Teorii ale aparitiei vietii

1. Experimentul Miller-Urey
Urey-Miller, este cea conform careia “moleculele vietii” au aparut datorita unui factor extern gen
radiatia ultravioleta si descarcarile electrice.
O cercetare din anul 1953, experimentul Miller-Urey(Harold C. Urey şi Stanley Miller), a
demonstrat că scânteile electrice pot genera aminoacizi și zaharuri într-o atmosferă încărcată cu
apă, metan, amoniac și hidrogen. S-a speculat, de aici, posibilitatea ca fulgerele să fi contribuit la
începuturile formării vieții terestre, versiune incipientă din care, milioane de ani mai târziu,
molecule mai complexe s-ar fi putut dezvolta. Studii recente au amenințat teoria, demonstrând că
atmosfera tânără a Pământului era săracă în hidrogen, dar tot știința a sugerat că norii vulcanici
din aceeași perioadă puteau conține acest element, dimpreună cu metanul și amoniacul. Iar
descărcările electrice îi traversau nemijlocit.
2. Proviniența din pământ
Potrivit unei idei elaborate de chimistul Alexander Graham Cairns-Smith, de la Universitatea
Glasgow, din Scoția, primele molecule de viață s-ar fi putut forma în pământ, cu ajutorul cristalelor
minerale de argilă. Mediul argilos ar avea capacitatea nu doar de fi concentrat laolaltă compuși
organici, dar a ajutat și la organizarea lor în tipare, aproximativ după modul în care genele ADN-
ului procedează astăzi. Rolul principal al ADN-ului este să stocheze informații despre cum ar
trebui aranjate alte molecule. Secvențele genetice din ADN sunt instrucțiuni ale modului în care
aminoacizii trebuie aranjați în proteine. Cairns-Smith sugerează că cristalele minerale din argilă
ar fi putut ordona moleculele organice în tipare organizate. După un timp, moleculele organice au
preluat această sarcină și s-au organizat autonom.
Cairns-Smith, Alexander Graham (1990), Seven Clues to the Origin of Life
3. Teoria creationista
Prima teorie a apariţiei omului este cea creaţionistă, sustinuta de biserica crestina conform
careia Dumnezeu a creat toate formele de viaţă, inclusiv cea umană. Aşa cum e descrisă în Biblie,
omul a fost zămislit din lut şi Puterea Divină i-a insuflat viaţă. Dumnezeu a creat Pământul, luna,
stelele,soarele, şi pentru ca omul să nu se simtă singur, pentru ca omul să nu se retragă în sinele
său interior pentru totdeauna, din coasta lui Adam, a creat femeia.
“Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata si
omul s-a facut astfel un suflet viu. ” Geneza2,7
4. Teoria lui Darwin
Conform acestei teorii, speciile evoluează, adică sunt supuse unor transformări treptate, de la
formele simple la cele mai avansate, deci strămoșii tuturor formelor vii de astăzi au fost organisme
monocelulare. Cand Darwin a publicat faimoasa sa carte "Evolutia Speciilor", urmata de"Originea
omului", in care acesta sustine ca stramosul nostru este maimuta,nu se descoperise practic nici o
fosila a stramosilor omului.
Aceasta a dat nastere frazei "veriga lipsa", adica o fosila care sa fac legatura intre oameni si
primate. Un grup de cercetători susţin că ar fi descoperit o fosilă care ne-ar lega în mod ancestral
de primate. Această fosilă se numeşte Ida, este veche de 47 de milioane de ani şi e considerată
veriga lipsă din lanţul evoluţiei umane, aşa cum îl explicase Charles Darwin.
Scheletul fosilizat, intact în proporţie de 95%, este cea mai veche fosilă deprimată descoperită
vreodată, ea aparţine unei maimuţe-lemur .A fost descoperită în 1983 de către un vânător de fosile
amator la Messel Pit,in Germania
5. Teoria generatiei spontane
Teoria generatiei spontane a pesistat in paralel cu ideile creationiste ale ultimelor milenii, este
o alta veche “explicatie” apartinand Antichitatii si Evului Mediu pana la jumatatea secolului al
XIX-lea. Se credea astfel ca unele forme de viata pot aparea spontan din cauza insuficientei
dezvoltari a stiintei si tehnologiei.
Teoria spune ca viata ia nastere din materia anorganica moarta. Aristotel spunea ca „tot ce
este viu se poate obtine nu numai ca rezultat al incrucisarii ci si la descompunerea solului”.
Van Helmont (1577 – 1644) a propus si o „reteta” de obtinere a soarecilor din rufe murdare
si seminte de graminee.
Savantul francez Louis Pasteur a demonstrat ca nici microorganismele nu apar prin
generatie spontana. A folosit un flacon de sticla in forma de S, insa fara a-l astupa. A fiert bulionul
pentru a-l steriliza si l-a introdus in flacon. Aerul putea sa intre in flacon, insa microorganismele
se depuneau pe partea arcuita in jos a gatului, fara sa ajunga in bulion. Astfel, bulionul a ramas
limpede si steril. Cand Pasteur a inclinat flaconul astfel in cat bulionul sa ajunga cu partea unde se
aflau microorganismele, lichidul a fost contaminat, bacteriile s-au inmultit si bulionul a devenit
tulbure.
Experimentul lui Louis Pasteur a demonstrat falsitatea teoriei generatiei spontane si faptul
ca microorganismele sunt peste tot, deci si in aer.
6. Teoria ribotipului
Barbieri a lansat aceasta teorie in 1981, considerand ca viata a aparut pe Pamant o data cu
stramosii ribotipurilor actuale si a evoluat trecand prin etapa precelulara (aparitia ribozomilor),
etapa protocelulara (sporirea greutatii moleculare a ribozomilor si formarea procariotelor si
microeucariotelor), iar mai apoi prin etapa celulara (formarea din procariote a arhebacteriilor iar
din microeucariote a eucariotelor, capatandu-se mitocondrii si cloroplaste).
7. Teoria progenotului
Conform acestei teorii, toate organismele actuale au o origine monoancestrala, ancestorul
universal fiind progenotul – structura ipotetica cu organizare primitiva, mai simpla decat delula
procariota actuala. In progenot informatia ereditara era determinata de acizii ribonucleici.
De la progenot au pornit doua linii primare evolutive ce au determinat aparitia arhebacteriilor
si eubacteriilor, la care s-a alaturat apoi linia evolutiva a eucariotelor. Aceasta teorie presupune ca
fiecare organism pastreaza in sine sub forma de macromolecule informationale (semantide – ADN,
ARN, proteine), calea istorica a organismului respectiv.
8. Teoria lui Wachtershauser
Ultima dintre teoriile moderne – teoria lui Wachtershauser sustine ca acea sursa de energie
vitala ar fi existat deja pe Pamant sub forma sulfurilor metalice. In 2002, Martin si Russell, au
perfectionat teoria prin observarea directa a izvoarelor hidrotermale submarine, aflate la mari
adancimi, unde exista din abundenta sulfuri metalice.
 MOARTEA
Cu ce este asemănată moartea? Este asemănată cu un somn.

