Para hablar del naturalismo tenemos que hablar también del realismo.

Estos dos movimientos están muy

relacionados ya que ambos términos surgieron como conceptos artísticos y posteriormente se aplicaron al
terreno literario.

El realismo se basa en la representación exacta de la realidad a través de una observación minuciosa

e impersonal. En la novela realista, todos sus elementos (estructura, personajes, lenguaje, etc.) son
verosímiles, por lo que se considera a la novela realista como ‘espejo de la sociedad’. Al ser verosímiles, se
observa una mezcla de historia y ficción, simultaneidad en el tiempo y coetaneidad. Esta verosimilitud se
consigue mediante la observación de la realidad y la mímesis o copia de ésta. Además de observar, el autor
realista también debe dominar la descripción. El hecho de que haya una descripción mimética de los
personajes basada en la observación, implica que el autor sea un narrador omnisciente (en el caso de La
Regenta, Clarín) que conoce perfectamente a estos personajes. Por tanto, el propio autor se inmiscuye en su
obra, adoptando una posición crítica que a veces puede llevar a que los personajes se conviertan en
estereotipos, afectando a la calidad estética. Podemos destacar también que el realismo busca la naturalidad
en la expresión y huye de los convencionalismos.

El naturalismo literario surgió, al igual que el realismo, de un término artístico. El máximo representante de
esta corriente es el francés Émile Zola. Su intención era acercar la literatura a las ciencias naturales, que por
esa época estaban empezando a conseguir un gran prestigio social, ganando terreno a las Humanidades, que
eran las que habían tenido la supremacía hasta entonces. Los autores naturalistas siguieron a las novedosas
ciencias naturales y adoptaron el empleo de rigurosos métodos científicos (observación, experimentación…)
A diferencia del realismo, el naturalismo concibe la obra narrativa como una forma viva de estudio literario
y de encuesta social. También hay una concepción determinista del ser humano y la vida. Por un lado,
determinismo genético (los personajes son sujetos sometidos a las leyes fisiológicas de la herencia, que
condicionan sus desarrollos). A ello se superpone otro determinismo, el que nace de la raza, el medio físico
y el momento. Además, adoptan la idea darwinista de la lucha por la supervivencia, que nace de la
competencia de los individuos entre sí y dentro de la especie, como móvil de conducta de las personas y la
sociedad. Otra característica de las novelas naturalistas es el componente sexual, pero no una sexualidad
agradable, sino más bien patológica y grotesca.

Con todo lo explicado hasta ahora, podemos pasar a definir el personaje de Ana Ozores, la protagonista
de la novela. Está casada con Víctor Quintanar, antiguo regente de Vetusta, ciudad donde se desarrolla la novela.
Don Víctor es mucho mayor que su mujer y no puede satisfacerla sexualmente porque en el capítulo III se
explica que padece andropausia (menopausia masculina).

Una característica del naturalismo la encontramos en el determinismo que ejerce el entorno donde vive
Ana Ozores. Vetusta es el nombre que le da Clarín a Oviedo, ciudad en la que vivió. Nos encontramos en una
capital de provincia del norte de España, en la época de la Restauración. Vetusta representa la aparente
tranquilidad que predominaba en España en esa época. En cuanto a la sociedad que rodea a Ana Ozores, Clarín
la retrata como un mundo en el que lo que más importa es el poder y el sexo, una sociedad descorazonada. Los
tres personajes que más se relacionan con ella son su marido (que en realidad ve a Ana como si fuese su hija), el
Magistral (que está enamorado de ella) y Álvaro Mesía (que se obsesiona con ella porque la ve inalcanzable). Por
tanto, vemos en su entorno más cercano otra característica del naturalismo: el componente sexual patológico y
grotesco que mencionamos antes.
En cuanto a su personalidad, Ana Ozores es una mujer con fuertes creencias religiosas, y acabamos de
decir que su confesor, el Magistral, está enamorado de ella. Encontramos otro rasgo propio de los personajes
naturalistas: la carencia de principios morales. Esto lo podemos ver cuando Ana mantiene relaciones
extramatrimoniales con Álvaro Mesía, ya que su marido no la satisface sexualmente.

