Sunteți pe pagina 1din 7

Capitolul I: PROZA

BASMUL CULT: Ion Creangă,


Povestea lui Harap-Alb
♦♦ Încadrarea autorului:
Mare clasic, alături de Eminescu, Slavici, Caragiale, Ion Creangă este unul
dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române prin romanul autobiografic
Amintiri din copilarie, prin povestiri precum Soacra cu trei nurori sau Acul şi
barosul, prin nuvela Moş Nechifor coţcariul şi prin basme culte: Dănilă Prepeleac
sau Povestea lui Harap-Alb.
♦♦ Elementele basmului popular ce se regăsesc în Povestea lui Harap-Alb:
Povestea lui Harap-Alb este o operă epică în proză de dimensiuni medii,
cu un număr mediu de personaje, în care se dă o luptă intre forţele binelui
si cele ale răului, învingând intotdeauna cele dintâi şi în care se împletesc
elemente ale realului cu elemente miraculoase. Aşadar, Povestea lui Harap-
Alb este încadrabilă în categoria basmelor. Pe de altă parte, întâlnim şi alte
elemente comune cu cele ale basmului popular: prezenţa formulelor, tema
călătoriei, motivul mezinului, cifrele simbolice, lupta dintre bine şi rău,
elemente supranaturale (puterea furnicilor şi a albinelor), motivul apei vii şi al
celor trei smicele, finalul fericit.
♦♦ Elemente de construcţie a subiectului specifice basmului cult:
Caracterul de basm cult se argumentează nu numai prin faptul că opera
are un autor cunoscut sau pentru că este transmisă pe cale scrisă, ci mai ales la
nivel structural, stilistic şi nu în ultimul rând la nivelul personajelor. Basmul
se încadrează în categoria fabulosului, nu în cea a fantasticului, pentru ca
nu presupune nicio reacţie specifică de teamă sau de ezitare a personajului,
implicit a cititorului în fata evenimentelor supranaturale cu care se confruntă.
Capitolul I: PROZA  445

Acţiunea basmului este declanşată de lipsa moştenitorului tronului


împăratului Verde şi constă în călătoria fiului celui mic al craiului, o călătorie
care nu mai certifică cititorului caracterul exemplar al eroului anunţat încă
de la început ca în basmele populare, ci care are un rol iniţiatic, neofitul de la
inceputul operei devenind la sfârşitul acestui bildungsroman un iniţiat.
Conflictul principal al basmlui este cel dintre forţele binelui, reprezentate
de Harap-Alb, cal şi cei cinci donatori, şi forţele răului, reprezentate de Spân
şi parţial de fata împăratului Roşu, alături de tată ei.
Timpul acţiunii este cel specific basmului, sugerat prin formula iniţială
„Amu, cică era odată un craiu…”, un timp mitic, pur, îndepărtat, indicii
temporali nefiind aşadar determinaţi, căci mesajul autorului trebuie să rămână
valabil mereu, binele învingând răul. Spaţiul de desfăşurare a acţiunii este la
fel de vag precizat, în ideea aceluiaşi scop de generalizare a mesajului operei;
totuşi, este mult mai vast: Harap-Alb părăseşte ţinuturile natale şi porneşte
către Împăratul Verde, dar trece prin nişte locuri cu funcţie simbolică, ridicate
la rangul de suprapersonaje: podul (semnifică trecerea spre o nouă treaptă a
fiinţei, atât atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la
întâlnirea cu furnicile), fântâna (loc în care are loc schimbul identitar dintre
mezin şi Spân, scenă a unui botez simbolic al protagonistului care capătă
acum un nume oximoronic cu valoare simbolică), pădurea (labirint a cărui
parcurgere nu poate lipsi din experienţa de maturizare a niciunui tânăr).
La nivel structural, basmul lui Creangă respectă tiparul narativ al celor
populare stabilit de Vladimir Propp în studiul Morfologia basmului din 1928:
situaţia iniţială de echilibru este anunţată prin existenţa celor doi fraţi, craiul
Şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt; dezechilibrul coincide
absenţei unui moştenitor al tronului lui Verde Împărat,care are numai fete; călătoria
mezinului se face în scopul refacerii echilibrului, ceea ce reprezintă finalul fericit.
Creangă întrerupe însă ritmul alert al desfăşurării acţiunii din basmele populare
prin pasajele care depăşesc schematicul tipar narativ, care permit manifestarea
intenţionalităţii artistice a prozatorului cult ce exploatează dramatizarea acţiunii
prin dialog sau funcţiile expresive ale descrierii în portretele celor cinci prieteni
ai lui Harap-Alb. De exemplu, portretul lui Gerilă este dominat de dimensiunea
hiperbolică realizată prin augmentative („buzoaie groase şi dăbălăzate”), prin
personificarea naturii ce tremură sub răsuflarea lui, prin oximoronul cu valoare
conclusivă „foc de ger era”, întărite de adresările directe către cititor („ce să vă
spun?”). Tot astfel, discuţia din căsuţa de aramă este o mostră de umor sănătos
popular, de oralitate humuleşteană, umanizând fantasticul.
446  BACUL pe înţelesul elevilor

