neînsemnate, nu sunt
fundamentale pentru realizarea unei societăţi creştine,
sunt tipuri şi nu esenţă".
într-adevăr toate acestea i le spusese însuşi Makrakis
atunci când a vizitat insula Păros şi pe părintele Arsenie.
Acest duhovnic încercat i-a arătat prin multe texte
scripturistice că ideile sale sunt greşite şi izvorăsc din
ideile lui Luther şi ale lui Calvin, care printre multe altele
au tăgăduit, în primul rând, Sfânta Tradiţie. însă Makrakis
insista, cu spirit de ceartă, în rătăcirile lui, pentru ca în
final să plece fără să se folosească. în continuare, precum
este cunoscut, a căzut în nenumărate, ciudate şi de
74 71
neiertat rătăciri. De prisos este să arătăm

acum faptul că, prietenii săi, teologii moderni, îi urmează
întru totul, deoarece revista „Iubirea" exprimă în paginile
sale foarte clar aceste învăţături greşite, precum şi faptul
că, aceştia au fost din tinereţe urmaşi fideli ai lui
Makrakis şi au propovăduit peste tot rătăcirile acestuia.
Vedem cu multă durere că vicleanul Satana aceleaşi
rătăciri, ce la început le însămânţa în învăţătorul lor, mai
apoi le-a aruncat şi urmaşilor mai tineri ai acestuia. Dacă
aceştia din urmă nu părăsesc învăţăturile lor să ştie
faptul că, în loc de folos pricinuiesc multă pagubă turmei
lui Hristos. Dacă sunt şi se numesc pe sine învăţători ai
evlaviei atunci de ce resping sfintele tradiţii ale Bisericii,
ce au fost consacrate de Sfinţii Părinţi şi legiferate de
Sinoadele Ecumenice, exact, pentru că sunt folositoare şi
contribuie în mod fundamental la viaţa creştină? Dacă
posturile şi slujbele zilnice stabilite de Biserică, precum şi
rugăciunile în comun sau individuale, luptele
duhovniceşti şi privegherile de toată noaptea sunt
considerate de cei moderni simple tipuri, forme, unde,
vom afla esenţa credinţei noastre?
t
Noi, creştinii ortodocşi mărturisim şi propo-văduim
că ortodoxia cere de la noi dreaptă credinţă şi faptele
cele bune: „Credinţa fără fapte moartă este" (Iacov 2,26).
Şi „fapta este sprijinul teoriei". Deci, dacă vom scoate
74 72
partea practică a credinţei noastre, postul,

rugăciunea şi toate acelea pe care le condamnă
AY VA D ANI I L C ATUNAKIOTUL
74 73
moderniştii zilelor noastre, numindu-le „tipuri", simple

