Revizuirea hotărârilor judecătoreşti conform procedurii civile

Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi este
reglementată în art. 322-328 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară
de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.
Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată şi în legislaţia noastră
mai veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul 1948
revizuirea a fost reglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din acest
cod. Motivele de revizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C. proc. civ.,
iar majoritatea acestora se regăsesc şi în reglementarea actuală.
În vechea reglementare procesuală din ţara noastră revizuirea se manifesta mai ales
sub forma contestaţiei la executare silită şi purta denumirea de împiedicare nemijlocită;
ea putea fi obţinută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului Justiţiei. Această
soluţie a fost inspirată din dreptul francez care permitea exercitarea revizuirii numai pe
baza autorizării speciale date de lege în forma unei scrisori: lettre royale en forme de
requete civile. O atare formalitate a fost desfiinţată însă în Franţa printr-o lege din anul
1790. Menţionăm că în dreptul francez instituţia a fost preluată de celebra Ordonanţă din
aprilie 1667 şi era denumită „requete civile”.
Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care
se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea
acesteia. Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte grave pentru
părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea admite revizuirea
numai în cazurile strict determinate de lege. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un
remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut
ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.
În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. In acest context
vom evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există şi unele
reguli de procedură specifice care se aplică acestei căi de atac şi care evidenţiază
deopotrivă locul aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.
Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de
atac. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin motivele
care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi limitativ
determinate de art. 322 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi
de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau
irevocabile.
Deşi face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea
este distinctă de contestaţia în anulare. Contestaţia în anulare şi revizuirea au o finalitate
comună; retractarea unei hotărâri greşite şi pronunţarea unei soluţii noi. Motivele care
stau la baza acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestaţia în anulare se
întemeiază pe neregularităţi de ordin procedural, în timp ce revizuirea îşi are legitimarea
în săvârşirea unor greşeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecăţii.
Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează
într-o formă particulară şi în cazul celui de-al şaptelea motiv de revizuire, respectiv
pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art.
323 alin. (2) C. proc. civ., de instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care
au pronunţat hotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu ne aflăm în prezenţa unei
retractări propriu-zise a hotărârii, competenţa aparţinând altei instanţe decât cea care a
judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le
produce se poate conchide că şi în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc.
civ., în final, se ajunge tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de
către o instanţă superioară. Într-adevăr, şi în acest caz instanţa competentă procedează pur
şi simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra
hotărârii atacate.
Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că
retractarea unei hotărârii se poate obţine numai pentru greşeli involuntare săvârşite de
instanţă în raport cu starea de fapt reţinută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent
la data pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeaşi doctrină remarcă
totuşi că ideea enunţată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de
importantă şi ea poate fi pusă în evidenţă şi prin existenţa unor motive de revizuire ce nu
înlătură neglijenţa sau reaua-credinţă a magistratului. Aşa este cazul motivelor de
revizuire determinate chiar de condamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar
cazurile în care instanţa a dispus ultra sau minus petita.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că această trăsătură se regăseşte în marea
majoritate a cazurilor de revizuire. Ea decurge şi din faptul că majoritatea motivelor de
revizuire se întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunţării hotărârii sau pe
împrejurări necunoscute de instanţă la data judecării cauzei. De aceea şi în doctrina
occidentală s-a remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina
credibilitatea probelor” administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea
câştigătoare, respectiv pe cauze ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului
asupra chestiunilor de fapt”. Totuşi, astfel cum am arătat, în legislaţia noastră principiul
enunţat nu poate fi absolutizat.
Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul revizuirii
părţile poartă denumirea de revizuient - subiectul activ al cererii de revizuire - şi de
intimat - partea adversă.
În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. cererea de revizuire poate fi
formulată şi de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.
Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispoziţiile primului alineat al art.
322. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, se poate solicita revizuirea „unei hotărâri
rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de
o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”.
Din dispoziţiile legale menţionate se poate trage concluzia că legea are în vedere
două importante categorii de hotărâri judecătoreşti. O primă categorie de hotărâri
judecătoreşti ce sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în
instanţa de apel sau prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că
toate hotărârile judecătoreşti ce se pot integra în cele două ipoteze - definitive în instanţa
de apel sau prin neapelare - sunt susceptibile de revizuire.
Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel” trebuie
incluse hotărârile date în apel şi prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste
hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive şi deci
susceptibile de revizuire şi hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat
ori dacă recursul a fost respins sau anulat.
Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii,
în principal, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De
altfel, această concepţie a fost promovată constant în doctrina şi jurisprudenţa noastră atât
înainte, cât şi după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanţă
cu acest punct de vedere s-a considerat de jurisprudenţa noastră că nu sunt susceptibile
de revizuire acele hotărâri prin care nu se soluţionează fondul cauzei, cum este cazul
hotărârilor de declinare a competenţei, ordonanţelor preşedinţiale sau hotărârilor
de expedient.
În sfera hotărârile rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai
hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac, ci şi hotărârile date în
primă instanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin.
(1) pct. 1 C. proc. civ.
A doua categorie de hotărâri judecătoreşti care pot forma obiectul revizuirii vizează
hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei. Astfel,
cum judicios s-a remarcat, în acest caz condiţia existenţei unei hotărâri de fond este
prevăzută explicit de lege. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele
şi curţile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot
fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins
recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.
Revizuirea este admisibilă şi în cazul hotărârilor prin care instanţa supremă casând
hotărârea atacată statuează asupra fondului cauzei în condiţiile determinate de art. 314 C.
proc. civ. Hotărârile pronunţate de instanţa supremă, în condiţiile art. 314 C. proc. civ. -
când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce
au fost deplin stabilite - beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile
hotărâri de fond. De aceea, considerăm că şi aceste hotărâri îndeplinesc cerinţele
prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că
există şi unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziţii exprese ale legii, nu pot fi atacate
pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C. proc. civ:
„Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii”. Această dispoziţie
procedurală se întemeiază pe dificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei
anterioare, în acele cazuri în care după rămânerea definitivă a divorţului soţii s-ar fi
recăsătorit. Având în vedere această raţiune în doctrina noastră s-a apreciat că este supusă
totuşi revizuirii partea din hotărâre care se referă la soluţionarea unor cereri accesorii.
În cazul revizuirii legea nu impune unele condiţii speciale, în afara celor deja
analizate, şi care vizează deopotrivă obiectul acestei căi extraordinare de atac. Astfel, de
pildă, legea noastră procedurală nu impune condiţia din materia contestaţiei în anulare
privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau recursului.
Revizuirea implică însă şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru
exercitarea oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi
existenţa unui interes.
Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C. proc. civ. O
privire generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora. Într-
adevăr, unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează
împrejurări noi, survenite după pronunţarea hotărârii, şi în raport cu care starea de fapt
reţinută de instanţă nu mai corespunde realităţii. Aşa este cazul descoperirii unor
înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o
infracţiune în legătură cu pricina etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de
nerespectarea principiului disponibilităţii procesuale: cazurile de extra sau ultra petita.
Menţionăm deopotrivă şi existenţa unor motive de revizuire care se întemeiază pe
săvârşirea unor erori de ordin procedural. Aşa este cazul în care dispozitivul hotărârii
cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existenţa unor hotărâri
definitive potrivnice.
Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru
legiuitor un temei de reflecţie în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire
a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privinţa acelor împrejurări care sunt
reţinute de actuala reglementare ca temei pentru exercitarea recursului şi a recursului în
anulare.
În continuare vom analiza motivele de revizuire în ordinea în care ele sunt
reglementate de art. 322 C. proc. civ.
Dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi potrivnice
Potrivit art. 322 pct. 1 C. proc. civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul
hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat
vizează o ipoteză riguros determinată şi care implică următoarele cerinţe: hotărârea să
cuprindă dispoziţii potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul
hotărârii, dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la
îndeplinire. Nerespectarea acestor cerinţe nu deschide calea extraordinară de atac a
revizuirii.
Cu alte cuvinte, contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente nu se încadrează în
motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Soluţia este aceeaşi şi atunci
când contradicţiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel cum am arătat
deja mai este necesar ca dispoziţiile potrivnice să nu poată fi aduse la îndeplinire. În caz
contrar, revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre poate cuprinde
dispoziţii ce nu se pot aduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de exemplu
menţionăm: respingerea acţiunii principale şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de
judecată; admiterea acţiunii principale şi a intervenţiei în interes propriu având acelaşi
obiect; admiterea acţiunii în realizarea prestaţiei stipulate în contract, dar şi a acţiunii
reconvenţionale prin care pârâtul a solicitat să se constate nulitatea convenţiei etc.