Este scris în Biblie: 1 Tesaloniceni 4:13. “ Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce
au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nădejde.” Ioan 11:11-14. După aceste
vorbe le-a zis: “ Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii I-
au zis: “ Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei
credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: “ Lazăr a
murit.”

Este scris în Biblie: Isaia 26:9. “ Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi
de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere!” (Biblia Ortodoxă, Bucureşti, 1968).
In invatatura Bisericii moartea constituie intai de toate un fenomen spiritual; este despartirea
sufletului de izvorul vietii, de Dumnezeu. Moartea aceasta a aparut in om imediat dupa
neascultare. Moartea trupeasca a venit mai tarziu, ca o consecinta a mortii spirituale. Si in vreme
ce moartea spirituala este despartirea sufletului de Dumnezeu, moartea trupeasca este despartirea
sufletului de trup.
Georgios Mantzaridis
Conceptul de moarte ca o entitate conștientă a existat în multe societăți încă de la începutul
istoriei. Moartea este adesea considerată ca fiind un personaj cu coasă.[1] Începând cu secolul al
XV-lea, a ajuns să fie reprezentată ca o figură scheletică cu o coasă mare și îmbrăcată într-o mantie
neagră cu glugă. De asemenea, i s-a mai dat numele de Îngerul Morții (Malach HaMavet), Biblia
însăși făcând referire la "Îngerul Morții", atunci când ea culege primii născuți ai Egiptului. Există,
de asemenea, o trimitere la "Abaddon" (Distrugătorul), un înger care este cunoscut ca "îngerul
abisului". În tradiția talmudică, moartea este personificată de arhanghelul Samael.[2]
1. Reîncarnarea
Acest concept susține că după moarte, sufletul iese din corpul decedat și se mută mai departe către
un altul. Această teorie este susținută în principal, de către indieni și religiile estice. Ce este cu
adevărat ciudat este faptul că în conformitate cu teoria colapsului obiectivului, conștientul nostru
se poate întrupa în orice corp, materie din univers, fiind obligatoriu ca reîncarnarea să aibă loc într-
un alt om. Acestea fiind spuse, omul poate recăpăta viață sub forma unui extraterestru, a unui
animal sau chiar a unei mase uriașe de apă, cum ar fi un ocean.

2. Sfârșitul Universului
Universul este ceva atât de vast și totuși atârnă de un singur om? Conform teoriei psihologiei
solipsistice, absolut nimeni din jurul nostru nu este real. Bineînțeles, cu excepția noastră. Dovada
existenței unui obiect stă în atingerea acestuia și ulterior realizarea că acesta este real. În schimb,
persoanele din jur sunt doar diverse stări ale personalității mele pe care eu le percep. Conform
acestei teorii, tu ești singurul de care depinde existența acestui univers. Astfel, după ce mori, moare
tot universul.