forme, mijloace neesenţiale pentru plinirea poruncilor
dumnezeieşti, pe ce fundament vom aşeza tapetele cele
bune? Pe ce vom sprijini chibzuinţă şi fecioria? Cum
aceşti modernişti, dezlegând în fiece zi la bucate,
îngrăşându-şi trupurile şi dormind toată noaptea, fără
rugăciune şi înfrânare, vor putea să ţină în frâu puterea
cu care năpustesc patimile şi trupul pentru satisfacerea
poftelor? Noi vedem din vechime şi până în vremea
părinţilor şi bunicilor noştri ce ţineau cu statornicie
posturile stabilite şi rânduiala slujbelor şi a obiceiurilor
bisericeşti, cum creştinii se distingeau prin chibzuinţă,
evlavie şi virtuţi. De asemenea, şi clericii străluceau cu
virtuţile lor; devenind pilde vii pentru toţi credincioşii.
Astăzi, însă, când se generalizează noi idei, ca să nu spun
mentalitatea europeană de predicare, şi sunt dispreţuite
poruncile Bisericii, fiind numite „tipicuri" aşezămintele
sfinte precum postul şi slujbele bisericeşti. Vedem cu
tristeţe că se generalizează nu numai ideile, ci şi
stricăciunea morală. Tinerii şi tinerele se europenizează,
ruşinea şi respectul faţă de cei mai în vârstă au dispărut,
lipsa fricii de Dumnezeu aleargă fără de hăţuri, patimile
trupeşti nu se mai înfrânează, casele păcatului se în-
mulţesc, moralitatea a fost exilată, operele de teatru
76 74
triumfă ca nişte teleturghii sacre, chiar şi îngenun-chiatul
la sfintele slujbe a fost înlocuit.
Dacă în vremea sclaviei, ce fără de milă tăia limbile
grecilor şi asuprea turma cea ortodoxă a creştinilor,
strămoşii noştri vrednici de pomenire nu păstrau
tradiţiile bisericeşti şi aşa zisele „tipicuri", ar fi putut
supravieţui Orotodoxia aici, în Răsărit, unde domnea
robia şi violenţa? Aceşti înaintaşi ai noştri dincolo de
toate ameninţările şi presiunile, se adunau în taină,
noaptea, în biserici şi în case şi nu îndurau să fie
batjocorite sfintele tradiţii ale postului şi rugăciunilor
atât comune, cât şi particulare; de aceea au şi reuşit să
păstreze Ortodoxia neştirbită.
Dar, vă rog, amintiţi-vă şi pericopele evanghelice
unde este arătată calea cea strâmtă şi întristată şi unde
este condamnată calea cea largă, amintiţi-vă îndemnul
„privegheaţi şi vă rugaţi", şi „acest duh iese numai cu
post şi rugăciune" (Matei 7, 13-14; Matei 26, 41; Matei
17, 21) şi altele asemenea acestor spuse ale Sfintei
Evanghelii. Toate acestea în ce scop au fost spuse? Nu ne
arată acestea cu claritate că etica Evangheliei cere călirea
trupului, cere postirea cea nimicitoare de patimi,
rugăciunea zilnică după modelul „privegheaţi şi vă
rugaţi", şi respingerea vieţii în dulceaţă şi destrăbălare?
Faptul că toate aceste porunci lăsate de Domnul
nostru Iisus Hristos cer de la fiecare creştin ortodox să se
76 75
lupte spiritual pentru a păşi pe calea cea strâmtă şi
întristată, să se lepede de sine şi să părăsească drumul
cel larg şi uşor, îl mărturisesc nu numai Sfinţii Părinţi, ce
au strălucit prin viaţa lor concretă şi prin vederea celor
înalte, precum şi prin minunile ce le făceau, dar, în
general, toţi necreştinii şi ereziarhii; recunosc faptul că,
numai credinţa cea ortodoxă învaţă postirile cele de
multe feluri şi luptele duhovniceşti.
Iar pe de altă parte, faptul că porunca postului nu
este esenţială precum susţin moderniştii, să auzim
cuvintele propovăduitorului de aur al Bisericii, Sfântul
Ioan Gura de Aur, care spune: „Ce altceva este postul?
Postul vindecă traumele sufletului, postul înnoieşte
sufletul cel ruinat de păcate, îl întăreşte, îi dă cuget
curajos, îi inspiră frica de Dumnezeu, biru-ieşte patimile,
linişteşte cugetele. în vremea postului se sting plăcerile,
înfloresc virtuţile şi frumuseţea cea mult curată a
cumpătării. Trupul vine din ce în ce mai mult în armonie
cu sufletul şi depăşindu-şi firea sa devine duhovnicesc".
Acestea sunt bunătăţile ţinerii postului şi să vedem
de la acelaşi Sfânt Părinte ce daruri primesc de la
Dumnezeu cei ce ţin posturile Bisericii: „Moise a postit şi
a fost numit prieten iubit şi credincios. Ilie a postit şi ca
un prieten al lui Dumnezeu a fost înălţat. Proorocii au
postit şi ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu au cunoscut
tainele Acestuia. Ioan, fiul lui Zaharia, a fost numit
76 76
prietenul Mirelui, fiindcă a rămas în pustie şi culegea
miere sălbatică şi acride pentru a se întreţine trupeşte
(Ioan 3, 29; Matei 3,4). Iar Ana, fiindcă noaptea şi ziua cu
post şi rugăciune îl adora pe Dumnezeu (Luca 2, 37).
Petru şi Ioan au fost numiţi prieteni, pentru că au urcat la
templu cu post pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea
(Fapte 3,1). Pa vel, pentru că îşi călea trupul cu osteneli şi
nevoinţe, şi-1 trata ca pe un rob (I Corinteni 9, 27).
Prieten a fost şi Cornel, pentru că nemâncat aştepta
mântuirea prin Petru (Fapte 10, 30). Prietenii lui Hristos
au fost martiri fiindcă dispreţuiau trupul şi viaţa cea
trecătoare. Vezi că nu numai pentru vindecare, ci şi
pentru dobândirea prieteniei dumnezeieşti prin postire,
Dumnezeu cheamă neamul omenesc şi se grăbeşte să-1
facă pe Adam sfânt şi sănătos, prieten cumpătat, înfrânat
şi întru comuniune rudă a Sa. Să devii şi tu prieten al lui
Dumnezeu, prin postire să devii şi tu rudă a lui
Dumnezeu".
Iar în alt loc spune Sfântul Părinte: „Postul alungă
demonii şi tirania diavolului o spulberă, mai ales când
împreună lucrează cu rugăciunea. Postul 1-a arătat pe
Moise vrednic slavei celei nemuritoare şi pe Elisei mai
marele Profeţilor. Şi de ce să spun mai multe? Dacă nu ar
fi fost medicamentul mântuirii şi pricinuitorul vieţii,
Dumnezeu nu ar fi dat porunca postului, într-adevăr dacă
Adam ar fi postit nu l-ar fi atins moartea, nu ar fi căzut
76 77
din dulceaţa Raiului pe care i-o dăruise Dumnezeu. Nu ar
fi fost alungat din Rai şi nu ar fi fost condamnat la
această viaţă grea. însă a făcut ascultare faţă de legea
pântecelui, de aceea a sfârşit în moarte. Dar cel mai
important, Mântuitorul a postit fără a avea El însuşi
nevoie de medicamentul postului, pentru a ne lăsa pildă
vie pentru a ne mântui. Fă-ţi, deci, postul tovarăş de
drum în toată viaţa ta pentru a te păzi, pentru a te feri de
moarte, pentru a te mântui din ispite şi pentru a te duce
în împărăţia Cerurilor".
Din dovezile neîndoielnice ale Sfântului Părinte Ioan
Gură de Aur, expuse mai sus, se arată clar cât de
folositoare este porunca postului şi câte bunătăţi
pricinuieşte fiecărui creştin ce alege drumul nevoinţei, al
virtuţii şi al vieţii după Dumnezeu. Mai mult decât atât,
vedem că toate vieţile Sfinţilor Părinţi, ca nişte trâmbiţe
tunătoare ale cerului, propovăduiesc realitatea, că numai
prin nenumărate ne-voinţe, postiri, lupte şi rugăciuni au
biruit mulţimea patimilor sufletului şi ale trupului şi aşa
au ajuns la desăvârşirea creştină, devenind sfinţi şi
prietenii cei mai adevăraţi ai Domnului nostru Iisus
Hristos.
Deci, dacă postirile, rugăciunea şi slujbele bisericeşti
consacrate ar fi fost simple tipuri şi porunci neînsemnate,
nu elemente esenţiale ale căii celei înguste şi cu întristări,
atunci de ce soborul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din toate
76 78
vremurile a propovăduit acestea şi le-a urmat până la
capăt? Iar mai pe urmă vedem că prin viaţa cea
monahicească Biserica lui Hristos a slăvit în mod deosebit
şi a cinstit prin minuni mai presus de fire pe Sfinţi precum
Marele Antonie, Marele Eftimie, Sava cel Sfinţit, Onufrie,
Ioan al Scării, Ioan Damanschin, Alexie - omul lui
Dumnezeu şi pe toţi ceilalţi nenumăraţi cuvioşi ai săi. De
asemenea, mulţime mare de cuvioase: Efpraxia,
Matrona, Xenia, Pelaghia, Măria Egipteanca, Sinclitichia
şi altele. Aceştia ce lucruri au făcut pentru a fi adeveriţi
ca urmaşi fideli ai lui Hristos şi în fiecare an să fie slăviţi
de Biserica Sa? Căci nu vedem la ei nici predici, nici grijă
deosebită pentru aproapele, cât vedem grijă pentru a se
curaţi pe sine de păcate.
Sfântul Alexie omul lui Dumnezeu prin ce virtuţi, a
devenit atât de apropiat lui Dumnezeu şi a ajuns la o
asemenea înălţime a sfinţeniei? A învăţat pe careva sau a
scris vreo predică sau a salvat suflete din adâncul
pierzării? într-adevăr aceste virtuţi sunt foarte mari şi
plăcute lui Dumnezeu. Şi totuşi acest sfânt prin ce virtuţi
a devenit plăcut lui Dumnezeu? Cumva şi-a lepădat
părinţii cei trupeşti, pentru că erau lipsiţi de credinţă şi
de evlavie? Dimpotrivă. Precum ştim părinţii acestui
sfânt erau foarte credincioşi şi plini de evlavie, robi
autentici ai lui Dumnezeu. Cumva femeia sa era văzută ca
fiind nerespectuoasă sau lipsită de virtuţi, iar iubirea sa
76 79
1-a făcut să o părăsească chiar în ziua nunţii înainte de a
o cunoaşte? Nimic dintru acestea nu ne relatează
biografia sa. Cunoaştem, însă, din viaţa sa că după
plecarea din propria-i patrie, şaptesprezece ani a rămas
necunoscut lângă o biserică din cetatea Edessei, fără a
vorbi vreodată cu cineva. Apoi s-a întors lângă casa
părintească asemenea unui sărac rătăcitor, iar pentru
alţi, şaptesprezece ani a stăruit în rugăciune, privegheri,
postiri aspre, suportând jignirile şi batjocurile celor din
jur ca un om fără de judecată, ca un rob fără drepturi,
rămânând întotdeauna necunoscut, deşi ar fi putut să
spulbere durerea părinţilor săi şi a soţiei iubitoare de
Dumnezeu, iar după arătarea sa să le fi fost de ajutor prin
virtuţile sale. Deci, prin ce fapte, lucrări şi virtuţi a plăcut
atât de mult lui Dumnezeu încât să fie cunoscut în
spiritualitatea ortodoxă ca „omul lui Dumnezeu" şi prin
vocea cerească şi descoperirea dumnezeiască să
poruncească însuşi Dumnezeu arhiepiscopului Inochentie
şi împăratului
AY VA FJ ANI I L CATUNAKIOTUL
Onorium să-1 găsească încă în viaţă pe sfânt şi să facă

