TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR SCANATA

PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTULUI

§ 1. Enunţarea principiului forţei obligatorii a contractului. Fundament şi
consecinţe

3. Principiul fortei obligatorii a contractului. Principiul forţei obligatorii a

contractului este consacrat într-o formulare celebră în art.969 din C.civ. care, lapidar
şi cu deosebită forţă, dispune: "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante". Acest text este o traducere a art.1134 din Codul civil francez. Prin
cuvintele "legal făcute" se înţelege că textul vizează contractele încheiate în
conformitate cu legea, nefiind lovite de nulitate. De asemenea, expresia "au putere
de lege" îşi are originea într-o formulare energică "tiennent lieu de loi", împrumutată
de redactorii Codului civil francez de la marele jurisconsult Domat, prin care se
înţelege faptul că fiecare este obligat,prin contractul pe care îl încheie, la fel ca
atunci când obligaţia i-ar fi impusă prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea
părţilor, fiind ţinute să-1 respecte întocmai, potrivit adagiului latin "pacta sunt
servanda".
4. Fundamentul si consecintele principiului fortei obligatorii a
contractului. In doctrina clasica a dreptului civil, principiul consacrat in art.969 alin.
1 C.civ. a fost fundamentat pe teoria autonomiei de voinţă. Confom acestei teorii,
orice limitare sau îngrădire a libertăţii omului este şi poate fi numai opera voinţei
sale. De aici rezultă următoarele consecinţe:
- contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante;
- forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de
judecată, care au sarcina de a asigura executarea lui.
In prezent, doctrina juridică fundamentează acest principiu, la fel ca alte reguli
juridice, pe nevoia asigurării şi garantării păcii sociale. în acest scop, toţi oamenii
trebuie să fie obligaţi a-şi respecta cuvântul dat. Aşa se explică faptul că forţa
obligatorie a contractului se impune atât părţilor contractante, cât şi judecătorului.
§ 2. Forţa obligatorie a contractului între părţi
5.In ce constă principiul forţei obligatorii a contractului pentru părţile contractante?
Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante constă în următoarele
consecinţe:
a) Părtile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă,
obligaţiile la care s-au îndatorat;
b) contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia din părţile contractante;
c) obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună
credinţă.
6. Obligatia partilor de a executa intocmai contractul.Principala
semnificaţie a principiului forţei obligatorii a contractului este aceea că părţile sunt
obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract.
Executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite.
Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru"a
obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor.
Când executarea în natură este nerealizabilă, obligaţia debitorului se
transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea lui contractuală.
 3

7. Irevocabilitatea contractului prin voinţa uneia djn părţjle

contractante.Simetria in contracte. art.969 alin. 2 C.civ . prevede"Ele (contractele
- s.n.) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de
lege". Prin acest text legal se consacră regula simetriei în contracte,ceea ce
înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voinţe al părţilor, mutuus
consensus, el poate fi desfacut sau revocat, în principiu, numai în acelaşi fel, adicăprin
mutuus dissensus. înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin
voinţa exclusivă a uneia din părţile contractante, cu excepţia cazurilor
prevăzute expres de lege. Ori de câte ori este posibilă această revocare ne găsim în
prezenţa unor asimetrii care sunt tot atâtea excepţii de la regula simetriei.
Revocarea contractului prin consimţământul mutual. Posibilitatea revocării
contractului prin voinţa comună a părţilor este o aplicare pură şi simplă a principiului
consacrat în art.969 alin.l C.civ. In realitate este vorba de un nou contract prin care
se desface contractul anterior incheiat între aceleaşi părţi.In principiu,
revocarea_contractului produce efecte numai pentru viitor; ea operează ca o
reziliere amiabila, expresie preferabila celei folosoita în art.969 alin.2 C.civ.
Ea nu afectează efectele contractului care s-au produs până la momentul
rezilierii.
Neretroactivitatea efectelor rezilierii mutuale este uşor de explicat în cazul
contractelor cu executare succesivă. Părţile se înţeleg să devanseze data
împlinirii termenului extinctiv, procedând la scurtarea duratei contractului. Aceasta
deoarece revocarea cu efecte retroactive nu este posibilă datorita caracterului,
uneori, ireversibil al prestaţiilor executate cel puţin de una din părţile contractante.
Aşa de pildă, este cazul contractului de închiriere şi contractului de comodat.
In ce priveşte contractele cu executare instantanee, cum este contractul
de vânzare-cumpărare, prin reziliere, părţile doresc să restabilească situaţia
juridica existentă înainte de încheierea lor. Astfel, în cazul contractelor prin care s-a
transferat dreptul de proprietate asupra unui bun, revocarea mutuală nu are efecl
retroactiv. în realitate este vorba de un nou contract de înstrăinare a bunului In
sens contrar, adică de la dobânditor la înstrăinător. De aici decurg următoarele
consecinţe:
- toate drepturile consimţite de dobânditorul bunului în intervalul
dinin-încheierea şi rezilierea mutuală a contractului se menţin; ele nu pot fi
desfiinţate convenţia de reziliere având efecte numai pentru viitor;
- părţile sunt obligate sa plătească taxele de contract, în situaţia în care
o asemenea obligaţie este prevăzută de legislaţia fiscală;
- în ipoteza când contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea
unui bun imobil, convenţia de reziliere va fi urmată de îndeplinirea formalităţilor de
publicitate imobiliară. Ba mai mult, în sistem de carte funciară, fostul înstrăinător,
devenit dobânditor, este necesar sa-şi intabuleze dreptul de proprietate; efectul
translativ al contractului se produce numai din momeniul înscrierii în cartea funciară.
IMS DAT B. Revocarea unilaterală a contractului. Art.969 alin.2 C.civ., part
finală, prevede că revocarea contractelor poate avea loc "sau din cauze autorizaţi de
lege". Aceasta înseamnă că în situaţii de excepţie, prevăzute expres de legi anumite
contracte pot fi revocate pe cale unilaterală, prin voinţa uneia din părţlli contractante.
Astfel, pot fi reziliate unilateral: contractul de închiriere fara termen (art.1436
 4

alin.2 C.civ.); contractul de mandat (art.1552 şi 1556 C.civ contractul de societate

încheiat pe durata nedeterminată (art.1527 C.civ) contractul de depozit;
contractul de asigurări; contractul de transport de persoane.
Dreptul de a rezilia unilateral contractul poate fi stipulat expres în
contract, în favoarea oricăreia din părţile contractante, cu condiţia ca acea
clauză sa nu fie în realitate o condiţie pur protestativă din partea celui care
se obligă.
Partea contractantă, care are dreptul de, reziliere unilaterală a contractului, nu-
l poate exercita discreţionar, fără un motiv just, deoarece, în caz contrar, ar săvârşi
un abuz de drept.
Aceste cazuri alcătuiesc categoria aşa-ziselor asimetrii în contracte, fiind tot
atatea excepţii de la regula simetriei.
C. Rezilierea forţată a contractelor.Incetarea contractelor pentru viitor
poate avea loc şi forţat, adică împotriva voinţei părţilor contractante. Este cazul
contractelor intuitu pesonae, care se încheie având ca motiv determinant identitatea
sau calităţile speciale ale celeilalte părţi. Dacă partea respectivă decedează sau
devine incapabilă, contractul în cauză încetează forţat, neputând fi continuat cu
moştenitorii sau, după caz, cu reprezentanţii săi legali.
8. Executarea cu bună-credinţă a contractului. Art.970 alin.l C.civ.
cvede: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă". Executarea cu bună-
credinta presupune două obligaţii ce revin părţilor contractante: obligaţia de
loialitate şi obligaţia de cooperare.
Obligaţia de loialitate constă, în principal, în îndatorirea părţilor de a se
informa reciproc, pe toată durata executării contractului. Astfel, obligaţia de
informare există, cu titlu de exemple, în următoarele cazuri concrete: locatarul
este obligat să-l informeze pe locator despre degradările şi defecţiunile lucrului
închiriat; fabricantul pe cumpărător despre modul de funcţionare şi pericolele ce
pul rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul pe pacient despre riscurile ce
pot interveni după tratament sau intervenţia chirurgicală etc.
Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea
contractului pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte in îndatorirea
de a se comporta în aşa fel încât să nu impună celeilalte părţi efectuarea unor
cheltuieli inutile. Astfel, transportatorul trebuie să aleagă itinerariul cel mai puţin
oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate să faca branşamentul cel
mai scurt; avocatul şi clientul său să aprecieze împreună oportunitatea de a
introduce recurs.

§ 3. Forţa obligatorie a contractului in raport cu instanţa de judeca

Interpretarea contractului

9.Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul.

Daca debitorul nu execută voluntar obligaţiile, creditorul se va adresa
instanţelor judecată. Judecătorul competent să soluţtioneze cauza va fi chemat să
dea hotărâre care să oblige pe debitor la executare. El nu poate modifica, principiu,
contractul respectiv fiind ţinut să-l respecte. Dar toate legislaţiile civil admit că
 5

judecătorii pot hotărî suspendarea măsurilor de executare silită debitorului, în cazul

în care acesta este victima unor circumstanţe, prin acorda unuia sau mai multor
termene de graţie. Această posibilitate este prevăzută şi in dreptul nostru civil.
Art.1021 C.civ prevede că atunci când se cere rezoluţionarea contractului,
judecătorul poate acorda părţii obligate - dupa circumstanţe - un termen de
executare. In acelaşi sens, art.1101 C.civ. dispune că judecătorii, luând în considerare
situaţia debitorului, pot să-i acorde mici termene pentru plata şi să oprească
executarea urmăririlor. Procedând astfel, conform art.262 C.pr.civ., ei sunt obligaţi să
arate motivele pentru care au încuviinţat asemenea termene.
In concluzie, orice contract valabil încheiat are forţa obligatorie şi in raport cu
instanţele de judecată. Aceasta înseamnă că, în caz de litigiu între părţi, judecătorul,
nu numai că poate, dar este obligat să dispună executarea lui. In acest scop,
adeseori, va fi necesar să procedeze la stabilirea conţinutului contractului, adică să-l
interpreteze.
10. Interpretarea contractului. Prin interpretarea contractului înţelegem
operaţia de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor sale,în
scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, privitor la caro există un
litigiu între părţile contractante.
Stabilirea conţinutului contractului este o operaţie mai mult sau mai putin
complicată, în funcţie de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat
voinţa. Dacă voinţa părţilor este clar exprimată, problema interpretarii nu se pune.
Interpretarea este absolut necesară atunci când există discrepante între voinţa reală
şi voinţa declarată a părţilor, cand clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii
ori când contractul este incomplet.
In asemenea ipoteze, judecătorul este necesar, înainte de a trece operaţia de
interpretare, să constate existenţa acelui contract. Dovada existenţei contractului
revine părţilor contractante. In lipsa contractului, operaţia interpretării este lipsită
de obiect.
Prima problemă care trebuie rezolvată în procesul interpretării este calificarea
contractului. Aceasta are o deosebită importanţă, deoarece calificarea contractului,
încadrarea lui într-o anumită categorie determină un anumit regim juridic, prin care
se deosebeşte de alt contract, din altă categorie.
De multe ori calificarea contractului este insuficientă. Neclaritatea, echivocul şi
obscuritatea clauzelor sale pot persista. De aceea, interpretarea trebuie să se
desfăşoare în continuare.
Interpretarea contractelor este reglementată prin câteva reguli sau prevederi
cu caracter supletiv sau de recomandare înscrise în art.970 alin.2 şi art.977-985
C.civ. Aceste reguli se pot grupa în următoarele categorii: reguli după care se permite
judecătorului să stabilească voinţa reală a părţilor; reguli de interpretare a clauzelor
confuze sau contradictorii; reguli de stabilire şi interpretare a clauzelor tacite, de
natură a completa contractul.
A. Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante. Principala regulă
este cuprinsă în art.977 C.civ. care consacră prioritatea voinţei reale a părţilor:
"Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, dar
nu după sensul literal al termenilor". Deci interpretarea contractului presupune
stabilirea voinţei reale a părţilor, chiar dacă cuvintele în care a fost exprimată sunt
 6

nepotrivite. Aceasta nu înseamnă că prioritatea voinţei reale înlătură, de plano,

valoarea declaraţiei de voinţă. Voinţa reală trebuie dovedita. Până Ia proba contrară,
declaraţia de voinţă se presupune ca exprimă vointa reală a părţilor. Sarcina de a
dovedi că voinţa reală este alta şi nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii
interesate.
Art.977 C.civ. se completează cu prevederea art.982 C.civ. care dispune:
"Toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din actul întreg". Aşadar, clauzele contractului trebuie
interpretate coordonat. Ele alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse din contextul
contractului. Numai aşa este posibilă decelarea voinţei reale a părţilor.
B. Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii. Aceste reunii
sunt:
a) când o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul ce
poate avea un efect şi nu în acela care ar duce la înlăturarea ei (art.978 iv.);
b) termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul care
rezulta din natura contractului (art.979 C.civ.);
c) clauzele îndoielnice se interpretează după obiceiul locului încheieri contractului
(art.980 C.civ.);
d) atunci când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea cel care se
obligă, adică a debitorului (art.983 C.civ.);
e) oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestaţiile
la care părţile s-au obligat (art.984 C.civ.);
f) atunci când în contract se dă un exemplu pentru explicarea obligatiilor
nu se restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat (art.985 C.civ.).
C. Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul. In
unele cazuri, părţile stabilesc toate clauzele contractului în mod expres fără a trece cu
vederea nici un aspect, chiar dacă voinţa lor ar putea fi suplinita prin normele supletive ale
legii civile. .Sunt însă şi situaţii frecvente când părtile stabilesc, prin clauze exprese, numai
elementele principale ale contractului.Aşadar, contractul este incomplet. Pentru completarea
lui, judecătorul chemat să determine, pe cale de interpretare, voinţa tacită a părţilor. în a
scop, legiuitorul a consacrat două reguli:
a) clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt stabilite expres
de părţile contractante (art.981 C.civ.);
b) contractele obligă părţile contractante "nu numai la ceea ce este expres intr-însele,
dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa" (art.970 al
in. 2 C.civ.).
Din cele două reguli rezultă că instanţa de judecată poate completa contractul cu
acele elemente sau clauze pe care obiceiul, echitatea şi legea includ în anumite contracte,
după natura lor, pe care părţile se prezumă a Ie fi acceptat tacit, din moment ce nu le-au
exclus în mod expres.

§ 4. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii. Inteeventia

legiuitorului în contracte.

Teoria impreviziunii
 7

11. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii. Asa cum am văzut,
ait.969 C.civ. prevede: "Convenţiile legal făcute au put ege între părţile contractante". Aşadar,
contractul este legea părţilor, astfel de putere o au numai contractele valabil încheiate. Cu
alte cuvinte încheierea contractului, părţile sunt obligate să respecte dispoziţiile imperative
ale legii. In caz contrar, contractul este nul, fiind lipsii de efecte şi, implicit de forţa
obligatorie. Aşadar, deşi forţa contractului este comparata cu legea, contractul nu poate
deroga de la legea imperativa. Aceasta inscamna ca legiuitorul poate interveni în contracte şi
prin norme imperative le poate modifica sau Ie poate lipsi de eficacitate.
12. Intervenţia legiuitorului în contracte. De regulă, legiuitorul nu intervine
pentru a modifica contractele. Se ştie că legea nouă nu se aplică, în principiu, efectelor în curs
ale contractului. Aceasta în toate situaţiile când legea nouă cuprinde reglementări cu caracter
dispozitiv sau supletiv. Legea nouă este de imediată aplicare în contractele pendente numai
atunci când normele sale sunt de natura imperativă.
In cele mai frecvente cazuri legea nouă cuprinde norme dispozitive, care nu modifică
efectele contractelor în curs. Legiuitorul manifestă astfel respect faţă de contractul încheiat
între părţi, ceea ce este de natură a duce la întărirea încrederii oamenilor în lege şi la
certitudinea drepturilor şi obligaţiilor, condiţie absolut necesară pentru stabilitatea şi
securitatea circuitului civil.
Neintervenţia legiuitorului în contracte nu este o regulă absolută. El poate, pentru
considerente de interes public, să modifice contractele în curs, prin norme imperative
cuprinse într-o lege nouă.
Formele principale de intervenţie a legiuitorului în contracte cu intenţia de a le
modifica sunt de două feluri: unele care se referă la durata contractului şi altele la executarea
prestaţiilor.
Intervenţia legiuitorului român pentru modificarea duratei contractului s-a concretizat,
până în prezent, în procedeul prorogării legale.
P R O R O G A R E A L E G A L Ă a contractului constă în prelungirea forţată
a existenţei sale după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi. Acest procedeu a fost
folosit şi va fi folosit în continuare pentru prorogarea, din cinci în cinci ani sau la alte intervale
de timp, a unor contracte de închiriere.
Procedeul de modificare de către legiuitor a modalităţii de executare a contractului îl
reprezintă moratoriul legal.
M O R A T O R I U L este un termen acordat de legiuitor tuturor debitorilor sau
unei categorii de debitori, având ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii
contractuale. Această măsură are intotodeauna caracter temporar, fiind motivată de anumite
împrejurări obiective: război, inundaţii, crize economice. Astfel, prin Legea conversiunii
datoriilor agricole şi urbane din anul 1933, legiuitorul român a prevăzut un moratoriu legal de
15 ani pentru debitorii care, ameninţaţi fiind cu ruina din cauza crizei economice din anii
1929-1933, nu şi-au putut plăti datoriile. A fost vorba în ipecial de rambursarea creditelor
contractate de la diferite unităţi bancare.
I n practica legislativă pot fi întâlnite şi alte intervenţii ale legiuitorului, constând i n
modificarea contractului, cum sunt: stabilirea prin norme imperative a duratei contractului,
inferioară celei stipulată de părţi; încetarea contractelor;revizuirea întinderii
prestaţiilor (chiria) etc.
13. Teoria impreviziunii. Toate contractele cu executare succesivă sunt
expuse, pe durata existenţei lor, unor împrejurări aleatorii ale căror origini se găsesc
în conjunctura economică. Atunci când părţile contractante stabilesc clauzele
 8

contractului pe care îl incheie, ele se obligă în considerarea circumstanţelor

economice existente în acel moment. Dar, în cazul în care, după incheierea
contractului, intervin anumite evenimente neprevăzute - război, crize, flaţie, revoluţie
- cu consecinţe cum sunt: penuria de mărfuri, creşterea exagerată a preţurilor şi
salariilor, între prestaţiile părţilor, pot apare grave dezechilibre, susceptibile a fi
cauza de ruină pentru o parte contractantă şi de imbogăţire pentru cealaltă. Aşadar,
impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una din părţile contractante ca
urmare a dezechilibrului grav de valoare ce apare între prestaţiile lor, în cursul
executării contractului determinat de creşterea considerabila si imprevizibilă a
preţurilor. Aşadar, pentru înţelegerea noţiunii de impreviziune sunt de reţinut două
precizări:
- impreviziunea este o problemă de ordin economic si financiar; ea este legatâ
de fluctuaţiile preţurilor. Atunci când cauza dezechilibrului dintre prestatiile celor
două părţi este de alta natură, problema impreviziunii nu se pune;

- paguba rezultată din dezechilibrul prestaţiilor intervine după încheierea

contractului.

Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa unei leziuni a posteriori. Astfel, previziunea

se deosebeşte de leziunea - viciu de consimţământ. Leziunea viciu de
consimţământ - constă în paguba suferită de una din părţile contractante,
urmare a dezechilibrului de valoare dintre cele două prestaţii, existent în
momentul încheierii contractului; aşa, de pildă, preţul convenit este mult inferior
sau superior valorii bunului vândut.

In asemenea situaţii se pune întrebarea dacă autorităţile statale pot sau baie
să intervină pentru a pune capăt contractului ori pentru readaptarea lui in
condiţiile şi circumstanţele momentului. în caz afirmativ, care este autoritatea
competentă ?
Aşa cum am arătat, legiuitorul poate interveni în contracte, modificând forţa lor
obligatorie între părţile contractante. Au fost enunţate şi modalităţile prin care se
realizează această intervenţie. Prin urmare, legiuitorul are posibilitatea de a dispune
încetarea sau readaptarea contractelor civile prin norme imperative, inclusiv în caz
de impreviziune.
Aşa fiind, se pune problema dacă instanţele de judecată au sau nu dreptul de a
modifica un anumit contract, pentru motiv de impreviziune, procedând la revizuirea
lui şi adaptându-l condiţiilor economice ale momentului.
In susţinerea unui răspuns afirmativ au fost invocate următoarele argumente:
- argumentul principal ar rezulta din interpretarea voinţei prezumate sau
probabile a părţilor contractante, care s-au obligat sub condiţia subînţeleasă ca
situaţia economică existentă la momentul încheierii contractului se va menţine
aceeaşi pe toată durata executării lui, clauza "rebus sic stantibus". Altfel spus,
preţurile s-au stabilit în funcţie de situaţia economică existentă. Dacă aceasta situaţie
s-a schimbat radical, preţurile nu mai pot fi menţinute, ele trebuie să fie revizuite;
- art.970 C.civ. prevede că toate contractele trebuie executate cu bună-
credinţă şi în conformitate cu echitatea. Or, a plăti un preţ cu mult mai mare sau mai
 9

mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestaţiilor este contrar
principiilor bunei-credinţe si echităţii;
- partea contractantă care solicită executarea unei prestaţii ce duce la ruina
economică a celeilalte părţi ar putea fi considerată că săvârşeşte un abuz de drept;
- obligarea debitorului lâ executarea unei prestaţii care a devenit exagerat de
oneroasă ar avea ca efect îmbogăţirea fără cauză justă a creditorului, prin urmare,
revizuirea contractului, prin reechilibrarea prestaţiilor, se justifică pe principiul
îmbogăţirii fără justă cauză;
- împrejurările care determină dezechilibrul grav dintre prestaţiile părţilor,
fiind obiective, imprevizibile şi inevitabile şi avându-şi originea în afara voinţei şi
puterii lor, pot fi considerate cazuri de forţă majoră, cu efect liberator pentru debitor.
Cauza de forţă majoră duce la încetarea contractului, pentru imposibilitatea fortuită
de executare a obligaţiilor uneia din părţi.
Practica- judiciară şi marea majoritate a doctrinarilor resping teza revizuirii
contractelor de către instanţele de judecată pe teoria impreviziunii .Astfel,
argumentele invocate de susţinătorii teoriei impreviziunii au fost aspru criticate;
- clauza tacită "rebus sic stantibus" este neconformă cu realitatea. Cel care
contractează în vederea obţinerii, într-o anumită perioadă de timp, de bunuri ervicii,
înţelege să-şi asigure o situaţie stabilă; nimic nu poate dovedi că a consimţit, chiar
tacit, la încheierea contractului şi că a fost de acord cu readaptarea ulterioară a
acestuia. Clauza rebus sic stantibus ar putea fi prezumată numai în intenţia uneia din
părţi, adică a debitorului de produse sau servicii; dimpotrivă, nu se poate susţine că o
asemenea clauză ar exista şi în intenţia creditorului. Or, pentru interpretarea unui
contract, nu este suficient să ne referim numai la intenţia uneia din părţi. Art. 977
C.civ. dispune că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor;
- buna-credinţă şi echitatea sunt reguli sau principii de interpretare a clauzelor
îndoielnice sau de completare a lacunelor contractului; judecătorul nu poate recurge
la aceste principii în prezenţa clauzelor exprese, clare si precise;
- cererea uneia din părţi pentru executarea contractului, valabil încheiat, este un
abuz de drept, deoarece "convenţiile au putere de lege între părţi";
- dezechilibrul survenit între prestaţiile celor două părţi nu poate fi o imbogatire
fără justă cauză. îmbogăţirea uneia din părţi îşi are cauza sa justă în insasi contractul
respectiv;
- teoria impreviziunii nu poate fi justificată pe conceptul de forţă majoră; forta
majoră are ca efect o imposibilitate absolută de executare a contractului. O mare
dificultate nu poate fi asimilată forţei majore.
Menţionăm că practica judiciară, atât din Franţa, cât şi din ţara noastră, inge
teoria impreviziunii. Judecătorul poate modifica şi readapta contractul ai în cazurile
de excepţie prevăzute expres prin normele imperative ale legii.In toate celelalte
cazuri, asa cum arătam, judecătorul este obligat să respecte contractul valabil
încheiat şi să dispună, la cererea uneia din părţi, executarea sa intocmai. In schimb,
readaptarea contractelor poate fi făcută prin acordul de voinţe liber exprimat al
părţilor contractante. De asemenea, părţile pot stabili în contract aşa-numitele clauze
de impreviziune, care permit judecătorilor, la cererea uneia dintre ele, să procedeze
la readaptarea şi echilibrarea obligaţiilor.
 10

A C E S T E clauze trebuie să fie în conformitate cu ordinea publică monetară

şi economică. Clauzele de indexare abuzive sunt lovite de nulitate.
Această concepţie aplicată în practica instanţelor de judecată are Ja bază
principiul nominalismului monetar conform căruia, în obligaţiile pecuniare, puterea de
plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a
schimbat până la scadenţa datoriei; debitorul este obligat, aşadar, sa plătească
numai suma nominalizată în contract. Nominalismul monetar este consacrat în art.
1578 C.civ., care dispune: "Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este
totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Intâmplându-se o
sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul
trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această
sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii". Deşi este prevăzut numai
în materia contractului de împrumut de bani, se consideră că nominalismul monetar
are valoare de principiu şi, prin urmare, se aplică la toate obligaţiile pecuniare.
Având în vedere că principiul nominalismului monetar este prevăzut într-o
normă cu caracter dispozitiv sau supletiv, nefiind de ordine publică, în literatura de
specialitate se susţine că este admisibilă totuşi reevaluarea judiciară a unor creanţe
pecuniare depreciate, născute din unele contracte, cum sunt: contractul de rentă
viageră şi contractul de întreţinere, în cazul în care intreţinerea este stabilită în bani.
In asemenea contracte, reevaluarea creanţelor poate şi trebuie să fie admisibilă
deoarece credirentierul sau întreţinutul are dreptul de a primi o sumă de bani care să
aibă aceeaşi putere de cumpărare pe care a avut-o suma iniţială stabilită cu titlu de
rentă sau întreţinere. Scopul acestor creanţe este acela ca, creditorul să-şi poată
procura mijloacele de trai avute în vedere la încheierea contractului.

Secţiunea IlI-a EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR

SINALAGMATICE

1. Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor in

contractele sinalagmatice. Enunţarea consecinţelor sale

14. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor in contractele

sinalagmatice. Importanţa noţiunii de cauză imediată în aceasta categorie
de contracte. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă in caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante. Aşadar,
fiecare parte are, în acelaşi timp, faţă de cealaltă parte dubla calitate de debitor si
creditor. Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică imediată în obligaţia
corelativă a celeilalte părţi. De aceea, în contractele sinalagmatice, obligaţiile celor
două părţi, nu pot fi concepute una făra cealaltă. Ele sunt interdependente.
Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele alagmatice
nu este prevăzut expres şi direct de Codul civil. în schimb, art.1020 C.civ. face
aplicarea lui şi prevede posibilitatea de a cere rezoluţiunea contractului în cazul
neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din pârti .Intr-o astfel de ipoteză,
cealaltă parte nu poate fi ţinută să execute obligaţia sa corelativă, fiindcă în
contractele sinalagmatice obligaţiile părţilor suni interdependente.
 11

15.Enunţarea efectelor speciale ale contractelor sinalagmatice.

Aând în vedere că, în contractele sinalagmatice, obligaţiile fiecărei părţi
contractante constituie cauza imediată a obligaţiilor celeilalte părţi, neexecutarea
prestaţiei promise, din orice motive - culpa debitorului ori cazuri de forţă majora
produce următoarele efecte sau consecinţe speciale:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate
simultan. De ceasta regulă fac excepţie acele contracte care prin
natura lor sau datoriţi voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind,
oricare parte contractantă are dreptul refuze executarea obligaţiei
proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu
execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Aceasta posibilitate poartă
denumirea de excepţie de neexecutare a contractului "excepţia non adimpleti
contractus ";
b) dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte
are dreptul să ceară in justiţie rezoluţiunea contractului;
c) dacă un eveniment independent de voinţa sa impiedică pe o parte să
execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile
sale. Legat de aceasta se pune şi problema suportării riscurilor contractuale.

2. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti

contractus)
16. Noţiune. Temei juridic. Aplicaţii practice. In principiu, prestaţiile
promise reciproc de părţile contractante trebuie să fie executate simultan:
cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul când i se predă bunul;
f i e care copermutant trebuie să predea bunul în momentul în care i se predă bunul
promis în schimb. Aşa se explica faptul că o parte are dreptul să refuze executarea
obligaţiilor sale până în momentul în care cealaltă parte işi execută propriile obligaţii.
Această posibilitate se numeşte excepţie de neexecutare a c o n t r a c t u l u i .
Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind un mijloc de
aparare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic (pe care i l exercită
- s.n. LP.) în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i Incumbă, fără ca partea
care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Astfel, dacă vânzătorul nu
execută obligaţia de predare a bunului vandut, cumpărătorul poate refuza plata
preţului şi invers.
Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului constă în principiul
reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice.

Codul civil nu cuprinde un text care să consacre expres şi cu valoare de regulă

generală posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului.Existenta ei
este dedusă din prevederea art. 1020 C.civ. unde este reglementată rezoluţiunea
contractului pentru caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor uneia din părţi. Or, în
drept există un principiu, "cine poate mai mult, poate şi mai puţin". Deci, din moment
ce rezoluţiunea, pronunţată la cererea uneia din părţi, d u c e la desfiinţarea
contractului, pentru acelaşi motiv, partea interesată poate efuza executarea propriei
sale obligaţii, consecinţă mult mai puţin gravă decat rezoluţiunea.
 12

De asemenea, Codul civil reglementează expres câteva aplicaţii practice ale excepţiei de
neexecutare a contractului în cazul contractelor de: vânzare cumpărare, schimb şi depozit
oneros.
17. Condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului. Pentru a putea
invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor sa aibă temeiul în acelaşi contract. Nu ste
suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţa de cealaltă.
Aceasta situaţie trebuie să rezulte din aceeaşi relaţie juridică. Astfel cumpăratorul nu poate
refuza să plătească preţul pe motiv ca vânzătorul datorează o suma de bani pe care i-a
imprumutat-o;
b) sa existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de
importantă, din partea celuilalt contractant. Cauza neexecutării nu interesează. Poate fi
culpa debitorului sau forţa majoră care îl împiedică pentru moment sa execute obligaţia.
Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este definitiva am fi în prezenţa încetării
contractului pentru imposibilitate fortuită de executare;
c) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de
neexecutare, fapta care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
d) raportul contractual prin natura sa trebuie să presupună regula executârii
simultane a obligaţiilor celor două părţi. Astfel, sunt cazuri când anumite uzanţe pot
impune unui contractant îndatorirea de a-şi executa primul
obligaţiile, când nu va putea invoca excepţia de neexecutare; la restaurant, plata se face
numai după consumaţie; hotelierul prezintă nota de plată Ia plecarea turistului sau după un
timp de la începutul sejurului. De asemenea, părţile să nu fi convenit că una din ele îşi va
executa obligaţia imediat iar cealaltă va beneficia un termen de executare, renunţând la
regula execulării simultane.
18. Excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea
părţii care o invocă. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus excepţia de neexecutare
se invocă, între părţile contractante, de către partea
contractantă îndreptăţită, în puterea sa, fără intervenţia judecătorului. Operând ca o
MODALITATE de realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerutâ instanţei de Judecata şi nu
este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi.Este suficient să fie opusă
părţii care cere executarea. Astfel, excepţia de neexecutare se deosebeşte de rezoluţiunea
contractului care, de regulă, se pronunţă de instanţa de judecată. Faptul se explică prin
aceea ca excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv iar rezoluţiunea un mijloc
reparator.
Excepţia de neexecutare a contractului poate fi însă invocată şi în faţa Instanţei de
judecată, ca mijloc de apărare a pârâtului. într-o astfel de ipoteză Instanţa de judecată, Ia
cererea pârâtului, fie va respinge acţiunea în executare introdusă de reclamant, fie va
dispune, dupa caz, obligarea lui însuşi la executarea obligaţiei proprii, stabilind un termen în
acest scop.
19. Efectele excepţiei de neexecutare. Excepţia de neexecutare suspendă
executarea prestaţiei celui care o invocă, asemănător cu situaţia când el ar fi beneficiat de un
termen. Deci, contractul rămâne temporar, adică provizoriu neexecutat. Cu alte cuvinte,
efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea forţei obligatorii a contractului.
 13

Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor

persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocata şi
faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicita obligarea la executare pe calea acţiunii
oblice. în schimb, nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct
născut din contractul respectiv.
Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea îndrituită să
refuze executarea obligaţiilor sale, nu poate fi obligată să plătească daune-interese
moratorii pe motiv ca ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi.
Aşadar, contractul şi forţa sa obligatorie nu încetează,fiind doar suspendate.
20. Calificarea juridică a excepţiei de neexecutare a contractului şi scopurile sale.
După ce am analizat efectele excepţiei de neexecutare a contractului, putem ajunge la
constatarea ca ea poate fi considerată, în acelaşi timp, un mijloc de apărare a părţii care o
invocă şi un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi.
Excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se realizează
protecţia acelei părţi contractante. Având dreptul să refuze executarea prestaţiilor sale,
debitorul, care în acelaşi timp este şi creditor, poate evita concursul eventual al celorlalţi
creditori ai contractantului. Aşa de pildă, dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul
vândut, deşi nu i s-a plătit preţul, pentru a-şi realiza dreptul său de creanţă, el ar trebui să
suporte concursul celorlalţi creditori ai cumpărătorului. De asemenea, excepţia de
neexecutare are caracter cominator foarte eficace, fiind un mijloc important de
presiune i celuilalt contractant. In măsura în care acesta din urmă are nevoie de
prestaţia corelativă a celuilalt, pentru a o putea obţine, el va fi silit să procedeze la
executarea prestaţiei sau prestaţiilor la care este îndatorat.

