Preocupări privind ocuparea forţei de muncă

Încă de la fondarea Uniunii Europene, ocuparea populaţiei a constituit un domeniu

privilegiat în sfera de preocupări a organismelor acesteia. Astfel, primele prevederi referitoare
la libertatea de mişcare a forţei de muncă au fost stipulate prin Tratatul de la Roma din 1957,
iar Fondul Social European îşi propunea să ofere sprijin pentru realizarea politicii sociale şi de
ocupare a forţei de muncă.
Consiliul european de la Lisabona, din martie 2000, stabilea ca obiectiv strategic
pentru perioada până în 2010, transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică economie
din lume, bazată pe cunoaştere, asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai
mari coeziuni sociale (growth, stability, cohesion).
Strategia avea ca scop stimularea reformelor în statele membre pentru a crea milioane
de noi locuri de muncă necesare pe piaţa forţei de muncă a secolului XXI, inclusiv prin
promovarea unei culturi antreprenoriale şi prin dezvoltarea IMM-urilor, susţinute de învăţarea
pe parcursul întregii vieţi.
Obiectivele pe termen lung, pentru 2010, în materie de rată a ocupării prevedeau 70%
pentru populaţia cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani şi 60% pentru femeile din aceiaşi
categorie de vârstă, iar pentru persoanele cu vârsta între 55 şi 64 de ani obiectivul stabilit pe
termen lung era de 50%.
Dinamica nesatisfăcătoare a ratei ocupării în deceniul trecut reflectă problemele
dificile cu care se confruntă majoritatea statelor UE în domeniul forţei de muncă şi pentru
asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii. Aceasta în condiţiile în care
actualmente aproximativ 16% din populaţia Uniunii Europene este ameninţată de sărăcie. În
acest context, UE trebuie să găsească soluţii pentru a inversa tendinţele în plan economic şi
social.
Considerându-se unul dintre elementele de bază în viitoarea dezvoltare a economiei
UE, creşterea ocupării este totodată strâns legată de celelalte obiective strategice, în special de
cele din zona educaţiei şi a reducerii sărăciei şi excluziunii.

Participarea tinerilor la piaţa muncii

Participarea tinerilor pe piaţa forţei de muncă este o problemă ce se află în centrul

atenţiei în întreaga Europă, amplificarea şomajului în rândul acestora având efecte negative la
nivelul individului, al familiei sale şi asupra comunităţii din care fac parte. Tinerii sunt
afectaţi de şomaj mai mult decât alte categorii demografice şi au posibilităţi mai reduse de a
se integra pe piaţa muncii. Tinerii trebuie să facă faţă unor provocări care sunt generate de
sistemele educaţionale şi formare şi de accesul la piaţa forţei de muncă agravate de criza
economică globală.
În general tinerii sunt angajaţi prin contract de muncă temporar, perioadă folosită de
întreprinderi pentru testarea competenţelor, a productivităţii acestora înainte de a se oferi un
loc de muncă cu durată determinată. O astfel de practică conduce la segmentarea pieţei muncii
pentru tineri, mulţi dintre ei trecând alternativ de la perioade în care ocupă un loc de muncă
temporar la cele de şomaj (un risc sporit în acest sens o au femeile tinere). În tot acest interval
lucrătorii temporari tineri sunt relativ slab plătiţi, beneficiind într-o mai mică măsură de
programele de formare şi calificare, iar contribuţiile lor la fondurile de pensii sunt de regulă
incomplete. În final segmentarea pieţei muncii pentru tineri are efecte negative în planul
creşterii economice din perspectiva eficienţei şi a acumulării de capital uman.
Piaţa muncii necesită tot mai mult calificări de înalt nivel, o capacitate crescută de
adaptare şi inovare, altfel spus locuri de muncă care necesită aşanumite competenţe digitale.
Toate acestea în condiţiile în care economia UE duce lipsă de personal cu înaltă calificare în
domeniul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC). Stimularea participării tinerilor
poate contribui esenţial în acest sens pentru dinamica viitoare a economiei.
Numărul tinerilor care părăsesc de timpuriu şcoala este actualmente în creştere, ceea
ce conduce implicit la creşterea riscului de a deveni şomeri sau persoane inactive, care vor trăi
în sărăcie şi care vor apela la protecţie socială.
„Tineretul în mişcare” constituie una din tematicile prioritare cu referire la populaţia
tânără în cadrul Strategiei Europa 2020, propunându-şi eliberarea potenţialului tinerilor pentru
a realiza o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii prin: (i) creşterea
performanţelor sistemelor de educaţie din statele membre; (ii) facilitarea intrării persoanelor
tinere pe piaţa muncii.
Actualmente, tinerii reprezintă o cincime din populaţia totală europeană, adică
aproximativ 100 milioane locuitori din grupa de vârstă între 15 şi 30 de ani. Şomajul în rândul
tinerilor se focalizează în jurul tinerilor cu şcoală, care au terminat o instituţie şcolară şi nu se
pot angaja. Acesta fenomen este cunoscut şi sub denumirea de capcană a şomajului.
Sarcina fiscală asupra costului forţei de muncă – reprezintă proporţia tuturor
reţinerilor (contribuţii sociale şi impozit) suportate de angajat şi de angajator în totalul
costului forţei de muncă pentru un AW care realizează 67% din câştigul mediu brut al
activităţilor de industrie, construcţii şi servicii comerciale.
 Capcana şomajului – permite evaluarea consecinţelor financiare în cazul transferului
din şomaj în câmpul muncii ca AW care realizează 67% din câştigul mediu brut al activităţilor
de industrie, construcţii şi servicii comerciale. Indicatorul măsoară proporţia sumelor reţinute
din câştigul brut ca efect al impozitării şi plăţii contribuţiilor de asigurări şi protecţie socială şi
sistarea indemnizaţiei de şomaj şi a altor beneficii sociale, în condiţiile în care o persoană iese
din şomaj şi intră în câmpul muncii.
Capcana salariului mic – permite evaluarea consecințelor financiare în cazul în care o
persoană salariată îşi măreşte efortul de muncă depus şi implicit, nivelul salariului câştigat,
adică, măsoară proporţia sumelor reţinute din câştigul brut ca efect al impozitării, plăţii
contribuţiilor de asigurări, protecţie socială şi orice alte reduceri sau sistări ale beneficiilor
sociale, în condiţiile în care are loc o creştere a câştigului brut. Indicatorul reprezintă
ponderea diferenţei dintre creşterea câştigului brut şi cea a venitului net (creşteri determinate
de mărirea efortului de muncă) în creşterea câştigului brut.
Sarcina fiscală asupra câştigului disponibil – exprimă cota corespunzătoare tuturor
reţinerilor (contribuţii sociale individuale şi impozit) aplicate câştigurilor brute formate din
câştiguri salariale şi sume transferate de stat sub formă de alocaţii acordate familiei. În
determinarea indicatorului se iau în calcul câştigurile brute şi nete pentru 13 cazuri particulare
care ţin cont de starea civilă, numărul câştigătorilor de salarii (din familie) şi numărul de copii
în întreţinere.