O distincţie între basmul popular şi cel cult se face şi la nivelul formulelor.


Povestea lui Harap-Alb conţine formule iniţiale, mediane şi finale, care preiau
o parte din rolurile celor din basmele culte, dar nu mai au aceaşi expresivitate
şi culoare, consecinţă directă a faptului că basmul e transmis pe cale scrisă, nu
orală. Naraţiunea lui Creangă începe cu „Amu, cică era odată..”: ea proiectează
acţiunea într-un timp mitic, nedeterminat (prin adverbul “odată”), anunţă
convenţia ficţiunii (prin adverbul „cică”, ce preia rolul comparaţiei „ca
niciodată”), dar renunţă la parafraze sinonimice de tipul „pe când se coceau
ouale la gheaţa”, „pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele”, căci ele au
strict rolul de captare a atenţiei unui public. Formula autorului cult îndeplineşte
aceleaşi funcţii (indicii timpului basmic - „odată” şi demascarea convenţiei
- adverbul „cică”), dar are mai puţină savoare decât cea a basmului popular.
Simetric, formula finală are rolul de a realiza ieşirea din lumea ficţiunii, dar
Creangă o face nu prin formule rimate precum „am încălecat pe-o căpşună
şi vă spusei o mare şi gogonată minciună”, ci prin surprinderea unei realităţi
sociale, ce anunţă astfel ieşirea din universul ficţiunii: nunta mezinului cu fata
Împăratului Roş este prilej de ospăţ şi bucurie, „Iară la noi cine are bani bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.
♦♦ Relaţia incipit-final
Raportat la tiparul narativ al basmului stabilit de Tz. Todorov în Morfologia
basmului, incipitul ( dfinit ca formulă de început a unei opere epice care se ţine
minte şi are consecinţe în desfăşurarea ulterioară a operei) corespunde situaţiei
de echilibru prin prezentarea împărăţiei craiului, tată a trei feciori dintre care
numai unul se va dovedi vrednic de a conduce împărăţia unchiului său.
Finalul unui basm popular este fericit şi constă în victoria forţelor binelui
asupra forţelor răului. Şi în Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă finalul este
marcat de căsătoria personajului eponim cu fata Împăratului Roş şi de moartea
Spânului, văzut ca un geniu al răului, echilibrul iniţial refăcându-se. Mai mult
decât victoria binelui asupra răului, finalul în textul lui Creangă marchează
sfârşitul unui drum iniţiatic, de maturizare a protagonistului, care devine un erou
tipic celor din basmele populare, un model de frumuseţe fizică, morală şi psihică
demn de a lua locul unchiului (vezi interpretarea basmului ca un bildungsroman
cu subiect miraculos). Pe de altă parte, moartea Spânului este precedată de un
episod extrem de important, respectiv cel al tăierii capului lui Harap-Alb, care
trebuie citit ca o dezlegare a mezinului de jurământul făcut Spânului la fântâna
din pădure de a-l sluji „până când va muri şi iar va învia”. Harap-Alb se eliberează
astfel de condiţia sa de rob şi îşi recapătă statutul identitar.
Capitolul I: PROZA  447