Rezoluţiunea contractului

21.Noţiune. în conformitate cu art. 1021-C.civ., dacă una din părţile

contractului sinalagmatic nu execută prestaţiile la care s-a îndatorat, cealaltă parte
este îdrituită să ceară instanţei de judecată obligarea la executare, în temeiul 9
C.civ., sau rezoluţiunea contractului.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu titlu de
sanctiune, la cererea uneia din părţi, pentru motivul ca cealaltă parte nu şi-a
executat culpabil obligaţiile sale. Rezoluţiunea este de două feluri: judiciară şi
conventională.
22.Rezoluţiunea judiciară. Rezoluţiunea judiciară este reglementată .1020
şi 1021 C.civ. Art. 1020 prevede: "Condiţia rezolutorie este subinteleasă totdeauna
în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu indeplineşte angajamentul
său", iar art. 1021 dispune: "într-acest caz contractul nu este desfiinţat de drept.
Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească
pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau sa-i ceară desfiinţarea, cu
daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justitiei, care, după
circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate". texte sunt o reproducere
exactă a dispoziţiilor art. 1184 C.civ. francez.
Din analiza textelor de mai sus rezultă că, în principiu, rezoluţiunea este
judiciară, adică trebuie să fie pronunţată de instanţa de judecată. Ba mai mult, la
 14

prima vedere, s-ar părea că rezoluţiunea nu poate fi decât judiciară. Dar, aşa cum s-
spus, normele care reglementează rezoluţiunea nu au caracter imperativ,astfel că,
potrivit art.969 C.civ., părţile pot stipula clauze exprese de rezoluţiune contractuală
sau pacte comisorii exprese. Rezoluţiunea judiciară constituie regula. Excepţia
este rezoluţiunea convenţională. în absenţa unei asemenea clauze, operează
întotdeauna rezoluţiunea judiciară.
A. Temeiul juridic al rezoluţiunii. în legătură cu temeiul rezoluţiunii
contractelor sinalagmatice au fost formulate mai multe opinii, dintre care enunţăm
următoarele:
In ce ne priveşte, apreciem, la fel ca alţi autori, că temeiul juridic al rezolutiţiunii îl
constituie caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor in contractetele sinalagmatice,
de unde rezultă că obligaţiile fiecărei părţi constituie cauza juridică imediată a obligaţiilor
celeilalte părţi. Neindeplinirea obligaţiilor uneia din părţi lipseşte de temei juridic obligaţiile
celeilalte. Intr-o asemenea situatie, de cele mai multe ori, se impune desfiinţrea
contractului, adică rezoluţiunea lui. Ori de câte ori neexecutarea obligaţiilor se datorează
culpei din părţile contractante, în ce priveşte pe aceasta, rezoluţiunea are caracter
sancţiune.
B. Domeniul de aplicare a rezolutiunii. Rezoluţiunea priveşte toate contractele
sinalagmatice, cu titlu oneros şi comutative. Acţiunea in rezoluţiune poate fi introdusă
numai de partea care a executat obligaţiile contractuale sau este gata sa le execute.
Cealaltă parte, care nu-şi execută obligaţiile, nu are acest drept.
Practica judiciară a fost chemată să se pronunţe referitor la faptul dacă rezoluţiunea este
sau nu aplicabilă contractelor aleatorii. Astfel, conform 47 C.civ., în contractul de rentă
viageră, rezoluţiunea poate fi cerută numai catre debirentier; credirentierul are totuşi
posibilitatea de a invoca rezoluţiunea atunci când în contract s-a stipulat un pact comisoriu
expres sau debirentierul refuză să prezinte garanţiile necesare asigurării plăţii rentei
(art.1646 C.civ.). Contractului de întreţinere fiind un contract nenumit, îi sunt aplicabile
normele comune privitoare Ia rezoluţiune.

C. Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune. Rezoluţiunea va putea fi

pronunţată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a)una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale. Codul civil nu face
distincţie între neexecutarea totală şi parţială .Literatura de specialitate susţine teza
admisibilităţii acţiunii în rezoluţiune si în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei, precizându-se
că "partea din obligaţie neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea
contractului". Judecătorul este liber, într-o asemenea ipoteză, să aprecieze în ce măsură se
justifică pronunţarea desfiinţării contractului. De asemenea, rezoluţiunea este admisibilă şi în
cazul executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor. Neexecutarea poate să
aibă ca obiect chiar şi o obligaţie accesorie. De aceea, fosta instanţă supremă a statuat că, în
soluţionarea acţiunilor în rezoluţiune, judecătorii au obligaţia "să verifice si să aprecieze în ce
măsură neexecutarea obligaţiei este importantă şi gravă", să cerceteze cauzele neexecutării
contractului şi apoi să concluzioneze dacă obligaţiile contractuale pot fi sau nu executate;
b)neexecutarea trebuie să fie, în principiu, imputabilă părţii care nu
şi-a îndeplinit obligaţia.
In ce ne priveşte, considerăm ca rezoluţiunea contractului poate fi pronunţată numai
dacă este dovedită culpa părţii contractante care nu şi-a indeplinit obligaţia asumată.
Rezoluţiunea nu este obligatorie pentru creditor. El are posibilitatea de a opta pentru
obligarea debitorului la executare, instanţa putând să-i acorde debitorului şi un termen de
graţie. Dimpotrivă, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre
părţi, contractul incetează de plin drept şi deci creditorul nu poate obiectiv opta între
menţinerea contractului şi desfiinţarea lui iar instanţa nu are nici un drept de
 15

apreciere.Incetarea fortuită a contractului se constată şi nu se pronunţă de către instanţa de

judecată.
C ) D E B I T O R U L O B L I G A Ţ I E I N E E X E C U T A T E S Ă
F I F O S T P U S Î N Î N T Â R Z I E R E , Î N C O N D I Ţ I I L E
P R E V Ă Z U T E D E L E G E . Punerea în intâziere este foarte importantă pentru
a putea dovedi refuzul de executare a obligaţilor de căre cealaltă parte contractantă.
In cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa de judecată, la cererea
reclamantului, poate să pronunţe rezoluţiunea contractului. Dar, aşa cum am arătat,
rezoluţiunea este facultativă atât pentru partea care are dreptul să o ceară, cât şi pentru
judecător. Pnn urmare, judecătorul este liber să aprecieze daca este sau nu necesară
pronunţarea rezoluţiunii contractului. Pentru aceasta el va avea în vedere diferite
considerente desprinse din starea de fapt: neexecutarea contractului este totală sau parţială;
neexecutarea se referă la o obligaţie principală sau accesorie; cauzele întârzierii pârâtului în
executarea contractului; imprejurările care stau la baza neexecutării sunt sau nu imputabile
pârâtului şi în ce măsură; dacă neexecutarea face imposibilă realizarea scopului contractului .
De asemenea, conform art. 1021 C.civ., judecătorul poate acorda pârâtului un termen de
graţie pentru executarea obligaţiei. El va proceda la desfiinţarea contractului, pronunţând
rezoluţiunea, atunci când menţinerea lui şi obligarea debitorului la executare nu mai sunt
justificate.
23. Rezoluţiunea convenţională a contractului. Pactele comisorii exprese.
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiune contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc P A C T E C O M I S O R I I . Prin
astfel de clauze, părţile urmăresc să diminueze sau să înlăture rolul instanţei de judecată în
pronunţarea rezoluţiunii. Se poate spune că părţile, prin voinţa lor expresă, înlocuiesc
acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională, stipulată pentru faptul
neexecutării contractului. Asemenea clauze pot fi mai mult sau mai puţin energice.
Aceste clauze sau pactele comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia
rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. In cazul condiţiei rezolutorii,
rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, strain de comportamentul debitorului
şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se
datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la
iniţiativa creditorului.
In funcţie de intensitatea efectului pe care îl produc, pactele comisorii exprese sunt de
patru feluri sau grade:

a) P A C T U L C O M I S O R I U E X P R E S D E G R A D U L I , este
clauza contractuală prin care partile prevăd ca, în cazul în care una din părţi nu execută
prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează. O asemenea clauză nu face altceva
decât să reproducă prevederea art. 1020 C.civ. De aceea, este inutilă în contractele
sinalagmatice. Rezoluţiunea rămâne a fi judiciară, fiind necesară aprecierea şi
pronunţarea ei de instanţa de judecată. Clauza poate însă avea valoare şi eficienţă in
contractele în care rezoluţiunea nu este prevăzuta de lege, precum şi în contractele
unilaterale.
 16

b)Pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin care părţile convin ca în
cazul în care o parte
nu-si execută obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze contractul pe cale
unilaterala. Aşa cum s-a spus: "O asemenea clauză este interpretată în sensul
rezoluţiunea va opera pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii
indreptaţite".
In cazul pactului comisoriu de gradul II, debitorul se poate libera de datorie prin
executare, până în momentul punerii sale în întârziere.
Ce va putea însă face instanţa de judecată ? Precizăm că nu poate acorda termen de
graţie debitorului. In schimb, instanţa este îndrituită să constate la sesizarea părţii
care nu şi-a executat obligaţia că, deşi obligaţia n-a fost executată in termen, totuşi a
fost executata înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. De asemenea,
instanţa este competentă să constate, la sesizare, că rezoluţiunea nu a avut loc.
c)Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede in cazul în
care una din părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se considera rezolvit
de drept. Aşadar,rezoluţiunea operează de plin drept. Aceasta inseamna că instanţa
de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi sa se pronunţe
referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
Cu toate acestea, se consideră, pe drept cuvânt, ca pentru a opera rezoluţiunea de
plin drept este absolut necesar ca în prealabil "partea care nu şi-a indeplinit obligaţia
să fi fost pusă în întârziere, in formele prevăzute de lege”. Solutia se degajă din faptul
că în dreptul nostru civil simpla ajungere la termen a unei obligaţii nu are ca efect, de
regulă, punerea în întârziere a debitorului. Din cele arătate, rezultă că atunci când
debitorul execută obligaţia după ajungerea ei la termen, dar înainte de a fi fost pus
în întârziere, rezoluţiunea convenţionala nu mai poate opera.
Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care partile
prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de plin drept,
fără somaţie sau punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. Suntem
în prezenţa celui mai energic pact comisoriu expres. In acest caz prin simpla ajungere
la termen a obligaţiei, contractul se desfiinţează de plin drept. Instanţa de judecata
sesizata de una din părţi nu va avea alta posibilitate decât aceea de a constata faptul
că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept. Cu toate acestea, creditorul poate
opta între rezoluţiunea de plin drept a contractului şi executarea obligaţiei. Explicaţia
constă in aceea că rezoluţiunea convenţională este stipulată exclusiv în favoarea
creditorului.
Aşa cum am mai arătat, în cazul pactului comisoriu expres de gradul I,
rezoluţiunea contractului este şi rămâne judiciară, deci trebuie cerută instanţei de
ludecata în condiţiile art. 1020-1021 C.civ.
In legătură cu celelalte pacte comisorii exprese, datorită consecinţelor pe care
le produc asupra fiinţei contractului, singurul în drept să invoce rezoluţiunea este
întotdeauna şi în exclusivitate creditorul. El are facultatea de a aprecia daca este
cazul să invoce rezoluţiunea sau să ceară obligarea la executare a debitorului.
 17

Debitorul nu are dreptul de a se prevala de pactul comisoriu expres. Aceasta

pentru faptul că neexecutarea de către el a obligaţiilor contractuale este cauza
desfiinţării sau rezoluţiunii contractului.
24. Efectele rezoluţiunii. Rezoluţiunea produce efect între părţile contractului
şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atat pentru trecut
(ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).
INTRE PĂRŢI, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia
interioară (restitutio in integrum). Deci părţile sunt ţinute să-şi restituie una alteia tot
ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului rezolvit. In caz de insolvabilitate a
debitorului, rezoluţiunea este o cale deosebit de eficientă, deoarece permite
creditorului să-şi redobândească prestaţia fără a intra în conncurs cu alţi creditori,
situaţie de neînlăturat în ipoteza când ar opta pentru executarea contractului.
Atunci cand creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligatiei
de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului,
obligarea debitorului la plata de daune-interese. Daunele interese pot fi evaluate
anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. In caz
c ontrar întinderea daunelor interese va ti stabilită de instanţa de judecată, conform
art. 1084 C.civ. Debitorul poate fi obligat şi la plata unor despăgubiri, in conditiile
răspunderii civile delictuale, pentru alte prejudicii suferite de creditor.
FAŢA DE TERŢI, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor
consimţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format
obiectul contractului rezolvit, conform principiului "resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis". Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu
putea transmite drepturi pe care nu le avea "nemo is juris ad alium transferre potest,
quam ipso habet". Cu toate acestea, terţii dobanditori vor putea opune dobândirea
drepturilor lor prin posesie de bună credinţa, în cazul bunurilor mobile, şi prin
uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. De asemenea, conform art. 1368 C.civ.,
rezoluţiunea nu va produce efecte faţă de terţul care a dobândit imobilul în cadrul
procedurii executării silite, urmare a adjudecării definitive. Tot astfel, statul nu va
putea fi obligat să restituie imobilul dobândit prin expropriere sau rechiziţie definitivă.
Efectele rezoluţiunii sunt identice, indiferent că rezoluţiunea este judiciară sau
convenţională.
25.Rezilierea contractelor sinalagmatice. Desfiinţarea contractelor
sinalagmatice cu executare succesivă pentru motivul că una din părţi nu-şi execută
obligaţiile se numeşte reziliere. Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului
sinalagmatic, pentru cauza de neexecutare, numai pentru viitor.Prestaţiile executate
în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân bine şi definitiv executate. Aşa de pildă,
este cazul contractului de închiriere sau a contractului de asigurare etc.
In concluzie, putem spune ca rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se
numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai
pentru viitor, rezilierii i se aplica toate regulile analizate atunci cand am abordat
rezoluţiunea.
26.Asemănări şi deosebiri între rezoluţiune şi nulitate. Rezoluţiunea si
nulitatea se aseamănă prin faptul că desfiinţează actul juridic pentru trecut şi pentru
 18

viitor. Aceleaşi principii guvernează efectele ambelor cauze de ineficacitate, atât între
părţile actului juridic, cât şi faţă de terţi.
Intre rezoluţiune şi nulitate însă, există deosebiri foarte importante,astfel:
a)rezoluţiunea este o cauză de ineficacitate, în principiu, numai a actelor
sinalagmatice;
nulitatea se aplică tuturor actelor juridice civile;
b)cauza rezoluţiunii constă întotdeauna în neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
de către una din părţile contractante; nulitatea se datorează nerespectării condiţiilor
de validitate a unui act juridic, prevăzute de normele legale în vigoare;
c)cauzele rezoluţiunii sunt, prin natura lor, ulterioare încheierii valabile a
contractului; cauzele nulităţii sunt întotdeuna originare, ele fiind anterioare sau
concomitente încheierii actului juridic;
d)răspunderea părţii contractante culpabile, în caz de rezoluţiune, este o
răspundere contractuală; dimpotrivă, în cazul nulităţii suntem în prezenţa răspunderii
civile delictuale.

§ 4. Riscurile contractului

27. Punerea problemei. Această problemă este în strânsă legătură cu una

din cauzele de stingere a obligaţiilor: imposibilitatea fortuită de executare. Astfel,
atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui
eveniment de forţa majoră, în principiu, se stinge. Debitorul se află liberat de
obligaţie pentru imposibilitate de executare.
Dacă obligaţia respectivă este născuta dintr-un contract unilateral, situaţia se
prezintă relativ simplă; obligaţia se stinge în mod necesar când survine un caz de
forţă majoră. Aşa, de pildă, depozitarul este liberat în cazul pieirii fortuite a lucrului ce
i-a fost dat în depozit.
Situaţia este însă mai complicată dacă obligaţia a cărei executare a devenit
imposibilă pentru forţa majoră s-a născut dintr-un contract sinalagmatic: se pune
problema de a şti dacă celalalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa, din moment
ce el nu mai poate obţine contraprestaţia în considerarea căreia şi-a dat
consimţământul la încheierea contractului, său dacă, dimpotrivă, şi el este liberat de
obligaţia sau obligaţiile sale. Să presupunem că un imobil pe care proprietarul său l-a
închiriat a fost distrus de un caz de forţă majoră; inchirietorul este liberat de obligaţia
sa de a procura locatarului folosinţa imobilului respeciv. Rezultă oare de aici că şi
locatarul va fi liberat de obligaţia de a plăti chiria sau, din contră, liberarea locatorului
este fără nici o influenţă asupra obligaţiei locatarului care rămâne ţinut să plătească
chiria pe întreaga perioadă de timp cât trebuia sâ dureze închirierea?
Cu alte cuvinte, cine suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare ale
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia din părţi? Astfel, dacă o
P A R T E , in exemplul nostru chiriaşul, deşi nu poate primi contraprestaţia
celeilalte P Ă R Ţ I - fiind imposibil de executat-, este totuşi ţinută să execute
obligaţia sa, ar inseamna că partea respectivă suportă riscul, deci res perit creditori.
Dacă, dimpotrivă, urmare a faptului că executarea obligaţiei uneia dintre părţi a
devenit imposibilâ, cealaltă parte este şi ea liberată de obligaţiile sale, atunci partea
 19

a carei obligaţie este imposibil de executat va trebui să suporte riscurile, adică res
perit debitori.
28. Principiul res perit debitori. Generalizând dispoziţiile fragmentare ale Codului
civil, jurisprudenţa admite fără discuţie regula: res perit debitori, dar, riscul
neexecutarii este suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită fortei majore, nu
mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-a făcut în
vederea executării obligaţiei şi, în general, toate daunele pe care le antrenează
imposibilitatea fortuită de executare.
Temeiul sau fundamentul regulii "res perit debitori" constă în caracterul reciproc
şi interdependent al obligaţiilor ce revin părţilor contractante. In contractele
sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către
celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului
lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Aşadar, contractul inceteaza fortuit şi
creditorul este liber de obligaţiile sale. Cu alte cuvinte, nexecutarea obligaţiei
uneia din părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va
mai trebui să fie executată.
Codul civil prevede câteva cazuri de aplicaţie practică a regulii potrivit careia
riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat. Acestea sunt:
a) în materie de locaţiune, art. 1423 C.civ, prevede că dacă, în timpul locatiunii,
lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră desfăcut de
plin drept. Deci, locatorul nu are drepul de a pretinde chiria de la locatar. De
asemenea, locatorul, fiind debitor al obligaţiei imposibil de executat, suportă şi riscul
contractului;
b) în materia contractului de antrepriză, conform art. 1481 C.civ., dacă lucrul
confecţionat de antreprenor piere fortuit înainte de a fi predat, anteprenorul este
debitorul obligaţiei imposibil de executat şi suportă riscul contractului;
c) în materia contractului de societate, art. 1515 C.civ. dispune că, atunci unul
dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru, dacă lucrul
respectiv a pierit înainte de a fi fost adus efectiv în societate, societatea inceteaza în
privinţa tuturor asociaţilor. Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul obligaţiei
imposibil de executat, va suporta riscul neexecutarii actului de societate.
Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil ce executat, sunt posibile,
după caz, două soluţii:
- reducerea sau diminuarea corespunzătoare şi proporţională a contra-
prestaţiei celeilalte părţi; debitorul va suporta riscul contractului numai în măsura în
care propria obligaţie a devenit imposibil de executat;
- încetarea în întregime a contractului atunci când ceea ce ar putea fi executat
din obligaţia debitorului nu este de natură a asigura nici măcar parţial scopul
contractului; riscul contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei
imposibil de executat.
29. Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de
proprietate. In cazul acestor contracte se pune, în cele mai frecvente situaţii, atât
problema riscului pieirii fortuite a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de
executare a contractului. De aceea, este necesar să observăm cine suportă, în
principiu, cele două riscuri. In ce priveşte suportarea riscului neexecutarii contractului
am arătat deja, mai sus, se aplică regula "res perit debitori".
 20

Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat, de regulă, de către acea parte
contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul când a pierit,
aplicându-se principiul "res perit debitori". Aşadar, rezolvarea problemei suportării
riscului pieirii fortuite a bunului este legată de momentul transmiterii proprietăţii de
la înstrainâtor la dobânditor.
Pe cale de consecinţă, analiza suportării riscurilor în contractele translative de
proprietate face necesară distincţia între diferite situaţii sau ipoteze.
A. Ipoteza contractelor consesuale pure şi simple prin care se
tranamite dreptul de proprietate asupra unui bun cert. Cu privire la
transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art.971 C.civ. dispune: "In contractele ce au
ca obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se
transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pcricolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului".
Codul civil face aplicaţia practică a acestei reguli în materia contractului de
vânzare-cumpărare. Astfel, art. 1295 alin.1 dispune: "Vinderea este perfectă între
părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se
va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat".
Analiza dispoziţiilor de mai sus ne permite să constatam că în contractele
consensuale, pure şi simple, translative de proprietate, având ca obiect un lucru cert
, dreptul de proprietate se transmite de la înstrâinâtor ia dobânditor în momentul
încheierii contractului.
Dacă bunul piere după momentul încheierii contractului dar inainte de a-l lua
dobânditorului, cine va suporta riscul pieirii sale? Conform principiului „res perit
domino", riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat de acela care este proprietarul
său în momentul dispariţiei. In ipoteza de faţă, proprietarul lucrului este dobânditorul,
chiar dacă încă nu i-a fost predat.
Deoarece dobânditorul a devenit proprietarul lucrului, el va trebui să achite
preţul sau să execute prestaţia la care s-a obligat în schimbul transmiterii
proprietâţii. Aşadar, dobânditorul va fi ţinut să suporte şi riscul neexecutării fortuite a
contractului. De aceasta dată" suntem în prezenţa unei excepţii de la regula "res
perit debitori". Aşadar, riscul neexecutării contractului este suportat de creditorul
obligaţiei imposibil de executat "res perit creditori". Consecinţa rezuItă logic din
aplicarea principiului "res perit domino".
De la regula "res perit domino", legea prevede o singură excepţie: conform art.
1074 alin.2 C.civ, şi art. 1156 alin.2 C.civ., riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat
totuşi de înstrâinâtor atunci când, înainte de acest eveniment, el a fost pus în
întârziere de către dobânditor pentru motivul că nu şi-a executat, în termen, obligaţia
de predare.
B. Ipoteza contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior
momentului încheierii contractului. Este cazul contractelor prin care se instraineazâ
lucruri de gen şi bunuri imobile în sistem de carte funciară. De asemenea, intră în
aceasta categorie şi contractele de înstrăinare a bunurilor , atunci când părţile se înţeleg
că transmiterea dreptului de proprietate va loc la un moment ulterior încheierii
contractului.
 21

In toate aceste situaţii, riscul pieirii fortuite a lucrului, între momentul incheierii
contractului şi acela al transmiterii proprietăţii, îl va suporta instrainatorul, conform
principiului "res perit domino".
Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui obligaţii au
devenit imposibil de executat, conform celuilalt principiu "res perit debitori".
Debitorul obligaţiei imposibil de executat este înstrâinătorul care, neputând transmite
dreptul de proprietate, nu poate cere plata preţului de la cealalta parte.
Menţionăm că pieirea fortuită a bunurilor de gen nu duce Ia încetarea
contractului. Deci, obligaţia înstrăinătorului de a-şi executa în natură prestaţia nu
dispare. El nu este liberat de datorie. Dimpotrivă, el este obligat să procure alte
bunuri de gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, pentru a Ie preda celeilalte
părţi contractante. Aceasta deoarece "genera non pereunt"; cu alte cuvinte,
"bunurile de gen nu pier". în caz contrar, debitorul poate fi obligat la plata de daune-
interese.
C. Ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o
condiţie. Se pune întrebarea, cine va suporta riscurile contractuale dacă lucrul
-obiect al contractului - piere fortuit între data încheierii contractului şi momentul
realizării condiţiei - pendente conditione. Trebuie să avem în vedere două situaţii
distincte, după cum transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă
sau de o condiţie rezolutorie.
In situaţia când transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă,
riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de către înstrăinător, el fiind proprietarul său.
Riscul neexecutării contractului nu se pune deoarece contractul a cărui fiinţă a
fost suspendată nu se mai poate perfecta. Imposibilitatea perfectării contractului este
determinată de faptul că în momentul eventualei realizări a condiţiei, după pieirea
lucrului, contractul nu mai are obiect. Aşadar, între părţile contractante nu s-a putut
naşte un raport de obligaţii.
Dacă în cazul unui asemenea contract, bunul a pierit parţial, fără vina
debitorului, art. 1018 alin.3 C.civ. prevede că dobânditorul este obligat să-l primească
în starea în care se găseşte, fără a putea cere reducerea proporţionala a preţului.
Urmează că, de această dată, prin excepţie, riscul pieirii parţiale a lucrului este
suportat de căre creditorul-dobânditor, adică "res perit creditori".
In situaţia când transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o
condiţie rezolutorie, dacă lucrul piere fortuit înainte de realizarea condiţiei, riscurile
contractuale se vor suporta de către dobânditor, care este proprietarul său. Din
aceasta cauză, realizarea condiţiei nu-şi va putea produce efectul rezolutoriu.
Explicaţia este simplă: dobânditorul neputând să restituie bunul înstrăinătorului, nu
va avea dreptul să pretindă restituirea preţului sau echivalentului pe care l-a dat în
schimb.
In concluzie, se poate constata că în toate situaţiile când transferul proprietăţii
unui bun este afectat de o condiţie, dacă lucrul piere fortuit, riscurile contractului vor
fi suportate, în principiu, de către partea contractantă care are calitatea de
proprietar sub condiţie rezolutorie. Aceasta chiar şi atunci când transferul
proprietăţii depinde de o condiţie suspensivă care, în ce-l priveşte pe înstrâinâtor,
este o condiţie rezolutorie; înstrâinătorul este proprietar sub condiţie rezolutorie iar
dobânditorul sub condiţie suspensivă.
 22

EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

CAPITOLUL IV EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

Secţiunea I-a
RELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTULUI. OPOZABILITATEA
CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

Principiul relativităţii efectelor contractului

1.Formularea principiului. După cum se cunoaşte, orice contract este un acord

intervenit între voinţele individuale a două sau mai multe persoane.
Neindoios că el va produce efecte între acele persoane. Se pune însă problema de a sti
dacă un contract produce sau poate produce ori nu efecte şi faţă de alte persoane decât acelea
care şi-au dat consimţământul la încheierea lui.
In rezolvarea acestei probleme, vom avea în vedere dispoziţiile legale în ire. Astfel, art.973
C.civ. prevede: "Convenţiile n-au efect decât între partile contractante". Textul
consacră aşa-numitul principiu al relativităţii efectelor contractului. El rezultă indirect, pe cale
de interpretare, şi din principiul forţei obligatorii a contractului consacrat în art.969 C.civ.:
Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante ".
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract valabil incheiat produce
efecte numai între părţile contractante, în sensul că el nu poate da naştere la obligaţii şi la
drepturi în sarcina şi, respectiv, în favoarea altor persoane. Aşadar, nimeni nu poate deveni
creditor sau debitor printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consimţământul. Astfel,
principiul dă expresie unui vechi adagiu roman, potrivit căruia "res inter alios acta, aliis neque
nocere, NEQUE prodesse potest", ceea ce înseamnă că actul juridic încheiat între anumite
persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane.
2.Justificarea principiului relativităţii. Acest principiu îşi găseşte
justificarea în însăşi natura contractului - izvor de obligaţii civile - care este un act voliţional.
Intr-adevăr, contractul este acordul de voinţe al unor persoane realizat în scopul producerii de
efecte juridice între ele. De aceea, dacă este firesc ca cineva să devină debitor ori creditor
prin manifestarea lui de voinţă, tot atât de firesc este ca nimeni să nu poată
deveni debitor şi, în principiu, creditor printr-un contract, făra voinţa sa.
Putem constata că principiul de mai sus este pe deplin motivat. O soluţie
contrară ar fi de natură să atragă încălcarea libertăţii subiectelor de
drept.

§ 2. Domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor

contractului

3. Determinarea noţiunilor de părţi, terţi si succesori in

drepturi ai părţilor (avânzi cauză). Pentru a putea determina domeniul de
aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului este necesar să explicăm conţinutul
noţiunilor de: părţi contractante, terţi propriu-zişi şi succesori în drepturi ai părţilor sau avânzi
 23

cauză. Circumscrierea exactă a acestor noţiuni este indispensabilă şi pentru înţelegerea

problemei excepţiilor de la principiul relativităţii efectelor contractului, a opozabilităţii şi
inopozabilităţii acestuia faţă de terţi.
A.Părţile contractante. Sunt persoanele fizice şi juridice care şi-au dat
consimţământul, personal şi direct sau prin reprezentant, la încheierea contractului. Faţă de ele
se produc efectele contractului, conform clauzelor stabilite prin acordul lor de voinţă.
B.Terţii propiu-zişi sau penitus extranei. In sensul cel mai larg al cuvântului, prin
terţi se înţeleg toate persoanele care nu au participat, direct sau prin reprezentant, la încheierea
contractului şi, deci, nu au calitatea de părţi contractante. Cu toate acestea, înăuntrul noţiunii de
terţi trebuie să facern distincţie între două categorii de persoane: terţii propriu-zişi şi succesorii în
drepturi ai părţilor sau avânzii cauză.
Terţii propriu-zişi sunt persoane complet străine de contract şi care nu au nici o
legătură cu părţile contractante. Faţă de ei contractul nu produce nici un efect.
C. Succesorii în drepturi ai părţilor sau avanzii cauza. Intră în aceasta
categorie acei terţi faţă de care se produc totuşi efectele contractului, deşi nu şi-au dat
consimţământul la încheierea lui, datorită legăturii sau raportului în care se află cu părţile.
Noţiunea de succesor al părţilor are, în acest caz, un înţeles propriu şi nu se confundă cu
aceea utilizaţi în dreptul succesoral.
Succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii cauză reprezintă o categorie intermediară de
persoane deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractului se produc şi
faţă de ele, şi se aseamănă şi cu terţii intrucât nu au participat la încheierea
contractului.
Succesorii părţilor se mai numesc şi avânzi cauză. Aceasta denumire vine din
limba franceză şi îşi are originea etimologică în sintagma "ayants cause", care la
rândul său vine de la expresia latină "habentes causam", având eaşi semnificaţie în
vocabularul juridic.
Clarificând cele trei noţiuni, putem să stabilim şi domeniul de aplicare a
principiului relativităţii efectelor contractului. Astfel, contractul produce efecte intre
părţile contractante şi faţă de succesorii în drepturi şi obligaţii ai părţilor.
4. Efectele contractului faţă de succesorii părţilor. Categoria avânzilor
cauza este alcătuită din: succesorii universali şi cu titlu universal; succesorii cu titlu
particular şi creditorii chirografari.
A. Succesorii universali şi cu titlu universal.
Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc în întregime şi
nefracţionat patrimoniul autorului adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale ale persoanei respective. Intră în aceasta categorie: succesorul legal
unic, legatarul universal si persoana juridică dobânditoare a întregului patrimoniu al
altei persoane juridice.
Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o cota-parte
sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Sunt succesori cu titlu universal:
succesorii legali şi legatarii care moştenesc o fracţiune din patrimoniul decujus şi
persoana juridica ce dobândeşte o cotă-parte din patrimoniul altei persoane juridice
supuse reorganizării prin divizare.
Succesorii universali şi cu titlu universal alcătuiesc aceeaşi subcategorie de avânzi
cauză. Deosebirea între ei este exclusiv de ordin cantitativ. Dobândind intregul
patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu, succesorul universal ori cu titlu universal
 24

este continuatorul personalităţii autorului său, devenind astfel creditor şi debitor.

