UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
ŞCOALA DOCTORALĂ

REZUMAT

TEZĂ DE DOCTORAT

ŞEDINŢA DE JUDECATĂ
ÎN PROCESUL CIVIL

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
PROF. UNIV. DR. VIOREL MIHAI CIOBANU

DOCTORAND:
CORNELIU POPESCU

- 2009 -
 În manifestarea intenţiei de a aprofunda studiul procedurii civile, am ales ca
temă de studiu doctoral „Şedinţa de judecată în procesul civil”, dorind, astfel, să
aduc în dezbatere şi să îmi exprim punctul de vedere cu privire la unul din cele mai
importante aspecte ale procesului civil.
Majoritatea autorilor definesc procesul civil ca fiind activitatea desfăşurată de
către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la
înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea
realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării
silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii
prevăzute de lege.
Este de observat că procesul civil este definit ca o activitate desfăşurată de
instanţă, părţi, organe de executare şi terţe persoane, al cărui templu este, în
principal, şedinţa de judecată, temă căreia, până în prezent, nu i s-au dedicat scrieri
mai ample, de referinţă.
În şedinţa de judecată au loc dezbaterile, care constituie a doua şi poate cea
mai importantă etapă a primei faze – judecata (cognitio) a procesului civil, alături de
celelalte două etape, respectiv etapa scrisă şi etapa deliberării.
Am ales această temă în raport de un criteriu subiectiv, ce ţine de profesie, şi
de un altul obiectiv, care priveşte importanţa tezei, la care ne vom referi în cele ce
urmează.
În perioada actuală, de veritabilă dezorientare şi criză a sistemului judiciar,
determinată conştient sau nu de instituţii şi persoane din afara sistemului, dar şi din
sistem, se manifestă pregnant necesitatea regândirii şi dezvoltării unor domenii şi
teme ale procedurii civile care să contribuie la depăşirea acestei situaţii.
Astfel, reunirea selectivă a unor instituţii de drept procesual civil care
împreună să contureze o teorie a şedinţei de judecată poate să contribuie la o
disciplinare înţeleaptă atât a activităţii judecătorului în şedinţa de judecată, cât şi a

2
celorlalte părţi implicate în procesul civil, care să conducă în final la o reducere
semnificativă a suspiciunilor care planează asupra corectitudinii actului de judecată.
Importanţa temei rezultă şi din aspectul că în cadrul şedinţei de judecată au
loc dezbaterile publice, orale şi contradictorii, care presupun contactul direct al
instanţei cu celelalte părţi din procesul civil, iar frecventele critici vizează această
instituţie, tocmai pentru faptul că nu este bine organizată şi condusă, cu consecinţe
grave în stabilirea adevărului judiciar.
Aşa cum arătau reputaţii procedurişti I. Stoenescu şi S. Zilberstein, „şedinţa de
judecată este o etapă hotărâtoare în desfăşurarea procesului civil, întrucât în această
etapă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părţi prin administrarea şi
cercetarea probelor şi mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturile lezate
sau contestate în legătură cu care instanţa va trebui să emită hotărârea de restabilire a
ordinii de drept încălcate”.
În această etapă a procesului civil fiinţează şi îşi regăsesc aplicabilitatea
principiile călăuzitoare ale procedurii civile, principiile constituţionale, precum şi
cele consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar prin transpunerea
lor în viaţă în cadrul şedinţei de judecată instanţa asigură realizarea unui proces
echitabil. În această etapă se asigură atât transparenţa actului de justiţie, cât şi
conştientizarea de către părţi (justiţiabili) a corectitudinii şi imparţialităţii
judecătorului, prin aplicarea principiilor fundamentale ce guvernează întreaga
activitate judiciară la care ne-am referit anterior.
Întrucât şedinţa de judecată materializează spaţiul de întâlnire, în plan general,
a cetăţenilor cu justiţia şi, în plan concret, a justiţiabilului cu judecătorul, locul, felul
şi modalitatea de desfăşurare a acesteia creează practic imaginea sistemului juridic
în conştiinţa oamenilor.