El personaje de Ana Ozores, además de por el entorno, también está marcado por sus experiencias. La
madre de Ana, una modista italiana, falleció en el parto, y su padre, Don Carlos, poco después, cuando ella aún
era una niña. Debido a esto, Ana fue criada por sus tías, que la educaron de forma represiva respecto al amor,
seguramente porque ellas no tuvieron éxito en sus relaciones amorosas y lo que querían era que Ana se casase
con un noble. Esta convivencia con sus tías marcó al personaje de Ana Ozores, al igual que otras experiencias
como la muerte de su padre, ser descubierta con un amigo en una barca o el adulterio con Álvaro Mesía.
Además, podemos ver que se trata de un personaje naturalista porque está determinada por su herencia genética.
Las tías de Ana describían a su madre como una don nadie que no era digna del linaje de los Ozores, por lo que
Ana está condenada al fracaso. También vemos el determinismo genético en el hecho de que el padre de Ana era
un hombre de letras y a ella le encante la lectura.

En conclusión, podemos decir que el personaje de Ana Ozores está marcado por el entorno social y sus
experiencias, pero también cabe destacar la importancia de la herencia genética como característica naturalista de
este personaje.

DRAMA ROMÁNTICO (SIGLO XIX)

La obra es un ejemplo de la estética dramática del romanticismo, como puede percibirse en los
siguientes rasgos:

– libertad en el número de actos (siete);

– inobservancia de las unidades de tiempo y lugar;

– mezcla de lo cómico y lo trágico;

– ambientación en el pasado (siglo XVI: reinado de Carlos I), acorde con el gusto romántico por el
drama histórico;

– exaltación del sentimiento amoroso;

– lenguaje retórico y grandilocuente;

– gusto por la fantasía, el misterio, lo irracional y lo sobrenatural. El autor incorpora numerosos

elementos fantásticos de carácter legendario, como la cena macabra, la estatua que cobra vida o la
visión del propio entierro.

– elección de la noche como eje temporal de la acción dramática;

– ambientes misteriosos y tétricos (el panteón).

DRAMA RELIGIOSO-FANTÁSTICO
Se trata de un drama en tanto en cuanto desarrolla conflictos desgraciados entre personajes
humanos y su desenlace, a pesar de la salvación de don Juan, consiste en la muerte de sus
protagonistas. La salvación de don Juan (problema teológico) tiene efecto gracias a las
intervenciones fantásticas de las estatuas de doña Inés y don Gonzalo.

TEMAS
El tema central de la obra es la salvación de don Juan por el amor de doña Inés, o dicho con otras
palabras, la salvación del pecador por la intercesión de una mujer virtuosa.
Otros motivos: a) la seducción amorosa, 2) el honor, 3)la cena macabra, 4) el mundo de
ultratumba y 5) la muerte.

ESTRUCTURA EXTERNA
Frente a la tradicional división de la obra dramática en tres actos, impuesta por la comedia
lopesca, el drama romántico tiende a una mayor libertad formal; predominan, no obstante, los
textos en cinco actos.

Don Juan Tenorio está dividido en dos partes: la primera se desarrolla en cuatro actos y la
segunda en tres.
ESTRUCTURA INTERNA
La materia dramática se organiza, pues, en dos partes bien diferenciadas. En la primera parte se
recoge, todo lo relativo al amor, la seducción, los desafíos; todo lo que tiene que ver con la vida y el
mundo de los vivos. En la segunda, la acción dramática se centra en el mundo de ultratumba, los
espectros (estatuas, fantasmas), la salvación del protagonista; en definitiva, esta parte guarda
íntima relación con la muerte.

Entre una y otra parte transcurren cinco años (de tiempo no representado).

