1.

Infecţiile urinare Pielonefrita croniсă (PNC) reprezintă o inflamaţie cronică infecţioasă a

sistemului calicebazinet renal cu implicarea secundară a ţesutului tubulo-interstiţial, în
stadiile avansate fiind afectate şi alte structuri anatomice renale, ca vase şi glomerule, cu
dezvoltarea consecutivă a sclerozei parenchimului renal. UFC – unităţi, formatoare de
colonii. Urocultura este considerată pozitivă dacă germenul detectat este prezent cu
concentraţia UFC ≥ 105 (indiferent de agentul patogen şi existenţa simptomatologiei clinice),
UFC ≥ 104 (patogenul cu ponderea ≥ 5% pentru mediul dezvoltării infecţiei şi/sau triada
clinică prezentă), UFC ≥ 103 în caz de patogenul caracteristic şi/ sau manifestările clinice
2.

Sunt bolile cele mai frecvent întâlnite la persoanele vârstnice (20% dintre femei şi 10%
dintre bărbaţi, după 65 ani). Adeseori sunt latente, asimptomatice. Golirea incompletă a vezicii
se poate datora unei vezici neurologice, unui prolaps vezical la femeie, unei hipertrofii de
prostată la bărbat. Imobilizarea la pat, deteriorarea psihică şi incontinenţa urinară contribuie la
apariţia acestei boli. Escherichia coli este cel mai des germen întâlnit în infecţiile urinare la
vârstnici. Dintre ceilalţi germeni proteus, Klebsiella, Enterobacter, Pseudomonas şi Enterococul.
Ca simptome apar rareori arsuri vezicale, de obicei apare febră, dureri lombare, alterarea stării
generale. Urocultura, cu prezenţa a peste 100 000 germeni pe mm, în urina matinală, certifică
infecţia urinară. Purtătorii de sonde, prezintă aproape obligatoriu infecţie urinară, de obicei
polimicrobiană. Tratamentul se bazează pe antibioterapie cu spectru larg şi cu difuziune la toate
nivelele aparatului urinar expuse infecţiei: vezică, prostată, rinichi. Antibioticele se
administrează obligatoriu după antibiogramă.

La persoanele în vârstă[modificare | modificare sursă]

Simptomele infecției tractului urinar sunt absente, în mod frecvent, la persoanele în

vârstă.[7] Manifestările pot fi vagi, incontinența, modificarea stării mentale sau oboseala fiind
singurele simptome.[2] Unele persoane se prezintă la furnizorul de servicii medicale
cu septicemie, o infecție a sângelui, ca primul simptom.[4] Stabilirea diagnosticului poate fi
complicată de faptul că multe persoane în vârstă prezintă incontinență
sau demență[7] preexistentă.

Cauze[modificare | modificare sursă]

E. coli este cauza a 80-85 % dintre infecțiile tractului urinar, Staphylococcus saprophyticus fiind
cauza a 5-10 % dintre acestea.[1] Rar, acestea pot avea drept cauză
infecții virale sau micotice. Alte
[8]
cauze bacteriene
includ: Klebsiella, Proteus, Pseudomonas și Enterobacter. Acestea nu sunt frecvente și, de
regulă, sunt legate de anomalii ale sistemului urinar sau de cateterismul urinar.[4] Infecțiile
tractului urinar cauzate de Staphylococcus aureus apar, de regulă, după infecțiile cu transmitere
hematogenă.[2]

Sex[modificare | modificare sursă]

Femeile sunt mai predispuse la ITU decât bărbații deoarece, la femei, uretra este mult mai scurtă
și mai aproape de anus.[9] Nivelul estrogenilor scade în timpul menopauzei, astfel că riscul de
infecție a tractului urinar crește ca urmare a pierderii florei vaginale cu rol de protecție.[9]

Catetere urinare[modificare | modificare sursă]

Cateterismul urinar crește riscul de infecții ale tractului urinar. Riscul de bacteriurie (bacterii în
urină) este între trei și șase procente pe zi iar antibioticele profilactice nu sunt eficace în
diminuarea infecțiilor simptomatice.[9] Riscul unei infecții asociate poate fi diminuat prin
efectuarea cateterismului numai atunci când este necesar, folosind tehnici aseptice pentru
introducere, și prin menținerea drenajului neblocat și închis al cateterului.[10][11][12]

Altele[modificare | modificare sursă]

O predispoziție la infecțiile vezicii urinare poate exista în familie. Alți factori de risc
includ diabetul,[1] necircumcizia și mărirea volumului prostatei.[2] Factorii care predispun la
complicații sunt destul de vagi și includ anomalii anatomice, funcționale sau metabolice . O ITU
cu complicații este mai greu de tratat și necesită, de obicei, o evaluare, un tratament și o urmărire
mai agresive.[13] La copii, ITU sunt asociate cu refluxul vezicoureteral (trecerea anormală
a urinei din vezica urinară în uretere sau în rinichi) și cu constipația.[6]

