Sunteți pe pagina 1din 1

Portretul ființei superioare ( a omului de geniu) în ,,Luceafărul” de Mihai

Eminescu și ,,Demonul” de Mihail Lermontov


,,Demonul” lui Mihail Lermontov apare în 1841, iar ,,Luceafărul” de Mihai Eminescu
în 1883. Cele două poeme constituie motive romantice, mitologice, structurate independent.
Ambele opere au ca subiect iubirea imposibilă a unei ființe supranaturale pentru o muritoare:
o fată de împărat-un luceafăr (,,Luceafărul”) , frumoasa Tamara – îngerul proscris
(,,Demonul”). Între cele două poeme există teme și motive comune: condiția omului de
geniu, tema cosmosului și a iubirii.
Atât ,,Demonul”, cât și ,,Luceafărul” constituie puncte de apogeu ale literaturii
naționale și totodată creații marcate ale romantismului. Dacă geniul eminescian se
caracterizează prin izolare și retragere, geniul lermontovian este un răzvrătit, un luptător
pentru libertate. Motivele comune celor două poeme sunt: visul, călătoria cosmică, soarta
oamenilor.

În ,,Demonul” visul are caracter episodic. Demonul i se arată prima dată Tamarei în
vis într-o atmosferă stranie, dragostea lui o înspăimântă ca forța unui duh malefic : ,,Un tânăr
cu tăcerea geamăn/ De-o frumusețe fără seamăn”. În ,,Luceafărul” visul are funcția epică
simbolică. Poetul subliniază și amplifică atmosfera de vis prin prezența oglinzii: ,,Ea îl privea
ca un surâs/ El tremura-n oglindă”. În ,,Luceafărul” întâlnim dimensiunea angelică ,,O, ești
frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată” pe când la ,,Demonul” nu întâlnim această
dimensiune.

În ambele opere întâlnim dimensiunea demonică, în ,,Luceafărul” : O, ești frumos,


cum numa-n vis/ Un demon se arată” dar în ,,Demonul” : ,,Când Demonul ca de-obicei/ S-a
pogorat la mănăstire” , ,,Și demonul, infact, sălbatic/ Își blestema nebunul vis/ Din nou trufaș
și singuratic, / Pribeag rămase prin abis”. Geniul singuratic este simbolizat prin ființa
biblicului înger căzut. Demonul prezintă drama geniului singuratic și neînțeles. În final, opera
,,LUCEAFĂRUL” lumea este văzută ca o imensă scenă de teatru spre care înțeleptul privește
ca spectaloc ,,Trăind în cercul vostru stâmt,/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă
simt/ Nemuritor și rece”.

În concluzie, aceste două opere sunt bazate pe stările geniului și trăirile lui interioare.
Corelația între “Demonul” și “Luceafarul” fixează două faze ale romantismului european, în
opera unor personalități remarcabile, transfigurând frământările intelectualului din secolul al
XIX-lea.