Urmează că drepturile şi obligaţiile născute din contractele incheiate de autorul lor
se transmit succesorilor universali şi cu titlu universal. Asadar, efectele contractului
se produc şi faţă de aceste persoane, in măsura în care ele subzistă în momentul
dobândirii patrimoniului sau fracţiunii din patrimoniu care a aparţinut părţilor sau
uneia din părţile contractante. Regula comportă şi unele excepţii, astfel:
a) părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor produce in
beneficiul şi, respectiv în sarcina succesorilor universali şi cu titlu universal. De pildă,
într-un contract de locaţiune, părţile stipulează că în cazul în care locatarul va deceda
locaţiunea nu va continua în persoana succesorilor săi;
b) contractele intuitu personae încetează, de regulă, la moartea părţii contractante,
in considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat.
Efectele lor nu se vor produce faţă de succesorii universali sau cu titlu
universal. Dimpotrivă, ele se sting. Fac parte din aceasta categorie contractele: de
rentă viagerageră, de întreţinere, de mandat, de prestare a unor servicii etc.
B. Succesorii cu titlu particular. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane
care dobândesc de la altă persoană unul sau mai multe drepturi determinate, privite
în individualitatea lor şi nicidecum ca element sau elemente componente ale unui
patrimoniu. Aşa sunt: cumpărătorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu particular,
copermutantul, cesionarul unei creanţe, pesoana juridică dobânditoare a bunurilor
rămase după lichidarea altei persoane juridice dizolvate etc.
Succesorul cu titlu particular se deosebeşte radical de succesorii universali şi
cu titlu universal. El nu continua pesonalitatea autorului său şi, deci, nu i succede în
drepturi şi obligaţii. Efectele contractelor încheiate de către autorul său faţă de el
trebuie analizate numai în raport cu acele contracte din care s-au născut drepturi şi
obligaţii în legătura cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis cu titlu particular. Aceste
drepturi şi obligaţii pot fi de două feluri: reale şi personale.
Succesorul cu titlu particular profită de drepturile reale şi este ţinut să
respecte obligaţiile sau sarcinile reale născute din contractele încheiate de
autorul sau în legătură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis. Deci, în raport cu
aceste contracte, succesorul cu titlu particular are calitatea de având cauză.
Precizăm însă că pentru aceasta trebuie să fie întrunite următoarele trei condiţii:
a) să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit
de succesorul cu titlu particular;
b) contractele care au dat naştere acelor drepturi şi obligaţii să aibă o
data certă anterioară momentului încheierii actului între succesorul cu titlu
particular şi cel de la care a dobândit bunul;
c) să fi fost îndeplinite formele de publicitate, atunci când asemenea
cerinţe sunt prevăzute de lege.
In cazul în care aceste condiţii nu sunt întrunite, succesorul cu titlu particular
este un simplu tert propriu-zis, fără a fi considerat având-cauză.
In raport cu drepturile şi obligaţiile personale născute din contractele
încheiate de autorul său, succesorul cu titlu particular are calitatea, în principiu,
de terţ propriu-zis. Aşadar, asemenea contracte nu produc nici un efect faţă de
succesorul cu titlu particular. Aşa, de pildă, contractul încheiat anterior de către
 25

vânzătorul unui imobil cu antreprenorul acestuia nu produce nici un efect faţă de

cumpărător.
Doctrina juridică, legea sau jurisprudenţa admit totuşi şi existenţa un excepţii când, şi în
cazul unor
drepturi şi obligaţii personale, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză.
Asemenea excepţii sunt:
a) în cazul în care părţile prevăd expres în contractul respectiv ca dreturile şi obligaţiile
personale ale autorului se transmit la succesorii cu titlu particular;
b) atunci când transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor personale la succesorul cu titlu particular
rezultă implicit din contract sau din caracterul accesoriu al acestora în raport cu bunul sau dreptul
dobândit. Aşa, de pilda, cesionarul unei creanţe succesor cu titlu particular - va beneficia, în lipsa
unei clauze contrare, de garanţiile ce însoţesc, ca accesoriu, dreptul la creanţă, şi care născut
dintr-un contract încheiat anterior de cedent cu o altă persoană;
c) în situaţiile" când legea prevede - pentru motive de interes public transmiterea
obligaţiilor personale ale autorului către succesorii cu titlu particular. Astfel: art. 1441 C.civ.
dispune că dobânditorul unui imobil trebuie sa respecte contractul de închiriere sau de
arendă a acestuia încheiat de către autor inainte de vânzare, dacă a fost făcut în forma
autentică sau în forma înscrisului semnătură privată cu dată certă; contractul de asigurare
încheiat de instrainator cu privire la bunul transmis continuă de plin drept în favoarea şi
respectiv, sarcina dobânditorului.
In raport cu toate celelalte drepturi şi obligaţii născute din contractele incheiate de autorul
lor, fără nici o legătură cu bunul sau dreptul transmis, succesorii cu titlu particular au calitatea
de simpli terţi propriu-zişi.
C. Creditorii chirografi. Creditorii chirografari sunt acei creditori care au ca singură
garanţie comună şi proporţională a realizării drepturilor lor de creanţă întregul patrimoniu al
debitorului, ceea ce constituie gajul lor general Dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari este consacrat în art. 1718 C.civ; acest drept le conferă posibilitatea de a urmări
toate elementele activului patrimonial al debitorului lor.
Ei se deosebesc de succesorii universali sau cu titlu universal, precum şi accesorii cu
titlu particular, deoarece nu devin creditori sau debitori prin efecul contractelor încheiate de
debitorul lor. Creditorii chirografari sunt insa consideraţi avânzi-cauză pentru motivul că
suporta indirect fluctuaţiile patrimoniale care se produc, urmare a contractelor pe care le
încheie debitorul cu alte persoane. Gajul lor general, sub aspect valoric, se măreşte sau. după
caz, se micsorează.
Se poate observa că, în realitate, creditorii chirografari se apropie, până la identificare
totală, de categoria terţilor propriu-zişi. Singura împrejurare care deosebeşte de terţii propriu-
zişi este aceea că între creditorii părţilor şi partea contractantă, care este debitorul lor, există
anumite raporturi întemeiate pe ideea de gaj general. Aşa se explică de ce creditorii
chirografari pot să exercite anumite drepturi şi acţiuni, cum sunt dreptul de a cere separaţia
de patrimonii, la moartea debitorului; posibilitatea de a interveni într-un proces de ieşire din
indiviziune în care debitorul este parte. De asemenea, creditorii pot exercita drepturile şi
acţiunile debitorului lor, pe temeiul calităţii lor de avânzi-cauză şi în virtutea dreptului de gaj
general (art.974 C.civ.).
5. Corelaţia dintre categoria avânzilor-cauză şi categoria terţilor propriu-zişi.
Literatura de specialitate subliniază faptul ca noţiunea de "avanzi-cauza" si cea de "terţi" sunt
noţiuni generice, care desemnează categorii de persoane a căror sferă este fluctuantă. Altfel
 26

spus, cele două noţiuni au conţinut variabil, în funcţie de poziţia concretă a acestor persoane în
raport cu diferitele acte juridice încheiate fără participarea lor. Aşa se explică faptul că, în
anumite cazuri şi condiţii, aceeaşi persoană poate face parte din categoria avanzilor-cauza, iar
alteori din categoria terţilor propriu-zişi. Pentru ilustrare,avem
în vedere câteva exemple:
a)succesorii universali şi cu titlu universal sunt, de regulă, avânzi cauză ai
autorului lor; ei succed în toate drepturile şi obligaţiile acestuia. Cu toate acestea,
moştenitorul legal rezervatar devine terţ propriu-zis faţă de actele de liberalitate încheiate de
decujus prin care s-a adus atingere rezervei sale succesorale. De aceea, el va putea ataca
asemenea acte-donaţii şi legate – prin ACTIUNEA în reducţiune;
b) succesorii cu titlu particular devin terţi propriu-zişi faţă de actele
încheiate de autorul lor atunci când nu sunt îndeplinite cele trei condiţii arătate mai sus,
precum şi faţă simulaţia făcută în dauna intereselor lor;
c) creditorii chirografari fiind, în principiu, avânzi cauză faţă de actele
încheiate de debitor cu alte persoane, intră în categoria terţilor propriu-zişi în caz de
simulaţie, în raport cu actul secret, şi atunci când, prin asemenea acte, le-au fost fraudate
interesele.
In concluzie, calitatea de terţ sau având-cauză a unei persoane trebuie analizată de la
caz la caz, în raport cu fiecare act juridic încheiat de părţile cu care se află în legătura juridica.
Acesta pentru motivul că, în raport cu două acte
juridice încheiate de unul şi acelaşi autor, este posibil ca aceeaşi persoană să aibă faţă de
unul calitatea de având-cauza şi faţă de altul calitatea de terţ propriu-zis.

3. Opozabilitatea contractului faţă de terţi. Corelaţia dintre relativitatea

efectelor contractului şi opozabilitatea lui.

6. Necesitatea distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi

opozabilitatea lui faţă de terţi.
Aşa cum am putut constata, principiul relativităţii efectelor contractului
înseamnă că un contract poate da naştere la drepturi şi obligaţii numai în favoarea şi,
respectiv, sarcina părţilor contractante, , în anumite cazuri şi condiţii, a avânzilor
cauză. Cu toate acestea, ar fi absurd sa se creadă că un contract ar fi lipsit de
valoare în raport cu terţele persoane.Contractul şi situaţiile juridice la care dă naştere
sunt realităţi sociale care, într-o ordine de drept, impun tuturor o atitudine de
respect. Cu alte cuvinte, toţi sunt obligaţi să le respecte. în acest sens, afirmăm ca un
contract este opozabil tuturor, inclusiv terţilor.
Decelarea conţinutului celor două noţiuni - relativitate şi opozabilitate
-stabilirea corelaţiei dintre ele sunt posibile numai făcând distincţie între contract şi
situaţia juridică născută din acel contract.
Contractul, fiind un acord de voinţe al părţilor, în raporturile dintre părţi si, în
măsura şi condiţiile deja arătate, în raporturile dintre o parte şi avânzii cauză ai
celeilalte părţi, precum şi dintre avânzii-cauză ai părţilor are valoare de act juridic.
Aşa se explica de ce contractul crează între şi numai între aceste persoane o legătură
juridică obligatorie, în conţinutul căreia se află drepturi şi obligaţii;
In raporturile dintre părţi şi terţi, dintre avânzii-cauză ai părţilor si terţi, precum şi
dintre terţi, contractul are valoarea unui fapt juridic în sensul restrâns al cuvantului şi
 27

nu de act juridic. Aşa fiind, contractul, privit ca un fapt social cu semnificaţie juridică,
este opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de acele persoane nu au calitatea de părţi
sau avânzi-cauză ai părţilor.
In concluzie, putem spune că orice contract, fie ca act juridic, fie ca fapt juridic,
trebuie să fie respectat. Aceasta este opozabilitatea contractului. Ea nu se în
contradicţie cu principiul relativităţii efectelor contractului. Relativitatea efectelor
contractului poate fi înglobată în conţinutul noţiunii de opozabilitate, în sensul cel
mai larg al cuvântului.
7. Noţiunea de opozabilitate a contractului în sensul larg al
cuvântului. Prin opozabilitatea contractului, în sens larg, înţelegem că el produce
efecte între părţile contractante şi avânzii-cauză ai părţilor, precum şi topul că
situaţia juridică născută din contractul respectiv trebuie respectată de catre toţi,
inclusiv de terţii propriu-zişi.
După cum se poate observa, noţiunea de opozabilitate a contractului, în sensul
cel mai larg al cuvântului, este alcătuită din: opozabilitatea contractului faţă de părţi
şi avânzii lor cauza şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Opozabilitatea contractului în raporturile dintre părţi şi avânzii lor cauză se
confundă cu relativitatea efectelor contractului. A spune ca un contract este opozabil
părţilor şi avânzilor cauză ai părţilor este egal cu a spune că el produce efecte
juridice, şi invers, a afirma ca el produce efecte juridice este egal cu a spune că el
este opozabil. Cu alte cuvinte, în aceasta ipoteză, expresiile "produce efecte" şi "este
opozabil" au acelaşi înţeles. Aşadar, opozabilitatea nu contravine relativităţii efectelor
contractului, ci se confundă cu aceasta. în aceasta constă corelaţia între cele două
noţiuni privite din punctul de vedere al părţilor contractante şi a avânzilor cauză ai
părţilor.
In final, putem afirma că opozabilitatea contractului, în această ipoteză, constă
în dreptul părţilor contractante şi al avânzilor cauză ai părţilor de a cere executarea
unei prestaţii sau, după caz, în obligaţia de a o executa, invocând respectivul
contract, care a dat naştere acelui drept sau acelei obligaţii.
8. Opozabiltatea contractului faţa de terţii propriu-zişi. Opozabilitatea
contractului faţă de terţi este cea de-a doua componentă a noţiunii de opozabilitate
în sensul larg al cuvântului. De această dată, opozabilitatea are o altă semnificaţie;
ea nu se confunda cu relativitatea efectelor contractului.
Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a
respecta situaţia juridică creată printr-un contract. Aşadar, nu înseamnă că terţele
persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile juridice create de ele
trebuie să fie respectate şi de către alte persoane decât părţile; este respectul
datorat, în general, într-o ordine de drept, de către fiecare persoană, drepturilor
dobândite de ceilalţi.
Dintre multiplele cazuri de opozabilitate a contractului faţă de
terţi,amintim: ,
a) invocarea contractului de către o parte faţă de un terţ, ca probă sau
titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă. Astfel, într-un proces în
revendicare, pârâtul poate opune reclamantului un contract încheiat cu o altă
perosanâ prin care pretinde ca i-a fost transmis dreptul de proprietate;
b) invocarea contractului ca just titlu, pentru a face dovada dobândirii titlului de
proprietate printr-o uzucapiune de 10 până la 20 ani;
 28

c) contractul poate fi invocat de pârât pentru a dovedi îmbogăţirea sa impotriva

unui terţ care a introdus o actio de in rem verso (pe temeiul imbogaţirii fără justă
cauză).
Aşadar, contractul constituie un mijloc de probă a dreptului de proprietate sau a existenţei
oricărui drept subiectiv, împotriva tuturor, inclusiv a tertilor propriu-zişi.
9. Importanţa distincţiei dintre relativitatea efectelor contractului şl
opozabilitatea contractului faţă de terţi. Sesizarea deosebirii dintre relativitatea
efectelor contractului şi opozabilitatea lui faţă de terţele persoane prezintă o mare importanţă
practică. Reamintim că, în raporturile dintre părţi, contractul are valoare de act juridic,
constând în acordul lor de voinţe. Dimpotrivă, faţă de terti,contractul este un simplu fapt
juridic în sensul restrâns al cuvântului.
Aceasta importantă deosebire produce consecinţe juridice în ce priveşte raspunderea civilă
şi sub aspectul probaţiunii judiciare.
In materia răspunderii civile: atunci când una dintre părţile contractante cauzeazâ un
prejudiciu celeilalte părţi, prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor se va angaja
răspunderea sa contractuală; dimpotrivă, în situaţia cand o terţă persoană aduce atingere
unui drept dobândit prin contract de către una din părţi, cauzandu-i astfel un prejudiciu,
suntem în prezenţa angajării răspunderii civile delictuale.
In ce priveşte probaţiunea judiciară, în caz de litigiu între părţi, proba actului se face potrivit
normelor care se referă la dovada actelor juridice, respectiv art. 1191 şi urm. C.civ.
Dimpotrivă, terţii pot dovedi existenţa si continutul contractului prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin martori; pentru terti, contractul este un fapt juridic a cărui dovadă nu este
îngrădită de lege.

EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR

CONTRACTULUI
Noţiunea de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Clasificarea excepţiilor

10. Noţiune. Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt acele

situaţii juridice în care efectele contractului se produc faţă de alte persoane care nu au
calitatea de părţi contractante sau de succesori în drepturi ai părţilor. Cu alte cuvinte şi mai
precis formulat, suntem în prezenţa unei excepţii de acest fel numai atunci când un
contract dă naştere la drepturi sau la obligaţii în favoarea şi respectiv în sarcina altor
persoane decât părţile contractante şi succesorii în drepturi ai acestora.
Dar se pune întrebarea, oare este admisibil ca prin contracte, chiar în situaţii de
excepţie, să existe unele abateri de la principiul relativităţii efectelor contractului? Răspunsul
este diferit, după cum ne referim la naşterea de drepturi in favoarea terţilor propriu-zişi sau,
dimpotrivă, la naşterea de obligaţii în sarcina acestora. In ce priveşte naşterea de drepturi,
excepţiile sunt admisibile. Aşa fiind, dintr-un contract încheiat între anumite persoane, nimic
nu se opune sa se nască drepturi subiective direct în patrimoniul unei a treia persoane,
străină dc contract.
In cea de-a doua situaţie, adică referitor la posibilitatea ca dintr-un contract să se
nască obligaţii direct în sarcina unei terţe persoane, răspunsul este categoric negativ. Nimeni
nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la încheierea căruia nu şi-a dat
consimţământul. In caz contrar, s-ar produce o gravă încălcare a libertăţii persoanelor. Cu
 29

toate acestea, în literatura dc specialitate s-a arătat că răspunsul este numai în principiu
negativ, întrucât există anumite situaţii în care am putea vorbi de excepţii de la principiul
relativităţii chiar şi în privinţa obligaţiilor, cum sunt: contractul colectiv de muncă, acţiunile
directe şi stipulaţia pentru altul. Dar, aşa cum vom vedea, în relealitate, obligaţiile la care sunt
ţinute unele terţe persoane, în toate aceste cazuri, nu izvorasc din contract, ci direct din
lege.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului nu trebuie confundate
cu opozabilitatea contractului faţă de terţi. Din contract, în sarcina terţilor, nu se nasc
obligaţii concrete; obligaţia terţilor de a respecta situaţia juridică născută din
contract, sau opozabilitatea faţă de ei a contraclului rezultă din regula potrivit căreia
nimănui nu-i este permis să aducă atingere drepturilor subiective aparţinând altora.
Opozabilitatea contractului faţă de părţi, care este sinonimă cu relativitatea efectelor
sale, aşa cum am mai subliniat, se deosebeşte cu claritate de opozabilitatea faţă de
terţi a situaţiei juridice născută din acel contract.
11. Excepţii aparente şi excepţii reale de la principiul relativităţii
efectelor contractului. In literatura de specialitate se susţine că excepţiile de la
principiul relativităţii efectelor contractului sunt de două feluri: aparente şi reale
sau veritabile.
Exemplul clasic de excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
contracului este promisiunea pentru altul sau convenţia de porte-fort.
Din categoria excepţiilor reale sau veritabile se consideră a face parte:
contractul colectiv de muncă, acţiunile directe şi contractul în favoarea unei terţe
persoane sau stipulaţia pentru altul.
In opinia noastră, singura excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor
contractului este contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul.
Numai în acest caz, o terţă persoană, străina de contract, devine creditor în
exclusivitate prin acordul de voinţe al părţilor contractante. In celelalte două cazuri,
ne referim la contractul colectiv de muncă şi acţiunile directe, izvorul drepturilor şi,
uneori, al obligaţiilor terţilor care se găseşte în lege ; ei devin titulari de drepturi şi
obligaţii, nu pentru că aşa au stabilit părţile, acordul lor de voinţă, ci pentru faptul că
aşa prevede expres legea. Şi pentru a ne convinge că aşa este, vom analiza cele
două aşa-zise excepţii veritabile de la principiul relativităţii.
A. Contracal colectiv de muncă. Contractul colectiv de muncă este convenţia
dintre patroni şi salariaţi, prin care se stabilesc, în limitele prevăzute îge, clauze
privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din
raporturile de muncă. Conform art.4 din Legea nr. 13/1991, prevederile contractului
colectiv de muncă "produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data
angajării lor sau dacă s-au afiliat sau nu la o organizaţie sindicală din unitate". Aşa
fiind, contractul colectiv de muncă este considerat o excepţie, atât în ce priveşte
drepturile, cât şi obligaţiile salariaţilor de la principiul relativităţii efectelor
contractului în general.
Avem rezerve faţă de aceasta calificare. Naşterea de drepturi şi obligaţii în
favoarea şi sarcina tuturor salariaţilor, indiferent dacă au fost sau nu reprezentaţi la
încheierea contractului colectiv şi indiferent de data angajării, are loc ex lege. Deci
contractul colectiv de muncă produce efecte faţă de terţii salariaţi deoarece aşa
 30

prevede legea (art.4 din Legea nr. 13/1991) şi nicidecum pentru că aşa au stabilit
părţile contractante prin acordul lor de voinţe.
B. Acţiunile directe. Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de
a acţiona, în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, împotriva uneia din
părţile unui contract, cu care nu au nici o legătură, invocând acel contract în favoarea
lor, contract faţa de care au calitatea de terţi propriu-zişi.
Codul civil prevede două asemenea cazuri de acţiuni directe:
a) art. 1488 C.civ., în materia contractului de antrepriză, prevede că
lucrătorii folosiţi de antreprenorul unei clădiri au dreptul de a acţiona direct pe
comitent sau pe client pentru a obţine plata sumelor ce li se cuvin pentru munca
prestata, în măsura în care acele sume nu au fost plătite de antreprenor;
b) art. 1542 alin. final C.civ., în materia contractului de mandat, prevede că
mandantul are o acţiune directă împotriva submandatarului, adică a persoanei pe
care mandatarul şi-a substituit-o în executarea mandatului, cu scopu! de a obţine
plata de despăgubiri pentru pagubele eventuale ce i-au fost cauzate.
Acţiunile directe nu pot fi considerate excepţii de la principiul relativitâţii
efectelor contractului, în sensul propriu al cuvântului. Dreptul unor persoane de a
acţiona pe o parte contractanta, în raport cu care sunt terţi propriu-zişi, izvorăşte
direct şi nemijlocit din lege, fâră acordul de voinţă al părţilor contractului respectiv;
voinţa părţilor contractante nu a avut nici un rol în naşterea dreptului terţelor
persoane, străine de contract.
Singura excepţie veritabilă de la relativitatea efectelor contractului este
contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul, când dreptul
terţului, aşa cum vom vedea, se naşte direct şi nemijlocit din contractul încheiat între
cele două părţi.

§ 2. Promisiunea pentru altul - excepţie aparentă de la principiul relativităţii

efectelor contractului (convenţia de porte-fort)
12. Definiţie. Aşa cum rezultă din paragrafele precedente, nimeni nu poate deveni
debitor, printr-un contract, faţă de alte persoane, fără propriul său consinţâmânt.
Contractul încheiat între anumite persoane nu poate da naştere la obligatii în sarcina
unui terţ, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege (contractul
colectiv de muncă). Orice contract sau clauză dintr-un contract prin care s-ar încălca
acest principiu se sancţionează cu nulitate absolută.Asadar, sub aspectul laturii
pasive a raportului obligaţional născut dintr-un contract, nu sunt admise excepţii de
la principiul relativităţii efectelor contactului.
Aceste consideraţii sunt utile pentru a putea defini şi înţelege promisiunea pentru
altul sau convenţia de porte-fort care este un contract valabil. Debitorul promite
faptul său propriu şi nicidecum fapta altei persoane. Obiectul obligaţiei promitentului
este prestaţia de a face, adică de a depune toate diligenţele şi a determina pe altul
să încheie un contract sau să ratifice un contract deja încheiat.
Promisiunea pentru altul poate fi definită ca fiind un contract sau o clauza
într-un contract prin care o persoană - debitorul - se obligă faţă de creditor
să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia un contract sau
ratifica un contract deja încheiat.
 31

Din analiza acestei definiţii rezultă că se pot distinge două forme de porte-fort; una
principală şi cealaltă accesorie. Promisiunea pentru altul este principală în cazul
în care între două persoane se încheie un contract al cărui obiect unic constă în
prestaţia debitorului de a-l determina pe un terţ să-şi dea consinţamantul la
încheierea unui contract cu creditorul; obiectivul sau scopul care uneşte cele două
părţi este unul singur, obţinerea angajamentului terţului.
Promisiunea pentru altul are caracter accesoriu atunci când consta într-o
clauza ce se integrează într-un contract şi prin care debitorul se obligă, printre altele,
sa obţină consimţământul sau angajamentul unui terţ. Aşa, de pildă, un copoprietar
înstrăinează cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului indiviz,
obligându-se, totodată, printr-o clauză expresă cuprinsă în contract, sa determine pe
ceilalţi coproprietari să înstrăineze către acelaşi dobânditor şi cotele lor parţi din
drept. Ba mai mult, este posibil ca un coproprietar să înstrăineze intregul bun indiviz,
obligându-se faţă de dobânditor, printr-o clauză din acelaşi contract, să obţină şi
consimţământul celorlalţi coproprietari. Un astfel de procedeu se mai numeşte
promisiunea de a determina pe altul să ratifice un act juridic încheiat în contul sau,
fără reprezentare.
13. Aplicaţii practice. Convenţia de porte-fort poate avea numeroase aplicaţii
practice: în materia contractului de mandat; în cazul înstrăinării unui bun indiviz de
către unul dintre coproprietari; în ipoteza actelor juridice ce se încheie pe seama
persoanelor absente şi incapabililor etc.
A. In materia contractului de mandat, art. 1546 alin.2 C.civ. dispune ca
mandantele nu este ţinut de ceea ce mandatarul a făcut peste limita mandatului,cu
excepţia cazului cand a ratificat expres sau tacit actele făcute cu depăşirea
împuternicirii acordate. Incheind un act juridic peste limitele puterilor ce i-au fost
acordate, mandatarul se obligă să se facă porte-fort pentru a obţine ratificarea
contractului de către mandante. Aşadar, contractul încheiat pentru mandante este
valabil, dar este imperfect până la ratificare. Dacă intervine ratificarea, contractul se
va perfecta ab initio, adică retroactiv, de la data încheierii lui de către mandatar.
B. In cazul când un bun aparţine în coproprietatea a două sau mai
multe persoane, unul dintre coproprietari îşi poate înstrăina cota-parte din
dreptul de proprietate. Printr-o clauză expresă, stipulată în actul de înstrăinare, el
se poate obliga faţă de dobânditor că va determina şi pe ceilalţi coproprietari să-i
transmită şi cotele lor părţi de drept. Ba mai mult, un singur coproprietar poate
înstrăina întregul bun indiviz, obligându-se, faţă de dobânditor, să determine pe
ceilalţi coproprietari să ratifice contractul, încheiat fară consimţământul lor.
C. Promisiunea pentru altul este şi mai frecvent utilizată pentru a încheia
,acte juridice în numele şi pe seama unei persoane absente sau a
incapabililor.
Procedeul este folosit de obicei pentru evitarea formalităţilor de numire a unui
reprezentant, în situaţia absentului, sau de încuviinţare a încheierii unor acte juridice,
în situaţia unei persoane lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu rapacitatea de
exerciţiu restrânsă. Astfel, un impresar se angajează, fără mandat, fata de un
organizator de spectacole, să determine pe un artist, plecat în turneu,sa joace într-un
anumit spectacol. De asemenea, un tutore poate încheia un contract, în numele şi pe
seama pupilului său, prin care depăşeşte puterile sale de reprezentare (de pildă un
 32

act de dispoziţie juridică cu titlu oneros), obliganduâ-se fata de cocontractant să îl

determine pe cel aflat sub tutelă să ratifice actul respectiv când va ajunge la majorat.
Tot astfel, moştenitorii majori, care vin la o succesiune împreună cu un moştenitor
minor, pot proceda la vânzarea bunurilor succesorale pentru a evita un partaj judiciar
al acestora, obligându-se faţă de cumparător ca minorul, atunci când va deveni
major, nu va ataca înstrăinarea, ci dimpotrivă o va confirma.
1 4 . E F E C T E L E C O N V E N Ţ I E I D E P O R T E - F O R T .
Efectele promisiunii de porte-fort depind de atitudinea terţului al cărui consimţământ
sau angajament s-a obligat să-I obţină.
Inainte de toate, este necesar să precizam că, în temeiul promisiunii de porte-
fort, în sarcina debitorului se naşte o obligaţie de a face şi, în acelaşi timp de rezultat.
Debitorul se obligă să determine o terţă persoană să încheie sau sa ratifice un act
juridic. Dacă actul respectiv va fi încheiat sau, dupa caz, ratificat se consideră că
debitorul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală.
Analiza efectelor promisiunii de porte-fort ne permite să constatam că nu poate
fi considerată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.Debitorul
promite în realitate fapta sa proprie de a determina pe o terţa persoanl sa ratifice sau
să încheie un act juridic. Terţul nu este obligat prin voinţa promitentului. El va fi
obligat numai daca îşi va manifesta voinţa în acest sens; cu alte cuvinte, terţul
devine parte, în actul juridic, prin voinţa sa.
Promisiunea de porte-fort nu trebuie confundată cu fidejusiunea sau cauţiunea.
In ambele cazuri o persoană se obligă pentru alta. Totuşi debitorul din promisiunea
de porte-fort se obligă doar a furniza sau obţine un consimţământ al altei persoane; el
nu garantează faţă de creditor că terţul îşi va executa obligaţiile asumate prin voinţa
sa proprie. Fidejusorul se obliga, dimpotrivă, faţă de creditor, să garanteze
executarea obligaţiei asumată de către debitor. Cu toate ca promisiunea de porte-fort
şi fidejusiunea se deosebesc, nimic nu se opune ca aceeeaşi persoană să-şi asume
expres ambele obligaţii fiind, în acelaşi timp, promitent şi fidejusor.

3. Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul

15. Definiţie. Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulatia pentru
altul este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită
promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în
favoarea unei alte persoane, străină de contract, numită tert beneficiar. De cele mai
multe ori stipulaţia pentru altul este, în realitate, o clauza intr-un contract care,
prevăzând naşterea unui drept direct în patrimoniul unul terţ, are ca efect adăugarea,
la raportul de obligaţii născut între stipulant si promitent, unui al doilea raport de
obligaţii, între promitent şi terţul beneficiar.Prin urmare, fiind o clauză într-un
contract, în ce ne priveşte, apreciem ca denumirea corectă a acestui procedeu juridic
este aceea de stipulaţie pentru altul. Denumirea de contract în favoarea unei terţe
persoane ne-ar putea determina sa consideram, în mod eronat, că stipulaţia pentru
altul ar fi întotdeauna un contrai de sine stătător din care se naşte un singur raport
de obligaţii, exclusiv intre promitent şi terţul beneficiar. Or, în realitate, contractul
respectiv da naştere, in primul rând, la raporturi între părţile contractante, stipulant
 33

şi promitent, a căror valabilitate şi existenţă pot fi independente de valabilitatea

clauzei prin care s-a stipulat naşterea unui drept direct în favoarea terţului beneficiar.
17. Aplicaţii practice ale stipulaţiei pentru altul reglementate expres lege. Aşa
cum am precizat mai sus, deşi în dreptul nostru lipseşte o reglementare expresă cu
valoare de principiu referitoare la admisibilitatea stipulaţiei pentru altul, legislaţia
civilă şi cea comercială prevăd câteva cazuri de aplicaţie a acestui procedeu juridic în
diferite materii speciale. Aceste cazuri sunt următoarele: RAD T
a) în materia contractului de rentă viageră, art. 1642 alin.l C.civ. prevede ca
renta viageră, la plata căreia se obligă debirentierul, poate fi stipulată în favoarea
unei terţe persoane;
b) în materia contractului de donaţie, din interpretarea art.832 şi 829 v. rezultă
că suntem în prezenţa unui caz de aplicaţie practică a stipulaţiei penru altul în
situaţia donaţiei cu sarcină, atunci când donatorul (stipulantul) şi donatarul
(promitentul) au prevăzut expres în contractul de donaţie că acesta din urma va fi
obligat să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane;
c) în materia contractului de transport, din economia prevederilor art.432-
434 şi 438 C.comercial rezultă că el poate fi încheiat în favoarea unei persoane.
Astfel, de multe ori, expeditorul şi cărăuşul stipulează expres in contractul de
transport că bunurile ce urmează a fi transportate se vor preda unei persoane
numită destinatar;
d)în materia contractului de asigurare, conform art.477 C.comercial si art.56
din Decretul nr.471/1971, asiguratul (stipulantul) poate stipula ca societatea de
asigurare sau asigurătorul (promitentul) să plâteasca indemnizaţia de asigurare unei
terţe persoane. Cele mai frecvente cazuri de stipulaţie pentru altul sunt întâlnite în
contractele de asigurare de răspundere civilă delictuală pentru pagubele cauzate prin
accidente de circulaţie.
18. Condiţiile de validitate a stipulaţiei pentru altul. Stipulaţia pentru altul
fiind o clauză într-un contract sau, uneori, un contract în favoarea unui terţ, încheiat
între stipulant şi promitent, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de
validitate prevăzute de lege: capacitatea părţilor, consimţământul liber şi neviciat, un
obiect şi o cauză licită şi morala. Alături de condiţiile generale de validitate mai trebuie
întrunite încă două condiţii proprii:
a) in contractul încheiat între stipulant şi promitent să se prevadă o stipulaţie,
certă şi neîndoielnică, din care să rezulte că terţul beneficiar dobândeşte
dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să execute o
prestaţie în favoarea sa;
b) terţul beneficiar să fie o persoană determinată sau, cel
puţin,determinabila. Aşa cum s-a spus, beneficiarul nu este obligatoriu a fi o persoană
individualizată în momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent;este
suficient a fi determinată în momentul când stipulaţia pentru altul trebuie săşi producă
efectele. Este cazul contractului de asigurare pentru răspundere civilă delictuală, cand
terţul beneficiar se va determina doar în momentul producerii riscului asigurat.
Dacă legea nu dispune altfel, în principiu, stipulaţia poate fi prevăzută şi în
favoarea unei persoane viitoare, care nu există încă în momentul încheierii contractului.
Aşa, de pildă, este cazul stipulaţiei pentru altul făcută în folosul primului nepot sau a unei
persoane juridice în curs de înfiinţare. Explicaţia constă în aceea că respectivul contract,
 34