El esquema de planteamiento, nudo y desenlace se reproduce en cada una de las dos partes:

1. En la primera, se plantea la apuesta entre don Juan y don Luis, con el triunfo del primero; la
acción se complica con el enamoramiento de don Juan y doña Inés y se resuelve con el
dramático desenlace de las muertes de don Gonzalo y don Luis, lo que lleva a la huida
inmediata del protagonista.
2. En la segunda parte, se plantea el arrepentimiento y la salvación consiguiente de don Juan, la
acción se complica con la osadía por parte del Tenorio de invitar a cenar a la estatua del
comendador. El desenlace, supone la muerte y salvación del protagonista.
PERSONAJES
1. Protagonistas: Son don Juan y doña Inés, cuyas vidas están unidas más allá de la muerte por la
fuerza del amor. Don Juan es, sin duda, el protagonista por excelencia, el mito literario, el
héroe romántico.
2. Personajes principales: Son aquellos que influyen en la conducta de los protagonistas y que, en
cierta medida, son responsables directos de la acción: don Luis Mejía, don Gonzalo, Ciutti y
Brígida.
3. Personajes secundarios. El capitán Centellas, Avellaneda, don Diego, doña Ana, Butarelli,
Pascual, Lucía, la abadesa y el escultor.
4. Personajes anecdóticos: la tornera, Gastón, Miguel, alguaciles, paje, caballeros sevillanos, etc.
DON JUAN, HÉROE ROMÁNTICO
Zorrilla parte de un personaje precisado, dramáticamente definido: el burlador creado por Tirso de
Molina. El rasgo más relevante del personaje de Zorrilla es su radical transformación: de
pendenciero, juerguista, cínico, malvado, burlador, pasa a ser sensible, capaz del bien y de la
virtud, reflexivo y sincero. Su transformación es consecuencia del amor. Don Juan, héroe
romántico, lleva una vida libertina y amoral hasta que conoce a doña Inés: el amor le transforma y
le salva (finalmente, cuando llega su último momento, don Juan acepta la existencia de Dios y
expresa su fe en la divinidad, de manera que consigue su salvación). Pero ha de morir en un
ambiente fantasmagórico y sepulcral, muy del gusto de los románticos.

DOÑA INÉS
Doña Inés, joven ingenua, que no sobrepasa los dieciséis años, crédula y sencilla, simboliza el ideal
del amor, la fuerza del amor puro. La sublimación del amor se alcanza tras la muerte de doña Inés,
pues ella está decidida a unir su destino eterno al de don Juan.

El personaje de Brígida presenta concomitancias con Celestina (media como alcahueta entre don
Juan y doña Inés).
Algunos rasgos de Ciutti provienen de la figura del gracioso de la comedia del siglo XVII: cobarde,
temeroso y fanfarrón.
ESPACIO, TIEMPO Y ACCIÓN
En Don Juan Tenorio, Zorrilla no respeta las unidades clásicas de espacio y tiempo, pues la obra
transcurre en diversos lugares y en dos noches separadas entre sí por cinco años. Por el contrario,
sí hay unidad de acción: todos los hechos dramáticos convergen en torno a don Juan.
Cada uno de los siete actos tiene lugar en espacios diferentes: la hostería de Butarelli, la calle ante
la casa de doña Ana y las calles adyacentes, el convento, la quinta de don Juan, el panteón y la casa
de don Juan.

A excepción del decorado del cementerio, los demás espacios escénicos son objeto de un
tratamiento realista por parte del autor. Frente a la decoración realista que predomina en el
conjunto de la obra, Zorrilla enmarca la acción del acto I de la 2ª parte en un espacio
fantasmagórico, misterioso, que pueda provocar una sensación de temor e intranquilidad en el
protagonista.

En el cementerio sombras, espectros y espíritus pueblan el fondo de la escena, domina, en

ocasiones, la bruma que hace posible el ambiente en el que se abren y cierran tumbas, en el que los
esqueletos salen de ellas. El final apoteósico, con la salvación de don Juan, supone un despliegue
de imaginación y fantasía romántica.

Tiempo histórico
Zorrilla sitúa su obra en el reinado de Carlos I (la parte primera en 1545 y la segunda en 1550), sin
intención alguna de recrear una época histórica (se limita a encuadrar al protagonista en esa
época).

Tiempo interno
La acción se concentra en dos noches separadas por un tiempo no representado de cinco años.