Menţionăm de asemenea că revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru
interpretarea dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea situaţie
părţile au deschisă calea procedurală reglementată de art. 2811 C. proc. civ. şi a
contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a
pronunţat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut
Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului
disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să
statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigenţe poate
conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) sau a revizuirii (art. 322
pct. 2 C. proc. civ.).
 Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a
aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situaţia
în care instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut.
Pentru a se stabili dacă instanţa a dispus extra petita este necesar să ne raportăm în toate
cazurile la pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin cererea de chemare
în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de terţi sau de părţi prin alte
cereri incidente, cum sunt intervenţiile principale, cererile de chemare în judecată a altor
persoane ori de chemare în garanţie.
În practică sunt exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate
dispune extra petita. Reţinem şi noi câteva exemple în această privinţă: instanţa dispune
obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosinţa imobilului, deşi reclamantul a
solicitat numai revendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata dobânzilor, deşi
reclamantul a solicitat prin acţiune numai restituirea împrumutului; obligarea pârâtului şi
la plata cheltuielilor de judecată, deşi acestea n-au fost solicitate de reclamantul căruia i
s-a admis acţiunea; acordarea unui termen de graţie sau a execuţiei vremelnice, fără ca
aceste beneficii să fi fost solicitate de partea interesată.
Totuşi trebuie să remarcăm că instanţa nu poate fi criticată pe calea revizuirii pentru
faptul de a se fi pronunţat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să statueze din
oficiu asupra unor cereri. Aşa este cazul cererilor soluţionate de instanţă în temeiul art. 42
C. fam. Potrivit acestui text, o dată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să
statueze şi asupra încredinţării copiilor minori, precum şi asupra contribuţiei fiecărui
părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a
acestora.
A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita. În acest caz
principiul disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se
pronunţe asupra unei pretenţii care a fost dedusă în justiţie. Este vorba aici de situaţii
diametral opuse celor vizate de prima ipoteză, aceea când instanţa a dispus extra petita.
Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă instanţa a omis să examineze un capăt
de cerere formulat prin acţiunea principală, printr-o cerere reconvenţională sau prin alte
cereri cu caracter incident.
De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a
statua asupra pretenţiei, iar nu şi în acele situaţii în care capetele de cerere respective au
fost respinse explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.
Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează un caz de plus
petita. Această ipoteză a fost reţinută distinct de legiuitor şi credem că în mod justificat,
deşi ne aflăm în prezenţa aceleiaşi nesocotiri a principiului disponibilităţii procesuale.
Într-adevăr, de data aceasta instanţa n-a dispus în afara unei pretenţii formulate de parte şi
nici nu a omis să soluţioneze un capăt de cerere, ci admiţând cererea a acordat mai mult
decât s-a cerut.
Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă
În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă,
dispariţia obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în
prezenţa revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un
bun cert şi determinat. Precizăm de asemenea că mijlocul procedural al revizuirii este
deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariţia bunului. Dacă obiectul pricinii
dispare în timpul procesului reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica cererea de
chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. spre a solicita astfel
„valoarea obiectului pierdut sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de
vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părţii de a recurge la calea de atac a revizuirii
în ipoteza dispariţiei bunului în cursul judecăţii, iar nu după pronunţarea hotărârii.
Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu şi-a modificat în mod
corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul
art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-şi
valorifice pretenţiile printr-o acţiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a
adoptat însă punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă
partea interesată nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3
C. proc. civ. nu instituie nici o restricţie în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 322
pct. 3 C. proc. civ. nu distinge în mod expres între situaţia în care obiectul pricinii a
dispărut după sau înainte de pronunţarea hotărârii. Doctrina doar evidenţiază ceea ce se
întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul de a exercita calea revizuirii în ipoteza în
care bunul a dispărut după pronunţarea hotărârii. Dacă bunul a dispărut anterior, calea
revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii de chemare în judecată în condiţiile
arătate deja. Totuşi dacă nu s-a procedat în acest mod partea este îndreptăţită să exercite
calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac
este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin cererea de chemare
în judecată pronunţarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a unei hotărâri
de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a contravalorii
acestuia.
Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte
la judecată, pentru o infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea hotărârii în
temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori sancţionarea
disciplinară a unui judecător.
Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ce se
cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau
expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a
procesului de stabilire a adevărului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu
pricina.
Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite
cumulativ condiţiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiţie vizează existenţa
unei hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă
că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. O atare cerinţă rezultă în mod
neîndoielnic din chiar referirea legii la condamnarea judecătorului, martorului sau
expertului.
Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situaţii care să împiedice pornirea
sau continuarea acţiunii penale, cum sunt decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc.
Problema care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaşte dacă partea interesată mai
are deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuşi în
doctrina şi jurisprudenţa noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluţia contrară
« ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, să rămână în fiinţă, ceea
ce este de neconceput ». Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiţionată
de o constatare prealabilă a săvârşirii unei infracţiunii în legătură cu pricina. În această
privinţă doctrina şi jurisprudenţa mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să
se facă, pe cale incidentă, chiar de către instanţa sesizată cu cererea de revizuire. Drept
urmare s-a statuat că ordonanţa penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în
revizuire, dar ea poate fi folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000 art. 322 pct. 4 C. proc. civ. a fost completat în sensul complinirii
lacunei semnalate mai sus.
Potrivit fostului art.322 pct. 4 C. proc. civ., teza finală, « În cazul în care, în ambele
situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de
revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei
infracţiunii invocate. Textul era deosebit de clarificator în privinţa problemei analizate.
Legea nr. 219/2005 a dat o nou redactare textului comentat, în care nu a mai reiterat cea
de-a doua teză la care ne-am referit deja. În aceste circumstanţe se ridică problema de
acunoaşte dacă noua redactare a textului a urmărit suprimarea soluţiei anterioare sau este
vorba de o simplă inadvertenţă a legii. În ceea ce ne priveşte pledăm pentru soluţiile
doctrinare şi jurisprudenţiale anterior semnalate, având convingerea că şi de data aceasta
este vorba de o simplă eroare a legiuitorului.
A doua condiţie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluţia legii
este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas
definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumţia de nevinovăţie. De aceea, în
mod firesc, o asemenea hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire.
În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., numai
dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în
legătură cu pricina. Această condiţie a revizuirii este determinată în mod expres chiar de
art. 322 pct.4 C. proc. civ. Legea are în vedere orice infracţiune în legătură cu
soluţionarea cauzei, cum ar fi săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, mărturie
mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerinţă nu este suficientă căci
legea mai impune şi condiţia ca judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la
judecată”.
A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris
declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”. Şi în acest caz dovada săvârşirii infracţiunii
de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru
săvârşirea infracţiunii de fals.
Totuşi trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiţia existenţei
unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals. Din acest
punct de vedere situaţia pe care o analizăm este diferită de cea prevăzută în prima ipoteză
reglementată de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Observăm deopotrivă că legea nu enunţă în
mod expres nici condiţia săvârşirii unei infracţiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care
s-a întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei
împrejurări jurisprudenţa noastră a considerat că prin înscris declarat fals în cursul sau în
urma judecăţii „trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals o dată cu
stabilirea unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi
atunci când prin operaţiunea de alterare a adevărului nu s-a comis o infracţiune”. Totuşi
noi considerăm că această soluţie devine discutabilă în condiţiile actualelor modificări
aduse art. 322 pct. 4 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
 A treia ipoteză vizată de text, astefl cum acesta a fost modificat prin Legea nr.