încheiat între stipulant şi promitent, este suficient pentru a susţine stipulaţia pentru altul,
care îşi va putea aştepta beneficiarul. Stipulaţia pentru altul există şi este valabilă, dar
efectele sale se amână până la apariţia terţului.
In legătura cu condiţiile de validitate ale stipulaţiei pentru altul se pune întrebarea
dacă este sau nu necesară acceptarea ei de către terţul beneficiar. Răspunsul este unul
singur: consimţâmâtul terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă a stipulaţiei
pentru altul. Dreptul născut în favoarea terţului beneficiar este opera exclusivă a
acordului de voinţe realizat între stipulant şi promitent.In aceasta constă mecanismul
stipulaţiei pentru altul. Este însă de la sine înţeles că dreptul respectiv nu poate fi impus
terţei persoane împotriva voinţei sale; ea are libertatea de a - l confirma sau de a refuza
beneficiul acestui drept. Cu toate acestea, consintamăntul beneficiarului este numai o
condiţie de eficacitate a stipulaţiei. Confirmarea beneficiarului are ca efect consolidarea
dreptului dobândit şi valoarea unei renunţări la posibilitatea de a refuza beneficiul ce i-a
fost atribuit. Având în vedere că voinţa terţului beneficiar nu a o relevanţă în naşterea
dreptului, urmează că în cercetarea validitaţii stipulaţiei nu se pune problema capacităţii
sale de a contracta; terţul beneficiar poate fi chiar şi o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu.
19. Efectele stipulaţiei pentru altul. Pentru a analiza efectele stipulaţie
pentru altul este necesar să subliniem că mecanismul său constă în naşterea, in mod
direct şi originar, din contractul încheiat între stipulant şi promitent, a unui drept de
sine stătător în favoarea terţului beneficiar, fără a fi necesar consimţământul
acestuia. De asemenea, trebuie să avem în vedere că în stipulaţia pentru altul există
trei persoane, cu roluri diferite: stipulantul, promitentul şi tertul beneficiar. Contractul
se încheie între stipulant şi promitent; promitentul se obligă să execute o prestaţie în
favoarea terţului, stipulantul fiind cel care primeste acest angajament; terţul
beneficiar devine titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea prestaţiei
la care s-a obligat faţa de stipulant.
A. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre stipulant şi
promitent. De regulă, stipulaţia pentru altul este o clauză într-un contract, cum ar fi;
vanzarea-cumpârarea, renta viageră, donaţia etc. Aşadar, contractul respectiv poate
da naştere la doua categorii de raporturi juridice: raporturi juridice exclusiv între
stipulant şi promitent, fără nici o legătură cu stipulaţia penru altul, şi raporturi juridice
născute din clauza prin care s-a stipulat obligatia promitentului de a executa o
prestaţie direct în favoarea terţului beneficiar.
Efectele contractului în raporturile dintre stipulant şi promitent, care se produc
fără nici o legătură cu stipulaţia în favoarea terţului, sunt guvernate de dreptul
comun.
Care sunt însă efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre cele doua părţi
contractante? Cu alte cuvinte, în ce constau drepturile şi acţiunile stipulantului faţă
de promitent în legătura cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o exercite
în favoarea terţului beneficiar? Răspunsul Ia întrebările de sus este ca stipulantul are
la dispoziţie toate mijloacele juridice conferite de oricărui creditor şi părţilor
contractante. Astfel, el poate acţiona în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să
execute prestaţia ce o datorează terţului beneficiar; în exercitarea acestei acţiuni el
are un interes moral şi, de multe ori, patrimonial. Dacă promitentul nu-şi execută
obligaţiile faţă de terţul beneficiar, stipulantul are dreptul să invoce excepţia de
 35

neexecutare a contractului sau, după caz, să ceară rezoluţiunea cu toate

consecinţele sale. De asemenea, stipulantul are dreptul de a pretinde de la promitent
plata de daune-interese, atunci când prin neexecutarea prestaţiei datorate terţului
beneficiar i-a fost cauzat un prejudiciu. Aceste daune pot fi evaluate anticipat de
către părţile contractante printr-o clauza penală.
B. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre promitent şi
terţul beneficiar. După cum am arătat mai sus, din contractul încheiat între
stipulant şi promitent, se naşte un drept direct în patrimoniul tertului beneficiar, fară
să treacă nici măcar o clipă prin patrimoniul stipulantului. Dobandirea
dreptului este originară şi are loc pe momentul încheierii contractului, fără a fi
necesar consimţământul terţului. De aici anumite consecinţe:
a) terţul beneficiar nu este în pericol de a suporta concursul
creditorilor stipulantului şi eventuala insolvabilitate prezentă sau viitoare a
acestuia;
b) în cazul în care terţul beneficiar decedează înainte de a fi confirmat
dreptul născut în favoarea sa, dreptul respectiv, făcând parte din patrimoniul său,
se va transmite la proprii moştenitori.
Deci, din stipulaţia pentru altul, între terţul beneficiar şi promitent se naşte un
raport obligaţional; terţul beneficiar are calitatea de creditor ŞI promitentul are
calitatea de debitor.
Terţul beneficiar, în calitate de creditor, are dreptul să ceară promitentului să
execute prestaţia la care s-a obligat în condiţiile stabilite prin contractul încheiat cu
stipulantul. In acest scop, are Ia dispoziţie acţiunea în executare. El poate să-şi
realizeze dreptul şi pe calea excepţiei în justiţie, cum este cazul atunci când s-a
stipulat că promitentul îl iartă de datorie pe terţul beneficiar care era debitorul său;
dacă promitentul îl va acţiona pentru plată, terţul îi va putea opune excepţia remiterii
de datorie.
In scopul realizării dreptului său, terţul beneficiar se poate folosi de toate
mijloacele juridice pe care le are. la dispoziţie orice creditor - acţiunea oblică,
acţiunea pauliană etc. - precum şi de eventualele garanţii speciale, constituite de
promitent prin contractul încheiat cu stipulantul, pentru a asigura executarea
integrala a obligaţiei, accesorii ale acestei obligaţii, cum ar fi: fidejusiunea, gajul si
ipoteca.
Terţul beneficiar are dreptul să ceară despăgubiri de la promitent pentru
repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiei.
Terţul beneficiar nu este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în caz de
neexecutare culpabilă a obligaţiei de către promitent din două motive: în primul rând,
nu este parte în contract; în al doilea rând, nu-i poate profita şi deci nu are nici un interes
pentru a desfiinţa contractul. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că, de cele mai multe
ori, contractul a dat naştere şi la raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fără nici
o legătură cu dreptul terţului, care nu este permis a fi desfiinţate prin intervenţia unei
persoane străine de contract. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului îl au numai părţile
contractante.
Sunt situaţii când promitentul are dreptul să refuze executarea obligaţiei in favoarea
terţului beneficiar. In acest sens, promitentul poate invocă, în apararea sa, toate excepţiile pe
care este îndreptăţit să le opună stipulantului, cum ar fi: nulitatea contractului, realizarea unei
 36

condiţii rezolutorii care afectează contractul, neîmpfinirea termenului suspensiv de executare

etc.
Marea majoritate a autorilor apreciază că promitentul poate opunel terţului beneficiar şi
excepţia de neexecutare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat stipulantul faţă de promitent
pentru ca acesta din urmă să se oblige, la rândul sau, sa execute o prestaţie în favoarea
terţului.
C. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre stipulant si tertul
beneficiar. Stipulaţia pentru altul, prin ea însăşi, nu dă naştere unui raport de obligaţii între
stipulant şi terţul beneficiar. Prin acest procedeu, stipulantul nu urmăreşte să se oblige faţă de
terţul beneficiar şi nici sâ-i oblige pe terţ faţă de el.
Stipulaţia pentru altul poate produce, totuşi, anumite efecte juridice,chiar între stipulant
şi terţul beneficiar, în funcţie de faptul daca între ei exista sau nu există raporturi juridice
născute anterior dintr-un act juridic sau fapt juridic. Astfel, daca stipulantul este debitor al
terţului beneficiar, executarea prestaţiei de către promitent are valoarea unei plăţi care va
stinge două obligaţii:oblligaţia stipulantului şi obligaţia promitentului faţă de terţul beneficiar,
obligaţii carere au izvoare diferite.
Alteori, între stipulant şi terţul beneficiar nu există un raport juridic anterior care să
justifice stipulaţia pentru altul, când executarea prestaţiei de către promitent constituie o
donaţie indirectă făcută de stipulant în favoarea terţului; intr-o asemenea ipoteză, stipulaţia
pentru altul trebuie să îndeplinească toate, condiţiile de fond pentru validitatea donaţiei, cu
excepţia formei autentice.
Inainte de a încheia analiza acestei probleme, trebuie să ne referim la posibilitatea de
revocare a dreptului născut în favoarea terţului beneficiar.Legislaţia noastră civilă nu prevede
această posibilitate. Prin urmare, stipulantul singur sau împreună cu promitentul nu au
dreptul de a revoca beneficiul născut în folosul terţului.
De la principiul irevocabilităţii stipulaţiei pentru altul pot să existe şi unele excepţii.
Excepţiile sunt cele prevăzute expres de lege sau stabilite de către părţile contractante.
Legislaţia română prevede două excepţii: în materia contractului de transport, art.421 C.
comercial dispune că expeditorul are posibilitatea să revoce dreptul destinatarului de a primi
marfa, dar numai până în momentul remiterii scrisorii de trăsură; reglementările în materia
contractului de asigurare prevăd dreptul asiguratului de a revoca, în tot timpul vieţii, stipulaţia
în favoarea terţului beneficiar al indemnizaţiei de asigurare.
Posibilitatea revocării dreptului născut în favoarea terţului poate fi stabilită printr-o
clauză expresă în contractul încheiat între stipulant şi promitent. Dacă a fost prevăzută în
contract, revocarea poate avea loc numai până în momentul confirmării dreptului de către
terţul beneficiar. Aşadar, confirmarea dreptului prin consimţământul terţului beneficiar are ca
efect consolidarea lui; după confirmare, dreptul devine irevocabil, chiar dacă posibilitatea de
revocare a fost prevăzută în contract.
SIMULAŢIA - EXCEPŢIE DE LA OPOZABILITATEA
CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

Caracterizare generală
 37

2 1 . Noţiunea de simulaţie. Reglementare . Simulaţia este o

operaţie juridică complexă care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între
aceleaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se
crează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii; altul secret, care dă nastere
situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în
aparenţa în temeiul contractului public. Contractul secret exprima vointa reală a
părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele; el se mai numeşte
şi contraînscris (contre-lettre), pentru că, în general, se încheie în forma scrisă.
Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia
reală a părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin ea unei false aparenţe,
adevăratele raporturi juridice dintre părţi, al căror izvor principal este şi rămâne
actul secret. Actul aparent poate şi el să producă anumite efecte în subsidiar, numai
în măsura în care părţile au prevăzut aceasta in contractul secret.

23. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească contraînscrisul pentru a fi

în prezenţa simulaţiei.
Pentru a putea fi vorba despre o simulaţie, ori de câte ori între aceleaşi părţi se
încheie două acte juridice, contraînscrisul este necesar să îndeplinească două
condiţii: sa fie secret şi să fie contemporan cu actul public.
A.Contraînscrisul să fie un act secret. Aceasta înseamnă că actul real sau
contraînscrisul trebuie să fie încheiat astfel încât existenţa şi cuprinsul său să fie
necunoscute terţilor. Aprecierea caracterului secret al contrainscrisului este o
chestiune de fapt. Contraînscrisul este lipsit de caracter secret în toate cazurile in
care a fost supus unei publicităţi, care, prin natura sa, este destinata a aduce actele
juridice la cunoştinţa terţilor, cum sunt: transcrierea actului, întabularea,primirea de
dată certă. In schimb, înregistrarea actului la organele financiare şi îndeplinirea altor
formalităţi fiscale, nu înlătură caracterul secret al acestuia;administraţia fiscală nu
este un organism de publicitate. De asemenea,contraînscrisul este lipsit de caracter
secret şi atunci când existenţa lui este menţionată în actul aparent sau public.
B.Contraînscrisul trebuie să fie un act contemporan cu actul aparent.
I n literatura juridică clasică şi în practica judiciară mai veche se consideră că pentru
a fi în prezenţa simulaţiei este cu necesitate obligatoriu ca actul public şi actul secret
să fie încheiate simultan, adică în acelaşi moment. Aşadar, într-o asemenea
interpretare, încheierea simultană a celor două acte este de esenţa simulaţiei.
Literatura de specialitate contemporana şi practica judiciară actuală au adoptat o
altă interpretare. Astfel, se susţine că pentru a fi în prezenţa simulaţiei este suficient
ca cele două acte să fie contemporane. Prin caracterul conntemporan al actelor se
înţelege coexistenţa în timp a actului secret cu cel public. Cele două acte sunt
contemporane, nu numai atunci când au fost încheiate simultan, ci şi în cazul în care
a avut Ioc încheierea mai întâi a actului secret, în sens de negotium, şi apoi a actului
aparent. Aşadar, este suficient ca actul secret, care exprimă realitatea raporturilor
juridice dintre părţi, să fie încheiat anterior actului public. Faptul că înscrisul
constatator al actului secret se redactează ulterior perfectării actului public nu are
nici o relevanţă cu privire la existenţa simulaţiei, esenţial fiind ca între părţi să se fi
realizat anterior acordul voinţă cu privire la operaţia juridică în ansamblul ei. Mai
precizam că, in aceasta ipoteză, pentru ca cele două acte să coexiste şi să fie
contemporane, este necesar ca actul secret, încheiat anterior actului public, să se
 38

afle în vigoare la momentul încheierii actului public şi să rămână în vigoare şi în

continuare.
Nu poate fi vorba de simulaţie atunci când actul aparent este încheiat anterior
actului secret. Lipsa actului secret la încheierea actului aparent face ea simulaţia să
nu existe. Intr-o asemenea ipoteză suntem în prezenţa modificării unui contract
printr-un alt contract; cele două acte exprimă succesiv voinţa reală a părţilor, ele
nerealizând operaţia unică şi complexă care este simulaţia.

§ 2. Formele simulaţiei

24. Enunţare. în funcţie de scopul concret al actului aparent şi de relaţia în care

acesta se găseşte cu actul secret, simulaţia se poate realiza prin trei procedee, şi
anume: prin fictivitate, prin deghizare (totală sau parţială) şi prin interpunere de
persoane.
25. Contractul aparent sau public este fictiv. Prin acest procedeu, părţile
disimulează complet realitatea, stabilind în actul secret că actul aparent nu va
produce nici un efect juridic. Cu alte cuvinte, actul secret prevede că actul aparent nu
are nici o valoare şi că nu a intervenit în realitate între părţi, adică este fictiv sau
inexistent. Părţile încheie actul public numai pentru că au un interes să se creadă că
între ele s-a născut pe această cale un raport juridic, dar se înţeleg în secret ca actul
respectiv să nu producă nici un fel de efecte juridice.
Aceasta formă de simulaţie presupune, de regulă, o intenţie frauduloasă constând
în eludarea unor prevederi legale sau în vătămarea intereselor altor persoane.
Procedeul este destul de frecvent întâlnit în materie de căsătorie. In ceea ce priveşte
actele juridice civile, se recurge la această formă a simulaţiei în scopul de a crea
aparenţa micşorării gajului general al creditorilor, prin vânzarea fictivă de către
debitor a unor bunuri, cu intenţie de a fi sustrase de la urmărirea
creditorilor.Instrăinarea este fictivă deoarece printr-un act secret între aceleaşi
persoane se exprimă voinţa reală a părţilor că actul public nu există în realitate. De
asemenea, în practica judiciară din regimul trecut, fictivitatea a putut fi întâlnită in
legătura cu controlul provenienţei averilor persoanelor fizice;multi dintre cei cercetaţi
după această procedură, au încercat să dovedeasca dobandirea licită a unor bunuri
prin acte fictive de donaţie sau împrumut.
26. Actul public deghizează actul secret. Procedeul deghizării constă în
faptul că părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturj
juridice dintre ele, contract pe care, pentru a-l ţine în secret, în totul ori în parte il
imbraca în forma unui alt contract. De regulă, prin actul public se ascunde natura
actului secret. Ne găsim în prezenţa deghizării chiar şi atunci când actul public, fără a
masca natura actului secret, se limitează doar Ia ascunderea prin comisiune a unor
clauze sau efecte ale actului real. Urmează că deghizarea este de doua feluri: totală
şi parţială.
Deghizarea totală este atunci când prin actul public se ascunde natura actului
secret. Aşa se întâmplă când, de exemplu, părţile încheie un contract de donatie
pe care-l deghizează într-un contract de vânzare-cumpărare sau de intretinere.
Tot astfel, s-au întâlnit cazuri când un contract de întreţinere a fost deghizat într-
 39

un contract de vânzare-cumpărare. Contractul secret se numeşte deghizat iar

actul public se numeşte act deghizant.
Deghizarea parţiala intervine în situaţia când părţile, prin actul public, se
limitează să ascundă unele clauze sau efecte ale actului secret. Aşa, de pildă, în locul
preţului real stabilit de părţi într-un contract de vânzare-cumpărare, în actul public se
stipulează un alt preţ mai mare sau mai mic.
27. Interpunerea de persoane. In cazul simulaţiei prin interpunere de persoane,
persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, că una din
ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevaratul
contractant. Aşadar, părţile actului aparent urmăresc, în mod constient, ca efectele
să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul. Aşa este, de
exemplu, contractul de donaţie în care donatar apare o persoana interpusă pentru
faptul că, datorită unei incapacităţi legale, adevăratul donatar nu poate primi, pe
faţă, donaţia direct de la donator De asemenea, practica judiciară ne oferă destule
vânzări simulate prin interpunere de persoane.
Simulaţia prin interpunere de persoane nu trebuie confundată cu mandatul fără
reprezentare, ceea ce se întâmplă adeseori în doctrina şi practica judiciară.

§ 3. Scopurile şi limitele simulaţiei

28. Scopurile simulaţiei. Folosind simulaţia, părţile produc voit, în deplină

cunoştinţă de cauză, o neconcordanţâ între voinţa declarată şi voinţa reală, acordul
lor de voinţă realizat în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic
fiind însoţit, dublat şi de un alt acord de voinţă, declarat dar nereal, în scopul
ascunderii sau mascării faţă de terţi a existenţei sau conţinutului acordului de voinţa
secret, real. Tocmai în vederea atingerii acestui scop, părţile încheie actul aparent ce
dă expresie unei declaraţii de voinţă falsă, nereală. Acesta este scopul abstract al
simulaţiei.
La baza simulaţiei, ca operaţie juridică, stau întotdeauna şi anumite scopuri
directe, concrete care sunt diferite de la caz la caz. Astfel, părţile pot mări evitarea
sau eludarea aplicării unor norme legale prohibitive incidente în materia contractelor.
Aşa, de exemplu, printr-o donaţie deghizată într-un contract de vânzare-cumpărare,
părţile pot urmări să împiedice raportul donaţiei şi eventuala reducţiune a acesteia la
moartea donatorului. De asemenea, prin procedeul interpunerii de persoane, părţile
simulaţiei pot urmări eludarea unoi dispoziţii legale care instituie o incapacitate
pentru anumite persoane de a primi o liberalitate.
Altădată, prin simulaţie, una din părţile contractante, având calitatea de debitor
al altor persoane, încearcă şi uneori reuşeşte ca, printr-o vânzare-cumpărare fictivă,
să sustragă anumite bunuri de la o viitoare urmărire ce va fi incepută de către
creditorii săi.
Scopul concret al simulaţiei poate fi însă şi de altă natură. Astfel, se poate
întâmpla ca cineva să dorească a face o donaţie unei anumite persoane, pastrându-şi
anonimatul; pentru aceasta va încheia o donaţie aparentă cu o persoana interpusă,
cele două părţi stabilind în secret că beneficiarul donaţiei va
o altă persoană.
§ 4. Efectele simulaţiei
 40

30. Punerea problemei. Aşa cum am putut observa, în legislaţia noastră civilă,
simulaţia, prin ea însăşi, nu constituie o cauză de nulitate. Din analiza textului art. 1175
C.civ. rezultă că singura sancţiune specifică simulaţiei este, de regulă, inopozabilitatea
faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice născută din acesta. Terţii pot înlătura
simulaţia pe calea acţiunii în simulaţie. De aceea, efectele simulaţiei trebuie analizate
având în vedere: raporturile dintre părţile contractante şi avânzii lor cauză; raporturile
dintre părţi şi terţi;raporturile dintre terţi.
31. Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante.
Conform prevederii art. 1175 C.civ., atunci când simulaţia este valabilă, între părţile
contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai partilor produce efecte actul
secret. Soluţia este în acord cu dispoziţia art.977 C.civ,potrivit căreia, dacă între voinţa
internă reală şi declaraţia de voinţă a părţilor contractante există neconcordanţă, are
prioritate întotdeauna voinţa reală. Se consacră astfel principiul priorităţii voinţei interne.
Or, în caz de simulaţie,voinţa reala a părţilor se exprimă în actul secret.
Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu
urliversal ai părţilor, deoarece ei sunt continuatorii personalităţii autorului lor. Dc
altfel, textul art. 1175 C.civ. restrânge sfera avânzilor cauză, în orice simulaţie, la
categoria succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor. Ba mai mult,
succesorii universali şi cu titlu universal devin şi ei terţi propriu-zişi, fata de actul
secret, atunci când, prin simulaţie, autorul lor, parte contractantă, a urmărit să le
fraudeze interesele.
32. Efectele simulaţiei faţă de terţi. Potrivit art.1175 C.civ., actul secret nu poate
avea nici un efect în contra terţelor persoane, complet străine de contract. Aşadar,
deşi între părţi va produce efecte actul secret, totuşi terţilor le va putea fi opusă
numai situaţia juridică născuta din actul aparent sau public, deşi nu corespunde
realităţii. Explicaţia constă in aceea că terţii au cunoştinţă doar despre existenţa şi
conţinutul actului public, din moment ce părţile au încheiat în secret actul real care
exprimă adevărata lor voinţă.
Prin urmare, aşa cum am arătat mai sus, este vorba de inopozabilitatea faţă de
terţi a actului secret şi a situaţiei juridice reale existentă în raporturile intre părţi.
Aşadar, putem spune că simulaţia este o excepţie de la principiul opozabiIitaţii
contractului faţa de terţi.
De aici concluzia că, în cazul simulaţiei, suntem în prezenţa restrângerii sferei
avânzilor cauză şi lărgirii corespunzătoare a categoriei terţilor propriu-zişi. Astfel, din
interpretarea textului art. 1175 C.civ., rezultă că succesorii cu titlu particular şi
creditorii chirografari ai părţilor sunt consideraţi terţi propriu-zişi. Tot în categoria
terţilor propriu-zişi sunt incluşi şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor în
ipoteza când prin simulaţie s-a urmărit fraudarea lor.
Inopozabilitatea actului secret faţă de terţi rezulta din interpretarea t-1175 C.civ.
unde se prevede expres că actul secret "nu poate avea nici un efect în contra altor
persoane". Dar, tot din acelaşi text, se deduce implicit că actul secret poate produce
efecte favorabile terţilor. In această din urma situaţie, terţii au dreptul să invoce, în
beneficiul lor şi împotriva părţilor, efectele actului secret. Dacă procedează astfel,
terţii renunţă la inopozabilitatea faţa de ei a actului secret. De exemplu, în cazul unei
vânzări fictive, creditorii vânzătorului au dreptul de a invoca actul secret prin care s-a
 41

stabilit că actul aparent nu produce nici un efect între părţi. Tot astfel, în cazul unei
donaţii deghizate într-o vanzare-cumpărare, moştenitorul rezervatar al
înstrăinătorului are dreptul să invoce, în interesul sau, actul secret, pentru a putea
cere sa se constate că în realitate este vorba despre o donaţie, în scopul de a obţine
reducţiunea ei.
Practica judiciară a statuat câ terţii pot invoca inopozabilitatea, faţa de ei,
actului secret, numai dacă sunt de bună-credinţă. Buna-credinţă trebuie sa existe în
momentul încheierii simulaţiei. Dimpotrivă, dacă au avut cunoştinţă despre
încheierea şi cuprinsul actului secret, terţii sunt de rea-credinţă. Rezulta că terţii au
dreptul de opţiune, între a invoca actul aparent sau actul secret, doar dacă sunt de
bună credinţă în momentul realizării simulaţiei. Atunci cand părţile dovedesc că
terţul, care invocă actul aparent, a fost de rea credinţă, va fi opozabil şi faţă de el, în
mod obligatoriu, actul secret. In acest sens, s-a statuat că reaua-credinţa a terţilor
face să dispară raţiunea pentru care legea îi ocroteşte împotriva efectelor actului
secret, care le devine, asftel, opozabil.
33. Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi. Aceasta problemă se
pune doar atunci când între terţi există un conflict, în sensul că unii au interesul sa
invoce actul aparent, iar alţii au interesul să se prevaleze de actul secret care le este
favorabil. Aşa se poate întâmpla în cazul unei înstrăinări fictive: creditorii
înstrăinătorului au interesul să invoce actul secret pentru a-şi conserva gajul general;
creditorii dobânditorului au interesul, dimpotrivă, să invoce actul aparent care
măreşte activul patrimonial al debitorului lor, precum şi şansa de realizare a
creanţelor.
In acest conflict vor avea câştig de cauză acei creditori de bună-credinţă care
invocă, în favoarea lor, actul aparent, deoarece ei nu au putut cunoaşte existenţa
actului secret.

S 5. Acţiunea în simulaţie

34. Noţiune.Caracterizaregenerală.Acţiunea în simulaţie este acea acţiune

prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului
secret cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează
sau maschează actul real.
Aşadar, în principiu, prin acţiunea în declararea simulaţiei nu se urmăreşte
desfiinţarea actului secret, constatarea sau pronunţarea nulităţii simulaţiei. Simulaţia
prin ea însăşi este valabilă; sancţiunea ei nu este nulitatea, ci inopozabilitatea faţă de
terţ a actului secret. Deci, actul secret va fi menţinut şi va produce efectele sale în
toate acele situaţii când a fost încheiat valabil. Acţiunea în simulaţie poate fi dublată
şi de acţiunea în nulitate când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor
imperative ale legii sau este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.
Acţiunea în simulaţie poate fi exercitată de orice persoană interesată să invoce
în favoarea sa actul secret, dacă este valabil, sau să ceară constatarea nulităţii acelui
act, cum sunt: o parte contractantă, succesorii în drepturi ai părţilor contractante
sau terţii propriu-zişi. Cel mai adesea, aceasta acţiune este introdusă de creditorul
uneia din părţile simulaţiei pe care actul aparent îl prejudiciază şi are, astfel, interesul
să invoce actul secret care îi este favorabil.Uneori însă, ea este intentată chiar de
 42

una din părţile contractante împotriva celeilalte părţi care, prevalându-se de actul
public, nu-şi execută obligaţia asumată prin actul real.
Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare care poate fi exercitată oricând
pe cale principală ori de excepţie. Deci este imprescriptibilă. Această soluţie este în
concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa în drept poate fi inlaturată oricând,
actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.
Acţiunea în simulaţie nu se confundă însă cu acţiunea în executarea prestaţiilor la
care părţile s-au obligat în temeiul actului real. O astfel de acţiune,fiind în realizarea
unui drept patrimonial, este prescriptibilă în termenele generale de prescripţie
prevăzute de lege.
35. Proba simulaţiei. Contractul aparent sau public este prezumat că exprimă
adevărul, adică voinţa reală a părţilor, până în momentul în care se dovedeşte
contrariul.
Proba simulaţiei se face diferit, după cum actul secret este invocat de una din
părţile contractante, succesorii lor universali şi cu titlu universal sau de o terţă
persoană.
Intre părţile contractante, proba simulaţiei se poate face numai potrivit normelor
de drept comun privitoare Ia dovada actelor juridice. Aceleaşi reguli se aplică şi
atunci când acţiunea în simulaţie este introdusă de succesorii în drepturi ai părţilor
dacă prin actul secret nu le-au fost fraudate interesele.
Reamintim că de această dată, categoria avânzilor cauză este circumscrisă doar
la sfera succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor. Totuşi, în cazul în care
prin simulaţie le-au fost fraudate interesele, aceste persoane fac şi ele parte din
categoria terţilor propriu-zişi.
Practica judiciară a statuat că atunci când forma cerută de lege pentru existenţa
actului real este înscrisul sub semnătură privată sau înscrisul autentic, acesta nu
poate fi dovedit, în raporturile dintre părţi, decât printr-un contraînscris care ar
modifica sau combate actul aparent.Ori de câte ori actul aparent a fost perfectat în
formă scrisă, dovada existentei şi cuprinsului actului secret se face numai printr-un
înscris, în afară de situaţia când părţile sunt de acord să deroge de la dispoziţiile
art.1191 alin.2 C.civ.Regula dovedirii actului secret printr-un contraînscris cunoaşte şi
unele excepţii. Astfel, este admisibilă proba cu martori şi prezumţii în
următoarele situaţii:
a) când actul secret s-a încheiat prin fraudă sau consimţămanlul uneia din părţi a
fost viciat prin dol sau violenţă;
b) când părţile au un început de dovadă scrisă;
c) când părţile contractante au fost în imposibilitate morala de a-şi preconstitui
un înscris pentru dovada actului real;
d) în cazul unei simulaţii ilicite făcută în scopul de a eluda dispoziţiile
imperative ale legii sau prin care se încalcă interesele statului;
e) în ipoteza când actul public este fictiv.
Menţionăm, că art.845 C.civ. prezumă că actele prin care cel ce lasă
moştenirea a înstrăinat cu titlu oneros anumite bunuri unui succesibil în linie dreaptă,
în schimbul unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, sunt donaţii deghizate.
 43

Prezumţia are caracter relativ; ea poate fi invocată de moştenitorii rezervatari, chiar

împotriva unui înscris sau peste cuprinsul unui înscris care consemnează actul
aparent.
Terţii propriu-zişi pot dovedi existenţa şi cuprinsul actului secret, atunci când introduc
acţiunea în simulaţie, prin orice mijloc de probă, deoarece, neparticipând la încheierea
contractului, nu au avut posibilitatea să-şi reconstituie un înscris doveditor al
simulaţiei. Faţă de ei, actul secret are valoarea unui fapt juridic, în sensul restrâns al
cuvântului.

TITLUL IV

FAPTELE JURIDICE - IZVOARE DE OBLIGAŢII

FAPTELE JURIDICE LICITE

8 1. Imbogăţirea fără justă cauză

2.Definiţie. Imbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are loc
mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patriminiului altei
persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. Din acest
fapt juridic se naşte un raport de obligaţii în continutul căruia se află obligaţia celui ce
şi-a sporit patrimoniul de a restitui însărăcitului valoarea cu care s-a îmbogăţit.
Creditorul se numeşte însărăcit, iar debitorul îmbogăţit. Atunci când îmbogăţitul nu-şi
îndeplineşte obligaţia, insaracitul poate introduce o acţiune în justiţie prin care
pretinde restituirea, numită actio de in rem verso.
3. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru ca îmbogăţirea fără cauză să dea
naştere raportului juridic de obligaţii şi acţiunea de restituire admisă, literatura de
specialitate şi practica judiciară au ajuns la concluzia trebuie îndeplinite anumite
condiţii. Aceste condiţii sunt de două feluri: materiale şi juridice.
A. Condiţiilee materiale ale intentării acţiunii în restituire sunt:
a) să existe o îmbogăţire a pârâtului. Imbogăţirea poate consta în mărirea
patrimoniului prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru
al proprietarului de către o altă persoană, edificarea unei construcţii, a unei plantaţii
sau executarea unei lucrări pe terenul altuia etc. Imbogăţirea este posibil să aibă loc
şi prin evitarea unei cheltuieli obligatorii, cum sunt: plata unei datorii, remiterea de
datorie, prestarea unei munci sau a servicii de către altul în favoarea pârâtului,
folosirea de un bun care apartine altuia etc;
b) să existe o însărăcire a reclamantului. Insarăcirea poate rezulta dintr-o
pierdere economică, cum ar fi: ieşirea unei valori din patrimoniu (bun sau creantă),
prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate de beneficiarul lor,
efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului (cheltuieli de conservare sau de
îmbunătăţire a unui bun proprietatea altuia) etc;
c) între îmbogăţirea pârâtului şi însăracirea reclamantului să fie o legatură
sau corelaţie directă. Cu alte cuvinte, cele două fenomene trebuie să aibă o cauză
 44

unică sau aceeaşi origine. Menţionăm că nu este necesar să existe o legatură cauzală
între îmbogăţirea unuia şi însarăcirea celuilalt, deoarece o asemenea legătură poate
fi concepută numai între o faptă şi rezultatul ei. In acest sens, s-a precizat ca este:
"indiferent dacă însarăcirea şi îmbogăţirea corelativă rezultă din fapta păgubitului, a
îmbogăţitului, a unei terţe persoane sau fortuit, fiind suficient ca ele să aibă o cauză
comună - un act sau un eveniment"

B. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire sunt:

a) îmbogăţirea şi însarăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o

cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice. Imbogăţirea unei
persoane are justă cauză atunci când a avut loc în temeiul unui act juridic, al unei
hotărâri judecătoreşti sau al legii, prin uzucapiune sau posesie de bună-credinţă;
b)îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă şi deci nu trebuie
dovedită. Aşadar, în cazul îmbogăţirii făra justă cauză, îmbogăţitul nu este în culpă.
Fundamentul acţiunii de in rem verso nu constă într-o conduită culpabilă a debitorului
ci rezidă in îndatorirea generală de a nu ne îmbogăţi în dauna altuia. Această îndatorire
morală presupune absenţa oricărei culpe din partea îmbogăţitului, el fiind obligat să
restituie, aşa cum vom vedea, numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însăracirea
reclamantului este mai mare. Dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, nu suntem în
prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză, fiind vorba de o faptă ilicită care antrenează
angajarea răspunderii civile delictuale; în acest caz, însărăcitul va putea promova o
acţiune pentru repararea în întregime a pagubei ce i-a fost cauzată, constând în
valoarea însărăcirii sale, chiar dacă îmbogăţirea pârâtului este inferioară;
c) însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru
realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. Aşa cum se afirmă, actio
in rem verso are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt
mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. Dacă reclamantul are la dispoziţie
acţiunea bazata pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, nu se poate intenta acţiunea
bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză. De asemenea,actio de in rem verso este
inadmisibilă în ipoteza în care reclamantul urmăreşte în realitate obţinerea unei reparaţii
pe care ar fi putut să o obţină pe calea unei
acţiuni prescrise sau care este paralizată prin altă excepţie ce pârâtul este în drept să o
invoce.

