Contextele Şi Formele Unei Sfinţenii

CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU ARSENIE
DE LA SÂMBĂTA DE SUS ȘI PRISLOP

contextele şi formele unei sfințenii
CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU ARSENIE
DE LA SÂMBĂTA DE SUS ȘI PRISLOP
Apare cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurențiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Editura Andreiana
Sibiu, 2018
Cuviosul Părintele nostru
Arsenie de la Sâmbăta de Sus și Prislop –
Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr
Canonizarea unui sfânt este un act constatator prin care o

Biserică Ortodoxă locală autocefală recunoaște solemn prezența
lui Hristos și a Duhului Sfânt într-un membru al Trupului ei
eclezial mărturisit ca om sfânt al lui Dumnezeu de ortodoxia cre-
dinței și viața duhovnicească pilduitoare1. Aceste două elemente
constitutive ale sfințeniei sunt de regulă în centrul unei venerații
spontane, al unui cult neorganizat, acordate de credincioși în
semn de recunoștință față de darurile și harurile duhovnicești pe
care le simt izvorând din persoana omului sfânt și duhovnicesc
și de care se împărtășesc în mod atât personal, cât și comunitar.
Sfinții sunt daruri ale Duhului Sfânt făcute de Dumnezeu
Tatăl pentru a menține și face să crească în ortodoxia credinței
și ortopraxia vieții Biserica lui Hristos zidită pe temelia sfinților
Apostoli și predania sfinților Părinți. Contribuind în mod de-
cisiv la realizarea planului extinderii Împărăției lui Dumnezeu
prin Biserica lui Hristos dintr-un loc și un timp anume, sfinții
sunt trimiși de Dumnezeu la toate popoarele și în toate epoci-
le istorice. Ca atare ei poartă semnele distinctive ale culturii și
particularității timpurilor în care se formează, în care activează
și la care reacționează ca oameni ai lui Dumnezeu purtători ai
Evangheliei lui Hristos și ai darurilor Duhului Sfânt față de co-
Cf pr. prof. Irimie Marga, „Ortodoxia credinţei şi a vieţii, criteriu fun-

1
damental pentru canonizare”, Lumina, 27 iunie 2016.

6 CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU ARSENIE
munitățile și epocile în care sunt trimiși cu un plan al lui Dum-

nezeu, expresie a voinței lui Dumnezeu pentru acel popor și acea
epocă istorică.
Sfinţii Ardealului în istorie:
Mărturisitorii
Sfinții români recunoscuți, cunoscuți și necunoscuți sunt

astfel întrupările concrete ale planului lui Dumnezeu cu po-
porul român prin intermediul Bisericii Ortodoxe apostolice și
patristice din diversele sale provincii istorice și variatele epoci
ale istoriei sale bimilenare. Sfinții transilvăneni sunt expresii
ale voinței lui Dumnezeu față de poporul român ortodox din
Transilvania și răspunsul lui Dumnezeu la nevoile actualizării
Ortodoxiei în acest colț al spațiului românesc, a cărui istorie
a fost de la începuturi un lung martiriu, o succesiune aproa-
pe neîntreruptă de traume naționale și confesionale. Acestea
au cunoscut recrudescențe critice în secolele XVII–XVIII, în
care forțe politice și religioase au încercat dezmembrarea nați-
onală și spirituală a poporului român ortodox din Transilvania
prin îndelungate campanii de calvinizare și, ulterior, greco-ca-
tolicizare agresive. Dumnezeu a răspuns trimițând în poporul
ortodox transilvan un șir întreg de sfinți mărturisitori ai Orto-
doxiei: ierarhi, monahi, preoți și mireni, recunoscuți ca atare
de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române printr-o serie
de acte de canonizare începând din 1950 și până astăzi. Un rol
important în menținerea și apărarea Ortodoxiei transilvănene
l-au jucat monahii și mănăstirile ortodoxe, ținta predilectă a
campaniei de distrugere sistematică întreprinse după 1760 de
tunurile generalului habsburgic Adolf von Buccow.
CONTEXTELE ŞI FORMELE UNEI SFINȚENII 7
Sfântul stareţ paisian Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani
Monahii transilvăneni mărturisitori ai Ortodoxiei și dori-

tori de desăvârșire au fost nevoiți să se refugieze în mănăsti-
rile din Țara Românească și Moldova, și chiar Athos, unii din
ei participând activ la mișcarea de înnoire filocalică din jurul
sfântului stareț Paisie de la Neamț († 1794). Exemplară în acest
sens e figura ucenicului paisian starețul Gheorghe de la Cernica
și Căldărușani († 1806), originar din Săliște, canonizat de Sfân-
tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 2005.
Sfântul Andrei Şaguna, Învietorul Bisericii Ortodoxe în

Transilvania
Salvarea Ortodoxiei în Transilvania, menită de autorită-

țile habsburgice și ulterior maghiare unei lente disoluții prin
greco-catolicizare, s-a datorat unui aromân ne-ardelean:pro-
vidențialului episcop și ulterior mitropolit Andrei Șaguna (†
1873), canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ-
ne în 2005. Sfântului ierarh Andrei al Ardealului i se datorează
cea mai mare „minune”: miracolul „învierii” Bisericii Orto-
doxe din Transilvania în și după martiriul poporului român
din timpul Revoluției din 1848–1849 ca Biserică vie în slujba
lui Hristos și a poporului române ortodox printr-o organiza-
re autonomă și o rețea de școli populare ortodoxe românești.
În centrul ei se afla Institutul Teologico-Pedagogic „Andreian”
din Sibiu, al cărui ctitor și animator a fost sfântul ierarh An-
drei Șaguna, și în care a funcționat până în 1919 o pleiadă de
pedagogi, canoniști, muzicieni și istorici ai neamului, dedicați
cauzei emancipării culturale, sociale și politice a românilor or-
todocși ardeleni. Obiectivul era construcția și consolidarea na-
țiunii române ortodoxe din Transilvania prin Biserică și școală,
prin slujitori ai altarelor și învățători luminați ai neamului; do-
minanta studiilor și educației era, așadar, practică și națională.
Un mitropolit vizionar şi Academia sa: învierea neopatristi-

că şi culturală a teologiei ortodoxe la Sibiu
Acest obiectiv fiind atins la 1 decembrie 1918 prin crearea

României Mari, cel de-al doilea ierarh providențial al Ardealu-
lui, mitropolitul Nicolae Bălan (1920–1955) a re-ctitorit între
1921 și 1948 venerabila școală șaguniană sibiană ca Academie
teologică a Bisericii, pentru care a creat un corp de tineri pro-
fesori de teologie de elită capabil de o teologhisire înnoitoare.
O teologhisire care să nu fie erudiție pură, un simplu exercițiu
academic, cum a rămas teologia facultăților de stat de la Cernă-
uți sau București, ci o funcție a vieții Bisericii, o viață înnoită și
înnoitoare în același timp prin întoarcerea la izvoarele adevăra-
te ale Tradiției patristice a Bisericii, dar și în contact nemijlocit
cu cultura europeană şi viața societății românești capabilă să
dea un răspuns la „problemele vremii”. Acestea din urmă re-
flectau profunda criză spirituală creată în societatea României
Mari de urbanizarea și industrializarea rapide ale societății ro-
mânești în drum de la satul tradițional la statul modern și de
impactul secularizant și dezumanizant al ideologiilor economi-
ce, filozofice și politice, precum și al științei și materialismului,
evident în catastrofa celor două războaie mondiale.
Teologia sibiană s-a vrut a fi în conformitate cu re/înte-
meietorul ei, mitropolitul Nicolae, o replică spirituală la criza
României interbelice. Prin redescoperirea lui Dumnezeu ca
Persoană vie și a umanității omului alienat și dezumanizat în
Europa revoluțiilor totalitare comunistă și nazistă și a civilizați-
ei moderne secularizate. Răspunsurile au fost căutate în întoar-
cerea la Tradiția patristică vie și la Persoana lui Iisus Hristos,
recuperate de tânărul preot profesor Dumitru Stăniloae (1903-
1993) în cartea sa despre sfântul Grigorie Palama (1938) și în
monografia „Iisus Hristos sau restaurarea omului” (1943) și
prelungite în traducerea primelor patru volume ale „Filocaliei”
românești apărute miraculos între 1946 și 1948, în plină sovie-
tizare a României. Dincoace de reintegrarea teologică a ener-

giilor necreate și luminii taborice și a accesului isihast și filo-
calic la experiența lor, chestiunea vitală și nevralgică era aceea
a urgenței depășirii scindărilor periculoase create sub impactul
secularizant al modernității în viața Bisericii Ortodoxe. Rezul-
tatul fiind instituționalizarea Bisericii, ritualismul vieții litur-
gic-sacramentale, cantonarea discursului teologic în abstract și
ideologie și instalarea facilă a vieții religioase în sentimentalism
pietist sau moralism.
Un mitropolit şi gândul unei renaşteri spirituale populare

pornind de la reînvierea monahismului ortodox în Ardeal
În conformitate cu viziunea mitropolitului Nicolae Bălan,

acestea nu erau simple exerciții de arheologie a ideilor sau recu-
perări istorice, ci erau dublate de o punere în dialog viu a Tra-
diției patristice și filocalice cu filozofiile și cultura românească
și europeană contemporane ca reflex al căutărilor spirituale ale
omului. Era un efort înnoitor de a crea o teologhisire vie în le-
gătură cu viața și cu o prezență vie și înnoitoare a Bisericii în
societatea transilvăneană și românească interbelică. Mitropoli-
tul Nicolae era conștient că tentațiile materialismului practic și
relativismului moral devenite fenomene de masă în societățile
moderne, inclusiv în Transilvania, trebuiau contracarate prin
mișcări de renaștere spirituală ortodoxă cu caracter popular.
Acestea s-au constituit la Sibiu în jurul a două proiecte lansate
încă de la începutul păstoririi mitropolitului Nicolae Bălan în
1920 legate de două gânduri vizionare și restauratoare totodată:
– transformarea programului șagunian al Bisericii organice,
reformulat de pr. Liviu Stan ca reactivare a „mirenilor în Biserică”
(L. Stan), într-un misionarism laic de masă de inspirație biblică; și
– reaprinderea flăcării monahismului ortodox stinsă în Ar-
deal prin distrugerile din 1761 plecând de la restaurarea vechii
ctitorii brâncovenești ruinate de la Sâmbăta de Sus.
Cele două programe s-au conturat în două populare mișcări

de renaștere spirituală ortodoxă din jurul „Oștii Domnului” în-
ființate la Sibiu în 1922 și de reînvierea din 1939 a monahismu-
lui în vatra de la Sâmbăta de Sus. Mișcările au avut în centrul lor
figurile harismatice reprezentate de doi foști studenți ai Acade-
miei Teologice „Andreiane” de la Sibiu din primul și cel de-al
treilea deceniu al secolului XX, ambii originari din Țara Moți-
lor: părintele Iosif Trifa (1888–1938) și Zian Boca (1910–1989).
Zian Boca deceniul formativ (1929-1939):

plămădirea unei întreite vocații
Încă din anii de liceu (1922–1929), tânărul Zian Boca a do-

vedit un interes precoce și susținut atât pentru studiu și științele
pozitive, cât și pentru cultivarea vieții interioare prin discipli-
na voinței și întinse lecturi. Cele două pasiuni pentru știință
și spiritualitate au devenit coordonatele formative ale viitoarei
personalități.
Șef de promoție al liceului ortodox din Brad, Zian Boca se
înscrie în 1929 la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu
(coleg de bancă cu viitorul pr. prof. Teodor Bodogae), unde,
cu binecuvântarea și sub atenta supraveghere a mitropolitului
Nicolae al Ardealului, își începe parcursul formativ întins pe un
deceniu (1929–1939), în deplină ascultare de Biserică pentru
a intra în slujba lui Hristos în Transilvania potrivit darurilor
primite de la Dumnezeu, identificate și cultivate cu tenacitate și
răbdare, profesionalism și seriozitate exemplare. În etape succe-
sive, Zian Boca devine astfel mai întâi teolog absolvent în 1933
cu o teză de licență cu un titlu prevestitor „Încercare asupra
vieții duhovnicești”, explorată în dimensiunea ei atât psiholo-
gică, cât și mistică. Prin interesul pentru antropologie și istoria
religiilor, ezoterism și mistica comparată, Zian Boca se situa în
deplină consonanță cu căutările tineretului românesc din epoca
interbelică doritor de o „nouă spiritualitate” ca realizare plena-

ră a existenţei în plan psihologic, cultural și religios. Rămâne
străin însă de angajamentele politice ale tineretului naționalist.
De la Academia Teologică sibiană Zian Boca trece ca bursi-
er al mitropolitului Nicolae la Academia de Arte Frumoase din
București, pe care o absolvă în 1938, având ca maestru pe picto-
rul Costin Petrescu. Își dezvoltă aici înzestrarea artistică în spi-
ritul stilului neo-românesc cultivat în epoca interbelică drept
expresie a unei sinteze între tradițiile românești și mijloacele
de expresie moderne. La București, coleg de cameră la Negru
Vodă cu viitorul compozitor si profesor sibian Gheorghe Şoi-
ma, adâncește preocupările antropologice și psihologice, și des-
coperă entuziast ascetica și mistica ortodoxă și creștină audiind
cursurile lui Nichifor Crainic. Pentru auto-edificare realizează
acum o traducere din franceză a faimoasei „Scări” a sfântului
Ioan Scărarul. În timp ce tineretul se angajează în luptele poli-
tice, Zian Boca intră în slujba Bisericii, fiind hirotonit în 1936
diacon celib al catedralei mitropolitane din Sibiu. Decisive au
fost însă cele trei luni petrecute, cu binecuvântarea mitropoli-
tului Nicolae, în primăvara anului 1939, la sfântul Munte Athos
la chilia românească „Sfântul Ignatie” de lângă Vatopedu. Sub
călăuzirea arhimandritului Antipa Dinescu se inițiază aici în
isihasm și copiază acum un voluminos manuscris cu traduceri
românești de texte filocalice existente în biblioteca schitului ro-
mânesc Prodromu.
Deceniul de la Sâmbăta de sus (1939–1948):

Părintele Arsenie duhovnicul filocalic harismatic
Întors în țară într-o Europă și Românie Mare care intrau în

tragedia sfârtecărilor celui de-al Doilea Război Mondial, Zian
Boca se stabilește la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Devenit în 1940
monahul Arsenie, iar în 1942 ieromonah și stareț al restauratei
ctitorii brâncovenești, Părintele Arsenie Boca și-a dedicat un

deceniu de intensă activitate duhovnicească, predicatorială și
administrativă realizării visului mitropolitului Nicolae al Ar-
dealului de a reînvia flacăra monahismului ortodox transilvan
printr-o mănăstire-model, care să îmbine tradiția athonită și
deschiderea populară specifică monahismului românesc, du-
hovnicia, mărturia ortodoxă, dar și vocația teologică și deschi-
derea culturală în serviciul doritei regenerări spirituale a nea-
mului românesc din Transilvania.
În anii dificili ai războiului și primii ani ai ocupației sovie-
tice, mănăstirea Brâncoveanu și figura harismatică a Părintelui
Arsenie au fost în centrul unei intense mișcări de înnoire du-
hovnicească ortodoxă în Țara Făgărașului și în tineretul româ-
nesc din Transilvania. Direcțiile și mijloacele ei sunt sintetizate
în cele șapte capitole ale lucrării Cărarea Împărăției (redactată
între 1946 și 1948, publicată în 1995). Scriere teologico-duhov-
nicească reprezentativă pentru Părintele Arsenie Boca și pentru
cultura teologică a Ortodoxiei românești, Cărarea Împărăției e
un îndreptar practic al călătoriei credincioșilor români din se-
colul XX spre Dumnezeu în Biserica lui Hristos pe calea pocă-
inței și sfințeniei ca împliniri și realizări autentice ale umanității
omului înnoit în Duhul Sfânt.
Exact în aceiași ani, Părintele Arsenie era aproape de Pă-
rintele Dumitru Stăniloae ca un „ctitor de frunte” în realizarea
și publicarea primelor patru volume ale „Filocaliei” românești
apărute la Sibiu în anii 1946–1948 — contribuția sa e notată de
părintele Stăniloae în toate prefețele volumelor apărute —, un
adevărat miracol în acei ani dramatici ai ocupației sovietice a
României și ai instaurării comunismului. Arestat în iulie 1945
la Râmnicu Vâlcea, Părintele Arsenie e anchetat în 1946 la Bra-
șov, arestat din nou în mai 1948 și anchetat la Făgăraș pentru
asistența spirituală acordată partizanilor și foștilor legionari ca-
re-l căutau. Regimul comunist condus de dr. Petru Groza și-a
propus drept obiectiv îndepărtarea din Sibiu și de la Sâmbăta
de Sus a Părinților Dumitru Stăniloae și Arsenie Boca pentru

a stăvili mișcarea de renaștere duhovnicească în duh filocalic
închegată în jurul lor în sudul Transilvaniei.
Deceniul de la Prislop (1948–1959):

Părintele Arsenie duhovnicul mărturisitor
La sfârșitul lui noiembrie 1948, Părintele Arsenie e mutat

ca stareț la mănăstirea Prislop din Hațeg pentru a revigora aici
monahismul ortodox și a ajuta revenirea la Ortodoxie a clerului
și călugărițelor greco-catolice din sudul Transilvaniei. În sep-
tembrie 1949, e hirotonit aici protosincel și sunt tunși în mona-
hism Leonida Plămădeală sub numele Antonie, viitorul mitro-
polit al Ardealului, și Stelian Manolache sub numele Dometie,
viitorul duhovnic de la Râmeț. În aprilie 1950, mănăstirea Pris-
lop devine mănăstire de maici condusă din octombrie 1950
până în mai 1959 de maica Zamfira/Julieta Constantinescu din
București. Părintele Arsenie își continuă activitatea duhovni-
cească începută la Sâmbăta de Sus de mărturisire a Ortodoxiei
și rezistență spirituală prin rugăciune și predici atestate de cele
137 de predici din anii 1946–1950 adunate de Părintele Arsenie
într-un volum tipărit abia în 2006 sub numele Cuvinte vii. N-a
rămas neobservată de autoritățile comuniste, care-l urmăreau
necontenit prin informatorii Securității. Este anchetat în repe-
tate rânduri (în 1950 și în 1953), iar în ianuarie 1951 e arestat și
închis pentru omisiune de denunț la Aiud, Baia Sprie și Ocnele
Mari, și trimis pentru nouă luni la Canalul Dunăre-Marea Nea-
gră, de unde, fiind eliberat în martie 1952, se întoarce la Prislop.
În septembrie 1955, e din nou arestat împreună cu maica Zam-
fira pentru relații cu un grup de legionari, fiind anchetat timp
de șapte luni la Oradea, Jilava și Timișoara, de unde revine în
martie 1957 la Prislop. În cele din urmă, în 1959, la presiunile
Securității, prin ordinul Episcopiei Aradului, părintele Arsenie
este exclus din preoție și din monahism și redus la starea de laic

(civil). Monahia Zamfira e exclusă și ea pentru neascultare iar
în 1960 mănăstirea Prislop e închisă și maici sunt alungate în
lume. Se vor regrupa la Rășinari și, ulterior, la Sinaia.
Deceniile tăcerii mărturisitoare (1959–1989)

la București, Drăgănescu și Sinaia
Fiu credincios al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Ar-

senie a acceptat dureroasa sentință nedreaptă de excludere din
cler și monahism, față de care n-a protestat, nici nu s-a răzvră-
tit. Prigonit pentru dreptate şi din exterior, și din interior, atât
de regim, cât și de ierarhia timorată a vremii, a trăit timp de
trei decenii un lung exil interior. A luat acum asupra sa crucea
tăcerii și anulării de sine în răstignirea neamului de un regim
tiranic materialist și agresiv în secularizarea conștiințelor care
se instalase în România acelor decenii, lucrând prin răbdare și
rugăciune la învierea lui spirituală prin Ortodoxie, căreia îi de-
dicase toată viața. A dus viața de ștergere de sine a unui nebun
pentru Hristos, urmărind asemenea acestora să-și ascundă vir-
tuțile auto-discreditându-și aura harismatică și prestigiul per-
sonal pentru a birui prin smerenie împinsă până la auto-anulare
orice afirmare de sine personală. S-a lăsat calomniat și deni-
grat, dar a refuzat orice compromis în ce privește mărturisirea
credinței ortodoxe în Hristos și biruinței ei în poporul român
traumatizat, victimă a giganticului experiment ideologic de
crearea a unui „om nou” fără Dumnezeu, fără trecut și fără cer.
A tăcut, dar a predicat în culori ca pictor la atelierele Patriarhiei
până la pensionare în 1967. Din 1969 până în 1989, s-a mutat la
așezământul de la Sinaia al maicilor de la Prislop regrupate aici
în așteptarea revenirii la Prislop.
Între 1967 și 1983, timp de cincisprezece ani, a pictat în tem-
pera ansamblul pictural al bisericii Sfântul Nicolae de la Drăgă-
nescu (jud. Giurgiu), care a devenit testamentul său în culori și

manifestul viziunii sale teologico-artistico-spirituale (a se vedea
albumul din 2005 comentat de P.S. Daniil Stoenescu2), o „smerită
mărturisire de credință ortodoxă” (cum se scrie în pisanie), dar
și expresia unui veritabil profetism eclezial și artistic. Ansamblul
de la Drăgănescu e sinteza plastică a triplei vocații a Părintelui
Arsenie: teolog ortodox, monah filocalic și artist plastic neo-ro-
mânesc, autor al unei creații originale și vizionare în slujba unei
Ortodoxii mărturisitoare și profetice, în care tradiția biblică și
patristică și canonul iconografic bizantin e, în același timp, păs-
trat integral în substanța lui, dar făcut să vorbească în mod direct
omului modern de la sfârșitul secolului XX. Inscripțiile biblice
lungi sunt adevărate mărturisiri de credință ortodoxă și îndem-
nuri la luptă duhovnicească sub semnul crucii lui Hristos.
Unice în felul lor sunt cele două panouri eshatologice de la
intrare care au ca temă lupta dintre Biserică și lumea contem-
porană, precum și Nunta Fiului de Împărat. În centrul primu-
lui stă războiul nevăzut cu diavolul dus de călugărul răstignit
pe cele trei căi ale contemplației, ascezei și martiriului; lupta
monahului stă în inima confruntării între cele două căi: Calea
Vieții în Biserica lui Hristos (din Răsărit și din Apus într-o vizi-
une care traduce în limbaj plastic modern „chivotele ecumeni-
ce” ale bisericilor pictate în exterior în Moldova secolului XVI
în interpretarea lui Sorin Dumitrescu) și calea morții în lumea
modernă controlată de satana activ în cele 19 ispite ale moder-
nității și demascată direct în toate ispitele ei aflate la originea
crizelor ideologice, morale și ecologice ale civilizației actuale.
Cele trei căi spre Împărăția lui Hristos sugerate la baza celui de-
al doilea panou eshatologic — calea căsătoriei, calea călugăriei
și calea muceniciei — sunt un excelent rezumat al spiritualității
2
Părintele Arsenie Boca, Biserica de la Drăgănescu, Capela Sixtină a
Ortodoxiei Româneşti. O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată
plastic, Deva 2005.
ortodoxe integrale și actualizate gândite și predicate de Părin-

tele Arsenie în cele trei etape ale activității sale de cinci decenii
în slujba lui Hristos și regenerării spirituale a neamului româ-
nesc într-o Românie răstignită și mutilată sufletește și o Bise-
rică instituțională umilită și marginalizată, cu elite masacrate
sau marginalizate. Curajul profetic și forța mărturisitoare ale
ansamblului pictural din biserica de la Drăgănescu fac din el un
monument sublim și vizionar de demnitate ortodoxă și româ-
nească, și ni-l arată pe Părintele Arsenie capabil să transfigureze
suferința unui întreg popor traumatizat într-o viziune luminoa-
să și grandioasă, locală și universală totodată, despre prezența
profetică și mărturisitoare a Ortodoxiei în lumea actuală.
Urmărit și tracasat, umilit și bolnav, părintele Arsenie se
mută la Domnul la Sinaia cu doar câteva săptămâni înainte de
căderea regimului ceaușist și a cortinei de fier căzute peste Eu-
ropa în 28 noiembrie 1989. Zi în care se prăznuia sfântul mo-
nah mărturisitor al icoanelor Ștefan cel Nou din Bizanţ († 766) ,
ale cărui viață și martiriu au fost pictate de Părintele Arsenie în
registrul inferior al absidei altarului bisericii din Drăgănescu.
Un semnalment discret, dar incontestabil, al darului profetic al
părintelui Arsenie și în ce privește propria sa persoană. A fost
îngropat în 4 decembrie 1989 la Prislop, mormântul său deve-
nind rapid după 1989 loc de pelerinaj predilect pentru românii
ortodocși transilvăneni și nu numai.
Deceniile1989-2018: „fenomenul” Arsenie Boca
Din 1989 și până azi, Părintele Arsenie Boca a devenit un

uimitor și complex „fenomen” în același timp spiritual, dar și
sociologic și mediatic în România postcomuniste intrate în era
globalizării și mediilor virtuale, a cărui istorie urmează abia să
fie scrisă. Venerației spontane și sincere cu caracter de masă i
s-au adăugat inevitabil excesele exaltărilor și manipulărilor, dar
şi seria denigrărilor orchestrate în adevărate campanii de dis-

creditare bazate pe trei tipuri de denunţuri „compromițătoare”:
– plecând de la vastele sale lecturi şi interesul său de ordin
cultural faţă de fenomenul religios în ansamblul său s-a dedus
abuziv că n-ar fi fostun om duhovnicesc autentic, ci doar un
psiholog cultivator de forțe paranormale inspirat de ezoterism,
teosofie și antroposofie, ba chiar un „înșelat” de diavol;
– plecând de la asistența spirituală dată tinerilor legionari
care-i cereau sfat și sprijin s-a tras concluzia neîntemeiatăcă ar
fi fost angajat în mișcarea legionară, iar de la faptul că n-a fost
condamnat la ani lungi de închisoare că n-ar fi fost un adevărat
mărturisitor în temniţele comuniste, iar rezistenţa sa pasivă a
fost citită ca o atitudine de compromis față de regimul comunist;
– iar plecând de la factura ei stilistică de tip neo-românesc
şi neo-bizantin şi de la regândirea şi actualizarea mărturisitoa-
repentru omul contemporan a unor teme ale erminiei icono-
grafice tradiţionale în pictura bisericii de la Drăgănescu au fost
denunţate abateri de la canonul stilistic bizantin, ba chiar şi
„erezii” teologice, care ar face-o să nu fie „ortodoxă”.
Toate aceste acuzații, produs al unor mistificări deliberate sau
interpretări superficiale , sunt demontate de șirul documentatelor
publicații apărute în ultimul deceniu, cum sunt: textele Părintelui
Arsenie publicate de P.S. Daniil Stoenescu (în 2008 și 20103), bio-
grafiile lui Fl. Duțu (2013, 2014, 20154), documentele din arhivele
3
† Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie–Omul îmbrăcat în haină de in.
Îngerul cu cădelniţa de aur , Deva, 2008 şi Arhanghelul de la Prislop. Gânduri
şi cuvinte despre Părintele Arsenie, Vârşeţ, 2010.
4
Fl. Duţu, „Şi cărţile au fost deschise” (Apocalipsă 20, 12). Părintele Ar-
senie Boca (1910-1989) – o biografie, Bucureşti: Editura Floare Albă de Colţ,
2013, Părintele Arsenie Boca la Mănăstirea Prislop în Epoca Torţionarilor
Comunişti 1948-1959. De la venirea sa în misiune pastorală până la lichida-
rea în şapte serii a personalului monahal din ordinul Securităţii. Bucureşti:
Editura Floare Albă de Colţ, 2014, Viaţa Părintelui Arsenie Boca de la Pris-
lop: 1910-1989, Bucureşti: Editura Floare Albă de Colţ, 2015.
Securității și de la CNSAS publicate de F. Bichir, R. Petrașciuc, R.