3. Viața este un vis

Viața fiecăruia dintre noi este un vis, moartea reprezentând doar terminarea visului și revenirea la
adevărata conștiință. În acest caz, noi nu avem moarte. Conform cercetătorului Neil Tyson, ADN-
ul nostru este cu două procente diferit față de cel al unui cimpanzeu. Acele procente aparent
nesemnificative înseamnă mult, fiind vizibile atât în comportamentul nostru, cât și în gândire.
Imaginați-vă o ființă cu un raport de 10-12 procente mai mult în ceea ce privește ADN-ul și
inteligența față de noi. Omul obișnuit recreează în visele sale un fel de realitate, în care adesea
intervin imagini întâmplătoare sau lucruri fără sens. Însă pentru o inteligență ca cea a unui
extraterestru, este foarte posibil ca visul lui să fie efectiv realitatea noastră, caz în care ceea ce ne
așteaptă când ne trezim este necunoscut.

4. Teoria iluziei
Conform acestei teorii, moartea nu este decât o iluzie ce apare din cauza modului în care omul
percepe timpul. Amintiți-vă faptul că omul este creația omului, așa că secundele, zilele, anii trec
doar pentru că așa am hotărât noi. Universul poate are o altă părere. Trecutul, viitorul poate există,
însă noi nu le putem vedea, deoarece asemenea developării unui film vechi, lumina cade doar
asupra unui singur punct care este la vedere, restul fiind în intuneric. Moartea poate nu este reală,
lumina căzând doar pe o parte a lumii,a timpului.

O teorie științifică care susține ideea morții ca fiind o iluzie este biocentrismul. Acest concept
afirmă că universul există doar în mintea noastră decât în realitate, deoarece creierul nostru
utilizează doar 20 w de energie, aproape suficient pentru a aprinde un bec. Așa că am inventat toți
acești parametri, precum timpul, numai pentru a ușura procesul de înțelegere a mediului
înconjurător. Și reîntorcându-ne la exemplul cu filmul, poate noi nu o să murim niciodată, ci doar
ieșim din cadru.

5. Multiversul
Această teorie susține că universul, nefiind delimitat încă, nu este singurul, existând un infinit de
universuri valabile. După ce murim, energia noastră doar se transferă de la unul la altul, fiind un
infinit de număr de situații în care poți fi pus după ce mori. De exemplu, fiecare poate ajunge într-
un univers în funcție de percepția pe care a avut-o asupra morții în viața anterioară.
 SUFLET
Existatrei feluri de suflete: sufletulvegetativsau dorinta, apetitul, singurul suflet pecare il poseda
plantele; sufletulsenzitiv, care la animal se adauga si celui vegetativ, si sufletulrational , care se
adauga la om celorlalte doua suflete- Aristotel

ufletul – „21 de grame” Teoriile lui McDougall au fost abordate în filmul „21 de grame“, al cărui motto-ul este
următorul: „Se spune că atunci când murim pierdem în greutate 21 de grame. Greutatea unei monezi, a unei
privighetori, a unui baton de ciocolată - şi probabil a sufletului uman“ Scenaristul Guillermo Arriaga foloseşte
principiile lui McDougall în acest film, în care un accident de maşină afectează vieţile a trei personaje legate de un fir
invizibil. În 1988, o serie de alte experimente conduse de revista „Noetic Science” au dus la concluzia că sufletul
uman are 0,01 grame. Cercetările au fost efectuate de specialişti germani care au cântărit mai mult de 200 de
pacienţi muribunzi, înainte şi după moartea lor.

„Ştiinţa caută sufletul“

Când cercetătorii moderni vorbesc despre suflet în afara acestui context cultural şi psihologic, în general, tratează
termenul de suflet ca un sinonim poetic pentru minte. Cartea lui Francis Crick (laureatul premiului Nobel pentru
descoperirea structurii moleculare a ADN-ului), „Uluitoarea Ipoteză“ (1994), spre exemplu, are subtitlul „Ştiinţa caută
sufletul“. Crick susţine că cineva poate învăţa tot ce se poate cunoaşte despre sufletul uman prin studierea
funcţionării creierului uman. Depinzând astfel de credinţele cuiva privind relaţia dintre suflet şi minte, descoperirile în
neuroştiinţă pot fi relevante în înţelegerea sufletului personal. Ştiinţa a făcut de atunci numeroase progrese în
domenii ce permit evaluarea dovezilor care contestă sau atestă existenţa sufletului. „Dacă oamenii care credeau în
înviere se bazau în exclusivitate pe credinţa în capacitatea lui Dumnezeu de a făptui un act miraculos, credinţa în
suflet s-a bazat mereu pe raţiune. Filozofii din Grecia Antică acceptau ideea de suflet deoarece considerau că este
cea mai bună explicaţie pentru o serie de fenomene empirice•“, notează filozoful Stephen Cave în cartea sa,
„Immortality”. Doi oameni de ştiinţă, doctorul american Stuart Hameroff şi fizicianul britanic Sir Roger Penrose,
recunoscuţi la nivel mondial, susţineau în 2012 că au dovada că sufletul chiar există. Ei au dezvoltat o teorie
cuantică, potrivit căreia sufletul uman este conţinut de nişte celule numite microtubuli, care se află la rândul lor în
creier. Starea noastră conştientă este astfel rezultatul efectelor gravitaţiei din microtubuli. Când un om se află în
pragul morţii, microtubulii îşi pierd starea de fapt, dar informaţia din ei nu se distruge, ci se împrăştie. Cu alte cuvinte,
sufletul nu moare, ci se reîntoarce în spaţiu.