4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Imbogăţirea fără justă cauză dă naştere
unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. Imbogăţitul este debitorul, iar
însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire. Restituirea trebuie se facă, ori de
câte ori este posibil, în natură. In toate celelalte cazuri, restituirea se face prin
echivalent bănesc.
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, obligaţia de restituire are o dublă limită;
a) îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea inbogăţirii sale,
chiar dacă însarăcirea reclamantului este mai mare. El nu poate tinut să restituie
fructele sau să plătească dobânzile legale. Explicaţia rezidă în faptul că îmbogăţitul
este de bună-credinţă; din partea lui nu există culpă;
b) însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă
foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.
 45

Aşadar, obligaţia îmbogăţitului este de a restitui însărăcitului valoarea imbogăţirii

sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogăţirea şi însarăcirea fiind limite
reciproce.
Dacă însă, îmbogăţirea fără justă cauză se datorează relei credinţe a
imbogăţitului, nu ne mai putem plasa pe terenul acestei instituţii. De aceea, în
literatura de specialitate s-a încercat să se găsească un alt temei juridic pentru
actiunea în restituire pe care, fără îndoială, o poate introduce cel păgubit. S-au
conturat două opinii.
Intr-o prima teză s-a spus, că este necesară extinderea dispoziţiilor aplicabile plăţii
nedatorate referitoare la tratamentul juridic al accipiensului de rea-credinţă.
In cea de-a doua teză, pe care o împărtăşim, se va angaja răspunderea civila
delictuală a celui care a obţinut cu rea-credinţă foloasele. Reaua-credinţă a
imbogătitului determină ieşirea din sfera cvasicontractelor - izvoare de obligaţii - şi
intrarea în sfera delictelor civile, adică a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.
Rămânând în sfera îmbogăţirii fără justă cauză este necesar să determinăm
momentul în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de restituire. Există
unanimitate de opinii şi soluţii în sensul că pentru a stabili sau a măsura îmbogăţiri
pârâtului şi deci întinderea obligaţiei de restituire, instanţele de judecată se plasează
în ziua introducerii acţiunii de către însărăcit.
In consecinţă, dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat până la acea dată, pentru
motive independente de voinţa sa, raportul obligaţional se stinge.
Regula de mai sus este, în opinia noastră, un caz de aplicare a teoriei
impreviziunii. Altfel, în perioadele de depreciere a puterii de cumpărare a banilor,
acţiunea de rem in verso riscă a fi derizorie, dacă îmbogăţirea s-a realizat într-o
perioadă de timp anterioară momentului sesizării instanţei de judecata. De aceea,
soluţia logică este reevaluarea însărăcirii si a îmbogăţirii corelative, în funcţie de
întinderea lor în momentul judecăţii. Aşadar, suntem în prezenţa unei excepţii de la
principiul nominalismului monetar. în schimb, nominalismul monetar este o regulă în
cazul plăţii nedatorate.
5 . Prescripţia dreptului la acţiune. Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără
justă cauză se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Conform art.8 alin.2
din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în
care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască îmbogăţirea altuia în paguba sa,
cât şi pe cel obligat la restituire.
In legătură cu momentul în care termenul de prescripţie începe să curgă atunci
când îmbogăţirea şi însarăcirea corelativă s-au produs ca urmare a faptului că
însărăcitul a efectuat anumite lucrări de îmbunătăţire a locuinţei îmbogăţitului,
locuinţă pe care o folosea însărăcitul, s-a statuat că acesta coincide cu data când
reclamantul a încetat să mai folosească acea locuinţă. Apreciem că soluţia este
aplicabilă şi altor cazuri identice sau asemănătoare.
§ 2 . Gestiunea de afaceri
6. Definiţie şi reglementare. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit care
constă în aceea că o persoană, numită gerant, încheie din proprie iniţiativă, fară a fi
primit o împuternicire, acte juridice sau săvârşeşte acte materiale necesare şi utile,
în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat.
 46

Gestiunea de afaceri este reglementată ca izvor distinct de obligaţii civile în

art.987-991 din Codul civil român. Aşadar, efectul acestui fapt licit şi voluntar este
naşterea unui raport de obligaţii reciproce între gerant (negotiorum gestor) şi gerat.
Cu alte cuvinte, gestiunea de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind
un serviciu în folosul unei persoane. Faptul de a face un serviciu necesar sau util altuia îşi
găseşte explicaţia în altruismul, civismul şi intenţia de întrajutorare care trebuie să
caracterizeze oamenii în societate.Fundamentul obligaţiilor ce rezultă din gestiunea de
afaceri este principiul echitaţii sociale.
7. Condiţiile gestiunii de afaceri. Pentru a produce efectele ce-i sunt specifice,
gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Analiza acestor condiţii este
absolut necesară în scopul înţelegerii mecanismului gestiunii faceri. Condiţiile gestiunii de
afaceri sunt următoarele:
a) să existe o gerare a intereselor altuia. Altfel spus, gerantul să încheie acte
juridice sau să săvârşească fapte materiale utile în interesul altuia. De aceea, gestiunea de
afaceri se deosebeşte de mandat, deoarece mandatarul încheie numai acte juridice în
numele şi pe seama celui reprezentat.
Actele juridice de gestiune pot fi diverse: plata unei datorii, actul încheiat cu un terţ
pentru efectuarea unor reparaţii, contractul de asigurare, întreruperea unei prescripţii,
inscripţia unei ipoteci valabile constituită în favoarea geratului, chemarea unui medic în
caz de boală a geratului, chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal
bolnav al geratului, închirierea unui bun etc.
In principiu, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăşi sfera actelor de
conservare şi administrare.
Gestorul de afaceri nu poate încheia acte de dispoziţie pe seama geratului cum sunt:
achiziţionarea unui bun sau a unui fond de comerţ, acceptarea unei donaţii, vânzarea unui
bun al geratului, constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun etc.
Menţionăm însă că unele acte de dispoziţie sunt asimilate actelor de conservare şi
administrare. Astfel, gerantul va putea încheia acte de dispoziţie din aceasta categorie, cum
este vânzarea unor bunuri perisabile, supuse stricăciunii; asemenea acte de dispoziţie,
raportate la întregul patrimoniu al geratului, dobândesc caracterul unor acte de conservare
sau administrare.
In schimb, gerantul este inadmisibil să încheie acte juridice în care o persoană nu poate fi
reprezentata, indiferent că sunt acte de conservare, administrare sau dispoziţie.
Faptele materiale pot fi, la rândul lor, diverse: descărcarea unor mărfuri, stingerea
unui incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unor lucrări, asistenţa medicală care se
acorda victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui animal etc.
Subliniem faptul ca pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, actele juridice
încheiate şi faptele materiale săvârşite de către gerant trebuie să aibă caracter patrimonial;
numai in acest caz va putea fi constată utilitatea intervenţiei gerantului si afacerile seratului
Aşadar, intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte
materiale, trebuie să fie utilă geratului, adică să fi evitat pierderea unei valori patrimoniale
sau sâ fi sporit valoarea uuui bun al acestuia. Utilitatea gestiunii este o chestiune de fapt
lăsată ia aprecierea instanţei de judecată; în acest sens, instanţele de judecată trebuie să
raporteze actul sau faptul respectiv la momentul încheierii ori săvârşirii sale. Precizarea
este importantă deoarece, spre exemplu, pieirea ulterioara a bunului din cauză de forţă
majoră, nu este de natură a anihila caracterul util al intervenţiei gerantului care a făcut
 47

acte de conservare ori de punere în valoare a acelui bun. Din acest punct de vedere,
gestiunea de afaceri se deosebeşte de îmbogăţirea fără justă cauză.
b)actele de gestiune sâ fie săvârşite din propria iniţiativă a gerantului,fără
împuternicire si fără ştirea geratului. Intervenţia gerantului este spontană.
Dacă geratul ar cunoaşte iminenta intervenţie a gerantului, fără sâ se opună, se poate
interpreta că a fost de acord cu încheierea actului şi deci nu mai poate fi vorba de o
gestiune de afaceri, ci de un contract de mandat.
In acelaşi timp, nu trebuie ignorată voinţa geratului. El poate sâ se opună acelor
acte şi fapte. Opoziţia face ca gestiunea de afaceri să fie considerată o imixtiune ilegală în
afacerile lui. In acest caz, gerantul are obligaţia sâ se abţină de la gestiune;
c)actele şi faptele sâ fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia.
Daca gerantul lucrează cu credinţă greşită că încheie acte juridice şi săvârşeşte fapte
în propriul său interes, nu suntem în prezenţa unei gestiuni de afaceri.
Aşa, de exemplu, dacă o persoană face cheltuieli pentru repararea unui bun, pe care,
din eroare, îl consideră al lui, are dreptul de a cere obligarea proprietarului bunului
respectiv să-i restituie valoarea acelor cheltuieli numai pe temeiul îmbogăţirii fără justă
cauză.
In schimb, pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, nu este obligatoriu ca
gerantul să încheie acte juridice sau sa facă acte materiale exclusiv în interes altei
persoane; el poate lucra, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia;
gestiunea de afaceri va exista numai în ce priveşte efectele produse de actele sale în
interesul celeilalte persoane. Astfel este cazul unui coproprietar care face acte de
conservare sau administrare asupra bunului indiviz ori a codebitorului solidar care
plăteşte, din proprie iniţiativă, întreaga datorie.
Tot în legătură cu această condiţie este necesar de precizat că actele de
gestiune trebuie săvârşite cu intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor
făcute şi obligaţiilor executate în interesul său de către gerant. Aşa um s-a spus:
"gerantul să nu fi lucrat cu intenţia de a face o liberalitate"Astfel, nu există gestiune
de afaceri când cineva plăteşte pe un creditor cu intenţia de a face o donaţie
indirectă debitorului. Intenţia de liberalitate trebuie fie dovedită, ea nu se prezumă.
d) gerantul să aibă capacitatea de a contracta, deoarece el încheie acte
juridice. Spre deosebire de gerant, geratul nu trebuie să fie o persoană cu capacitate
de exerciţiu; intervenţia voinţei geratului nu este necesară în cursul gestiunii de
afaceri; actele juridice sunt încheiate de gerant independent de consimţământul
geratului.
8. Efectele gestiunii de afaceri. Cunoaşterea acestor efecte face necesara
analiza raporturilor juridice ce pot exista între diferitele persoane care joacă un rol în
gestiunea de afaceri.
A. Raporturile dintre gerant şi gerat. Deşi este un fapt juridic unilateral,
gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii reciproce între gerant şi gerat. Aşa se
explică faptul că în Codul civil gestiunea de afaceri este considerată cvasi-contract;
obligaţiile părţilor au caracter reciproc.
Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenta unui bun
iprietar, sau bun părinte de familie. Cu alte cuvinte, el trebuie sa dea dovada
toate calităţile unui om prudent şi competent. In acest sens, art.989 C.civ. prevede
 48

expres: "Gerantul este obligat a da gestiunii îngrijirea unui bun proprietar". Aşadar, el
răspunde pentru prejudiciul cauzat geratului prin orice culpa, indiferent de forma şi
gradul ei. De la regula enunţată există şi o excepţie, astfel, art.990 C.civ. prevede că
atunci când se face dovada că fâra intervenţia gerantului afacerea geratului s-ar fi
putut compromite, gerantul răspunde numai daca se face vinovat de dol în
îndeplinirea actelor de gestiune;
b) obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută sau de a o
continua p a n a când geratul va fi în măsură şi va avea mijloacele necesare
să se ocupe personal de interesele sale (art.987 C.civ.). Ba mai mult, în caz de
deces al geratului, gerantul va fi obligat să continue gestiunea până când
moştenitorul sau
mostenitorii săi vor "putea lua direcţiunea afacerii" (art.988 C.civ.).
Aşa cum se poate observa, situaţia juridică a gerantului este mai grea decat
cea a mandatarului. Până când gestorul de afaceri este obligat să continue afacerea
începută, mandatarul poate, conform art. 1556 C.civ., renunţa la mandat, notificând
această hotărâre mandantelui său. Legiuitorul a apreciat ca este inadmisibil ca o
persoană să poată începe a se ocupa de afacerile altuia, din proprie iniţiativă, şi apoi
să le abandoneze. Este motivul pentru care, în literatura juridică franceză, unii autori
vorbesc de o obligaţie de perseverenţă;
c)obligaţia de a da socoteală gerantului cu privire la tot ceea ce a făcut
in cursul imixtiunii în afacerile sale, la fel ca în cazul mandatului. De altfel,
dacă geratul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat. De
asemenea,gerantul trebuie să remită geratului tot ceea ce a primit acţionând în
interesul său (art. 1541 C.civ.).
Geratul are obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare si utile pe
care le-a făcut în cursul gestiunii (att.991 C.civ.). In cazul în care nu ratifică gestiunea,
geratul are această obligaţie numai dacă intervenţia gerantului a fost utilă. Până la
plata tuturor acestor cheltuieli, gerantul are drept de retenţie asupra bunului sau
bunurilor la are se referă gestiunea. De asemenea, geratul este obligat să repare toate
prejudiciile pe care le-a suferit gerantul în cursul şi din cauza gestiunii.
In schimb, geratul nu este îndatorat să-l remunereze pe gerant pentru serviciile
sale, deoarece ele au caracter dezinteresat. Nu este însă mai puţin Idevărat ca
această obligaţie există atunci când activităţile respective au fost savârşite de gerant
în virtutea profesiunii sale, cum ar fi: tratamentul medical facut de un medic,
reparaţiile conductei de apă sau gaze făcute de un instalator etc.
B. Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea de afaceri a fost
ratificata sau este utilă, geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate
de gerant, în numele geratului sau în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsura
în care nu au fost încă executate, cum ar fi: plata preţului - materiale comandate sau
achiziţionate de la terţi, plata muncii prestată de : un terţ cu care a contractat
gerantul în vederea executării unei lucrări, reparaţii etc.
C. Raporturile dintre gerant şi terţi. Existenţa acestor raporturi depinde de
atitudinea pe care a avut-o gerantul atunci când a contractat cu terţii. Dacă el adus la
cunoştinţă că acţionează numai în contul geratului şi gestiunea a fost ratificată sau
este utilă, el nu are nici o obligaţie proprie. In realitate, aceasta situaţie este rară.
Terţii sunt de acord sa contracteze, de regulă, numai dacă gerantul se obligă
 49

personal; ei nu pot să ştie şi nici nu pot fi siguri că gestiunea va fi ratificată sau se va

dovedi utilă. Aşadar, terţii pretind angajamentul personal al gerantului. In acest caz,
el este ţinut sâ răspundă direct şi nemijlocit de toate obligaţiile asumate. Precizăm că
terţii.pot totuşi să pretindă executarea obligaţiilor, nu numai de la gerant, ci şi de la
geratul în interesul căruia a actionat gerantul.
A. Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză. Ambele fapte
juridice licite se fundamentează pe ideea de echitate, potrivit căreia nu se poate
admite ca o persoană să se îmbogăţească, fără drept, în paguba alteia. Aşa se
explica afirmaţia noastră că gestiunea de afaceri este o aplicaţie practică a
imbogatirii fără justă cauză.
Totuşi, gestiunea de afaceri este reglementată expres în Codul civil. Existenţa
acestor reglementări îi conferă o anumită autonomie, putând fi calificată drept un
fapt juridic licit, izvor distinct de obligaţii. Constatarea este urmarea unor importante
particularităţi ale gestiunii de afaceri în raport cu principiul general al îmbogăţirii
fără justă cauză. Astfel:
a) geratul are obligaţia de a restitui gerantului valoarea integrală a
cheltuielilor pe care le-a făcut cu gestiunea, chiar dacă avantajele geratului sunt
inferioare acesteia; îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea
îmbogăţirii sale, chiar dacă însarăcirea reclamantului este mai mare;
b) eventuala îmbogăţire a geratului are un temei legal în intervenţia
unilaterală şi voluntară a gerantului de a-i gera interesele.
B. Gestiunea de afaceri şi mandatul. Şi într-un caz şi în celălalt, o persoană
încheie acte juridice în contul altei persoane. Atât gestiunea de afaceri cât şi
mandatul pot fi cu sau fără reprezentare. In pofida acestor constatări, între cele două
izvoare de obligaţii există deosebiri precise şi clare:
a) gerantul poate încheia acte juridice şi săvârşi acte materiale; mandatarul
încheie numai acte juridice în contul altei persoane;
b) gerantul acţionează din proprie iniţiativă şi fară ştirea geratului;
mandatarul încheie acte juridice în baza împuternicirii acordate de mandant;
c) gerantul este obligat sâ continue gestiunea şi în cazul morţii geratului; fiind
în contract intuitu personae, mandatul încetează de plin drept la decesul
mandantelui;
d) gerantul răspunde pentru prejudiciile cauzate geratului, atunci când
intervenţia sa a fost absolut necesară, numai dacă se face vinovat de dol;
mandatarul răspunde, făra excepţie, dacă părţile n-au convenit altfel, indiferent de
forma şi gradul culpei;
e) gerantul nu poate renunţa la gestiune, fiind obligat s-o continue până când
gestul sau moştenitorii săi, în caz de deces, o vor prelua; mandatarul poate renunţa
la mandat, atunci când continuarea executării lui l-ar prejudicia;
f) dacă gestiunea de afaceri nu a fost ratificată, obligaţiile geratului
faţa de gerant vor exista numai dacă gestiunea a fost utilă; mandantele este
întotdeauna obligat prin actele încheiate de mandatar în limitele împuternicirii
acordate.
 50

In concluzie, apreciem că deşi gestiunea de afaceri este un izvor distinct de

obligaţii civile, cu trăsături proprii, specifice, care îi conferă o existenţa autonomă, în
realitate, se apropie fie de mandat, când gestiunea este cu reprezentare, fie de
îmbogăţirea fără justă cauză, când are loc fără reprezentare.

3. Plata nedatorată

10.Definiţie si reglementare.
Prin plată înţelegem executarea în natură a unei obligaţii care are ca obiect o
prestaţie pozitivă, ce poate fi de a da sau de a face. Orice plată presupune existenţa unei
datorii (art. 1092 C.civ.). Dacă
aceasta datorie nu există, consecinţa este logică, plata trebuie sa fie restituită celui care a
făcut-o, fiind fără cauză, nedatorată. în acest sens, art. 1092 alin.1,partea finală, prevede
"ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii".Dacă restituirea nu se face
voluntar de cel ce a primit plata nedatorată, creditorul poate recurge la o acţiune în justiţie,
numită "în repetiţiune": în dreptul roman purta numele de "condictio indebiti".
Plata nedatorată poate fi definită: Un fapt juridic licit care consta in
executarea de catre o persoana, din eroare, a unei prestatii la care nu era
obligata si fara intentia de a plati pentru altul.
Faptul plăţii nedatorate da naştere unui raport de obligaţii temeiul caruia cel care a
plătit este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei ecutate, iar cel care a primit plata
este debitorul aceleiaşi obligaţii. Creditorul se numeşte solvens, iar debitorul se numeşte
accipiens.
Dreptul lui solvens de a cere restituirea plăţii nedatorate este consacrat pres în
art.993 C.civ., unde se prevede: "Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o
datorie, are drept la repetiţiune în contra creditorului". Tot astfel este prevăzută şi obligaţia
de restituire a lui accipiens în art.992 C.civ.: "Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă primeşte
aceea ce nu-i debit, este obligat a-l stitui aceluia de la care l-a primit". în acelaşi sens, art.
106 C.muncii dispune: persoana care a încasat o sumă nedatorată este obligată să restituie
acea sumă dacă a primit bunuri ce nu i se datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură
sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptăţită, ea este obligată să platească
contravaloarea lor, calculată în condiţiile legii".
Plata nedatorată - izvor de obligaţii civile - este reglementată în art.992-997 C.civ.
11.Condiţiile plăţii nedatorate. Pentru naşterea obligaţiei de restituire,plata
nedatorată trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
A. Existenţa unei plăţi. Plata făcută trebuie să constea în remiterea unei sume de
bani, a unui bun individual determinat ori determinat prin caractere generice. Atunci când
plata are ca obiect executarea unei prestaţii de a face, cum ar fi confecţionarea sau
repararea unui bun, izvorul obligaţiei de restituire este îmbogăţirea fără justă cauză şi nu
plata nedatorată. Totodată, efectuarea plăţii, ca fapt material, trebuie să fie dublată şi de
elementul sau intenţional. Aceasta înseamnă că solvens este necesar să facă plata cu
voinţa fermă de a stinge o datorie. In cazul în care executarea prestaţiei s-a făcut fără
intenţia de a plăti o datorie, ci cu alt titlu, se poate considera că are valoarea unui
împrumut sau constituie o donaţie.
B.Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plata să nu existe. Inseamnă că
între cel care a făcut plata, solvens, şi cel care a primit plata, accipiens, să nu existe raportul
 51

juridic de obligaţii a cărui stingere se urmăreşte prin plata efectuată. Pentru mai multă
precizie, din acest punct de vedere, relevăm faptul ca plata nedatoratâ poate avea un
caracter absolut sau un caracter relativ. Caracterul absolut constă în absenţa oricărei
obligaţii. Plata nedatorată are caracter relativ când ceea ce s-a plătit nu forma obiectul
obligaţiei dintre solvens şi accipiens sau când obligaţia concretă a cărei stingere s-a urmărit
prin executarea acelei prestaţii nu există între părţi, fără a fi exclusă existenţa unei alte
obligaţii de altă natură.
Acţiunea în repetiţiune este admisibilă, indiferent de caracterul absolut sau relativ al plăţii
nedatorate.
C.Plata să fie făcută din eroare. Aşadar, solvens să fi făcut plata în credinţa
greşită că este debitorul lui accipiens. Art.993 C.civ. precizează: "acela care, din eroare,
crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept la repetiţiune în contra creditorului".
Existenţa acestei condiţii este absolut necesară pentru admisibilitatea acţiunii in
repetiţiune, deoarece eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza
prestaţiei executate.
Eroarea este necesar să îndeplinească următoarele condiţii:
a) numai solvens trebuie sa fi fost în eroare; existenţa sau absenţa erorii lui
accipiens nu prezintă nici o relevanţă. Atunci când plata nedatorată se face printr-un
reprezentant, este suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare;
b) să fi avut caracter determinant, în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut
plata;
c) să fie scuzabilă, ceea ce presupune lipsa oricărei culpe din partea lui solvens
şi deci totala lui bună-credinţă.
Dacă solvens a ştiut, atunci când a făcut plata, că nu datorează nirnic lui accipiens, plata
este valabilă, putându-se presupune că a făcut o liberalitate, a confirmat o obligaţie
anulabilă sau a plătit datoria altuia. Intr-o astfel de ipoteză, are dreptul de a cere
restituirea plăţii.
Condiţia erorii celui care a făcut plata nu este necesară în următoarele cazuri
de excepţie:
- plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a
realizat;
- plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvită;
- plata făcută în executarea unei obligaţii nule;
- plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a
executat prestaţia datorată pierde chitanţa doveditoare şi este ameninţat cu
urmarirea de către fostul său creditor; dacă ulterior găseşte chitanţa, cea de a
doua plată este nedatoratâ. In toate aceste cazuri, chiar dacă solvens a făcut plata
fara a fi în eroare, acţiunea în restituire este admisibilă.
Plata făcută datorită dolului şi cea sub imperiul violenţei produce aceleaşi efecte ca
şi cea făcută din eroare şi deci dă naştere obligaţiei de restituire din partea celui ce a
primit-o.
12. Efectele plăţii nedatorate. Plata nedatorată are ca efect naşterea raport de
obligaţii între accipiens şi solvens. In temeiul acestui raport juridic, accipiens este
obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat. Nu este exclus că şi solvens să
aibă anumite obligaţii faţă de accipiens.
 52

Obligaţiile lui accipiens este necesar să fie analizate în funcţie de natura obiectului
plăţii nedatorate şi de buna sau reaua lui credinţă.
Accipiens este de bună-credinţă în cazul în care a primit plata de la solvens cu
convingerea că îi este datorată. Reaua-credinţă este prezentă în situaţia cand accipiens
a avut cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii în momentul in care a primit-o de
la solvens.
In practica judiciară s-a pus problema dacă cel care a primit o plată în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti care încă nu este definitivă poate sau nu fi considerat de rea-
credinţă. Instanţele franceze au răspuns afirmativ la această intrebare cu motivarea
că întrucât primeşte plata în baza unui titlu litigios, ale carui vicii le cunoaşte,
accipiens este de rea-credinţă. Credem că soluţia este pe deplin întemeiată; în
această materie, chiar şi cel care se face vinovat de o culpă e uşoară, culpa
levissima, nu poate fi considerat de bună-credinţă.
De asemenea, s-a mai discutat dacă moştenitorii unui accipiens de rea-credinţă,
neavând cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţi primtă de autori trebuie
consideraţi de bună-credinţâ sau de rea-credinţă. Porninu-se de la faptul că succesorii
lui accipiens sunt continuatorii personalitătii acestuia, literatura de specialitate a
apreciat că ei trebuie considerati de rea-credinţă chiar dacă nu au cunoscut
caracterul nedatorat al plăţii.
A. Plata nedatorată a avut ca obiect un bun fungibil. Accipiens este
obligat, indiferent de buna sau reaua lui credinţă, să restituie suma de bani ori,după
caz, bunurile de gen primite, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.
a) Accipiensul de rea-credinţă va mai trebui sâ plătească lui solvens,
atunci când obiectul plăţii a fost o sumă de bani, şi dobânzile legale, calculate din
ziua plăţii. Dacă plata a avut ca obiect alte lucruri fungibile, accipiens va fi obligat să
plătească daune-interese pentru prejudiciul suferit de solvens pe perioada cât el a
fost lipsit de acele bunuri; bunurile fungibile, cu excepţia sumelor de bani, prin natura
lor, nu sunt purtătoare de dobânzi.
b) Accipiensul de bună-credinţă nu are obligaţia de a plăti dobânzi sau
despăgubiri. Aceasta obligaţie se va naşte numai din momentul în care a devenit de
rea-credinţă. Buna-credinţă încetează din momentul în care a primit somaţia de
restituire a plăţii sau a introducerii acţiunii în repetiţiune. Din ziua în care devine de
rea-credinţă va avea aceleaşi obligaţii. Dacă accipiens a fost de bună-credinţă şi între
timp a decedat, iar moştenitorul său este de rea-credinţă, acesta din urmă trebuie să
plătească dobânzi calculate din ziua morţii Iui decujus.
B.Plata a avut ca obiect un bun cert. Accipiens este obligat să-l restituie în
natură. In ipoteza în care bunul cert a fost înstrăinat sau a pierit datorită forţei majore
sau cazului fortuit, se face distincţie între accipiensul de bună-credinţă şi cel de rea-
credinţă.
a) Tratamentul juridic al accipiensului de bună-credinţă este
următorul:
- dacă a înstrăinat bunul cu titlu oneros, este ţinut să restituie numai
preţul pe care l-a primit în schimb (art.996 alin.2 C.civ.);
- dacă bunul a pierit sau a fost deteriorat din cauza de forţă majoră sau
caz fortuit, accipiens este liberat de datorie (art.995 alin.2 C.civ.).
 53

b) Tratamentul juridic al accipiensului de rea-credinţă constă în

următoarele:
- dacă a înstrăinat bunul este obligat să restituie valoarea lui stabilită la
momentul introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul primit (art.996 C.civ.);
- dacă bunul a pierit în mod fortuit, trebuie să restituie valoarea acestuia in
momentul introducerii acţiunii în repetiţiune, cu excepţia cazului cand va fac vada ca
ar fi pierit chiar dacă se afla la solvens (art.995 C.civ.).
Acţiunea în repetiţiune are, de această dată, caracterul unei adevăra actiuni în
revendicare. De aceea, poate fi intentată şi împotriva terţului care a dobandit bunul
cert de la accipiens. Terţul însă poate paraliza acţiunea invocând posesia de bună-
credinţă sau, după caz, uzucapiunea.
C . Plata nedatorată a avut ca obiect un bun frugifer. In legătură cu
obligaţia de restituire a bunului se aplică regulile arătate mai sus. Privitor la soarta
juridică a fructelor, de asemenea, trebuie făcut distincţie între accipiensul bună-
credinţă şi cel de rea-credinţă.
a) Accipiensul de bună-credinţâ va dobândi în proprietate fructele bunului
respectiv; el este obligat să restituie doar fructele produse de bunul frugifer din
momentul în care devine de rea-credinţă (art.994 C.civ.).
b) Accipiensul de rea-credinţă este, în schimb, obligat să restituie toate
fructele percepute şi nepercepute, culese sau neculese, consumate sau
neconsumate. Dacă este vorba de fructe în natură pe care le-a consumat sau nu le-a
cules, accipiens este îndatorat să plătească lui solvens valoarea lor (art.994 C.iv.).
Potrivit art.997 C.civ., pot sa se nască obligaţii şi în sarcina lui solvens.Asfel, el va
fi ţinut să plătească lui accipiens, indiferent dacă acesta a fost de bună sau rea-
credinţă valoarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului şi care a sporit valoarea
acelui bun. Cheltuielile făcute cu conservarea bunului se numesc impense
necesare, iar cele care au sporit valoarea lui se numesc impense utile.
Solvens nu are obligaţia de a restitui impensele voluntare, prin care se inteleg
cheltuielile făcute exclusiv în scopul înfrumuseţării bunului. In schimb, accipiens are
dreptul de a ridica toate lucrările şi amenajările făcute în scop de infrumuseţare, dacă
prin acestea nu provoacă nici o stricăciune sau deteriorare.
In realitate, obligaţia lui solvens de a restitui impensele necesare şi utile are
izvorul în principiul îmbogăţirii fâra justă cauză, nefiind consecinţa dirctă a plăţii
nedatorate.
13. Acţiunea în restituirea plătii nedatorate. Acţiunea în restituire este
acţiune, de regulă, personală. Ea se prescrie în termenul general de prescripţie
extinctivă. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a
cunoscut sau a trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la
restituire. Totuşi, în cazul când obiectul plăţii nedatorate a fost un lucru individual
determinat, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni în revendicare, cu
regimul său juridic.
Conform art.993 alin.2 C.civ., acţiunea în repetiţiunea plăţii nedatorate va fi
respinsă în situaţia când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata
nedatorată de la solvens, a crezut că a primit plata de la sau pentru adevăratul
debitor şi în această credinţă şi-a distrus titlul constatator al creanţei sale. Solvens
însă, nu poate sa rămână păgubit. De aceea, acelaşi text legal prevede că el are
 54

drept de recurs împotriva adevăratului debitor. Acţiunea va avea ca temei principiul

îmbogăţirii fără justă cauză, fiind o actio de in rem verso.
Codul civil se referă expres numai la distrugerea materială a titlului constatator
al creanţei. Practica judiciară şi literatura de specialtate au extins aceasta regulă şi la
distrugerea juridică a creanţei, ceea ce are loc atunci când accipiens, primind plata
de la solvens, a renunţat la întreruperea prescripţiei faţă de adevăratul debitor,
încetând a mai avea posibilitatea valorificării acelei creanţe cu ajutorul forţei de
constrângere a statului.
Dispoziţia art.993 alin.2 C.civ. este pe deplin întemeiată. Intr-adevăr, primind
plata de la solvens, accipiens poate să-şi distrugă titlul constatator al creanţei sau sâ
piardă termenul de prescripţie a acţiunii, fiind în situaţia de a nu-şi putea valorifica
dreptul împotriva adevăratului debitor. Astfel, accipiens poate suferi un prejudiciu,
datorat culpei lui solvens, care a plătit din propria sa eroare. Acest prejudiciu trebuie
reparat. Or, cea mai bună reparaţie constă în a-l lipsi pe solvens de dreptul la
restituirea plăţii nedatorate.
Acţiunea în restituire va fi, în principiu, respinsă şi atunci când plata nedatorată
a fost făcută unui incapabil de a primi chiar şi o plată datorată. In acest caz, se
aplică, prin analogie, dispoziţiile an.1198 C.civ. care prevede că plata făcută unui
incapabil minor sau interzis judecătoresc - este nulă; debitorul poate fi constrâns sa
plătească a doua oară, cu excepţia şi în limita în care plata a profitat incapabilului. Pe
cale de consecinţă, solvens nu va putea obţine restituirea plăţii nedatorate făcută
către un accipiens incapabil. Acţiunea în restituire poate fi admisă numai dacă şi în
măsura în care solvens va dovedi că plata nedatoratâ a profitat incapabilului de
bună-credinţă. Dacă însă, accipiensul n u apabil a fost de rea-credinţă, dovedită de
solvens, el este îndatorat să restituie întreaga plată, deoarece a săvârşit o faptă
ilicită.

MLJLOACELE JURIDICE DE TRANSMITERE A

OBLIGAŢIILOR

§ 1. Cesiunea de creanţă

1. Definiţie. Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor

transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei
alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent; dobânditorul
creanţei se numeşte cesionar; debitorul care este îndatorat să execute prestaţia se
numeşte debitor cedat. Părţile contractului de cesiune a crenţei sunt cedentul şl
cesionarul. Debitorul cedat este terţ faţă de contractul de cesiune.
Codul civil reglementează cesiunea de creanţă în materia contractului de
rânzare-cumpărare, în art. 1391-1398 şi art. 1402-1404. Deci este reglementată
;xpres numai cesiunea de creanţă cu titlu oneros. Totuşi ea poate avea loc şi cu itlu
gratuit printr-un contract de donaţie.
2. Condiţiile cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă este un contract, in
consecinţă, trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate a oricărui
contract. Dar cum prin intermediul ei se pot realiza şi alte operaţii juridice vânzare-
 55

cumpărare, dare în plată, donaţie etc), cesiunea trebuie să îndeplinească si condiţiile

de fond specifice acestor contracte.
Poate face obiectul unei cesiuni orice fel de creanţă, indiferent care este
obiectul său. Astfel, pot fi cesionate creanţele născute dintr-o promisiune de vânzare,
dintr-un contract de locaţiune, afectate de modalităţi, precum si creanţele viitoare.
De regulă se cesionează creanţele cărora Ie corespunde datoria e a plăti o sumă de
bani, afectate de un termen suspensiv. Sunt însă şi creanţe incesibile, cum ar fi:
salariul, pensia de întreţinere şi alte creanţe care au caracter pur personal. In schimb,
pensiile de întreţinere acordate prin donaţie sau prin testament pot fi cesionate dacă
prin actul de constituire nu au fost declarate expres neurmaribile.
Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al partilor,
fiind un contract consensual. Consimţământul debitorului cedat nu se cere deoarece
nu este parte în contractul de cesiune. Aşadar, cesiunea cu titlu oneros este validă şi
se produce efectele între părţi, fără a fi necesară îndeplinirea unei condiţii de formă.
In schimb, cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donaţie, trebuie sa fie încheiată cu
respectarea condiţiilor de formă pentru validitatea acesteia (art.813 C.civ.).
Cu toate că cesiunea de creanţă îşi produce toate efectele între cedent şi
cesionar, din momentul încheierii contractului de cesiune, pentru opozabilitatea faţă
de terţi, trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate. Art.1393 I civ.,
prevede: "Cesionarul nu poate opune dreptul său Ia o a treia persoană, decât după ce
a notificat debitorului cesiunea. Acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de
debitor într-un act autentic". Aşadar, publicitatea cesiunii poate fi făcută în două
feluri: prin notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea cesiunii de către
debitor.
Prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului
persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune. Notificarea
trimisă debitorului este de natură a asigura posibilitatea şi celorlalţi terţi interesaţi de
a cunoaşte despre existenţa cesiunii. Aceşti terţi interesaţi sunt creditorii cedentului
şi alţi cesionari, pentru ipoteza când s-au făcut două sau mai multe cesiuni succesive.
Dacă s-au făcut mai multe cesiuni ale aceleiaşi creanţe, va dobândi creanţă acela
dintre cesionari care a făcut primul notificarea cesiunii încheiată cu cedentul, către
debitorul cedat. Menţionăm că există totuşi creanţe a căror cesiune nu trebuie
notificată, cum sunt creanţele comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător.
Notificarea poate fi făcută de ambele părţi sau de cesionar ori de cedent,
producând aceleaşi efecte. Cedentul nu are obligaţia legală de a face notificarea. Aşa
că ea este fâcutâ, de cele mai multe ori, de către cesionar, deoarece el este cel
interesat.
Cel deal doilea mijloc de realizare a publicităţii cesiunii constă în acceptarea ei
de către debitor printr-un înscris autentic. Acceptarea printr-un act sub semnătura
privată face opozabilă cesiunea creanţei numai faţă de debitorul cedat, nefiind
opozabila celorlalţi terţi. Pentru a fi opozabilă tuturor terţilor este necesară forma
înscrisului autentic. Acceptarea autentică din partea debitorului cedat este valabilă şi
dacă nu este cunoscută de cedent şi cesionar. Ea poate fi făcută şi printr-un
mandatar ai debitorului, chiar dacă nu are o procură autentică.
Până la notificarea sau acceptarea cesiunii, debitorul cedat poate face plata
cedentului. Plata este valabilă şi are efect liberator pentru debitor. De asemenea,
 56

creditorii cedentului, chiar posteriori cesiunii, pot să popreasca sumele pe care

debitorul le datorează în cadrul raportului obligaţional.
In sfârşit, art. 1394 C.civ. prevede că actul juridic care constată cesiunea
chiriei unui imobil sau arendei pe un termen mai mare de doi ani, trebuie pe langă
formalităţile prevăzute de art.1393 C.civ., să fie transcris în registrele de publicitate.
In sistemul de publicitate prin cărţi funciare, această cesiune se noteazâ în cartea
funciară a imobilului închiriat sau arendat.
3. Efectele cesiunii de creanţă. Principalul efect al cesiunii este transmiterea
dreptului de creanţă de Ia cedent la cesionar. De asemenea, produce si efectele
operaţiei juridice că se realizează prin intermediul ei: vânzare-cumparare, schimb,
împrumut, donaţie etc..
Efectele cesiunii de creanţă trebuie analizate, pe de o parte, între cedent si
cesionar şi, pe de altă parte, faţă de terţi.
Intre părţi, cesiunea de creanţa are ca efect transferul dreptului de creanţâ, ut
singuli, din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului.Creanţa se transmite
aşa cum a existat în patrimoniul cedentului, pâstrându-şl natura civilă sau
comercială, cu toate garanţiile şi accesoriile ei, cum ar fi cauţiunea, gajul, ipoteca,
privilegiul (art. 1396 C.civ.).
De asemenea, creanţa se transmite la valoarea ei nominală, indiferent că
cesiunea este cu titlu oneros şi cesionarul a dobândit-o la un preţ inferior sau cu titlu
gratuit.
Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, cedentul are obligaţie de
garanţie faţă de cesionar. Astfel, el răspunde de existenţa actuală şi valabilă a creanţei
şi accesoriilor sale. Conform art.1397 C.civ., cedentul nu garantează cesionarului
solvabilitatea debitorului cedat. Dar, nimic nu-l impiedică pe cedent sâ-şi asume
obligaţia, prin actul de cesiune, de a garanta şi solvabilitatea debitorului. Dacă şi-a
asumat o astfel de obligaţie, fără a se face e precizări, legea prezumă că cedentul a
înţeles să garanteze numai solvabilitatea actuală a debitorului, adică existenţa în
momentul cesiunii (art. 1398 civ.). Aceasta nu înseamnă că cedentul nu se poate angaja
să răspundă şi pentru solvabilitatea viitoare a debitorului. Urmează că cedentul îşi poate
asuma aceasta obligaţie printr-o clauză expres stipulată în contractul de cesiune. In
toate cazurile, răspunderea cedentului pentru solvabilitatea debitorului se angajează
numai în limitele preţului la care a fost înstrăinată creanţa, chiar dacă valoarea ei
nominala este mai mare.
Obligaţia de garanţie nu există în cazul cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins
datorită realizării evenimentului alea şi nici atunci când dreptul cesionat a fost desfiinţat
datorită unor cauze posterioare cesiunii, cu excepţia cazurilor în care desfiinţarea se
produce retroactiv, cum ar fi îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau promovarea şi
admiterea acţiunii în anulare.
In baza obligaţiei de garanţie, cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar
pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate, constând în preţul la care a cumpărat
creanţa, spesele contractului, cheltuielile de judecată, precum şi alte daune suferite
de către cesionar.
Faţă de terţi, cesiunea de creanţă, aşa cum am mai arătat, produce efecte, în
sensul că le este opozabilă, numai din momentul îndeplinirii cerinţelor de publicitate care
constau în notificarea făcută debitorului sau acceptarea cesiunii de către debitor prin
 57