3
 Rezumând, astfel, principalele aspecte cu privire la importanţa şedinţei de
judecată în procesul civil, vom proceda în continuare la o analiză succintă a
structurii tezei de doctorat.
Din punct de vedere structural, lucrarea cuprinde şase capitole, fiecare dintre
acestea surprinzând aspecte din sau în legătură cu şedinţa de judecată.
Un prim capitol, intitulat „Consideraţii generale”, tratează în secţiunile sale
noţiuni introductive cu privire la şedinţa de judecată, principiile fundamentale
specifice şedinţei de judecată, drepturile şi obligaţiile pe care le au părţile în cursul
procesului civil, precum şi abuzul de drept procesual şi se încheie cu abordarea
modalităţilor de desfăşurare a şedinţei de judecată.
O primă secţiune cuprinde noţiuni şi aspecte despre procesul civil, fazele
acestuia, şedinţa de judecată, determinând locul şi importanţa acesteia în cadrul
procesului civil.
În secţiunea a doua sunt analizate principiile fundamentale care stau la baza
desfăşurării oricărui proces civil şi care îşi găsesc o aplicabilitate specifică în şedinţa
de judecată. În cadrul acestei secţiuni, alături de principiile publicităţii, oralităţii,
contradictorialităţii şi nemijlocirii, care au o aplicabilitate exclusivă în şedinţa de
judecată, am analizat şi principiile dreptului la apărare, egalităţii, legalităţii,
disponibilităţii, rolului activ al judecătorului, continuităţii şi limbii de desfăşurare a
procesului civil, a căror aplicabilitate are o mare preponderenţă în şedinţa de
judecată.
Cum principiile fundamentale specifice şedinţei de judecată constituie idei
fundamentale şi diriguitoare pe baza cărora se desfăşoară şedinţa de judecată, am
acordat o atenţie deosebită modului în care aceste principii sunt consacrate de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Constituţie şi de normele de
procedură civilă.

4
 Pentru fiecare principiu în parte am analizat conţinutul acestuia, avantaje şi
dezavantaje ale aplicabilităţii sale, domeniile în care acestea îşi găsesc
aplicabilitatea, modalitatea de transpunere în practică şi, nu în ultimul rând,
perspectiva în care sunt acestea tratate în Proiectul noului cod de procedură civilă.
În secţiunea a treia a acestui capitol am acordat atenţie drepturilor şi
obligaţiilor părţilor în cadrul şedinţei de judecată şi abuzului de drept, unde am
dezvoltat aceste aspecte, urmărind a pune accent pe importanţa actuală a disciplinării
modului de desfăşurare a şedinţei de judecată la care ne-am referit la începutul
acestui rezumat.
În secţiunea a patra, intitulată „Modalităţi de desfăşurare a şedinţei de
judecată”, au fost tratate distinct şedinţa publică şi şedinţa în camera de consiliu,
atât din perspectiva legislaţiei actuale, cât şi din perspectiva Proiectului noului cod
de procedură civilă, cu aprecieri critice şi propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei.
Cel de-al doilea capitol tratează activităţile care se desfăşoară anterior şedinţei
de judecată şi se intitulează „Activităţi premergătoare şedinţei de judecată”.
În prima secţiune, „Compunerea şi constituirea instanţei”, după ce este
tratată noţiunea de instanţă, se examinează alcătuirea instanţei de judecată, respectiv
compunerea şi constituirea acesteia, prin prisma dispoziţiilor Legii nr.304/2004,
după care se analizează excepţiile de procedură ce vizează greşita alcătuire a
instanţei, precum şi ordinea în care se analizează aceste excepţii în raport cu alte
eventuale incidente procedurale ce se pot ivi în cursul procesului.
Următoarea secţiune este dedicată modalităţii de sesizare/învestire a
instanţei, respectiv cererii de chemare în judecată. Cu această ocazie, este definită
cererea de chemare în judecată, sunt analizate elementele pe care trebuie să le
cuprindă o cerere de chemare în judecată, modalitatea de introducere la instanţă a
acesteia, precum şi importanţa pe care o are acest act de procedură. Un ultim aspect
abordat în această secţiune se referă la repartizarea dosarului constituit ca urmare a