rugăciune pentru întreaga cetate?
La fel şi ceilalţi cuvioşi, prin vieţuirea lor singuratică,
izolată, au fost slăviţi şi umpluţi de har de către
Dumnezeu, la care Universitate, la care Academie au
76 80
studiat şi prin care studiu şi prin care predică au reuşit să
ajungă la desăvârşirea sfinţeniei, astfel încât să-1 facă pe
preabunul Dumnezeu să-i arate la orizontul Bisericii atât
de mari Sfinţi?
Dacă analizăm cu multă atenţie viata sfinţilor
amintiţi, vom vedea că încă dintru început aceştia, care
au iubit petrecerea monahală, şi nu s-au gândit să se
călugărească pentru a deveni viitori învăţători ai
celorlalţi, ci pentru a-şi curăţa şinele de orice fel de
dulceaţă trupească ca să iasă biruitori ai celor trei vrăj-
maşi ai neamului omenesc: lumea, trupul şi diavolul. Că
acesta este adevărul o mărturisesc înseşi faptele lor.
Şi dincolo de faptul că mulţi dintre aceşti sfinţi aveau
origine nobilă şi ar fi putut să fie folositori în lume, căci
cunoşteau foarte bine înţelepciunea cea lumească
precum şi învăţătura creştină, precum au fost Sfântul
Arsenie cel Mare, Cuviosul loan Scărarul, Cuviosul Nil şi
mulţi alţii, totuşi se lepădau de părinţi, averi, cinste şi
toate cele bune ale lumii şi se retrăgeau în mănăstiri şi în
locuri necălcate de om, având o singură grijă: cum să
placă prin ascultarea lor lui Dumnezeu, prin înstrăinarea
de lume şi prin îndelunga lor smerire şi astfel prin
ascultarea faţă de părinţi încercaţi şi neîncercaţi
deprindeau filosofía cea
_______ Sfătuire despre desăvârşirea creştină
76 81
cerească, căci aceasta, bineînţeles, nu se dobândeşte prin
însuşirea înţelepciunii acestui veac, ci prin biruinţa
împotriva patimilor şi prin tăierea voii propri. Aşa
deveneau vase ale Sfântului Duh şi prin urmare pe cât
aceştia se ascundeau, pe atât Dumnezeu îi slăvea, în
continuare deveneau folositori multor creştini, iar cu
scrierile lor nemuritoare ne sunt şi nouă celor de azi de
mare folos duhovnicesc.
Deci, dacă prin aceste nevoinţe şi neîntrerupte lupte
împotriva duhurilor viclene, ce au fost întâmpinate şi
biruite de aceşti Părinţi nemuritori în ascezele lor în
pustiuri, Dumnezeu i-a umplut de har şi i-a slăvit, cine
poate susţine că postirile, rugăciunile şi câte impune
rânduiala monahală sunt lucrări neînsemnate, nesenţiale
sau simple tipuri şi nu pot să-1 dezvolte pe om spiritual?
în sensul arătării adevărului celui curat, să facem o
comparaţie, fără idei preconcepute, a acelor monahi,
arhierei şi a tuturor ce au trăit în lume, fiind plăcuţi lui
Dumnezeu, atât ştiutori, cât şi neştiutori de carte, cu
învăţătorii, teologii şi ceilalţi monahi şi laici din zilele
noastre, ce sunt mândri pentru virtutea şi înţelepciunea
lor. Atunci vom vedea cine s-a dovedit adevărat luptător
al lui Hristos şi a biruit potrivnicul diavol, aducând roade
duhovniceşti, şi cine a rămas fără de rezultat şi fără de
rod. Dacă îi comparăm pe Părinţii cei vechi cu pe cei
moderni, în mod ciudat vedem reuşitele minunate şi
76 82
roadele cele bune ale acelor vrednici de pomenire
Părinţi, precum şi slăbiciunea şi nereuşita generaţiei de
azi. De ce oare se întâmplă acest lucru?
Pentru că, cei vechi, în timpul când erau învăţăcei şi
după terminarea studiilor, se înarmau cu armele Duhului
pentru a birui fiecare cuget trupesc şi fiecare cuget
viclean al minţii şi numai aşa străluceau prin faptele lor în
cadrul societăţii, aducând astfel roade minunate. Cei
contemporani, însă, absolvă şcolile fără o asceză
precedentă, fără arme şi fără provizii suficiente atât
duhovniceşti, cât şi morale şi aşa ies în societate.
De aceea, în loc să transmită celorlalţi seminţele
pocăinţei şi să-i îndrume pe creştini în asceza virtuţii,
aceştia, din păcate, încearcă să le uşureze accesul la calea
cea largă. Anulează posturile Bisericii şi alte tradiţii sfinte
şi, cel mai rău, însămânţează în sufletele celor ce-i ascultă
dispreţul şi răceala faţă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ce ne
îndeamnă în scrierile lor să ajungem la înălţimea
rugăciunii şi a postirii ca provizii necesare pentru a trăi
cineva cu adevărat creştineşte.
Pentru toate câte am arătat, cei ce cugetă altfel,
posibil să ne acuze de fanatism şi să ne considere ne-
ştiutori de carte, pentru că vrem să impunem azi lucruri
deosebit de nepotrivite societăţii contemporane ce,
crescută în confortul şi dulceaţa traiului, nu poate să
împlinească scopul vieţii creştine. însă aceste împotriviri
76 83
şi justificări ale lor numai atunci le pot pecetlui, când ne
vor demonstra că toate textele, fără excepţie, ale Sfintei
Evanghelii ce sfătuiesc urmarea căii celei înguste şi cu
strâmtorări ce duce la viaţă şi textele ce arată că tocmai
calea cea largă duce la pieire, precum şi textele de felul
„cine voieşte să-Mi urmeze, să se lepede de sine" şi
„privegheaţi şi vă rugaţi" şi toate cele legate de acestea
ce am fost învăţaţi de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos,
despre înrobirea trupului şi a cugetelor trupeşti, toate
acestea au fost spuse exclusiv pentru epoca primară şi nu
sunt valabile pentru vremea noastră. Atunci va avea rost
să-i lăudăm, căci conform mesajului evanghelic îşi
însuşesc rolul de a lărgii cât se poate calea cea îngustă şi
plină de strâmtorări. Mai mult, dacă ne vor arăta din
vremurile evanghelice şi până azi, atât din sfintele scrieri
ale apostolilor şi ale celorlalţi mari Părinţi,
propovăduitori ai Bisericii, cât şi din actele şi hotărârile
Sinoadelor Ecumenice, mărturii scrise că generaţia
actuală de creştini nu are nevoie de post şi că patimile
trupului şi a vieţii iubitoare de păcat le vor ţine în frâu
astăzi prin alte modalităţi, atunci suntem datori să-i
lăudăm ca pe nişte bărbaţi duhovniceşti şi deosebiţi pe
care-i caracterizează evlavia şi educaţia impecabilă.
Dar vorbim despre oameni credincioşi, adre-sându-
ne teologilor evlavioşi ce doresc folosul necontenit al
aproapelui, de aceea, pentru a se arăta voia cea
76 84
dumnezeiască şi adevărul evanghelic şi pentru a se evita
orice fel de amăgire, să-i întrebăm pe unii ca aceştia dacă
predica sfântă a apostolilor şi a celorlalţi Sfinţi Părinţi a
contribuit la răspândirea şi dezvoltarea credinţei noastre
sau nu? Nu ne îndoim că vor răspunde că acestei lucrări îi
sunt datori toţi creştinii fără excepţie şi că rodirea
Evangheliei şi a propovăduirii apostolice s-a făcut cu voia
şi bucuria preabunului Dumnezeu. Vedem, deci, că Sfinţii
Apostoli şi ceilalţi propovăduitori şi păstori ai Bisericii,
prin predica lor, au întors neamurile la cunoaşterea lui
Dumnezeu, au dărâmat altarele idolilor şi au ridicat
locaşuri de cult în cinstea lui Hristos. Ei îi sprijineau pe
creştini în evlavie şi astfel se răspândea în mod minunat
şi cu acrivie învăţătura creştinească şi desăvârşirea.
Este cunoscut, precum şi istoria însăşi, cu claritate,
propovăduieşte că cei ce se întorceau atunci la Ortodoxie
erau oameni lipsiţi de evlavie şi idolatri, demni de dispreţ
în faţa lui Dumnezeu şi chiar vărsători de sânge, oameni
ce făcuseră jertfe sângeroase, lipsiţi de moralitate,
oameni ce considerau sacre pântecele şi plăcerile
trupeşti. Cum deci aceştia, dacă au fost atraşi de evlavia
Sfinţilor Apostoli, au călcat patimile sufletului şi a
trupului şi obiceiurile rele, şi s-au dăruit întru totul
posturilor şi rugăciunilor şi păşeau pe urmele
Apostolilor?
76 85
Aceste lucruri, dragul meu, în mod exclusiv le
reuşeşte numai harul Presfântului Duh. Acesta lucrează
în inimile oamenilor celor credincioşi. Când aceştia sunt
învăţaţi de păstori şi propovăduitori plini de evlavie,
atunci primesc seminţele credinţei, înving şi înrobesc
poftele trupului prin înfrânare, prin post şi prin multe
alte nevoinţe.
Aceasta este însuşirea predicii evanghelice care îl
duce pe om la pocăinţă şi-i convinge inima să lepede
orice fel de cuget trufaş şi să se depărteze de toate
poftele înjositoare ale omului celui vechi.
Această însuşire a convins desfrânata să lase păcatul
şi să spele picioarele preadulcelui Iisus cu lacrimile sale
nesfârşite.
Această însuşire a Evangheliei a convins pe Zacheu
vameşul să strige din răsputeri: „Iată, jumătate din ceea
ce am o dau săracilor iar căruia l-am nedreptăţit îi dau
împătrit" (Luca 19,8).
Aceiaşi predică a făcut ca satrapi şi împăraţi să aleagă
viaţa monahală şi să ducă lupte duhovniceşti.
Această însuşire a propovăduirii 1-a făcut pe Ioan
Hrisostom, pe Marele Vasile, pe Grigorie Teologul, pe
Amfilohie de Iconium, pe Grigorie Palama şi pe mulţi alţi
ierarhi cunoscuţi ai Bisericii, să aleagă de la o vârstă
fragedă postirea, înfrânarea şi rugăciunea. Aceştia şi în
vremea când erau simpli învăţăcei şi după terminarea
76 86
studiilor aveau, mereu, drept ajutor de mare preţ luptele
duhovniceşti şi asceza, şi de aceea atrăgeau pe cei mulţi
spre desăvârşirea evanghelică.
Iar ca să nu mai lungesc cuvântul acesta, aceiaşi
însuşire a predicii evanghelice 1-a arătat în vremea
noastră pe Nichifor Theotokis, cu adevărat învăţător al
credinţei. De aceea, cu scrierea sa „Kiriakodromion" el a
binecuvântat şi încă binecuvintează din ce în ce mai mult
societatea creştină. Este obiectul respectului şi aprecierii
religioase a tuturor celor ce sunt atraşi de cuvântul său
plin de sfinţenie. Iar precum acest învăţător plin de
cuvioşie, urmând înaintaşilor lui, adică Sfinţilor Părinţi,
sfătuia rugăciunea împreunată cu postirea, totdeauna
când predica în biserici, şi toţi alergau către aceste fapte
ale credinţei noastre, aşa şi învăţătorii cei de azi sunt
datori să propovăduiască mesajul evanghelic, cuvântul lui
Dumnezeu în biserici, după modelul Părinţilor, nu după
sistemul protestanţilor ce predică prin cluburile şi prin
adunările lor. Iar ceea ce este şi mai rău, unii modernişti,
la întâlnirile lor, încearcă să se arate pe sine mai
cunoscători decât Sfinţii Părinţi şi să îndrepte chiar
Biserica!
Vă rog, să-mi spuneţi cine vorbeşte astăzi cu putere
despre problema morţii, a Judecăţii viitoare, a Iadului, a
Raiului, despre pocăinţă, precum marele învăţător al
neamului Nichifor Theotokis pe care l-am pomenit
76 87
înainte, precum Ilie Miniat şi alţii ce îi îndrumau pe
creştini spre pocăinţă, într-o asemenea măsură încât cum
ieşeau din biserică alergau la spovedanie şi se
îndepăratau de vieţuirea cea păcătoasă. Astăzi, în
schimb, creştinii auzind o predică „uscată" se mulţumesc
pe de o parte cu partea expresivă a cuvântului şi îşi
concentrează atenţia asupra persoanei ce predică, însă
după puţin timp aleargă la teatre şi la alte însoţiri
nefolositoare sufleteşte. Şi de ce se întâmplă acest lucru?
Pentru că lipseşte pilda cea vie. Nu simte cel ce aude
cuvântul remuşcări ale conştiinţei, nici frica de păcat sau
de condamnare veşnică. Iar dacă aceşti învăţători ai
cuvântului se mândresc cu faptul că pricinuiesc folos etic,
aceasta este doar o impresie a aspectului exterior al
realităţii, este ca o coajă fără fruct înlăuntru. Când la
început predica Makrakis şi mii de bărbaţi şi femei îl
ascultau încremeniţi şi cuceriţi de vorbele sale, nu se
arăta din punct de vedere etic zelos şi folositor? Cine în
vremea aceea se gândea că acest mare predicator
Apostólos Makrakis va deveni un mare ereziarh şi va
pricinui pagubă sufletească multor creştini prin rătăcirile
sale? Cum, oare, a căzut în asemenea blasfemii
moderniste? Acest lucru este astăzi cunoscut tuturor;
fiindcă a vrut prin voia sa să propovăduiască şi să
numească pe Sfinţii Părinţi, oameni înguşti şi cu idei
preconcepute, incompatibili cu societatea
76 88
contemporană; aceşti oameni plini de preconcepţii nu au
putut în vremea lor să înţeleagă scrierile de la Cartea
Facerii, pe care, precum propovăduia, numai el le-a putut
percepe corect din punct de vedere teologic. Predica,
deci, că „omul este alcătuit din trei esenţe şi că după
suflet şi după trup, omul a fost plămădit din pământ şi de
aceea se întoarce în pământ trup şi suflet" (Cuvântul
147). Explicând pe larg această erezie în lucrarea sa
„Apologia", susţine: „Fiindcă sufletul omului s-a făcut din
pământ, de aceea acesta (sufletul) se întoarce în pământ,
precum şi sufletul animalelor".
Să vadă cu atenţie care sunt urmările negative ale
acestor învăţături şi să nu mai îndrăznească teologii
modernişti să arunce responsabilitatea asupra Bisericii şi
a Sfinţilor Părinţi, susţinând că părerile lor sunt mai
folositoare, căci vrând nevrând vor cădea în capcana ce o
numesc Părinţii „minte neîncercată", adică o stare de
incapacitate a minţii de a discerne adevărul (Romani 1,
28), precum s-a întâmplat cu mulţi alţi ereziarhi şi în loc
de folos spiritual să genereze pagubă Bisericii.
Cred că acestea sunt suficiente pentru a răspunde
nelămuririlor voastre. Nu le-am luat din propria mea
meditaţie sau din slaba mea gândire, pentru a mă arăta,
mai înţelept şi mai chibzuit decât aceia ce cred cele
potrivnice, ci le-am cules din hotărârile Sfinţilor Părinţi şi
76 89
Ay V A D A N U L C A T U N A K I O T U L
din însăşi viaţa Bisericii lui Hristos, pe care „porţile