La concentración temporal contribuye a dotar al texto del enorme dinamismo del que goza.

LENGUAJE Y ESTILO
FORMAS DE EXPRESIÓN
1. Zorrilla utiliza las acotaciones con una intención dramática moderna: mediante ellas no solo
formula indicaciones respecto a los decorados, vestuario, entradas y salidas de personajes, sino
que sugiere movimientos, gestos, actitudes, tonos de voz, estados de ánimo, etc.
2. En la primera parte, predominan los diálogos de acción (ritmo rápido), mientras que en la
segunda predominan los diálogos digresivos.
3. El monólogo alcanza en la obra momentos de una profunda emoción.
4. En toda la obra solo se utiliza el aparte durante la lectura de la carta que envía don Juan a
doña Inés.
RETORICISMO Y LENGUAJE LITERARIO
El estilo retórico y grandilocuente es propio de todo texto romántico y, en particular, de Don Juan
Tenorio. Su estilo se caracteriza por:
– el uso de palabras sonoras y de expresiones altisonantes;

– el predominio de la adjetivación;

– el uso de arcaísmos léxicos y sintácticos;

– el recurso a las interrogaciones retóricas;

– el empleo de frases en italiano que contribuyen a crear un clima de misterio; etc.

Los personajes se tutean cuando se conocen y pertenecen a una misma clase social o cuando se
dirigen a inferiores. Y emplean el vos o fórmulas derivadas (vuesa merced, vuestra merced,
usarced) cuando se dirigen a superiores o cuando perteneciendo a una misma clase carecen de
confianza.
En la obra predominan las combinaciones métricas de arte menor (en especial de octosílabos):
redondillas, octavillas, romances, décimas. También encontramos versos de arte mayor en forma
de cuartetos.

Pentru a vorbi despre naturalism trebuie să vorbim și despre realism. Aceste două mișcări sunt
strâns legate de când ambii termeni au apărut ca concepte artistice și ulterior aplicate pe terenul
literar.

Realismul se bazează pe reprezentarea exactă a realității printr-o observație minuțioasă și

impersonală. În romanul realist, toate elementele sale (structură, personaje, limbaj etc.) sunt
plauzibile, motiv pentru care romanul realist este considerat „oglinda societății”. Fiind credibilă, se
observă un amestec de istorie și ficțiune, simultaneitate în timp și coetanitate. Această
probabilitate este obținută prin respectarea realității și mimesisului sau prin copia acesteia. Pe
lângă observare, autorul realist trebuie să stăpânească și descrierea. Faptul că există o descriere
mimetică a personajelor bazată pe observație implică faptul că autorul este un narator omniscient
(în cazul lui La Regenta, Clarín) care cunoaște perfect aceste personaje. Prin urmare, autorul însuși
se încurcă în opera sa, adoptând o poziție critică care poate duce uneori la devenirea unor
stereotipuri, afectând calitatea estetică. Putem sublinia, de asemenea, că realismul caută
naturalețe în exprimare și fuge de convenții.

Naturalismul literar a apărut, ca realismul, dintr-un termen artistic. Reprezentantul maxim al

acestui curent este francezul Émile Zola. Intenția sa a fost de a apropia literatura de științele
naturale, care la acea vreme începeau să câștige un mare prestigiu social, câștigând teren pentru
Umanitățile, care au fost cele care au avut supremația până atunci. Autorii naturaliști au urmat
noile științe naturale și au adoptat utilizarea unor metode științifice riguroase (observație,
experimentare ...) Spre deosebire de realism, naturalismul concepe opera narativă ca o formă vie a
studiului literar și a studiului social. Există, de asemenea, o concepție deterministă a ființei umane
și a vieții. Pe de o parte, determinismul genetic (caracterele sunt subiecte supuse legilor fiziologice
ale moștenirii, care condiționează evoluția lor). La aceasta se suprapune un alt determinism, cel
care se naște din rasa, mediul fizic și moment. În plus, ei adoptă ideea darwinistă a luptei pentru
supraviețuire, care rezultă din competența indivizilor unul cu celălalt și în cadrul speciei, ca motiv
pentru conduita oamenilor și a societății. O altă caracteristică a romanelor naturaliste este
componenta sexuală, dar nu o sexualitate plăcută, ci mai degrabă patologică și grotescă.