5
introducerii cererii de chemare în judecată, în care sunt analizate dispoziţiile Legii
nr.304/2004 cu privire la acest aspect, dar mai ales cele din Regulamentul de ordine
interioară al instanţelor judecătoreşti, prin intermediul cărora s-a trecut la
implementarea aplicaţiei informatice ECRIS, atât pentru repartizarea aleatorie a
cauzelor, cât şi pentru înregistrarea informatizată a dosarului.
O altă activitate premergătoare şedinţei de judecată, deosebit de importantă,
este citarea şi comunicarea actelor de procedură, care face obiectul următoarei
secţiuni. Se analizează cu această ocazie definiţia actului procedural al citării,
cuprinsul citaţiei propriu-zise şi a dovezii de înmânare a acesteia, sancţiunile care
intervin în cazul lipsei unor menţiuni, instituţiile citării prin publicitate şi a
termenului în cunoştinţă, precum şi sancţiunea ce intervine în cazul în care judecata
cauzei se face fără citarea sau cu citarea nelegală a unei părţi. În finalul secţiunii,
este analizată comunicarea actelor de procedură, respectiv definiţia acesteia,
dispoziţiile legale incidente, precum şi modalitatea în care aceasta se realizează.
Următoarea secţiune are ca obiect traseul dosarului anterior şedinţei de
judecată, în care sunt prezentate activităţile compartimentelor auxiliare în legătură
cu circuitul dosarului, atribuţiile pe care le are grefierul de şedinţă, activităţile pe
care le desfăşoară completul de judecată, precum şi activitatea grefierului de şedinţă
din ziua judecăţii, până la începerea şedinţei.
În fine, ultima secţiune a capitolului, intitulată „Lista de şedinţă”, tratează
modalitatea de întocmire, ordinea în care sunt înscrise dosarele pe listă, modalitatea
de afişare şi, nu în ultimul rând, rolul şi importanţa acesteia. În cadrul acestei
secţiuni s-a constatat că există o diferenţiere de reglementare în privinţa afişării listei
de şedinţă între Codul de procedură civilă şi Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti, noi exprimându-ne opinia că normele Codului de procedură
civilă au o forţă juridică superioară în raport cu Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti.

6
 Capitolul al treilea al lucrării, denumit „Conducerea şedinţei de judecată” a
fost dedicat analizei aspectelor de psihologie judiciară incidente temei, ordinii
dezbaterii cauzelor în şedinţa de judecată şi ordinii acordării cuvântului părţilor cu
ocazia dezbaterilor în fond, poliţiei şedinţei de judecată şi respectiv amenzilor
judiciare şi despăgubirilor.
În prima secţiune, „Aspecte de psihologie judiciară incidente temei”, ne-am
referit atât la aspecte cu privire la profilul psihologic al judecătorului, cât şi cu
privire la aptitudini de comunicare ale acestuia în şedinţa de judecată. În contextul în
care activitatea judiciară are un caracter complex şi impune îndeplinirea unor
multitudini de acte procedurale în condiţiile strict determinate de lege, am remarcat
că, în funcţie de modul în care preşedintele completului de judecată va şti să
conducă dezbaterile din şedinţa de judecată, va depinde în cea mai mare măsură
stabilirea corectă a adevărului judiciar. Pentru o asemenea sarcină, pe cât de nobilă,
pe atât de grea, nu sunt suficiente calităţile magistratului ca jurist, ci se cer anumite
aptitudini în tehnica conducerii dezbaterilor, a şedinţei de judecată în general şi a
căror totalitate s-ar putea cuprinde în sintagma atât de expresivă „arta de a prezida”.
Ne-am referit succint aici la calităţile care trebuie să se regăsească în persoana
judecătorului care conduce şedinţa de judecată, respectiv: inteligenţă, perspicacitate,
abilitate, tact, intuiţie, perseverenţă şi răbdare.
Cea de-a doua secţiune cuprinde principalele reguli procesuale ce
guvernează ordinea dezbaterii cauzelor în şedinţa de judecată şi, respectiv,
ordinea acordării cuvântului părţilor. Cu acest prilej, am analizat importanţa
ordinii în care au loc dezbaterile, amânarea pricinilor care nu sunt în stare de
judecată, amânarea pentru lipsă de apărare, amânarea în cazul în care ambele părţi
cer acest lucru, precum şi amânarea pentru alte motive. De asemenea, au fost
prezentate situaţiile în care se poate schimba ordinea de pe lista de şedinţă, precum
şi obligaţiile ce revin completului de judecată în acest sens.