Toderel (2013, 2014, 20155) sau G. Enache și A. Petcu (20096).
Dreptatea canonizării de centenarul Marii Uniri
Privită obiectiv şi cu luciditate variatele ei contexte şi for-

me, figura Părintelui Arsenie se limpezeşte din cele de mai sus
ca o întruchipare în acelaşi timp autentică și actuală, tradițio-
nală și vizionară, a sfințeniei ortodoxe pe pământ transilvan și
românesc întragica a doua jumătate a unui secol dramatic cu
măreţe împliniri, dar și cu cumplite răstigniri pentru neamul
românesc. Canonizarea sa de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române în anul centenarului Marii Uniri la propu-
nerea sinodului mitropolitan al Mitropoliei Ardealului e un act
firesc de recunoștință pentru cel devenit un simbol și un reper
duhovnicesc major pentru românii de astăzi și o chemare vie
la renaștere spirituală în duh ortodox și românesc, căreia i s-a
dedicat în totală abnegaţie până la ultima suflare într-o ascul-
tare desăvârşită, la bine şi la rău, faţă de Biserica Ortodoxă a lui
Hristos de pe pământul românesc.
5
Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securităţii Opis de documente. Vol.
I Sâmbăta de Sus 1943-1949, Vol. II Anchetele, Canalul şi persecuţia (Pris-
lop,1950-1959) Vol. III Alungarea din monahism, calomniile si filajul. Opis
de documente (1960-1989), Editura Agnos, 2013, 2014, 2015.
6
G. Enache și A. Petcu, Părintele Arsenie Boca în atenţia Poliţiei Politice
din România, Galaţi, 2009.
Părintele Arsenie,
o personalitate sfântă, formatoare de destine
† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului
M-am întrebat deseori ce a constituit pentru mine Părin-

tele Arsenie Boca, pentru familia mea, pentru rudeniile noas-
tre, pentru credincioșii ardeleni și nu numai pentru ei. Se poate
vedea și înțelege acum, mai mult ca oricând, după aproape 30
de ani de la mutarea sa la Domnul, care a fost rolul lui în viața
Bisericii, prin nemaiîntâlnita devoțiune a poporului drept cre-
dincios, continuă și crescândă, de la mormântul său de la Mă-
năstirea Prislop, de unde se întorc oameni schimbați, reîntorși
la Domnul după împlinirea rugăciunilor lor și dornici de a re-
veni la acest loc tainic și binecuvântat. Cu toate rezervele unora
dintre noi sau chiar și a unor contestări neveridice privitoare la
viața și minunata activitate a Părintelui Arsenie, cei care s-au
format duhovnicește și s-au folosit de lucrarea lui Dumnezeu
împlinită prin slujitorul Său ales, și nu numai ei, ci și urmașii
lor și mulți alții care nu l-au cunoscut, și-au regăsit continuu și
miraculos comuniunea cu Hristos, Tămăduitorul sufletelor și
al trupurilor, la crucea de la mormântul lui.
Am urmărit îndeaproape acest adevărat „fenomen”, pe
parcursul atâtor ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui
Arsenie, și am constatat că, în ciuda atâtor doritori de câștig,
acest pelerinaj cu totul deosebit în istoria Bisericii noastre nu
a fost provocat și nu a fost întreținut de cineva sau de ceva de
aici de pe pământ, de aceea, dragostea credincioșilor față de
mijlocitorul lor nu poate fi oprită de nimeni și de nimic, decât
de rânduiala Celui de Sus. M-am convins, într-adevăr, că sluji-
rea Părintelui Arsenie, începută la Mănăstirea Brâncoveanu și

continuată la Mănăstirea Prislop, la București și la Drăgănescu,
este lucrătoare și astăzi, când Biserica mult încercată are nevoie
mare de ajutorul lui Dumnezeu. Am auzit din pruncie despre
Părintele Arsenie din relatările părinților mei și ale duhovnici-
lor noștri de la Mănăstirea Brâncoveanu, am crescut sub bine-
cuvântarea sa și am primit personal multe învățături, sfaturi și
povețe folositoare, pe care le-am urmat în viața preoțească și în
lucrarea Bisericii din acele vremuri ale opresiunii comuniste.
1. Părintele Arsenie și-a îndeplinit întreita slujire preoțească

cu totală dăruire și cu un har special, primit de la Hristos prin
Taina Hirotoniei, administrată de vrednicul de pomenire Mitro-
politul Nicolae Bălan, cel care a rectitorit Mânăstirea Sfântului
Constantin Brâncoveanu. Intuiția și încrederea marelui ierarh în
Părintele Arsenie au dat roade bogate în ogorul Domnului, foarte
curând devenind cunoscut ca un mare, înțelept și neînfricat pro-
povăduitor al Evangheliei lui Hristos, într-o perioadă întunecată,
ca un mare și iscusit duhovnic, cât a fost lăsat să slujească, și un
adevărat și harismatic părinte sufletesc, pe tot parcursul activității
sale, pentru credincioșii împovărați de păcate și suferințe care îl
cercetau, iar acum un rugător neîncetat pentru noi toți, în ceruri.
Întreaga sa lucrare ca slujitor al lui Dumnezeu a fost mar-
cată de o preocupare constantă pentru credința cea adevărată
și destinul spiritual al neamului românesc, aflat sub opresiunea
regimului comunist ateu. Asemenea Sfântul Ierarh Andrei Șa-
guna, care a urmărit ridicarea neamului românesc prin Școală
și Biserică, Părintele Arsenie s-a preocupat de pregătirea Fami-
liilor creștine, îndrumându-le spre o viețuire curată și sfântă, ca
din acest mediu binecuvântat să se nască și să crească viitorii
slujitori și apărători ai credinței străbune. Prin predici și cuvân-
tări și în mod special și direct, prin Sfânta Taină a Spovedaniei,
îndemna pe toți credincioșii căsătoriți și mai ales pe tinerii în
pragul căsătoriei să-și asume total responsabilitatea unirii lor
prin Taina Cununiei, împlinind scopul principal al acestei co-

muniuni de iubire: „naștere de prunci, închinați lui Dumnezeu!”
Mulți tineri, în curăția lor sufletească și trupească, înainte de a
întemeia o familie creștină, prin pecetluirea iubirii lor în Sfânta
Taină a Bisericii, mergeau la Părintele Arsene ca să primească
binecuvântare de căsătorie și sfaturi duhovnicești pentru viața
lor cea nouă. Pe toți îi încuraja și îi binecuvânta, iar pe alții îi
întărea, în mod special, pentru a putea suporta încercările care
vor veni asupra lor, spunându-le: „Așa vă este dată vouă! Dar
rămâneți pe calea acesta!” Și lucrurile s-au adeverit în timp a fi
fost cuvinte de la Dumnezeu, spuse de un om al Său cu har.
2. Părintele Arsenie promova cu multă acrivie învățătura

morală a Bisericii privind curăția vieții tinerilor, înainte și după
căsătorie, pentru întemeierea familiei pe dragoste și dăruire cu-
rată și pentru păstrarea sfântă a fidelității celor doi soți, și încă
ceva în plus! „Pe copii îi aveți precum îi faceți!”- ne spunea nouă
preoților tineri, adică acest dar al lui Dumnezeu să vină în lume
ca rod al rugăciunii și al iubirii. Dragostea în cadrul căsniciei,
care, după binecuvântarea primei familii în rai: „...vor fi amândoi
un trup” (Facere 2,24), să nu devină o simplă plăcere trupească,
trecătoare, ci aceasta să încununeze viața celor doi, prin dorința
împlinirii Creatorului: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pămân-
tul... ” (Facere 1,28). Respectarea abstinenței unirii conjugale în
timpurile prevăzute de normele morale, posturile, praznicele și
sărbătorile bisericești, pregătesc marele eveniment al primirii
darului ceresc al vieții, prin actul zămislirii. Din acel moment,
când soția este încredințată că poartă în pântecele său o nouă fi-
ință umană, ocrotirea ei trebuie să fie deplină din partea soțului,
pentru ca tot ce trăiește ea afectiv și spiritual să se imprime po-
zitiv asupra dezvoltării celui care se va naștere. „Viața copilului
începe din pântecele mamei, din momentul din care el este conce-
put”. Orice act nedorit de viitoarea mamă, la care poate fi supu-
să, poate perturba dezvoltarea firească a celui zămislit întrânsa.
Consumul de băuturi alcoolice, care provoacă pofta trupeas-

că, este foarte dăunător atât soțului, înaintea unirii cu soția sa,
cât și soției, pe tot parcursul sarcinii și a lehuziei, putând duce
la mutații și perturbări genetice și la alte consecințe nedorite
pentru noua creație a lui Dumnezeu care se pregătește să vină
pe lume.
Toate aceste îndrumări de viață de familie urmăreau întă-
rirea dragostei adevărate a părinților și a dorinței lor sfinte de
a avea urmași și de a-i închina Sfintei Biserici. Sfatul Părintelui
în privința intimității vieții de familie era acela de a se urmări
și menține înțelegerea și echilibru în toate: „Nici abuz, nici re-
fuz. Abuzul îl distruge pe bărbat, iar refuzul pe femeie.” Bărba-
tul, printr-o viață neordonată, își risipește din energiile vitale,
fapt care va duce la diminuarea sănătății sale. Abstinența este
pentru bărbat o conservare de energie. De asemenea, transfor-
marea femeii într-un instrument de plăcere, prin folosirea de
mijloace împotriva nașteri de prunci, este la fel de păcat ca și
întreruperea de sarcină, atât în fața lui Dumnezeu, cât și împo-
triva propriului trup. Împreunarea celor doi, într-un act nor-
mal nepervertit, este o împlinire a dependenței unuia de celă-
lalt, care întărește dragostea și menține sănătatea. Abia după
mai multe nașteri, organismul femeii intră într-un echilibru
hormonal, care se împlinea într-o împreunare normală, bine-
cuvântată. Mulțimea suferințelor, unele cauzatoare de moarte
pentru mamă, se datorează și acestor neorânduieli și abuzuri
de conviețuire, mai ales pentru limitarea numărului de copii,
la unu sau cel mult doi. Părintele Arsene prevedea deja conse-
cințele sistemului venit și peste noi, ein kinder sistem... Cele mai
ortodoxe principii de bioetică!
Statul comunist ateu, din motive demografice, nu morale,
interzicea avortul, sau îl aproba după patru nașteri. Pentru a le
scăpa pe mame de acest mare pericol de a respinge darul lui
Dumnezeu, nașterea de prunci, și de a-și pierde sănătatea, Pă-
rintele Arsenie a încercat să convingă, prin argumente medicale
și religioase, pe ambii soți de a duce o viață de iubire duhovni-

cească în familie, după mai mulți copii, pentru a fi feriți de alte
ispite, păcate și suferințe. Această propunere „ascetică”, pentru
familie, nu împotriva familiei, numită „Pravila albă”, i-a adus
Părintelui multe suferințe și chiar arestări din partea aparatului
represiv al statului ateu.
3. Eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie personal abia

după ce am terminat Teologia, în 1969, vizitându-l la biserica
din Drăgănescu, unde, întru smerenie și ascultare, îndeplinea
o altă lucrare decât cea liturgică și sacramentală de la cele două
Mănăstiri, Sâmbăta și Prislop, una pastoral-misionară cu totul
specială, cu rezultate în timp ne bănuite de urmăritori securită-
ții și nici chiar de ierarhia bisericească din acea vreme. Cu toate
uneltirile agresive și viclene ale autorităților comuniste, Părin-
telui Arsenie nu i s-a aplicat nici o pedeapsă canonică, fiind
într-un fel ocrotit prin transferarea sa în diferite locuri, pentru
izolarea lui de poporul drept credincios care îl căuta. Curând
a fost uitat de mulți din ce care l-au apreciat cândva, cum este
uitat sau contestat și astăzi, mai ales de cei care nu l-au cunos-
cut! L-au urmat întotdeauna însă credincioșii care s-au folosit
de ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui, și dau
mărturie astăzi prin cultul pe care i-l acordă.
Mai mulți ani de zile, la Drăgănescu, prin pictarea biseri-
cii, Părintele Arsenie Îl preamărea pe Dumnezeu vorbind în
limbajul „artelor frumoase”, al reprezentărilor scenelor sacre, al
Sfintelor icoane, coborând pe pământ sublimitatea frumuseților
cerești, atât cât este posibil de a fi redată în culori de talentul
uman, dublat de harul cel de sus. Pictura bisericească, prin me-
sajul ei teologic, este o „biblie în imagini”, adresându-se direct
sufletelor credincioșilor care intră și se roagă în locașul cel sfânt.
Părintele Arsenie a fost un talentat cunoscător al artei pictu-
rale, dar mai ales al semnificației teologice a fiecărei icoane sau
reprezentări biblice, respectând programul iconografic și Ermina
picturală, dar mai ales a îmbogățit-o prin scene biblice sau com-
poziții din perioada Apostolică a Bisericii, precum scena Nunții
Fiului de Împărat, din dreapta pronaosului, și scena Calea vieții
și calea morții, din stânga pronaosului. De asemenea, intuitiv
pastoral misionar, icoana Dreptului Judecător, sau Deisis, (Mân-
tuitorul pe scaun împărătesc, Maica Domnului și Sf. Ioan Bo-
tezătorul), pictată în absida de miazăzi, a fost extinsă în regis-
trul al doilea, Părintele Arsenie adăugând o explicare teologică
și sacramentală a drumul omului spre Judecata particulară de
la sfârșitul vieții sale, trecând prin judecata conștiinței în Taina
Spovedaniei, spre iertarea păcatelor. Această unică reprezentare
ne-a fost explicată chiar de autorul ei. În fața Sfântului Altar,
din ușile împărătești, preotul cu epitrahilul pe capul credincio-
sului ascultă mărturisirea acestuia, pe care o primește Însuși
Hristos, prezent prin icoana Împărătească, binecuvântând pe
cel care se mărturisește și iertându-i păcatele. Penitentul citește
o jalbă mare cu păcate, care reprezintă cartea vieții sale. În par-
tea stângă a celui care se spovedește se află îngerul său păzitor,
care șterge cu un burete fiecare păcat mărturisit. La sfârșitul
vieții credinciosului, cartea vieții sale, ușurată de păcatele măr-
turisite, este pusă în balanța nemitarnică a Dreptului Judecător,
ținută de o făptură legată la ochi, iar balanța înclină spre bine,
spre fericirea din ceruri. Sufletul omului, în chipul unui prunc
mic înfășat, se înalță la cer și este ținut de o mână mare, în drep-
tul căreia este marcată inscripția biblică: „Sufletele drepților sunt
în mâna lui Dumnezeu”(Înțelepciunea lui Solomon, 3,1).
Pentru a putea interveni mereu în scenele picturale și a le
perfecționa, Părintele Arsenie și-a ales tehnica potrivită, în ulei,
realizând astfel adevărate capodopere, cum sunt: Pantocratorul,
și scena Învierii Domnului, care a depășit cu mult înțelegerea
contestatarilor artiști „filozofi!”, străini de cea mai simplă cu-
noaștere a teologiei icoanei.
La realizarea și desăvârșirea icoanei Pantocratorului, Pă-
rintele ne-a mărturisit că de atâtea ori a urcat și a coborât pe
schelă încât putea ocoli Bucureștiul cu piciorul! Și mai ales,

pentru realizarea scenei Învierii Domnului, s-a pregătit mult,
după propria sa mărturisire și explicare a icoanei realizate. A
studiat fenomenul fizic de dispersie sau descompunere a luminii
prin refracție, pentru a găsi culorile potrivite redării Trupului
transfigurat al Mântuitorului Înviat, îmbrăcat în lumină, ieșit
prin piatra pecetluită a mormântului. Această reprezentare uni-
că și foarte pretențioasă a icoanei Sfintei Învieri este cea mai
ortodoxă din câte există și cea mai conformă cu mărturiile Sfin-
telor Evanghelii și a teologiei Învierii. Trupul lui Hristos după
înviere era îndumnezeit, dar nu desființat ca fire umană, după
cum El Însuși le-a demonstrat ucenicilor și mai ales lui Toma,
care a atins cu degetul coasta Lui. Părintele Arsenie a reușit să-L
picteze pe Iisus înviat cu picioarele în locul unde a zăcut mort,
ieșind prin piatra pecetluită a mormântului, folosind în redarea
transfigurării firii umane culori cât mai șterse, cât mai transpa-
rente, accentuându-se apoi culorile treptat până la Chipul Său
biruitor, luminat de razele luminii Învierii, care-L înconjoară.
Aceasta a fost singura preocupare sau „filosofie!” a Părintelui
Arsenie în pictură, și nu alta, adică aceea de a apropia cât mai
mult de înțelegerea credincioșilor realitatea tainică și semnifi-
cația teologică a Învierii Domnului. Icoana ortodoxă obișnu-
ită î-L reprezintă pe Hristos Înviat deasupra pietrei pecetluită
a mormântului, iar icoana în care un înger a ridicat piatra de
pe mormânt, iar Hristos înviat ține un stindard în mână, este
departe de teologia ortodoxă a Învierii Domnului.
4). O altă latură a misiunii Părintelui Arsenie, în timpul cât

a lucrat la înfrumusețarea bisericii de la Drăgănescu, a fost cea
de povățuire, de îndrumare și de întărire în credință a preoților,
monahilor și a credincioși care l-au căutat continuu pentru ne-
cazurile și greutățile vieții lor. Pe mulți îi cunoștea și vorbea cu
ei și în timp ce lucra, dar când erau și preoți îi oprea să asculte
și să învețe și ei cum îi povățuia pe alții. În preajma sfinției sale
am simțit întotdeauna dragostea și căldura sufletească de părin-

te pregătită pentru a mângâia pe toți, dar și harisma cu care te
scruta în profunzime, ca apoi, cu harul lui Dumnezeu și auto-
ritatea sa duhovnicească să te cunoască și să-ți îndrume pașii.
De la îndrumările primite înaintea căsătoriei, la cele pastora-
le din perioada preoției mele la Lisa și până la binecuvântarea
pentru a accepta chemarea ca duhovnic la Institutul Teologic
Universitar din Sibiu, toate se văd astăzi împlinite de Dumne-
zeu în viața și destinul meu. Tânăr doctorand, solicitat să intru
în învățământul universitar, m-am îndoit de o astfel menire, în
comparație cu magistrul meu, Părintele Profesor Ene Braniște.
Părintele Arsenie m-a încurajat spunându-mi: „tu o să faci ce
n-a făcut Părintele Braniște!” Nu am înțeles prevestirea, dar am
luat-o ca binecuvântare. Am observat multe schimbări la care
a trebuit să le facem față în specialitatea la care am fost numit
profesor, prin transformarea și împărțirea catedrei de Liturgi-
că,Pastorală și Artă creștină în trei discipline separate: Teologie
Liturgică, Teologie Pastorală și Artă creștină. Ca noutate a tre-
buit să dezvoltăm mistagogia liturgică, pe care s-a pus accentul
în noua configurație a disciplinei. Cred însă că în acele cuvinte
de binecuvântare și încurajare era cuprinsă și schimbarea cea
mare din viața mea, prin chemarea la slujirea arhierească.
5). Nouă, celor din învățământul teologic, Părintele Arsenie

ne atrăgea atenția asupra celei mai perfide și de durată uneltire
împotriva Bisericii din perioada ateismului militant. Pentru a
slăbi Biserica din interiorul ei, propaganda comunistă, sub um-
brela toleranței religioase cu care se lăuda, a dorit împiedicarea
elementelor cele mai capabile de a accesa și promova în școlile
de Teologie, iar la concurs pentru ocuparea posturilor în preoție
să nu aibă prioritate cei mai buni. De aceea, ne sfătuia să-i ocro-
tim pe cei mai buni dintre studenți și să nu-i lăudăm public,
pentru a nu fi urmăriți și a li se diminua șansa de a ajunge slu-
jitori de vocație ai Bisericii lui Hristos. Slavă lui Dumnezeu că
această uneltire nu și-a împlinit scopul urmărit, acționând au-

toapărarea și promovarea competenței, prin examene obiective.
6). Părintele Arsenie a fost susținător al echilibrului și al

înțelepciunii de care trebuie să dea dovadă slujitorii sfintelor
altare în împlinirea lucrărilor sfințitoare, dar și în apărarea cre-
dincioșilor și a lor personal de uneltirile demonice. Biserica are
cultul său liturgic rânduieli și rugăciuni de alungare a demonu-
lui, pentru cazuri speciale, singurele însă obligatorii și care se
citesc o singură dată fiind exorcismele de la Botez. Părintele îi
sfătuia pe preoți să nu se transforme în exorciști, la solicitările
credincioșilor sau pentru alte interese, provocându-l în plus pe
vrăjmași prin scoaterea lui din vizuină și provocarea la luptă.
Nu pentru orice necaz sau suferință sunt necesare rugăciunile
de alungare a celui rău. Prin rugăciunea Bisericii, în numele
Mântuitorului Hristos, diavolul iese din vizuina sa la luptă, fi-
ind provocat poate de un slujitor care nu are suficientă pregătire
spirituală pentru o astfel de confruntare. De aceea, Părintele îi
sfătuia pe preoți să nu completeze lipsurile lor materiale cu bu-
nuri primite de la credincioși în urma citirii acestor rugăciuni.
7). Părintele Arsenie, prin virtuțile vieții sale ne poate fi

nouă tuturor un model vrednic de urmat, pentru preoții și cre-
dincioșii ortodocși.
- Părintele Arsenie a fost un om al echilibrului întru toate.
Aspru cu sine și înțelegător cu cel păcătos, nu cerea de la altul
ceea ce nu ar fi putut împlini, argumentând întotdeauna teo-
logic și științific, prin formule scurte și ușor de reținut, de ce
avem nevoie pentru a trăi o viață normală și echilibrată. Omul
are nevoie ca să trăiască de oxigen, pentru a respira, de glico-
gen, adică de somn, pentru refacerea organismului obosit, de
păstrarea hormonilor, adică de o viață echilibrată biologic, și
de principii de viață creștină, pentru împlinirea iubirii față de
Dumnezeu și față de semeni, spre câștigarea mântuirii .
- Din tinerețile sale, Părintele Arsenie, atras de medicină, de

biologie, de psihologie, pentru înțelegerea și împlinirea lucrării
pastoral-misionare de conducere a credincioșilor pe calea mântu-
irii, a fost preocupat și s-a documentat în ceea ce privește legătura
dintre păcat și boală, cum ne-a dovedit Însuși Mântuitorul când a
vindecat întâi sufletul și apoi trupul: „Iertate îți sunt ție păcatele...
scoală-te i-ați patul tău...” Nu toate bolile sunt cauzate de păcate,
în fiecare încercare existând o pedagogie divină, însă foarte multe
patimi, păcate sau abuzuri voite pot constitui adevărate agresiuni
asupra vieții trupești a noastră și a urmașilor noștri.
*
- Pe Părintele Arsenie Boca trebuie să-l înțelegem și să-l
prețuim în cadrul Bisericii noastre așa cum l-au simțit mulți-
mile de credincioși, care s-au folosit de ajutorul lui Dumnezeu,
prin rugăciunile și lucrarea sa minunată și harismatică din tim-
pul vieții, și așa cum îl consideră, de aproape 30 de ani de la tre-
cerea lui la Domnul, șirurile continue și nesfârșite de pelerini
de la mormântul său de la Prislop:
- Statornic mărturisitor al credinței ortodoxe, prin cuvânt și
faptă, în întreaga sa viață;
- Apărător al viețuirii morale în Biserică, Familie și Societate;
- Păstrător și împlinitor al învățăturii și vieții sfinte a Biseri-
cii, ca un adevărat călăuzitor spre desăvârșire a multor monahi
și monahii;
- Împlinitor al legămintelor sale făcute în fața lui Dumne-
zeu, ca primitor al „îngerescului chip” al călugăriei;
- Blând, senin și serafic în privirea cu care îi întâmpina pe
toți, dar autoritar în cuvântul de îndreptare care trebuia împlinit;
- Iubitor de semeni și aplecat spre neputințele și suferințele
poporului lui Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor;
- Demn slujitor al lui Hristos în timpul prigonirii sale, când
toți l-au uitat, Hristos l-a iubit;
- Din smerenie pilduitoare, nu s-a mândrit sau lăudat ni-
ciodată cu darurile primite de la Dumnezeu, confirmate de
mulțimea celor care au beneficiat de ele. Nenumărate mărturii

despre vindecări de boli incurabile, de cancer mai ales, aduse și
făcute cunoscut de către cei care mai trăiesc încă sau de famili-
ile lor. Ca om al lui Dumnezeu, Părintele Arsenie niciodată „nu
și-a arătat harul pe față!”, ci cu smerenie l-a pus în slujba mân-
tuirii credincioșilor. Mulțumirile și laudele pe care i le aduceau
credincioșii pentru împlinirea cererilor lor de către Dumnezeu,
le atribuia întotdeauna lui Hristos, Care a împlinit toate acele
fapte minunate. Părintele Arsenie a simțit și a purtat în sine
opresiunile necredinței asupra credincioșilor Bisericii neamu-
lui, prevestind sfârșitul acestora, dar atenționând în același timp
că vor veni vremuri de criză spirituală și morală, când „călugă-
rii vor fi ca mirenii, iar mirenii ca dracii!”
- Răbdător în necaz și suferință, Părintele Arsenie nu s-a
împotrivit nici unei acțiuni de marginalizare a sa și nici nu a
învinuit sau acuzat pe cei care l-au urmărit, l-au arestat și l-au
anchetat, ci s-a opus doar cu toată tăria necredinței și păcatului,
suferind pentru apărarea învățăturii și moralei Bisericii.
Mi-a rămas în amintire un scurt dialog între Părintele Ar-
senie și mine, preotul de atunci, împreună cu preoteasa, în lo-
cuința sa din București. Într-o anumită împrejurare, când mulți
îl defăimau pentru a-i îndepărta pe credincioșii care-l cerce-
tau, Părintele mi-a pus o întrebare directă: „măi, tu ce părere
ai despre mine?” Surprins, dar foarte hotărât, i-am răspuns tot
printr-o întrebare: „Părinte, dacă aș fi avut altă părere, aș fi fost
aici? Aceasta a fost mărturia familiei noastre, confirmată de cu-
vintele profunde ale Părintelui: „Mulțumesc, măi!”
Mulțumim Bunului Dumnezeu, noi și toți credincioșii ca-
re-i păstrează un adevărat cult de cinstire Părintelui Arsenie,
că ne-a învrednicit să ne bucurăm de un astfel de călăuzitor, în
vremuri grele, să avem un vrednic formator de destine și, acum,
un mijlocitor la Hristos, în aceste vremuri de restriște pentru
Biserică și neam.
Părintele Arsenie Boca
de la Mănăstirile Sâmbăta de Sus și Prislop
Pr. Acad. Mircea Păcurariu
Viitorul Părinte Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie

1910, în satul Vața de Sus (jud. Hunedoara), în așa-numita
„țară a Zarandului”; din botez a primit numele Vălean-Zian.
Părinții săi, Iosif și Creștina (Cristina) erau țărani cu o stare
materială modestă, tatăl fiind și cizmar; din nefericire acesta
a murit în anul 1920, încât creșterea lui Zian, viitorul „sfânt al
Ardealului”, a rămas în grija mamei sale. Cu mari greutăți ma-
teriale a făcut școala primară de patru clase la Brad, apoi, din
1922 până în 1929 a urmat cursurile Liceului ortodox „Avram
Iancu” din Brad. În iunie 1929 și-a susținut examenul de baca-
laureat, potrivit prevederilor școlare de atunci, la Liceul „Dece-
bal” din Deva.
Răspunzând unei arzânde chemări lăuntrice, s-a înscris la
Academia teologică „Andreiană” din Sibiu, având, în cei patru
ani de studii (1929-1933), profesori eminenți, formați în „școa-
la” mitropolitului Nicolae Bălan, cu studii în mari centre teolo-
gice din Apusul Europei: Nicolae Colan, viitor episcop la Cluj și
apoi mitropolit al Ardealului, Dumitru Stăniloae, de care a fost
foarte apropiat, Nicolae Popovici, viitorul episcop-martir de la
Oradea, Nicolae Terchilă, Nicolae Neaga și alții; a fost coleg de
bancă cu viitorul profesor de teologie Teodor Bodogae. A fost
un student sârguincios, cu rezultate bune la învățătură, preocu-
pat de probleme de mistică religioasă, dar și de pictură.
Fiind recomandat mitropolitului Nicolae Bălan, probabil de
rectorul Nicolae Colan, a fost trimis cu o bursă din partea Ar-
hiepiscopiei Sibiului, ca să urmeze cursurile Academiei de Arte