Un fizician de la Universitatea California, Berkeley, Henry Stapp, susţine că existenţa sufletului se încadrează în
legile fizicii. În lucrarea sa „Compatibilitatea teoriei fizicii contemporane cu supravieţuirea personalităţii“, fizicianul
afirmă că „îndoielile puternice cu privire la supravieţuirea personalităţii, care s-au bazat exclusiv pe convingerea ca,
postmortem, supravieţuirea este incompatibilă cu legile fizicii, sunt nefondate“. „Nu este adevărat să spunem că
existenţa sufletului este neştiinţifică“, consideră Henry Stapp, potrivit The Epoch Times. Fizicianul consideră că „nu
este în contradicţie cu legile fizicii ca personalitatea unei persoane decedate să poata fi ataşată unei persoane care
trăieşte, ca în cazul aşa-zisei posesii a spiritului“.

Sufletul – o substanţă reală

Perspectiva creştină asupra sufletului este bazată atât pe învăţăturile Vechiului, cât şi ale Noului Testament. După
învăţătura creştină, sufletul este o substanţă reală, vie, imaterială sau spirituală şi nemuritoare. El străbate prin trupul
material şi este legat de el, dar transcende materialitatea trupului. „Oricine are suflet, dar depinde ce faci cu el,
despre asta este vorba. Suflet înseamnă un suflu, cu cât eşti mai puternic cu atât acel suflet se manifestă. Este viaţa
aceea care este mai tare sau mai moale. Păi, Satana nu are suflet? Încă ce suflet de puternic, te ia pe sus”, spune
cunoscuta scriitoare severineană Ileana Roman. El este „cineva“ nu numai „ceva“, tocmai datorită sufletului său.
Omul este cineva prin acest substrat înzestrat cu conştiinţa şi cu capacitatea de reacţii conştiente şi libere. Sufletul
omului, nu-l putem defini în esenţa lui, ci îl putem doar descrie în manifestările lui, ca fapt esenţial care face pe om
un subiect conştient şi voluntar, unic şi de neînlocuit.

Ce se întâmplă cu sufletul omului după moartea trupului?

Se spune că sufletul are nevoie de anumite etape pentru a ajunge pe lumea de apoi. Cei care au experimentat
moartea clinică susţin că imediat după fenomenul morţii, sufletul se ridică spre cer, pentru ca mai apoi să treacă
printr-un tunel. Dincolo de tunel, se vede o lumină puternică spre care se îndreaptă sufletul. Odată ajuns la această
lumină puternică, se poate spune că sufletul a ajuns acasă, loc unde se întâlneşte cu anumite persoane dragi. FOTO
giubalan.wordpress.com Biserica Ortodoxă învaţă că moartea este „despărţirea sufletului de trup“, odată această
despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece în împărăţia fiinţelor
asemenea lui, adică în împărăţia spirituală a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii
cei buni în răi sau cu îngerii căzuţi în iad. „În ziua întâi când moare omul, sufletul lui stă acolo unde a ieşit din trup, şi
dacă trupul este acolo, îl ţine îngerul de la botez lângă trup timp de 24 de ceasuri. Să zicem că trupul e pe o laiţă sau
în sicriu, sau pe catafalc, sau pe o masă. Îngerul nostru de la botez, care este ajutătorul nostru până la moarte, ne
păzeşte şi stă o zi şi o noapte lângă trup. E ca şi cum ai avea o haină pe care ai purtat-o mulţi ani şi, când s-a
învechit, te-ai dezbrăcat de dânsa şi o laşi pe un pat sau în cui, şi te uiţi la ea că-i ruptă şi veche, şi-ţi aduci aminte:
cu haina asta am fost şi la nuntă, şi la biserică, şi la târg, sau atunci şi atunci. Cam aşa se întâmplă şi cu sufletul
când se dezbracă de trup. Trupul este o haină în care a stat sufletul, sau o casă a lui. În ziua întâi când se dezbracă
de această haină a trupului, sufletul se mai uită la ea, înainte de a se despărţi pentru multă vreme unul de altul. Dar îl
mai ţine şi îngerul de la botez lângă haina aceasta cu care a fost îmbrăcat”, spune părintele Cleopa Ilie, unul dintre
cei mai mari duhovnici ai României. Unii creştini consideră sufletul ca esenţa nemuritoare a omului - reşedinţa sau
locul voinţei, înţelegerii şi personalităţii umane. Alţii resping ideea de nemurire a sufletului, amintind referinţa din
Simbolul apostolic la "învierea trupului" . Ei consideră sufletul ca fiind forţa vitală, ce se sfârşeşte în moarte şi este
restaurat prin înviere.