7
 În ceea ce priveşte ordinea acordării cuvântului părţilor cu ocazia dezbaterilor
fondului cauzei, au fost prezentate atât situaţia clasică, când există doar două părţi,
cât şi situaţiile în care sunt mai multe părţi sau în care în cauză participă şi alte
persoane, procurorul sau se formulează de către pârât cerere reconvenţională. Tot cu
această ocazie a fost analizată ordinea acordării cuvântului şi în cazul soluţionării
excepţiilor, administrării probelor, precum şi în căile de atac.
În secţiunea următoare au fost analizate atribuţiile preşedintelui completului
de judecată privind poliţia şedinţei, în scopul asigurării solemnităţii actului de
justiţie, reliefându-se atât drepturile cât şi obligaţiile acestuia în vederea realizării
acestui obiectiv, precum şi instrumentele juridice pe care le poate utiliza.
Ultima secţiune a capitolului este consacrată amenzilor judiciare şi
despăgubirilor, în care sunt prezentate noţiunea, trăsăturile şi importanţa amenzilor
judiciare, cazurile prevăzute de lege în care acestea pot fi aplicate, precum şi cele
mai importante aspecte reieşite din practica judiciară. De asemenea, în strânsă
legătură cu amenzile judiciare, au fost prezentate şi despăgubirile, respectiv
condiţiile şi situaţiile în care acestea pot fi acordate. Un ultim aspect abordat în
această secţiune cuprinde o analiză detaliată a procedurii de aplicare a amenzilor
judiciare şi de obligare la plata despăgubirilor.
Ce de-al patrulea capitol, intitulat „Desfăşurarea şedinţei de judecată”, este,
în opinia noastră, cea mai importantă parte a lucrării, ce cuprinde toate momentele
ce au loc în cadrul şedinţei de judecată.
În prima secţiune am analizat una din importantele obligaţii ce îi revine
completului de judecată, respectiv aceea de a încerca împăcarea părţilor. Instituţie
deosebit de utilă, obligaţia de conciliere are scopul de a evita dificultăţile unei
judecăţi şi de a finaliza litigiul pe cale amiabilă. Această obligaţie este tot mai
importantă în contextul actual, când supraaglomerarea instanţelor este o realitate. Tot
în această secţiune am analizat şi condiţiile în care poate interveni împăcarea

8
părţilor, precum şi unele aspecte privind tranzacţia ce se încheie între acestea. Nu
puteam încheia această analiză fără a face referire şi la dispoziţiile Legii nr.168/1999
privind soluţionarea conflictelor de muncă, ale Legii nr.192/2006 privind medierea şi
ale prevederilor Proiectului noului cod de procedură civilă cu privire la această
obligaţie.
Secţiunea a doua a fost consacrată reprezentării şi asistării, instituţii utile
atât pentru părţile aflate în proces, cât şi pentru buna desfăşurare a actului de justiţie,
acestea contribuind la realizarea dreptului fundamental la apărare. În continuare, am
analizat pe larg formele reprezentării părţilor în procesul civil, respectiv
reprezentarea legală şi reprezentarea convenţională, atât pentru persoanele fizice, cât
şi pentru persoanele juridice. De asemenea, am acordat atenţie şi procedurii
soluţionării excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ocazie cu care am
constatat că în literatura de specialitate natura juridică a acestei excepţii este
controversată, unii autori fiind de părere că este o excepţie dilatorie, în timp ce în
opinia contrară s-a arătat că este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută. În ceea
ce ne priveşte, suntem de opinia că această excepţie este peremptorie, întrucât tinde
la împiedicarea judecăţii pe fond în cazul admiterii, prin anularea cererii. Un ultim
aspect pe care l-am tratat în această secţiune se referă la ajutorul public judiciar în
procesul civil, introdus prin O.U.G. nr.51/2008, formă de asistenţă acordată de stat în
scopul asigurării dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul
de justiţie. Cu această ocazie am prezentat categoriile de persoane ce pot solicita
acordarea ajutorului public judiciar, formele de acordare, modalitatea în care
încetează şi procedura de acordare.
Un moment important al judecăţii îl reprezintă prima zi de înfăţişare, care
reprezintă termenul la care părţile legal citate pot pune concluzii, aspect analizat în
secţiunea următoare. Cu această ocazie am prezentat definiţia, importanţa practică a
acestui moment, sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării acestui termen,