Frumoase din București, între anii 1933-1938. A fost studentul
profesorilor Costin Petrescu, Francisc Șirato, al profesorului de
Anatomie de la Facultatea de Medicină Francisc Rainer și alții.
Având bursă din partea Arhiepiscopiei Sibiului, a fost primit la
Internatul Facultății de Teologie din București de la Mănăstirea
Radu Vodă.
După terminarea studiilor de pictură, a făcut un an de prac-
tică, lucrând la pictarea bisericii ortodoxe din Bixad, jud. Har-
ghita. Între timp, mai precis la 11 septembrie 1935, mitropolitul
Nicolae Bălan l-a hirotonit diacon necăsătorit și l-a trimis apoi
într-o călătorie de studii la mănăstirile din Muntele Athos, pen-
tru a cunoaște viața duhovnicească de acolo, precum și pictura
bisericească bizantină medievală. S-a reîntors în țară la 8 iunie
1938. Timp de câteva luni, până la Paștile anului 1939, a fost la
Chișinău, unde a învățat de la niște meșteri ruși – angajați la
Mitropolia de acolo – poleitura cu aur („cicanca”) și alte lucruri
pe care trebuia să le cunoască un pictor.
Reîntors, s-a închinoviat la mănăstirea de la Sâmbăta de
Sus, readusă la viață cu câțiva ani în urmă de mitropolitul Ni-
colae Bălan. La 3 mai 1940, de Izvorul Tămăduirii, a fost călu-
gărit aici de către mitropolitul Nicolae Bălan, sub numele de
Arsenie, nume sub care va fi cunoscut de acum înainte. Doi ani
mai târziu, a fost hirotonit preot-ieromonah la 10 aprilie 1942.
În scurt timp, Părintele Arsenie s-a remarcat atât ca liturghi-
sitor, dar mai cu seamă ca predicator și duhovnic, aducând pe
mulți la un nou mod de viață. Predicile sale și spovedaniile au
contribuit mult la înnoirea spiritualității ortodoxe, au creat un
adevărat curent de renaștere spirituală mai ales în Țara Făgăra-
șului, dar și în alte zone ale țării. În felul acesta ctitoria brânco-
venească de la Sâmbăta de Sus a devenit un important centru
de spiritualitate ortodoxă. Sub influența predicilor și a sfaturi-
lor sale duhovnicești, multe tinere din satele făgărășene, dar și
din sate mai îndepărtate, au intrat în viața monahală, mai ales
în mănăstirile Bistrița și Hurezi; câteva dintre ele, care aveau

pregătire liceală au fost îndrumate să facă studii teologice. În
același timp, atenția tânărului ieromonah s-a îndreptat și spre
problemele administrative și gospodărești din mănăstire: zidi-
rea unui corp de chilii, a clopotniței de la intrare, amenajarea
unor spații verzi și a unui iaz cu pește, îngrijirea livezii cu meri
și altele.
În această perioadă a fost vizitat, în mănăstire, de princi-
pesa Ileana a României (sau „de Habsburg”), viitoarea maică
Alexandra, care va ctitori mai târziu prima mănăstire ortodoxă
de maici din Statele Unite pe care o va conduce până la moarte.
La rugămintea ei, Părintele Arsenie s-a deplasat în câteva rân-
duri la castelul de la Bran, unde a rostit conferințe duhovnicești
în fața principesei și a altor persoane din anturajul său. Se pare
că și călugărirea principesei Ileana s-a datorat convorbirilor pe
care le-a purtat cu Părintele Arsenie.
Menționăm aici un alt lucru remarcabil și anume că a stă-
ruit pe lângă Părintele Dumitru Stăniloae să traducă și să ti-
părească Filocalia, fapt recunoscut și în prefața volumului I.
Tot Părintele Arsenie a realizat coperta primelor patru volume,
care au apărut în Tipografia Arhidiecezană din Sibiu, în anii
1946-1948. Această intensă muncă pastorală-duhovnicească a
atras însă, în curând, atenția organelor de Siguranță, dar mai
ales ale Securității comuniste.
Au început însă și nenorocirile aduse în țară de noul regim
comunist-ateu instaurat în țara noastră între anii 1945-1948.
La 31 iulie 1948, pe când se afla într-o „vizită duhovnicească” la
mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea. Părintele Arsenie a fost
arestat și anchetat de organele Siguranței Statului din Râmnicu
Vâlcea și București, bănuit că ar fi avut legături cu mișcarea le-
gionară. A fost eliberat, însă, la scurt timp.
Și un alt fapt care s-a petrecut în timpul stăreției Părinte-
lui Arsenie la mănăstirea Sâmbăta, este acela că la scurt timp
după evenimentele din august 1944, a adăpostit în mănăstire
pe profesorul de teologie Nichifor Crainic (1889-1972), căutat

de noile autorități pentru a fi arestat și condamnat pentru acti-
vitatea sa politică desfășurată mai ales în anii celui de Al Doilea
Război Mondial.
Întrucât, în urma revenirii preoților și a credincioșilor gre-
co-catolici la Biserica Ortodoxă în toamna anului 1948, toate
lăcașurile de cult unite au revenit comunităților ortodoxe – în-
tre acestea, la loc de frunte, s-a numărat străvechea mănăstire
Prislop –, mitropolitul Nicolae Bălan a socotit că este potrivit
ca Părintele Arsenie să fie transferat aici, în vederea refacerii ei
materiale și mai ales pentru consolidarea Ortodoxiei în Țara
Hațegului, Valea Streiului și zona Hunedoarei. Prin urmare, la
25 noiembrie 1948, însuși mitropolitul Nicolae a venit la Mă-
năstirea Prislop, împreună cu Părintele Arsenie și cu alți câțiva
preoți, și i-a încredințat conducerea mănăstirii. La data prelu-
ării, mănăstirea se găsea însă într-o situație de-a dreptul dra-
matică, fiind părăsită de ultimii trei călugări uniți, cu pereții
tuturor clădirilor plini de igrasie și amenințați cu degradarea
totală, cu porțiuni mari din terenul din incintă duși de torentele
pârâului Slivuț, cu acoperișul clădirilor – inclusiv al bisericii –
mâncat de rugină, cu o gospodărie anexă săracă și neîngrijită,
cu pădurile din jurul mănăstirii defrișate, cu drumul de la Sil-
vașu de Sus la mănăstire greu accesibil. Dar noul stareț nu s-a
descurajat, ci a pornit la muncă alături de puținii călugări și
frați pe care a reușit să-i adune în juru-i.
Un moment de seamă în istoria mănăstirii a avut loc la 14
septembrie 1949, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, când epi-
scopul Andrei Magieru (județul Hunedoara trecuse, la 1 aprilie
1949, sub oblăduirea canonică a Episcopiei Aradului), înconju-
rat de un mare sobor de preoți, a săvârșit prima Liturghie arhi-
erească ortodoxă la mănăstirea Prislop. În cadrul acestei slujbe,
starețul Arsenie a fost hirotesit protosinghel. Și tot atunci, au
fost tunși în monahism tinerii licențiați în teologie Stelian Ma-
nolache, devenit ieromonahul Dometie și Leonida Plămădeală,
devenit ierodiaconul Antonie, viitorul mitropolit al Ardealu-

lui. Ei n-au rămas însă mult la Prislop; Dometie a slujit apoi
ca preot în diferite parohii din Transilvania, și apoi a readus la
viață mănăstirea Râmeț, iar Antonie a fost nevoit să părăsească
mănăstirea, fiind urmărit de autorități, stabilindu-se un timp la
mănăstirea Slatina din Moldova. Curând după aceasta, datorită
numărului foarte redus de viețuitori, episcopul Andrei Magieru
a hotărât ca mănăstirea Prislop să devină o mănăstire de maici
cu viața de obște. A fost numită ca stareță monahia Zamfira
(Julieta) Constantinescu, originară din București, licențiată în
Teologie și Filosofie; protosinghelul Arsenie a rămas tot aici,
dar ca duhovnic al mănăstirii. Treptat, numărul maicilor și al
surorilor, a început să crească, încât la sfârșitul anului 1950 se
ridica la 12, multe dintre ele fiind ardelence, călugărite în urma
predicilor și îndemnurilor Părintelui Arsenie, la mănăstiri din
Oltenia.
În decurs de zece ani, deci până la începutul anului 1959,
sub îndrumarea Părintelui Arsenie, fața mănăstirii Prislop s-a
schimbat cu totul. Între altele, în anul 1952 s-a construit o clo-
potniță pe stânca unui delușor, de lângă biserică, cu un aspect
foarte atractiv, o adevărată sinteză între arhitectura bisericilor
de lemn din Maramureș și cea a bisericilor din Muntele Athos
sau de la Meteora. În anul 1954 a început acțiunea de restaurare
a bisericii mănăstirii, de către Direcția Monumentelor Istorice
din București, cu sprijinul financiar al Patriarhiei, al Episcopiei
Aradului și al Ministerului Cultelor, pentru ca să-i fie redată
forma arhitectonică inițială, dar și refacerea puținelor picturi
originale din interior și exterior. S-a făcut consolidarea ziduri-
lor exterioare și a turlei, cu o centură de beton; acoperișul din
tablă a fost înlocuit cu unul din țiglă-solzi smălțuită, de culoa-
re verde închis; s-a pus o pardoseală nouă, din marmură de
Banpotoc, de lângă Deva. Astfel, sub îndrumarea arhitectului
Ștefan Balș, și cu supravegherea statornică a Părintelui Arsenie,
mănăstirea Prislop a intrat în circuitul turistic al marilor valori
istorice și artistice ale țării. Tot atunci s-a făcut și înzestrarea

bisericii cu un mobilier nou, lucrat artistic la Sibiu, în stilul spe-
cific vechilor sculpturi românești; icoanele împărătești, ale sfin-
ților arhangheli Mihail și Gavriil, ca și scena Bunei Vestiri de
pe ușile împărătești, toate au fost pictate de Părintele Arsenie.
În același timp, s-a lucrat intens la înfrumusețarea incintei și a
zonei înconjurătoare (după cumpărarea unor noi parcele), prin
crearea unei pepiniere de brazi, cu ai cărei puieți s-au plantat
și consolidat multe terenuri din jur, dar mai ales s-a consolidat
dealul dinspre nordul bisericii, asigurându-se astfel atât frumu-
sețea locului, cât și protecția clădirii. În incinta mănăstirii s-au
plantat magnolii, brazi argintii și jepi pitici, iar printre plantații
s-au așezat pietre decorative; de asemenea s-au plantat sălcii,
în vederea consolidării malului drept al pârâului Slivuț, mereu
surpat de torenți.
Mănăstirea a cunoscut o frumoasă dezvoltare și sub aspect
economic-gospodăresc, prin creșterea de vite și oi și prin cul-
tivarea grădinilor de zarzavat și a livezilor de pomi fructiferi.
Fostele dependințe gospodărești de la intrarea în incintă au fost
transformate într-o casă de oaspeți, precum și în ateliere de țe-
sătorie. S-a construit o casă nouă, pe dealul din apropiere, la
circa 200 m. de biserică, în care s-a instalat un atelier de covoa-
re. La intrarea în incintă s-a construit o clădire nouă, cu două
camere de locuit și dependințe gospodărești (șură și două graj-
duri). S-a electrificat întreaga mănăstire. Toate chiliile maicilor
au fost înzestrate cu mobilier nou, iar clădirile gospodărești cu
inventar agricol corespunzător. S-a amenajat, pe cât a fost po-
sibil, drumul din satul Silvașu de Sus până în mănăstire. Toate
aceste lucrări s-au făcut prin munca maicilor, având și sprijinul
familiilor lor. În vederea obținerii unor venituri sigure pentru
mănăstire, în anul 1952 s-a organizat „Cooperativa mănăsti-
rească” Prislop, inițial dependentă de o cooperativă din Hațeg,
apoi de sine stătătoare, cu ateliere de covoare, de tricotaje și
croitorie.
Sub aspect duhovnicesc, mănăstirea nu a cunoscut însă in-

tensitatea pe care Părintele Arsenie a imprimat-o celei de la mă-
năstirea Sâmbăta. Nici nu erau condiții propice, pe de o parte,
datorită faptului că aici, în Țara Hațegului și pe Valea Streiului,
sentimentul religios nu era atât de puternic cum era în Țara Fă-
gărașului; în plus, fostele parohii unite din împrejurimi priveau
cu reticență activitatea care se desfășura acum la Prislop. Pe de
altă parte, după 1948, s-a intensificat și acțiunea de reprimare a
sentimentului religios al credincioșilor, de îngrădire a oricăror
manifestări bisericești deosebite. Inspectorii („împuterniciții”)
Ministerului Cultelor, dar și ofițerii de Securitate erau mereu
prezenți în mănăstire, iar „informatorii” acestora, recrutați
din rândul unor pelerini le ofereau mereu „note informative”
în legătură cu cele ce se petreceau în mănăstire; era controlată
și corespondența „oficială” a mănăstirii, dar și a Părintelui și a
maicilor. Iar acesta a fost doar începutul calvarului Părintelui
Arsenie și al obștii.
În dimineața zilei de 16 ianuarie 1951, Părintele Arsenie a
fost arestat și închis la Aiud, Baia Sprie și Ocnele Mari, apoi dus
într-o colonie de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră,
unde a fost nevoit să muncească timp de nouă luni, în condiții
de exterminare. A fost eliberat la 17 martie 1952, când s-a re-
întors la Prislop. Au urmat apoi trei ani de muncă intensă în
mănăstire, dar cu același control riguros din partea Securității
și a Miliției, cu pelerini puțini, cu o activitate misionar-predi-
catorială mai puțin intensă. Cu toate acestea, la 20 septembrie
1955 Părintele a fost arestat din nou, în baza unui mandat eli-
berat de Procuratura Militară Timișoara. De data aceasta a fost
închis în arestul Securității din Timișoara, iar din 11 noiembrie
1955 în Penitenciarul din Timișoara; la 8 decembrie 1955 a fost
dus la Jilava, iar de acolo, în ziua de 21 decembrie 1955 în Peni-
tenciarul de la Oradea. Desigur, în toată această perioadă a fost
anchetat și nevoit să dea diverse declarații privitoare la legătu-
rile sale cu profesorul Nichifor Crainic, cu principesa Ileana,
cu Antonie Plămădeală, cu Nicolae Bordașiu și alții; se încer-

ca să „recunoască” vreo activitate în cadrul mișcării legionare.
Neaflându-se nimic, la 7 aprilie 1956, Părintele Arsenie a fost
eliberat din Penitenciarul din Oradea, reîntorcându-se la Pris-
lop, unde și-a continuat ostenelile duhovnicești și gospodărești.
Mai mult decât în anii anteriori, se străduia să primească și să
spovedească un număr cât mai mic de credincioși; se concentra
mai mult pe săvârșirea slujbelor. Cu toate acestea, controlul s-a
intensificat.
În primăvara anului 1959, deci chiar înainte de emiterea
cunoscutului Decret nr. 410, cu dispoziții foarte dure privitoare
la viața monahală din România (desființarea de schituri și mă-
năstiri, excluderea din monahism a călugărilor și călugărițelor
care nu aveau studii teologice, interdicția pentru cei rămași în
mănăstiri de a urma studii teologice, etc.), întreaga obște de la
Prislop a fost nevoită să părăsească mănăstirea. Prin actul Epi-
scopiei Aradului nr. 2.407/1959, Părintele Arsenie era îndepăr-
tat din mănăstire. În această nefericită situație, la 14 mai 1959 a
părăsit Prislopul și a plecat la București, unde a locuit un timp
pe strada Litovoi voievod, nr. 23. Pentru început s-a angajat ca
pictor pe lângă Vasile Rudeanu, care picta atunci biserica „Sf.
Elefterie”. Abia în anul 1961 a fost angajat la Atelierul de pictură
și email al Patriarhiei de la Schitul Maicilor. Tot în anul 1961 a
lucrat timp de trei luni, la pictarea bisericii din parohia Bogata
Olteană de lângă Rupea. A pictat doar icoana Maicii Domnului
din conca altarului, acoperită acum cu o frescă nouă, mai puțin
reușită. S-a reîntors apoi la Atelierele Patriarhiei, unde va lucra
pictură în email, sub conducerea Otiliei Oteteleșanu.
În toată perioada activității sale la București, dar și după
aceea, deci timp de trei decenii, Părintele Arsenie a dus o „călu-
gărie albă”, urmărit în permanență de organele de Securitate; a
fost numit „obiectivul Bratu”.
Era urmărit de dimineața până seara, de la domiciliul său
până la Atelierul de pictură unde lucra, dar și în zilele în care
părăsea capitala. „Notele informative” ale „colaboratorilor” Se-

curității erau foarte numeroase.
La 29 iunie 1967 o notă de acest fel făcea precizarea că s-a

retras din slujba de la Patriarhie și a intrat în rândul pictorilor
bisericești, angajându-se la pictarea bisericii din parohia Dră-
gănescu, lângă București; pictura de aici impresionează prin
originalitatea ei, prin frumusețea chipurilor și a scenelor pe
care le reprezintă. Prin 1982, lucrările de pictură s-au încheiat.
Începea ultima perioadă din viața Părintelui Arsenie, cea de la
Sinaia. În prealabil trebuie spus că maica Zamfira Constanti-
nescu, după ce s-a pensionat dintr-un post de funcționară la
o instituție de stat din București, a reușit să strângă în jurul ei
vreo 15 din fostele călugărițe de la Prislop, care lucrau în Sinaia.
Împreună au cumpărat o casă în Sinaia, în strada Tirul cu po-
rumbei (Privighetorilor, 16), în care s-au așezat. Părintele Ar-
senie le-a urmat și – sub îndrumarea sa și cu sprijinul financiar
din partea unor credincioși făgărășeni – au reușit să mai ridice
o casă cu etaj, în stil popular românesc. În casele respective au
instalat ateliere de țesut, în care aceste maici au continuat să
lucreze articole de artă populară românească.
Părintele Arsenie a rămas la Sinaia până la sfârșitul vieții
sale, la 29 noiembrie 1989. Era căutat și acum de credincioși,
în speță de făgărășeni, de preoți sau de studenți teologi, deși
era foarte reținut în discuțiile pe care le avea cu aceștia. După
retragerea Părintelui la Drăgănescu și apoi la Sinaia, informa-
țiile din Arhiva Securității sunt foarte puține; ultima era din 29
septembrie 1989, deci cu două luni înaintea morții sale, când
un maior din Securitatea Sinaia făcea propunerea să fie scos
de sub urmărire, întrucât „nu desfășoară activitate dușmănoa-
să împotriva orânduirii noastre socialiste și nu întreține relații
cu elemente urmărite. În prezent este grav bolnav, imobilizat la
pat și nu mai prezintă interes pentru securitatea statului”. Toate
suferințele sale s-au sfârșit la Sinaia, la 28 noiembrie 1989, când
Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednicul Său slujitor. Potrivit

dorinței sale, a fost dus la Prislop, unde a fost îngropat în cimi-
tirul mănăstirii.
De atunci, mormântul său a devenit un loc de pelerinaj
pentru zeci de mii de credincioși din toată țara, care vin la
Prislop să se roage și să-i pună flori la mormânt. S-au petrecut
multe întâmplări „minunate”, în urma pelerinajelor acestor cre-
dincioși la Prislop.
(o biografie documentară)
Adrian Nicolae Petcu
Introducere
În demersul de faţă am pornit cu gândul de a reconstitui

o biografie a părintelui Arsenie Boca cu ajutorul surselor isto-
rice şi a celor duhovniceşti, cele mai multe inedite. Din cauza
numeroaselor lucrări scrise despre părintele Arsenie, multe pa-
razitare, am considerat mai util a face abstracţie de ele şi a ne
construi discursul istoriografic prin identificarea şi analizarea
fiecărei surse istorice pe care am avut-o la îndemână.
De aceea, biografia pe care am redactat-o este una docu-
mentară, încărcată de texte din izvoare istorice, tocmai pentru
a spulbera principalele controverse care planează asupra părin-
telui Arsenie şi care se datorează fie unei lipse de documentare,
fie unor opinii exprimate în necunoştinţă de cauză în raport
cu contextul istoric şi care mai apoi, „rostogolite în timp”, au
condus la conturarea unor aprecieri total nedrepte şi lipsite de
autenticitate în dreptul marelui duhovnic.
Izvoarele istorice şi duhovniceşti la care am apelat sunt
următoarele, în ordinea la care am avut acces: arhivele fostei
Securităţi, aflate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhive-
lor Securităţii; arhiva fostului Departament al Cultelor; arhiva
Arhiepiscopiei Aradului; arhiva şi biblioteca mănăstirii Ho-
doş-Bodrog; arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului; arhiva Mitro-
poliei Ardealului, Biblioteca mitropolitană din Sibiu, arhiva şi
Biblioteca Mănăstirii Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus.
De asemenea, de mare folos ne-au fost izvoarele duhov-

niceşti rămase de la părintele Arsenie, adică o parte din ma-
nuscrisele de la Sinaia publicate în mai multe forme, în cărţile:
„Cărarea Împărăţiei”, „Cuvinte vii” şi „Omul îmbrăcat în haină
de in şi îngerul cu cădelniţă de aur”. Dintre materialele de la
Sinaia, deocamdată, unele ne-au fost inaccesibile, din cauza in-
editului lor, precum manuscrisele aduse de părintele Arsenie
din muntele Athos.
Din această listă lipseşte mai ales arhiva Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, unde se pot găsi surse privind acti-
vităţile misionare ale părintelui Arsenie din Ardeal (mai-iunie
1949), ajutoarele patriarhului Justinian Marina pentru mănăsti-
rea Prislop, venirea în Bucureşti şi activitatea părintelui Arsenie
la Atelierul de pictură de la Schitul Maicilor (1961-1967), date
despre perioada pictării Bisericii Drăgănescu de la Comisia de
Pictură a Patriarhiei Române, etc.
Alte surse istorice pe care le considerăm importante în cre-
ionarea biografiei părintelui Arsenie sunt documentele de la
Starea civilă din Bucureşti, la care nu am avut acces până în pre-
zent, dar şi numeroase alte materiale din arhiva Mitropoliei Ar-
dealului, precum: raportul părintelui Arsenie către mitropolitul
Nicolae Bălan, privind vieţuirea la muntele Athos (1939); lucra-
rea de traducere şi editare a Filocaliei (1943-1948); participarea
părintelui Arsenie la sfinţirea bisericilor „Sf. Treime”-Tocile din
Braşov (1946) şi a bisericuţei Reginei Maria de la Bran (1947);
inventarul făcut la mănăstirea Prislop (noiembrie 1948-ianua-
rie 1949) etc.
O altă sursă istorică la care nu am avut acces a fost arhi-
va mănăstirii Prislop (1949-1960), cu excepţia unui dosar de
corespondenţă din perioada 1949-1952. De asemenea, arhive
care mai pot oferi informaţii deosebite despre părintele Arse-
nie ar trebui să se regăsească la unele parohii, precum: Bogata
Olteană, „Sf. Elefterie”-Bucureşti, Boteanu-Bucureşti sau Dră-
gănescu.
Cu toate acestea, considerăm că am reuşit să conturăm o

biografie preliminară obiectivă şi documentată a părintelui
Arsenie Boca. A fost un demers cronofag, dar cu împliniri şi
satisfacţii sufleteşti nebănuite la momentul începerii acestui
proiect.
Studiul biografic se împarte astfel:
–– Studiile şi formarea duhovnicească

–– Intrarea în monahism
–– Cercetat ca doctor al sufletului
–– Prima arestare
–– A doua arestare
–– Mutarea şi constituirea unei obşti la mănăstirea Prislop
–– Activităţi misionare şi raporturi duhovniceşti
–– A treia arestare
–– Adunarea talanţilor
–– A patra arestare
–– Ultima parte a vieţuirii în mănăstire şi plecarea în lume
–– Vieţuind în lume şi urmărit de Securitate
–– Opera duhovnicească şi artistică
–– Atitudinea Părintelui Arsenie faţă de comunism
–– Moştenirea duhovnicească a Părintelui Arsenie
–– În loc de concluzii
–– Abrevieri
–– Bibliografie
Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, în Vața de

Sus, județul Hunedoara, în familia lui Iosif Petru Boca și Creș-
tina Popa, oameni simpli. Tatăl era de profesie cizmar, originar
din Brad și de confesiune greco-catolică, iar mama din Vața de
Sus, ortodoxă. La botez, în ziua de 16 octombrie 1910, pruncul
a primit numele de Zian-Vălean în credința creștin-ortodoxă,
conform evidenței păstrate în Biserica parohială ortodoxă din
Vața de Sus1. Din cauza greutăților materiale și probabil pentru

a merge la școală, tatăl său îl dă în grija sorei, Ana Boca, din ora-
șul Brad. Aici este remarcat de fiul Anei Boca, învățătorul Vasile
Crucin, director al Școlii primare din Buteni, jud. Arad. Tânărul
Zian este luat de învățător la Buteni, unde probabil urmează
clasele primare în particular2. În martie 1922, deci când avea
vârsta de 12 ani, părinții săi divorțează3. Tot în 1922, se înscrie
la Liceul teoretic „Avram Iancu” din Brad, pe care îl termină
în 1929 ca șef de promoție. De altfel, în curtea acestei școli se
află și astăzi gorunul pe care tânărul Zian Boca l-ar fi plantat la
absolvire4. În timpul școlii a fost mult apreciat, de către colegul
său Petre Boldor, viitor preot la Arad, care spunea despre el:
„Excepțional înzestrat, de o voință extraordinară, o memorie
formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșită din comun”.
Studiile și formarea duhovnicească
Deși înclina spre științele pozitive, gândindu-se să urmeze

școala de aviație, din cauza sărăciei, în toamna anului 1929,
1
Iovu Mihuț, Copilăria Părintelui Arsenie Boca-documentar, Arad,
Editura Icona, 2012, pp. 40-45 (facsimile). Zian Boca a mai avut o soră, Vi-
orela-Minca, născută la 22 martie 1913, care a fost botezată tot în credința
creștin-ortodoxă, dar a murit în același an, la 12 octombrie (Ibidem, p. 47).
2
Ibidem, pp. 32-33, 55. Tatăl său a fost plecat în America, dar nu se
poate stabili dacă înainte sau după divorț (Ibidem, p. 32). În 1946, părintele
Arsenie avea să-i mulțumească binefăcătorului său, Vasile Crucin, cu un
exemplar din primul volum al Filocaliei, pe care îi scria: „Nu uit niciodată
că începutul meu cu școala ți-l datorez ție și stăruințelor tale pe lângă ai
mei” (Apud Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie-„Omul îmbrăcat în haină
de in și îngerul cu cădelniță de aur”, Deva, Editura Charsima, 2008, p. 41).
3
Iovu Mihuț, op. cit., p. 37. Tatăl său a decedat la vârsta de 45 de ani, de
tuberculoză, la 19 iunie 1926, iar mama sa la 6 decembrie 1951 (Iovu Mihuţ,
op. cit., pp. 32-34).
4
Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, în
„Gândirea”, serie nouă, an VI, nr. 5-6/1997, p. 29.
tânărul Zian Boca s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu.

Nu era totuși o întâmplare, deoarece încă din timpul liceu-
lui, după cum avea să spună mai târziu într-o autobiografie,
„mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre
probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa
de pildă am o carte a lui Immanuel Kant, Religia în limitele
rațiunii, iscălită Boca Zian cl. a IV-a liceu. [...] Drept aceea, a
biruit înclinația contemplativă sau speculativă”5. Deși era bur-
sier, pentru a se întreține, în 1931 a fost nevoit să vândă casa
părintească6.
În anul 1933, a finalizat studiile la Academie, obținând
absolutoriul în Teologie cu lucrarea „Încercări asupra vieții
duhovnicești”7. Ulterior, în perioada noiembrie 1947-martie
1948, părintele Arsenie a dat examenele de diferență și a sus-
ținut lucrarea pentru obținerea diplomei de licență, perioadă
în care a locuit în internatul Academiei, după cum solicitase în
cererea înaintată la mitropolitul Nicolae Bălan: „Simţind tre-
buinţa aprofundării cunoştinţelor de teologie, spre a servi mai
bine ţintele mănăstirii, în noua ei ctitorie, cu smerenie vă rog să
binevoiţi a-mi încuviinţa continuarea studiilor teologice, înce-
pând cu echivalarea diplomei de licenţă, obţinută la Academia
«Andreiana» din Sibiu, din 1933”8.
În vacanțele studențești, Zian Boca se ocupa cu pictura. La
intervenția profesorului Nicolae Popovici, viitorul Episcop al
Oradiei, începând cu anul 1933, Zian Boca este trimis cu bur-
să de către mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, ca să ur-
meze Academia de Arte Frumoase din București, secția Arte
Decorative. Începând cu noiembrie 1936, Zian Boca locuia la
Internatul teologic din București, din incinta fostei mănăstiri
Radu-vodă. Deoarece fusese hirotonit ca diacon, tânărul Zian
5
ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f. 17 (Autobiografie din 1945).
6
Ibidem; Iovu Mihuț, op. cit., pp. 22-23.
7
ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f. 18.
8
AMA, dosar III-56-1947; AMrii Brâncoveanu, dosar nr. 1/1947, f. 18.
Boca slujea în biserica Internatului teologic din Bucureşti9. Aici

era considerat de către conducerea școlii ca „unul dintre cele
mai distinse elemente ale secțiunii decorative și ca un deose-
bit element de stimulare pentru colegii săi și un exemplu vădit
de sârguință, talent și pricepere”10. Din aceste motive, în iunie
1936, profesorul Costin Petrescu îl invită să facă practică în
atelierul său de pictură, pentru ca ulterior să-l cheme să zugră-
vească scena intrării domnitorului Mihai Viteazul din ansam-
blul pictural al Ateneului Român11.
În iulie 1938, Zian Boca finalizează studiile la Academia de
Arte Frumoase12. Tânărul absolvent a făcut anul de practică ală-
turi de profesorul său, pictând în frescă la Biserica „Sf. Dumi-
tru” din Bixadul Oltului, județul Covasna13, abia ridicată.
Aflat la Bixad, la 7 august 1938, Zian Boca trimitea o scri-
soarea mitropolitului Nicolae Bălan, prin care îi mulţumea
pentru susţinerea studiilor la Bucureşti: „Am datoria de a vă
mulțumi Înaltpreasfinției Voastre și Preacucernicilor sfetnici,
pentru că mi-ați purtat de grijă și mi-ați dat toată ocrotirea pă-
rintească pe tot intervalul studiilor”14. În răspuns, mitropolitul
arăta: „Am luat act cu plăcere de raportul despre studiile înche-
iate cu succes la Academia de Arte Frumoase din București. Ne
vei comunica planurile ce ți-ai combinat pentru viitor, pentru
9
AMA, dosar V-944-1933, f. nenum.; Idem, dosar III-296-1933, ff.
nenum.; Idem, dosar III-262-1936, f. nenum; Idem, dosar III-345-1937, f.
nenum.
10
Idem, dosar III-303-1934, f. nenum.
11
La 26 mai 1938, fresca a fost inaugurată în prezența regelui Carol
al II-lea. Întreaga lucrare s-a realizat sub coordonarea pictorului Costin
Petrescu, în perioada mai 1933-aprilie 1937 (cf. Elena Cercel, Marea fres-
că de la Ateneul român-creația pictorului Costin Petrescu, în „Noema”, vol.
XI/2012, p. 485).
12
AMA, dosar III-345-1937, f. nenum.
13
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 309 (Declaraţie din
1948).
14
că intențiunea noastră este să te ajutăm a te desăvârși în pictura

bisericească”15.
Tot la București, Zian Boca a audiat cursurile de Teologie
Mistică ale profesorului Nichifor Crainic și de Antropologie
susținute de profesorul Francisc Rainer de la Facultatea de Me-
dicină16.
Ulterior, în martie-iunie 1939, ierodiaconul Zian Boca a
viețuit în muntele Athos, pentru a căpăta din experiența du-
hovnicească athonită şi a aprofunda arta zugrăvirii bizantine,
cu o bursă din partea Arhiepiscopiei Sibiului17. În acest sens,
într-o scrisoare către Sfânta Chinotită din Muntele Athos, din
18 noiembrie 1938, vorbind despre refacerea mănăstirii voievo-
dale de la Sâmbăta de Sus, mitropolitul Nicolae Bălan solicita
primirea lui Zian Boca pentru o perioadă de timp, ca
„să învețe toată rânduiala duhovnicească, precum și
meșteșugul artei bizantine, așa cum se păstrează aces-
tea în sfintele mănăstiri ale Sfântului Munte Athos și
pe acestea să le aducă acum din nou în sfânta mănăsti-
re a fericitului nostru domn. Călduros, vă rog, deci să
binevoiți a-l primi și rândui în mănăstirea în care știți
că poate să studieze mai bine arta bizantină și poate să
ducă o viață călugărească superioară. Vă rugăm, de ase-
menea, a vă îngriji să-i dați și un părinte duhovnicesc
în mănăstirea respectivă”18.
Abia în ianuarie 1939, Zian Boca a primit acordul Patriar-
hiei Ecumenice și viza statului grec, pentru a merge în Sfântul
15
Ibidem.
16
17
Pavel Cherescu, Bursierii mitropolitului Nicolae Bălan, în vol. „Slu-
jitor al Bisericii și al neamului. Părintele prof. univ. dr. Mircea Păcurariu,
membru corespondent al Academiei Române la împlinirea vârstei de 70
ani”, Cluj Napoca, 2002, p. 637.
18
Munte, timp de o lună. Ulterior, șederea părintelui s-a prelun-