Condiţii de echilibru şi scenarii de evoluţie a pieţei muncii

Esenţială pentru funcţionarea eficientă în dinamică a pieţei muncii este asigurarea

echilibrului dintre cererea şi oferta de muncă. Cererea pe piaţa muncii este dictată de dinamica
economiei, de necesarul de muncă pentru bunul mers al acesteia. Oferta, în schimb, având la
bază evoluţia demografică poate fi stimulată prin perfecţionarea sistemului de învăţământ, al
celui de formare şi calificare profesională.
Pentru a studia dinamica pieţei muncii în viitor, este necesară mai întâi construirea
unui sistem de indicatori care să permită explicitarea corelaţiilor dintre creşterea economică şi
ocuparea forţei de muncă. În cadrul acestuia, importantă este găsirea unor invarianţi care
definesc sistemul economic pentru un interval relativ lung de timp. De regulă, aceştia
reprezintă nişte indicatori derivaţi din cei de bază, pe care-i putem denumi drept parametri de
stare, şi care joacă un rol fundamental în dinamica sistemului pe termen lung, dând totodată
consistenţă şi coerenţă eventualelor variante de prognoză, atât din punct de vedere
econometric (contribuind la asigurarea condiţiilor de staţionaritate ale seriile dinamice), cât şi
din punct de vedere strict economic (contribuind la asigurarea condiţiilor de stabilitate ale
sistemului pentru un interval de timp rezonabil de lung).