Cu tot ceea ce s-a explicat până acum, putem continua să definim personajul Ana Ozores,
protagonista romanului. Este căsătorită cu Víctor Quintanar, fost regent al Vetusta, oraș în care are
loc romanul. Don Víctor este mult mai în vârstă decât soția sa și nu o poate satisface sexual,
deoarece în Capitolul III i se explică că suferă de andropază (menopauză masculină).

O caracteristică a naturalismului se regăsește în determinismul exercitat de mediul în care trăiește

Ana Ozores. Vetusta este numele pe care Clarín îl dă Oviedo, orașul în care a locuit. Ne aflăm într-o
capitală de provincie din nordul Spaniei, la momentul restaurării. Vetusta reprezintă liniștea
aparentă care predomina în Spania la acea vreme. În ceea ce privește societatea care înconjoară
Ana Ozores, Clarín o înfățișează ca o lume în care ceea ce contează cel mai mult este puterea și
sexul, o societate descurajată. Cele trei personaje care sunt cele mai înrudite cu ea sunt soțul ei
(care o vede de fapt pe Ana ca și cum ar fi fiica ei), Magistralul (care este îndrăgostit de ea) și
Álvaro Mesía (care devine obsedat de ea pentru că o vede de neatins). Prin urmare, vedem în
mediul său cel mai apropiat o altă caracteristică a naturalismului: componenta sexuală patologică
și grotescă pe care am menționat-o anterior.
În ceea ce privește personalitatea ei, Ana Ozores este o femeie cu puternice credințe religioase și
tocmai am spus că duhovnicul ei, Magistralul, este îndrăgostit de ea. Găsim o altă caracteristică a
personajelor naturaliste: lipsa principiilor morale. Putem vedea acest lucru atunci când Ana are
relații extraconjugale cu Álvaro Mesía, din moment ce soțul ei nu o satisface sexual.

Personajul Ana Ozores, pe lângă mediu, este marcat și de experiențele sale. Mama Anei, creatoare
de modă italiană, a murit la naștere, iar tatăl ei, Don Carlos, la scurt timp, când era încă un copil.
Din această cauză, Ana a fost crescută de mătușile ei, care au educat-o în mod represiv despre
iubire, probabil pentru că nu au reușit în relațiile lor de dragoste și ceea ce își doreau era ca Ana să
se căsătorească cu un nobil. Această conviețuire cu mătușile sale a marcat personajul Ana Ozores,
precum și alte experiențe precum moartea tatălui său, fiind descoperită cu un prieten într-o barcă
sau adulter cu Álvaro Mesía. În plus, putem vedea că este un caracter naturalist, deoarece este
determinat de moștenirea sa genetică. Mătușile Anei au descris-o pe mama ei ca pe un cadou pe
nimeni care nu era demn de linia Ozoresului, așa că Ana este sortită să eșueze. De asemenea,
vedem determinismul genetic în faptul că tatăl Anei era un bărbat cu litere și îi place să citească.

În concluzie, putem spune că caracterul Anei Ozores este marcat de mediul social și de
experiențele sale, dar este de remarcat și importanța moștenirii genetice ca caracteristică
naturalistă a acestui personaj.

DRAMA ROMANTICĂ (SECOLUL XIX)

Lucrarea este un exemplu de estetică dramatică a romantismului, așa cum se poate observa în
următoarele caracteristici:

- libertatea numărului de acte (șapte);

- nerespectarea unităților de timp și loc;

- amestec de comic și tragic;

- stabilirea în trecut (secolul al XVI-lea: domnia lui Carlos I), în concordanță cu gustul romantic
pentru drama istorică;

- exaltarea sentimentului de iubire;

- limbaj retoric și grandilocent;

- Gust pentru fantezie, mister, irațional și supranatural. Autorul încorporează numeroase elemente
fantastice cu caracter legendar, cum ar fi cina macabră, statuia care prinde viață sau viziunea
înmormântării în sine.