git încă de două ori. El a ajuns în Sfântul Munte abia în martie
1939, unde va fi cercetat câteva mănăstiri şi a viețuit la Chi-
lia românească „Sf. Ipatie” de pe teritoriul mănăstirii Vatoped,
unde i-a cunoscut pe părinții: Teodosie Domnaru (superior),
Dometie Trihenea și Ghenadie Cornățan, toți originari din Ar-
deal.
De asemenea, părintele Arsenie l-a avut ca duhovnic pe
bătrânul ieromonah Antipa Dinescu, fost egumen al Schitului
românesc Prodromu, fost stareţ la mănăstirea Căldăruşani şi
vieţuitor al Chiliei „Sf. Ioan Botezătorul”, aflat în apropierea
mănăstirilor Stavronichita şi Pantocrator. De la acesta, părinte-
le Arsenie a copiat fragmente din Filocalia, probabil tradusă în
limba română, pe care le-a adus la mănăstirea Sâmbăta19.
La muntele Athos, părintele Arsenie viețuiește până la 8 iu-
nie 1939, când se întoarce în țară20.
La 14 iunie 1939, ierodiaconul Zian Boca îi mulțumea mi-
tropolitului pentru sprijinul de a putea „petrece cu mult folos
în Sf. Munte”, totodată cerând să-l ajute să-și continue „studiul
cu pictura bizantină a icoanelor, pe care, spunea el, n-am pu-
tut-o deprinde în Sf. Munte din pricina lipsei de meșteri și a
decăderii stilului. Singurul care mai avea meșteșugul poleitului
vechiu era un rus, care plecase de mai multă vreme în Bulgaria”.
Un altul, potrivit aceleiași scrisori, care cunoștea arta poleirii
icoanelor, era preotul Nicanor, viețuitor la Schitul Darvari din
București, care preda cursuri contracost21.
Singura posibilitate mai facilă era la Chișinău, în atelierul
de pictură al Mitropoliei Basarabiei. Aici, a fost primit de Ar-
hiereul Efrem Enăchescu, locțiitorul scaunului mitropolitan, în
octombrie 1939, care l-a găzduit până la praznicul Crăciunului
19
Apud PS Daniil Stoenescu, Omul îmbrăcat în haină de in..., p. 9.
20
21
din anul 1939, totodată fiind viețuitor temporar în obștea de

pe lângă Palatul mitropolitan. Tot în această perioadă a studiat
icoanele vechi păstrate în Muzeul de artă religioasă din Bucu-
rești, de sub conducerea istoricului de artă Victor Brătulescu22.
Intrarea în monahism
În timpul studenției la Teologie, Zian Boca își descoperă

vocația monahală, după cum mărturiseşte într-o autobiografie:
„Mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugă-
rești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai
temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu pri-
lejul acela aveam următoarele note caracteristice: de-
prindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără co-
respondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu
când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea
din Brad, mi-am impus o anumită disciplină austeră,
care avea mai multe amănunte greu de crezut. [...] Mă
abțineam de la «voia în oraș», ci stam în curtea școlii
cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș, de-
cât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor
sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea
de muzică23. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta,
[deoarece] când eram teolog nu-mi puteam închipui
așa ceva. Din viața altora, în afara zidurilor teologiei,
am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștin-
ță. Toate preocupările mele erau și sunt și până astăzi
interioare, nu exterioare. Vorbăria mi-a fost urâtă de
când mă știu. Chiar numele de călugăresc mi l-am ales
22
Ibidem.
23
Era membru în Reuniunea de muzică „Gheorghe Dima”, din Sibiu,
de sub conducerea dirijorului Nicolae Oancea (Ibidem).
pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin

care s-a desăvârșit interior”24.
Austeritatea și asprimea pe care și le-a asumat, aplecările
pentru ştiinţele menite să-l descopere pe om şi pasiunile pentru
arte frumoase, preocupări care îl vor ajuta mai apoi în activita-
tea duhovnicească, sunt confirmate de către unii dintre colegii
săi, precum profesorul Teodor Bodogae, care spunea:
„Ne-a impresionat tăria de voință cu care răbda fri-
gul, fiind îmbrăcat adeseori în îmbrăcăminte redusă.
Tot astfel abținerea de la bucate mai grele, renunțând
regulat la «porția» de carne din Institut. Nu l-au pasi-
onat prea mult studiul limbilor străine. Cunoştea to-
tuşi, bine, limba franceză şi citea cu aviditate studii de
psihologie, de caracteriologie, de grafologie, căutând
să se adâncească în descifrarea tainiţelor sufletului. A
iubit de mic desenul, sculptura şi mai ales pictura. Îmi
amintesc şi acum de uşurinţa cu care interpreta la flaut
compoziţii destul de pretenţioase. Toate acestea erau
tot atâtea dovezi care ne ajutau să întrevedem în el pe
pictorul şi pe duhovnicul de mai târziu, care căuta să
redea în compoziţii clare şi în analize psihologice des-
tule adâncuri ale sufletului omenesc”25.
Încă înainte de a studia la Arte-Frumoase, la 11 septembrie
1936, Zian Boca este hirotonit diacon celib de către mitropolitul
Nicolae Bălan, pe seama Catedralei mitropolitane din Sibiu26.
Mai apoi, după revenirea de la Chișinău și o perioadă de
pregătire duhovnicească, la 9 martie 1940, ierodiaconul Zian
24
ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, ff. 17-18 (Autobiografie din
1945).
25
Teodor Bodogae, În amintirea Părintelui Arsenie Boca, în „Telegra-
ful român”, an 138, nr. 2-4, 15 ianuarie 1990, p. 4.
26
AMA, dosar I-200-1936, f. nenum.
Boca a înaintat cererea către mitropolitul Nicolae Bălan de pri-

mi tunderea în monahism27. Ulterior, la 3 mai 1940, de prazni-
cul Izvorului Tămăduirii, este tuns în monahism cu numele de
Arsenie, pentru obștea mănăstirii Brâncoveanu, de către mi-
tropolitul Nicolae Bălan și episcopul Nicolae Colan al Clujului.
Cu prilejul acestui moment solemn, despre părintele se spunea
că „și-a petrecut viața la Sf. Mănăstire Brâncoveanu, departe de
forfota lumii, alternând rugăciunea cu studiul picturii biseri-
cești. E un caracter integru și un monah de aspră tărie duhov-
nicească”28.
Începe să fie căutat de poporul însetat după darurile du-
hovnicești, încât așezământul monastic de la Sâmbăta care se
înfiripa, devine tot mai apreciat în rândul așezămintelor mona-
hicești din Ardeal și Banat.
Din acest motiv, la 10 aprilie 1942, tot de praznicul Izvo-
rului Tămăduirii, mitropolitul Nicolae Bălan îl hirotonește pe
tânărul Arsenie Boca ca ieromonah29. O perioadă de timp, pă-
rintele Arsenie va îndeplini rolul de administrator al mănăsti-
rii, apoi de stareț, pentru ca de la 31 mai 1944 în locul său să fie
numit părintele Serafim Popescu30.
Cercetat ca doctor al sufletului
După tunderea în monahism, părintele Arsenie devine ad-

ministrator al Mănăstirii Brâncoveanu, ocupându-se cu gos-
podăria. Era singurul monah din acest așezământ aflat încă în
refacere. Ulterior, a fost închinoviat părintele Serafim Popescu,
27
Ibidem; Idem, Registrul de hirotonii.
28
AMA, dosar I-200-1936, f. nenum; AMrii Brâncoveanu, Registrul
de tunderi în monahism, f. 1; Grigorie Marcu în „Revista teologică”, nr.
9-10/1940, p. 525.
29
30
AMrii Brâncoveanu, dosar 1/1944, ff. 30-30v.
care a primit preoția, în locul părintelui Arsenie, deoarece se

considera „nevrednic”, deși era tot mai cercetat de credincioși31.
„Într-o iarnă, spune părintele Arsenie într-o autobio-
grafie, probabil în 1941, ne trezim cu o avalanșă de oa-
meni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau
de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aici m-am trezit să
fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam
că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor
sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția
și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dum-
nezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii
omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut
în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să
fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea
Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, daj-
die etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget
curat, suflet purificat și trup curățit de patimi)”32.
Afirmațiile părintelui Arsenie sunt confirmate de preotul
Spiridon Cândea, profesor la Academia teologică din Sibiu,
care în februarie 1964 spunea: „A ajuns călugăr la mănăstirea
Sâmbăta de Sus. În scurtă vreme a ajuns chiar starețul acestei
mănăstiri. Ducând o viață extrem de severă și supunându-se
unei asceze riguroase, s-a impus atenției tuturor călugărilor și
credincioșilor care mergeau la mănăstire. El mânca foarte puțin
și numai legume, numai post; el dormea jos pe podele și se ruga
necontenit, stând ceasuri întregi în genunchi la rugăciune.
A început apoi să predice și să spovedească credincioșii,
care veneau la el. Atât în predică, cât și în spovedanie era se-
ver, aspru cu greșelile, cu păcatele oamenilor. A fost extremist,
era riguros și exagerat în pretenții de viață curată, de post, de
31
32
Ibidem.
rugăciune, de înfrânare, de spiritualism. Pentru sine a început

să scobească în stânca muntelui, la înălțimi mari o celulă, unde
voia să se retragă și să trăiască izolat de lume. Construcția fizică
puțin rezistentă, el a fost întotdeauna slab, palid, anemic, s-a
îmbolnăvit de piept. Medicii i-au interzis postul și i-au reco-
mandat hrană și odihnă.
Faima lui de călugăr riguros, de om al lui Dumnezeu, mer-
sese până la marginea țării. Lumea venea nebună spre el. [...]
Era în timpul războiului. Dureri, necazuri și suferințe erau
multe. Țăranii și intelectualii veneau cu sutele, cu miile de pre-
tutindeni să-l vadă, să-l audă, să stea de vorbă cu «sfântul» de
la Sâmbăta”33.
Asemănător se exprima Nichifor Crainic în 1955, care i-a
fost profesor părintelui Arsenie în perioada studiilor la Bucu-
rești, apoi l-a vizitat la mănăstirea Sâmbăta:
„Arsenie Boca este un călugăr de reală valoare spiritu-
ală, care s-a făcut foarte cunoscut în părțile ardelene,
prin viața lui personală riguros morală, prin predicile
lui de o mare putere de influență asupra sufletelor și
printr-o pătrunzătoare artă de a lămuri stările de psi-
hologie religioasă și de a da sfaturi duhovnicești. [...]
La mănăstirea Sâmbăta de Sus a dezvoltat o mare acti-
vitate pastorală, de răsunet adânc, atât în rândul țărăni-
mii, cât și al intelectualilor. În scurtă vreme, mănăstirea
Sâmbăta de Sus a ajuns un loc de pelerinaje religioase,
sute și mii de oameni venind să-l asculte pe părintele
Arsenie. Mișcarea de la Sâmbăta avea un caracter pur
religios, fără nici un fel de amestec politic”34.
O altă caracterizare privind modelul de viețuire curată a
părintelui Arsenie și activitatea sa duhovnicească în reînviata
33
Idem, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 161-162.
34
Ibidem, vol. 2, ff. 85-85v.
ctitorie brâncovenească de la Sâmbăta de Sus avem de la părin-

tele profesor Dumitru Stăniloae, din anul 1943:
„Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu este loc pitoresc
de excursii și de distracții înrămate în chenare arhaice,
ci mediu de zguduiri sufletești înnoitoare, de întâlniri
serioase ale sufletelor cu vocea lui Dumnezeu, Care le
obligă la o viață scoasă din mocirla inconștienței și plă-
cerilor ușoare.
Pe pajiștea mănăstirii și prin încăperile ei se află zilnic
200-300 de ființe omenești îngenuncheate pe sub stre-
șinile ei în rugăciune și scrutându-și trecutul de păca-
te a căror povară nu o mai pot suporta. Mulți dintre
ei, veniți de la sute de kilometri, stau acolo câte două
până la câte cinci săptămâni, hrănindu-se atât de bine
și de întremați, încât nu le-ar mai veni să plece, iar dacă
pleacă, se întorc la scurte intervale.
Cine îi urmărește dimineața în timpul predicii părinte-
lui Arsenie, trecând rând pe rând din starea de încân-
tare pentru frumusețile duhovnicești care le sunt dez-
văluite, la hohotele de plâns pentru păcatele lor, nu mai
poate fi în mod continuu omul care a fost.
Dar ceea ce te covârșește lângă acești oameni este în-
cordarea cu care așteaptă să le vină rândul la mărtu-
risirea păcatelor, când fiecare știe că părintele va sta
numai cu el 4-5 ore în convorbire intimă purificându-i
toate măruntaiele sufletului și toate colțurile trecutului
de petele chinuitoare ale păcatului. Te înduioșează să-i
auzi pe sărmanii, alergând în întâmpinarea Părintelui
cu strigătul: «Părinte, dar de mine când vezi, că nu mai
pot purta povara pe mine?»
În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lu-
crării Părintelui Arsenie și care sunt elementele progra-
mului său de lucru? Fără îndoială că mijlocul prin care
lucrează Dumnezeu în suflete este cuvântul pe care îl

rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate de-
plină numai când are acoperirea aurului, care este viața
celui ce-l rostește. Atunci este un cuvânt ce se rupe din-
tr-o ființă, care a devenit rug al credinței, și mută fo-
cul la auditori. Despre viața părintelui Arsenie nu este
necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută și nu
vrem să-l supărăm, lăudându-l. Cuvântul său pornește
din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguiește și
nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci este întreg așa
cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi și oricărui
gând de mândrie.
Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din
sine și prin ceea ce propovăduiește este o vie restaurare
a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau mulți
că tradiția răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin
definiție ceva pasiv, lipsit de forță. Cine vrea să vadă
gâlgâitul vieții celei mai cuceritoare și forța cea mai co-
pleșitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus.
Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal
combaterea păcatului, prin trezirea gândului la prezen-
ța vie a lui Hristos. De aceea, treapta în care culminează
pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează
acuta sensibilitate față de povara insuportabilă a păca-
tului ce se trezește în oameni la Sâmbăta. Părintele Ar-
senie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot
tezaurul dogmaticii și al disciplinei răsăritene.
[...] Ținem doar să mai accentuăm importanța naționa-
lă, pe care o are lucrarea de acolo. Peste neamul nostru
s-a abătut, ca un adevărat flagel, obișnuința avorturilor.
Nimic nu poate zăgăzui revărsarea lui. Statul ca entitate
impersonală îl combate. Dar organele personale ale lui
îl practică și îl promovează. Numai o zguduire religi-
oasă a conștiințelor poate ajuta aici. Părintele Arsenie
a identificat aici o mare racilă și a pus fierul roșu pe ea.

Se cunosc deja numeroase cazuri de familii care, trezite
la conștiința acestui păcat, s-au recules cu hotărâre. E
de așteptat ca această trezire să treacă de la om la om
și să putem înregistra nu peste mul timp efecte remar-
cabile”35.
Modestia, smerenia şi asprimea îndrumărilor duhovniceşti

erau consacrate la părintele Arsenie. Un alt martor al realită-
ţii spirituale de la Sâmbăta, părintele Nicolae Streza, în vremea
aceea tânăr teolog la Sibiu, ne descrie modul de vieţuire a pă-
rintelui Arsenie:
„Față de azi, [la Sâmbăta, n.n.] exista o clădire la vechea
stăreție, unde era și reședința de vară-clădire separată-
a mitropolitului, bucătăria și acareturile. Clădirea chili-
ilor părinților era o construcție tip vagon, cum sunt azi
unele școli, cu un hol pe mijloc și de o parte și de alta
câteva camere. Care erau chilii, pentru părintele Arse-
nie, pentru Părintele Serafim, pentru Părintele Vasile și
Ioan și una se aranja pentru părintele Mladin, care era
la studii de doctorat la Viena. În faţa chiliei părintelui,
care dădea cu fața spre munți, era biblioteca mănăstirii
în care am intrat apoi adeseori și am citit cărți pe care le
procuraseră părinții. Clădirea, în continuare, spre apus,
avea o cameră mare (unde Părintele vorbea, mai ales
după masă, celor ce rămâneau la mănăstire), iar către
sfârșitul clădirii erau grajdurile vitelor și deasupra era
depozitat fânul pentru animale. [...] Mai târziu s-a con-
struit casa pelerinilor, cu două rânduri de priciuri, su-
35
Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Tele-
graful Român (1942-1993), București, Editura Basilica a Patriarhiei Româ-
ne, 2012, pp. 435-438. Inițial articolul a apărut în „Telegraful Român”, an
XCI, nr. 31-32, 8 august 1943, pp. 1-2.
prapuse; erau numai scânduri de brad, pe care dormeau

pelerinii, fie pe vreo pătură adusă de acasă, fie direct cu
hainele de pe ei. [...] Seara, pe la orele zece, părintele a
apărut, iar noi îl așteptam. Ne-am dus cu părintele și ne
gândeam ce vom vedea. Dar iată ce am văzut: o came-
ră cam 4x4 metri cu o fereastră spre munți; dimineața
am văzut acest lucru. Atunci nu era lumină electrică la
mănăstire. Părintele a aprins o lampă de petrol ca să
vedem. În chilie erau următoarele obiecte de mobilier:
într-un colț un dulap, pentru haine, vopsit alb; lângă el
un cuier, pentru reverenzile călugărești, care atârnau;
în dreapta ferestrei o masă simplă de lemn de brad în-
velită cu o față de masă albă, pe care erau așezate câteva
cărți, probabil că una era Biblia; o cruce cu postament
și îmi pare că ceva de scris. Pe pereți erau doar vreo
două icoane. Ne uitam după pat, dar nu am văzut. Ce
am văzut: pe latura dreaptă a camerei, care mai avea
vreo două scaune tot de lemn, simple, pe lângă pere-
te, am văzut întinsă peste niște scânduri, o cuvertură,
o pătură, de prin părțile noasre. Altceva nu am văzut,
nici covoare, dar podeaua de scândură de brad era
foarte curată”36.
Însă, valul de credincioși care practic năvăleau în mănăsti-
rea brâncovenească de la Sâmbăta îl sustrăgea pe părintele Ar-
senie de la viața lui aspră de monah, așa cum își asumase încă
din studenție. De aceea, uneori, „pleca dimineața la pădure,
având cu el o scândurică pe care îngenunchea la rugăciune și
medita îndelung”37.
36
Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura „Cre-
dința strămoșească”, 2005, pp. 80-81.
37
Lidia Stăniloae, „Lumina faptei din lumina cuvântului”. Împreună
cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, ed. a II-a revăzută, București, Humanitas,
2010, p. 141.
Totuși, pentru a-și regăsi isihia rugăciunii, hotărește să ame-

najeze o chilie în munte, într-o stâncă de la izvorul râului Sâm-
băta. Din 1942, este ajutat de credincioși să sape o scobitură de
aproximativ 2m, la o înălțime de 1,65-1,75, pe care o consolidează
pentru a nu se prăbuși din cauza infiltrărilor de apă. Nu reușește
însă să înainteze cu lucrarea, deoarece era într-o perioadă în care
autoritățile statului, mai întâi din perioada antonesciană, apoi
cele comuniste, îl suspectau pe părintele că în acest loc are întâl-
niri cu legionari sau cu luptători din rezistenţa anticomunistă38.
Pentru mulți care cercetau Sâmbăta, tânărul duhovnic Ar-
senie Boca este numit „Sfântul”. Faima sa ajunge în mediile de
conducere ale statului român, încât la praznicul Rusaliilor din
1942 este cercetat de mareșalul Ion Antonescu și soția lui39.
Datorită staturii sale duhovnicești, părintele Arsenie era
chemat în multe parohii, mai ales făgărășene și hunedorene, să
slujească și să predice, cu binecuvântarea mitropolitului Nico-
lae Bălan, în conferințe preoțești sau activități misionare de re-
aducere a credincioșilor căzuți în diferite secte40. Potrivit maicii
Paisia Bazavan, care l-a cunoscut în anul 1942, la Săliște, aflăm:
„Cunoscându-l mult sporit din punct de vedere duhov-
nicesc, mitropolitul Bălan i-a cerut să propovăduiască
cuvântul Sfintei Evanghelii în satele din județele: Sibiu,
Făgăraș și Brașov, unde trebuia să meargă începând cu
primăvara, în fiecare duminică, luând satele la rând.
[...] Mulțimea credincioșilor fiind imensă și biserica
neîncăpătoare, după slujirea Sfintei Liturghii, părinte-
38
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, f. 255; Cf. mărturiei
date de părintele Teofil Pârâian, în Părintele Arsenie Boca-mare îndrumător
de suflete din secolul XX. O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de
capete, Cluj Napoca, Editura Teognost, 2002, p. 26.
39
„Telegraful român”, an 90, nr. 22, 31 mai 1942, p. 12.
40
AMriiBrancoveanu, dosar nr. 1/1943, ff. 32, 35; Ibidem, dosar nr.
1/1944, f. 21; Ibidem, dosar nr. 1/1947, f. 20.
le a ieșit afară să predice în fața bisericii. Mulți dintre

credincioși s-au urcat în pomii din preajmă, pentru a
auzi mai bine predica, din care se răspândea în așa mă-
sură puterea Sfântului Duh, încât după terminarea ei,
toți credincioșii parcă ar fi fost vorbiți, au strigat «Să
trăiți!». Apoi, a urmat «bunul rămas» și credincioșii nu
s-au despărțit de Părintele până ce nu le-a spus unde
va vorbi duminica viitoare. Și așa am mers și noi, un
grup de studente de la Academia Andreiană, aproape
în fiecare duminică și-n alte sate: Lisa, Cârțișoara, Ar-
paș etc. și la mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus,
să ascultăm pe cel căruia popularitatea îi punea în față
avertismentul apostolic: «Toți câți cu bună cucernicie
voiesc să viețuiască întru Hristos Iisus vor fi prigoniți
(Timotei 3, 12)». Prigonirile au venit și toate le-a suferit
din iubire de Dumnezeu, de oameni, de popor”41.
Părintele Arsenie este căutat de monahi și monahii. În pri-
măvara anului 1945, părintele ajunge pentru câteva săptămâni la
mănăstirea Vladimirești, după ce cu un an înainte stareța Veroni-
ca Gurău i se spovedise la mănăstirea Sâmbăta. La Vladimirești,
pentru o perioadă de timp, părintele Arsenie ajunge duhovnicul
obștei de monahii. El va păstra o legătură cu Vladimireștii, mai
ales că spre această mănăstire va îndruma să primească în tun-
derea în monahism și alte tinere, precum Zorica Lațcu42.
Devine tot mai căutat, inclusiv de către monahi și mona-
hii de peste munți. În Eparhia Râmnicului se organizau cercuri
duhovnicești în marile mănăstiri din județul Vâlcea, în cadrul
cărora părintele Arsenie era chemat deseori. Încă din septem-
brie 1943 era cercetat la Sâmbăta de către stareța mănăstirii Să-
răcinești, județul Vâlcea, arhimandrita Ecaterina Miclăuș43.
41
AAA, dosar 1/1996-cazul Arsenie Boca, f. nenum.
42
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 154.
43
AAR, fond Exarhatul Sfintelor mănăstiri oltene, dosar nr. 3/1944, f. 12.
La 30 decembrie 1943, cu aprobarea Episcopului-vicar al

Arhiepiscopiei Craiovei, Antim Craioveanul, Exarhatul mănăs-
tirilor oltene îl anunța pe părintele Arsenie, că în urma invitației
făcute de conducerile mănăstirilor Cozia și Govora, se aprobase
efectuarea unei vizite duhovnicești la toate mănăstirile din ju-
dețul Vâlcea, „cu care ocazie,–se spunea în adresă -, veți putea
spune cuvinte folositoare viețuitorilor”44.
Părintele nu ajunge în părțile Vâlcei în anul următor, motiv
pentru care la 24 noiembrie 1944 maicile de la Institutul educa-
țional „Acoperământul Maicii Domnului” de pe lângă mănăs-
tirea Bistrița înaintează o altă solicitare mitropolitului Olteniei:
„În numele Maicii lui Dumnezeu vă rugăm să binevoiți a în-
gădui Pr. Arsenie Boca, de la sf. Mănăstire Sâmbăta, să viziteze
din când în când instituția nostră, pentru zidirea și întocmirea
duhovnicească a celor de aici. Întotdeauna am dorit pentru su-
fletele de aici un cuvânt înaripat spre susținerea lor pe calea de
monahală jertfire în numele Domnului Iisus. Părintele Arsenie,
prin darul cu care l-a deosebit Bunul Dumnezeu, va împlini
această dorință a noastră”45.
Abia în 1945 părintele Arsenie reușește să ajungă la mănăs-
tirea Bistrița, după primirea binecuvântării din partea mitropo-
litului Nicolae Bălan, pentru 30 de zile46, cum de altfel solicitase:
„Vă rog să binevoiți a-mi da blagoslovenia de a mă duce la mă-
năstirea Bistrița, unde mă așteaptă ucenițele trimise, vreo 22, și
datoria către mănăstire, întrucât le-a primit și cu condiția de a
44
Ibidem, dosar nr. 3/1943, ff. 390, 396; AMA, dosar V-66-1945, f. nenum.
45
ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f. 23. O parte dintre maicile de
la Bistrița erau originare din Ardeal, de pildă două fiind surori ale mona-
hului Ieronim Ștefan, de la mănăstirea Cozia, care avea să-l însoțească pe
părintele Arsenie în anul 1945. În memoriile sale, maica Patricia Codău
spune că aproximativ 80 tinere, originare din zona Făgăraș-Sibiu, au intrat
la mănăstirea Bistrița, la îndemnul părintelui Arsenie (Patricia Codău, Ale
Tale dintru ale Tale, Timişoara, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei,
2006, pp. 161, 173).
46
AMriiBrâncoveanu, dosar 1/1945, f. 56.
mă duce pentru toată mănăstirea cu știuta osteneală. Exarhatul

mănăstirilor oltene mă ceruseră după rânduiala canonică încă
de anul trecut, dar nu m-am putut duce. Aș avea de stat acolo
cât va fi cu trebuință: 30-40 zile, fiind un total de 600 de suflete.
Aș pleca după Vinerea Izvorului”47. Aflat la Bistrița, în ziua de
17 iulie 1945, pe când predica în paraclisul mănăstirii este ares-
tat de însuși ministrul Cultelor, preotul Constantin Burducea.
În septembrie 1947, era chemat din nou la Bistrița, de data
aceasta pentru 15 zile ca să predice, „spre folosul sufletesc al
celor care următor îndemnurilor părintelui Arsenie, au pornit
pe calea mănăstirii”48.
La 20 februarie 1947, părintele Arsenie s-a aflat la Faculta-
tea de Teologie din București, venit să-l cerceteze pe părintele
Dumitru Stăniloae abia numit profesor aici. Cu acest prilej, pă-
rintele Arsenie a asistat la cursul de Mistică susținut de părinte-
le Dumitru Stăniloae, stând apoi de vorbă cu profesorul Teodor
M. Popescu. Printre cei care l-au văzut a fost și cronicarul bise-
ricesc Dudu Velicu, de la care avem o descriere: „În Ardeal este
cunoscut ca «părintele Arsenie», uneori «sfântul». [...] L-am vă-
zut la facultate. Un bărbat la vreo 45 ani, înalt, brunet, uscățiv,
suplu, ochi căprui, scânteietori și fascinanți, ascunși puțin în
orbite, barba mare, neagră, îi acoperă fața bine; poartă o giubea
din stofă călugărească și incins cu o curea lată, închisă cu un fel
de pafta pe care este săpată monograma creștină”49.
O frumoasă relație duhovnicească a cultivat părintele Arse-
nie Boca cu Principesa Ileana, care locuia în Castelul din Bran,
unde întemeiase un așezământ filantropic. Se pare că primele
raporturi duhovnicești vor fi fost încă din anii 1944-1945, după
47
AMA, dosar V-66-1945, f. nenum.
48
AMriiBrancoveanu, dosar nr. 1/1947, ff. 87, 106-107.
49
Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României.
Însemnări zilnice, vol. 1 (1945-1947), ed. îngr de Alina Tudor Pavelescu,
București, 2004, p. 216.
cum arată Nichifor Crainic într-o declarație făcută în ancheta

Securității din 195550. Totuși, într-o scrisoare olografă către mi-
tropolitul Nicolae Bălan, din 19 iulie 1946, principesa spunea:
„Ieri, având câteva ceasuri libere, am dat o goană la
Sâmbăta, ce doream de mult s-o văd. [...] Am auzit o
parte dintr-una din predicile Părintelui Arsenie, care
mi-a făcut cea mai adâncă impresie și m-a ajutat cumva
să mă regăsesc ceva din echilibrul sufletesc, care în toa-
te vâltorile zilelor îl cam pierdusem. Am rămas încân-
tată de acest loc așa plin de pace în care ați adus atâta
frumusețe, e ceva cu totul minunat. [Ca rugăminte], să
îngăduiți Părintelui Arsenie să vină pentru câteva zile
aci spre a ne ajuta cu cuvântul lui propovăduitor, la o
colonie de fete eleve și studente refugiate și oropsite de
soartă a căror durere vrem s-o oțelim pentru un viitor
mai luminos, căci toată durerea și lăcrămile de azi nu
ne pot lăsa unde ne-am găsit. [...] Sunt sigură că cuvin-
tele atât de măsurate și întemeiate ale Părintelui Arse-
nie ar da mult rod în astfel de suflete; vom fi un grup
destul de restrâns, cam de 40 de fete. Vă rog foarte mult
să ne faceți acest mare bine”51.
Potrivit mărturiei pe care avea să o dea în ancheta Securită-
ții, în 1955, aflăm că la Bran părintele Arsenie ținea
„predici cu caracter religios în fața Domniței Ileana și
a unor doamne care compuneau anturajul ei. [...] La
predicile ținute de mine mai veneau surorile din spital,
medici și farmaciști. Tot la castelul Bran a mai venit și
regina Elena, [care] cred că era însoțită de doamnele de
onoare. Am cunoscut și pe Regina Elena personal, am
avut discuții personal[e] cu ea, însă foarte puțin, dis-
50
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 88-88v.
51
Biblioteca mitropolitană din Sibiu, fond Nicolae Bălan, inv. 1022.
cuții care s-au rezumat la starea sănătății ei. […] Alte

preocupări pe care le aveam la castelul Bran, în afară
de predici, tălmăceam anumite părți din Scriptură și
răspundeam la diferite întrebări care mi se puneau în
legătură cu credința”52.
Ulterior, la 27 iunie 1947, părintele Arsenie a participat la
slujba de sfințire a bisericuței ridicate la Bran, la inițiativa prin-
cipesei Ileana, pentru a adăposti inima Reginei Maria, adusă de
la Balcic53.
Prima arestare
Însă, pe măsură ce ajungea mai cunoscut, părintele devenea