Finalul propriu-zis al basmului este o descriere hiperbolică a nunţii lui


Harap-Alb cu fata Împăratului Roş; deşi lipseşte formula clasică de încheiere
„Şi-am încălecat pe-o şa şi vă spusei povestea-aşa”, Creangă alege să sugereze
ieşirea din lumea ficţiunii într-o manieră umoristică tipică, comparând ipotetic
lumea basmului cu cea reală: „Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar
cine nu, se uită şi rabdă”.
Relaţia incipit-final reprezintă un element esenţial în construcţia
basmului cult, conferind, pe de o parte, simetrie operei, pe de altă parte
ilustrând modalitatea în care autorul cult se îndepărtează de modelul popular
al formulelor stereotipe.
♦♦ Evidenţierea relaţiilor dintre personaje
La nivelul personajelor, diferenţa esentială între basmul popular si cel
cult constă în faptul că opoziţiile de tip real/supranatural, pozitiv/negativ, care
funcţionau în texte precum Prâslea cel Voinic şi merele de aur sau Greuceanu, nu
se mai aplică în opera de faţă. De asemenea, umanizarea şi individualizarea
personajelor prin gesturi tipic omneşti şi prin dialog reprezintă elementul care
particularizează viziunea scriitorului.
Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului/Harap-Alb/
viitorul crai, iar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi
psihică din basmele populare anunţat de al începutul textelor (prin superlative
de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”), astfel încât călătoria întreprinsă
de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale ale unui erou, ci este
un traseu iniţiatic parcurs de un tânăr la început naiv şi lipsit de experienţă,
la sfârşit capabil de a conduce o împărăţie. Se vorbeşte, în acest sens, despre
caracterul de bildungsroman al basmului, căci cititorul nu mai are în faţă
personajul plat din basmul popular, ci unul rotund, care evoluează gradat.
Trei etape se disting în procesul său de formare: mai întâi el este mezinul
craiului, tânărul lipsit de curaj şi de iniţiativă, „boboc în trebi d-aiste”, „luminat
crăişor”, cum îl numeşte, prin antifrază, batrâna cerşetoare. Drumul său de
iniţiere este punctat cu spaţii cu valoare simbolică: podul (semnifică trecerea
spre o nouă treaptă a fiinţei, atât atunci când are loc confruntarea cu tatăl
deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (loc în care are loc
schimbul identitar dintre mezin şi Spân, scenă a unui botez simbolic al
protagonistului care capătă acum un nume oximoronic cu valoare simbolică),
pădurea (labirint a cărui parcurgere nu poate lipsi din experienţa de maturizare
a nici unui tânăr).
448  BACUL pe înţelesul elevilor