Citeste mai mult: adev.ro/nndzrt

Doctrina sufletului datează dintr-o perioadă dinainte de descoperirile ştiinţei, când filozofii credeau
despre creier că este doar un mecanism de răcire a sângelui. Corpul uman era văzut ca o structură
nedemnă de încredere, o construcţie de lut realizată în grabă de zei, astfel că părea greu de crezut
că această materie ar putea fi responsabilă pentru comorile memoriei, pentru misterul gândirii
creative şi pentru profunzimea sentimentelor religioase. De aceea, înţelepţii acelor vremuri
considerau că e mult mai raţional că gloria minţii umane să fie atribuiteă sufletului, scânteii divine, şi
nu acelui organ ciudat din craniile noastre.

Cu toate acestea, chiar şi unii gânditori din antichitate erau sceptici în privinţa faptului că mintea ar
supravieţui trupului. Pe măsură ce ştiinţa şi medicina au progresat, s-au înmulţit dovezile în favoarea
unei legături strânse între minte şi creier. Voltaire afirma că nu se poate opri din râs atunci când
aude pe cineva afirmând că facultăţile mintale ale unei persoane pot supravieţui creierului, afirmaţie
nu foarte populară în Franţa anilor 1730. Într-un text publicat după moartea sa, Voltaire scria că „aşa
cum Dumnezeu a legat abilitatea de a avea idei de o parte a creierului, el poate menţine această
facultate doar conservând această parte a creierului; a conserva această facultate fără partea
creierului este la fel de imposibil precum conservarea râsului unui om sau a cântecului unei păsări
după moartea omului sau a păsării”.

Voltaire (Foto: Shutterstock.com)

Iniţial, cele mai convingătoare dovezi ce atestau dependenţa minţii de creier au fost oferite de
persoanele ce au suferit vătămări ale creierului. Probabil cel mai cunoscut caz este cel al lui Phineas
Gage, un maistru într-o echipă de construcţii din Vermont ce săpa în rocă traseul unei viitoare linii de
cale ferată. O bucată mare din partea frontală a creierului său, lobul frontal stâng, a fost distrusă în
1848 atunci când o tijă de fier a pătruns prin obraz în urma unei explozii şi a ieşit prin partea de sus
a craniului, aterizând la 25 de metri distanţă. În mod uluitor, Gage a supravieţuit şi şi-a revenit în
urma accidentului. Doctorii de la acea vreme au fost surprinşi să descopere, după ce acesta s-a
vindecat, că Phineas suferise o schimbare remarcabilă a personalităţii. Dacă înainte de accident el
era un muncitor responsabil şi respectat, ulterior el devenise „capricios”, „plin de toane” şi incapabil
să-şi păstreze un loc de muncă. Aşadar, o vătămare localizată a creierului generase o schimbare în
caracterul moral al lui Gage, o componentă a personalităţii despre mulţi consideră că este o parte a
sufletului.
Chiar dacă nu există suficiente detalii despre cazul lui Gage pentru a trage o concluzie fermă, nu
suntem nevoiţi să apelăm doar la această întâmplare. În anii scurşi de la ciudatul accident medicina
a progresat, crescând rata de supravieţuire a persoanelor cu vătămări ale creierului, iar ştiinţa a
devenit mai eficientă în a studia aceste cazuri. Datele acumulate de-a lungul timpului atestă modul
în care vătămarea diferitelor regiuni ale creierului duce la eliminarea sau la schimbarea radicală a
unor aspecte esenţiale ale minţii. Astăzi, literatura de specialitate documentează modul în care
diferite leziuni ale creierului pot distruge capacitatea emoţională a unei persoane, amintirile,
creativitatea, limbajul, abilitatea de a procesa diferite simţuri sau, aşa cum a păţit Gage, respectul
pentru normele sociale şi capacitatea decizională. Toate aceste exemple reprezintă calităţi care ar fi
fost atribuite în trecut sufletului. De aceea, cei care cred în suflet au parte de o provocare: dacă sunt
de părere că sufletul poate conserva aceste abilităţi şi după distrugerea creierului, în urma
decesului, ei trebuie să explice de ce sufletul nu le poate conserva atunci când este distrusă doar o
porţiune a creierului.