și un obiectiv pentru autoritățile statului. În vremea guvernării
antonesciene se discuta insistent despre o posibilă revenire în
țară a liderului legionar Nicolae Petrașcu, originar din Sâmbăta,
adică din zona mănăstirii în care viețuia părintele Arsenie. Prea
ușor s-a răspândit zvonul că părintele s-ar fi întâlnit în mod
clandestin cu Petrașcu în această perioadă. Din acest motiv, pă-
rintele a devenit un obiectiv al serviciilor secrete. Se spunea că,
părintele s-ar fi întâlnit cu Petrașcu în chilia pe care și-o săpase
în munte pentru a se retrage în scop meditativ în fața mulțimii
de pelerini venite la mănăstirea de la Sâmbăta. Pentru a scăpa
de șicanele autorităților de ordine și a convinge autorităţile sta-
tului că nu avea preocupări străine de haina monahală, însuși
părintele a solicitat fixarea unui post permanent de jandarmi
în preajma mănăstirii54, care există și astăzi. Cu toate acestea,
52
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 40-41.
53
Ibidem.
54
În acest sens, în declaraţia din 10 iunie 1948 dată la Siguranţa din Fă-
găraş, părintele Arsenie spunea: „Am auzit că nu toţi pelerinii sunt cuminţi.
Drept aceea am cerut verbal, în repetate rânduri, dlui comandant al Legi-
unii de Jandarmmi Făgăraş un post fix de control, care să cruţe mănăstirea
părintele a figurat permanent în notele informative întocmite

de jandarmii aflați în zonă55.
Astfel, începea persecuția la adresa sa pe motive politice,
deoarece gestul său de a-i aduce pe jandarmi în preajma mă-
năstirii de la Sâmbăta nu spulberase suspiciunile de legături cu
legionari, mai ales după instalarea guvernului pro-comunist
condus de Petru Groza.
În acest context marcat de epurările care se operau în apara-
tul de stat, părintele Arsenie a cunoscut prima arestare. Aceasta
s-a întâmplat pe când se afla la mănăstirea Bistrița, chemat de
către maicile originare din Ardeal și cu binecuvântarea mitro-
politului Nicolae Bălan, pentru o perioadă de 30 zile56. În ziua
de 17 iulie 1945, pe când predica în paraclisul mănăstirii Bis-
trița, părintele Arsenie este întrerupt de către însuși ministrul
Cultelor, preotul Constantin Burducea, care l-a acuzat că este
„periculos legionar”57.
La 18 iulie 1945, părintele Serafim Popescu de la mănăs-
tirea Brâncoveanu scria mitropolitului Nicolae Bălan despre
arestarea părintelui Arsenie, totodată reliefând curajul acestuia
„ce-l însuflețește, exprimându-și chiar «dorința, con-
form înscrisului trimis de părintele Arsenie din arest,
de a acoperi cu viața cele două porunci ce mi-au fost
dragi: iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni, cu
care am căutat să-i înduplec să fie mai buni și mai cu-
rați. Am știut demult că aceste două porunci, prin care
se sfințesc oamenii, dacă sunt propovăduite stăruitor,
sunt pricină de moarte în lumea aceasta. Drept aceea,
de implicaţii într-un domeniu neîngăduit [...] întrucât preotul trebuie să ră-

mână preot, dar nici certaţii cu stăpânirea să nu poată abuza de îngăduinţa
creştină” (Ibidem, f. 125).
55
Ibidem.
56
AMrii Brâncoveanu, dosar 1/1945, f. 56.
57
AMA, dosar I-234-1945, f. nenum.
de nenumărate ori, am mărturisit că pe chipul sfârșitu-

lui vieții pământești se dovedește care cât a fost uceni-
cul Mântuitorului»”58.
În continuare, părintele Serafim spunea mitropolitului Ni-
colae: „M-am sfătuit cu frații mei duhovnicești, ce am putea
face pentru a-i veni într-ajutor părintelui nostru Arsenie. Aici
nu putem face decât rugăciune ca Dumnezeu să-l scoată din
această încercare”59.
În aceste circumstanțe, părintele este ridicat și trimis de
Jandarmerie în arestul Siguranței de la Râmnicu Vâlcea. Este
anchetat împreună cu Ieronim Ștefan, monahul de la Cozia
care îl însoțea la Bistrița. La 17 iulie 1945, fiecare scrie câte o au-
tobiografie și câte o declarație. La 25 iulie, cei doi sunt transfe-
rați la Siguranța din București, pentru alte cercetări. La 30 iulie
1945, sunt eliberați la ordinul Ministerului Afacerilor Interne60,
după o intervenție a preotului Ioan Marina, viitorul patriarh
Justinian, pe lângă Gheorghiu-Dej, ministrul Transporturilor
în guvernul condus de Dr. Petru Groza.
Părintele revine la Sâmbăta, conștient că asupra mănăsti-
rii se anunță vremuri tulburi. Pentru a-l proteja de eventuale
șicanări din partea autorităților comuniste, după revenirea la
Sâmbăta, la 14 august 1945, mitropolitul Nicolae Bălan îi cere
părintelui să nu iasă din mănăstire, să nu mai slujească, să pre-
dice și să mărturisească, decizie asupra căreia va reveni totuși
după două luni61.
Tot în acest context, părintele Arsenie refuză să se ralieze
la unele acțiuni politice, de pildă la praznicul Adormirii Maicii
Domnului din 1946 de la Sâmbăta, atunci când era vizitată de
58
Idem, dosar V-66-1945, f. nenum.
59
Ibidem.
60
61
AMA, dosar V-66-1945, f. nenum.; AMrii Brâncoveanu, dosar
1/1945, ff. 56-57.
prim-ministrul Petru Groza aflat în plină campanie electorală.

Probabil, din cauza acestei atitudini, este cercetat de Siguranța
comunistă pentru aceeiași suspiciune de ordin ideologic.
După experiența carcerală din 1945, părintele Arsenie în-
țelege că trebuie să fie precaut față de „ispitele politice” care se
vehiculau tot mai mult în jurul așezământului monastic de la
Sâmbăta de Sus și totodată să îndrepte sufletele aflate în căuta-
rea mântuirii. Astfel și-a impus o rigoare în actul duhovnicesc
față de cei care cercetau mănăstirea, după cum aflăm din decla-
rația lui Grigore Gladcov, fost legionar ,făcută în temniță:
„Am cunoscut pe părintele Arsenie Boca la mănăstirea
Sâmbăta de Sus, Făgăraș, cu ocazia unei vizite pe care
am făcut-o la mănăstire ca pelerin în anul 1945, toam-
na. Manifestându-mi dorința de a mă spovedi, părinte-
le m-a refuzat.
Am revenit la mănăstire în anul 1946, pe vară, când am
vrut și am cerut ca să fiu primit în monahism, ca frate.
Cererea am adresat-o starețului, care era mitropolitul
Nicolae Bălan, dar părintele Arsenie s-a opus, aflând
că am fost închis ca legionar și nu am nici studiile co-
respunzătoare. Eu am absolvit patru clase primare și
trei clase de școală industrială de ucenici. Starețul Ni-
colae Bălan intenționa la acea vreme să primească la
mănăstire elemente cu cel puțin bacalaureat. Starețul
m-a refuzat, dar spunându-i că mă pricep la pescuit,
m-a acceptat cu obligația să studiez creșterea păstră-
vilor, deoarece societatea de vânătoare din fostul județ
Brașov, intenționa să facă crescătorii de păstrăvi, pen-
tru popularizarea râurilor din fostele județe Brașov și
Făgăraș, cerând permisiunea Preasfințitului Bălan să
facă o crescătorie chiar în mănăstire. Starețului conve-
nindu-i aceasta, a consimțit, iar pe mine m-a găsit bun
pentru această treabă.
La consimțirea starețului de a rămâne acolo, părintele

Arsenie Boca i-a spus ca să-mi ceară să aduc un act de
la stăpânire, prin care să le arăt că nu sunt urmărit de
nici un organ al statului și că sunt împăcat cu stăpâni-
rea, retușându-mi eventualele idei sau concepții, dacă
nutresc în mine gânduri, ca ura politică sau răzbunarea
împotriva aproapelui meu.
Cu ocazia acestei vizite ale mele, l-am auzit pe părintele
Arsenie spunând că dacă cineva vine aici cu alte gânduri
decât acelea de a găsi calea spre mântuirea sufletului se
poate aștepta ca să ajungă pe mâna autorităților: «Nimă-
nui nu știu să dau alte sfaturi decât cele duhovnicești. Și
așa sunt arătat că pe aici trec și se adăpostesc legionari,
țărani sau alții, care sunt certați cu stăpânirea, spunea
părintele mai departe. Am fost anchetat în această pri-
vință și am răspuns că, eu nu fac politică de nici un fel.
Ca slujitor al lui Hristos oricine vine și-mi cere să-i arăt
calea spre Hristos sunt obligat să-i arăt calea care duce
la mântuire». Auzind aceasta, am înțeles de ce se opunea
la primirea mea și de ce îmi cerea să-i aduc starețului
un certificat de la stăpânire. Obligat de această situație,
m-am prezentat la Ministerul de interne, unde am arătat
cine sunt și ce vreau și mi s-a eliberat un certificat. [...]
Am fost oprit la mănăstire ca frate în anul următor, după
ce am primit toate actele civile, care mi s-au cerut”62.
A doua arestare
În contextul arestărilor declanșate de către regim în rân-

durile celor cu antecedente politice legionare și penale, la ju-
mătatea anului 1948, părintele Arsenie este reținut și trimis în
arestul Siguranței din Făgăraş. Aici i s-au găsit urmele prezenţei
62
de către alţi întemniţaţi ai vremii. De pildă, Victor Roşca, ares-

tat în lotul elevilor de la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş, aflat
în arestul Siguranţei, relatează: „Mă răsuceam de la un capăt la
altul al priciului. La un moment dat mia căzut privirea pe câ-
teva cuvinte scrijelite în tencuiala peretelui: «Fiule, roagăte», şi
dedesubt semnat: «P(r) A(rs) Arsenie»”63.
Între 7 și 16 iunie 1948, la Făgăraş, părintele Arsenie a fost
anchetat asupra relației sale cu legionarii. În fapt, în primăvara
anului 1946 părintele Arsenie fusese vizitat mai întâi de Nico-
lae Petrașcu, apoi de alți legionari, ca să se mărturisească, apoi
să ceară sfatul duhovnicesc pentru viitorul lor. Mulți legionari
dezamăgiți de eșecul Mișcării considerau că singura soluție
pentru ei este să se refugieze într-o trăire spirituală intensă, unii
chiar în monahism.
Despre ipotetica apartenență ideologică a părintelui și re-
lația lui cu foști legionari aflați în căutarea vindecării sufletului
aflăm din declarația dată la Siguranță, la 10 iunie 1948:
„În trecut și în prezent n-am fost înscris în nicio forma-
țiune politică, n-am activat în nici un fel și nici n-am
cotizat ca simpatizant. Dovadă că n-am făcut parte nici
dintre simpatizanții legionari pot să spun că, deși amator
de cărți, n-am cumpărat și n-am citit nicio publicație le-
gionară. M-am consacrat exclusiv propovăduirii religiei.
Un preot stă de vorbă cu orice fel de oameni. Poziția mea
preoțească față de ei a fost următoarea: m-am silit din
toate puterile să-i depolitizez, înțelegând prin aceasta a-i
determina să arunce pistolul, răzbunarea, conspirația,
subversivitatea, jurământul, reacționarismul tacit sau
manifest de stăpânirea constituită. Cred că mulți m-au
înțeles și, lepădând pozițiile greșite, au revenit la crești-
nismul care nu se ceartă cu stăpânirea. Unii văd că m-au
63
Victor Roşca, Moara lui Kalusek-începutul represiunii comuniste, Bu-
cureşti, Editura Curtea veche, 2007, p. 37.
mințit și m-au adus în fața răspunderii. Așa de pildă,

știind că, în linie generală, stăpânirea a făcut o înțelegere
cu legionarii, am îngăduit chiar printre frații mănăstirii
doi inși: Grigorie Gladcov și Gheorghe Apostol. [...] Că
au fost legionari am știut, dar că Gh. Apostol e urmărit
politic, asta n-am știut. [...] În conștiință, nu mă simt
nici vinovat de atitudinea creștină ce le-am cerut, dacă
au venit să mi se spovedească, nici implicat în ședințele
ascunse ce le-or fi ținut, cu totul fără știrea mea”64.
Despre împăcarea cu stăpânirea lumească, apoi dedicării
totale rugăciunii a legionarilor veniți la Sâmbăta, părintele Ar-
senie vorbește din nou în declarația din 11 iunie 1948:
„E adevărat că la mănăstire mi-au mărturisit mulți le-
gionari și vederile lor politice. M-am străduit în spove-
daniile cerute a-i convinge să renunțe definitiv la me-
todele jafului, pistolului, jurămintelor, subversității și a
altor rele care-i fac să cadă și din creștinism și-i aduc
în conflict permanent și cu stăpânirea constituită. Am
condiționat mântuirea lor și de împăcarea, în conști-
ință, cu autoritatea. Oamenii sunt liberi a avea păreri
politice, convingeri politice, însă să nu dăuneze socie-
tății, în speță statului, neorânduieli cu păcatele legate
de pistol și orice fel de răzbunare. Acestea au fost în-
totdeauna sfaturile mele, pe care întotdeauna le-am dat
individual, iar nu în «ședințe».
Din câte îi cunosc, fără să le fi citit nicio carte, știu că
ei, în formarea unei doctrine, unei ideologii proprii, au
apelat și la creștinism. S-au dovedit creștini practicanți
ai rugăciunii și a celorlalte obligații bisericești. Decla-
rau creștinismul cea mai superioară concepție despre
lume și viață. Mărturiseau că n-o pot realiza în toată
64
splendoarea ei, această concepție, fiind în formație. La

formarea ideologiei legionare s-au orientat spre crești-
nism; nu l-au realizat, decât cei ce s-au lepădat de vio-
lență, pistol etc. Cred că dintre legionari să fi trecut pe
la mănăstire studenți aproximativ 100-200; profesori
10-15; țărani, firește neidentificați; 1000-1500 intelec-
tuali; funcționari, 500-600; muncitori, 400-500. Tutu-
ror, a căror număr nu l-am stabilit, când mi-au spus și
convingerea politică ce au avut-o, le-am dat, uniform,
sfaturile de mai sus, insistând că începutul și sfârșitul
greșelilor lor a fost pistolul, jurământul, violența și răz-
bunarea. Șovinismul nu e iubire de neam și frate. Con-
flictul cu oamenii e și cădere din creștinism”65.
Alături de acuzațiile de adăpostire a unor legionari căutați
de autoritățile statului, părintele Arsenie a mai fost interogat
pentru ridicarea unei „troițe” legionare, împreună cu legiona-
rul Gheorghe Apostol. Despre aceasta, părintele declara:
„Fântâna pe care o avem în grădina de pomi a mănăs-
tirii nu e o troiță, ci o îngrădire de fântână. Nouă ne
trebuia apă, deci încă o fântână. Acolo era una părăsită
și cu îngrăditură părăginită. Am reparat fântâna și, ca
îngrăditură am imaginat lemnăria, care se vede. Toată
compunerea lemnăriei am desenat-o subsemnatul, care
am și școala de arte decorative. Toate ornamentele, de
asemenea, îmi aparțin. Acoperișul de tablă a fost ciocă-
nit de mine personal. Gh. Apostol a fost chemat exclu-
siv pe încheieturile tâmplărești ale lemnului”66. Această
fântână abia fusese sfințită la marele praznic al Izvoru-
lui Tămăduirii din 7 mai 1948, de un sobor de preoți în
frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan67.
65
Inbidem, ff. 110-111.
66
Ibidem, f. 111v
67
„Telegraful român”, an 96, nr. 7-8, 16 mai 1948, p. 6.
Cu toate acestea, esența afirmațiilor făcute de părintele

Arsenie a fost înțeleasă total distorsionat de către organele de
represiune comuniste dispuse să interpreteze faptele numai în
cheie ideologică, după cum se arăta în referatul întocmit după
anchetă:
„Călugărul Arsenie Boca, preot și administrator al mă-
năstirii Brâncoveanu, din comuna Sâmbăta de Sus-Fă-
găraș a inițiat și a condus o formă religioasă mistică a
Mișcării Legionare, în care probabil, pentru a atrage cât
mai mulți adepți, combătea tendințele teroriste specifi-
ce mișcării în anii 1940-1941 și cerea tuturor celor ce
doreau a face parte din mișcare, să renunțe la revolver,
ură și terorism. Aceasta era o condiție pe care o punea
celor ce veneau și luau contact cu el. Același călugăr dă-
dea adăpost sub nume false unor legionari care veneau
și aveau adăpost la mănăstire. De acest fapt, se pare că,
are cunoștință și mitropolitul Bălan al Sibiului, care are
reședința și la mănăstirea Sâmbăta de Sus”68.
Astfel, părintele Arsenie primea stigmatul de „legionar”,
care îl va urmări toată viața în documentele create de organele
de represiune comuniste.
Ulterior, părintele a fost transferat în arestul Siguranţei din
Braşov. Aici a fost întâlnit de către elevul Victor Roşca, care
relatează în amintirile sale:
„Erau strânşi aici cei cu ancheta terminată sau cei ţinuţi
pentru o cercetare suplimentară. Printre ei am zărit o
figură normală, luminoasă, un călugăr. El stătea întins
cu picioarele dezvelite până la genunchi. Văzându-ne,
sa ridicat şi nea întrebat cu vocea blajină:
— Sunteţi elevi?
— Da!
68
— De unde?
— De la Liceul Radu Negru din Făgăraş.
Părintele Arsenie, pentru că acesta era călugărul, gă-
sindu-ne probabil prea firavi pentru «Moara lui Kalu-
sek»69, a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi în sus
şi a rostit ca pentru el, dar cu voce tare să auzim şi noi:
— Legiunea îngerilor din cer încă nui completă!
Preotul arhimandrit Arsenie Boca, Stareţul Mănăstirii
Brâncoveanu din Sâmbata de Sus fusese arestat cu o
lună sau doua înaintea noastră. Urma lui o întâlnisem
în pivniţa Siguranţei din Făgăraş, unde, pe un perete al
beciului, scrijelise câteva cuvinte de îmbărbătare. Aici,
la Braşov, drumul lui sa încrucişat din nou pentru scurt
timp cu drumul nostru.
Părintele Arsenie nu părea tulburat de condiţia lui de
deţinut. Obişnuit cu privaţiunile monahale afară, mor-
tificându-şi el însuşi trupul, regimul din beciul Sigu-
ranţei îl suporta ca o prelungire a vieţii sale de ascet.
Pentru că era seară, neam căutat fiecare câte o fâşie
pe podina de prici. Eu cu Ionică Mogoş şi Ioan Glă-
jar neam urcat la etaj, în preajma părintelui Arsenie.
Un imbold interior mă impingea cât mai aproape de
dânsul. După duşul rece al arestării, prezenţa părintelui
Arsenie alături de noi nu era numai un reper pe dru-
mul ce ne era hărăzit, ci şi o dovadă că suferinţa noas-
tră avea o semnificaţie profund creştină. După ce i-am
spus că la Fagăraş trecusem prin aceeaşi celulă în care
poposise şi el, printre alte teme pe care voiam să ni le
lămurească, l-am întrebat:
— Cum trebuie să ne rugăm?
Este vorba de Iosif Kaluşek, şeful Siguranţei comuniste din Braşov,

69
cunoscut mai ales pentru atrocităţile pe care le comitea în timpul anchete-

lor.
— Ducând război împotriva ispitei, aşa cum aţi făcut-o

afară împotriva celor fără de Dumnezeu. Acum, voi stă-
pâniţi o experienţă, folosiţi-o! Nea răspuns părintele”70.
Cu toate acestea, se pare, la intervenția mitropolitului Ni-
colae Bălan, părintele Arsenie a fost eliberat din beciurile Se-
curității. La 5 septembrie 1948, părintele Arsenie se afla în mă-
năstirea Sâmbăta, când rostea o predică în slujba săvârşită la
mănăstirea Brâncoveanu71.
Mutarea și constituirea unei obști

la Mănăstirea Prislop
În contextul procesului de revenire a greco-catolicilor la

Ortodoxie şi de desfiinţare a Bisericii Greco-catolice, părintele
Arsenie a primit ascultarea de a se muta la mănăstirea Prislop,
fostă mănăstire greco-catolică din Țara Hațegului, cu hramul
„Sf. Evanghelist Ioan” (8 mai) și „Înălțarea Sfintei Cruci” (14
septembrie). Principalul hram al Prislopului coincidea cu ziua
de prăznuire a Avvei Arsenie cel Mare din pustiul Egiptului.
La Prislop, părintele Arsenie a ajuns la 25 noiembrie 1948,
împreună cu mitropolitul Nicolae Bălan și preotul Traian Be-
lașcu, vicar mitropolitan, cu misiunea oficială de a-i readuce pe
greco-catolici la dreapta credință („pentru lămurirea poporului
revenit la Ortodoxie”). Potrivit documentelor de arhivă, părin-
tele Arsenie era „detașat” la Prislop72, nicidecum numit, într-un
loc în care nu exista un așezământ monastic bine constituit, ci
doar vechea biserică, refăcută grosier, și o clădire ridicată în
vremea administrației greco-catolice.
70
Victor Roşca, op. cit., pp. 59-60.
71
Apud Părintele Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, tipărită cu binecuvânta-
rea PS Daniil Stoenescu, Episcop-locțiitor de Vârșeț, Deva, [Editura Charis-
ma], 2006, pp. 7, 13.
72
AMrii Prislop, dosar Corespondență (1949-1952), f. 63.
La scurt timp după sosirea la Prislop, la 14 decembrie 1948,

părintele trimitea o scrisoare fraților monahi de la Sâmbăta, în
care spunea în spiritul înţelepciunii Avvei Arsenie din Patericul
egiptean (Avva Arsenie, 13):
„Pustietatea cea din afară a locului, costrângerea lui de
a mă aduna la chilie între scripturile Părinţilor, mă um-
ple de recunoștință către ocârmuirea cea de deasupra,
care m-a scăpat puţin de îngrămădeala şi jefuirea de la
Sâmbăta. Nu m-aș mai duce de-aci, nici printre oameni
n-aș mai ieși, dar nici pe ei nu i-aș lăsa să mă mai îngră-
mădească. Nu poți fi și cu Dumnezeu și cu oamenii. Fiți
mângâiați că de mult folos mă bucură Dumnezeu aici”73.
Însă, după adoptarea noului Statut de organizare și func-
ționare a Bisericii Ortodoxe Române, în februarie 1949, jude-
țul Hunedoara a trecut în componența canonică a Episcopiei
Aradului. Deoarece se produsese această modificare de ordin
jurisdicțioanal-bisericesc și pentru că părintele Arsenie Boca
fusese detașat la Prislop „cu scopul de a lucra pentru reveni-
rea uniților la Ortodoxie”, la 17 martie 1949, mitropolitul Vasile
Lăzărescu al Banatului solicita Episcopului Andrei Magieru al
Aradului să dea „aprobarea ca P. Cuv. Ieromonah Arsenie Boca
să stea în acel sfânt lăcaș [Prislop, n.n.] timp de 2-3 ani, timp
necesar pentru terminarea lucrării începute de P. Cuv. Sa «Că-
rarea Împărăției», înștiințându-l totodată despre apartenența
canonică a locului, pentru a ști pe care să pomenească la sluj-
be”74. Pe acest document, episcopul arădean punea următoarea
rezoluție: „Dăm cu plăcere asentimentul ca numitul ieromonah
să stea în măn. Prislop. Notăm că Arhidieceza din Sibiu încă nu
ne-a predat jud. Hunedoara, 26.III.1949”75.
73
74
AAA, dosar III-396-1948, f. 235.
75
Ibidem; AMrii Prislop, dosar Corespondenţă (1949-1952), f. 332.
După marele praznic al Sfintelor Paști și misiunea duhov-

nicească în rândul călugărițelor greco-catolice de la Obreja (19
mai-18 iunie 1949), la 13 iunie 1949 mitropolitul Nicolae Bălan
al Ardealului solicita episcopului Andrei Magieru ca părintele
Arsenie Boca să se întoarcă în Eparhia Sibiului76. Față de aceas-
ta, la 22 iunie, episcopul arădean trimitea o interogare către pă-
rintele Arsenie dacă dorește să rămână în mănăstirea Prislop77.
La 16 iulie 1949, episcopul Andrei Magieru al Aradului
face o vizită canonică la mănăstirea Prislop. Cu acest prilej,
chiriarhul arădean este întâmpinat de către părintele Arsenie
cu următoarele cuvinte: „Preasfinţite Stăpâne, vă primeşte, cu
dragoste, cea mai veche mănăstire din Ardeal, ctitoria lui Ni-
codim cel Sfinţit şi a Domniţei Zamfira. Noi vă primim cu dra-
gostea pe care o ştiţi, iar cât despre noi, ştim pe cine primim,
pe Acela căruia împreună-l slujim. Ştim şi dragostea cu care
ne-aţi primit Preasfinţia Voastră. Făgăduim, puţin câţi suntem,
să vă fim o minte şi o inimă de ajutor prin părţile acestea, mai
nou mărite, ale Eparhiei. Simplificăm cuvintele la dragostea
aceasta şi îndatoririle ei pastorale peste care vă rugăm, cu sme-
renie, a aduce binecuvântare arhierească şi a mijloci Har de la
Dumnezeu”78.
Cu acest prilej, Episcopul Andrei Magieru al Aradului îl
hirotesește pe părintele Arsenie în treapta de protosinghel, de-
oarece, spunea ierarhul: „Cunoscând noi, personal, starea în-
floritoare, atât sub raport spiritual, cât și gospodăresc, la care
P. Cuv. Ta ai adus Sf. Mănăstire Prislop din cuprinsul de azi
al Eparhiei Aradului, din toamna anului 1948, de când ai fost
așezat la conducerea ei și până azi și mai cunoscând și influența
binefăcătoare pe care acea mănăstire o exercită azi asupra vieții
76
AAA, dosar III-396-1948, f. 270; AMrii Prislop, dosar Coresponden-
ţă (1949-1952), ff. 320-321.
77
AAA, dosar III-396-1948, f. 270.
78
PS Daniil Stoenescu, Omul îmbrăcat în haină de in..., p. 206.
religios-morale din acea regiune a eparhiei noastre, dorind a-ți

da dovadă de prețuirea noastră”79.
Părintele Arsenie încearcă să întemeieze o obște de monahi,
astfel încât să pună început bun așezământului de la Prislop, în-
cepând cu doi licenţiaţi în Teologie, Stelian Manolache şi Leo-
nida Plămădeală. În acest sens, părintele Arsenie își exprima
bucuria într-o scrisoare către mitropolitul Nicolae Bălan, din
21 iulie 1949: „Mi-a ajutat Dumnezeu să găsesc doi licențiați
în Teologie din Cluj și București, cei mai buni, care se călugă-
resc la Prislop. Nădăjduim în reînvierea mănăstirii la prestigiul
ei de odinioară”80. Astfel, părintele arată că Prislopul începe să
primească aceeași funcție misionară, pe care deja o avea mănăs-
tirea Sâmbăta, aceea de far al Ortodoxiei, de readucere a uni-
ților la dreapta credință, pentru care mitropolitul se ruga de la
ajungerea pe tronul marelui Andrei Șaguna. Din aceste moti-
ve, părintele îi spunea mitropolitului: „M-am hotărât să rămân
definitiv în Eparhia Aradului, la Prislop. Deci, cu recunoștin-
ță pentru toată părinteasca purtare de grijă, vă rog totuși a-mi
trimite carte canonică de trecere din Arhiepiscopia Sibiului în
Episcopia Aradului”81.
Drept răspuns, la 8 august 1949, mitropolitul ardelean ac-
ceptă mutarea părintelui la Prislop, transmițându-i următoare-
le cuvinte: „Realizările frumoase ale P. C. Tale de la mănăstirea
Brâncoveanu le considerăm ca o recompensă adusă pentru jertfa
Arhiepiscopiei noastre, prin ajutorul care ți s-a dat pentru termi-
narea studiilor. Dumnezeu să-ți ajute atât la Prislop, cât și în alte
slujbe la care te vei învrednici să desfășori o activitate rodnică
și bogată, spre binele și prosperitatea sfintei noastre Biserici”82.
79
AAA, dosar III-293-1949, f. nenum; AMrii Prislop, dosar Corespon-
dență (1949-1952), f. 319.
80
AMA, dosar V-66-1949, f. nenum.
81
Ibidem.
82
AAA, dosar III-317-1949, f. 579; AMrii Prislop, dosar Coresponden-
ță (1949-1952), f. 311.
Așadar, pentru formarea obștii de călugări de la Prislop, de

praznicul Schimbării la Față, 6 august 1949, în capela episco-
pală de la Arad, absolventul de Teologie de la București, Stelian
Manolache este hirotonit ca ierodiacon, iar a doua zi ca pre-
ot-duhovnic pe seama mănăstirii Prislop. Tot pe 6 august, ca
ierodiacon este hirotonit teologul Leonida Plămădeală83.
La 14 septembrie 1949, de hramul mănăstirii Prislop, praz-
nicul Înălțării Sfintei Cruci, în biserica așezământului monahal,
sub protia Episcopului Andrei Magieru, erau tunși în mona-
hism sub aripa ocrotitoare a monahului Agaton Sandu Tudor
de la mănăstirea Crasna-Gorj și a părintelui Arsenie, teologii
Leonida Plămădeală și Stelian Manolache, aceștia primind nu-
mele de Antonie, respectiv Dometie84.
Prezența lui Antonie Plămădeală nu a fost însă de durată,
deoarece pe urmele sale se aflau autoritățile comuniste. La 20
ianuarie 1950, înștiințat de un frate al său, tânărul ierodiacon
Antonie Plămădeală se vede nevoit să părăsească Prislopul, în
absența părintelui Arsenie, plecat la Patriarhie, și fără acordul
episcopului arădean. În încercarea de a se ascunde, după un
scurt periplu în București, ajunge la mănăstirea condusă de na-
șul său de călugărie, părintele Agaton, cu binecuvântarea mi-
tropolitului Firmilian al Olteniei85.
Plecarea intempestivă a tânărului monah avea să ducă in-
evitabil la eșecul încercării părintelui Arsenie de a înjgheba o
obște de călugări la Prislop. Totuși, acest neajuns se va corija la
11 aprilie 1950 prin inițierea unei obști de monahii86.
Prima monahie de la Prislop a fost tânăra absolventă de Fi-
losofie și Teologie, Julieta Constantinescu, una dintre ucenicele
83
AAA, dosar III-317-1949, f. 99.
84
85
Mihai Plămădeală, Adrian Nicoale Petcu, Mitropolitul Antonie Plă-
mădeală. Detalii biografice, partea I (1948-1956), Sibiu, Editura Andreiana,
2011, pp. 59-67.
86
AAA, dosar III-317-1949, ff. 582-583.
părintelui Arsenie pe care o îndruma încă din vremea viețuirii

la mănăstirea Brâncoveanu. Viitoarea maică Zamfira va pune
bazele unei obști, care să rememoreze așezământ monahal din
perioada refacerii în sec. al XVI-lea de către Doamna Zamfira,
fiica lui Moise Vodă al Țării Românești. Această metamorfoză
de la Prislop se va concretiza la 5 august 1950, când tânăra Ju-
lieta Constantinescu va primi schima monahală cu numele de
Zamfira din mâinile duhovnicului Arsenie Boca87. Alături de
alte aspirante la viața monahală, în obștea de la Prislop, la 18
mai 1954, va intra inclusiv bunica maternă a părintelui Arsenie,
Pășcuța Popa88.
Tot în această perioadă, la Prislop se va vărui pe exterior
biserica, se va amenaja curtea mănăstirii cu aceași tematică
așa cum făcuse părintele Arsenie la Sâmbăta, se va construi
un arhondaric provizoriu, se va săpa o fântână și se va ridica
o clopotniță destinată a avea două clopote (unul de 125 kg și
al doilea de 47kg), cu bani strânși mai ales din donațiile venite
dinspre mănăstirea Brâncoveanu și credincioşi din diferite lo-
calități făgărășene89.
Activități misionare și raporturi duhovnicești
Alături de slujirea în mănăstire și în arta penelului, pe pă-

rintele Arsenie Boca îl găsim și ca misionar. În timpul Sfintelor
Sărbători ale Crăciunului din 1944, între 22 decembrie 1944
și 7 ianuarie 1945, părintele Arsenie era trimis de mitropoli-
tul Nicolae Bălan, la rugămintea protopopului de Geoagiu, să
slujească în parohia Cheile Cibului. Aici, până spre mijlocul
sec. al XIX-lea, fusese o veche sihăstrie ortodoxă, dispărută la
presiunea prezenței greco-catolice. În jurul anului 1924, comu-
87
Ibidem, ff. 574-575.
88
89
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, ff. 12, 181-182.
nitatea greco-catolică de aici trecuse la confesiunea ortodoxă.