9
precum şi dispoziţiile procedurale care leagă de acest moment exerciţiul unor
drepturi procesuale ale părţilor. Prima zi de înfăţişare reprezintă momentul în care se
conturează cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare, instanţa trebuind să aibă
un rol activ în clarificarea unor aspecte ale cauzei. În continuare am analizat
posibilităţile pe care le are reclamantul de a-şi modifica acţiunea la acest termen,
precum şi distincţiile dintre cererile de întregire şi de modificare a cererii iniţiale,
relevând şi cele mai importante soluţii din practica judiciară. De asemenea, am
abordat acest moment procesual şi din punct de vedere probatoriu, împreună cu
sancţiunile ce pot interveni sub acest aspect în cazul nerespectării dispoziţiilor
legale.
Secţiunea a patra a acestui capitol are ca obiect procedura de invocare şi
soluţionare a excepţiilor procesuale. În această secţiune am analizat importanţa
excepţiilor procesuale, a modului de invocare şi soluţionare a acestora, definirea
excepţiilor procesuale ca mijloace de apărare, caracteristicile şi clasificarea acestora.
Un aspect important care trebuie remarcat este acela că în legislaţia actuală
excepţiile procesuale nu sunt definite, revenind doctrinei această misiune. Acest
aspect va fi remediat, Proiectul noului cod de procedură civilă cuprinzând o definiţie
a noţiunii de excepţie procesuală, precum şi o clasificare a excepţiilor. În tratarea
acestei problematici nu puteam omite o analiză a subiecţilor care pot invoca
excepţiile procesuale, respectiv pârâtul, reclamantul, terţele persoane care intervin
în proces, procurorul şi instanţa de judecată. O mare importanţă o reprezintă şi
termenul de invocare a acestor excepţii, atât în primă instanţă, cât şi în căile de
atac, precum şi sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării acestor termene. Tot în
cadrul acestei secţiuni, am prezentat şi regulile generale ale ordinii de invocare şi
soluţionare a excepţiilor, precum şi ordinea de invocare propriu-zisă şi ordinea de
soluţionare a excepţiilor invocate concomitent. În lipsa unor prevederi legale privind
ordinea în care trebuie invocate şi soluţionate cele mai importante excepţii de

10
procedură, am prezentat soluţiile teoretice şi practice reieşite din literatura de
specialitate şi jurisprudenţa instanţelor de judecată. În fine, un ultim aspect consacrat
acestei secţiuni a fost alocat modului de soluţionare a excepţiilor procesuale, în
care am abordat soluţiile care pot fi pronunţate, precum şi calea de atac care se poate
exercita împotriva hotărârii de admitere sau respingere a excepţiilor.
În secţiunea a cincea a capitolului, intitulată „Administrarea probelor”, se
porneşte de la analiza termenului de „probă” şi se continuă cu definirea noţiunii şi
reglementarea pe plan legislativ a probelor, prezentându-se sistemul actual dual de
reglementare, în care se face distincţie între regulile de administrarea probelor şi
regulile de fond ce guvernează obiectul, sarcina, natura, condiţiile de admisibilitate
şi forţa probantă a probelor. Remarcăm că Proiectul noului cod de procedură civilă
conţine o reglementare modernă a mijloacelor materiale de probă, atât sub aspectul
definirii acestora, cât şi sub aspectul enumerării, cu titlu exemplificativ, a unei părţi a
acestora.
În această secţiune am prezentat, pe de o parte, regulile comune privind
administrarea probelor, respectiv propunerea, încuviinţarea şi administrarea
propriu-zisă a acestora, precum şi, pe de altă parte, regulile speciale privind
administrarea probei cu înscrisuri, mărturisirea, proba cu martori, expertiza şi
cercetarea la faţa locului.
În cadrul administrării probei cu înscrisuri, am analizat definiţia înscrisului,
sediul materiei, modalitatea de depunere a acestora la dosarul cauzei, situaţiile în
care înscrisurile nu se află în posesia părţii care doreşte să le folosească, procedura
verificării de scripte şi înscrierii în fals, în cazul în care înscrisul depus de una din
părţi este contestat de partea adversă sau dacă instanţa are îndoieli asupra
autenticităţii acestuia.
Analizând proba mărturisirii, am abordat definiţia acesteia, natura juridică şi
clasificarea, sediul materiei, precum şi propunerea, ordonarea din oficiu şi