iadului nu o vor birui" (Matei 16,18).
îmi cer iertare pentru slobozenia gurii mele. Scopul
meu a fost să ne ferim de amăgirile acelea ce se arată a fi
evlavioase, pe care cu viclenie le ascunde duhul iubirii de
sine şi al necinstirii celor sfinte, şi nu pentru a ne arăta
lipsiţi de înţelegere faţă de fraţii noştri întru Hristos.
Daniil monahul Catunakiotul, 20 Ianuarie

1909
5. Despre post şi Dumnezeiasca împărtăşire
Am primit cu multă bucurie şi veselie scrisoarea ta

care, este adevărat, o aşteptam de mult timp. Am citit-o
cu atenţie şi am mulţumit prea bunului Domn şi pentru
că s-a refăcut sănătatea ta şi pentru câte altele
menţionezi în epistolă. Toate acestea îmi spun cu tărie că
procopsirea duhovnicească ce o aştept de la tine, în
curând se va realiza. Am considerat o datorie sfântă să-ţi
răspund la întrebarea referitoare la pregătirea înainte de
Dumnezeiasca împărtăşire cu Preacuratele Taine, iar prin
cele ce urmează să-ţi luminez dragostea faţă de credinţa
noastră şi pentru că, precum îmi seri, unii duhovnici din
regiunea voastră au hotărât ca unii fraţi să se
90 90
împărtăşească în fiece Duminică fără a posti înainte şi

pentru că vrei să afli de la mine dacă acest lucru este
corect. Răspunsul meu este următorul: părinţii duhovnici
de acolo strigă sus şi tare că pentru creştinii ce se
îngrijesc îndeaproape de viaţa lor spirituală nu trebuie să
preceadă postul, ci înfrânarea înainte de Dumnezeiasca
împărtăşanie. Dacă s-ar fi putut, aş fi vrut să-i întrebi pe
aceşti părinţi ca să-mi explice ce înţeleg prin grija
îndeaproape şi prin înfrânarea fără post? Duhovnicii,
pentru a îndruma pe creştinii ce se luptă în lume în viaţa
virtuţii, sunt datori a-i îndemna să ţină posturile rânduite
de Biserică.
Postul a fost legiferat de Biserica lui Hristos şi este cel
mai bun hăţ pentru ţinerea în frâu a trupului. Postul se
ţine în toate Miercurile şi Vinerile de peste an şi în
celelalte zile consacrate postirii. Eu mă întreb: Oare
creştinii binecredincioşi ce se îngrijesc de mântuirea lor,
sunt învăţaţi de aceşti duhovnici sau propovăduitori ai
Cuvântului să ţină postul ce biruieşte patimile şi mai ales
să ţină Sfântul şi Marele Post, precum şi celelalte posturi,
sau neglijând această poruncă dumnezeiască îi învaţă
doar să se înfrâneze, abătân-du-se de la ceea ce este
drept.
în orice caz mă tem ca nu cumva în spatele acestui
voal al înfrânării să se ascundă o nouă formă de
dispreţuire a postului. Din păcate astăzi postul nu mai
90 91
este războit de eretici şi de necredincioşi (al căror