Mai apoi, în timpul sau imediat după eliberarea de sub ocupația
horthystă, parohienii „cheieni” trecuseră din nou la greco-ca-
tolici, încât comunitatea ortodoxă fusese văduvită de biserică.
Trimiterea părintelui Arsenie probabil se înscria în gândul mi-
tropolitului ardelean de a reînvia vechea așezare monahală sau
de a întări comunitatea ortodoxă cu un așa trecut istoric în spa-
te. În urma misiunii duhovnicești, părintele Arsenie înaintează
un raport mitropolitului Nicolae Bălan, în care descrie situația
spirituală din această parohie:
„Credincioșii de la Cheile Cibului sunt profund amă-
râți că li s-a răpit biserica, în împrejurările știute, iar
acum mai nou nu au nici preot statornic.
[...] Se văd roadele uniației. Poporul nu mai e la înălți-
mea sufletească a strămoșilor din veacul al XVIII-lea,
la tăria mucenicilor pentru credință, încât pe el nu se
poate pune o nădejde sigură, la eventualitatea unei pre-
siuni potrivnice. Poporul nu-și poate birui vrajba în
care se macină, găsindu-se într-un cerc vicios, fiindcă:
1. În general, nu se predică poporului și așa poporul
nu-și cunoaște mărturisirea de credință și datoriile că-
tre suflet. 2. Nu se lucrează pocăința în popor. La taina
mărturisirii și la Sfânta Împărtășanie nu mai vin decât
bătrânii și bolnavii, silindu-i frica de moarte. Iar de pe
urma negrijei de suflet, i-a cuprins indiferentismul reli-
gios, iar în latura trupească, hoția, beția și boalele vene-
rice, într-un procent mare. 3. Turma conduce păstorul.
Dăinuind două biserici în vrajbă, poporul, în neprice-
perea și în păcatele sale, aci se dă de vânzare pentru
cine știe ce blid de linte sau cum zic cheenii, «pentru
banii lui Iuda»-, aci la cea mai «tactică» îndreptare a
păstorului, se smintesc «scoțând învățătura ca o ciufa-
lă» [=insultă] și fug la uniți. Acolo li se vorbește mieros
și li se făgăduiesc de toate. Așa încep pogorămintele,

care aduc toată slăbirea și stricăciunea, care apoi se înj-
gheabă în «obiceiuri», pe care preotul nostru sau le res-
pectă sau se face de vrajbă cu poporul și atunci îl ame-
nință cu trecerea la uniți. Așa se întâmplă că trecerile la
uniație, nici astăzi, ca și la început, nu sunt treceri din
convingere, ci din diferite sminteli. [...] Uniții iscodesc
orice nemulțumire, ca sectarii, și-i cumpără pe nimic:
prozeliți să fie, ca pe urmă să-i facă fiii Gheenei de două
ori mai mult ca pe ei înșiși, mai pătimași arătându-i în
duhul necurat al învrăjbirii și a toată despărțirea”90.
O altă misiune duhovnicească a părintelui Arsenie a fost în
perioada 19 mai-17 iunie 1949 în rândul călugărițelor greco-ca-
tolice din Ardeal, la solicitarea patriarhului Justinian Marina.
Locurile în care părintele Arsenie a activat sunt cinci: comu-
nitățile de maici (surori) greco-catolice, care aparțineau „Con-
gregației Surorilor Maicii Domnului”, un ordin greco-catolic de
caritate, la Obreja-Alba, Cluj, Jucul de Jos-Cluj și Aiud-Turda,
iar ultima la Beiuș într-o fostă comunitate asumpționistă cu
preocupări educaționale, aflată în disoluție, deoarece călugări-
țele străine, franceze, cu excepția fostei superioare, plecaseră.
Aceste centre ale ordinului greco-catolic, în care fuseseră con-
centrate personalul caritativ, mai rămăseseră după desființarea
celorlalte de către autoritățile comuniste.
Alături de părintele Arsenie Boca, în această misiune au mai
fost maicile Teodosia Gologan, Nicodema Vasilache, Ștefanida
Tarcău, Hrisantia Tufăreanu și sora Elena Băleanu, toate de la
mănăstirea Bistrița-Vâlcea, în frunte cu arhimandritul Gher-
mano Dineață, starețul mănăstirii Cozia91. Dincolo de legătura
duhovnicească dintre Părintele Arsenie și maicile de la Bistrița,
90
91
Episcop Ambrozie Meleacă, în „Studii Teologice”, seria a III-a, anul I,
nr. 2, aprilie-iunie 2005, pp. 12-13.
alegerea acestei echipe misionare nu era întâmplătoare. Maica

Teodosia Gologan, alături de sora ei, Olga Gologan (cunoscuta
„Mama Olga”), conducea Societatea caritabilă „Acoperămân-
tul Maicii Domnului”, organizație cu același scop al surorilor
greco-catolice, caritabil și educativ și tot sub patronajul Maicii
Domnului92.
În raportul întocmit în urma misiunii și înaintat patriarhu-
lui Justinian, Părintele Arsenie face o descriere a așezămintelor
pe care le-a vizitat, în fond ceea ce mai rămăsese din ordinul
surorilor greco-catolice, în total acestea fiind în număr de 314.
De asemenea, nu ezită să remarce faptul că sunt permanent
supravegheate de către autorități, prin Miliție, practic acestea
viețuind în regim de lagăr. Pentru istoria ordinului, Obreja re-
prezenta sediul iniţial al fostului institut caritabil de la Blaj, de
unde călugăriţele fuseseră mutate cu forţa de către autorităţile
comuniste.
Surorile de la Obreja, care pentru istoria ordinului repre-
zenta sediul inițial, proveneau de la fostul institut caritabil de la
Blaj, mutate cu forța de către autoritățile de ordine. Surorile de
la Cluj, potrivit părintelui Arsenie, încă mai lucrau în „Direcția
clinicilor”, fiind salarizate de către stat. La puțin timp acestea
vor fi mutate la Jucul de Jos, locul în care se afla filiala cea mai
mare a ordinului din zona Ardealului de nord. În dreptul aces-
tui loc, părintele Arsenie adaugă faptul că se slujește în ritul
greco-catolic, rolul liturgic fiind îndeplinit de către un preot în
vârstă.
În al doilea capitol al raportului, numit „dialogul convinge-
rilor”, părintele Arsenie modalitatea prin care Biserica Ortodo-
xă îi putea aduce pe credincioșii de confesiune greco-catolică la
Ortodoxie. Interesant este dialogul purtat de către duhovnicul
92
Câteva detalii a se vedea la http://ziarullumina.ro/maicile-go-
logan-sau-monahismul-trait-la-absolut-117159.html (consultat la
23.05.2017).
ardelean cu surorile care nu vroiau să abdice în nici un fel de

la ascultarea față de pontiful de la Roma, argumentele pe care
părintele Arsenie le utilizează și replicile lipsite de esență teolo-
gică pe care surorile le dau. Discursul monahului de la Prislop
este unul împăciuitor, al dialogului confesional, prin care arată
că momentul din toamna anului 1948, în fapt, reprezintă o re-
parație pentru cele întâmplate la 1700, când factorul politic a
rupt sufletul românesc din Ardeal, din „motive pur politice” și
prin „mijloace silnice”. Părintele arată că Ortodoxia este crești-
nismul inițial și că „dogma” papalității este o inovație în Bise-
rică. Chiar dacă surorile găsesc replici din cartea episcopului
catolic Emil Bougaud93, părintele Arsenie susține că este nevoie
de întoarcerea la dogma Bisericii din primele opt veacuri, astăzi
mărturisită doar în Ortodoxie, că ruperea comunității creștine
se datorează cardinalului roman Humbert, care a aruncat bles-
temul pe Sfânta Masă din catedrala constantinopolitană, și că
„dogma” papalității este „o doctrină impusă de iezuiți și apro-
bată de Sinodul din Vatican de la 1870”-deci „nu este un adevăr
revelat, necesar la mântuire, ci numai o învățătură și aceasta
greșită” sau că „papalitatea nu e o dogmă de mântuire, ci un
principiu de administrație”.
Alte elemente forte din discursul Părintelui Arsenie sunt
legate de modul în care poporul din Ardeal și Banat a perceput
cele patru puncte dogmatice și liturgice de la 1700. El spune
că, la 1700, poporul a cerut ca „legea să stea pe loc”, altfel spus
cultul să fie la fel. Față de afirmația surorilor că ritualul este
„o formă exterioară, neesențială”, Arsenie Boca se vede nevoit
să întrebe tranșant: „Sfânta Împărtășanie, esența Liturghiei, vi
se pare o formă exterioară?” La răspunsul surorilor pigmentat
cu argumente emoționale, părintele Arsenie înțelege că surorile
93
Ar putea fi Le Christianisme et les temps présents (Paris, Poussielgue
frères, 1874-1884), în cinci volume. Opera lui Bougaud a fost mult cultiva-
tă în prima jumătate al secolului al XX-lea în Biserica Greco-catolică din
România.
greco-catolice nu sunt dispuse la dialog confesional cu rezulta-

te pozitive, în consecință considerând că trebuie să-și încheie
misiunea, după ce, aici, la Obreja, pe 27 mai 1949, părintele Ar-
senie ţinuse o predică cu o temă sugestivă: „Orbul din naştere
şi sufletele oarbe”94.
Discursul părintelui Arsenie este unul elaborat, construit
pe argumente teologice provenite din Sfânta Scriptură și din
Tradiția Bisericii, prin care remarcă erorile dogmatice, liturgice
și chiar administrative ale Bisericii Romano-catolice ca purtă-
toare a cezaro-papismului. Tot el nu ezită să utilizeze argumen-
te de ordin patriotic, atunci când aude că surorile își duseseră o
soră de viețuire pe ultimul drum cu o slujbă săvârșită în limbile
latină și maghiară de către un preot romano-catolic maghiar.
În al treilea capitol al raportului, Părintele Arsenie aduce în
atenția întâistătătorului român o serie de propuneri. El cere o
pastorație ortodoxă mai activă în terenul confesional acum lip-
sit de autoritatea bisericească greco-catolică. Susține ca surorile
greco-catolice să rămână pe loc, dacă înțeleg să viețuiască în
confesiunea lor, astfel încât poporul să vadă cum cer asistența
religioasă de la preoți străini de sufletul și neamul românesc.
Apreciază că, în urma momentului din 1948, preoții greco-ca-
tolici se împart în trei categorii: reveniți sinceri, reveniți nesin-
ceri și nereveniți, cei din ultimele două categorii considerând
că regimul politic nu va rezista și că, astfel, situația religioasă se
va inversa. Arsenie Boca arată cum tocmai acești clerici aspiră
la ocuparea unor posturi episcopale din Ardeal, pentru ca de
pe această poziție, la schimbarea regimului politic, să treacă cu
întregul popor la catolicism. De altfel, în vremea aceea, clericii
reveniți cereau insistent conducerii de partid și de stat că tre-
buie să fie reprezentați în Biserica Ortodoxă Română, pentru
că numai așa se sudează „unificarea bisericească” din Ardeal
și Banat. La sesiunea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro-
94
Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, pp. 92-96.
mâne din iunie 1949, cu sprijinul lui Vasile Luca, responsabi-

lul pe probleme religioase din PMR, prin ministrul Cultelor,
Stanciu Stoian, s-au exercitat presiuni la adresa episcopatului
ortodox ardelean și a Patriarhului Justinian pentru vacantarea
și ocuparea unor posturi de episcopi la Cluj și Oradea. Refuzul
categoric al Patriarhului Justinian față de V. Luca practic a în-
cheiat pentru o bună perioadă de timp satisfacerea doleanțelor
ascunse manifestate de către acești clerici reveniți.
Din aceste motive, Părintele Arsenie considera că, pentru
cei reveniți și nereveniți trebuie să se organizeze niște „cursuri
temeinice” de Dogmatică, Liturgică cu practică și Drept biseri-
cesc, pe care să le încheie cu „examen, calificație și jurământ”.
Părintele Arsenie le numește chiar „cursuri de descatolicizare”,
pentru că el sugerează revenirea nu prin forță, ci prin dialog
confesional cu argumente teologice („deci nu izolați, ci poftiți
la cursuri, ca să nu semene a forță”).
Raportul Părintelui Arsenie Boca reflectă modul prin care
Biserica Ortodoxă înțelegea să-i readucă pe greco-catolici la
Ortodoxie, adică prin puterea cuvântului, prin dialog teolo-
gic, cu argumente, prin consecvență și în timp. De asemenea,
Arsenie Boca sugerează Patriarhului Justinian ca Biserica să le
câștige pe surorile greco-catolice, nu prin forță sau prin mu-
tare/deportare, ci prin atragerea treptată în sânul comunității
ortodoxe95.
Remarcăm faptul că propunerile Părintelui Arsenie nu au
fost impropriate de către factorul politic, care inevitabil a aflat
de ele. Autoritățile comuniste au preferat să treacă la gesturi
95
AMrii Prislop, dosar Corespondență (1949-1952), ff. 322-331. Aces-
te materiale de arhivă au fost publicate de Adrian Nicolae Petcu, Florin
Dobrei, Misiunea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca în mijlocul că-
lugărițelor greco-catolice din ținutul Clujului (mai-iunie 1949), în vol. „Slu-
jire-mărturisire-pătimire în Biserica lui Hristos”, coord. Florin Dobrei,
Editura Reîntregirea și Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2017, pp.
198-214.
de forță. În noaptea de 9 spre 10 septembrie 1949 surorile gre-

co-catolice au fost transportate în camioane la mănăstirea orto-
doxă din care proveneau maicile pe care le vizitaseră cu câteva
luni înainte, la Bistrița vâlceană. Intenția autorităților comunis-
te a fost de a le rupe de focarele de rezistență greco-catolice din
Ardeal și a le timora în speranța că vor ceda în plan confesio-
nal. Mai apoi, unele dintre acestea aveau să ajungă în pușcăriile
comuniste, tot așa cum s-a întâmplat în cazul episcopilor gre-
co-catolici.
Tot în timpul misiunii în rândul călugăriţelor greco-cato-
lice, părintele Arsenie îl cercetează pe Episcopul Nicolae Po-
povici la Oradea. Aici, în catedrala episcopală, părintele ţine
predici în zilele de 5 şi 6 iunie 1949, ultima la praznicul Rusali-
ilor („Cunoaştere de Dumnezeu” şi „Unde mai sunt limbile de
foc?”)96.
La 3 noiembrie 1949, Arsenie Boca este delegat de către mi-
tropolitul Nicolae Bălan să cerceteze pentru cinci zile ansam-
blul parohial de la Tușnad-Băi97, care urma să devină un schit
de monahi. Tușnad-Băi, localitate balneară, devenise loc de
odihnă pentru muncitorii trimiși de Confederația Generală a
Muncii. Biserica ortodoxă de aici fusese începută în anul 1939,
dar lăsată în paragină după Diktatul de la Viena. Acum se afla
sub amenințarea de a fi demolată de către autoritățile locale,
pentru ca pe locul ei să se construiască o arenă sportivă. Părin-
tele Arsenie merge la Tușnad-Băi, unde constată situația în care
se afla ansamblul parohial: biserica netencuită în interior/exte-
rior, fără pardoseală, mobilier, iconostas și pictură, fără ușa de
la intrare, geamuri sparte, curtea fără incintă, turnul-clopotniță
cu două clopote etc. De asemenea, arăta cum locuința parohi-
ală fusese uzurpată și chiar reparată pentru uzul Comitetului
Provizoriu local.
96
Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, pp. 97-100.
97
AMrii Prislop, dosar Corespondență (1949-1952), f. 313.
În urma celor constatate, la 15 noiembrie 1949, părintele

propunea preluarea casei parohiale, cu despăgubirile necesare,
în vederea amenajării locuinței pentru slujitor și a unei capele,
până la definitivarea bisericii. Tot el mai spunea: „regiunea e
frumoasă, dar neliniștită de felurimea convingerilor oameni-
lor; ar fi o mănăstire fără liniște. Ura față de români și Biserica
neamului e așa de mare, încât s-au găsit localnici să și-o expri-
me, profanând insistent biserica. Acesta este motivul, care m-ar
determina să stau acolo, stavilă la atâta ocnă”98.
Tot în timpul misiunii din zona Harghitei, părintele Arse-
nie a cercetat comunitatea parohială de la Bixadul Oltului, unde
a şi stat între 8 şi 12 noiembrie 1949. De altfel, în zilele acestea,
părintele Arsenie a slujit şi a predicat99. Părintele era legat de
această comunitate, în a cărei biserică, cu hramul „Sf. Dumi-
tru”, în anul de practică după absolvirea Şcolii de „Belle Arte”
(1938), pictase la cupola absidei altarului.
Rolul de părinte duhovnicesc s-a evidențiat și în relația de
corespondență pe care a purtat-o cu ieromonahul Cleopa Ilie
de la mănăstirea Slatina. Într-o scrisoare din 6 iulie 1950, părin-
tele Cleopa îi scria părintelui Arsenie următoarele:
„Cu cea întru Hristos frățească dragoste și cu ajutorul
Prea Curatei Sale Maici vă scriu aceste puține rânduri,
care aș dori să vă găsească în momentul cel mai fericit
al mântuirii și al cugetării spre cele cerești.
Părintele meu, de multă vreme, vestea P. Cuv. Voas-
tre mi-a umplut sufletul de bucurie auzind că sunteți
un izvor curat din care se adapă oile lui Hristos cele
98
AMA, dosar III-748-1949, f. nenum. Ulterior, biserica a fost termi-
nată și casa parohială recuperată pentru comunitatea parohială din Băile
Tușnad, după ce se înființase un schit prin decizie a Sfântului Sinod, dar
refuzată de autoritățile comuniste (Ibidem).
99
Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, pp. 186-196; Apud PS Daniil Sto-
enescu, Omul îmbrăcat în haină de in..., pp. 203-205.
însetate de apa vieții. Mult am dorit și eu însetatul a

mă adăpa din acest izvor al cuvintelor pline de înțe-
lepciune ale P. Cuv. Voastre, dar pentru lenea mea am
rămas încurcat cu grija vieții în spinii păcatelor mele,
care m-au tot încurcat și mă încurcă de a mă duce după
hrana cea cuviincioasă și sfatul cel spre zidire al P. Cuv.
Voastre. Iar fiindcă pentru păcatele și lenevirea mea nu
am putut în timpul trecut a vă vedea și a primi sfatul
P. Cuv. Voastre de care am trebuință ca un frate mai
mic și prost și care pentru lenevirea mea îmi pierd vre-
mea cea mai scumpă decât poate cele de sub soare în
răspândire și moleșeală, m-am gândit să vă scriu mai
devreme, dar gândul că poate mă voi învrednici să vă
văd m-a făcut să tac cu scrisoarea, dar acum văzând că
iarăși altele mă împiedică a vă vedea măcar prin scris
am dorit a vorbi. Părintele meu, mai întâi țin să vă mul-
țumesc din tot sufletul că totdeauna ați fost binevoitor
și cu părintească dragoste față de smerita noastră obște
și ne-ați trimis de acolo, pe unii din ucenicii P. Cuv.
Voastre, care i-ați născut prin cuvânt, hrănindu-i până
la o vreme, până ce ați socotit că pot să se hrănească
singuri și apoi i-ați îndreptat să vină aici la noi în mai-
danul nevoințelor vieții de obște, precum sunt fratele
Nicolae Naghi, fratele Vasile Țârulescu și părintele Se-
rapion Blaga, ucenici de ai P. Cuv. Voastre, care i-ați
născut în predicile de la Sâmbăta, când erați acolo. Ei
totdeauna cu mare dragoste și evlavie pomenesc nume-
le P. Cuv. Voastre la sfintele rugăciuni și chiar în timpul
vorbirii. Sunt oameni sinceri și merg cu dumnezeiesc
dor în calea poruncilor Lui, desfătându-se întru ele ca
întru toată bogăția, eu însă sunt sărac și neiscusit și nu
am cu ce să-i folosesc întru cele spre zidire, căci nu am
iscusința cea din lucrare care să-i folosească tăcând, dar
dragostea lor și râvna trece peste toate și nu ia în sea-
mă neputințele mele, pentru că pământul bun rodește

uneori și fără de lucrare. Mare bucurie ați face atât mie
păcătosul, cât și părinților și fraților conviețuitori ca să
ne cercetați cu prezența P. Cuv. Voastre și vă rugăm cu
toții în numele Domnului nostru Iisus Hristos și al Prea
Curatei Sale Maici dacă aveți putință să ne cercetați că
mare mângâiere ați aduce cu aceasta sufletelor noastre.
Mila Domnului nostru Iisus Hristos și a Prea Curatei
Sale Maici să vă ajute să veniți pe la noi și să ne folosiți
pe noi cei săraci și neiscusiți. Până atunci am dori să
ne bucurați măcar cu o epistolă spre a noastră zidire și
lămurire, dar pe cât dorim a ne scrie, mai mult dorim a
ne vedea de a vă rândui Domnul, o zi ca aceea și de este
voia Lui așa pentru noi ar fi neuitată. Mila Domnului să
vă plătească dragostea și sârguința, care ați depus și la
scrierea Filocaliei, împreună cu Părintele Prof. Dr. Du-
mitru Stăniloae, că ați dat la lumină acest tezaur mistic
și ascetic al Sf. Părinți de unde se adapă cei doritori de
a merge spre urcușul desăvârșirii. Cred că bunătatea și
mila Domnului nu vă va lăsa nerăsplătiți pentru aceas-
tă osteneală pentru care v-ați sârguit a pune nutreț ales
duhovnicesc la ieslea oilor lui Hristos.
La încheiere, dorim din tot sufletul a ne cerceta pe noi
păcătoșii, iar dacă pentru aceasta nu suntem vrednici,
măcar a ne mângâia prin scrisoare.
Al P. Cuv. Voastre mai mic și neiscusit frate în Hristos
Domnul, care mă plec sărutându-vă mâinile, stareț, Ar-
himandrit Cleopa și soborul”100.
Scrisoarea este dactilografiată de Vasile Țârulescu, „fost în-
chinător la sfintele mănăstiri Sâmbăta și Prislop”, care olograf
adaugă rugămintea către părintele Arsenie de a vizita mănăs-
tirea Slatina, deoarece duhovnicul Cleopa „are multă evlavie la
100
cuvioșia voastră și mult s-ar bucura”. Faptul că scrisoarea se află