11
încuviinţarea interogatoriului, obiectul acesteia, persoanele care pot răspunde la
interogatoriu, precum şi modalitatea efectivă în care se administrează această probă,
cu arătarea soluţiilor prescrise de lege în anumite situaţii. Subiect de controversă în
doctrină în urma modificărilor Codului civil, a fost analizată şi problema
indivizibilităţii mărturisirii judiciare.
Având în vedere că proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele de
probă folosite frecvent în procesul civil, administrarea acestei probe a fost analizată
în ceea ce priveşte noţiunea şi sediul materiei, propunerea probei, încuviinţarea
acesteia de către instanţă, persoanele care nu pot fi ascultate ca martor, precum şi
cele care sunt scutite de a fi martor, ordinea şi procedura ascultării acestora.
Un mijloc de probă tot mai important în contextul evoluţiei contemporane a
tehnicii şi automatizării, expertiza a fost prezentată în lucrare atât sub aspectul
noţiunii şi sediului materiei, cât şi al procedurii de administrare a acesteia, începând
cu propunerea probei, ordonarea din oficiu şi încuviinţarea şi continuând cu numirea
expertului şi efectuarea în concret a expertizei. În abordarea acestui subiect, am
pornit de la distincţia necesară între expertiză şi raportul de expertiză, am prezentat
tipurile de expertiză care se pot efectua într-o cauză, precum şi părţile componente
pe care trebuie să le aibă în mod obligatoriu un raport de expertiză, potrivit
dispoziţiilor O.G. nr.2/2000, respectiv partea introductivă, partea expozitivă şi
concluziile.
Un ultim mijloc de probă prezentat în această secţiune este cercetarea la faţa
locului. Având drept scop constatarea directă şi nemijlocită în afara instanţe a unor
probe materiale netransportabile, am analizat acest mijloc de probă sub aspectul
propunerii şi încuviinţării, reliefând totodată şi modalitatea concretă în care se
efectuează.
Ultima secţiune a acestui capitol are ca obiect dezbaterile privind fondul
cauzei, care reprezintă, fără îndoială, unul din momentele cele mai reprezentative ale

12
dezbaterilor publice şi contradictorii, fapt evidenţiat şi în unele soluţii ale instanţelor
judecătoreşti. Prin dezbaterile în fond se urmăreşte respectarea egalităţii armelor, a
contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Asigurarea dreptului la un proces
echitabil pentru ambele părţi nu poate fi realizată fără respectarea ordinii în care au
loc aceste dezbateri, preşedintele completului având obligaţia de a acorda mai întâi
cuvântul reclamantului şi în cele din urmă pârâtului. Părţile din proces au de
asemenea dreptul de a depune concluzii scrise, iar instanţa le poate impune o
asemenea obligaţie, fără însă ca legea să prevadă o sancţiune pentru nerespectarea
acesteia. Tot în această secţiune am prezentat şi ultimul moment din desfăşurarea
şedinţei de judecată, respectiv închiderea dezbaterilor, după ce împrejurările de fapt
şi de drept ale cauzei au fost lămurite. Desigur că nu putem face abstracţie de
instituţia repunerii pe rol a cauzei, care se poate face în toată perioada de timp
rezervată deliberării, situaţie în care cauza va fi readusă în stadiul premergător
judecării fondului, iar dezbaterile judiciare trebuie să fie reluate ca şi cum aceasta nu
ar fi fost niciodată judecată în fond.
În capitolul al cincilea, intitulat „Incidente în desfăşurarea procesului ce pot
fi invocate în şedinţa de judecată”, am analizat aspecte privind modalitatea de
abordare şi soluţionare a neregularităţilor procedurale, a acelor „complicaţii” ce
intervin în cursul procesului şi care îi îngreunează şi complică desfăşurarea.
În contextul în care în doctrina procedural civilă nu a fost analizată distinct
corelaţia incident procedural – excepţie procesuală – sancţiune procedurală, am
considerat că o analiză cel puţin succintă, în secţiunea I a acestui capitol, se impune
mai înainte de a trece la analiza secvenţială a celor mai importante şi frecvente
incidente de procedură.
În literatura franceză (G. Couchez, Procedure civile, Ed. Dalloz, Paris, 2006,
p.323), incidentul de procedură este explicat ca un eveniment ce intervine în cursul
judecăţii şi care, odată intervenit, o complică. În urma analizării acestor aspecte din