Dacă eroul basmului popular era supus în general al numai trei probe,
Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor ursului şi a
nestematelor cerbului, noaptea petrecută în căsuţa de aramă, separarea macului
de nisip, păzirea fetei împăratuluui Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După
ce îşi dovedeşte milostenia şi generozitatea ajutând albinele să-şi facă stup şi
ocolind nunta furnicilor, trecând astfel pe un nou pod, Harap-Alb întâlneşte
cele cinci arătări ce întruchipează focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă,
Setilă,Flămânzilă, Ochilă şi Pasări-Lăţi-Lungilă. El învaţă astfel să aprecieze
fiecare om pentru calităţile sale, dar şi să-şi accepte limitele, toleranţa fiind
noua sa calitate. Ajunşi la curtea Împăratului Roş, în timpul certei din căsuţa de
armă Harap-Alb dovedeşte capacitatea de a media un conflict, împăcându-i,
după cum probele ce constau în epuizarea mâncării şi a băuturii sau în
separarea macului de nisip îi confirmă spiritul de lider. Ultimele probe au o
valoare inedită: ele sunt legate de cucerirea fetei împăratului, la început păzită,
apoi identificată cu ajutorul reginei albinelor. Ea trebuie să plece cu voinicul
pentru că apa vie şi cele trei smicele sunt aduse de cal, dar se umanizează prin
dragostea pentru Harap-Alb, devenind dintr-un personaj negativ unul pozitiv,
deci ilustrând categoria persoanejlor mobile. Astfel, aceste probe evidenţiază
virilitatea eroului, care trebuie să o cucerească pe fată, căci nu o primeşte
împreună cu împărăţia precum Făt-Frumos.
Faţă de Făt-Frumos, protagonistul basmului cult nu este un model
excepţional. Trăsăturile sale ţin de sfera umanului: milostenie, generozitate,
spirit de scrificiu, toleranţă, spirit de lider, capacitatea de a media conflicte,
de a disocia aparenţa de esenţă. Procedeele de caracteizare sunt preponderant
indirecte. La începutul operei mezinul nu acţionează ca Făt-Frumosul înţelept
şi atotştiutor cu care ne-au obişnuit textele populare, ci este lipsit de curaj (nu
insistă la crai să-i permită plecarea decât la sfatul batrânei), naiv (duce tava
cu jăratic celui mai arătos dintre cai, ocolindu-l pe cel răpciugos), se teme
când vede ursul la pod şi este încurajat de cal, cade în cursa Spânului deşi
tatăl l-a sfătuit să se ferească de el, se plânge de câte ori acesta îl va trimite
după salăţile ursului sau după nestematele cerbului. Toate experienţele pe care
le parcurge au astfel rolul bine definit de a-l maturiza în vederea moştenirii
tronului împărătesc.
În acest bildungsroman, alte personaje sunt considerate iniţiatorii
mezinului: tatăl, calul, bătrâna cerşetoare/Sfânta Duminică, dar mai ales
Spânul, cel mai important dintre iniţiatori prin duritatea probelor la care-l
supune.
Capitolul I: PROZA  449

Spânul, personaj secundar, apare în text după intrarea protagonistului


în pădurea-labirint. Spânul nu este clasicul şi schematicul personaj negativ
al basmelor populare. El întruchipează maleficul, inteligenţa vicleană, răul
necesar protagonistului, căci probele la care îl supune pe Harap-Alb duc
la desăvârşirea acestuia. Având înfăţişări cameleonice, el ia diferite chipuri
pentru a-l amăgi pe mezinul care în două rânduri urmează sfatul tatălui său
de se feri de omul spân. Linguşitor, el îl convinge pe fiul craiului să îl accepte
drept slugă, apoi, prin vicleşug (vărsând apa din ploscă), îl conduce la fântână
(grota din labirint), scenă reprezentativă pentru schimbarea raportului între
cele două personaje. Coborârea în fântână a fost echivalată în exegezele
basmului cu o coborâre în Infern, cu o moarte spirituală a protagonistului, care
îşi pierde statutul de fiu de crai pentru a-l căpăta pe cel de slugă, întrucât un
viitor crai trebuie să experimenteze şi condiţia supusului. Tot în această scenă
personajul capătă şi un nume cu semnificaţie oximoronică, prin asocierea între
substantivul Harap (însemnând „sclav negru”) şi adjectivul „alb”, reflectându-
se astfel complexitatea de caracter a protagonistului. Ajunşi la Împăratul Verde,
noua slugă este pusă mai întâi la două încercări: să aducă „salăţi” din grădina
ursului, apoi nestematele cerbului. Rolul acestor porunci este doar în aparenţă
acela de a-l face pe Spân să se descotorosească de adevăratul fiu al craiului: ea
scoate la iveală o complicitate între mai mulţi iniţiatori ai lui Harap-Alb, care
n-are înteligenţa şi spiritul inventiv, nici curajul şi iniţiativa unui Făt-Frumos,
ci reacţionează ca un tânăr lipsit de experienţă: deznădăjduieşte, astfel încât
calul îl duce la Sfânta Duminică, cea care îi dă sfaturile prin care duce probele
la bun sfârşit.
Că Spânul e principal iniţiator o dovedeşte faptul că în final îl eliberează pe
Harap-Alb de jurământul de la fântână prin tăierea capului. ”. Tăindu-i capul,
Spânul pune astfel capul acelei perioade iniţiatice în evoluţia personajului. Tot
în această scenă se observă şi complicitatea cal-Spân, deoarece în momentul
în care îl aruncă pe Spân spre nori, Calul susţine că ar fi putut demult să-i vină
de hac, dar că l-a cruţat pentru că l-a considerat „trebuincios ca să mai prindă
tinerii la minte”. Astfel, Spânul îşi confirmă poziţia de iniţiator principal al
viitorului conducător de împărăţie, Creangă operând o modificare esenţailă şi
la nivelul personajelor „negative”.
Calul nu este un simplu animal înzestrat cu darul vorbirii. El a mai parcurs
acest drum şi cu tatăl eroului, are puteri supranaturale (zborul pâna la cer) şi
facilitează iniţierea lui Harap-Alb: nu intervine să dejoace planul Spânului,
pentru că ştie că această etapă este obligatorie în maturizarea viitorului crai,
450  BACUL pe înţelesul elevilor