în dosarul de urmărire informativă al părintelui Arsenie deno-
tă faptul că aceasta nu a ajuns în mâinile duhovnicului de la
Prislop, probabil în intenția Securității de a întrerupe legăturile
dintre cei doi ieromonahi.
Cu toate acestea, la 29 octombrie 1950, părintele Cleopa îi
scria din nou părintelui Arsenie:
„Bine este cuvântat Dumnezeul milelor și a îndurări-
lor care și pe noi păcătoșii și smeriții, întru acesta ne-
mernicie și vale a plângerii, cu iconomia Harului Său
ne face părtași patimilor și mângâierilor, după măsura
dragostei și a credinței cu care nădăjduim întru judecă-
țile dreptății Lui.
Părintele meu, mai întâi, cu smerite metanii, vă rog să
mă iertați pe mine păcătosul că din cauza lenevirii mele
și al nepăsării am lăsat să treacă un timp îndelungat de
când nu am scris, arătând prin aceasta și oarecare lipsă
de dragoste, căci orice motiv a fost nu putea trece peste
fericita dragoste, căci aceasta nu știe osteneală pentru
bunătăți și nu caută ale sale întru toate. Știu că de voi
vrea pot pune orice pricină, dar știu că pricina este o
voire a păcatului și înainte mergătoare a lui este. Cred
că de aceea și fericitul David cântă în Psalmii lui ca să
nu pricinuim pricinuiri între păcate, de aceea una din-
tre aceste pricini nebinecuvântate au fost că, după ce
am scris o scrisoare către P. Cuv. Voastră și nemaipri-
mind răspuns am crezut că prin neiscusința celor înși-
rate acolo, pe hârtie, v-am făcut cine știe ce sminteală,
căci niciodată nu am avut buna chibzuință în cuvânt și
scris; cauza este reaua mea așezare sufletească și întune-
carea puterii de discernământ a părții celei socotitoare
sufletului meu celui robit și încurcat de patimile cele
din voință și din simțire. Dar, P. Cuv. Voastră, care din
mila Prea Înduratului Dumnezeu, aveți oglinda înțe-

legerii, cu duhovniceasca lucrare curățită, puteți să nu
vă smintiți de mine întunecatul și păcătosul, dacă veți
privi la mine și cuvintele mele, ca la cel ce stau jos cu
cuvântul și cu lucrarea, în rânduiala pruncilor, dar nu
ajungându-i pe aceștia cu nerăutatea, căci știu că acesta
ni se cere de la Mântuitorul nostru ca să fim prunci cu
nerăutatea, iar nu cu înțelegerea.
Altă pricină, ca și cea de mai sus, a fost că nădăjduiam
ca între timp să ne întâlnim, pentru că numai atunci
v-ași fi putut cere multe lămuriri de care am nevoie atât
pentru neiscusința mea, cât și pentru cum aș putea să
mai rămân a fi poreclit stareț și a mă mai bizui a con-
duce sufletește și pe alții, cele ce am nevoie de a fi încă
multă vreme subconducător iscusit, căci știu că necu-
vios lucru este a paște leul pe oi și pe cel nelămurit prin
lucrare sufletele cele ce se sârguiesc spre cer.
Și acum, ceea ce m-a făcut a tresări puțin din nepur-
tare de grijă spre cele de folosul sufletului meu și a-mi
aduce aminte de duhovniceasca dragoste și iscusința
a Prea Cuvioșiei voastre, îndrăznind iarăși a vă scrie,
a fost sosirea în smerita noastră obște a unui frate, pe
care P. Cuv. Voastră, arătându-vă dragostea, l-ați trimis
la noi prin luna mai, iar el a ajuns aici abia acum în
luna octombrie, din motive, după cât se vede, binecu-
vântate. Acest frate pe lângă bucuria că a sosit la noi,
ne-a adus și iconița cu Bunul și Marele Păstor și Mân-
tuitorul sufletelor noastre. Pe verso poartă semnătura
P. Cuv. Voastre și a iubitului frate în Hristos și uceni-
cul P. Cuv. Voastre, Cuv. Sa, iscusitul Părintele Dometie
(Cucuzel). Lângă iconiță și o scrisoare a P. Cuv. Voas-
tre, care văzând și auzind că este scrisă chiar de P. Cuv.
Voastră m-am bucurat foarte mult, căci până atunci nu
am avut fericirea să vă citesc vreo scrisoare, iar citind-o

am văzut acolo smerită înțelepciune și duhovniceasca
dragoste strâns legate și formând lanțul de aur al drep-
tei socoteli, care m-a legat mai mult de dragostea P.
Cuv. Voastre, prin aceea că era scris că doriți o zi, de la
Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să ne
vedem față către față, la care și eu am zis: să fie mila Lui
și rugăciunile Prea Curatei Sale Maici și să aducă la în-
deplinire, când va fi voia Lui, spre a noastră mângâiere.
Iconița și scrisoarea le păstrez cu multă evlavie și de
câte ori îmi aduc aminte de P. Cuv. Voastră le citesc și
mă mângâi cu ele. Mila Domnului nostru Iisus Hristos
și ajutorul Prea Curatei Sale Maici să ne ajute să ne în-
tâlnim și în acest veac trecător, spre mângâiere și lămu-
rire și în cel viitor spre veșnică fericire.
Dacă dorința v-ar face să mai știți cele de pe la noi vă
spunem că, până în prezent, cu mila Domnului și cu
rugăciunile P. Cuv. Voastre stăm în cele spre zidire și
în cele din afară de ale Martei spre vremelnica folosire.
Timpul a fost, din mila Domnului, prielnic spre toate
cele cuvenite lui. Eu m-am întors din concediu medical
de 30 zile, care l-am petrecut o carte la via noastră de la
Cotnari și o parte la Sihăstria, între vechii frați și uce-
nici, nu ai mei, ci ai lui Hristos.
Ucenicii Prea Cuvioașiei Voastre, din acestă obște, mo-
nahul Serapion, fratele Vasile Țârulescu, fratele Nicolae
Naghi și ultimul frate, Temelie, care ne-a adus scrisoa-
rea și iconița, acum de curând, toți se află bine cu rugă-
ciunile P. Cuv. Voastre. Atât ei și eu cu soborul vă do-
rim a vă vedea, când va rândui Dumnezeu, în mijlocul
nostru, spre a ne folosi și a ne bucura și a ne mângâia de
vederea cea împreună, de va fi mila Domnului de care

nu suntem vrednici.
Încă vă rugăm, cu frățească dragoste și smerite închi-
năciuni, dacă vă mai vine vreun suflet care dorește viață
monahicească de obște cu rânduiala ce s-a pus la noi,
să-l îndemnați către această mică turmă adunată în nu-
mele Domnului. Încă ne rugăm, dacă aveți bunăvoință
și vreme, a ne mângâia măcar prin câteva rânduri, dacă
nu puteți cu venirea de față la noi.
Spuneți smerite închinăciuni iubitului frate, în Dom-
nul, Dometie, pândarul viei lui Hristos.
Spre încheiere vă rugăm să primiți din partea noastră și
a întregului sobor smerite închinăciuni și duhovniceas-
că dorire în Domnul”101.
Din a doua scrisoare, trimisă de părintele Cleopa, reiese
eșecul întâlnirii preconizate, pentru care, din smerenie, mona-
hul moldav își cerea iertare. Însă, această problemă se explică
prin faptul că scrisorile erau interceptate de Securitate. Totuși,
prin părintele Dometie Manolache care ajunsese la Slatina, Ar-
senie Boca putuse să transmită un mesaj starețului Cleopa în
intenția ca într-un viitor să se viziteze reciproc. Însă, acțiunea
Securității s-a dovedit eficientă, deoarece cei doi nu s-au mai
văzut. Era clar că autoritățile statului nu permiteau întâlnirea
dintre cei doi duhovnici.
O altă prietenie duhovnicească cultivată de părintele Arse-
nie a fost cu maica Teodosia de la mănăstirea Vladimirești, cu-
noscuta poetă și traducătoare Zorica Lațcu. Aceasta l-a cunos-
cut pe părintele Arsenie încă din 1944, pe când se afla la Sibiu,
refugiată cu Muzeul Limbii Române de la Cluj, unde lucra. În-
drumată de duhovnicul ei de la Biserica „din Groapă”, din Sibiu,
101
tânăra Zorica Lațcu a cunoscut profunda apropiere de Dumne-

zeu prin desele pelerinaje pe care le făcea la Sâmbăta. De altfel,
părintele Arsenie a fost cel care a îndrumat-o pe calea viețuirii
monahicești, mai ales după ce făcuse cunoștință cu maica Vero-
nica, prezentă în primăvara anului 1945 la Sâmbăta. Există o
frumoasă corespondență între părintele Arsenie și Zorica Lațcu,
din perioada 8 iunie 1944-27 octombrie 1948, prin care se vă-
deşte profunzimea gândirii și trăirii creștine a viitoarei maici
Teodosia sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Arsenie102.
De aceea, înainte de Paștele anului 1948, Zorica Lațcu s-a închi-
noviat la mănăstirea Vladimirești, pentru ca la 8 octombrie 1950
să primească îngeresul chip de monahie103. Această experiență o
mărturisea părintelui Arsenie într-o scrisoare olografă trimisă
la 30 decembrie 1950, dar interceptată de Securitate:
„Preacuvioase Părinte, nu voi încerca să tâlcuiesc
această lungă tăcere. Atâta doar: legătura duhovniceas-
că și filială, pe care am înnodat-o cu legături multiple,
nu s-a rupt. Și nădăjduiam mereu că simțiți această le-
gătură tot atât de vie. Eu am simțit-o toată vremea și în
ciuda tuturor.
Dumnezeu și Preacurata Sa Maică m-au învrednicit de bu-
curii fără de seamăn. Mai întăi, rugăciunea... Liturghia zilnică,
de la care, după slabele mele puteri, nu lipsesc niciodată. Apoi,
dragostea Măicuței-primire și dăruire. Contact cu adevărat înge-
resc, pe culmile vieții sufletești, cât de sus pot să mă ridice bietele,
schiloadele mele aripi-dragostea aceasta îmi umple viața sufle-
tească de zâmbet și de soare, dar și de lacrimi. Dar noua și marea
bucurie, mereu nouă și mereu mare-este Sfântul dar al călugări-
102
Biblioteca Mănăstirii Brâncoveanu, inv. 2600, ff. nenum.
103
Adrian Nicolae Petcu, Monahia Teodosia-Zorica Lațcu de la mănăs-
tirea Vladimirești, în „Ziarul Lumina”, 20 martie 2012 (http://ziarullumina.
ro/monahia-teodosia-zorica-latcu-de-la-manastirea-vladimiresti-71191.
html, consultat la 30.06.2018).
ei. Îmi dau seama de răspunderea pe care mi-am asumat-o, dar

bucuria întrece cu mult teama. Dar și călugăria a fost, se zice,
foarte impresionantă. Eu nu știu mare lucru despre ea; poate au
fost alții care v-au descris-o, din afară. Eu atâta știu: că a întrecut
orice închipuire a mea. Dragostea cu care mă ținea Măicuța sub
mantie, nu se poate tâlcui...Și de câte ori mă îmbrac cu podoabele
mele călugărești, de atâtea ori mi se pare că le primesc din mâna
Mântuitorului, prin mijlocirea nașului meu. Da, sunt o mireasă
prea fericită a Mirelui Ceresc... Și acum, mai mult ca oricând,
doresc să mă duc la Acela, în ale Cărui Sfinte mâini am depus fă-
găduințele. M-aș duce, în clipa asta, oricând... În așteptarea acelei
clipe, când Mirele-mi va face semn, încerc să fac bine pe cât pot.
Fac școală cu surorile, câteodată fac lecții cu Măicuța noastră.
Și nu știu cum trece vremea... câteodată mi-e rău la inimă, tare.
De Crăciun, am făcut o mică, dar foarte reușită serbare.
Libretul a fost autentic și orginal... Iată, pe scurt, bilanțul aces-
tui an, în ce mă privește. Firește, ispitele nu lipsesc, dar m-am
obișnuit cu ele. Știu cum am să le apuc; dar în cazul cel mai rău,
le biruiesc cu lacrimile... Mă dor mult unele incompetențe ale
mele, imposibilitatea mea de a fi mai nepăsătoare, dar știți bine,
Părinte, că sensibilitatea mi-a fost totdeauna o cruce, dar și un
izvor de multe și mari bucurii.
Duc o luptă de fiecare clipă împotriva mecanizării, a ru-
tinei. De altfel, dificultatea aceasta e mare, mai ales când sunt
obosită. Nu prea pot urmări întodeauna cuvintele sfintelor sluj-
be. Și atât e de greu, când nici nu auzi bine! Dar totodeauna, în
asemenea clipe, îmi vine în ajutor fantezia, putința de a vedea
aievea persoanele preasfinte. Și de la contemplarea acestor ima-
gini, trec apoi la interiorizare.
Poate adesea plâng de dor, de nerăbdarea de a vedea pe
Domnul meu și apoi îmi e frică de iad. Vedeți...când eram în
lume, nu mă gândeam la iad. Acum, mă gândesc mult.
Din punct de vedere sufletesc sunt cu adevărat o pustnică,
Părinte. Cei cu care m-aș putea înțelege, sunt ocupați tare. De
aceea, m-am zăvorât și mi-e greu să mai și vorbesc despre mine

și stările mele...
Am simțit și știu și pozitiv câte au trecut și peste Preacuvio-
șia voastră, Părinte. Am cerut și cer mereu de la Domnul nostru
răbdare, pentru Prea Cuv. V. și pentru mine.
Rugați-vă, ca un Părinte mai mare, pentru toată obștea, ca
să n-o supărăm pe Stăpâna noastră cea din cer. Rugați-vă și
pentru mine, păcătoasa, că mult am greșit la Cer, încât nici de
cin nu sunt vrednică... și să nu mă uitați și să nu mă ștergeți din
dragostea părintească”104.
O relație frumoasă a avut părintele Arsenie cu părintele
Damian Stogu de la mănăstirea Antim, din Bucureşti. În peri-
oada viețuirii la Prislop, când se deplasa la București, părintele
Arsenie era primit de părintele Damian la mănăstirea ierarhu-
lui Antim de la poalele Dealului Patriarhiei105.
A treia arestare
După mutarea de la Sâmbăta, în foarte scurt timp, mulți-

mile impresionante de credincioși luau calea mănăstirii Prislop,
pentru a-l cerceta pe Duhovnicul Ardealului. În acest context,
organele nou-înființatei Securități comuniste arătau într-un ra-
port din 14 noiembrie 1949 că:
„Numitul Boca Arsenie este unul și același care se află
la mănăstirea Prislop, din Silvașul superior, despre care
am raportat de repetate ori, arătându-se activitatea sus-
numitului despre care se spune că este făcător de mi-
nuni, cu care ocazie răpește prețiosul timp al oamenilor
muncii, pentru a se duce la el cu câte o durere sufleteas-
că sau trupească de a fi vindecați. Astfel, prin naivitatea
104
105
Ibidem, f. 36.
lor de țărani muncitori care sunt încă și azi pătrunși

de acest spirit mistic se lasă influențați de acest călugăr
escroc, care duce o intensă propagandă asupra religiei,
după cum am arătat mai sus, în rândurile oamenilor
reduși din punct de vedere ideologic și științific. Pro-
punerea noastră a fost făcută în raportul anterior din 5
noiembrie 1949, de a fi mutat de la mănăstirea Prislop
la altă mănăstire unde nu este cunoscut de populație,
ca în felul acesta să fie remediate toate aceste acte ce dă-
unează regimului nostru de democrație în drum spre
socialism”106.
Accentuarea de către Securitate a acestei zise activități dă-
unătoare regimului democrat-popular a părintelui Arsenie nu
era întâmplătoare. Ne aflăm într-o perioadă în care partidul
comunist, printr-o abilă și violentă campanie dusă în rândul
societății românești, după cea a scoaterii icoanelor din școli
(toamna anului 1948), trecuse la combaterea „misticismului
bolnăvicios” și a minunilor, care se propagau tot mai mult une-
ori ca formă de opoziție la adresa regimului comunist.
Prin urmare, Securitatea avea în vedere diluarea acestui fe-
nomen mistic, care angrena numeroşi cetăţeni, şi al cărui nu-
cleu era considerat preotul de la Prislop, care făcea „minuni”.
Ca soluție, organele centrale de partid au sesizat Securității
situația de la mănăstirea Prislop. Comitetul Central al PMR,
Secția Administrativ-Politică, adresa pe data de 29 mai 1950 o
interpelare colonelului Gavril Birtaș, unul din șefii importanți
ai Securității, semnalând acestuia că:
„După informații, cetățenii comunei Șugag [județul
Alba] au început să meargă la o mănăstire Prislop în
partea Orăștiei, unde este un preot călugăr care, spun
oamenii, ar fi vindecat pe o femeie ce a suferit 2-3 ani
106
Ibidem, f. 8.
și nu au putut-o vindeca nici un doctor de boala ce su-

ferea, decât acest călugăr. […] Oamenii spun că a fost
arestat de partid, că comuniștii sunt contra credinței și
alte lucruri ce dăunează foarte mult. Cred că ar fi ca-
zul de luare de măsuri de combaterea acestor minuni și
vindecători de boli”107.
Alături de acuzațiile legate de zisele minuni, nici împuter-
nicitul de culte nu ezita să remarce în rapoartele sale numărul
mare de pelerini care cercetau Prislopul, cum s-a întâmplat la
hramul din 14 septembrie 1950:
„Pelerinii veneau cu trenurile încă din 13 septembrie
din județele: Făgăraș, Brașov, Sibiu, Alba, ba chiar din
București și Ploiești. Numărul pelerinilor a fost între
2000-3000 de persoane. N-au venit organizați în proce-
siune, ci numai în grupuri. Satele din jur au participat
în număr mare. Au servit un sobor de 7 preoți, având
în fruntea lor pe starețul mănăstirii, Arsenie Boca. La
Liturghie a vorbit, respectiv a citit, predica starețul, pe
care o anexez în copie. S-au împărtășit peste 100 per-
soane. La sfârșitul Liturghiei au făcut maslu, la care au
asistat foarte mulți credincioși. [...] Pelerinii îl căutau
în tot locul pe stareț ca să schimbe o vorbă, să-l poate
atinge, să-i sărute mâinile și reverenda. Influența aces-
tuia asupra pelerinilor este de neînchipuit. Faima lui a
ajuns în toată țara. Cu această ocazie au venit pelerini
de naționalitate maghiară. Zilnic primește scrisori ne-
numărate din diverse regiuni ale țării în care îi solicită
diverse rugăciuni. [...] Din ordinul Miliției din Hațeg,
la mănăstire s-a introdus o condică a pelerinilor, în
care sunt trecuți toți vizitatorii. [...] De remarcat este
faptul că nu este zi în care această mănăstire să nu fie
107
Idem, fond Penal, dosar 13928, f. 43.
cercetată și pr. Arsenie să nu fie căutat de pelerini din

toate regiunile țării. Azi mănăstirea Prislopului este cea
mai căutată și cercetată din Ardeal și Banat și aceasta
se datorează numai faptului că la această mănăstire este
stareț Arsenie de la Sâmbăta, a cărui faimă de sfânt în-
cepe să fie peste tot cunoscută”108.
La ordinul lui Birtaș, la 2 iunie 1950, locotenentul Chiri-
cu D. de la Securitatea București întocmea un referat, în care
erau enumerate toate informațiile „compromiţătoare” strânse
până atunci de organele represive împotriva părintelui Arse-
nie. Se reitera ideea că „a făcut parte din Mișcarea Legiona-
ră” pe când era la Sâmbăta, că la Prislop este un „om sfânt și
ar face minuni”, constatându-se „afluența populației din ce în
ce mai mare”, care mergea la mănăstire și faptul că părintele
duce „o propagandă mistică religioasă, în sensul că ar dispune
de puteri supraomenești”. În urma acestei stări de lucruri, la
Prislop „s-a creat o atmosferă asemănătoare cu aceea a lui Pe-
trache Lupu, însă într-o măsură mai mică”. În final, ofițerul de
Securitate propunea „încadrarea de urgență în U.M. pe timp
de doi ani a arhimandritului Boca Arsenie, stareț al mănăstirii
Prislop-Hunedoara. A se comunica CC al PMR că s-au luat mă-
surile necesare ca activitatea sus-numitului să înceteze”. Astfel,
o semnalare a Partidului și un ordin de decizie administrativă
venit de la „centru” au „rezolvat” problema organelor regionale
de Securitate. În cele din urmă, prin Decizia MAI nr. 150 din 14
octombrie 1950, părintele Arsenie era condamnat la o detenție
administrativă de 12 luni în Unitate de Muncă109.
Arestarea părintelui Arsenie s-a produs în noaptea de 15-
16 ianuarie 1951, ora 5 dimineața, de către „un grup de 10 oa-
meni, din partea autorității”. Potrivit ieromonahului Dometie
Manolache, martor al acestui eveniment, aflăm că „nu s-a pre-
108
Idem, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, ff. 12-13.
109
Idem, fond Penal, dosar 13928, f. 123.
zentat nici un ordin. Procedeul a fost brutal. Au intrat în chiliile

surorilor vorbind foarte necuviincios, toate acestea fără nici o
motivare”110.
După zece zile, obștea de la Prislop va înainta un memoriu
către Episcopul Andrei prin care îl ruga să ceară Patriarhului
Justinian Marina să intervină la autoritățile statului, motivând
„caracterul pur religios al activității părintelui Arsenie, înca-
drată în întregime în spiritul actual al Bisericii. Cunoașteti, se
arăta în continuare, înflorirea pe care a luat-o mănăstirea noas-
tră sub conducerea sfinției sale. Cunoașteți caracterul ortodox,
pe care îl imprimă, pe nesimțite, în rândul foștilor uniți”111.
La 16 ianuarie 1951, părintele Arsenie a fost înaintat cen-
trului de triere al Unităților de Muncă, din comuna Tudor Vla-
dimirescu, regiunea București. Din păcate, informațiile despre
perioada detenției părintelui Arsenie la Canal sunt extrem de
puține. Părintele a fost obligat să presteze muncă forțată la colo-
niile de muncă de la Cernavodă și Saligny. În această perioadă,
a fost anchetat în legătură cu presupusele sale relații cu episco-
pul Nicolae Popovici, după trimiterea acestuia în recluziune la
mănăstirea Cheia (octombrie 1950). În declarația sa, dată la 9
iunie 1951, părintele Arsenie a susținut că pe episcopul Nico-
lae Popovici îl cunoștea din vremea când acesta îi era profesor
la Sibiu, reîntâlnindu-l apoi în timpul misiunii de readucere a
greco-catolicilor din zona Beiușului la Ortodoxie, în anul 1949.
Despre eventuale relații cu episcopul exilat la Cheia sau predici-
le acestuia cu conținut anticomunist părintele nu a spus nimic.
Arestarea părintelui Arsenie a provocat o mare îngrijora-
re atât în sânul obștii de la Prislop, cât și al credincioșilor care
cercetau această mănăstire. Din aceste motive, încă din ziua de
18 ianuarie 1951, maica Zamfira intra în audiență la Patriarhul
Justinian, pentru a-i cere sprijinul în eliberarea părintelui Arse-
110
AAA, dosar III-213-1948, f. 396.
111
Ibidem, f. 394; ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 101.
nie, după cum aflăm din însemnările, se pare, ale unui funcțio-
nar din aparatul de stat/bisericesc:
„În ziua de 18 ianuarie a.c. am fost chemat la Patriarhie,
unde în cabinetul pr. N. Cazacu112 am întâlnit-o pe mai-
ca stareță Zamfira de la Prislop-Hunedoara. Ea, în baza
îndrumărilor primite de la IPS Patriarh, mi-a relatat ca-
zul arestării lui Arsenie, urmând ca eu să fac demersuri
la M. Cultelor și la Președintele Consiliului de Miniștri,
pentru a i se lămuri situația lui Arsenie, fiindcă, felul în
care a fost el arestat, era socotit de patriarh, provocator.
[...] Securitatea avusese planul să-l ridice noaptea fără
să ia seama credincioșii de prin satele vecine. S-a în-
tâmplat însă ca vehiculele de transport ale Securității să
se defecteze și la venire și la plecare, așa încât Arsenie
a fost văzut de locuitorii comunei Silvaș și de alții, cum
era transportat într-o căruță de către oamenii securită-
ții în dimineața zilei de 17 ianuarie curent113.
Faptul că, vehiculele Securității s-au defectat, a fost in-
terpretat ca un semn miraculos, ca un fel de minune ce
s-a făcut pentru sfântul Arsenie. Toată populația dim-
prejur, luând cunoștință de lucrul acesta, a început a-l
slăvi și mai mult pe Arsenie și și-a manifestat indigna-
rea pentru arestarea lui.
[...] După trecerea a vreo 10 zile, maica Zamfira a venit
din nou la București să vadă ce s-a făcut pentru Arse-
nie. Am vorbit cu ea tot la Patriarhie și mi-a spus că în
regiunea Hațegului și a Hunedoarei s-a creat o stare de
agitație foarte mare printre credincioși, prin arestarea
lui Arsenie.
112
Acesta era secretarul personal al Patriarhului Justinian.
113
Aici cronicarul greșește relatarea evenimentului la o diferență de o zi.
[...] Maica Zamfira a mai spus că celelalte maici de la

mănăstire sunt hotărâte să plece la Patriarhie și să nu
se întoarcă la mănăstire, până nu-l vor vedea liber pe
Arsenie.
Prin 14-16 februarie a.c., s-a prezentat la Patriarhie o
delegație de vreo 10-12 credincioși țărani din părțile
Prislopului și ale Făgărașului. Am fost chemat să stau
de vorbă cu ei și am stăruit să plece înapoi, căci dacă
Arsenie nu este vinovat, va fi eliberat, iar dacă este vi-
novat, atunci prin acțiunea lor îi vor face mai rău lui
și nici lor nu le va fi tocmai bine. Le-am promis că mă
voi interesa și că voi raporta Patriarhului despre cele ce
se vor fi stabilit. Ei s-au lăsat foarte greu înduplecați să
plece și au promis că vor reveni, dacă nu va fi eliberat.
I-am sfătuit să-și vadă de treabă, adăugând că cercetă-
rile desigur, după o lună, sunt pe sfârșite și va fi eliberat.
Prin 25-26 februarie am vorbit cu preotul Anton Ru-
deanu din comuna Cinciș-Hunedoara, nu departe
de Prislop. [...] Acesta mi-a confirmat cele relatate de
maica Zamfira, cu privire la arestarea lui Arsenie și cu
privire la starea de spirit a populației din împrejurimi,
adăugând următoarele: Puținii uniți care n-au trecut
încă la Ortodoxie îi batjocoresc pe ortodocși pe tema
arestării lui Arsenie și-i instigă împotriva regimului,
spunându-le că ceea ce le-au făcut comuniștii uniților
nu e nimic pe lângă ceea ce le vor face ortodocșilor și
că au început acum lupta împotriva Bisericii Ortodo-
xe, prin arestarea lui Arsenie. Ortodocșii, pe de altă
parte, sunt din ce în ce mai înfierbântați și mai agitați,
dând tâlcuire defectării vehiculelor securității, cu oca-
zia arestării lui Arsenie, în sensul că acesta ar constitui
un semn vădit de nevinovăție a lui Arsenie. Starea de
spirit este așa de agitată, încât sunt hotărâți să vină cu
sutele la București să intervină pentru Arsenie. Nu nu-

mai cei din regiunea respectivă sunt agitați, ci și alții
de prin părțile Făgărașului și Brașovului, care au luat
aceeași hotărâre de a pleca în grupuri mari la București,
la Patriarhie, ca să-l ceară pe Arsenie înapoi. [...] În 12
martie a.c., am fost chemat din nou la Patriarhie ca să
vorbesc cu maica Zamfira în aceeași chestiune, însă nu
m-am dus”114.
La 11 martie, obștea mănăstirii Prislop în frunte cu duhov-
nicul Dometie Manolache înaintau un memoriu către patriar-
hul Justinian, în care scriau:
„De două luni de zile așteptăm ajutorul mai-marilor
noștri. Astăzi am primit de la părintele Arsenie o carte
poștală în care ...115 mare durere și într-o mare nedume-
rire. Suntem tineri cu toții. Ne-am adunat aici, în cti-
toria Sfântului Nicodim ca să reaprindem Ortodoxia.
Eram trei teologi conștienți de creștinismul și misiunea
noastră. Pe maicile și surorile mănăstirii le creștem cu
același creștinism luminat și izbutisem să facem să se
simtă fața Ortodoxiei între uniți. Voiam, încetul cu în-
cetul, să închegăm un stil de viață călugărească. [...] Am
rămas ca niște copii începători în această viață, de care
nu se mai interesează nimeni, decât Dumnezeu care ne
mustră prin viața mucenicilor sfinți din sinaxarul fiecă-
rei zile, care pătimesc toți împreună cu părintele lor și
poporul care vine mereu sfidând nedeptatea cu credin-
ța și dragostea creștină. Așteptăm de la IPS Voastră mă-
suri părintești. Dacă nu ni le puteți da, suntem hotărâte
să urmăm pe ucenicii sfinților din sinaxar: ne ducem
unde este duhovnicul. [...] Nădăjduim însă, Înaltpreas-
114
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 3/1978, ff. 173-175.
115
Indescifrabil.
fințite că ne veți ajuta ca părinte și că vreți să vă rămână

numele legat de reaprinderea Ortodoxiei în aste locuri
și de ocrotirea directă a primei mănăstiri de maici din
Ardeal, expusă măsurilor arbitrare ale autorităților lo-
cale, față de care avem totuși cea mai reală atitudine,
atitudinea Sfântului Apostol Pavel că «orice stăpânire e
de la Dumnezeu» și pe linia lui, a părintelui Arsenie că,
«față de creștinism, stăpânirea de acum e mai bună ca
oricare alta»116.
Pe acest memoriu, patriarhul Justinian a scris următoarea
rezoluție:
„În original dlui ministru Teohar Georgescu, cu rugă-
mintea de a găsi o soluție pentru liniștirea spiritelor, nu
numai în sânul mănăstirii, ci și în rândul credincioșilor
din Transilvania, unde Arsenie are mii de adepți. Ar-
senie este la Canal-Cernavodă. Dacă va fi lăsat arestat,
noi putem să confirmăm anticipat că miile de credin-
cioși-adepți ai lui Arsenie vor porni spre Cernavodă”117.
Intervenţia Patriarhului nu a avut efecte la Ministerul Afa-
cerilor Interne, încât părintele a a rămas la Canal pentru peri-
oada prevăzută în decizia administrativă.
În lipsa părintelui Arsenie, conducerea mănăstirii Prislop
este dată de Episcopul Andrei ieromonahului Dometie Mano-
lache, cu titlul „provizoriu”118. Aproape lunar, maica Zamfira
merge să-l viziteze pe părintele Arsenie la Canal, în coloniile
de la Cernavodă sau Saligny, unde primește îndrumări pen-
tru bunul mers al mănăstirii. De pildă, în mai 1951, soborul
mănăstirii în frunte cu maica Zamfira și duhovnicul Dometie
Manolache decid ca ultimii frați din așezământ să se transfere
116
117
Ibidem, f. 17.
118
AAA, dosar III-213-1948, f. 400.
sau aprobă primirea a trei surori, toate cu binecuvântarea chi-

riarhului119.
În același context, probabil în încercarea de a-l proteja și
poate chiar de a obține eliberarea părintelui Arsenie, la 5 iunie
1951, episcopul Andrei Magieru decide mutarea tuturor călugă-
rilor și fraților de la Prislop, în frunte cu Arsenie Boca și Dome-
tie Manolache, la mănăstirea Hodoș-Bodrog, de lângă Arad120,
măsură pe care autoritățile statului o propuseseră121, dar nu se
aplicase probabil la refuzul reprezentanților Bisericii. Ipoteza
se confirmă ulterior, după întoarcerea părintelui Arsenie de la
Canal, prin neaplicarea deciziei episcopului Andrei. Totuși, la
1 octombrie 1951, în urma cererii soborului de la Prislop, prin
decizia episcopului Andrei Magieru, locțiitor de stareț ajunge
maica Zamfira Constantinescu122.
Tot acum, mama părintelui Arsenie se îmbolnăvește. Din
acest motiv, maica Zamfira merge la Hălmagiu in fiecare lună, la
mama părintelui. Însă, la 6 decembrie 1951, aceasta trece la cele
veșnice, la a cărei înmormântare maica Zamfira participă123.
119
Idem, dosar III-317-1949, ff. 77-78, 81.
120
Idem, dosar V-138-1947, ff. 1291-1292; AMHB, dosar de corespon-
dență pe anul 1951, f. nenum.
121
ANIC, fond Ministerul Cultelor-Direcția Studii, dosar 23/1952, ff.
42, 45.
122
AAA, dosar III-317-1949, ff. 75-76.
123
Acum se lansează și zisa minune a părintelui Arsenie cu telepor-
tarea de la Canal la înmormântarea mamei sale. În această privință aflăm
din nota informatorului „Tâmplaru Ion” întocmită la 4 iunie 1984, în urma
discuției cu părintele Arsenie și în contextul inaugurării Canalului către
Nicolae Ceaușescu: „Printre altele mi-a povestit că a fost arestat de organele
de stat, pentru o perioadă de un an și trimis la lucrările canalului Dună-
re-Marea Neagră. [...] Mi-a povestit că în acest timp, cât se afla la Canal, a
decedat mama sa și se zvonise că el ar fi evadat de la Canal, motiv pentru
care organele de stat l-au căutat să se convingă dacă este adevărat sau nu. În
realitate, el nu evadase și se afla la Canal. A arătat că a presimțit că s-a în-
tâmplat ceva acasă, dar nu a știut, până nu s-a comunicat oficial” (ACNSAS,
fond Informativ, dosar 2710, f. 12).
În această perioadă, organele de represiune comuniste de-

vin tot mai atente față de activitatea religioasă desfășurată de
către obștea de la Prislop. Informatorii furnizează tot mai multe
note informative și împuternicitul de culte raional, împreună
cu șeful postului de Miliție din localitate, face vizite mai dese la
Prislop. Funcționarul de la culte nu ezită să remarce fluxul de
credincioși care vin să se roage în Prislop și cum maica Zamfira
se plânge că maicile sunt „ca niște oi rătăcite”, deoarece le lip-
sește păstorul124. Pentru că în februarie 1952 maica Zamfira îl
acuza de cinism în raport cu situația părintelui Arsenie, atunci
împuternicitul propunea în referatul său către centrala Ministe-
rului Cultelor „schimbarea ei sau chiar desființarea mănăstirii”,
prin trimiterea unei persoane bine instruite care să se prezinte
ca „refugiat politic” cu rugămintea primirii unui adăpost. Oda-
tă oferit sprijinul, autoritățile statului urmau să acționeze în
consecință125. O astfel de persoană s-a prezentat la Prislop, în
aprilie 1952, însă părintele Arsenie, abia revenit de la Canal, și
maica Zamfira l-au denunțat la Securitatea din Hațeg. Față de
acest eșec, în iulie 1952, Biroul de Securitate Hațeg cerea mu-
tarea celor doi monahi de la Prislop, solicitare aprobată o lună
mai târziu de Ministerul Cultelor, prin ord. 1643/1952126, care
însă nu s-a mai pus în aplicare. Altfel spus, autoritatea eparhială
refuzase să-i mute pe cei doi viețuitori de la Prislop.
La 20 martie 1952, părintele Arsenie a fost eliberat din Cen-
trul de Triere București, iar a doua zi s-a întors în mănăstirea
Prislop127. A fost recunoscut de către Ministerul Cultelor abia în
februarie 1953, deși Episcopul Andrei Magieru îl reîncadrase în
postul de duhovnic al mănăstirii Prislop, imediat după revenire128.
124
Idem, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 174.
125
126
Ibidem, ff. 190, 282-282v.
127
AMrii Prislop, dosar Corespondență (1949-1952), f. 97; ACNSAS,
fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, f. 121.
128
AAA, dosar III-213-1948, ff. 180-183, 173.
Adunarea talanților
Întors acasă, la mănăstirea Prislop, la 3 aprilie 1952 părinte-

le Arsenie Boca avea să-i scrie episcopului său:
„De Bunavestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns,
acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit și tot atâta de se-
nin. Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună
cu obștea, V-o împărtășim așa cum e: cu recunoștință
și smerită metanie, pentru că, faceți parte, în toate pri-
vințele, din motivele ei. Am aflat că, după Paști veniți
la noi. Vă așteptăm, așa cum vechii creștini își așteptau
Părinții. Dar, pe lângă motivul străvechiu mai e și unul
local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în condu-
cerea obștei de aici, ceea ce-mi va asigura și mie răgazul
preocupării și de ceilalți talanți ce-i am, cu care încă
n-am lucrat nimic pentru Iisus”129.
Bucuria revenirii în Prislop era împărtășită și de credincio-
șii care cercetau Prislopul, după cum o credinciosă din Sibiu
scria părintelui Arsenie la 2 aprilie 1952: „Iertați-mi îndrăznea-
la, dar nu pot rămâne indiferentă față de vestea cea mare pe
care astăzi, abia am auzit-o! Mă asociez miilor de suflete, care
v-au așteptat mult, mult de tot și îmi exprim bucuria nețărmu-
rită pentru venirea Sfinției Voastre la Prislop. În încheiere rog
pe bunul Dumnezeu să îmi facă parte cât mai curând să vizitez
și eu Prislopul, iar Sfinției Voastre să vă dea ani mulți cu să-
nătate și zile pașnice, să fiți ca odinioară la Sâmbăta, mereu în
mijlocul nostru”130.
Pentru a preîntâmpina o altă arestare a părintelui Arsenie,
dar și la presiunea autorităților statului (Miliția și împuternici-
tul teritorial al Ministerului Cultelor), care reproșau permanent
129
Ibidem, f. 173.
130
pentru afluxul de pelerini la Prislop, stareța mănăstirii, maica