Pentru a clarifica această contradicţie putem lua exemplul văzului. Astfel, dacă nervii optici din creier
sunt vătămaţi grav, nu vom mai putea vedea. Acest lucru ne arată că văzul este dependent de nervi
optici funcţionali. Cu toate acestea, atunci când oamenii îşi imaginează că sufletul le părăseşte
corpul, ei îşi imaginează că vor putea să vadă în continuare; spre exemplu, îşi imaginează că îşi
privesc trupul sau propria înmormântare. Cu alte cuvinte, ei cred că sufletul lor imaterial are
facultatea văzului. Dar dacă sufletul poate vedea atunci când creierul şi trupul au încetat să mai
funcţioneze, de ce nu poate vedea atunci când doar nervii optici au încetat să funcţioneze? Cu alte
cuvinte, dacă oamenii orbi au un suflet care poate vedea, de ce sunt orbi?

Putem vedea Raiul dacă nu avem nervi optici? (Foto: Shutterstock.com)

Nu există niciun răspuns satisfăcător la această întrebare, iar unii teologi (precum Sfântul Toma de
Aquino) au acceptat că un suflet fără corp nu poate vedea, pentru că văzul este o proprietate a unui
corp şi a unui creier cu ochi şi nervi optici funcţionali. Dar acum ştiinţa a demonstrat că aşa cum
vătămarea nervilor optici distruge simţul văzului, vătămarea altor părţi ale creierului duce la
distrugerea unor facultăţi precum memoria şi raţiunea. Din ce în ce mai multe dovezi sugerează că
toate aspectele minţii şi personalităţii umane sunt dependente la un anumit nivel de creier. Astfel, la
fel ca în cazul persoanei oarbe, ne putem întreba despre o persoană cu anumite leziuni cerebrale
care nu poate gândi raţional sau simţi emoţii: dacă are un suflet care poate gândi raţional şi simţi
emoţii, de ce nu poate face aceste lucruri? De ce stă o vătămare parţială în calea sufletului dacă
distrugerea întregului creier şi a trupului uman nu-l poate opri?

(Foto: Shutterstock.com)

Multă vreme, cei ce doreau să studieze creierul erau limitaţi la cazuri rare precum cel al lui Phineas
Gage. În ultimele decenii, însă, progresul tehnologic a dus la dezvoltarea unor noi dispozitive care
au revoluţionat neuroştiinţele: aparate care pot produce imagini ale creierului uman în timpul
funcţionării. Tehnicile de neuroimagistică, aşa cum sunt ele denumite, permit cercetătorilor să
studieze corelaţiile dintre gândire (aparent nemăsurabilă) şi aspectele măsurabile ale materiei fizice
din care este alcătuit creierul. În laboratoarele din toată lumea puteţi observa în direct cum diferite
elemente ale creierului devin active atunci când desfăşuraţi diferite activităţi mentale obişnuite, cum
ar fi să vă amintiţi chipul mamei sau să vă imaginaţi că jucaţi fotbal.

Rezultatele acestor experimente arată că fiecare proces mental este acompaniat de un proces
cerebral. Mai îngrijorător pentru ipoteza sufletului este faptul că aceste studii arată că procesele
cerebrale debutează chiar înainte ca mintea conştientă să le perceapă. Cu alte cuvinte, un cercetător care vă
monitorizează activitatea cerebrală poate afla ce decizie aţi luat (stânga sau dreapta, ceai sau cafea
etc.) înainte să o conştientizaţi. Dacă „adevăratul eu” ar fi un suflet conştient, acest lucru nu ar avea
logică. În schimb, dacă mintea este produsul unui creier fizic, atunci acest lucru este perfect normal.
De altfel, cu toţii suntem conştienţi de strânsa legătură dintre creier şi minte: alcoolul, spre exemplu,
ne îmbată, afectându-ne astfel atitudinea faţă de risc, faţă de normele sociale şi schimbându-ne alte
aspecte ale personalităţii. Cu toate acestea, alcoolul este o substanţă fizică; dacă mintea noastră
depinde de un suflet non-material, de ce ar fi atât de schimbată de o anumită moleculă de carbon,
hidrogen şi oxigen? De asemenea, ştim că o ceaşcă de cafea (ca să nu mai vorbim despre droguri
precum heroina sau cocaina) ne schimbă stările mentale. De altfel, chiar şi nivelul de apă din
organism ne poate afecta personalitatea. Neuroştiinţele şi biologia oferă tot mai multe explicaţii
pentru aceste legături intime între minte, corp şi creier.

Antonio Damasio, unul dintre cei mai renumiţi specialişti în neuroştiinţe din lume, ilustrează această
legătură oferind drept exemplu foamea. „La câteva ore după o masă, nivelul glicemiei scade, iar
neuronii din hipotalamus detectează această schimbare; activarea tiparului relevant în acest caz
face creierul să modifice starea corpului astfel încât să schimbe situaţia. Vă simţiţi înfometat şi
acţionaţi pentru a opri senzaţia de foame”, scrie cercetătorul. Unele dintre acţiunile pe care le veţi
lua pentru a opri senzaţia de foame pot fi inconştiente, cum ar fi faptul că întindeţi mâna după un
covrig. Altele pot fi conştiente, cum ar fi faptul că decideţi să alegeţi ceva din meniul unui restaurant
sau să gătiţi o reţetă. Toate aceste procese mentale nu sunt, însă, decât un element al unei bucle
mai ample de activitate biochimică ce a început cu o scădere a glicemiei.