Dumnezeu este pântecele), nici de masoni sau protes-
tanţi, ci de gloata urmaşilor lui Apostólos Makrakis,
precum şi de unii învăţători evlavioşi care nu pomenesc
de postul de nici un fel. De asemenea, prin încercarea de
dezlegare oficială a postului se va realiza o răsturnare a
acestei porunci atât de importante.
Deci, dacă părinţii duhovnici, precum nu ar trebui, îşi
însuşesc acest modernism şi îi îndeamnă pe credincioşi să
nu postească înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine, să
ştie că necinstesc în mod vădit poruncile apostolice şi
sinodale, şi tradiţiile Bisericii lui Hristos. Mai mult,
înstrăinează pe creştinii evlavioşi de la sentimentele
duhovniceşti şi binecredincioase, pe care le întăreşte şi le
încălzeşte postul, ce are drept ţel curăţirea sufletului şi a
trupului. Deci, dacă unii ca aceştia susţin că îndeamnă
astfel nu pentru a fi anulat oficial postul cel după lege, ci
pentru că nu este scris nicăieri că trebuie să postim
înainte de Dumnezeiasca împărtăşanie şi pentru că şi
creştinii din vechime neîncetat se împărtăşeau cu Sfintele
Daruri ale lui Hristos cu ocazia sărbătorilor împărăteşti, i-
aş ruga pe aceşti părinţi duhovnici ai acriviei teologice să
studieze cu multă atenţie perioada aceea istorică şi, după
ce vor pune în paralel însuşirile înalte ce împodobeau
sufletele sfinte ale creştinilor de atunci cu situaţia
90 92
creştinilor de azi, văzând viaţa sfântă a primilor creştini,

să aplice din când în când şi iconomia descrisă mai sus.
Să vedem pe scurt în ce consta sfinţenia şi înalta
stare spirituală a acelor binecuvântaţi creştini din epoca
primară: „Iar una era inima şi sufletul mulţimii celor ce
credeau şi nimeni nu considera că ceva din ceea ce avea
era al său ci toate le aveau în comun. Apostolii
propovăduiau , iar Dumnezeu le dădea din belşug harul
Său. Nu era nimeni între ei căruia să-i lipsească ceva, căci
cei ce aveau pământuri sau case le vindeau şi aduceau
banii luaţi pe acelea şi îi puneau la dispoziţia apostolilor".
(Fapte 4,32-35). Care este deci diferenţa dintre creştinii
de atunci şi cei de azi? Spuneţi-mi, vă rog, care părinte
duhovnicesc poate să convingă cel puţin unul dintre
creştinii evlavioşi nu ca să-şi vândă casa sau pământul, ci
în fiecare an o treime din banii săi, ce provin din propria
trudă, să o dea săracilor? Câţi săraci şi amărâţi sunt astăzi
lipsiţi de pâine, în timp ce creştinii care vieţuiesc în
virtute, chiar dacă ştiu foarte bine poruncile evanghelice
şi ar putea să le dea din propriul surplus, se comportă
totuşi cu aceştia cu duritate şi cu lipsă de omenie?
Acei creştini din vechime pe care Sfântul Apostol
Pavel îi numea „Sfinţi", erau întru toate desăvârşiţi şi
păşeau cu adevărat pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos
şi se arătau împlinitori încercaţi ai poruncilor Lui. Aceştia
nu încălcau nici cea mai neînsemnată poruncă,
90 93
cunoscând că acela care nu plineşte cea mai mică

poruncă a Sa, mic se va numi în împărăţia cerurilor
(Matei 5,19). Aveau mereu în gând cuvintele Apostolului
Iacov: „Cel ce ţinând toată legea, va încălca o poruncă,
vinovat va fi faţă de toate celelalte" (Iacov 2, 10). Erau
deosebiţi de atenţi să nu se abată de la absolut nimic din
ceea ce prevedea legea creştină. Cum să nu fie sfinţi şi
desăvârşiţi, din moment ce din tot sufletul îşi vindeau
averile şi le împărţeau cu bucurie săracilor? Faptul că,
aceşti creştini din epoca primară nu erau doar Apostoli şi
clerici, dar şi laici, bărbaţi şi femei, se află din epistolele
Sfântului Apostol Pavel. în aceste texte Apostolul
neamurilor îi numeşte pe creştini „Sfinţi", scriindu-le
următoarele: „Sărutaţi pe Filologos şi pe Iulia, Nirea şi pe
sora lui, şi pe Olimpan şi pe toţi sfinţii cei dimpreună cu
dânşii" (Romani 16, 15). într-alt loc: „Vă sărută toţi
sfinţii, mai ales cei din casa cezarului". Iar celor din
Thessalonic le scria: „Vă jur pe Domnul să citiţi această
epistolă tuturor fraţilor sfinţi" (I Tessaloniceni 5,27).
Asemenea se exprimă şi Sfântul
Apostol Petru: „ " (I Petru 1,15-16). în mod unanim
posteau şi păzeau neclintit tradiţiile lăsate de apostoli cu
privire la postiri şi mai ales tradiţia lăsată de
Sfântul Ignatie Teoforul ce scria celor din Filippi: „Nu
dispreţuiţi Postul cel Mare, deoarece ne dă puterea să
urmăm pildei Domnului. După săptămâna Patimilor să nu
90 94
neglijaţi posturile din zilele de Miercuri şi Vineri şi să daţi

săracilor ceea ce vă este surplus".
De asemenea, şi ceilalţi apostoli în „Canoanele" lor
legiferează următoarele: „Trebuie să postim în
Săptămâna cea Mare şi în fiece Miercuri şi Vineri". Iar în
legătură cu faptul că însuşi Hristos a poruncit postul în
aceste două zile să auzim ce spun dumnezeieştii apostoli:
„însuşi Hristos ne-a poruncit să postim Miercurile şi
Vinerile". Şi nu numai din acestea se arată legiferator al
postului însuşi Mântuitorul, dar şi din pilda Sa de a posti
patruzeci de zile ne îndeamnă spre dobândirea acestei
virtuţi. Adică după Botezul Său a postit patruzeci de zile
şi patruzeci de nopţi.
Dumnezeiescul Hrisostom interpretează această
pericopă evanghelică şi ne îndeamnă să ţinem şi noi
această virtute prin cuvintele: „De aceea a postit şi
Dânsul, nu pentru că ar fi avut nevoie de postire, ci a făcu
t-o ca să ne înveţe". Iar într-alt loc Sfântul Părinte zice:
„Nu se apropie diavolul de cel care posteşte, ci de cel
care înfometează, pentru ca să înveţi şi tu ce mare dar
este postul şi ce puternică armă este împotriva
vrăjmaşului, căci după botezul propriu nu trebuie să mai
avem atenţia îndreptată spre dulceaţa vieţii, sau spre
beţie şi spre mulţimea bucatelor, ci toată atenţia să fie
îndreptată spre postire şi înfrânare".
90 95
Las deoparte multele alte mărturii ce ne arată duhul

înalt al creştinilor din vechime şi vă aduc drept pildă pe
însuşi Hrisostom, cel care lăuda pe creştinii epocii sale ce
se întreceau în nevoinţe: „Sunt unii creştini ce împreună
se întrec în mod minunat cine să fie primul. Unii, adică,
rămân zile întregi nemâncaţi, iar alţii nu numai de
untdelemn şi vin se feresc, ci şi de alte mâncăruri,
hrănindu-se doar cu pâine şi apă. Şi aşa petrec tot Postul
cel Mare". Din acestea vedem clar starea acelor creştini
conformă cu tradiţia Bisericii, precum şi faptul că, fără de
îndoială, îndrumător în cele duhovniceşti le era însuşi
Dascălul Cel cu Gura de Aur. Să-i cercetăm acum pe
actualii creştini ce se înfrânează, dacă şi aceştia precum
cei din vechime, în vremea Postului celui Mare şi a
celorlalte posturi se ostenesc să petreacă dumnezeieşte
şi dacă, în acelaşi timp, ţin şi celelalte porunci ale
Mântuitorului nostru astfel încât să fie consideraţi plini
de virtuţi şi vrednici de împărtăşirea continuă cu
Preacuratele Taine.
Noi cunoaştem bine realitatea faptului că arena
aceasta de luptă spirituală a vieţii creştineşti cere pos-
tiri, rugăciuni, privegheri, cere să păşim pe calea cea
îngustă şi cu strâmtorări şi nu pe cea plină de lejerita-te,
comoditate şi de risipă.
Cei ce neglijează postul şi vieţuiesc în justificările
iubitoare de păcat ale lumii, cum, vor rezista atacurilor
90 96
vicleanului Satan? Acesta prin multiplele lui