219/2005, are ca obiect sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea
funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză. Revizuirea unei hotărâri
judecătoreşti implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, pe care le
infăţişăm în continuare :
a)Condamnarea disciplinară a unui magistrat. Condamnarea magistratului trebuie
concretizată într-o sancţiune disciplinară, aplicată de autorităţile competente, în condiţiile
Legii nr. 303/2004. Oricare dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea
nr. 303/2004 poate antrena revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Legea nu instituie însă,
în mod expres, şi o condiţie privitoare la rămânerea definitivă sau irevocabilă a hotărârii
de condamnare disciplinară a magistratului. Menţionăm însă că potrivit art. 49 alin. (2)
din Legea nr. 317/2004, împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară
se poate exercita calea de atac a recursului. Soluţionarea recursului este de competenţa
completului de 9 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea pronunţată de
instanţa supremă este irevocabilă. Noi considerăm, totuşi, că revizuirea poate fi obţinută
doar dacă hotărârea a rămas irevocabilă, o atare cerinţă fiind, în mod logic, subînţeleasă.
b)Sancţionarea disciplinară a magistratului trebuie să se fi produs pentru exercitarea
funcţiei cu « rea-credinţă » sau « gravă neglijenţă ». Drept consecinţă, revizuirea nu poate
fi obţinută pentru orice atitudine culpabilă a magistratului, ci doar pentru cele două
ipoteze determinate expres de lege: « reaua-credinţă » sau « grava neglijenţă ». Reaua–
credinţă evidenţiază, pe plan subiectiv, intenţia unei persoane de a dăuna altuia, de a
obţine un anumit rezultat negativ. De asemenea nu orice neglijenţă poate determina
aplicarea textului comentat, ci doar aceea ce poate fi reputată ca fiind gravă. În această
privinţă instanţa urmează să aprecieze în funcţie de toate circumstanţele concrete ale
cauzei.
c)Sancţiunea disciplinară trebuie să fi fost aplicată pentru exercitarea funcţiei cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă tocmai în cauza ce formează obiectul revizuirii. Este o
condiţie logică, întrucât în lipsa unui atare nex cauzal o revenire asupra unei decizii
judiciare nu poate fi concepută.
Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, reţinute
de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa părţilor ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei
instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se întemeiază de
asemenea pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanţa
de judecată. Legea are în vedere şi în acest caz două ipoteze distincte, fiecare
constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.
Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunţarea
hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiţii
cumulative şi care rezultă chiar din redactarea textului anterior menţionat.
În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri
după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiţie implică prin
definiţie unele exigenţe ce se impun a fi enunţate în continuare. Observăm în această
privinţă că legea are în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al
înscrisurilor, iar nu şi declaraţiile de martori chiar luate în formă autentică, recunoaşterile
părţilor sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite
după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi
existat la data judecăţii. Prin urmare, orice alte înscrisuri apărute după pronunţarea
hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea
unei cereri de revizuire. O atare condiţie rezultă nu numai din referirea legii la
descoperirea de înscrisuri, ci şi la imposibilitatea prezentării acestora. Doctrina vorbeşte
adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenţia de a sublinia faptul că
acestea nu au fost cunoscute de instanţa care a judecat litigiul. În realitate, înscrisurile au
existat la data judecăţii, dar n-au putut fi prezentate de parte datorită împrejurărilor la
care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Dacă înscrisurile au fost prezentate de părţi şi analizate cu prilejul judecăţii în fond,
iar instanţa le-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de
revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în
instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de
partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Drept urmare,
simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunţarea
hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepţia cazului când se face şi
dovada imposibilităţii de prezentare a acestora în condiţiile arătate de art. 322 pct. 5 C.
proc. civ.
În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea
care exercită această cale extraordinară de atac. Această cerinţă nu este prevăzută în mod
expres de lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada
imposibilităţii de a fi prezentat înscrisul în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă. De
aceea şi doctrina noastră se pronunţă în sensul că o atare condiţie este indispensabilă.
O ultimă condiţie a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit şi invocat în
revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie
decât cea pronunţată. O atare condiţie se verifică de instanţa competentă doar cu prilejul
soluţionării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerinţă preliminară de promovare a
căii de atac.
A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se referă la situaţia
desfiinţării sau modificării hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere. Şi această ipoteză presupune cu necesitate observarea unor exigenţe
importante. Revizuirea se întemeiază şi în acest caz pe pierderea credibilităţii de care
trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, de vreme ce hotărârea şi-a pierdut
suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu. Dispoziţiile art. 322
pct. 5 C. proc. civ. au fost modificate în mod substanţial prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, în sensul adaptării textului la imperativele reclamate de
exigenţele jurisprudenţiale.