De altfel, ce se petrece atunci când ne scade glicemia ilustrează şi mai clar legătura dintre mental şi
fizic: mai întâi, începem să ne simţim nerăbdători şi devenim iritabili, iar capacitatea de concentrare
scade. Aşa cum ştiu foarte bine diabeticii, dacă glicemia scade şi mai mult, devenim beligeranţi,
instabili din punct de vedere emoţional şi confuzi. Dacă senzaţia de foame se prelungeşte foarte
mult, la un momentan devenim apatici şi deprimaţi. Toate acestea sunt schimbări semnificative ale
personalităţii — acea parte a „eului” despre care se presupune că ţine de suflet — provocate de
schimbări chimice care au loc în creier şi în corp. Aşadar, sub analiza atentă a ştiinţei moderne,
distincţia străveche dintre mental şi fizic dispare, iar gândurile şi emoţiile noastre se arată
înrădăcinate în biologie.

Progresul ştiinţei moderne ne permite să apreciem adevărata splendoare a creierului uman. Fiecare
om are în craniul său aproximativ 100 de miliarde de neuroni, iar fiecare dintre aceştia prezintă în
medie 7.000 de legături sinaptice cu alţi neuroni. Aşadar, nu este de mirare că nu ne putem închipui
modul în care creierul produce mintea, pentru că o asemenea complexitate este dincolo de limitele
imaginaţiei umane. Specialiştii în neuroştiinţe afimă că nu este o exagerare atunci când spunem
despre creierul uman că este cel mai complex lucru descoperit până acum în Univers. Dacă acest
sistem extrem de complicat, ce cuprinde trilioane de conexiuni, nu produce mintea, ne putem întreba
atunci ce rol are.

(Foto: Shutterstock.com)

Aşadar, ideea că personalitatea umană ar putea supravieţui morţii corpului pare imposibil de crezut.
Acest lucru nu înseamnă că cercetătorii au reuşit să descifreze toate misterele minţii şi ale creierului;
nici pe departe. Neuroştiinţele se află încă într-o fază incipientă, iar mintea şi creierul ascund multe
mistere încă nedescifrate. Este foarte posibil chiar ca oamenii să nu descopere niciodată modul în
care creierul generează mintea, însă toate dovezile acumulate până acum arată că mintea este în
totalitate dependentă de creier. Situaţia este sintetizată excelent de psihologul Jesse Bering: „Mintea
este ceea ce produce creierul; creierul încetează să mai funcţioneze atunci când murim, aşadar
senzaţia subiectivă conform căreia mintea supravieţuieşte morţii este o iluzie psihologică ce
operează în creierul persoanelor vii”.