înscris autentic. Fac parte din categoria terţilor toate persoanele cu excepţia cedentului şi
cesionarului şi a succesorilor lor universali şi cu titlu universal. Astfel sunt terţi: debitorul
cedat, alţi cesionari ai aceleiaşi creanţe şi creditorii cedentului.
Până în momentul ce i-a fost notificata sau a acceptat-o, cesiunea creanţei este
inopozabilă debitorului şi deci poate face plata datoriei în mâna cedentului. Plata astfel
făcută are efect liberatoriu pentru debitor. Din faptul că debitorul ignora cesiunea,
considerându-se mai departe debitor al cedentului, rezultă şi alte consecinţe, precum:
iertarea de datorie ce i-ar fi fost făcută de către cedent, chiar cu titlu gratuit, este
valabilă; debitorul poate opune cedentului prescripţia extinctivă ori compensaţia. Dacă
este acţionat de cesionar, debitorul poate refuza plata şi poate opune chitanţele semnate
de cedent anterior notificării cesiunii, chiar dacă acestea nu au dată certă.
După îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii, debitorul cedat devine
debitor exclusiv al cesionarului şi nu mai poate face plata în mâna cedentului. De
asemenea, el nu-i poate opune cesionarului compensaţia pe care ar fi putut să o
opună cedentului pentru o creanţă născută împotriva acestuia după momentul
notificării sau acceptării cesiunii.
Conform art. 1149 C.civ., dacă debitorul a acceptat cesiunea făcută de
creditorul său unei alte persoane, nu are dreptul să opună cesionarului compensaţia
legală pe care ar fi putut s-o opună cedentului pentru o creanţă de a sa anterioară
cesiunii. Compensaţia care eventual a operat deja faţă de cedent se considera
rezolvitâ.
In cazul în care cedentul a consimţit la cesiunea succesivă a aceleiaşi
creanţe la două sau mai multe persoane, între cesionari se naşte un conflict. Acest
conflict se va soluţiona după principiul qui prior tempore potior iure.
Asadar, va avea prioritate, devenind creditor al debitorului, acela dintre
cesionari care a îndeplinit primul cerinţele de publicitate, adică a notificat cesiunea
debitorului sau debitorul a acceptat, prin înscris autentic, numai cesiunea respectivă.
Creditorii cedentului, până la notificarea sau acceptarea cesiunii de către
debitor, sunt consideraţi terţi faţă de cesiunea intervenita între debitorul lor, care
este cedentul, şi cesionar. Deci, cesiunea nu le este opozabilă şi, prin urmare, pot
urmări creanţa cedentului, faţă de debitorul cedat, ca făcând parte din gajul general.
Dimpotrivă, după realizarea publicităţii cesiunii, dreptul respectiv de creanţâ a ieşit
din patrimoniul cedentului şi din gajul lor general. Astfel, cesiunea creanţei le devine
opozabila, putând să ceară revocarea ei numai pe calea acţiunii pauliene, dacă le-au
fost fraudate interesele.
4. Particularităţile cesiunii cu titlu oneros a unei creanţe
litigioase.Retractul litigios. Aceasta problema se pune numai în cazul înstrăinării
cu titlu oneros a unui drept de creanţa a cărui existenţă sau întindere este contestată
de catre debitor. Debitorul cedat are posibilitatea, potrivit legii, de a se libera faţă de
cesionar, restituindu-i preţul pe care cesionarul l-a plătit cedentului şi platindu-i
spesele contractului şi dobânda preţului din ziua când a plătit preţul cesiunii.
Operaţiunea se numeşte retract litigios şi este reglementată în art. 1404- C.civ.
Legiuitorul român a prevăzut o asemenea posibilitate pentru a pune la
indemâna debitorului cedat un mijloc juridic prin care să înlăture, în dreptul civil,
încercarea de speculă a cesionarului care, cumpărând o creanţă litigioasă la preţ
redus, urmăreşte să o încaseze la valoarea ei nominala.
 58

Retractul litigios se poate exercita pe cale judiciară, în faţă instanţei de

judecată, în cadrul unui proces pornit de cesionar împotriva debitorului cedat, ori pe
cale extrajudiciară, printr-o notificare trimisă cesionarului de către debitor prin
intermediul executorului judecătoresc.
Art. 1404 C.civ. prevede că retractul litigios nu poate fi invocat în
urmatoarele cazuri:
a)când cesiunea s-a făcut către un comoştenitor sau cocreditor;
b)când cesiunea s-a făcut la un creditor al cedentului, pentru plata creanţei
sale;
c)când cesiunea s-a făcut proprietarului unui imobil care a fost ipotecat pentru
a garanta creanţa litigioasă. In acest caz, terţul proprietar al imobilului respectiv,
ameninţat cu urmărirea de către creditor, pentru a-şi salva imobilul, poate cumpăra
creanţa garantată de la acesta, chiar la un preţ inferior valorii sale nominale.
Prin efectul retractului litigios, cesiunea creanţei litigioase se desfiinţează
retroactiv faţă de retractant. In schimb, între cedent şi cesionar, cesiunea continua să
existe şi să producă efecte. Astfel, dacă cesionarul n-a plătit cedentului preţul
creanţei, el rămâne obligat s-o facă, deoarece, faţă de cedent, retractul nu produce
nici o consecinţă rezolutorie.

SUBROGAŢIA ÎN DREPTURILE CREDITORULUI PRIN PLATA CREANŢEI

Definiţie. Plata unei datorii prin subrogaţie poate fi privita din două puncte de
vedere: modalitate de plată a unei obligaţii şi mijloc de transmitere a obligaţiilor. Ca
mijloc de transmitere a obligaţiilor, subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-
un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului
devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.
Noul creditor care îl înlocuieşte pe creditorul plătit a fost iniţial un terţ faţă de
raportul născut între creditor şi debitor.
Subrogaţia este reglementată în art.ll06 1109 C.civ., unde sunt stabilite
regulile privitoare la plata obligaţiilor prin subrogare sau înlocuire. Plata prin
subrogaţie are un rol considerabil în practică. Astfel, sunt frecvente situaţiile când o
altă persoană plăteşte datoria debitorului, cum ar fi un fidejusor, un codebitor solidar
sau chiar un terţ dezinteresat. Toate aceste persoane care plătesc datoria altuia fără
intenţia de a-l gratifica se subrogă în drepturile creditorului plătit devenind titulari ai
creanţei respective. Aşadar, plata prin subrogaţie are ca efect stingerea creanţei faţă
de creditorul iniţial. Dar, debitorul rămâne mai departe obligat faţă de solvens, care
devine noul sau creditor, înlocuindu-I, în raporul juridic de obligaţii, pe creditorul
iniţial.
Plata prin subrogaţie prezintă avantaje, în acelaşi timp, pentru solvens, care se
subrogă în drepturile creditorului, pentru debitor, cât şi pentru creditorul plătit. Astfel,
cel subrogat beneficiază de toate garanţiile şi accesoriile obligaţiei pe care o plăteşte,
având o situaţie mai bună decât ceilalţi creditori ai debitorului, lipsiţi de garanţii.
Debitorul este scutit de ameninţarea sau presiunea creditorului iniţial şi beneficiază
implicit de o pelungire a termenului de plată. De asemenea, creditorul plătit işi vede
realizat dreptul de creanţă, fără a fi necesar să-l urmărească pe debitor.
6. SUBROGAŢIA CONVENŢIONALĂ. Subrogaţia convenţională işi are izvorul in acordul
de voinţă dintre terţul care plăteşte şi creditorul plătit sau dintre tertul care plăteşte şi
 59

debitorul obligaţiei. Aşadar, subrogaţia convenţională poate fi subrogaţie consimţită de

creditor şi subrogaţie consimţită de debitor.
A. S UBROGAŢIA CONSIMŢITĂ DE CREDITOR . Aceasta subrogaţie operează prin acordul de
voinţă realizat expres între creditorul iniţial şi terţul care plăteşe datoria debitorului. Nu este
necesar şi consimtământul debitorului. Potrivit legii, pe lângă faptul că subrogaţia trebuie să
fie stipulata expres, mai este necesar că ea să fie concomitenta cu plata. Pentru aceasta, de
regula, ea se stipulează chiar în chitanţa de plată semnată de creditor, subrogaţia nu poate fi
consimţită după ce s-a făcut plata, deoarece obligaţia nu mai exista; din moment ce a fost
plătit, creditorul nu poate subroga pe altul în dreptul sau de vreme ce raportul obligaţional s-a
stins. De asemenea, subrogaţia intervenita inainte de a face plata nu poate opera, pentru
motivul că în acest caz suntem în rezenţa unei cesiuni de creanţă.
Proba subrogaţiei consimţită de creditor se face după regulile dreptului comun aplicabile
probei actelor juridice. Dar pentru a dovedi că subrogaţia a fost concomiţentă cu plata şi
pentru a o face opozabila terţilor este necesar câ scrisul sau chitanţă în care a fost stipulata
să aibă dată certa.
B. S UBROGAŢIA CONSIMŢITĂ DE DEBITOR . Potrivit art.l 107 pct.2 C.civ., subrogaţia
consimţita de debitor are loc prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la
care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând pe terţul împrumutator în
drepturile creditorului său iniţial. Nu este necesar consimţământul creditorului. Dacă el refuză
să primească plata, debitorul poate recurge la procedura ofertei reale de plată urmată de
consemnaţiune care,după validarea ei de instanţa de judecată competenta, are efect
Iiberatoriu de datorie.
Având în vedere caracterul excepţional al acestei operaţii şi nevoia preîntâmpinării unor
eventuale fraude, art. 1107 pct.2 C.civ. prevede câ, pentru a fi valabila, subrogaţia
consimţita de debitor este necesar sâ îndeplinească anumite condiţii:
a) actul de împrumut şi chitanţa de plata a datoriei să îmbrace forma inscrisului
autentic;
b) în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împumutat suma de bani
pentru a face plata datoriei sale faţă de creditor;
c) în chitanţa de plată să se arate expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată de
debitor de la terţul pe care îl subroga în drepturile creditorului platit.
7. Subrogaţia legală. Subrogaţia legală operează de plin drept, ex lege,fara a fi
necesar consimţământul creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plăteşte.
Astfel, potrivit art.l 108 C.civ., subrogaţia operează de drept:
a) în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte pe un alt
creditor, ce are preferinţă. Astfel, un creditor chirografar plăteşte pe un creditor privilegiat sau
ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia. Tot aşa, un creditor ipotecar a cărui ipotecă are un
rang inferior plăteşte pe un creditor ipotecar cu rang superior, subrogându-se în drepturile
creditorului plătit;
b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe creditorul ipotecar,
pentru a preîntâmpina urmărirea bunului, adică scoaterea Iui la vânzare publică şi a-l păstra
în patrimoniul său;
c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes
de a o desface şi îl plăteşte pe creditor, cum sunt: codebitorul solidar, codebitorul dintr-o
obligaţie indivizibilă, fidejusorul, codebitorul obligat în solidum;
d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi
plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii. Acceptând succesiunea sub
beneficiu de inventar, moştenitorul răspunde pentru datoriile succesiunii numai cu şi în
 60

limitele activului acesteia - intra vires hereditatis. Uneori, însă, pentru a evita o urmărire
inoportună a unui bun succesoral, moştenitorul poate avea interesul să plătească pe un
anumit creditor al moştenirii, subrogându-se în drepturile acestuia.
La aceste cazuri de subrogaţie legală prevăzute de Codul civil se mai adaugă încă unul
reglementat prin art.72 din Decretul nr.471/1971. Conform acestei dispoziţii normative, în
cazul asigurărilor de bunuri, societatea de asigurări se subroga ex lege în drepturile
asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.
8.Efectele subrogaţiei.
Efectul principal al subrogaţiei, indiferent că este legala sau convenţională, este acela
că subrogatul ia locul creditorului plătit si poate exercita toate drepturile şi acţiunile
acestuia împotriva debitorului. De asemenea, el beneficiază şi de toate garanţiile
care însoţesc creanţa. Când plata a fost făcută doar parţial, subrogaţia în drepturile
creditorului va opera numai proporţional, deci numai în măsura plăţii efectuate.
Când subrogatul este un codebitor solidar care a plătit întreaga datorie,el va
beneficia de garanţiile creanţei fără câ obligaţia să rămână solidară în raporturile cu
ceilalţi codebitori. Solidaritatea pasivă operează numai în raport cu creditorul iniţial.
Subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit, şi o actiune
proprie contra debitorului izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau imbogâţire
fără justă cauză, după caz, prin care poate obţine, nu numai ceea ce a platit
creditorului iniţial, ci şi eventualele cheltuieli făcute sau daune suferite cu această
ocazie. Latitudinea de a alege una sau alta dintre acţiunile pe care Ie poate exercita
aparţine subrogatului, care va recurge la acea acţiune care îi este favorabilă.

MLJLOACELE JURIDICE DE TRANSFORMARE A

OBLIGAŢIILOR

1. Novaţia

1. Definiţie. Novaţia este o operaţie juridica prin care părţile sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţie vechi şi naşterea noii
obligaţii au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transforma intr-o
obligaţie noua. Având în vedere efectul sau extinctiv cu privire la obligaţia veche,
sunt unii autori care analizeazo novaţia în contextul mijloacelor juridice de stingere a
obligaţiilor.
In literatura juridică se considera câ novaţia este de două feluri: obiectiva si
subiectivă.
Novaţia obiectivă intervine atunci când se realizează prin schimbarea
obiectului sau cauzei obligaţiei vechi. Subiectele obligaţiei rămân aceleaşi.
Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin schimbarea creditorului
sau debitorului obligaţiei iniţiale. Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţa
persoană se obligă faţă de creditor să plătească datoria şi poate opera fără
 61

consimţământul debitorului iniţial, care este liberat (art.l 131 C.civ.). Schimbarea
creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor; debitorul
va fi liberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiind obligat, ca efect al novaţiei,
faţă de noul creditor.
Novaţia subiectivă nu se confundă cu cesiunea de creanţă şi cu subrogaţia în
drepturile creditorului prin plata creanţei. Dacă în cazul novaţiei, obligaţia veche se
transformă într-o altă obligaţie, noua, în cazul cesiunii de creanţă şi a subrogaţiei
personale, obligaţia existenta rămâne aceeaşi şi se transmite cu toate garanţiile şi
accesoriile sale la creditorul subsecvent.
Novaţia este reglementata împreună cu delegaţia în art. 1128-1137 C.civ.
Doctrina juridică le consideră operaţii juridice diferite.
2. Condiţiile novaţiei. Prin definiţie novaţia este un contract. Aşadar, pentru a fi
valabilă, trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile generale de valabilitate a oricărui
contract. Pe lângă aceasta însă, novaţia presupune şi respectarea unor condiţii
speciale;
a) să existe o obligaţie veche valabilă, care urmează să se stingă prin vointa
părţilor. Obligaţia lovită de nulitate absolutănu poate fi novată. Totuşi, obligatiaţia
lovită de nulitate relativă poate fi novată, pentru motivul că obligaţiile anulabile pot fi
confirmate: ori, novaţia constituie un mijloc de confirmare şi de transformare a ei
într-o obligaţie nouă valabilă. De asemenea, poate fi novată şi obligatie naturală,
neanzestratâ cu acţiune injustiţie, transformând-o astfel într-o obligaţie civilă sau
perfectă;
b) să se nască, prin acordul părţilor, o obligaţie nouă valabilă care o inlocuieşte pe
cea veche. Dacă obligaţia nouă nu este valabilă, obligaţia veche ramane în fiinţă;
stingerea obligaţie vechi este condiţionată de naşterea, în locul ei a unei alte obligaţii
valabilă. Atunci când obligaţia nouă este lovită de nulitate relativa, novaţia se va
consolida, dacă nulitatea a fost acoperită prin confirmare expresă sau tacită;
c) obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou faţă de
vechea obligaţie. Elementul nou poate constă în: schimbarea uneia din părţi, a
creditorului sau debitorului; schimbarea obiectului, a cauzei sau în adaugarea ori
înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. El se numeşte aliquid
novi.
Schimbarea creditorutui intervine de pildă, când cumpărătorul unui bun se obligă la
cererea vânzătorului să efectueze plata preţului către o altă persoană.O asfel de
novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin că se face cu
acordul debitorului şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul
iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor.
Schimbarea debitorului se poate face cu sau fără consimţământul debitorului din
obligaţia veche. De aceea, novaţia prin schimbarea debitorului se deosebeşte de
delegaţia perfectă, care se realizează numai cu consimţământul debitorului delegant.
Dacă novaţia prin schimbare de debitor se face cu consimţământul acestuia, ea
constituie o delegaţie perfectă.
Novaţia prin schimbarea debitorului este în acelaşi timp un mijloc indirect de
transmitere a datoriei, cu particularitatea că, în realitate, novaţia nu transmite
datoria ci dă naştere unei noi datorii în locul celei care se stinge.
 62

Elementul nou poate consta în schimbarea obiectului când părţile se înţeleg ca

debitorul să execute o altă prestaţie decât cea stabilită în obligaţia care se stinge.
Exemplu: debitorul dintr-un contract de întreţinere se obligă, cu acordul creditorului,
să presteze, în locul întreţinerii, o renta viageră lunară. De această dată, novaţia
poate fi confundată cu darea în plată. Darea în plată însă se deosebeşte de novaţie.
La darea în plată acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei este concomitent cu
plata.
Dimpotrivă, în cazul novaţiei prin schimbarea obiectului obligaţiei, înţelegerea părţilor
în acest sens intervine obligatoriu înainte de momentul în care urmează să se facă
plata.
Novaţia prin schimbarea cauzei are loc în situaţia când părţile se înţeleg ea
prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a obligaţiei iniţiale.
Exemplu: părţile unui contract de vânzare-cumpârare se înţeleg ca suma datorată de
cumpărător, cu titlu de preţ, să rămână la acesta, înăuntrul unui termen, pentru a fi
plătită creditorului cu titlu de împrumut.
Tot astfel, poate fi novată o obligaţie pură şi simplă într-o obligaţie sub condiţie
şi invers. Menţionăm că modificarea termenului de executare a obligaţie nu constituie
o novaţie, neavând ca efect stingerea obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a
unei obligaţii noi:
d) să existe intenţia expresă a părţilor de a nova (animus novandi). In acest
sens, art.l 130 C.civ. prevede că novaţia nu se prezumă; voinţa de a o face trebuie să
rezulte evident şi clar din convenţia părţilor;
e) părţile să aibă capacitatea de a nova. Potrivit art. 1129 C.civ.: "Novaţiunea
nu operează decât între persoane capabile de a contracta". Urmează câ, creditorul
trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile sale, fiindcă vechea obligaţie
se stinge, iar debitorul să aibă capacitatea de a se obliga, deoarece, prin efectul
novaţiei, el devine debitor în noua obligaţie.
3. Efectele novaţiei. Novaţia produce următoarele efecte:
a) stinge obligaţia veche împreună cu toate garanţiile sale (fidejusiune, gaj, ipotecă,
privilegii) care, fiind accesorii ale creanţei iniţiale, încetează concomitent cu aceasta.
La fel se sting şi celelalte accesorii. Garanţiile se păstrează numai dacă cei ce le-au
constituit sunt de acord, la cererea creditorului, să supravieţuiască pentru a garanta
noua obligaţie;
b) naşterea unei noi obligaţii concomitent şi condiţionat, de stingerea obligatiei
initiale. Nouă obligaţie are întotdeauna caracter contractual deoarece rezulta din
acordul de vointa al partilor, indiferent care a fost izvorul obligatiei vechi ce s-a stins..

2. Delegaţia

4. Definiţie. Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit

delegant, obţine şi aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul
UNEI persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul
delegantului.
Această operaţie se numeşte delegaţie, fiindcă ea intervine, de regula intre
persoane legate printr-un raport de obligaţie, iar debitorul delega creditorului său un
alt debitor, care se obligă alături de el sau în locul lui.Inseamnâ că la perfectarea
 63

delegaţiei participă trei persoane: delegantul sau debitorul iniţial, delegatul sau
persoana care se obligă alături ori în locul delegantului şi delegatarul sau creditorul
care acceptă ca debitor pe delegat.
Delegaţia prezintă utilitate practică. De cele mai multe ori, delegaţia simplifică
raporturile dintre părţi, deoarece are ca efect stingerea a două obligaţii printr-o
singură plată. Astfel, prin plata făcută de delegat direct delegatarului, creditor al
delegantului, se stinge atât obligaţia delegatului faţă de delegant, cât şi obligaţia
delegantului faţă de delegatar.
Delegaţia se poate întâlni şi prezintă interes chiar şi atunci când între partile care
participă la operaţie nu există raporturi juridice anterioare. Aşa se intîmplâ în cazul
scrisorilor de credit, când o banca (delegant) dă ordin sucursalei sau filialei sale
(delegat) să deschidă un credit unei persoane (delegatar).
De asemenea, prin mijlocul juridic al delegaţiei se pot efectua şi alte diverse
operaţii: o liberalitate, un împrumut etc.
Delegaţia este de două feluri: perfectă şi imperfectă.
5. Delegaţia perfectă. Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul
acceptă pe delegat ca debitor, în locul delegantului pe care îl eliberează. Ea
constituie o novaţie prin schimbare de debitor pentru realizarea căreia este necesar
şi consimţământul debitorului iniţial, care este delegantul (art. 1132 ). Aşadar,
delegaţia perfectă presupune existenţa următoarelor condiţii:
a) consimţământul celor trei panicipanţi - delegant, delegat, delegatar –care trebuie
să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
b) intenţia clară şi expresă a delegatarului de a-l reţine ca debitor numai pe
delegat şi de a-l libera pe debitorul delegant (art. 1132, parte finală, C.civ.);
c) obligaţia anterioară dintre delegant şi delegatar să fie valabilă, în caz
contrar neputând fi înlocuită cu obligaţia dintre delegat şi delegatar.
Delegaţia perfectă, având efect novator, stinge obligaţia veche, dintre delegant
şi delegatar, şi dă naştere concomitent la o obligaţie nouă între delegat si delegatar.
Obligaţia veche se stinge cu toate garanţiile şi accesoriile sale.
Delegantul garantează delegatarului numai existenţa şi valabilitatea propriei
creanţe împotriva delegatului. In schimb, delegantul nu este obligat, în temeiul
legii, să răspundă pentru insolvabilitatea delegatului la momentul când va trebui
să facă plata. El răspunde numai pentru insolvabilitatea delegatului în momentul
perfectării delegaţiei. Totuşi, art. 1133 C.civ. prevede că delegatarul Işi poate
rezerva expres dreptul de recurs înapotriva delegantului pentru insolvabilitatea
delegatului în momentul plăţii. Dar, în acest caz, delegantul poate opune beneficiul
de discuţie, cerându-i delegatarului ca mai întâi să-l urmărească pe delegat.
In ce-l priveşte pe delegat, el nu poate opune delegatarului excepţiile pe care
le putea opune delegantului în afară de cazul când s-a obligat faţă de delegatar în
aceleaşi condiţii ca faţă de delegant.
6.Delegaţia imperfectă. Delegaţia imperfectă se caracterizează prin aceea că
nu are efect novator. Delegatarul îl acceptă pe delegat, fără a-l libera pe delegant,
păstrând doi debitori, atât pe delegant, cât şi pe delegat. Art. 1132 C.civ. prevede că
delegaţia este imperfectă, dacă creditorul nu declară expres că
descarcă pe debitorul care a făcut delegaţia.
 64

Se poate constata că prin delegaţia imperfectă la raportul de obligaţii existent

se adaugă unul nou, între delegat şi delegatar. Continuând să existe, obligaţia
preexistentă constituie o adevărată garanţie a noii obligaţii. Astfel, dacă nu ar putea
obţine realizarea creanţei de la delegat, delegatarul are dreptul să se întoarcă
împotriva delegantului.
7.Deosebiri între delegaţie şi alte operaţii juridice. La prima vedere, delegaţia
poate fi confundată cu alte operării juridice, cum sunt:contractul de mandat, novaţia,
fidejusiunea, stipulaţia pentru altul şi cesiunea de creanţă.
Delegaţia se deosebeşte de mandat, deoarece, până când delegatul se obligă
el însuşi ca debitor al delegatarului, mandatarul nu se obligă personal; în cazul
mandatului, efectele contractului încheiat de mandatar se produc direct si exclusiv în
persoana mandantului.
Faţă de novaţie, delegaţia se deosebeşte întrucât nu presupune existen
intotdeauna a unei obligaţii anterioare. De asemenea, delegaţia imperfectă este
lipsita de efect novator.
Delegaţia imperfectă se deosebeşte de fidejusiune. Astfel, până cân fidejusorul
este obligat numai în subsidiar, delegantul rămâne obligat principal,alaturi şi
independent de delegat. Delegatarul poate urmări, la alegerea sa, pe delegat sau pe
delegant.
• Delegaţia este o operaţie juridică distinctă de stipulaţia pentru altul.Astfel,
delegaţia presupune consimţământul celor trei pesoane - delegant, delegat delegatar
- iar stipulaţia pentru altul este un contract care se încheie exclusiv ; stipulant şi
promitent.
Şi, în sfâşit, delegaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă deoarece: delegaţia
presupune consimţământul debitorului iar cesiunea de creanţă se realizează numai
prin acordul de voinţă dintre cedent şi cesionar; pentru opozabilitatea delegaţiei nu
este necesară îndeplinirea unor cerinţe de publicitate prevăzute de lege în cazul
cesiunii de creanţă; delegatarul dobândeşte contra delegatului, în cazul delegaţiei
perfecte, o creanţă nouă şi de aceea nu beneficiaza de garanţiile constituite de
delegant în cadrul obligaţiei anterioare.

ALTE MLJLOACE DE STINGERE A

OBLIGAŢIILOR

1. C OMPENSAŢIA
1. D EFINIŢIE . Compensaţia este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de
aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent,
creditor şi debitor al celeilalte. Aşadar, compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a
celor două obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligaţiile sunt
de valoare egală, ele se sting în întregime
Compesaţia este reglementată în art. 1143-1153 C.civ. Acest mod de stingere a obligaţiilor
prezintă o mare utilitate practică pentru ambele persoane. Astfel:
- compensaţia este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitând efectuarea a
două plăţi cu cheltuielile, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată;
 65

- compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi rolul unei
garanţii, deoarece creditorul compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în
acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur ca o va realiza, cel
puţin până Ia concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte. în acest fel, fiecare parte evită
riscul insolvabilităţii celeilalte. în lipsa compensaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa,
iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel ce a făcut plata trebuie să suporte concursul
celorlalţi creditori ai Iui accipiens, inclusiv riscul insolvabilităţii acestuia. Prin compensarea
creanţelor şi datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanţa pe care
o are împotriva celuilalt. Astfel, cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie
privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia constituie pentru ei o adevărată
cauză de preferinţă. Se evită în acest fel concursul celorlalţi creditori ai fiecăruia în realizarea
reciprocă a creanţelor unuia împotriva celuilalt şi invers.

Prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii indiferent că au izvor contractual
sau extracontractual. Ea prezintă o mare importanţă mai ales in obligaţiile
comerciale. Comerţul trăieşte adesea din credit, ceea ce presupune si chiar face
necesară simplificarea, pe cât posibil, a plăţilor. Toate operaţiile comerciale se
desfăşoară prin conturi curente. Or, contul curent este reglementat şi funcţionează
pe principiul compensaţiei.
Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi judiciară.
2. Compensaţia legală. Este acea compensaţie care operează în temeiul
legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre
judecătorească. în acest sens, art. 1144 C.civ. dispune: "Compensaţia se operează de
drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta".
Compensaţia legală operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a)obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare
având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi de debitor* Astfel,
părintele debitor al obligaţiei de întreţinere nu poate opune copilului săul
compensarea unei creanţe pe care o are împotriva celuilalt părinte, căruia copilul i-a
fost încredinţat, căci titularul întreţinerii este copilul. De asemenea, creditorul unui
minor aflat sub tutelă, nu poate opune compensaţia tutorelui, deoarece creanţele nu
sunt reciproce între aceleaşi persoane.
Fidejusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei debitorului a cărui
datorie o garantează, în schimb, debitorul nu poate opune compensaţia creanţei
fidejusorului împotriva creditorului său;
b) obligaţiile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri
fungibile de aceeaşi natură (art. 1145 C.civ.). Compensaţia legală nu este posibilă
când obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie
diferită, cum ar fi grâul şi porumbul. Prin efectul compensaţiei, părţile trebuie puse în
aceeaşi situaţie în care s-ar află dacă prestaţiile reciproce ar fi fost executate efectiv.
Totuşi, art. 1145 alin.2 C.civ. admite, prin excepţie, compensarea unei obligaţii de a
da o sumă de bani cu obligaţia de a preda o cantitate de fructe, dacă sunt evaluate la
prepţul pieţii;
c)creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică neîndoielnice, determinate în
întinderea lor şi să poată fi cerută executarea. Acordarea în favoarea uneia din părţi a
 66

unui termen de graţie de către instanţa de judecată, nu amână exigibilitatea creanţei

şi deci nu împiedică opunerea compensaţiei legale; el constituie doar o favoare
acordată debitorului care urmează să dobândească mijloace pentru a-şi plăti datoria.
Deci dacă devine creditor al creditorului sau rezultă câ are mijloace de plată.
Compensaţia constituie pentru cel în cauză mijlocul de plată cel mai adecvat.
Potrivit art. 1144 C.civ., compensaţia legală operează de plin drept, în puterea
legii. Prin urmare, operează automat. Totuşi ea nu poate opera împotriva voinţei
părţilor. Această constatare rezultă, printre altele, din prevederea art. 1149 C.civ.
care dispune ca, atunci când s-a făcut o cesiune de creanţă, debitorul cedat care a
acceptat-o nu mai poate opune cesionarului compensaţia ce ar fi putut s-o opună
cedentului. Prin acceptarea cesiunii, se prezumă că a renunţat la compensaţie.
Pe cale de consecinţă, părţile pot renunţa la compensaţie. Renunţarea poate
avea loc expres sau tacit. Aşa, de pildă, un debitor care plăteşte datoria fără a opune
compensaţia se consideră că a renunţat la aceasta.
Art. 1147 C.civ. prevede că totuşi compensaţia nu operează în
următoarele cazuri:
- când una din creanţe este insesizabilă, cum ar fi pensia de întreţinere;
- când creanţa constă în dreptul de a cere restituirea unor bunuri fungibile
date în depozit neregulat, depozitarul nu poate opune deponentului compensaţia
obligaţiei de restituire a bunurilor cu obligaţia deponentului de a-i plăti cheltuielile de
conservare şi alte cheltuieli ocazionate de depozit;
- cel care a spoliat pe altul nu poate opune compensaţia obligaţiei de restituire
a bunurilor însuşite ilicit cu obligaţie, faţă de el, a celui care a fost victima spolierii.
Aşa de pildă, victimei unui furt nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care
o are faţă de autorul acelui furt.
Şi în sfârşit, debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului
popritor compensaţia datoriei sale cu cea a debitorului poprit.
3. Compensaţia convenţională. Prin compensaţia convenţională înţelegem
acea compensaţie care operează prin acordul de voinţă al pârtilor. Se recurge la
această compensaţie atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale şi
părţile au interes, totuşi, să stingă anumite obligaţii
reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată
reciprocă.
4. Compensaţia judiciară. Compensaţia judiciară operează în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă. Pentru pronunţarea ei, nu este necesară
întrunirea condiţiilor prevăzute la compensaţia legală. Instanţele de judecată
procedează în acest fel atunci când, într-un proces, pârâtul formulează,prin cerere
reconvenţionalâ, pretenţii proprii împotriva reclamantului. Dacă pretentiile reciproce
au fost dovedite, instanţa de judecată procedează, adeseori, compensarea lor şi obligă
la executare doar pe debitorul celei mai mari datorii pentru a plăti diferenţa de datorie
care a rămas după compensare.
5. Efectele compensaţiei. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, npensaţia produce
următoarele efecte:
a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa obligaţiei care valoarea
cea mai mică (art.l 144 c.civ.);
 67

b) compensaţia operează ca o plată dublă şi de aceea stinge implicit şi garanţiile

şi acesoriile obligaţiei principale;
c) când între părţile compensaţiei exista două sau mai multe datorii reciproce şi
compensabile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii (art. 1151 iv.).
In cazul compensaţiei convenţionale şi a celei judiciare, aceste efecte se produc
de la data când s-a încheiat convenţia privitoare la compensaţie sau, în funcţie de
situaţie, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin a fost dispusă de
instanţa competentă.

Darea în plată

6.Definiţie. Darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaţiilor constă în acceptarea
de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care
debitorul era obligat iniţial să o execute. Aşadar, darea în plată se poate face numai cu
consimţământul creditorului, el neputând fi ţinut să primească un alt lucru decât cel
ce i se datoreazâ, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare
100 C.civ.).
Acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, pentru a fi vorba de o dare
în plată, trebuie să fie concomitentă cu plata. Dacă acordul lui a intervenit, la
propunerea debitorului, înainte de momentul executării, nu mai suntem în prezenţa
dării în plată. In acest caz se realizează novaţia prin schimbare de obiect.
7.Efecte. Din cele arătate, rezultă că darea în plată operează ca o variantată a
plăţii şi deci, în principiu, produce aceleaşi efecte, stingând obligaţia cu toate
garanţiile şi accesoriile ei. Dacă prestaţia iniţială a avut o valoare mai decât prestaţia
executată, debitorul este obligat să plătească o sultă, altfel operaţia ar putea fi
considerată o liberalitate, adică o iertare parţială de datorie, cu titlu gratuit.
Atunci când prestaţia iniţială a constat în plata unei sume de bani, iar
creditorul acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o vânzare—
cumpărare. Totuşi, darea în plată se deosebeşte de vânzare prin următoarele:
a) vânzarea-cumpărarea se face la un preţ, care este întotdeauna o sumă de
bani; darea în plată se poate efectua fără existenţa unui preţ, când, de pildă, o
obligaţie de a face este stinsă prin plata unui lucru;
b) vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect bunuri viitoare; în schimb, darea
în plată nu poate opera fără transferul proprietăţii şi predarea lucrului concomitent cu
acceptarea de către creditor a înlocuirii prestaţiei iniţiale. Or, transferul proprietăţii şi
predarea bunurilor viitoare poate avea loc numai la o dată ulterioară, pe măsura
realizării lor.
Pentru valabilitatea ei, darea în plată trebuie să îndeplinească şi condiţiile
generale de valabilitate a oricăei plăţi. De asemenea, atunci când se înfăţişează ca o
vânzare-cumpărare, este supusă aceloraşi cerinţe legale şi condiţiilor de validitate ca
şi vânzarea, în funcţie de regimul juridic al bunului dat în plată.