O primă exigenţă a acestui caz de revizuire se referă la existenţa unei hotărâri care
a fost ea însăşi desfiinţată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult mai
cuprinzătoare, întrucât se referă la desfiinţarea sau modificarea unei hotărâri. Dar şi
anterior modificării art. 322 pct. 5 C. proc. civ. s-a considerat că termenul de revizuire,
folosit de acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea
obţine indiferent de modul - procedural - de desfiinţare a hotărârii civile sau
administrative pe care ea s-a întemeiat.
 În fine, ultima exigenţă ce se impune a fi subliniată este aceea a existenţei unui
raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau modificată şi
hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte,
hotărârea desfiinţată sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunţarea
hotărârii a cărei retractare se urmăreşte, adică să fi constituit chiar suportul ei probator.
Soluţia rezultă, în mod neîndoielnic din chiar referirea legiuitorului la desfiinţarea sau
modificarea hotărârii pe care „s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această
cerinţă este necesară nu numai în cazul desfiinţării, ci şi în acela al modificării hotărârii
pe care s-a întemeiat soluţia a cărei revizuire s-a cerut. Din acest punct de vedere actuala
formulare a legii este mai cuprinzătoare, anume în sensul că oferă posibilitatea revizuirii
unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când aceasta s-a întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost
ulterior modificată. Totuşi modificarea trebuie să fie importantă, adică de aşa natură încât
să conducă la dispariţia suportului logico-juridic al hotărârii a cărei revizuire se cere.
O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în
mod expres situaţia desfiinţării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act
administrativ individual ori al unui act normativ.
Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,
dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost
apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
Dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. sunt deosebit de clare astfel că nu sunt
necesare explicaţii deosebit de detaliate. Totuşi unele trăsături şi exigenţe ale acestui
motiv de revizuire trebuie precizate.
În primul rând, constatăm că textul se referă şi la situaţia celor puşi sub consiliu
judiciar, instituţie care însă a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a Codului
familiei.
A doua constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice şi de
persoane fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispoziţiilor art. 322 pct. 6 C.
proc. civ. peste limitele sale nu poate fi justificată.
Pe de altă parte, textul menţionat este incident în două situaţii strict determinate:
lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menţionate. Prima
ipoteză - lipsa totală de apărare - implică neacordarea asistenţei juridice necesare în cazul
persoanelor fizice şi juridice determinate de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. În această ipoteză
revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părţii nu s-a
realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părţile determinate au fost
apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită.
Revizuirea poate fi obţinută, aşadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare,
soluţie care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului
menţionat anterior. Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudenţa noastră a mai
hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie
printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.
A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ., este incidentă în cazul
apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie,
reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în
mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept
urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va
putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câştig de cauză în proces. Într-o asemenea
situaţie revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii
extraordinare de atac a revizuirii. Soluţia este aceeaşi şi în prima ipoteză prevăzută de art.
322 pct. 6 C. proc. civ. pentru identitate de situaţii.
Existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau
de grad diferit, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi
calitate
Cel de-al şaptelea motiv de revizuire vizează apariţia unei situaţii anormale în opera
de administrare a justiţiei. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situaţii în care două
sau mai multe instanţe să pronunţe soluţii contradictorii în una şi aceeaşi cauză. Înainte
de a analiza condiţiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunţarea unor
hotărâri judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către instanţe diferite,
poate fi evitată prin invocarea excepţiei puterii lucrului judecat.
Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului
judecat (şi nici procurorul sau instanţa din oficiu) situaţia creată poate fi înlăturată pe
calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea
pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului
judecat”.
Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă doar dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive. Revizuirea poate fi exercitată
numai cu condiţia ca hotărârile potrivnice să fie definitive şi ele să fie pronunţate de
instanţe care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu şi în cazul în care una
dintre hotărâri a fost pronunţată de un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale.
b) Hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri
potrivnice trebuie să înţelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri
care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă şi în cazul în care prin
una din hotărâri instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci a respins acţiunea pe
baza unei excepţii peremptorii. Totuşi în jurisprudenţa noastră s-a decis în mod întemeiat
că revizuirea este inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunţată în baza
unei cereri de ordonanţă preşedinţială. Într-adevăr, ordonanţa preşedinţială are ca obiect
numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar
asupra unor asemenea măsuri se poate reveni în acelaşi cadru procesual.