- alegerea nopții ca axă temporală a acțiunii dramatice;

- medii misterioase și sumbre (panteonul).

DRAMA RELIGIOASĂ-FANTASTICĂ

Este o dramă atâta timp cât dezvoltă conflicte nefericite între personajele umane și rezultatul lor,
în ciuda mântuirii lui Don Juan, ea constă în moartea protagoniștilor săi. Mântuirea lui Don Juan
(problemă teologică) are efect datorită intervențiilor fantastice ale statuilor lui Doña Inés și Don
Gonzalo.

TEME

Tema centrală a operei este mântuirea lui Don Juan pentru dragostea lui Doña Inés sau, cu alte cuvinte,
mântuirea păcătosului prin mijlocirea unei femei virtuoase.

Alte motive: a) seducția seducătoare, 2) onoarea, 3) cina macabră, 4) lumea vieții de apoi și 5) moartea.

STRUCTURA EXTERNĂ

Fata de diviziunea traditionala a operei dramatice in trei acte, impusa de comedia lopesca, drama romantica
tinde spre o mai mare libertate formala; Cu toate acestea, textele predomină în cinci acte.

Don Juan Tenorio este împărțit în două părți: primul are loc în patru acte și al doilea în trei.

STRUCTURA INTERNA

Materia dramatică este apoi organizată în două părți distincte. În prima parte, se colectează tot ce ține de
dragoste, seducție, provocări; tot ceea ce are legătură cu viața și lumea celor vii. În al doilea, acțiunea
dramatică se concentrează asupra lumii vieții de apoi, a fantomelor (statui, fantome), mântuirea
protagonistului; Pe scurt, această parte este strâns legată de moarte.

Între una și cealaltă parte trec cinci ani (din timp nereprezentat).

Schema de abordare, nod și rezultat este reprodusă în fiecare dintre cele două părți:

1. În primul, pariul dintre don Juan și don Luis este crescut, cu triumful primului; Acțiunea este complicată
de infatuarea lui Don Juan și Doña Inés și se rezolvă cu rezultatul dramatic al deceselor lui Don Gonzalo și
Don Luis, ceea ce duce la scăparea imediată a protagonistului.

2. În partea a doua, se crește pocăința și mântuirea în consecință a lui Don Juan, acțiunea este complicată de
îndrăzneala din partea Tenorio de a invita statuia comandantului la cină. Rezultatul implică moartea și
mântuirea protagonistului.

CARACTERE

1. Protagoniști: Don Juan și Doña Inés, ale căror vieți sunt unite dincolo de moarte prin forța iubirii. Don
Juan este, fără îndoială, protagonistul prin excelență, mitul literar, eroul romantic.

2. Personaje principale: Cei care influențează comportamentul protagoniștilor și, într-o oarecare măsură,
sunt direct responsabili pentru acțiune: domnul Luis Mejía, domnul Gonzalo, Ciutti și Brígida.

3. Personaje secundare. Căpitanul Centellas, Avellaneda, Don Diego, Dona Ana, Butarelli, Pascual, Lucia,
stareța și sculptorul.

4. Personaje anecdotice: la tornera, Gastón, Miguel, executorii judecătorești, pagină, domnii sevillieni etc.

DON JUAN, HERANT ROMANTIC

Zorrilla pornește de la un personaj precis, dramatic definit: batjocorul creat de Tirso de Molina. Cea mai
importantă trăsătură a personajului lui Zorrilla este transformarea sa radicală: dintr-un cert, revelator, cinic,
rău, batjocoritor, el devine sensibil, capabil de bine și virtute, gânditor și sincer. Transformarea ei este o
consecință a iubirii. Don Juan, un erou romantic, duce o viață libertină și amorală până când o întâlnește pe
Doña Inés: iubirea îl transformă și îl salvează (în sfârșit, când ajunge ultimul său moment, don Juan acceptă
existența lui Dumnezeu și își exprimă credința în divinitate, astfel încât să-și primească mântuirea). Dar el
trebuie să moară într-un mediu înfricoșător și sepulcral, foarte mult pe gustul romanticilor.