§ 5. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor

 68

14. Noţiune. Obligaţia se stinge datorită faptului că debitorul este în

imposibilitate absoluta de executare a prestaţiei pe care o datorează, din cauza de
forţă majoră.

Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată expres în art. 11 fl

C.civ.
15. Domeniu de aplicare. Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu
obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat,
precum şi obligaţiilor de a face care implică un fapt personal al debitorului.
Imposibilitatea fortuită de executare nu este incidenţă în materii obligaţiilor de a
da sau preda bunuri generice, deoarece "genera non pereunt", De asemenea, nu se
sting, din acesta cauză nici obligaţiile de a face, altele decâl acelea care au ca obiect
un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fl executate oricând prin altul.
De la principiul stingerii obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da sau
preda un bun individual determinat pentru imposibilitate fortuită de excutare există
următoarele excepţii:
a) obligaţia nu se stinge dacă în momentul pieirii lucrului din cauză de forţă
majoră debitorul era deja pus în întârziere, afară numai dacă debitorul va dovedi că
lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul când i l-ar fi transmis sau predat.
b) obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pe nedrept nu se sting dacă
bunul a pierit din cauză de forţă majoră, debitorul urmând a o executa prin
echivalent.
16. Efecte. Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu
garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor ipoteze când debitorul şi-a asumat
expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.
Menţionăm că, dacă imposibilitatea fortuită de executare se referă la o
obligaţie născută dintr-un contract sinalagmatic se pune şi problema suportării
riscurilor contractuale. Această problemă am analizat-o atunci când am abordat
regulile speciale aplicabile efectelor contractului sinalagmatic.
GARANŢIILE PERSONALE.

FIDEJUSIUNEA

1. N OŢIUNE . R EGLEMENTARE . Fidejusiunea este singura garanţie personala reglementată

în Codul civil român. Termenul de fidejusiune este utilizat alternativ cu termenul de
"cauţiune". Cuvântul "cauţiune" este de lână. In dreptul roman, termenul "cautio"
avea un sens larg şi îns< iu lenta (cavere) sau precauţiune (canturn). în dreptul
romanesc, înc.i i jputurile sale, fidejusiunea a fost cunoscută sub denumirea de
chezăşie50.
Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o terţă persoana numita
fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să plătească debitorului dacă
acesta nu o va face el însuşi la scadenţă51. Aşadar, fidejusiunea constă într-o legătură
juridica accesorie, subsidiară şi personală născuta intre creditor şi debitor, care
conferă creditorului dreptul de a pretinde plata datoriei de la fidejusor, atunci când
debitorul nu o face sau este insolvabil. Creditorul are astfel, garantată realizarea
 69

creanţei prin două gajuri generale: pătrimoniul debitorului şi patrimoniul

fidejusorului.
Fidejusiunea este reglementată în art. 1652 - 1684 C.civ.
Aşa cum rezultă din definiţie, fidejusiunea este întotdeauna de naturi
contractuală. Ea nu poate avea izvor extracontractual. Cu toate acestea, textele ului
civil, art. 1675 - 1678, vorbesc despre fidejusiunea legală şi fidejusiunea
judecătorească. De aceea, în literatura de specialitate se consideră că fidejusiune
este de trei feluri:
a) convenţională, când părţile raportului de obligaţii, debitorul si creditorul,
stabilesc că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce angajamentul
unui fidejusor sau garant;
b) legală, atunci când un text de lege prevede expres că debitorul este obligat să
aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor pe care le are faţă de
cealaltă parte. Asfel: art.718 C.civ. prevede că moştenitorul care a acceptat succesiunea
sub beneficiu de inventar poate fi obligat "să dea cauţiune . pentru preţul mişcătoarelor
cuprinse în inventar şi pentru porţiunea imobilelor nedelegatâ creditorilor ipotecii";
art.541 C.civ. dispune că uzufructuarul este obligat să dea cauţiune că se va folosi de
lucrul respectiv ca un bun parinte de familie; conform art. 1364 C.civ., în cazul în care
cumpărătorul unui bun este tulburat sau are să se teama că va fi tulburat printr-o
acţiune în revendicare sau ipotecară poate suspenda plata preţului până în momentul
când vanzatorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune, în afară de situaţia
cand a stipulat că plata se va face chiar în caz de tulburare. Obligaţia de a da este
reglementată şi în alte acte normative. Art. 10 din Legea nr.22/1969 privind angajarea
gestionarilor instituie obligaţia gestionarilor încadraţi la regiile autonome şi instituţiile de
stat de a aduce un fidejusor pentru a garanta repararea pagubelor pe care le-ar putea
cauza în această calitate;
c) judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o cauţiune este impusa de către
instanţa de judecată. Astfel, potrivit Codului de procedură civilă, instanta de judecată are
această posibilitate în mai multe situaţii; pentru incuviinţarea unei execuţii vremelnice
(art.279); pentru suspendarea executării unei hotărâri definitive supusă revizuirii (art.325)
sau recursului (art.300).
Indiferent de felul ei, fidejusiunea rezultă întotdeauna dintr-un contract intervenit între
fidejusor şi creditor, chiar dacă obligaţia debitorului de a da o cauţiune este impusă de lege
sau de instanţa de judecată. Totuşi, distincţia dintre fidejusiunea convenţională, legală şi
judecătorească prezintă însemnătate practică.
Astfel:
a)art.1677 C.civ. prevede că în cazul fidejusiunii judecătoreşti, fidejusorul nu poate
invoca excepţia beneficiului de discuţie;
b)art.1676 C.civ. dispune că, în cazul fidejusiunii legale şi a celei Judecătoreşti,
fidejusorul se poate elibera dacă va da creditorului un amanet sau o alta asigurare
suficientă pentru garantarea realizării creanţei. O astfel de posibilitate nu există în cazul
fidejusiunii convenţionale.
2. Caracterele fidejusiunii. In analiza caracterelor fidejusiunii trebuie să avem
în vedere că, în toate cazurile, ea are o natură contractuală. Contractul de fidejusiune
are următoarele caractere juridice:
a)este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul acord de
voinţă realizat între fidejusor şi creditor. Forma scrisă este necesară numai pentru
proba contractului. în schimb, fidejusiunea trebuie să fie expresa şi nu poate li extinsa
peste limitele stabilite în contract (art.1656);
 70

b)este un contract esentialnienle unilateral, în sensul că dă naştere la obligaţii

numai in sarcina fidejusorului . Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitorul a
cărui datorie o garantează nu izvorăsc din contractul de fidejusiune;
c) este un contract cu titlu gratuit deoarece, în schimbul obligaţiei sale,
fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent de la creditorul cu care
contractează;
d) este un contract accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează o
obligaţie principală: obligaţia debitorului faţă de creditor. Obligaţia debitorului poate
fi contractuală sau extracontractuală. Obligaţia principală trebuie să fie valabilă.
Totuşi pot fi garantate prin fidejusiune şi obligaţiile anulabile în virtutea excepţii
personale a debitorului, cum ar fi minoritatea. Din caracterul accesoriu al
fidejusiunii decurg următoarele consecinţe:
- fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale, potrivit principiului accesorium
sequitur principale;
- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât datoria debitorului. In schimb,
nimic nu se opune ca fidejusiunea să privească numai o parte din datoria principală
sau să fie contractată în condiţii mai uşoare. Fidejusiunea care depaeşte limitele
datoriei principale nu este lovită de nulitate; art.1654 alin.3 . dispune că fidejusiunea
este valabilă numai până la concurenţa obligaţiei principale;
- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate
accesoriile datoriei şi la cheltuielile necesare introducerii cererii de chemare în
judecată şi la cele ocazionate de procedura urmăririi silite.-
In literatura de specialitate s-a arătat că fidejusiunea este de strictă interpretare.
Ea se interpretează restrictiv, întotdeauna, în favoarea fidejusorului.
3. Condiţiile privind persoana fidejuşorului. Pentru valabilitatea contractului
de fidejusiune, art. 1659-1660 C.civ. prevăd că fidejusorul trebuie să indeplinească
următoarele condiţii:
a) fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Potrivit art. 129 i., tutorele nu
poate garanta obligaţia altuia în numele minorului sau interzisului. De asemenea,
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi fidejusor, chiar dacă ar avea
încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare;
b) fidejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică "să posede avere indestul,
spre a garanta o obligaţie". Art. 1660 C.civ. prevede că, în aprecierea solvabilităţii
unui garant se vor avea în vedere numai imobilele ce pot fi ipotecate si acelea care
se află la o distanţă nu prea mare pentru a putea fi uşor de urmărit.Fac excepţie de
la aceasta regulă fidejusiunile care însoţesc o datorie mică sau o obligaţie
comercială;
c) fidejusorul să aibă domiciliu! în raza de competenţă teritorială a tribunalului în
care trebuie să fie executată obligaţia.
Dacă fidejusorul devine între timp insolvabil, el este obligat să aducă un alt
fidejusor. Regula nu se aplică atunci când fidejusorul adus de debitorul principal este
o persoana anume stabilită de către creditor (art. 1661 C.civ.).
4. Efectele fidejusiunii. Efectele fidejusiunii sunt reglementate în Codul civil
astfel; în raporturile dintre creditor şi fidejusor; în raporturile dintre fidejusor şi
debitorul a cărui datorie o garantează; în raporturile dintre cofidejusori.
 71

A. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi creditor Aceste efecte izvorăsc

direct şi nemijlocit din contractul de fidejusiune. Obligaţia fidejusorului are caracter
accesoriu şi subsidiar. Cu toate că este distinctă de obligaţia principală, ea este totuşi
condiţionată de aceasta. Legătura care există între cele două obligaţii explică
efectele ce se produc în raporturile dintre fidejusor şi creditor56.
In cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul are
dreptul de a cere plata direct de la fidejusor. Creditorul poate urmări pe fidejusor,
chiar înainte de a fi urmărit pe debitorul principal (art. 1663 C.civ.).
Datorită caracterului accesoriu al obligaţiei sale, fidejusorul poate opune
creditorului toate excepţiile personale, precum şi două excepţii specifice: beneficiul
de discuţie şi beneficiul de diviziune.
Beneficiul de discuţie constă în facultatea fidejusorului de a cere
creditorului, care a pornit urmărirea împotriva sa, să-l urmărească mai întâi pe
debitorul principal, şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să-l
urmărească şi pe el (art 1662 C.civ.). Pentru admiterea acestei excepţii, art. 1663-
1665 C.civ. prevăd că trebuie întrunite următoarele condiţii:
a) excepţia să fie invocată de fidejusor înainte de a intra în faza
dezbaterii în fond a cauzei (art. 1663);

b)fidejusorul să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite şi să

avanseze creditorului cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri. Bunurile
arătate trebuie să fie situate în raza teritorială a tribunalului în care urmează să se
facă plata. Nu se iau în considerare bunurile litigioase, bunurile ipotecate şi acelea
care nu mai sunt în posesia debitorului (art. 1664 C.civ.). Rezultă că fidejusorul îşi
asumă riscurile discuţiunii; dacă bunurile debitorului nu acoperă creanţa, el va
suporta cheltuielile urmăririi şi eventualele daune cauazate creditorului.
Invocarea beneficiului de discuţie produce efect dilatoriu, suspendând urmărirea
fidejusorului până la cunoaşterea rezultatelor urmăririi debitorului. Daca creditorul îşi
realizează creanţa din urmărirea bunurilor debitorului, obligaţia accesorie a
fidejusorului se stinge. Atunci când creanţa a fost realizata numai parţial, fidejusorul
rămâne obligat pentu diferenţă. Dacă debitorul a devenit insolvabil, urmărirea
fidejusorului încetează a mai fi suspendată şi îşi reia cursul.
Beneficiul de discuţie nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau
dacă s-a obligat în solidar cu debitorul. Atunci când s-a obligat în solidar se aplică
regulile de la solidaritatea pasivă (art. 1662 C.civ.). De asemenea, art. 1677 v.
prevede că fidejusorul judecătoresc nu poate invoca beneficiul de discuţie.
Beneficiul de diviziune este a doua excepţie pe care o poate invoca fidejusorul.
Problema se pune numai în ipoteza când doi sau mai mulţi fidejusori garantează
aceeaşi datorie. Beneficiul de diviziune poate fi invocat numai în raporturile dintre
fiecare fidejusor şi creditor. El nu operează în raporurile dintre cofidejusori.
In cazul pluralităţii de fidejusori, art. 1666 C.civ. prevede expres că fiecare este
ţinut pentru întreaga datorie, ca şi cum ar fi singurul fidejusor. Deci, creditorul poate
urmări pe oricare cofidejusor pentru întreaga datorie. Totuşi 1667 C.civ.
prevede că fiecare cofidejusor poate invoca beneficiul de diviziune, adică are dreptul
de a cere creditorului să-şi dividâ urmărirea şi s-o reduca în mod proporţional.
Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este o facultate a fidejusorului faţă de
care a început urmărirea. Instanţa nu o poate ridica din oficiu.
 72

Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea principiului raspunderii

fiecărui cofidejusor pentru întreaga datorie. Art. 1667 alin.2 C.civ. prevede că
insolvabilitatea unuia dintre cofidejusori va fi suportată de ceilalţi, în afara de două
cazuri de excepţie:
- când creditorul a divizat urmărirea prin voinţa sa, considerându-se că a
renunţat la dreptul de a cere plata întregii datorii de la un singur cofidejusor 1668
C.civ.);
- când unul sau toţi ceilalţi cofidejusori au devenit insolvabili după ce fidejusorul
faţă de care a început urmărirea a invocat beneficiul de diviziune ,1667 alin.2 C.civ.).

Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de fidejusorul care a renunţat la el

(ari. 1667 alin.l C.civ.) sau atunci când în contract s-a prevăzut expres
s o l i d a r i t a t e a cofidejusorilor.
Fidejusorul poate opune creditorului şi excepţiile inerente datoriei. Intra in acesta
categorie: excepţia prescripţiei extinctive; nulitatea absolută a obligatiei principale
pentru cauza imorală sau ilicită etc. In schimb, fidejusorul nu poate invoca excepţiile
personale ale debitorului, cum ar fi nulitatea relativă a obligaţiei pnncipale pentru
vicii de consimţământ sau pentru incapacitate de exerciţiu.
B. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi debitorul principal (art. 1669-
1673 C.civ.). In ipoteza în care fidejusorul a plătit datoria debitorului el are drept de
regres împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate i . iii 1169
C.civ.). Regresul fidejusorului împotriva debitorului nu are izvor contractual. El se
întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit datoria altuia. In acest scop, fidejusorul
are la îndemână două acţiuni: o acţiune personală, inlemeiată pe mandat sau
gestiunea de afaceri, şi acţiunea subrogatorie, în locul creditorului plătit.
Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri, după
cum fidejusorul s-a obligat să garanteze executarea obligaţiei la cererea debitorului
sau a făcut-o din proprie iniţiativă, fără ştirea debitorului. Această acţiune prezintă
interes în cazul când creanţa garantată nu este purtătoare de dobânzi. Exercitând
acţiunea personală, fidejusorul are dreptul de a pretinde de la debitor şi plata
dobânzilor legale la suma plătită creditorului. El nu poate cere debitorului cheltuielile
şi eventualele daune pe care le-a suferit datorită urmăririi efectuată de creditor. De
asemenea, acţiunea personală prezintă avantajul că termenul de prescripţie curge
din momentul în care fidejusorul a făcut plata către creditor.
Fidejusorul poate să exercite dreptul de regres şi printr-o acţiune
subrogatorie. Temeiul acestei acţiuni este dispoziţia art. 1108 pct.3 unde se
prevede că cel ce a plătit datoria altuia este subrogat ex lege în drepturile
creditorului. De asemenea, conform art 1670 C.civ.: "cauţionatorul ce a plătit
dobânda intră în dreptul ce avea creditorul contra datornicului". Acţiunea
subrogatorie prezintă avantajul că fidejusorul, prin subrogare, beneficiază de toate
garanţiile care aparţineau creditorului plătit, cum ar fi un privilegiu. De asemenea, în
cazul în care fidejusorul a plătit una sau aceeaşi datorie a doi sau mai mulţi
codebitori solidari, recurgând la acţiunea subrogatorie, are drept de regres împotriva
 73

"fiecăruia din ei pentru repetiţiunea sumei totale ce a plătit"1.1671 C.civ.). Aşadar,

solidaritatea debitorilor se menţine şi în raporturile lor cu fidejusorul.
Fidejusorul pierde dreptul la orice acţiune în regres împotiva
debitorului următoarele două cazuri:
- dacă a plătit fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi încunoştiinţat în prealabil pe
debitor şi acesta dovedeşe că ar fi avut mijloacele pe care să le opună creditorului:
plata, compensata, prescripţa etc;
- dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata şi acesta plăteşte datoria a
doua oară. In acest caz fidejusorul poate pretinde creditorului să-i restituie plata
facuta pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
C Efectele fidejusiunii între cofidejusori. Aceste efecte sunt reglementate în
art. 1674 C.civ. Potrivit acestui text de lege, când mai multe persoane au garantat
pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul care a plătit
singur datoria are drept de regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce
priveşte pe fiecare. Fidejusorul poate alege intre o acţiune personală, pe temeiul
gestiunii de afaceri, şi acţiunea subrogatorie cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia.
Acţiunea în regres este divizibilă.
Menţionăm însă, că dreptul de regres împotriva celorlalţi fidejusori, conform art.
1674 alin.2 C.civil, poate fi exercitat numai în cazurile prevăzute de 1673, cum sunt:
când fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de catre creditor; când
debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate; când debitorul s-a îndatorat
să-l libereze de garanţie într-un anumit termen şi acest termen a expirat; când
datoria principală a ajuns la scadenţă etc. In toate celelalte cazuri, cofidejusorul
plătitor are drept de regres numai împotriva debitorului principal.
5. Stingerea fidejusiunii. Fidejusiunea se poate stinge pe cale indirectă sau
directă.
Fidejusiunea se stinge indirect ca efect al stingerii obligaţiei principale prin plata
făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de lege: compensaţia intre creanţele
reciproce ale debitorului şi creditorului; confuziunea între patrimoniul debitorului şi
creditorului; remiterea de datorie a debitorului; darea in plată etc. (art. 1679 C.civ.).
IPOTECA

7. Noţiune. Reglementare. Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca

obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fără deposedare, care
conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla
şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui bun. Ipoteca este
o garanţie reală imobiliară. Art. 1746 C.civ. prevede: "Ipoteca este un drept real asupra
imobilelor afectate la plata unei obligaţii".
Ipoteca este reglementată în art.1746-1814 C.civ. Aceste reglementări au fost
împrumutate, în bună parte, de către autorii Codului civil român, dintr-o lege belgiană din
1851, prin care s-a realizat o importantă reformă a sistemului ipotecar61.
Ipoteca, mijloc de garantare a obligaţiilor, prezintă mai multe avantaje. Bunul
ipotecat rămâne în posesia debitorului sau a terţului care a constituit-o şi care exercită toate
 74

atributele dreptului de proprietate, în plenitudinea lor. De asemenea, asupra aceluiaşi imobil

pot fi constituite mai multe ipoteci succesive.
După izvorul şi, ipoteca este de două feluri: convenţională şi legala Ipoteca este
convenţională atunci când ia naştere dintr-un contract încheiat între creditor şi
proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau un terţ.
Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a
legii (art. 1749 alin.l C.civ.).
8. Caracterele generale ale ipotecii. Ipoteca este un drept real, accesoriu,
imobiliar, indivizibil şi specializat. RAGGI
a)Ipoteca este un drept real asupra unui imobil care conferă titularului două atribute:
atributul de urmărire şi atributul de preferinţă. El nu face te din categoria
dezmembrămintelor proprietăţii, deoarece nu presupune prinderea unor atribute din
conţinutul dreptului de proprietate cum ar fi posesia şi folosinţa; creditorul nu are
atributele de posesie şi folosinţă.
b)Ipoteca este un drept accesoriu, pentru motivul că însoţeşte si garanteaza un
drept principal, care este dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. Aşadar,
existenţa dreptului de ipotecă depinde de existenţa dreptului de creanţă. Dreptul de
ipoteca urmează soarta dreptului principal conform principiului "accesorium sequitur
principale". Creanţa garantată poate fi supusă condiţii suspensive sau poate fi o
creanţă eventuală. Chiar dacă însoţeşte o creanţă sub condiţie sau eventuală, ipoteca
poate fi înscrisă în registrul de inscripţii sau cartea funciară pentru a avea rang
prioritar atunci când se va realiza condiţia sau creanţa va deveni actuală.
Aşadar, desfiinţarea sau stingerea obligaţiei principale are că efect desfiinţarea
ori stingerea ipotecii. Sunt totuşi cazuri când ipoteca poate supravieţui obligaţiei,
(novaţia - art. 1134 C.civ.) şi cazuri când obligaţia supravieţuieşte ipotecii (purga -
art. 1827; prescripţia art. 1800; compensaţia -153 şi darea în plată art. 1100 C.civ.).
De asemenea, transmiterea creanţei atrage după sine şi transmiterea ipotecii.
In literatura de specialitate s-a pus problema dacă ipoteca poate sau nu fi
transmisă separat sau fără creanţa pe care o garantează în scopul de a garanta o altă
creanţă. Au fost avansate trei soluţii. într-o primă opinie se sustine că ipoteca nu se
poate separa de creanţă. Intr-o altă opinie, ipoteca se
separa de creanţa pe care o garantează pentru a garanta o altă creanţă. Şi i n
ifârşit,unii autori au considerat ca separarea este posibila numai în cazul ipotecii
convenţionale.
In ce ne priveşte, împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia ipoteca se poate
transmite separat şi independent de creanţa garantată prin cesiune şi prin
.....renunţare.
Cesiunea ipotecii se poate face în folosul unui alt creditor sau chiar în profitul
dobânditorului imobilului ipotecat. Cesiunea poate fi totală sau partiala. Cesiunea
totală se face în favoarea altui creditor ipotecar sau a unui creditor chirografar.
Cesiunea parţială poate fi asupra rangului sau asupra faptului de urmărire. Cesiunea
rangului se realizează numai atunci când se face in favoarea unui alt creditor ipotecar
a cărui ipoteca are un rang inferior.
Cesiunea dreptului de urmărire nu are utilitate pentru cesionar, deoarece dreptul de
preferinţă rămâne cedentului.
Transmisiunea prin renunţare are loc, de regulă, în favoarea dobânditorului
imobilului ipotecat şi foarte rar, în favoarea altui creditor. Şi renunţarea poate fi
 75

totală şi parţială. Renunţarea totală, adică la atributul de urmărire şi atributul de

preferinţă, se face în favoarea unui creditor ipotecar sau a dobânditorului imobilului
ipotecat, dacă nu există şi alţi creditori ipotecari; ea e s t e , în realitate, o cesiune de
ipotecă.
Renunţarea parţială poate să aibă că obiect fie dreptul de urmărire, fie dreptul
de preferinţă. Renunţarea la dreptul de urmărire se face în beneficiul dobânditorului
imobilului ipotecat, creditorul ipotecar păstrând doar dreptul de preferinţă asupra
preţului imobilului îmstrăinat de debitor. Renunţarea Ia dreptul de preferinţă nu are nici
o aplicaţie practică, pentru motivul că creditorul păstrează dreptul de urmărire. O
asemenea renunţare are utilitate practică dacă se realizează după renunţarea Ia
dreptul de urmărire.
c) Ipoteca este o garanţie imobiliară, deoarece are ca obiect numai bunuri
imobile (art. 1751 C.civ.). Imobilele trebuie să se afle în circuitul civil.
d)Ipoteca este indivizibilă (art. 1746 alin.2 C.civ.). Prin indivizibilitatea ipotecii
se înţelege că imobilul este afectat în întregime pentru garantarea creanţei în
totalitatea sa. Dacă mai multe imobile sunt ipotecate pentru garantarea unei singure
datorii, fiecare imobil garantează întreaga datorie. Opţiunea urmăririi uneia sau
altuia dintre imobile revine creditorului.
Indivizibilitatea prezintă o mare importanţă pentru creditor. Astfel, în cazul morţii
debitorului, deşi datoria se divide între moştenitori, ipoteca rămâne indivizibilă.
Creditorul va putea urmări pe acela dintre moştenitori căruia i - a r e v e n i t imobilul
prin împărţeală. Dimpotrivă, dacă imobilul rămâne in indiviziune, creditorul poate
urmări pe fiecare copărtaş pentru întreaga datorie, asemenea, atunci când creanţa
este parţial plătită, creditorul păstrează dreptul de ipotecă asupra intregului imobil
până i se plăteşte şi diferenţa neachitată da e debitor.
Indivizibilitatea este de esenţa ipotecii, dar nu este de natura ei. Inseamnă ca
creditorul poate renunţa la acest beneficiu conferit de lege.
e) Ipoteca este o garanţie specializată. Prin principiul specializării ipotecii
înţelegem că ipoteca poate fi constituită numai asupra unui imobil sau a unor imobile
individual determinate şi, totodată, pentru garantarea unei datorii a carei valori este,
de asemenea, determinată (art. 1774 şi art 1776 C.civ). Legiuitorul român nu a
împrumutat textele din Codul civil francez, în care se prevede că ipotecile legale sunt
generale, asupra tuturor imobilelor, prezente şi viitoare, ale celui care a constituit
ipoteca şi garantează toate datoriile debitorului de acelaşi creditor. Reglementarea,
sub acest aspect, a ipotecii în Codul civil roman este superioară. Nu se pot constitui
ipoteci generale asupra tuturor imobilelor unei persoane sau pentru garantarea
tuturor datoriilor debitorului.
9. Ipoteca convenţională. Potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ipoteca convenţională
este aceea care ia naştere din convenţia părţilor, cu respectarea formelor prevăzute
de lege. Pentru valabilitatea contractului de ipotecă este necesară întrunirea unor
condiţii speciale de fond şi de formă.
Codul civil prevede obligativitatea respectării a două condiţii de fond: cel constituie
ipoteca trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie proprietarul
actual al bunului imobil.
 76

Condiţia capacităţii depline de exerciţiu este prevăzută de art. 1769 C.civ.

Ocrotitorul legal al unei persoane lipsită de capacitate de exerciţiu deplină nu poate
garanta datoriile altuia cu un imobil al minorului (art. 1771 C.civ. şi 19 alin.l C.fam.).
Ipotecarea unui imobil al minorului este posibilă, cu incuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, numai pentru garantarea unei obligaţii proprii a acestuia (art. 129
alin.2 C.fam.).
Cel care constituie ipoteca trebuie să fie proprietarul actual al imobilului. In cazul în
care nu are această calitate, ipoteca este lovită de nulitate. Pe cale de consecinta ,
art. 1775 C.civ. prevede că bunurile viitoare nu pot fi obiectul unei ipoteci.In ce
priveşte condiţiile de formă, art. 1772 C.civ. dispune că ipoteca conventionala este
valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Aşadar, ipoteca este un
contract solemn. Forma autentică este cerută ad validitatem. Nu este necesar că
ipoteca să fe constituită prin acelaşi înscris din care rezultă şi obligaţia principală.
Obligaţia garantată nu trebuie, de regulă, să fie constatată printr-un înscris autentic.

10. Ipoteca legală. în categoria ipotecilor legale pot fi incluse două categorii
de ipoteci: ipoteca legală propriu-zisă şi ipoteca convenţională a cărei obligaţie de
constituire rezultă din lege.
A. Ipotecile legale propriu-zise sunt acele ipoteci care se constituie ex lege,
fără a fi necesară încheierea unui contract de ipotecă. Art. 1753 C.civ. reglementează
trei cazuri de ipoteci legale: ipoteca femeii măritate asupra imobilelor
bărbatului; ipoteca minorilor şi interzişilor asupra bunurilor tutorelui şi
ipoteca statului asupra bunurilor mânuitorilor de valori ale statului,
unităţilor administrativ teritoriale şi instituţiilor publice.
In urma modificărilor legislative intervenite în cursul anilor, primele două
ipoteci legale au dispărut. Astfel, dispoziţiile art. 1753 pct.l şi pct.2 C.civ. au fost
abrogate prin art.49 şi respectiv art.20 din Decretul nr.32/1954. A rămas în vigoare
numai prevederea pct.3 din acelaşi articol care reglementează ipoteca statului
asupra bunurilor mânuitorilor de valori.
La aceasta ipotecă legală propriu-zisă se mai adaugă:
a) ipoteca legală a legatarilor cu titlu particular ai unor sume de bani
sau lucruri fungibile asupra imobilelor succesorale, prevăzută de art.902 alin.2
C.civ.; dacă legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi reale asupra unor bunuri
de altă natură, dreptul legatarului va putea fi realizat pe calea acţiunii în revendicare.
Această ipotecă grevează numai bunurile succesorale. Aşadar, legatarii pot urmări
pentru întreaga creanţă pe moştenitorul care dobândeşte imobilul succesoral, chiar
dacă datoria transmisă prin moştenire se divide proporţional între mai mulţi
moştenitori. Ipoteca legatarilor cu titlu particular îor sume de bani sau lucruri
fungibile nu este opozabilă creditorii succesiunii, ci doar moştenitorilor şi creditorilor
acestora;
b) ipoteca legală prevăzută de Decretul-Lege nr.61/1990™. Art. 12 dl est act
normativ prevede că, creditele acordate de Casa de Economii si Consemnaţiuni
pentru cumpărarea de locuinţe construite din fondurile statul >r fi garantate prin
constituirea unei ipoteci asupra locuinţei dobândite scrierea ipotecii se va dispune pfe
baza contractului de împrumut, la cerer isei de Economii şi Consemnaţiuni. Până la
rambursarea integrală a creditului, ;uinţa dobândită, potrivit acestui decret, nu poate
fi înstrăinată sau structurată decât cu autorizarea prealabilă a Casei de Economii şi
 77

msemnaţiuni. Aşadar, locuinţa nu este indisponibilizată, numai că dreptul de trainare

prin acte juridice între vii poate fi exercitat doar după obţinere» orizaţiei menţionate;
c) ipoteca prevăzută de Decretul nr.221/1960. Pornind de la îrpretarea care
trebuie dată, în prezent, dispoziţiilor Decretului nr.221/1960, dem că sfera lor de
aplicare se circumscrie la regiile autonome şi instituţiile' stat. Aşa fiind, art. 18 din
Decretul nr.221/1960, prevede că, în cadrul' lăririi silite pornite împotriva unor
persoane fizice, aceşti creditori sunt igaţi să ceară inscripţia ipotecară asupra
imobilelor debitorului. Şi în acest , ipoteca se constituie prin efectul legii. Creditorii nu
au altceva de făcut decât :earâ inscripţia ipotecii sau înscrierea şi în cartea funciară.
Conform art. 18 .2 din acelaşi act normativ, constituirea, ex lege, a ipoteci] este
însoţită şi de sponibilizarea imobilului ipotecat. Dreptul de ipotecă se stinge numai
prin gerea obligaţiei principale. Creditorul nu poate renunţa la ipotecă;
d)ipoteca prevăzută de Codul de procedură penală. Art. 166 C.pr.Penală
reglementează o ipotecă legală cu caracter asigurător având că obiect urile imobile
sechestrate. Organul de stat care a dispus instituirea sechestrului :e cere luarea
inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, comunicând i de pe actul prin care
această măsură a fost dispusă şi un exemplar al esului verbal de sechestru. Potrivit
art. 113 C.pr.penală, luarea inscripţiei ;care este obligatorie în trei ipoteze: când
printr-o infracţiune s-a cauzat o pagubă avutului public; când cel prejudiciat prin
infracţiune este o persoană lipsită de capacitate; când legea penală prevede, pentru
infracţiunea săvârşită,pedeapsa complementară a confiscării averii. In toate celelalte cazuri,
luarea masurii este facultativa.
B. Ipotecile convenţionale a căror constituire este prevăzută de lege. A c e s t e
ipoteci se constituie întotdeauna prin convenţia părţilor, numai că legea prevede
obligativitatea constituirii lor. Legislaţia noastră reglementeazaă o singură ipotecă de acest
fel. Astfel, Legea nr.22/1969 prevede obligaţia ce revine în anumite cazuri, celui care se
angajează în funcţia de gestionar să c o n s t i t u i e o ipotecă asupra unor bunuri imobile aflate
în proprietarea sa ori a unui terţ, pentru garantarea reparării pagubelor eventuale pe care le
va cauza c e l u i care l-a angajat. Apreciem că în urma transformărilor intervenite în
locletatea românească, prevederile Legii nr.22/1969 se aplică numai în cazul gestionarilor
angajaţi de către organele de stat, regiile autonome, societăţile l ninerciale cu capital exclusiv
sau majoritar de stat şi de instituţiile de stat.
Considerăm că ipoteca prevăzută de Legea nr.22/1969, deşi obligatorie, I U I
constituirea şi persoana respectivă neputând fi angajată ca gestionar, rămâne LOTUŞI o
ipotecă convenţională. Ea prezintă unele particularităţi faţă de ipotecile i onvenţionale
reglementate de Codul civil. Astfel:
a)contractul de ipotecă se încheie valabil în forma înscrisului sub semnătură privată;
b)prin ea se garantează o obligaţie eventuală.
Ipoteca se înscrie Ia cererea unităţii respective.
11. Publicitatea ipotecii. Ipoteca fiind un drept real imobiliar este supusă
cerinţelor de publicitate imobiliară. Publicitatea se realizează prin înscrierea ipotecii în
registrul de inscripţii sau, după caz, în cartea funciară a imobilului.
Prin înscriere, ipoteca devine opozabilă faţă de terţi. In sistemul de publicitate
imobiliară prin cărţi funciare, înscrierea ipotecii în foaia de sarcini (partea a IIl-a) are efect
constitutiv; dreptul de ipotecă este un drept tabular (art. 11 pct.4 din Legea nr.l 15/1938).
 78