este cel care îl îmbărbătează pe mezin şi îl duce la Sfânta Duminică, astfel


încât putem vorbi despre o complicitate a acestor iniţiatori.
Nu în ultimul rând, auxiile personajului (cei cinci prieteni) nu sunt
încadrabile în categoria fabulosului specific basmului popular, deoarece ei
sunt, în primul rând, oameni care au o trăsătură exagerată prin caricaturizare:
sunt forţe primordiale ce reprezintă fantasticul umanizat (antropomorfizat).
Portretele lor reprezintă pasaje care probează intenţionalitatea artistică a lui
Creangă şi originalitatea viziunilor sale, aşa cum este cel al lui Gerilă, dominat
de dimensiunea hiperbolică realizată prin augmentative („buzoaie groase şi
dăbălăzate”), prin personificarea naturii ce tremură sub răsuflarea lui, prin
oximoronul cu valoare conclusivă „foc de ger era”, întărite de adresările directe
către cititor („ce să vă spun?”).
La nivel stilistic, basmul cult se individualizează cel puţin prin două
particularităţi: oralitatea şi umorul. Scriitor popral, Creangă nu este un
simplu reproducător al limbajului humuleştean, ci un autor cult care a asimilat
organic tiparele limbii vorbite până la a nu se mai putea distinge între faptele
de limbă care reproduc graiul regional de cele inventate de autorul însuşi.
Impresia de text spus în faţa unui public, implicarea constantă a unui auditor
în actul spunerii, dramatizarea naraţiunii prin adresările directe către cititor
sau prin autoadresări, proverbele şi zicătorile întâlnite la tot pasul alături de
interjecţiile şi expresiile idiomatice fac din oralitatea stilului un element care
particularizează proza lui Creangă. Pe de altă parte, umorul sănătos, îndepărtat
de sarcasmul comicului caragialean, rezultă din poreclele sau portretele celor
cinci personaje fabuloase, din autoironie („ajunserăm noi tusşese care mai
de care mai chipos”) şi din exprimarea mucalită („te-aş vâră în sân, da’nu-
ncapi de urechi”), antifrază (Împăratul Roş era vestit „pentru bunătatea lui
neasemuită”) sau eunţuri rimate („La plăcinte-nainte, la război înapoi”) .
♦♦ Exprimarea opiniei despre basmul cult discutat
Improvizând pe marginea schemei tradiţionale a basmului, Ion Creangă
realizează prin Povestea lui Harap-Alb o operă care se individualizează
prin dramatizarea naraţiunii prin dialog, prin ritmul alert al spunerii, prin
abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin
nuanţarea mişcărilor şi a vieţii interioare ce fac personajele sale inconfundabile.
Orice rezumare a basmului lui Creangă implică pierderea acestora, căci opera
aparţine unui autor cult conştient de resursele sale lingvistice.