În practică s-au ivit şi situaţii în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter
parţial, în sensul că a avut ca obiect doar soluţiile pronunţate de instanţe asupra unui
capăt de cerere. S-a considerat, soluţie pe care o apreciem judicioasă şi în concordanţă cu
principiile procedurii judiciare din materia nulităţilor, că revizuirea este admisibilă,
anularea hotărârii trebuind să se pronunţe numai cu privire la capătul de cerere soluţionat
cu nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Revizuirea pentru acest motiv
poate fi solicitată şi în cazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunţate de instanţele de
recurs.
c) Existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Condiţia enunţată este
fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de
nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Observăm însă că această cerinţă nu
este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la
situaţia unor hotărâri potrivnice pronunţate „în una şi aceeaşi pricină”, iar apoi la cerinţa
ca hotărârile să fi fost pronunţate „între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”. Aşa
fiind, formula generică menţionată trebuie înţeleasă în sensul finalităţii sale şi a însăşi
raţiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina şi
jurisprudenţa consideră esenţială condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.
Condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în
care soluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai multor
cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi.
d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului judecat,
sau dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerinţă nu
este enunţată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudenţa
noastră. De asemenea, dacă excepţia a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar
pe calea recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s-ar admite că cererea de
revizuire este admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de
lucru judecat a celei de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalităţii urmărite de lege.
Împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre
aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa
Acest motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. se referă la
situaţia în care părţile au fost legal citate. În caz contrar, părţile se pot plânge pe calea
recursului (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) sau pe calea contestaţiei în anulare [art. 317 alin.
(1) pct. 1 C. proc. civ.].
Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului la care ne referim, numai dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să încunoştinţeze
instanţa despre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări,
respectiv atât înfăţişarea părţii în instanţă, cât şi înştiinţarea instanţei despre aceasta.
b) Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Împrejurarea care constituie un caz de forţă majoră şi care legitimează revizuirea este o
chestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanţă în funcţie de circumstanţele
cauzei.
Constatarea unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Ultimul motiv de revizuire a fost introdus în art. 322 C. proc. civ. prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, iar această soluţie este o consecinţă firească a
suprimării căii extraordinare de atac a recursului în anulare.
Consacrarea acestui motiv, iniţial de recurs în anulare iar în prezent de revizuire, a
fost necesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin
încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie
a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Altminteri, autoritatea hotărârii judecătoreşti
pronunţate în ţara noastră se putea constitui într-un obstacol major în calea reparaţiunii
prejudiciului cauzat.
Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de recurs în anulare reglementat
de fostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. Într-adevăr, art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu mai
impune cerinţa ca partea căreia i s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale să
poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o
instanţă română”. Legea păstrează însă condiţia fundamentală privitoare la constatarea de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale datorită unei hotărâri judecătoreşti.
 În legătură cu această primă condiţie se cuvine să arătăm că statuarea Curţii
Europene a Drepturilor Omului, cu privire la încălcarea unui drept sau a unei libertăţi, nu
poate fi cenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii. Dimpotrivă,
deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru toate statele
membre ale Consiliului Europei. Aşa fiind, s-a considerat, pe bună dreptate, că hotărârea
Curţii Europene trebuie să fi rămas definitivă, altminteri procedurile interne de revizuire
nu pot fi declanşate.
Prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. instituie şi alte două condiţii importante.
Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor
fundamentale şi care continuă să se producă. Formula folosită de legiuitor nu se bucură
de o redactare ireproşabilă. Ce înseamnă „consecinţe grave” în materia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor de vreme ce orice nesocotire a acestora poate fi
reputată gravă într-un stat democratic ? În aceste condiţii calificarea consecinţelor ca
fiind grave sau mai puţin grave ni se pare practic irelevantă, mai cu seamă atunci când o
asemenea încălcare se produce printr-o hotărâre judecătorească.
A doua condiţie, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii
consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Este o
condiţie raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii ci şi de
faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori de câte ori daunele sau consecinţele
negative produse au fost înlăturate într-un alt mod.
În privinţa termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu o
durată diferită, în funcţie de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm
existenţa unui termen de drept comun în materie de revizuire şi care are o durată de o
lună şi a trei termene de excepţie, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire
întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ., de 3 luni, în cazul ultimului motiv de
revizuire şi de 15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ.