13
această secţiune, am ajuns la concluzia că incidentul procedural reprezintă orice
neregularitate procedurală intervenită în cursul procesului, iar excepţia procesuală
este mijlocul prin care se invocă şi se soluţionează incidentul în cadrul procesului. În
acest context, sancţiunea procesuală constituie măsura cu caracter de constrângere,
menită să garanteze soluţionarea incidentului şi transpunerea normelor juridice care
prescriu formele şi condiţiile desfăşurării procesului civil.
În secţiunile următoare am analizat categorii de incidente procedurale ce sunt
foarte frecvent întâlnite în procesul civil şi cu o importanţă semnificativă în
desfăşurarea acestuia, respectiv cele privind: competenţa; compunerea şi constituirea
instanţei; actele de procedură; termenele de procedură; suspendarea şi perimarea;
actele de dispoziţie ale părţilor care fac ca procesul să nu parcurgă cursul obişnuit.
În prima parte a secţiunii a doua, „Incidente procedurale privind
competenţa”, au fost dezbătute noţiuni generale şi modalităţi de clasificare cu
privire la competenţă. În continuare a fost analizată în detaliu problematica excepţiei
de necompetenţă, a conflictelor de competenţă, a celor privind strămutarea şi
delegarea instanţei. În cadrul subsecţiunii „Conflictele de competenţă”, am sesizat
aspectele de practică neunitară şi interpretare doctrinală diferită cu privire la
conflictul de competenţă între două secţii ale aceleiaşi instanţe. Astfel, unii autori şi
unele instanţe au considerat că această situaţie nu constituie conflict negativ de
competenţă, incidentul urmând a fi soluţionat de preşedintele de secţie sau
preşedintele instanţei, care va stabili pe cale administrativă completul ce va judeca
pricina. Alte instanţe şi alţi autori au apreciat, însă, că într-o atare situaţie există
conflict negativ de competenţă, secţiile fiind apreciate în înţelesul de instanţă de sine
stătătoare. Momentan, există puncte de vedere diferite cu privire la această
problemă, care însă îşi vor găsi soluţionarea eficientă în Proiectul noului cod de
procedură civilă, care în art.127 statuează că în cazul unui conflict de competenţă
între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, acesta este soluţionat de

14
secţia instanţei superioare comune corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a invit
conflictul. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul completelor specializate.
În secţiunea a treia au fost analizate incidentele procedurale cu privire la
compunerea şi constituirea instanţei. În cadrul acestei secţiuni, după ce au fost
prezentate incompatibilităţile ca incidente procedurale ce privesc compunerea
instanţei, au fost prezentate cazurile de abţinere şi recuzare, precum şi modalitatea
de invocare şi soluţionare a excepţiilor privind cele două aspecte.
În secţiunea a patra, „Incidente privind actele de procedură”, după ce în
prealabil au fost definite, clasificate şi prezentate condiţiile generale de valabilitate a
actelor de procedură, s-au dezbătut aspecte privind nulitatea actelor de procedură,
respectiv definire, clasificare şi cazuri de nulitate. Cum era şi firesc, în raport de
cadrul temei, am analizat mijloacele de invocare a nulităţii actelor de procedură în
proces în cadrul şedinţei de judecată, precum şi efectele nulităţii.
Secţiunea următoare a fost destinată incidentelor privind termenele de
procedură, în cadrul căreia, după ce au fost analizate terminologia, clasificarea,
modul de calcul şi caracteristicile termenelor de procedură, au fost dezbătute aspecte
cu privire la decădere (definire, condiţii, cazuri în care intervine, invocarea şi
pronunţarea, efecte, repunerea în termen), pentru a încheia această secţiune cu o
prezentare a asemănărilor dintre decădere şi nulitate, precum şi a unor aspecte de
drept comparat în aceste materie.
În secţiunea a şasea au fost analizate instituţiile suspendării prin care se
înţelege oprirea cursului judecăţii datorită apariţiei unor împrejurări voite de părţi
sau independente de voinţa acestora şi perimării, ca modalitate atipică de finalizare
a activităţii judiciare.
Referitor la suspendare am prezentat noţiunea şi felurile suspendării, respectiv
suspendarea voluntară, suspendarea legală de drept şi suspendarea legală facultativă,

15
cazurile de suspendare, procedura şi efectele suspendării, precum şi bogata practică
a instanţelor judecătoreşti incidentă.
Instituţie deosebit de utilă în decongestionarea activităţii instanţelor de
judecată, perimarea a fost prezentată sub aspectul definiţiei, naturii sale juridice,
legăturilor cu alte instituţii de drept (decăderea, nulitatea, prescripţia), al sferei de
aplicare şi al condiţiilor în care poate interveni, al procedurii de constatare şi al
efectelor pe care le produce.
Ultima secţiune a fost dedicată actelor de dispoziţie ale părţilor care fac ca
procesul să nu parcurgă cursul obişnuit, în cadrul căreia au fost analizate, pe
lângă consideraţii generale privind aceste acte, limitele părţilor de a dispune de
soarta procesului în temeiul principiului disponibilităţii şi circumstanţele care pot să
împiedice finalizarea acţiunii civile, precum şi aspecte cu privire la desistare,
achiesare şi tranzacţia judiciară.
În cazul desistării, definită în doctrină ca renunţarea de către autorul ei la o
situaţie juridică pe care el a creat-o sau de care s-ar fi putut prevala, am analizat cele
două forme sub care se poate manifesta, respectiv renunţarea la judecată prin care se
închide procesul şi renunţarea la dreptul subiectiv pretins, prin care se stinge
procesul. Cu această ocazie am prezentat pe larg fiecare din aceste două forme,
definiţia, caracteristicile, momentele până la care pot fi invocate, efectele şi
trăsăturile comune ale acestora.
Act de dispoziţie prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului sau
aderă la hotărârea pronunţată împotriva sa, achiesarea se prezintă sub două forme,
respectiv achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului şi achiesarea părţii la
hotărârea pronunţată (care poate fi expresă sau tacită). Cu acest prilej am analizat
reglementarea achiesării atât din punct de vedere al legislaţiei actuale (noţiune,
forme, efecte, aspecte procedurale), cât şi din perspectiva Proiectului noului cod de
procedură civilă.