păienjenişuri, ziua şi noaptea, încearcă să înşele pe cei
tineri, uneori prin cântece şi arătări neruşinate, uneori
prin prezenţa femeilor cu care discută, precum şi prin
multe alte feluri de atacuri dure din punct de vedere
spiritual pe care numai duhovnicul le poate depista.
Iar creştinii cei evlavioşi care trăiesc în lume pot veni
în continuu la împărtăşirea cu Sfintele Daruri fără o
pregătire ce presupune postirea? Cum, aceştia vor
întâmpina diferitele ispite ale trupului şi cum vor învăţa
să se roage şi să privegheze, când postul a fost deja
alungat din viaţa lor; cum fără postul ce însoţeşte
rugăciune, pocăinţa, privegherea şi binefăcătoarele
metanii?
Toţi mărturisesc faptul că vrăjmaşul sufletelor,
făcătorul de rău diavol are diverse metode de a înşela
omul. între acestea este un mijloc deosebit cu care a
amăgit şi amăgeşte nu numai mulţimi de eretici şi
necredincioşi, dar şi mulţi evlavioşi şi credincioşi creştini.
El le prezintă o pericopă din Sfânta Scriptură, sau un
canon al Sinoadelor celor sfinte, ce a fost alcătuit pentru
a zdrobi un anume cuget sau teologhisire răuvoitoare şi
prin acesta îl împinge pe cel ce trăieşte evlavios într-un
alt păienjeniş al său. Cu un asemenea păienjeniş
inteligibil îi amăgeşte, în cazul nostru vrăjmaşul pe
creştinii amintiţi. Pentru a-i face robi trupului şi pentru a
90 97
dezlega definitiv postul cel distrugător al patimilor, le

atrage atenţia asupra unei porunci a Sfinţilor Apostoli şi
prin aceasta încearcă să anuleze mulţime de alte porunci
şi tradiţii. Scoate în evidenţă porunca: „post în zi de
Sâmbătă să nu fie", iar prin aceasta desfiinţează frâul cel
bun al postului ce trebuie, din multe motive, să preceadă
dumnezeieştii împărtăşiri.
Pentru a ţine această poruncă a dezlegării în zi de
sâmbătă şi pentru a posti cu vrednicie înainte
AyVA J)ANIIL C ATUNAKIOTUL
90 98
de dumnezeiasca împărtăşire, aceşti creştini să se

împărtăşească mai de grabă în ziua de sâmbătă, cum
practicăm şi noi monahii, căci atunci când precede postul
vor putea mult mai uşor, acei creştini, să-şi facă
rugăciunile de noapte, ce sunt necesare, iar ajunul
împărtăşirii îl vor împodobi cu mai multă trezvie şi
atenţie duhovnicească, precum şi cu priveghere şi
mulţime de îngenunchieri, lucruri obişnuite înainte de un
asemenea eveniment.
Când, însă, lipseşte postul, atunci lipsesc şi toate cele
ce am enumărat, şi aşa fără pregătire, ca şi cum am
spune cu lenevie şi neglijenţă, nu vor putea niciodată să
crească duhovniceşte şi să devină creştini pe care-i
umbreşte Harul lui Dumnezeu. Iar dacă din pricina
preocupărilor şi a meseriei lor nu pot veni sâmbătă la
Dumnezeiasca Liturghie, atunci să postească şi în ziua de
sâmbătă şi aşa să se împărtăşească la două săptămâni în
zi de duminică.
O asemenea postire ce se face din respect faţă de
cele sfinte şi pentru o nevoinţă adevărată, o adevereşte
şi Zonaras şi Valsamon în erminiile lor la canoanele
apostolice 53 şi 64, precum şi Fericitul Ieronim. Liciniu,
întrebând dacă trebuie cineva să postească sâmbăta, a
99 99
primit răaspunsul: „măcar de ar fi lăsat Dumnezeu să
postim în fiecare zi".
Sfântul Nicodim Aghioritul, interpretul desăvârşit al
sfintelor canoane şi văzător al celor înalte, explică: „Nu
pentru că noi considerăm necurate mâncărurile, nu
pentru o asceză prefăcută, nu pentru că dispreţuim
sfintele canoane sau ţinerea legii, ci din pricina înfrânării
celei adevărate şi a credinţei autentice, din moment ce
nevoitorul se înfrânează la toate cele lumeşti". Iar în timp
ce însuşi dumnezeiescul Nicodim în scrierea sa despre
neîntrerupta împărtăşire îndeamnă creştinii spre o mai
deasă apropiere de Sfintele Taine, tot el învaţă în multe
alte scrieri cum trebuie să se apropie creştinul evlavios
de această mare Taină, cum să se încerce pe sine, cu ce
frângere a inimii.
Iar dacă postirea nu este făcută corect, atunci
rânduielile de zi şi de noapte sunt pierdute, mânia,
dorinţa şi iubirea de sine lucrează fără de oprire, patimile
trupului sunt scăpate din frâu, câştigul murdar este
aplicat cu minciună şi camătă, iar omul începe să aleagă
somnul, comoditatea, lenevia, iubirea de arginţi; atunci,
care mai este pregătirea ce se cade a o face înainte de
Dumnezeiasca împărtăşire? Dacă fără aceste datorii
împlinite mergem la împărtăşire, doar din obicei, atunci
cum vom mulţumi Domnului Iisus Hristos sau care cruce
100 99
vom mai ridica, din moment ce trăim în comoditate,
odihnă şi dulceaţă?
Ţi-am scris, dragul meu, nu numai pentru a dărâma
pretextele acelora care nu vor să postească înainte de
Dumnezeiasca împărtăşire, dar în primul rând pentru cei
ce resping rânduiala legiferată a postului şi încearcă să o
şteargă din viaţa Bisericii deoarece, zice se, nu ajută la
desăvârşirea adevăratului creştin.
Această nou apărută învăţătură o văd cu adâncă
tristeţe aplicată nu numai în Şcolile de teologie
AVVA DANUL CATUNAKIOTUL
unde este predată acrivia teologică şi dogmatică a cre-
dinţei noastre ortodoxe, ci o văd propovăduită şi de mulţi
predicatori şi învăţători evlavioşi care, deşi predau
învăţătura cea fără de greşală a credinţei noastre
ortodoxe şi critică rătăcirile ereticilor, totuşi se împo-
trivesc poruncii postului şi nu numai că nu o pomenesc, ci
şi în mod meşteşugit o resping.
Aceşti buni învăţători, ce cercetează cu atenţie toată
Sfânta Scriptură, precum şi partea practică a Sfinţilor
Părinţi, şi care culeg zilnic citate din operele acestora, de
ce nu iau în consideraţie şi părerile Părinţilor despre post.
Cumva toţi fără excepţie de Dumnezeu Purtătorii Părinţi
ce s-au luminat şi cu semnele şi minunile lor au sprijinit
Ortodoxia, nu aveau ca armă biruitoare postul şi nu prin
acesta au devenit casnicii lui Dumnezeu? Voi trece peste
101 99
Sfătuire despre desăvârşirea
creştină
cazul proorocilor şi a apostolilor şi a toată pleiada

cuvioşi-lor şi de Dumnezeu Purtătorilor Părinţilor noştri,
a căror viaţă era împodobită cu virtutea postirii şi mă voi
referi doar la cei trei mari luminători şi învăţători ai lumii
creştine, la cel ce s-a suit cu mintea la cer, Vasile ce Mare,
la dumnezeiescul Hrisostom şi la Grigorie Teologul, a
căror slavă şi faimă şi sfinţenie este lăudată zilnic de
vechi şi noi dascăli ai Bisericii. Nu cumva nici aceştia nu
au arătat în mod practic cu petrecerea lor sfântă măreţia
postului? Cumva nu şi-au petrecut viaţa cu post aspru şi
cu o continuă călire? Cum deci aceşti sfinţi şi-au chinuit
trupurile cu o asemenea oţe-lire, dacă nu au cunoscut
deloc mijlocul folositor al postirii ce ne înalţă?
Văzătorul celor înalte, Sfântul Apostol Pavel, care s-a
urcat până la al treilea cer, nu spunea „cu asceze aspre
îmi chinui trupul şi îl înrobesc ca nu cumva altora
propovăduind eu însumi să devin neîncercat"? (I
Corinteni 9, 27). Iar altundeva: „cei ce sunt ai lui Hristos
şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele"
(Galateni 5, 24). Iar în alt loc: „în postiri de multe ori". (II
Corinteni 6, 5).
Vezi, dragul meu, cum acest apostol atât de mare îşi
chinuia trupul şi îl folosea ca pe un rob pentru a nu fi
biruit el însuşi de propriile slăbiciuni, el, cel ce neîncetat
propovăduia celorlalţi mântuirea!
100 102
creştină
Toţi marii dascăli ai Bisericii foloseau postul ca un