Codul de procedură civilă, în art. 324, determină şi punctul de plecare al
termenului de revizuire. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de o lună acesta este
determinat după cum urmează:
– în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 C. proc. civ. termenul de
revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de
instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; dacă hotărârile potrivnice
sunt date de instanţe de recurs termenul curge de la pronunţarea ultimei hotărâri;
– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la
cel din urmă act de executare;
– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. termenul de revizuire curge din
ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a
judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul; în
lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge din momentul când partea a luat cunoştinţă de
împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre
penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la
data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat
cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere.
 Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al şaselea motiv de revizuire, curge de la
comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public
sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacităţii.
O situaţie particulară priveşte ultimul motiv de revizuire, care a fost introdus în art.
322 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Într-adevăr, pentru
acest motiv de revizuire termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la data
publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Prin urmare, este evident că momentul care marchează curgerea
termenului de revizuire este data publicării deciziei anterior menţionate în Monitorul
Oficial, Partea I.
În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, prevăzut pentru penultimul motiv de
revizuire, acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării.
Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt
incidente şi în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu
cuprinde dispoziţii derogatorii în această materie.
Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce
priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326
alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor
prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiţii revizuientul va trebui
să ţină seama de dispoziţiile art. 82-84 şi 112 C. proc. civ. Prin urmare, în considerarea
acestor condiţii legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate
elementele necesare privitoare la: identificarea părţilor, pentru ca acestea să poată fi
citate; arătarea instanţei competente şi la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care
se atacă; arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea
dovezilor şi semnătura.
O dispoziţie procedurală importantă este şi cea privitoare la obligativitatea
întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C. proc. civ. întâmpinarea este obligatorie şi se
depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare în condiţiile art.
132 C. proc. civ. Aşa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele
invocate sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiţia respectării termenelor
prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac
nu se mai pot formula cereri accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul
procesual cu privire la obiectul sau subiectele acţiunii.
De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de
revizuire. În acest sens art. 326 alin. (3), introdus în Codul de procedură civilă prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate
la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziţie
binevenită şi care aduce mai multă precizie în legătură cu limitele revizuirii, soluţie ce
este în concordanţă cu caracterul extraordinar al acestei căi de atac de retractare.
În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluţionării cererii de revizuire în două
etape: încuviinţarea în principiu şi judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri
pronunţarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă, ci
chiar necesară.
Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de
generali la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra cererii
de revizuire. Potrivit acestui text, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va
schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive
potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre.
Observăm că legea se referă la încuviinţarea cererii de revizuire, ceea ce poate
sugera totuşi şi admisibilitatea soluţionării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă
posibilitatea pronunţării a două soluţii: anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea
totală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie de împrejurarea care determină
retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun şi unele precizări particulare în funcţie
de motivele de revizuire invocate.
În cazul primului motiv de revizuire, instanţa va pronunţa o singură soluţie şi va
înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziţii potrivnice. O soluţie similară se pronunţă şi
în cazul nesocotirii principiului disponibilităţii, respectiv în acele cazuri în care instanţa
a dispus extra sau plus petita. Şi în acest caz instanţa va putea pronunţa o singură
hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea
revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluţionarea în fond a capătului de
cerere omis şi se va pronunţa o nouă hotărâre cu privire la acea pretenţie.
Modificarea hotărârii se dispune şi în cazul în care lucrul care a format obiectul
pricinii nu se mai află în fiinţă.
În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. este
adeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei
încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest
sens s-a remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracţiune în legătură
cu pricina se va desfiinţa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunţa o
soluţie nouă. Dacă însă instanţa nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei,
fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunţa o încheiere de admitere în
principiu, după care va administra probe şi va pronunţa o nouă hotărâre.
Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte motive de
revizuire, cu excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul
existenţei unor hotărâri potrivnice singura soluţie ce se impune este anularea ultimei
hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii
lucrului judecat. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanţa de revizuire nu
exercită atribuţii de control judiciar, ci constată îndeplinirea condiţiilor legale şi anulează
pur şi simplu ultima hotărâre.