DOÑA INÉS

Doña Inés, o tânără naivă, care nu depășește șaisprezece ani, este o persoană simplă și credibilă, simbolizând
idealul iubirii, forța iubirii pure. Sublimarea iubirii se realizează după moartea lui Doña Inés, pentru că este
hotărâtă să-și unească destinul etern cu cel al lui Don Juan.

Personajul Brígida prezintă concomitanțe cu Celestina (mediază ca alcahueta între Don Juan și Doña Inés).

Unele trăsături ale lui Ciutti provin din figura amuzantă a comediei din secolul al XVII-lea: lașă, fricoasă și
lăudabilă.

SPATIU, TIMP SI ACTIUNE

În Don Juan Tenorio, Zorrilla nu respectă unitățile clasice ale spațiului și timpului, deoarece munca se
desfășoară în locuri diferite și în două nopți separate între ele timp de cinci ani. Dimpotrivă, există unitate de
acțiune: toate evenimentele dramatice converg în jurul Don Juan.

Fiecare dintre cele șapte evenimente se desfășoară în spații diferite: hanul Butarelli, strada dinaintea casei
Dona Ana și străzile adiacente, mănăstirea, quinta de don Juan, panteonul și casa lui Don Juan.

Cu excepția decorației cimitirului, celelalte spații pitorești sunt supuse unui tratament realist de către autor.
Față de decorația realistă care predomină în întreaga lucrare, Zorrilla încadrează acțiunea actului I din partea
a 2-a într-un spațiu înspăimântător, misterios, care poate provoca o senzație de teamă și neliniște în
protagonist.

În umbra cimitirului, vrahurile și spiritele populează fundalul scenei, uneori domină ceața care face posibilă
mediul în care se deschid și se închid mormintele, în care le lasă scheletele. Apoteoza finală, odată cu
mântuirea lui Don Juan, este un afișaj al imaginației și al fanteziei romantice.

Timp istoric

Zorrilla își plasează opera în domnia lui Carlos I (prima parte în 1545 și a doua în 1550), fără nicio intenție
de a recrea o epocă istorică (se limitează la încadrarea protagonistului în acea perioadă).

Ora internă

Acțiunea este concentrată pe două nopți separate pentru o perioadă nereprezentată de cinci ani.

Concentrarea temporară ajută la conferirea textului de dinamismul enorm de care se bucură.

LIMBA ȘI STILUL

FORME DE EXPRESIE

1. Zorrilla folosește dimensiunile cu o intenție dramatică modernă: prin intermediul lor, el nu numai că face
indicații cu privire la seturi, costume, intrări și ieșiri ale personajelor, dar sugerează mișcări, gesturi,
atitudini, tonuri de voce, stări de spirit etc.

2. În prima parte predomină dialogurile de acțiune (ritm rapid), în timp ce în a doua parte predomină
dialogurile de digresiune.
3. Monologul atinge momente de emoție profundă în piesă.

4. În toată lucrarea se folosește doar cea separată în timpul lecturii scrisorii pe care Don Juan o trimite
doamnei Inés.

RETORICISM ȘI LIMBA LITERARĂ

Stilul retoric și grandilocent este caracteristic fiecărui text romantic și, în special, lui Don Juan Tenorio.
Stilul său este caracterizat de:

- utilizarea cuvintelor sonore și a expresiilor cu sunet ridicat;

- predominarea adjectivalului;

- utilizarea arhaismelor lexicale și sintactice;

- utilizarea interogatoriilor retorice;

- utilizarea frazelor în italiană care contribuie la crearea unui climat de mister; etc.

Personajele sunt protejate atunci când se întâlnesc și aparțin aceleiași clase sociale sau când sunt direcționate
către persoane inferioare. Și folosesc voi sau formulele derivate (mila voastră, mila voastră, utilizarea)
atunci când se adresează superiorilor sau când aparțin aceleiași clase, le lipsește încrederea.

În lucrare predomină combinațiile metrice ale artei minore (în special octosilabele): găuri rotunde, pliante,
romanțe, zecimi. Găsim, de asemenea, versuri majore sub formă de cvartete.