mijloc de educare a trupului întru ascultare şi de aceea
au devenit propovăduitori autentici şi au întors
neamurile de la rătăcire la cunoaşterea adevărului. în
viaţa acestora se realizează porunca Domnului: „Aşa să
lumineze lumina voastră în faţa oamenilor" (Matei 5,16).
însă învăţătorii şi duhovnicii cei de astăzi, fiind că încalcă
sistematic această poruncă, nu dau rodul aşteptat. Când
vor propovădui lumii adevărata pildă a postului, atunci
vor vedea rodul ostenelii lor.
Vechii dascăli luau în consideraţie poruncile
întâistătătorului lor Iisus Hristos şi, fiindcă nu vroiau să
lase nici cea mai mică poruncă pentru a nu fi consideraţi
mici şi neîncercaţi, făceau tot posibilul să ţină toate, fără
excepţie, porunci ale Domnului şi aşa urcau să predice
Evanghelia.
Dumnezeiescul Nichifor Theotokis, ce învaţă şi
foloseşte duhovniceşte prin Kiriakodromion-ul său toată
lumea cea ortodoxă, era întru toate ierarh desăvârşit şi în
faptă şi în cuvânt, de aceea a şi dat atâtea roade. După
cum ştim bine, când era episcop în Rusia, un înalt
demnitar ortodox 1-a chemat pentru a-i binecuvânta
cina, însă pentru faptul că ierarhul a văzut bucate de
dulce pe masă în vreme de post, a refuzat să le
binecuvinteze şi a explicat că nu poate să anuleze un
aşezământ sfânt precum postul pe care în mod legal
100 103
creştină
Biserica 1-a consacrat şi îl ţine de atâtea veacuri. Din

pricina acestui eveniment ce a generat dispute, ierarhul
s-a retras din scaun.
Câţi păstori de suflete ai zilelor noastre oficial nu
numai că binecuvintează mâncăruri de dulce şi sofisticate
la mesele mai marilor zilei, dar şi ei înşişi dezleagă şi se
înfruptă dintru-acestea? Scriind acestea nu încerc să
devin un acuzator al celor sfinţiţi, ci înfierez la modul
general această sminteală. Dacă ar fi cu putinţă cineva
dintre aceia, predicatori şi învăţători recunoscuţi, să dea
dovadă de un comportament lipsit de ipocrizie şi să
îndemne creştinii la păzirea poruncii postului, atunci va
vedea nu numai întru sine o mare schimbare
duhovnicească, dar şi la creştinii ce-1 ascultă va vedea un
mare folos. Căci modul de viaţă al creştinului evlavios
este caracterizat de post şi nu de comoditatea vieţii.
Acest lucru devine vizibil şi din partea opusă. Adică cei ce
au eşuat în legătură cu dogma ortodoxă şi cu credinţa cea
dreaptă, toţi aceştia fără excepţie au respins în totalitate
postul. în afară de ereticii latini sau romano-catolici şi de
protestanţi, care nu ştiu ce înseamnă postul, vedem şi pe
noul propovăduitor Apostólos Makrakis care întâi s-a
aplecat spre multe inovaţii în învăţătura Bisericii, iar mai
apoi a prezentat adepţilor săi, drept dogmă, anularea
postului, îndemnându-i pe creştini a se împărtăşi în
continuu fără a posti în prealabil.
100 104
creştină
Acestea ti-am arătat în detaliu, dintr-un senti-ment

de datorie sfântă, dragul meu, pentru a-ţi risipi
nedumerirea. încearcă şi tu la rândul tău să luminezi pe
cei din jurul tău pentru a urma nu modului nou de viaţă,
al căii celei largi ce duce la pieire, ci a urma căii celei
înguste, cu strâmtorări, dar care-i va înălţa la fericirea
cea mai presus de cele lumeşti.
Monahul Daniil Catunakiotul, ianuarie, 1901

6. Epistolă către S. Vergonis, despre erminia
Apocalipsei
Cu mare bucurie tocmai am primit de la părintele

Ilarion, fiul duhovnicesc al vrednicului de pomenire Sava
ieromonahul, scrisoarea voastră pe data de 25 Mai.
Am citit-o cu multă atenţie şi am lăudat în sinea mea,
precum şi era firesc, zelul cel dumnezeiesc de care dai
dovadă şi faptul că precum un adevărat creştin ai arătat
dorinţa de cercetare a Sfintei Scripturi şi ai scris şi un
studiu ce abordează simbolistica numărului 666 ce face
aluzie la persoana Antichristului.
Iar cât priveşte pe hiliaşti pe care-i înfierezi, eşti
vrednic de laudă. Preabunul Dumnezeu Ce vede buna ta
credincioşie, zelul cel dumnezeiesc, nu te va lăsa să cazi
în vreo amăgire, precum au căzut unii şi alţii, pentru că s-
100 105
au sprijinit pe eul lor şi credeau că pot să interpreteze
teme din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, aşa în orice
condiţii. Dovadă a smereniei tale este faptul că te-ai
temut de capcanele de dreapta ale duhului celui viclean
şi nu te-ai sprijinit pe propriile tale păreri. De aceea e
bine că ai făcut patruzeci de Liturghii şi alte slujbe şi
practici sfinte, iar apoi ai scris studiul tău şi ni l-ai trimis şi
nouă. întru aceasta eşti vrednic de toată lauda, căci l-ai
imitat pe Apostolul Pavel care, deşi avea încredinţarea
celor propovăduite direct de la Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, însă mereu cu teama nu cumva a
alergat şi
aleargă în deşert, mergea în fiecare an la Ierusalim
pentru a împărtăşi Apostolilor Petru şi Iacov gândurile şi
experienţele sale. îndrumat în acest fel a devenit
luminător fără de greşeală al lumii.
Iar pentru că mi-ai încredinţat toate, dragul meu, şi
mi-ai cerut cu credinţă nestrămutată să-ţi spun dacă ceea
ce prezinţi şi concluziile exprimate cu privire la 666 au
temelie sau nu, iată şi eu alerg să-ti arăt cu toată
sinceritatea ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii scriu despre
acestea. în linii generale Părinţii ne sfătuiesc să avem
atenţie, ca să nu înaintăm în interpretarea Apocalipsei
Sfântului Ioan după părerile şi criteriile noastre, deoarece
cei care din vremurile de demult şi până astăzi au
încercat să o facă s-au înşelat amarnic.
106
AyV A D A_______________________
N U L C A T U N A K I OSfătuire
T U L despre desăvârşirea creştină
Trebuie să spunem de la început că toţi cei ce

apelează la numere şi susţin că numărul cutare şi cutare
înseamnă venirea lui Antichrist sau timpul venirii lui, se
ostenesc în deşert fără cel mai mic folos duhovnicesc.
Oricum ar fi, aceştia care se preocupă cu asemenea teme
este imposibil să nu cadă în tot felul de amăgiri ciudate.
Sfinţii Apostoli şi marii Părinţi, constatăm că au lăsat
Cartea Apocalipsei neinterpretată, deoarece aceasta se
referă în mod neclar la evenimente viitoare ce numai
atunci când se concretizează se şi descoperă lumii.
Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Galateni
condamnă pe cei ce observă anii şi vremurile. Scrie:
„Zilele le observaţi precum şi lunile şi vremurile şi anii.
Mă tem că în zadar m-am ostenit pentru voi." (Galateni
4,10-11). De asemenea vedem clar şi în Evanghelie că
Domnul nostru Iisus, chiar dacă explica ucenicilor toate
tainele Sale cele mai presus de fire şi marea Taină a
Treimii mai presus de fiinţă şi toate câte trebuiau să
cunoască pentru mântuire, toate acestea le-a descoperit,
însă timpul şi vremea celei de a doua Veniri le-a ascuns-o
spunând: „Iar despre ziua aceea şi ceasul acela nimeni nu
cunoaşte, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu"
(Matei 24, 36).
Ce putem spune, deci? Nu ştia Dumnezeu-Omul
nimic cu privire la Venirea Sa? Aceasta şi să o gândescă
cineva este blasfemie. Hristos ştia foarte bine lucrul
106 107
AyV A D A_______________________
acesta ca Fiu deofiinţă cu Tatăl şi împreună veşnic, dar nu