Inscrierea se efectuează, de regulă, în baza contractului autentic de constituire a

ipotecii şi este ordonată printr-o încheiere notarială.In cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se
face la cererea creditorului ori mandatarului său, în virtutea titlului din care rezultă acea
ipotecă (art. 1783 C.civ.).
Data inscripţiei sau înscrierii, în cartea funciară, conferă şi rangul ipotecii (art. 1779
C.civ.). Astfel, în cazul în care asupra unui imobil s-au constituit mai multe ipoteci,
prioritatea sau rangul fiecărei ipoteci este dat de ordinea în care s-a cerut înscrierea în
registrele de publicitate, conform principiului "prior tempore potior jure". Creditorul a
cărui ipotecă are rang prioritar este îndreptăţit ca din preţul imobilului ipotecat să
fie plătit integral şl cu prioritate. Din ceea ce rămâne, urmează a fi plătiţi ceilalţi
creditori ipotecari, in ordinea rangului de preferinţă.
In cazul stingerii dreptului de ipotecă, inscripţia sau înscrierea urmează a fi
radiată. Dacă debitorul a făcut o plată parţială primită de creditor, deşi ipoteca va
greva în continuare intregul imobil, debitorul poate cere notariatului de stat sa
procedeze la reducerea inscripţiei sau înscrierii.
Procedura radierii este simetrică cu procedura înscrierii. In cazul ipotecilor
convenţionale, radierea are loc pe baza cererii comune a celor două parti. Atunci
când creditorul refuză să consimtă la radierea sau reducerea inscriptiei sau înscrierii,
debitorul se poate adresa instanţei de judecată, care, prin hotărâre, va dispune în
consecinţă.
12. Efectele ipotecii. Indiferent de izvorul ei, convenţională sau legală, ipoteca
produce aceleaşi efecte. Efectele ipotecii trebuie analizate sub trei aspecte: în raport
cu debitorul sau cel care a constituit ipoteca, în raport cu creditorul ipotecar şi în
raport cu terţii dobânditori ai imobilului ipotecat.
A. Efectele faţă de debitor. Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul
ipotecat păstrează, în principiu, toate atributele dreptului de proprietate:
posesia,folosinţa şi dispoziţia juridică. Astfel, el poate transmite dreptul de
proprietate asupra imobilului sau îl poate greva cu sarcini reale. Dreptul de
înstrăinare incetează numai în momentul înregistrării acţiunii ipotecare, când
creditorul a procedat la transcrierea comandamentului.
După transcrierea comandamentului, debitorul nu poate înstrăina şi nici inchiria
imobilul. El rămâne, de regulă, cu posesia, folosinţa şi administrarea curentă a
imobilului, în calitate de reprezentant al creditorului. Astfel, potrivit il6 C.pr.civ.,
debitorul are obligaţia, până la rămânerea definitivă a ordonantei de adjudecare, să
asigure paza imobilului, perceperea chiriilor şi altor venituri, recoltarea şi vânzarea
fructelor naturale şi industriale. In schimb, nu poate face nici o tăiere de lemne şi nici
să aducă o stricăciune imobilului, sub pedeapsa de despăgubiri. De asemenea,
art.515 C.pr.civ. prevede că, creditorii putea cere instanţei de judecată ca imobilul să
fie încredinţat spre conservare terţe persoane şi chiar obligarea debitorului să se
mute din imobil, dacă locuieste în el.
B.Efectele faţă de creditor. Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu,
fără deposedarea proprietarului. Acest drept îi conferă cele două atribute: de
urmărire şi de preferinţă. Deci, el are dreptul să urmărească imobilul in stăpânirea
oricui s-ar afla, chiar dacă debitorul l-a înstrăinat. De asemenea, are
 79

dreptul de a-şi realiza creanţa cu prioritate din preţul obţinut prin vânzarea silită a
imobilului; în ipoteza când există mai mulţi creditori ipotecari, dreptul de preferinta se
exercită în ordinea dată de rangul ipotecii fiecăruia.
Dacă imobilul ipotecat a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică art.
1718 C.civ., dreptul de preferinţă se va strămuta ca efect al subrogaţiei reale cu titlu
particular asupra despăgubirii cuvenite proprietarului. Soluţia este aceeaşi şi atunci
când imobilul a pierit sau a fost distrus; dreptul de preferinţă se va exercită asupra
indemnizaţiei de asigurare plătită de societatea de asigurări sau, după caz, asupra
despăgubirilor datorate de cel care a săvârşit fapta ilicită.
Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului, percepute sau
culese după data transcrierii comandamentului, în cadrul procedurii de executare
silită.
C. Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Această problemă se
ne numai în cazul în care, între momentul constituirii şi momentul începerii realizării
ipotecii, debitorul înstrăinează imobilul ipotecat. Dacă debitorul nu plăţeşte datoria,
creditorul poate urmări imobilul în mâna oricui s-ar afla, cerând realizarea ipotecii. Cu
alte cuvinte, el are dreptul de a cere vânzarea imobilului şi plata creanţei sale cu
preferinţă din preţul la care a fost adjudecat.
Art. 1791-1797 C.civ. prevăd atitudinea pe care o poate avea terţul dobânditor
atunci când creditorul ipotecar cere realizarea ipotecii. Astfel:
a)terţul dobânditor poate să opună creditorului unele excepţii, cum
sunt:inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea obligaţiei garantate, nulitatea
contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare, excepţia de garanţie contra
evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului de la care terţul a
dobândit imobilul cu titlu oneros.
Potrivit art. 1794 C.civ., terţul poate invoca beneficiul de discuţie, dacă î n
patrimoniul debitorului au rămas alte imobile ipotecate pentru aceeaşi
datorie. Aşadar, terţul va putea să se opună la vânzarea imobilului său, solicitând ca
în prealabil "să se discute, adică să se procedeze la urmărirea altor imobile ipotecate
în favoarea creditorului, imobile pe care debitorul nu le-a înstrăinat;
b)terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului, când se va
subroga în drepturile creditorului. El va recurge la această posibilitate în cazul în care
datoria are o valoare inferioară valorii bunului ipotecat sau când ipoteca creditorului
poartă şi asupra altor imobile ramase în patrimoniul debitorului;
c)terţul dobânditor poate să recurgă la purga. Purga se realizează prin
oferta pe care terţul dobânditor o face creditorului de a-i plăti creanţa garantată prin
ipotecă până la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul respectiv sau, dacă
l-a dobândit gratuit, până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin
expertiză. In ipoteza în care creditorul accepta oferta terţului, imobilul.este
spalat sau curăţat de sarcina ipotecii (art. 1801-1818 C.civ.);
d) terţul poate delăsa sau abandona imobilul ipotecat, pentru a fi scos
la vanzare de către creditor fără participarea sa (art. 1795-1797 C.civ.). Pe
valabilitatea delăsării trebuie îndeplinite următoarele condiţii: datoria
pentru care este urmărit imobilul să nu fie o datorie personală a
proprietarului actual; tertul sa aibă capacitate deplină de exerciţiu;
delăsarea să fie totală şi fără rezerve şi sa se facă în formele prevăzute de
 80

lege. Aceste forme constau într-o declaratie facută la grefa judecătoriei.

Judecătoria constată delăsarea printr-o încheiere şi numeşte un curator
pentru administrarea imobilului. Apoi urmează vânzarea imobilului după
regulile aplicabile la expropriere şi in contradictoriu cu acel curator.
Dacă terţul dobânditor nu adoptă una din atitudinile arătate mai sus
imobilul ipotecat va fi scos în vânzare prin licitaţie după procedura de drept
comun.
13. Transmisiunea ipotecilor. Dreptul de ipotecă poate fi transmi impreunâ cu
creanţa pe care o garantează sau chiar independent ori separat de creanţă.
Dreptul de ipotecă, fiind un drept accesoriu, el urmează soarta juridică a
creanţei pe care o însoţeşte şi garantează. Prin urmare, de regulă, se
transmite ca efect al trasmisiunii dreptului principal. Creanţa se poate
transmite universal, cu universal sau cu titlu particular. Cesiunea de
creanţă se poate face cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. In caz de cesiune
parţială, ipoteca rămâne indivizibilă, garantând creanţa în întregime.
Cesiunea creanţei trebuie notificată debitorului sau acceptată de acesta.
Pornind de la caracterul accesoriu al ipotecii, în literatura juridică mai
veche s-a discutat problema dacă transmisiunea ipotecii independent de
creanţă sau nu este posibilă. Astăzi se admite, fără rezerve, că o astfel de
transmisiune este posibilă. In sprijinul acestei soluţii se invoca prevederea
1134 C.civ. care permite ca privilegiile şi ipotecile ce garantează o creanţă
stinsâ prin novatie să fie trecute, prin voinţa părţilor, asupra noii creanţe
care se naste. Aşadar, indirect, legea admite posibilitatea desprinderii
ipotecii de obligaţia pe care o garantează. Aceasta regulă se aplică cu
valoare de principiu şi cazul altor contracte. Numai astfel se confirma
caracterul de drept real al ipotecii.

Stingerea ipotecii. Cazuri prevăzute de Codul civil. Din economia prevederilor art. 1800 C.civ.
rezultă că ipoteca se poate stinge pe cale accesorie sau indirect şi pe cale principajă sau direcţ.
Stingerea indirectă a ipotecii are loc pe cale accesorie, atunci când se stinge obligaţia pe care o
garantează. Obligaţia principală se stinge prin toate modalităţile prevăzute de lege, cum sunt: plata,
compensaţia, novafia, confuziunea, remiterea de datorie, darea în plată etc.
Stingerea directă sau pe cale principală a ipotecii are loc prin următoarele modalităţi: renunţarea
creditorului la ipotecă; purga; prescripţia extinctivă; stingerea dreptului ipotecat, in cazul ipotecării unui^
drept de uzufruct viager; pieîrea imobilului. Dintre aceste cauze de stingere a ipotecii este necesar să
explicăm renunţarea creditorului la ipotecă şi prescripţia.
Renunţarea creditorului la ipotecă este un act unilateral. Nu este necesar consimţământul
debitorului ori a terţului dobanditor al imobilului. Renunţarea creditorului la ipotecă nu se confundă cu
remiterea de datorie. Actul de renunţare este irevocabil. De asemenea, renunţarea trebuie făcută în formă
autentică. Creditorul renunţător este necesar să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
Art. 1800 pct.4 C.civ. prevede, printre cazurile de stingere directă a ipotecii, şi prescripţia. Credem
că jicest caz de stingere a ipotecii se circumscrie doar la domeniu! de aplicare a prescripţiei achizitive.
Prescripţia achizitivă poate fi invocată de către terţul dobanditor al imobilului ipotecat în condiţiile şi
termenele stabilite de dispoziţiile Codului civil în materie.
 81

DREPTUL DE RETENŢIE

21. Definiţie. Dreptul de retenţie este acel drept real care confera
creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau de predare bunului
altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea să şi de a refuza restituirea lui
până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina
lui în legătură cu lucrul respectiv De obicei creanţa retentorului constă în sumele
cheltuite cu păstrarea, întreţinerea ori cu îmbunătăţirile aduse lucrului.
Codul civil nu reglementează distinct şi cu valoare de principiu dreptul de
retenţie. In schimb, existenţa şi legitimitatea sa se spnjină pe câteva cazuri de
aplicaţie practică reglementate prin diferite texte legale. De aceea, pe baza
aplicaţiilor sale practice, dreptul de retenţie a fost recunoscut, fiind o creaţie a
literaturii de specialitate şi mai ales, a practicii judiciare.
22. Aplicaţii practice ale dreptului de retenţie. Enunţarea acestor cazuri
de aplicaţie practică a dreptului de retenţie este posibilă numai prin examinarea
textelor Codului civil şi a practicii judiciare.
Codul civil reglementează, printre altele, următoarele cazuri de aplicare
practicâ, în diferite materii, a dreptului de retenţie:
a) în materia raportului donaţiilor la succesiune, art.771 prevede:
coeredele care raportează imobilul în natură poate să reţină posesiunea până la data
efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni";
b) în cazul contractului de vânzare-cumpârare, art. 1322 dispune:
Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul si nu
are dat de vânzător un termen de plată";
c)în materia contractelor de locaţiune şi de arendă, conform art.
1444,locatarii şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării
Imobilului, înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de către cumpărător
d) în materia contractului de depozit, conform art. 1619 depozitarul poate
retine, lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor ce i se datorează de
către deponent în legătură cu depozitul;
e)art. 1910 recunoaşte un drept de retenţie în favoarea terţului dobânditor
de bună credinţă al unui lucru furat sau găsit pe care l-a cumpărat la bâlci sau la
targ, sau la o vindere publică sau la un magazin care vinde asemenea lucruri", pana
în momentul când proprietarul revendicant îi plăteşte preţul la care l-a cumpărat.
Practica judiciară a extins aplicarea dreptului de retenţie şi la alte cazuri in care
a constatat existenţa unei legături între lucrul aflat în deţinerea creditorului şi datoria
debitorului căruia îi aparţine acel lucru. Astfel:
a) gestorul de afaceri poate reţine lucrul geratului până la plata cheltuielilor
necesare şi utile făcute cu privire la acel lucru;
b) mandatarul, dacă are în stăpânire lucruri ale mandantelui, are dreptul sa le
reţină până la plata integrală a cheltuielilor făcute cu acele lucruri;
c) în cadrul acţiunilor în revendicare, posesorul pârât are dreptul de a reţine
lucrul revendicat până la deplina sa despăgubire de către proprietarul revendicant
care a câştigat procesul;
 82

d) constructorul pe terenul altuia are drept de retenţie asupra acelei

construcţii, plantaţii sau lucrări până când proprietarul terenului care invocă
accesiunea, îi plăteşte integral despăgubirile ce i se cuvin, conform art.494 C.civ.
Dreptul de retenţie nu se stinge prin înstrăinarea imobilului de către proprietar
înainte de a fi plătit despăgubirea;
e) dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune
partajate pânâ în momentul în care celalalt sot, căruia i-au fost atribuite de instanţa,
plăteşte sulta;

EFECTELE OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNI GENERALE

2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR. PLATA

3. CONDIŢIILE PLĂŢII

4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR

5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR

6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE

7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

1. NOŢIUNI GENERALE
Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul
creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului
de a pretinde şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este
obligat (art. 1073 C.civ.).
Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri
de la
debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.

Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă
sau în natură a obligaţiei.

Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în
natură nu mai este cu putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă
în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).

2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR

 83

Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care

s-a obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
Plata este executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent
de obiectul ei. În limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii.
Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligaţiei, ci poate fi
considerată un act juridic, o convenţie între cel care execută şi cel care primeşte. Ea
este un act juridic animo solvendi cu acceptul celui care primeşte plata.
Sediul materiei îl constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementează plata
ca un mijloc de stingere a obligaţiilor.
3. CONDIŢIILE PLĂŢII
Cine poate face plata.
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană
neinteresată, de debitor personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături
de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor sau cauţiunea reală) şi
chiar de un terţ neinteresat, care poate face plata fie în numele debitorului (mandat
sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizând o liberalitate).
Există însă şi excepţii de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate
face plata, şi anume în cazul obligaţiilor intuitu personae şi în cazul în care părţile au
convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor.
În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligaţii “de a da”, este
necesar ca cel care face plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată,
deci trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu şi să fie proprietarul lucrului dat în plată.
Când plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va
avea la îndemână acţiunea în revendicare.

Cui i se face plata.

Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau
împuternicitului său, sau aceluia ce este autorizat de justiţie sau de lege să
primească pentru creditor.
Deci pot primi plata: creditorul, moştenitorii creditorului, cesionarul
(care a dobândit creanţa prin cesiune), reprezentantul legal sau convenţional al
creditorului şi terţului desemnat de justiţie pentru a primi plata (ex.
creditorul popritor).
Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu.
O plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea
relativă.
Obiectul plăţii îl constituie executarea întocmai a obligaţiei asumate.
Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decât ce i se datorează,
chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate
însă accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar în acest caz obligaţia nu se mai
stinge prin plată, ci prin dare în plată.
Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în
momentul predării. Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în
întârziere. În ce priveşte bunurile de gen, se aplică regula genera non pereunt. Dacă
 84

calitatea nu e stabilită prin convenţia părţilor, bunurile trebuie să fie de o calitate

mijlocie.

Principiul indivizibilităţii plăţii.

Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se
poate elibera decât plătind tot ce datorează deodată.
Există însă şi unele excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii, şi anume
dacă:
a) prin convenţia părţilor se stabileşte că obligaţia este divizibilă, pentru că
regula indivizibilităţii este supletivă, nu imperativă;
b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori;
c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie;
d) când în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori;
e) când instanţa acordă debitorului termen de graţie.
Data plăţii.
Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă.
Trebuie totuşi făcută distincţie între obligaţiile cu executare imediată (pure şi
simple) şi obligaţiile cu termen.
La obligaţiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul naşterii
raportului juridic obligaţional, chiar atunci ea devine exigibilă.
Dacă obligaţia este cu termen, plata exte exigibilă la termenul stabilit de părţi;
creditorul nu poate pretinde plata înainte de acest termen.
Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu
s-a stabilit altfel. Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate
face şi anticipat.
Pentru plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona
plata.
Locul plăţii.
Plata se face la locul convenit de părţi. Dacă nu este convenit un loc al plăţii,
ea se va face la domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părţile au convenit
ca plata să se facă la domiciliul creditorului (plata este portabilă).
Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se
face la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului.
Stabilirea locului plăţii prezintă importanţă pentru determinarea cheltuielilor de
transport precum şi Dreptul internaţional privat pentru determinarea legii care
guvernează executarea obligaţiei (lex loci solutionis – legea locului plăţii). Mai mult,
aceasta poate fi desemnată de părţi ca lex causae, adică legea care se va aplica
tuturor conflictelor legate de obligaţia respectivă.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Norma este însă
supletivă.
Imputaţia plăţii.
Problema imputaţiei plăţii se pune dacă un debitor are mai multe datorii care
au ca obiect bunuri de aceeaşi natură faţă de acelaşi creditor.
 85

Imputaţia plăţii înseamnă a şti care datorie se stinge prin plată. Ea se face
potrivit următoarelor reguli:
1) imputaţia se face, în primul rând, prin acordul părţilor;
2) ea poate fi făcută numai de către una din părţi, fie de debitor, fie de
creditor, şi în sfârşit,
3) legea dispune asupra modului în care se face imputaţia plăţii.

Debitorul trebuie să ţină seamă de anumite principii atunci când face imputaţia
plăţii:
a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. “Debitorul nu
poate sili un creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art.
1101 al. 1 C.civ.);
b) între datorii exigibile şi neexigibile, plata se face asupra obligaţiei
scadente, nu asupra celei nescadente (ar fi o plată anticipativă);
c) plata se impută întâi asupra dobânzilor.
Creditorul face imputaţia plăţii în lipsa imputaţiei plăţii făcută de debitor. De
regulă, în chitanţa liberatorie el precizează ce datorie se stinge.
În lipsa imputaţiei plăţii făcută de părţi, ea se face după principiile Codului civil
(art. 1113 C.civ.):
a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;
b. dacă toate datoriile sunt la scadenţă, imputaţia se face asupra aceleia care
este mai oneroasă pentru debitor;
c. între datorii scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celui
mai vechi;
d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporţional asupra fiecăreia
dintre ele.
Dovada plăţii.
Cel care face o propunere în faţa instanţei, trebuie să o dovedească.
Creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească
existenţa ei.
Debitorul, la rândul său, trebuie să dovedească faptul plăţii. Uneori faptul plăţii
e prezumat (remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face
proba liberaţiunii).
Prezumţia este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată.
Prezumţia este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărâre
judecătorească investită cu formulă executorie.
Operaţiunii plăţii este un act juridic, şi prin urmare i se aplică regulile de
admisibilitate ale probelor actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203,
1205 C.civil).
În majoritatea cazurilor, creditorul eliberează debitorului o chitanţă, sub semnătură
privată, prin care atestă plata.
Oferta reală urmată de consemnaţiune.
Debitorul are şi un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligaţie. De
aceea. Când plata este refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală
 86

urmată de consemnaţiune (art. 1114 C.civ.), somându-l, prin intermediul executorului

judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.
Dacă creditorul primeşte plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în
continuare plata, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR
Noţiune. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează
plata, creditorul poate cere executarea silită a obligaţiei.
În principiu şi executarea silită se face tot în natură, dar silit. Numai când
executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin
echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe
care îl încearcă datorită neexecutării în natură a obligaţiei.
Executarea silită, în natură, a obligaţiilor după obiectul lor.
1. Executarea obligaţiilor “de a da”:
a) Dacă obligaţia de “a da” are ca obiect o sumă de bani, executarea în
natură este întotdeauna posibilă;
b) Dacă obiectul este un bun individual determinat, debitorul are două
obligaţii:
- de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizează la
data şi în temeiul realizării acordului de voinţă al părţilor), şi
- obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face) şi care este cu
putinţă cât timp bunul se află la debitor;
c) Dacă obiectul obligaţiei “de a da” este un bun de gen, dreptul de
proprietate se va transmite în momentul individualizării bunului, care implică
faptul personal al debitorului.
2. Executarea obligaţiei “de a face” şi “a nu face”.
În cazul obligaţiilor “de a face”, art. 1077 C.civ. prevede că, în caz de
nerespectare a lor, “creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să
le aducă el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.
Pentru obligaţia “de a nu face”, art. 1076 prevede dreptul creditorului de a
cere instanţei obligarea debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea
acestei obligaţii sau autorizarea de-a distruge el însuşi, pe cheltuiala
debitorului, afară de dezdăunare.
În realitate, regula prevăzută de art. 1076 C.civ. se aplică numai la obligaţiile
“de a face” “intuitu personae”.
3. Daunele cominatorii.
Pentru situaţia în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru
executarea obligaţiei debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a
creat un alt mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură, şi anume
daunele cominatorii.
Daunele cominatorii constau în o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o
plătească pentru fiecare zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la
executarea obligaţiei.
Daunele cominatorii sunt un mijloc indirect de executare a obligaţiei, inclusiv a
celor “intuitu personae”.
 87

Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul

unei pedepse civile.
Ele au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele
cominatorii nu se aplică obligaţiilor având drept obiect sume de bani, pentru că
acestea produc dobânzi în caz de întârziere la executare.
La fel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligaţiile “de a da” care, în principiu, pot fi
executate în natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea
executării obligaţiilor de a face şi a nu face. Dar nici în aceste situaţii ele nu se
acordă când:
a) executarea în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă;
b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe calea silită, prin
intermediul executorilor judecătoreşti sau de către creditor pe contul
debitorului;
c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că
instanţa judecătorească va stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit
de către creditor.
Deci, în situaţia când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau
necorespunzător obligaţia asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se
reduce la limita prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune
“compensatorii”.

5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR

Art. 1073 C.civ. prevede că “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea
exactă a obligaţiei”, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el “are dreptul la
dezdăunare”.
Dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare
a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor şi se mai numesc
despăgubiri sau daune-interese. Ele pot fi acordate fie sub forma unei sume
globale de bani, fie sub forma unei despăgubiri periodice.
Definiţie. Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a
pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca
urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau a executării necorespunzătoare
a obligaţiei asumate. De aceea executarea indirectă este o executare prin echivalent.
Ea funcţionează în primul rând la obligaţiile “de a face” şi “a nu face”.
În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa
iniţială este înlocuită de altă creanţă, aceea de despăgubire, care are ca obiect o
sumă de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de debitor. Deci despăgubirile au un
caracter de sancţiune.
Categorii de daune-interese
Despăgubirile sunt de două feluri:
a) moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl
suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei;
 88

b) compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când,
de regulă, cele compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având
tocmai menirea de a înlocui executarea în natură.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor.
În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, suntem în prezenţa
unei răspunderi civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă
ilicită: neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a
unei obligaţii.
Răspunderea civilă îşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii
născute dintr-un contract şi este, deci, răspundere contractuală.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar
răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogatoriu.
Răspunderea civilă contractuală este tratată de Codul civil împreună cu
despăgubirile (daunele-interese) la materia efectelor obligaţiilor.
Condiţiile răspunderii contractuale.
Premiza angajării răspunderii civile contractuale este existenţa contractului
între creditor şi debitor.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt:
a) existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligaţii
contractuale;
b) existenţa unui prejudiciu patrimonial;
c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
d) vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.
Deci sunt aceleaşi condiţii care conduc şi la naşterea răspunderii civile
delictuale.
Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale,
se naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul
său.
Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:
- debitorul să fi fost pus în întârziere,
- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:
-1- Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în
nerespectarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
-2- Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu
excepţia cazurilor când existenţa daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel
scutit de obligaţia de a face dovada lor (art. 1088 alin. 2 C.civ.).
Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda
legală, în afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate
(art. 1088 alin. 1 C.civ.).
Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie
principiului reparării integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.
 89

În cazul obligaţiilor băneşti, potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernulu nr. 9/2000

privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, “Părţile sunt libere să
stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii
băneşti”.
În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale,
obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti
dobânda legală.
Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este
comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit cu Banca Naţională a
României. În toate celelalte cazuri, dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei
oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României diminuat cu 20%.
Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda
legală, este cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul
trimestru următor. El se publică în Monitorul Oficial al României.
În relaţiile de comerţ exterior, când aplicabilă e legea română şi când s-a
stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de
50% pe an.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează
numai dobânda legală.
Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
-3- Raportul de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de
creditor.
-4- Vinovăţia debitorului.
Neexecutarea, executarea cu întârziere şi necorespunzătoare trebuie să-i fie
imputabilă debitorului. Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului faţă de
faptă şi urmările acesteia.
În sarcina debitorului funcţionează o prezumţie de vină în cazul neexecutării
obligaţiei. Se răspunde pentru orice fel de vină (intenţie sau culpă, indiferent de
forma şi gravitatea acesteia, lata, levis sau levissima).
Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forţă majoră sau caz de
fortuit.
Deci în materia contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este
exonerat, de asemenea, şi în cazul vinei însăşi a debitorului.
Prezumţia de vină în sarcina debitorului este relativă. Ea poate fi răsturnată prin
dovada cazului fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului.
-5- Punerea debitorului în întârziere.
Debitorul trebuie să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi în
contract sau, dacă un astfel de termen nu este prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost
asumată.
Simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe
debitor în întârziere – “dies non interpellat pro homine”.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului
prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor.
 90

Ea se poate face în următoarele forme:

1) prin notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti,
2) prin cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se solicită
executarea obligaţiei.
Există unele situaţii, când nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în
întârziere, debitorul fiind de drept pus în întârziere:
a) în cazurile anume determinate de lege (ex. la vânzarea de produse
sau lucruri mobile, vânzarea se rezolvă de drept în favoarea vânzătorului,
fără punere în întârziere, dacă cumpărătorul nu ridică bunurile la termen);
b) când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la
împlinirea termenului la care trebuie să execute fără îndeplinirea
vreunei formalităţi. Convenţia trebuie să fie expresă;
c) când obligaţia prin natura ei nu putea fi îndeplinită decât într-un
termen determinat, termen care a fost lăsat să expire;
d) în cazul obligaţiilor continue;
e) în cazul încălcării obligaţiilor de “a nu face”.
Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii
contractuale, nu şi pentru obligaţiile extracontractuale.
Efectele punerii în întârziere:
a. de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daune-interese
moratorii;
b. din acel moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa, iar
creditorul va fi îndreptăţit să pretindă daune compensatorii pentru
neexecutarea obligaţiei;
c. când obligaţia constă în “a da” un bun individual determinat, ca efect
al punerii în întârziere, riscul pieirii fortuite a bunului se strămută asupra
debitorului.
Efectele punerii în întârziere încetează:
• prin faptul debitorului, atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de
consemnaţiune, în cazul în care creditorul refuză să primească plata;
• prin faptul creditorului, când el renunţă expres sau tacit la punerea în
întârziere.

6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE

Normele legale prezentate mai sus sunt în principiu supletive şi, cu unele
excepţii, pot fi modificate prin convenţia părţilor.
Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină
înainte de producerea prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura
sau restrânge răspunderea debitorului.
Convenţiile posterioare producerii prejudiciului prin care creditorul renunţă la
repararea lui au o altă semnificaţie juridică (ex. pot semnifica iertare de datorie).
Uneori legea însăşi agravează răspunderea debitorului.
Trebuie evitată confuzia între convenţiile asupra răspunderii şi cele prin care
se determină anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală).
Sunt cunoscute trei categorii de convenţii de modificare a răspunderii:
 91

a) convenţii care exonerează de răspundere (de responsabilitate). Sunt permise

numai pentru ipotezele în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau
imprudenţei;
b) convenţii prin care se limitează răspunderea şi care restrâng, după ivirea
prejudiciului prin neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate. Produc efecte
numai când vina debitorului constă în neglijenţă sau imprudenţă;
c) convenţii de agravare a răspunderii (ex. se stipulează că debitorul va
răspunde şi pentru caz fortuit, şi chiar pentru forţă majoră).
Deci debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia. Dacă nu execută, va intra în
funcţiune convenţia.
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de creditor.
Stabilirea despăgubirilor se face:
a) pe cale judecătorească (evaluare judiciară);
b) prin lege (evaluare legală);
c) prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).
1. Evaluarea judiciară.
Principii de evaluare:
- Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de debitor (daunum emergens) şi
câştigul pe care creditorul nu l-a realizat (lucrum cessans);
- debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii
contractului. Excepţie când vina îmbracă forma dolului; debitorul va răspunde şi
pentru prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului;
- în toate cazurile este reparabil numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură
cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului.
Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.
2. Evaluarea legală există numai în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul
neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Aceste obligaţii pot fi
executate întotdeauna în natură, şi prin urmare:
a. creditorul obligaţiei la o sumă de bani nu poate pretinde drept echivalent al
prejudiciului prin întârziere decât o dobândă cu 50% mai mare decât dobânda legală,
în cazul în care s-a stipulat în contract o dobândă convenţională;
b. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârziere la executare i s-a
cauzat un prejudiciu;
c. daunele-interese, constând în dobânda legală, sunt datorate de regulă din ziua
chemării în judecată.
Aşa cum am arătat mai sus, în prezent, actul normativ care stabileşte nivelul
dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este Ordonanţa Guvernului nr.9/2000, care
prevede că “părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru
întârzierea la plata unor obligaţii băneşti. În cazul în care obligaţia este purtătoare de
dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de
50% pe an, iar obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în
condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.9/2000 este nulă de drept. În raporturile civile pe
anul 2000, limita maximă a dobânzii convenţionale a fost de 42% ep an, iar dobânda
legală a fost de 28% pe an.
 92

3. Evaluarea convenţională a daunelor de către părţi poate interveni în două

situaţii:
a. părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor după încălcarea obligaţiei
contractuale şi producerea prejudiciului;
b. părţile evaluează anticipat prejudiciul pe care îl poate suferi creditorul ca
urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei de către debitor.
4.Clauza penală este convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat
echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Clauza penală poate consta într-o sumă de bani sau altă valoare patrimonială.
Caractere juridice:
a.) este o convenţie, deci e supusă regulilor de valabilitate ale convenţiilor. Are un
caracter accesoriu;
b.) se fixează anticipat valoare prejudiciului, adică scuteşte părţile de a se mai adresa
justiţiei pentru evaluarea prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe care se ridică
proba lui;
c.) scopul este determinarea prejudiciului şi nu crearea posibilităţilor pentru debitor
de a se elibera printr-o altă prestaţie. Deci debitorul nu poate refuza executarea şi
oferi clauza penală. Creditorul are însă, în caz de neexecutare, posibilitatea de a cere
fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală;
d.) în principiu, instanţa nu poate nici mări, nici micşora cuantumul, fiind un
contract între părţi. În caz de executare parţială,, cuantumul clauzei penale poate fi
micşorat de instanţă proporţional cu ce s-a executat. Dacă e prevăzută pentru
neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură;
e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile
acordate de despăgubiri. Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de
împrumut;
f.) creditorul obligaţiei cu clauză penală este un simplu creditor chirografar,
fără drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari.

+ CONFUZIUNEA REMITEREA DE DATORIE

10 .2. Confuziunea
10.2.1. DefiniŃie
Confuziunea este acel mod de stingere a obligatiilor care constă în
întrunirea în aceeasi persoană a calităŃii de creditor si de debitor al aceleiasi
obligatii

10.2.2. Domeniul de aplicare

 93

Confuziunea se aplică tuturor obligatiilor de natură contractuală sau

extracontractuală, existând între persoane fizice sau persoane juridice.
În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea apare în materia
succesiunii, atunci când succesiunea este acceptată pur si simplu.
În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea operează în cazul în
care două persoane juridice între care există un raport obligational se
reorganizează prin comasare sau divizare.

10.2.3. Efectele confuziunii

Confuziunea stinge obligatia cu toate garantiile si accesoriile sale.
În cazul obligatiei solidare, dacă confuziunea se produce între creditor si
unul dintre codebitorii solidari, creanta nu se stinge decât pentru partea
codebitorului solidar, fără a putea să profite si celorlalti codebitori.

10.4. Remiterea de datorie

10.4.1. DefiniŃie si reglementare
Remiterea de datorie este renuntarea cu titlu gratuit a creditorului de a-si
valorifica creanta pe care o are împotriva debitorului său.
Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere
a obligatiei care constă în renuntarea creditorului, cu consimtământul
debitorului, la dreptul său de creantă.
Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142 Cod civil.
10.4.2. CondiŃiile remiterii de datorie
Remiterea de datorie este o convenŃie care, pentru a fi valabilă, presupune
manifestarea de voinŃă a ambelor părŃi, care poate avea loc si printr-un
testament, caz în care constituie un legat de liberaŃiune.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act între vii, ea constituie o
donaŃie indirectă si este supusă tuturor regulilor acesteia, cu excepŃia formei
autentice, în sensul că nu trebuie să îmbrace forma autentică.
10.4.3. Proba remiterii de datorie

În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză sunt aplicabile regulile

de drept comun în materie de probă a actelor juridice, iar prin art. 1138 Cod
civil au fost instituite prezumŃii de liberare a debitorului:
- în cazul în care creditorul înmânează debitorului originalul titlului
constatator al creanŃei, care este un înscris sub semnătură privată, operează o
 94

prezumŃie absolută de liberare a debitorului;

- în situaŃia în care creditorul remite debitorului originalul titlului
constatator al creanŃei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizată a
unei hotărâri judecătoresti, investită cu formulă executorie, prezumŃia de
liberare a debitorului este relativă.
10.4.4. Efectele remiterii de datorie
În cazul remiterii de datorie, obligaŃia se stinge, împreună cu toate
accesoriile sale, ca si cum ar fi fost executată.