Persoanele cu leziuni ale măduvei spinării prezintă un risc mai mare de infecție a tractului urinar,
în parte din cauza folosirii cronice a cateterului și în parte din cauza disfuncției vezicale.[14] Este
cea mai frecventă cauză a infecției în rândul acestor persoane, precum și cea mai frecventă cauză
a spitalizării.[14] În plus, folosirea sucului de merișoare sau a suplimentelor pe bază de merișoare
pare a fi ineficientă în prevenirea și tratamentul bolii la aceste persoane[15]

3. Diagnostic Investigatii de laborator - hemograma, analiza urinei generala, analiza

bacteriologica a urinei, proba Niciporenko, proba Zimnitki, proteinograma,
lonograma, ureea, creatinina serica, probele functionale renale (filtratia, reabsorbtia).

Investigatii instrumentale - radiografia panoramica a rinichilor, investigatii

radiourologice, pielografia excretorie si retrograda, cromocistoscopia, renografia cu
radioizotopi, renoscanografia cu izotopi, scintigrafia dinamica, tomografia
computerizata, ultrasonografia rinichilor.

Tratamentul se face în general trei săptămâni, se repetă urocultura cu antibiogramă şi eventual se

reia tratamentul. Întotdeauna trebuiesc înlăturate obstacolele care întreţin infecţia.

4. Incontinenţa urinară

Este una din marele probleme ale asistenţei geriatrice, alături de incontinenţa anală, de
imobilizare, escare şi demenţă. Este foarte frecvent întâlnită şi creşte cu înaintarea în vârstă. De
obicei la bolnavii aflaţi la domiciliu, incontinenţa urinară se întâlneşte în 10 - 15% din cazuri, în
timp ce la bolnavii spitalizaţi se întâlneşte în 30 - 40% din cazuri. La domiciliu este şi mai greu
de stabilit deoarece bătrânul sau familia, ascund această suferinţă din pudoare. Examenul
prostatei la bărbat şi examenul ginecologic la femei este obligatoriu. Incontinenţa de urină poate
fi:

- de stress, sau de efort, prin pierderea involuntară, după un efort de tuse, râs, strănut etc. Este
mai frecventă la femei şi prognosticul este benign.

- tranzitorie, apare ca reacţie fie la o afecţiune acută (infecţie urmară, pneumonie, febră, stări
confuzionale, accidente vasculare cerebrale), fie la o schimbare psihologică (spitalizare,
pierderea independenţei etc). Repausul prelungit la pat o favorizează. Alteori apare datorită
faptului că unii bătrâni, nu reuşesc să amâne declanşarea voluntară a mic-ţiunii până ce ajung la
toaletă.

- incontinenţa definitivă, este de obicei neurogenă şi rareori cauzată de un adenom de prostată

sau de o retenţie de urină cu micţiuni prin "prea plin". Alteori poate apare în tabes, diabet cu
neuropatie, boală Parkinson etc.

- Tratamentul este sărac: psihoterapie, suprimarea obstacolului, exerciţii fizice,

Gimnastica abdominala se bazeaza pe antagonismul dintre musculatura abdominala si
cea pelvi-perineala. Gimnastica respiratorie este importanta prin efectele de relaxare
fizica si psihica generala, dar si prin intermediul presiunii intraabdominale, actionand
asupra afectiunilor genito-urinare.

Masajul are la baza legaturi existente intre organele profunde si tegument. Se pun in actiune
reflexele viscero-cutanate si cutaneo-viscerale. Se poate folosi fie masajul regional, fie masajul
direct sau local avand ca efect activarea circulatiei sistemice, cresterea tonusului musculaturii
abdominale, cresterea elasticitatii pielii si prin efectul masajului reflex activitatea organelor
pelvine.

tratamentul infecţiei, reeducare. Medicaţia este de asemenea săracă şi puţin eficace:

parasimpaticolitice (Beladona, Atropină) pentru inhibarea reflexului de micţiune, cateterizarea
vezicii etc. Bătrânii cu incontinenţă stabilă după o boală cerebrovasculâră, supravieţuiesc 1 - 2
ani.

5. Prostata la bătrâni.

Adenomul de prostată afectează aproape totalitatea bolnavilor vârstnici. Diagnosticul se pune

însă de obicei tardiv, medicul fiind consultat în stadii avansate. Micţiunile frecvente (polakiuria,
disuria, nicturia), sunt semnele principale. Anxietatea este prezentă în special în caz de retenţie
de urină. Lentoarea jetului este semnificativă. Singurul tratament corect este cura chirurgicală, pe
care mulţi pacienţi o evită. Complicaţiile cele mai frecvente sunt: infecţia urinară, retenţia de
urină şi incontinenţa urinară. Există şi tratement conservator.