a vrut să se răspândească între credincioşi, în primul rând
de către apostoli, ceva despre ziua aceea şi să o aflăm cu
toţii. Ne-a descris doar semnele şi situaţiile ce vor
precede venirea Antichristului şi, precum vedem, vremea
se apropie. De asemenea în Faptele Apostolilor citim că
Domnul nostru ne opreşte de la această cercetare
nefolositoare. Scrie Sfântul Apostol Luca: „Nu vă este dat
să cunoaşteţi timpurile şi vremurile pe care Tatăl le are în
puterea Sa". (Fapte 1, 7).
Şi fiind că, precum scrii, eşti om păcătos, precum şi
eu care-ţi scriu, şi ai fost miluit de către Dumnezeu prin
spovedanie şi eşti deja sub un canon, dacă aşa stau
lucrurile, de ce dragul meu, să renunţăm la cunoaşterea
de sine şi să ne ocupăm cu lucruri mai presus de puterile
noastre? Pentru a ne prinde cu numere şi speculaţii
subiective, pentru a citi anii şi vremurile? în loc să te
ocupi cu studii de acest fel, nu e mai bine să te îngrijeşti
cum să placi mai mult Domnului cu fapte pline de virtute
şi cu fuga de mândria cea ascunsă?
Cât de mult se bucură Preabunul Dumnezeu de
smerita noastră cunoaştere de sine şi de o lacrimă
vărsată pentru păcatele noastre, nu se bucură de miile de
descoperiri ale Vechiului şi Noului Testament. Iar dovadă
în acest sens stă tâlharul care, chiar dacă era un
răufăcător şi un păcătos, fiind că s-a smerit pe sine şi a
106 108
AyV A D A_______________________
cerut milă pentru păcatele sale, a fost înălţat atât de

mult încât a intrat primul în Rai.
Cât priveşte venirea Antichristului, noi, dragul meu,
avem dascăl fără de greşală - Biserica ce are ajutorul
permanent al Duhului Sfânt. Acesta nu poate greşi. Iată
ce ne învaţă Biserica: întâi vor veni pe pământ profeţii
Enoh şi Ilie. Antichristul se va naşte dintr-o desfrânată
evreică şi va face semne şi minuni după propria fantezie
şi aşa va veni sfârşitul. Acestea sunt adevărurile
mântuitoare ce trebuie să le credem şi crezând să fim
pregătiţi a-1 primi pe Domnul, Cel Care ne spune:
„privegheaţi şi vă rugaţi căci nu ştiţi ceasul nici clipa în
care Fiul Omului vine".(Matei 25,13)
într-adevăr, ce folos ne va aduce interpretarea
numelui Antichristului sau descifrarea numerelor legate
de acesta, dacă înainte de apariţia acestuia ne va găsi
moartea?
Acestea câte am arătat sunt suficiente şi cred că,
precum un înţelept lucrător în via Domnului, să nu mă
interpretezi greşit, ci să te convingi că acesta este
adevărul.
Să laşi deci acele observaţii legate de vremurile de pe
urmă şi să te întorci către scrierile Sfinţilor Părinţi care îţi
vor folosi duhovniceşte de mii de ori mai mult. Şi atunci
să te rogi şi pentru mine, neînsemnatul, care îţi urează
toate cele trebuincioase mântuirii.
106 109
AyV A D A_______________________
Catunakia, Sfântul Munte, 5 septembrie

1925 Monahul Daniil Catunakiotul
Cuprins
Prolog ...................
Cuvânt introductiv
Personalitatea şi lucrarea monahului
Daniil Catunakiotul
începuturile.........
Monah în Cetatea Athonită
încercări şi ispite .
Mult doritul pustiu
Lucrarea Avvei Daniil
Sfântul Nectarie şi Avva Daniil
Trecerea la Domnul
1.Despre curăţenia vieţii creştineşti sociale 29
2.Sfătuire, adică explicare cu acrivie despre cum trebuie
să ne comportăm creştineşte în lume 49
3.Epistolă către doi tineri despre capcanele vieţii
tinereşti, despre pocăinţă şi despre viaţa
cu adevărat creştină .............. 67
106 110
4. Despre post şi credincioşia faţă de
tradiţiile Bisericii ................... 73
5.Despre post şi Dumnezeiasca împărtăşire 91
6.Epistolă către S. Vergonis, despre
erminia Apocalipsei .............. 105
111

Limbă

Avva Daniil Catunakiotul-Sfatuire Despre Desavarsirea Crestina

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Avva Daniil Catunakiotul-Sfatuire Despre Desavarsirea Crestina

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AyvA DANUL CATUNAKIOTUL

Traducere din limba greacă de pr. dr. Constantin

Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului

Personalitatea şi lucrarea monahului Daniil

Urcând astăzi treptele de la arsanaua Schitului Sfânta

Tânărul Dimitrios Dimitriadis s-a născut

La vârsta de 19 ani ia hotărârea de a face

Monah în Cetatea Athonită

Astfel în anul 1864 se închinoviază la mănăstirea

acorda totuşi o şansă. Săvârşeşte toate

Urmează o perioadă de grele încercări pentru

ascultarea de secretar al ultimului stareţ

Mult doritul pustiu

în 1881 monahul Daniil se reîntoarce la

Lucrarea Avvei Daniil

Monahul Daniil şi obştea sa devin din ce în ce mai

continuare un fragment din epistola Răspuns

cercându-le vom ocoli capcanele ascunse ale

Primul şi cel mai important este

contemplativă. Atunci prin rugăciunea minţii

Experienţa deosebită a Avvei, cunoaşterea la fel de

Daniil au salvat de la pieire pe unii monahi

Sciptură şi din Sfinţii Părinţi, i-a explicat cu

Sfântul Nectarie şi Avva Daniil

Sfântul Nectarie, precum este cunoscut astăzi

pentru celălalt şi pe o dragoste frăţească

îşi exprimă într-o scrisoare această dorinţă

Sfântului Nectarie pentru a-şi mărturisi

„Seminarul bisericesc Rizarion, Biroul Directorului,

Cuvioase în Hristos Părinte Daniil, îmbrăţişez frăţeşte

Primind cuvioasa voastră epistolă, am citit cu tristeţe

toţi creştinii sunt datori să se dovedească

perceperea desăvârşită a tainei lumii ce ne

Dacă precum ştiţi, desăvârşirea este ca

Al vostru frate în Hristos, cu dragoste,

In cincizeci de ani de nevointă neîncetată la poalele

binecuvântarea sa. Apoi a zis către toţi:

Deseori se discută de către bărbaţi înţelepţi şi

disperaţi şi tânguindu-se se sfârşeau pe drumurile

vrăjmaşii, să-i apărăm şi să nu ne răzbunăm pe ei, arată

Domnului, ca pe o urmare firească a luptei lor spirituale.

duce la viaţă, iară puţini sunt cei ce o găsesc" (Matei

lui şi aplicarea legii evanghelice fără asceza

„Largă este calea ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce

să ocolim pe cea largă şi viaţa cea păcătoasă, Acela va fi

de dulceaţă a unei bogate diete provoacă deseori

şi predicatori, deşi propovăduiesc metodologic şi cu

adică a Cuvioşilor Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare,

creştină, sunteţi vrednici de laudă. Cred că veţi reuşi cu

urmeze. Adică oricine doreşte să trăiască în mod evlavios

este dator a suferi fără de crâcnire toate întristările şi

creştinească, urmând paşilor lui Hristos şi dacă vreţi să vă

a. Pentru că ai în grija ta duhovnicească ucenici

este la libera lor alegere, să o urmeze de bună

Bisericii, să vă fie suficientă aceasta fără să interveniţi

Evanghelii ne îndeamnă la acest studiu plăcut lui

fiecare seară după pavecerniţă, înainte de a ne culca, să

f. Creştinul care vrea să se mântuiască trebuie să se

Monahul Daniil Catunakiotul, 12 Octombrie

3. Epistolă către doi tineri despre capcanele vieţii

Cu multă bucurie am primit în acelaşi timp scrisorile

însoţiri păguboase, prin care este alungată frica de