Măsuri pentru stimularea ocupării şi creşterea capitalului uman

O problemă prioritară în cadrul Uniunii Europene, dar şi în cazul României, o

reprezintă creşterea ocupării în rândul tinerilor, a reducerii şomajului pentru această grupă de
populaţie, ştiut fiind că rata şomajului în cazul lor este peste medie. Printre acţiunile pe
termen scurt şi mediu care pot stimula creşterea ocupării în cazul tinerilor se numără:
sprijinirea pentru obţinerea primului loc de muncă şi începerea unei cariere prin
aplicarea unor măsuri de stimulare a angajatorilor în vederea încadrării în muncă a
absolvenţilor de învăţământ;
promovarea uceniciei la locul de muncă pentru tinerii cu un nivel scăzut de instruire
şi fără calificare;
promovarea serviciilor de informare, orientare şi consiliere profesională;
consolidarea cursurilor de formare profesională, consultanţă pentru înfiinţarea de
mici afaceri;
acordarea de sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de micro-întreprinderi de către
tineri urmărindu-se consolidarea antreprenoriatului în rândul tinerilor;
promovarea acţiunilor pentru integrarea pe piaţa muncii a tinerilor şi a şomerilor
tineri, care vor fi finanţate şi din Fondul Social European;
promovarea unor stagii de calitate în cadrul programelor de educaţie şi formare
profesională şi/sau a programelor de ocupare a forţei de muncă;
promovarea de oportunităţi profesionale şi de formare profesională pentru tineri
dincolo de frontierele naţionale, inclusiv familiarizarea de timpuriu a tinerilor cu mediul de
muncă.
Pe termen lung, considerăm că un impact semnificativ ar avea lansarea unor programe
de investiţii (minim 2% din PIB) pentru dezvoltarea de sisteme educaţionale şi de formare
moderne care să asigure competenţe cheie şi de excelenţă pentru economia şi societatea
bazată pe cunoaştere. În privinţa creşterii capitalului uman, indicatorul de bază este
reprezentat de sporirea ponderii absolvenţilor de învăţământ terţiar.
 Comparativ cu ţările din Uniunea Europeană, România se plasează pe ultimele locuri
în privinţa utilizării forţei de muncă din sectorul rural. Spre exemplificare, prezentăm situaţia
diferenţialului dintre ponderea mediului rural în totalul populaţiei şi aceea a agriculturii în
populaţia ocupată în unele ţări din UE. La nivelul anilor 2009-2010, valorile celor două
ponderi (în %) erau de 44,9/30,1 în România, comparativ cu 39,3/11,2 în Portugalia, 39,0/13,3
în Polonia, 38,6/11,9 în Grecia, 33,0/9,2 în Lituania, 32,5/5,3 în Austria, 31,9/4,6 în Ungaria,
31,6/3,7 în Italia; 28,5/7,1 în Bulgaria, 26,5/3,1 în Cehia, 26,2/1,7 în Germania etc.
După cum se observă, în ţări dezvoltate, precum Austria, Italia şi Germania, mediul
rural continuă să reprezinte o proporţie semnificativă în totalul populaţiei, concomitent cu
cote reduse ale agriculturii în populaţia ocupată. Se constată în aceste ţări că datorită
modernizării agriculturii, populaţia activă din mediul rural este ocupată preponderent în
ramurile neagricole ale economiei.

Politica fiscală la nivelul Uniunii Europene, deși vorbim de un sistem unic, trebuie avut în
vedere specificul fiecărui sistem fiscal național. Sistemele fiscale europene au fost dominate
în ultima perioadă de efectele crizei financiare globale și de măsurile luate de fiecare guvern
în scopul redresării economiilor naționale, ceea ce a condus la modificări în ceea ce privește
structura acestora. Această perioadă a creat o nevoie importantă pentru consolidare fiscală în
țările Uniunii Europene și în intreaga lume. Ea a demonstrat, de asemenea, costul instabilității
financiare pentru economie precum și importanța unei politici fiscale puternice.
În ultimii ani schimbările în structura sistemelor fiscale europene au fost modeste, fapt
care poate sugera că există încă un potențial rezervor de reforme în cadrul sistemelor actuale
dar și o serie de constrângeri sau conflicte de interese care împiedică adoptarea de reforme. La
ora actuală cea mai dificilă misiune a guvernelor statelor membre o reprezintă restabilirea
încrederii după lungi perioade de datorii nesustenabile și creșteri economice scăzute. Există
încă o serie de state, în special în zona euro, care se confruntă cu mari dezechilibre
macroeconomice, a căror soluționare trebuie să devină prioritară.
În acest sens, reformele fiscale ale statelor membre trebuie să urmărească în primul
rând crearea de noi locuri de muncă, îmbunătățirea sistemelor de pensii și relansarea creșterii
economice.
În ceea ce privește impozitele directe, majorările au fost ceva mai scăzute însă
următorii ani vor dovedi eficiența măsurilor fiscale din această zonă. Astfel, veniturile din
taxe au crescut în mare parte pe seama impozitelor pe consum, în timp ce reducerea taxelor și
impozitelor a avut loc cea mai mare parte în zona impozitării forței de muncă.
 Criza financiară a adus provocări majore pentru finanțele publice în multe state
membre ale Uniunii Europene, în special în zona veniturilor care au scăzut semnificativ după
o perioadă în care boom-ul economic a antrenat venituri fiscale importante.
În ciuda reducerilor taxelor și impozitelor, Uniunea Europeană rămane în continuare o
zonă de fiscalitate înaltă iar, deși diversitatea fiscală este incă prezentă în statele membre,
ultimii ani au adus modificări vizibile în sensul armonizării fiscale.
Structura impozitelor directe în Uniunea Europeană evidențiază o diferențiere în cazul
acestora între vechii membri și cei noi. Astfel, dacă în cazul vechilor membri ponderile
contribuțiilor din impozite directe, indirecte și contribuții sociale în total sunt relativ egale, în
cazul noilor membri, cu excepția Maltei, ponderea impozitelor directe în total este ceva mai
scăzută.
La capitolul impozite directe, majoritatea țărilor membre au adoptat decizii de
majorare a taxelor în paralel cu reduceri aplicate firmelor mici, celor care creează noi locuri
de muncă sau scutiri pentru firmele care traversează perioade mai dificile.
Deși în zona impozitelor indirecte s-au înregistrat majorări, tendința generală este una
de diminuare a fiscalității în cadrul Uniunii Europene, fapt care are implicații adânci în ceea
ce privește competiția pe piața europeană..