Cu cât aflăm mai multe despre noi, cu atât este mai puţin surprinzător faptul că nu avem suflete. Noi,
oamenii, am evoluat de-a lungul a miliarde de ani din creaturi simple care nu aveau niciun fel de
viaţă mentală – iar înainte de acest moment din elemente ce nu erau nici măcar creaturi. Fiecare
dintre noi apare în urma contactului fizic dintre un spermatozoid şi un ovul şi se dezvoltă celulă cu
celulă. Viaţa mentală ce apare este în permanenţă strâns legată de starea corpului. De altfel, cele
mai bune teorii moderne referitoare la conştienţă susţin că mintea este doar o reprezentare pe care
un organism fizic o face despre sine şi mediul său pentru a se ajuta să supravieţuiască într-o lume
complexă plină de pericole fizice. Dovezile acumulate până acum de ştiinţă ne spun, totodată, că
acest creier complex care produce totul – emoţii, artă, gândire, religie – este un lucru mult mai uluitor
decât simplul suflet postulat de Platon şi de teologi.
De ce ACADEMIE
Academia platonică a fost o școală filozofică idealistă, întemeiată de Platon (circa 387 î.e.n.) într-o
grădină din apropierea Atenei, care ar fi aparținut eroului mitologic Akademos. "Iată împrejurările,pe
jumătate întâmplătoare,în care se întemeia instituția de cultură filosofică platoniciană sortită să
înfrunte nouă secole:Academia, și care avea să exercite o influență fără egal,timp de milenii,asupra
vieții spirituale a intregii lumi civilizate. Platon a trăit aici tot restul vieții,timp de patruzeci de ani,afară
de două scurte întreruperi.Se admite ca încă din timpul său Academia ar fi devenit o scoală si că
Platon ar fi predat într-însa filosofia. O școală va fi fost ea,negreșit,însă ca nici una din timpul nostru.
Elevii care o frecventau erau mai mult oameni formați, atrași de amiciția pentru Platon,iar alții de
renumele său. Se pare că uneori, travestite în haine bărbătești, veneau și femei. Învățământul care
era mai mult oral, era condus de Platon, la început cel puțin, și consta de preferință din conversații
libere. Cu timpul, se pare că au început a se face cercetări științifice personale de către familiarii
instituției. Le va fi început cel puțin Aristotel, în cele doua decenii,cât a frecventat-o"-Citat din
"PLATON.Filosofia dialogurilor" de ALEXANDRU POSESCU. Platon manifesta un mare interes
pentru studiul științelor matematice,dovadă si inscripția pe care tradiția relatează că ar fi pus-o la
intrarea școlii sale: "Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru". Academia a funcționat
pînă în anul 129 î.e.n., transformîndu-se după aceea într-o școală eclectică. Anul 529, cînd această
școală a fost definitiv închisă, marchează formal sfîrșitul istoriei filozofiei antice.
Dicționarul enciclopedic român (1962-1966)
Academos a fost, în mitologia greacă, un erou din Attica. El a trădat-o pe Elena prin faptul că a
arătat Dioscurilor unde era ascunsă sora lor, răpită de Tezeu. În grădina lui Academos din
apropierea Atenei, Platon și-a instalat școala sa filozofică, numită Academia.
Akademos or Academus (/ˌækəˈdiːməs/; Ancient Greek: Ἀκάδημος;
also Hekademos or Hecademus (Ἑκάδημος)) was an Attic hero in Greek mythology.
Plutarch in his biography of the Athenian king Theseus (the slayer of the Minotaur) says that, after
being widowed and reaching age 50, the king abducted the beautiful 12-year-old Helen (long before
she married Menelaus, met Paris and was the cause of the Trojan War). Due to this outrage, her
twin brothers Castor and Pollux invaded Attica to liberate their sister and threatened to
destroy Athens. Akademos spared the city by telling them where she was (hidden at Aphidnae). For
this, Akademos was venerated by the city as a savior.[1]Also for this reason the Tyndarids always
showed him much gratitude, and whenever the Lacedaemonians invaded Attica, they always spared
the land belonging to Academus, which lay on the Cephissus, six stadia from Athens.[2][3]
This piece of land was subsequently adorned with oriental plane and olive plantations[4] and was
called Academia after its original owner.[5]
This grove of trees on the northwest side of the city, held to be his burial place, was ever after
dedicated to his memory. Within this grove Plato gave his lectures, and thus arose the phrase "the
groves of Academe".[1] Due to this, Akademos' name has been linked to the archaic name for the site
of Plato's Academy, the Hekademeia, outside the walls of Athens.
The site was sacred to Athena, the goddess of wisdom, and other immortals; it had since the Bronze
Age sheltered her religious cult, which was perhaps associated with the hero-gods,
the Dioskouroi (Castor and Polydeukes), and for the hero Akademos. By classical times the name of
the place had evolved into the Akademeia. Its sacred grove furnished the olive oil that was
distributed as prizes in the Panathenaic Games and contained in the finely decorated Panathenaic
amphorae presented to the winners.
Aristotel ontologie
Aristotel va dezvoltafilozofiadar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a datseama ca nu poate
merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea merge, dar Aristotel secomporta respectuos, dar nu
face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este exprimata in celebraexclamatie : “Amicus Plato sed magis
amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon, dar mai prieten imi esteadevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi,
meditatii filozofice. El arata erorile lui Platon : ca aseparat generalul de particular, a considerat ca esentele generale
ar exista independent de cele particulare,teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea in sine de lucru ), teza
reamintirii. Aristotel aratalegatura dialectica dintre general si particular, generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci
se afla intr-un1continuu proces de miscare si transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea
participarilor de baza ale existentei universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta
principiilor si cauzelor prime.
Prin cauza principala = cauza fundamentala.El gasim prima data definitia principiului ….. in 5 acceptii
:1.principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a tot ce
exista;2.principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi cunoscut.Pentru
Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista inmod efectiv
reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta.Materia – principiul pasiv care da consistenta si care
este modelat de forma. Forma – cea care daconfiguratie, este elementul activ datator de structura care face ca
lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar nici formasi nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine
realitate numai actionand asupramateriei, dupa cum materia devine realitate primind forma.
Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie dar si o forma,forma pentru
ca se individualizeaza cu celelalte forme dar in raport cu statuia este materia iar statuia esteforma pietrei.Un loc
important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza categoriile din punct devedere filozofic ca
domenii si grade ale existentei, dar si ca forma a gandirii logice, structura realului. Princategorii, notiuni de maxima
generalitate, care exprima cele mai generale elemente, insusiri si relatii deordinul esentei lucrurilor sau a cunoasterii
lor.Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examinaconditiile
oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul, relatia,actiunea, pasiunea,
posesia, pozitia