16
 Un ultim aspect prezentat în această secţiune se referă la tranzacţia judiciară,
contract prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină naşterea unui
proces prin concesii reciproce. În această parte am analizat noţiunea, reglementarea
legală, condiţiile, forma, momentul până când se poate încheia şi efectele tranzacţiei,
atât cele ce se ataşează convenţiei cât şi cele ce se ataşează hotărârii.
Capitolul al şaselea, denumit „Activităţi ulterioare şedinţei de judecată”,
cuprinde două secţiuni, în care sunt analizate pe de o parte obligaţiile şi îndatoririle
ce revin completului de judecată şi grefierului de şedinţă după terminarea şedinţei,
traseul pe care îl parcurge dosarul după acest moment, iar pe de altă parte încheierea
de şedinţă, ca act procesual în care se consemnează tot ceea ce s-a petrecut în timpul
şedinţei de judecată.
În prima secţiune sunt analizate obligaţiile completului de judecată după
şedinţa de judecată, respectiv ale grefierului de şedinţă şi ale judecătorului sau
judecătorilor care compun completul de judecată, rezumându-ne la o analiză ce se
repliază în funcţie de modul de soluţionare a cauzelor în şedinţa de judecată,
respectiv: dosare a căror judecată se amână pentru un nou termen, dosare care sunt
suspendate sau dosare în care s-a dezbătut fondul şi urmează a se pronunţa soluţia.
Cu această ocazie am prezentat, pe lângă aceste obligaţii şi circuitul pe care îl
parcurge dosarul după finalizarea şedinţei de judecată, modalitatea de transpunere a
dosarelor către o altă secţie sau în cadrul aceleiaşi secţii, trimiterea la o altă instanţă,
parcursul acestuia în căile de atac şi ulterior, în funcţie de soluţiile pronunţate.
Totodată am expus modalitatea de completare a condicii de şedinţă, de redactare a
minutei, de numerotare şi redactare a hotărârilor, precum şi operaţiunile ce se
efectuează în sistemul ECRIS după terminarea şedinţei de judecată.
În secţiunea „Încheierea de şedinţă” au fost abordate aspecte privind
terminologia şi definirea încheierii, atât în literatura juridică veche cât şi concepţia
modernă cu privire la aceasta, importanţa sa ca act procedural şi ca act de dispoziţie

17
a instanţei, delimitarea faţă de hotărârea finală prin care se soluţionează fondul
cauzei, regimul juridic prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură civilă, al
celorlalte legi, precum şi al Regulamentului de ordine interioară. Cea mai importantă
parte a acestei secţiuni a fost rezervată clasificării încheierilor de şedinţă, fiind
analizată în special clasificarea în încheieri pregătitoare (preparatorii) şi încheieri
interlocutorii, care are o influenţă deosebită asupra procesului, caracteristicile şi
particularităţile acestora, precum şi conţinutului pe care trebuie să îl aibă o încheiere
(practicaua, considerentele şi dispozitivul), sancţiunea ce intervine în cazul lipsei
unui element al acesteia, precum şi necesitatea întocmirii unei minute.
Au mai fost, de asemenea, analizate, căile de atac care pot fi exercitate
împotriva încheierilor de şedinţă, cu prezentarea diferitelor situaţii (încheieri ce pot
fi atacate numai împreună cu fondul, încheieri ce pot fi atacate până la pronunţarea
asupra fondului şi încheieri ce nu sunt supuse niciunei căi de atac) precum şi
cazurile, procedura şi termenul de îndreptare a greşelilor materiale din încheierile de
şedinţă.

18