Zamfira Constantinescu, a impus un regim restrictiv de vizita-
re a așezământului. Doar rudele viețuitoarelor din mănăstire și
alți câțiva apropiați ai obștii puteau cerceta mănăstirea Prislop,
pentru o perioadă de timp mai lungă de 48 ore, așa cum preve-
dea regulamentul vieții monahale. Astfel, maica stareța spunea
vizitatorilor că, după o preoție de mai bine de un deceniu, pă-
rintele Arsenie s-a hotărât să adopte îndemnul divin primit de
patronul său spiritual, Avva Arsenie cel mare din pustiul Egip-
tului, în vremea viețuirii în palatul imperial din Constantino-
pol: „Fugi de oameni și te vei mântui”131.
Însă, pentru că nu avea un control informativ asupra obștii
de la Prislop, neputând penetra spațiul mănăstirii Prislop cu
informatori, Securitatea a trecut la o vastă operațiune de urmă-
rire prin informatori recrutați de pe raza localității Silvașul de
Sus sau trimiși să viziteze așezământul. De pildă, informatorul
„Mironescu” vizita Prislopul în iulie 1955, în urma căreia avem
următoarea relatare:
„Am ajuns la mănăstirea Prislop în ziua de luni 18 iulie
a.c., spre seară. După ce am ocolit niște câini, care se
jucau și nu m-au observat, am intrat în curtea mănăs-
tirii pe o poartă laterală și m-am îndreptat spre camera
unde sunt găzduiți oaspeții. O măicuță m-a întâmpinat
și mi-a cerut imediat buletinul de identitate. Se mira
într-una pe unde am pătruns în ograda mănăstirii.
Abia mai târziu mi-am explicat această mirare a ei, de-
oarece poarta mănăstirii maicile o țineau în permanen-
ță închisă și ca să intri pe poartă trebuia să bați cu o
piatră într-un tampon de oțel de la CFR, atârnat acolo.
Altfel, nu poți intra în mănăstire, decât sărind gardul,
Ibidem, vol. 2, f. 184. Se pare că a existat inclusiv un ordin venit din-

131
spre Episcopia Aradului, pentru a nu se mai primi pelerini mulți la Prislop

(Ibidem, f. 134).
ori atunci te simt câinii ciobănești mari de care e plină

curtea mănăstirii și cu greu scapi nemușcat de ei. Ori
eu pătrunsesem pe o portiță laterală, pe care o măicuță
o uitase deschisă, fapt pentru care a fost imediat mus-
trată și trimisă să încuie portița. În felul acesta am făcut
cunoștință cu întreg sistemul de izolare față de străini
și vizitatori cu care s-a îngrădit mănăstirea, poarta de
la intrare fiind încuiată în permanență. [...] Pe fiecare
vizitator îl ia în primire de la intrare personal măicu-
ța stareță. După cum am aflat ulterior, acolo la poartă
stareța îi supune unui interogatoriu foarte amănunțit și
neprimitor asupra scopurilor pentru care vin la mănăs-
tire. Pe cei mai mulți nu-i primește, ci-i trimite înapoi
la casele sau la bisericile lor. Celor pe care îi primește
le ia buletinul de identitate și-l ține la ea tot timpul cât
stau în mănăstire, adică maxim 24 ore, căci mai mult
nu ține pe nimeni, decât cu rare excepții. Pe vizitatorii
care încearcă să intre în mănăstire prin alt loc decât pe
poarta principală îi ia în primire cei opt câini ciobă-
nești ai mănăstirii, de care foarte greu scapă nemușcați.
Când am ajuns acolo, stareța nu era la mănăstire. Încă
nu se înapoiase de la Hațeg și am văzut că măicuța care
m-a primit era foarte neliniștită că s-a trezit cu mine în
cuprinsul mănăstirii. Stareța a sosit pe înserat. După ce a
descărcat căruța a și venit la mine și m-a interogat amă-
nunțit asupra scopului vizitei. Convinsă de scopul serios,
pentru care am venit, a acceptat să rămân aici două zile.
[...] Spre deosebire de alte mănăstiri, unde vizitatorii ca
mine sunt culcați în camere separate, în paturi cu așter-
nuturi comode, aici mi-a făcut patul pe niște scânduri
așezate pe un zid de piatră compact înalt de o jumătate de
metru, peste care a așternut o saltea foarte subțire din foi
de porumb. Așa-i amenajată camera de oaspeți. Pentru
acoperit mi-a dat un covoraș subțire. În felul acesta toa-

tă noaptea simți frigul din zidul de piatră cum te trage.
Cred că și acesta e unul din mijloacele folosite de maica
stareță ca să sature vizitatorii de a mai vizita mănăstirea.
[...] Am constatat că în jurul părintelui Arsenie Boca,
preotul mănăstirii, este o adevărată conspirație a tăcerii
la întreg personalul mănăstirii, ceea ce deduc că este re-
zultatul unui ordin expres al stareței Zamfira Constan-
tinescu. Am încercat să aflu de la câteva măicuțe cu care
am ajuns să vorbesc unde-i părintele Arsenie, dar nici
una nu mi-a dat decât același răspuns: nu știu! Ele nici
nu prea vorbesc bucuros cu vizitatorii: evită să-i întâl-
nească, nu răspund decât foarte scurt la întrebări și-și
văd de drum sau de lucru. [...] Dimineața am încercat să
ies afară și să fac o plimbare prin cuprinsul mănăstirii,
dar vreo patru dulăi mari stăteau în jurul casei, încât nu
am putut să o părăsesc deloc cu toate încercările făcute.
Lătrau și se aruncau la mine. Atunci am înțeles de ce
mănăstirea Prislop nu mai are deloc vizitatori. Pe la ora
9 s-a înapoiat stareța și a venit la mine ca «să o lămu-
resc mai amănunțit despre rostul vizitei». A urmat vreo
oră de lămuriri, de pe urma cărora am observat că și-a
schimbat atitudinea față de mine: și-a cerut scuze că mă
primește în casa aceasta comună a oaspeților, dar au
chilii puține pentru maici și ele fiind obosite de lucru în
cadrul cooperativei nu pot ceda chiliile lor vizitatorilor;
de altfel, dorm câte 2-3 într-o chilie, iar mănăstirea e să-
racă și încă nu-și poate permite să construiască alte ca-
mere pentru vizitatori. [...] Maica a plecat la stăreție. Eu
am ieșit prin curte la soare, dar dulăii m-au înconjurat
din nou și am fost silit să mă retrag în casa oaspeților.
[...] Am auzit sunând gongul de la poartă și dulăii repe-
zindu-se într-acolo. Vreo cinci turiști se apărau cu bâte-
le de ei. S-a dus o maică să le deschidă. Erau trei preoți

romano-catolici, unul din Hațeg și doi din Baia Mare, o
cucoană cu ei (am aflat ulterior că e o fostă călugăriță) și
doi copilași, plus un alt vizitator, care era secretarul In-
stitutului teologic din Sibiu. [...] Stareța le-a luat tuturor
buletinele și a plecat, probabil ca să le treacă în registru.
După ce ei au mâncat, a venit stareța. Eu i-am cerut să
ne arate biserica. Pe drum mi-a spus că dacă nu ceream
eu, nu le-o arăta. În biserică le-a arătat cum catolicii au
distrus pictura, cum catolicii au distrus prin foc și cu
tunul mănăstirea la 1762 (arătându-le ghiulelele de tun
din zid), le-a explicat cât de rău au refăcut-o episcopii
catolici Hossu și Radu, în sfârșit o seamă de atacuri la
adresa lor. [...] Au cerut să-i lase să facă o fotografie. Nu
le-a dat voie, așa încât pe la 3 ei au plecat. [...] Stareța
ne-a spus cum într-o zi, când se prăznuia hramul, le-a
ținut o vorbire [vizitatorilor, n.n.], spunându-le că de
ce vin să tulbure liniștea călugărițelor, care s-au retras
tocmai ca să scape de legăturile cu lumea, ori iată că
lumea nu le lasă în pace. A spus oamenilor că pe viitor
n-au ce mai căuta la mănăstire. Recent, cu niște vizi-
tatori din Hunedoara a procedat în felul următor: s-a
trezit cu ei în curtea mănăstirii, deși poarta era încuiată.
I-a luat imediat la întrebări, pe unde au intrat. Aceștia
au răspuns că pe poarta din dos, care era deschisă, căci
pe acolo călugărițele tocmai aduceau lemne cu căruța
din pădure. I-a mustrat că de ce au intrat fără voia ei.
Au răspuns că era poarta deschisă. «Și dacă era des-
chisă, ce-i, însemnează că puteți da năvală pe ea? Ia vă
rog să părăsiți mănăstirea». Ei s-au opus; ba s-au așezat
jos. Atunci ea a chemat toate călugărițele. Hunedore-
nii au scos aparatele de fotografiat ca să le fotografieze.
«Eu am luat atunci o piatră de jos, a spus stareța, și am
poruncit călugărițelor să facă la fel. Apoi, am somat pe
vizitatori: Să știți că dacă veți face o fotografie vă vom

sparge aparatele». Așa înaintând toate câte un pas, i-am
împins până afară și am încuiat poarta».
[...] Când ședeam pe scaunul de la casa oaspeților a sunat
din gong o femeie. Da, spre seară. O maică i-a deschis.
Era o țărancă din satul Loman, de lângă Sebeș-Alba.
Imediat măicuța stareță a salutat-o. Am văzut că se cu-
noșteau bine. [...] Ne-a spus seara (s-a culcat în aceeași
cameră cu noi) că ea a adus la mănăstire scânduri, un
căruț de scânduri, când părintele Arsenie a renovat mă-
năstirea. Ea mi-a spus că e prietenă bună cu el și mi-a
spus că acum părintele Arsenie e la Galați, la o școală
de pictură, căci el pictează foarte frumos. Aceasta a fost
singura informație ce am putut să o obțin despre Arse-
nie. Maica Zamfira, cât ne-a povestit niciodată n-a adus
vorba despre el. Iar când am adus eu vorba, totdeauna a
evitat să vorbească și a trecut la alt subiect. Când am în-
trebat-o direct, că unde-i dus, a răspuns: «La Patriarhie».
Altceva nimic. [...] Slujba de seară au făcut-o călugărițele
singure, cântând numai cele ce se pot cânta fără preot”132.
A patra arestare
Cu toate aceste măsuri luate în cadrul așezământului, li-

niștea Prislopului avea să fie tulburată. La 19 septembrie 1955,
părintele Arsenie a fost reținut de Securitate de la Prislop, iar
maica Zamfira de la cooperativa meșteșugărească din Hațeg, de
care aparțineau atelierele mănăstirii133.
Era o perioadă în care nu se mai operau arestări masive,
iar din urmărirea informativă dusă împotriva celor doi monahi
132
Ibidem, ff. 130-131v.
133
AAA, dosar III-317-1949, f. 199.
de la Prislop nu exista vreun mobil care să conducă la măsura

reținerii lor. În această perioadă lotul monahiilor în frunte cu
părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Vladimirești era în an-
cheta Securității. În aceeași perioadă, la 18 iulie 1955 era arestat
Nicolae Bordașiu, după ce vreme de șase ani reușise să se sustra-
gă organelor de represiune. În 1948, tânărul teolog Bordașiu era
vizat de Securitate în lotul așa-zișilor legionari de la Facultatea
de Teologie din București, din care mai făceau parte Leonida
Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului) și Roman Braga.
În ancheta lui Nicolae Bordașiu se pronunțase numele părin-
telui Arsenie Boca și al maicii Zamfira Constantinescu. Aceste
informații nu făceau decât să confirme ceea ce Securitatea știa
încă din 1948-1950. În perioada studenției, tinerii teologi Ni-
colae Bordașiu, Leonida Plămădeală și Julieta Constantinescu
(viitoarea maică Zamfira) îl cercetau pe părintele Arsenie Boca
în vacanțele de vară la Mănăstirea Sâmbăta. Mai apoi, după mu-
tarea părintelui la Prislop, vremurile deveniseră vitrege pentru
tinerii ucenici, acum condamnați în contumacie și căutați de
Securitate. Leonida Plămădeală, fugar, devenise monahul An-
tonie, care acum vieţuia la Prislop. Tot în postura de fugar se
afla Nicolae Bordașiu, care avea să primească sprijin moral-du-
hovnicesc și chiar material de la părintele Arsenie într-o întâl-
nire avută la Timișoara în anul 1949. De aceea, în ancheta din
septembrie-octombrie 1955 Arsenie Boca și Zamfira Constan-
tinescu au fost interogați atât pe tema relației cu Nicolae Borda-
șiu și cu alți arestaţi considerați legionari, cât și pentru legăturile
cu mănăstirea Vladimirești134. De asemenea, tema apartenenței
la Mișcarea legionară a părintelui Arsenie a fost reluată, ca în
ancheta din 1948. A mai fost interogat asupra relațiilor cu mem-
brii Rugului Aprins, Nichifor Crainic, profesorii „legionari” de
la Academia Teologică din Sibiu, principesa Ileana a României
etc. În același timp, în legătură cu părintele Arsenie și maica
134
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 335-352
Zamfira au fost anchetați: Nicolae Bordașiu, Nichifor Crainic,

Antonie Plămădeală, Nicolae Petrașcu și apropiați din Deva135.
Ancheta de la Securitatea din Timișoara a vizat atât relațiile
părintelui Arsenie Boca cu legionari, cât și cu fugari, acei ur-
măriți de către autoritățile statului din rândul studenților Leo-
nida Plămădeală, Nicolae Bordașiu și dintre cei care vizitaseră
Prislopul în anul 1949. Tot acum anchetatorii l-au interogat pe
părintele Arsenie asupra ascunderii lui Nichifor Crainic în pe-
rioada noiembrie 1944-martie 1945 la mănăstirea Sâmbăta136.
La 8 octombrie 1955 maica Zamfira a fost eliberată. În
schimb, părintele Arsenie a fost purtat prin penitenciarele de
la Jilava și Oradea (din 17 decembrie 1955). A fost eliberat prin
decizia Tribunalului Militar Oradea abia la 7 aprilie 1956137. La
8 aprilie 1956, părintele Arsenie a revenit la Prislop138.
În timpul regimului comunist, potrivit evidențelor Securi-
tății, părintele Arsenie a fost închis timp de 585 zile, după cum
urmează: 19 ianuarie 1951-17 martie 1952, detenție adminis-
trativă (411 zile) și 19 septembrie 1955-7 aprilie 1956, anchetele
efectuate la Timişoara, Jilava, respectiv perioada procesului de
la Oradea (174 zile), în afara celor două anchete din 1945 și
1948. Aceasta a fost ultima detenție a părintelui Arsenie.
Ultima parte a viețuirii în mănăstire

și plecarea în lume
După această detenție, părintele Arsenie revine la Prislop

cu nădejdea cu nu va mai fi purtat prin centrele de tortură ale
regimului politic.
135
Ibidem, ff. 85-100v.
136
137
http://www.biblioteca-represiunii.ro/Fise%20matricole%20pe-
nale%20-%20detinuti%20politici/B/B%2005.%20Blejan%20-%20Bolcu/
Boca%20Arsenie(Zian)/P1110011.JPG (consultat la 05.07.2018)
138
AAA, dosar III-317-1949, f. 310.
În această perioadă, la Prislop se înfiripase o obște de maici,

mai ales din anul 1952, unde intraseră mai multe surori aspi-
rante la viețuirea monahicească, sub îndrumarea duhovniceas-
că a părintelui Arsenie. Practic, se încerca reînvierea mănăstirii
ortodoxe de altădată. În mai 1952, părintele Dometie Mano-
lache va fi transferat ca duhovnic la mănăstirea Afteia-Cioara,
din fostul județ Alba139, încât singurul duhovnic la Prislop a ră-
mas părintele Arsenie. Alături de duhovnicul Arsenie Boca și
stareța Zamfira Constantinescu, la Prislop se nevoiau 17 maici
și 17 surori, din care două urmau Seminarul monahal de la mă-
năstirea Hurezi, din județul Vâlcea. Viețuitoarele de aici lucrau
la atelierul meșteșugărăresc, care funcționa din ianuarie 1953
sub egida Uniunii cooperativelor meșteșugărești, cu mai multe
secții: de covoare, țesături „cu alesături”, croitorie și tricotaj140.
De asemenea, aici funcționa o școală monahală, unde profesau
atât părintele Arsenie, cât și maica stareță, cărora li se alăturau
unii călugări de prin alte părți ale țării, precum părintele Cle-
ment Croitoru de la Schitul Sihăstria Voronei, județul Botoșani,
ca profesor de Psaltichie, în februarie 1957141.
Între 1954-1956 s-a făcut restaurarea bisericii, prin decapa-
rea tencuielii exterioare, salvarea fragmentelor din pictura veche,
refacerea acoperișului, a ferestrelor și mobilierului, de multe ori
cu sprijinul nemijlocit al patriarhului Justinian, care intervenea
deseori la autoritățile statului sau dona sume de bani. De altfel,
mâna protectoare a patriarhului nu de puține ori s-a făcut simi-
țită în buna funcționare a așezământului de la Prislop142.
După restaurarea bisericii, s-a purces la ridicarea clopotni-
ței și a unor noi clădiri pentru chilii, cancelarie și alte destinații,
cu banii strânși din truda maicilor, care munceau în ateliere,
139
Ibidem, ff. 63, 69-70.
140
Ibidem, ff. 278-280, 367, 390-394.
141
Ibidem, ff. 58, 377, 470.
142
Ibidem, ff. 1, 258-259, 314; ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637,
vol. 3, f. 35.
din împrumuturi contractate de la diferite parohii hunedorene

sau din subvențiile venite de la Episcopia Aradului143.
În încercarea de a păstra liniştea adecvată unei vieţuiri mo-
nahiceşti la Prislop, în mai 1958, stareța Zamfira Constanti-
nescu solicită autorităților statului ca mănăstirea să fie vizitată
în orele care nu ar tulbura liniștea obștii, adică în ziua de du-
minică, în timpul slujbei. În privința excursioniștilor li se cerea
vizitarea numai în îmbrăcăminte și cu un comportament co-
respunzătoare, dar cu aprobarea împuternicitului teritorial de
culte sau cu programare prin Protopopiatul Hațeg144.
Însă, Securitatea intensifică acțiunea împotriva părintelui
Arsenie, prin deschiderea în 1958 a unui dosar de urmărire in-
formativă. Pe lângă interceptarea corespondenței, care era in-
termediată de Securitatea din Hațeg, toate persoanele aflate în
relație cu părintele Arsenie sunt verificate informativ, iar mai
vechile suspiciuni de „activitate clandestină legionară” revin în
atenția ofițerilor operativi. Cu toate acestea, cei din Securitate
arătau că, „din lipsa unei agenturi și, mai mult, din cauza mă-
surilor perseverente de verificare pe care le ia legionarul Boca
Arsenie împreună cu stareța Constantinescu Julieta, posibilită-
țile noastre informative sunt limitate”145.
În încercarea de a diminua fenomenul monahal, care luase o
amploare fără precedent în Biserica Ortodoxă Română, puterea
politică inițiase un plan de reformare, printr-o reducere drasti-
că a personalului monahal, prin excludere. Primii vizați erau
cei considerați de Departamentul Cultelor „răii cetățeni”, adică
persoanele care deja suferiseră detenție pe motive ideologice,
printre cei vizați figurând părintele Arsenie și maica Zamfira.
Pe lângă problemele de sănătate tot mai grave, contextul
politic era şi mai dificil pentru Episcopul Andrei Magieru din
143
AAA, dosar III-317-1949, ff. 112, 363.
144
Ibidem, f. 477.
145
cauza provocărilor continue venite dinspre agenţii dirijaţi de

Securitate şi Departamentul Cultelor. Se disputa o adevărată
luptă de izolare şi influenţare a chiriarhului arădean în scopul
decimării personalului de cult şi monahal apreciat de acesta.
În septembrie 1958 începuseră arestările în rândul celor mai
buni preoţi arădeni, în frunte cu Ilarion V. Felea, al cărui proces
a fost alimentat printr-un abil şantaj al Securităţii de declara-
ţiile fostului vicar Gheorghe Liţiu. Mai apoi, însuşi Gheorghe
Liţiu era ameninţat cu detenţia pentru tipărirea de calendare şi
a Catehismului, fără aprobarea Departamentului. Mai apoi, în
aprilie-mai, Securitatea a trecut la arestarea capilor consideraţi
legionari ai mănăstirilor Hodoş-Bodrog şi Gai, de lângă Arad,
context în care avea să se consume inclusiv expulzarea de la
Prislop a părintelui Arsenie146.
Inițial, printr-un ordin verbal venit dinspre Centrul eparhi-
al de la Arad celor doi li s-a cerut plecarea din mănăstire în ha-
ine civile. Față de aceasta, părintele Arsenie a mers la patriarhul
Justinian prezentându-i situația. Întâistătătorul român i-a spus
părintelui Arsenie să nu iasă din mănăstire fără un ordin scris.
În dimineața zilei de 14 mai 1959, Gheorghe Nenciu, in-
spector general în Departamentul Cultelor, venea la Arad, pen-
tru o întâlnire cu episcopul Andrei Magieru. Cei doi au discutat
îndelung în foișorul din parcul Episcopiei147. În aceeași zi, prin
decizia nr. 2407/1959 semnată de episcopul Andrei Magieru se
dispunea: „Potrivit dispozițiunilor date de Sf. Sinod, privitor
la îndepărtarea din mănăstiri a viețuitorilor, care prin activi-
tatea lor dăunează interesele bisericești, decidem, ieromonah
Arsenie Boca, duhovnic la mănăstirea de maici Prislop să pă-
răsească îndată localul susnumitei mănăstiri. Numitul va ieși
146
Pentru detalii, a se vedea Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi teologi şi
Eparhia Aradului în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Arhiepisco-
piei Aradului, 2017, pp. 16-22.
147
Pavel Berariu, Din viața Episcopului Dr. Andrei Magieru al Aradului
(1936-1960), [1997], p. 48.
din mănăstire fără rasă, urmând ca Episcopia noastră să-i pună

la dispoziție suma de bani necesară, pentru a-și achiziționa un
costum civil. Cu executarea prezentei deciziuni se încredințea-
ză vicarul nostru eparhial”148.
Cu nr. 2408/1959 o decizie similară s-a dat în cazul maicii
starețe Zamfira Constantinescu149. Potrivit evidențelor Depar-
tamentului Cultelor, cei doi intrau la categoria „răi cetățeni”150.
În aceeași zi nefastă, de 14 mai 1959, prin decizia nr.
2409/1959, conducerea mănăstirii Prislop a fost „încredințată”
monahiei Cristina Căta, „până la completarea postului de sta-
reță, urmând ca pe data de mai sus să preluați cu toate formele
cerute întregul avut al mănăstirii pe bază de inventar”151. Ulte-
rior, în locul părintelui Arsenie, obștea de la Prislop îl va soli-
cita pe ieromonahul Clement Croitoru, viețuitor la mănăstirea
Văratec, invitație pe care o va condiționa în funcție de sfatul
primit de la părintele Cleopa Ilie152. Însă, părintele Clement nu
a mai ajuns la Prislop
Sub nr. 2410/14 mai 1959, episcopul arădean emitea, sub
o semnătură diferită, o altă decizie având ca destinație Mili-
ția regională Deva, care prevedea: „Potrivit dispozițiunilor Sf.
Sinod al BOR, persoanele indezirabile trebuiau să părăsească
mănăstirile, unde erau închinoviați. Între aceștia, figurau și
ieromonahul Arsenie Boca, duhovnic la mănăstirea de maici
Prislop, comuna Silvașul de Jos, raionul Hațeg și stareța Zamfi-
ra Constantinescu, de la aceeași mănăstire, cărora li s-a adus la
cunoștință în ziua de 22 aprilie 1959 să părăsească mănăstirea
în termen de 24 ore. Cum nici până azi susnumiții nu au părăsit
148
AAA, dosar III-317-1949, f. 463.
149
Ibidem, f. 462.
150
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 57/1960, f. 265.
151
AAA, dosar III-317-1949, f. 461.
152
Ibidem, f. 444. Același duhovnic slujea în obștea de maici de la mă-
năstirea Gai-Arad în anul 1956, alături de părintele Cleopa Ilie (Patricia
Codău, op. cit., p. 300).
mănăstirea, vă rugăm să binevoiți a lua măsuri prin organele

dvs. Ca susnumiții să fie înlăturați din mănăstire încă în cursul
zilei de azi”153.
Toate aceste decizii au fost luate de la Centrul eparhial din
Arad și duse în aceeași zi la mănăstirea Prislop de către vica-
rul eparhial, preotul Petru Vancu și Gheorghe Nenciu, trimisul
Departamentului Cultelor de la București. Cei doi au exercitat
presiuni asupra părintelui Arsenie și maicii Zamfira să pără-
sească mănăstirea Prislop. Funcționarul de la Culte a plecat nu-
mai după ce s-a asigurat de îndeplinirea misiunii, încât în ziua
de 17 mai 1959, Părintele Arsenie și maica Zamfira au plecat
din mănăstirea Prislop154.
După acest moment tragic, aflat la Olănești, patriarhul Jus-
tinian intervine personal printr-o scrisoare trimisă episcopului
Andrei la 27 iulie 1959: „Am aflat că mica obște de călugărițe de
la Prislop sunt îngrijorate, deși Preasfinția voastră le-ați dat în
scris binecuvântarea de a-și continua activitatea lor. Mă grăbesc
să salut cu bucurie această ocrotire arhierească și vă rog să anu-
lați o altă măsură sau dispoziție până nu mă întrebați pe mine,
întrucât această obște călugărească este într-o mănăstire fostă
greco-catolică, care era în paragină. Astăzi este bine organizată,
clădiri noi adăpostesc pe călugărițe, iar cele vechi, precum bise-
rica au fost restaurate. Nu trebuie micșorat prestigiul ei întru-
cât ar fi o descurajare pentru bunii noștri credincioși veniți din
rândurile greco-catolicilor, iar catolicii s-ar bucura”155.
Totuși, plecarea celor doi monahi a constituit momentul care,
în mod inevitabil, a declanșat desființarea mănăstirii. Numirea
altei starețe, supusă mereu la presiuni venite dinspre funcționari
de la centrul eparhial din Arad, împuternicitul de culte și chiar
șeful postului de Miliție din localitate, au fost etapele politicii
153
AAA, dosar III-317-1949, f. 460.
154
Ibidem, f. 449.
155
„pașilor mărunți” îndeplinite de către cei din Departamentul cul-

telor pentru desființarea mănăstirii. La 21 septembrie 1959, pe
motiv că nu mai există resurse pentru un trai monahal, adică ate-
liere meșteșugărești sau teren agricol pe care să-l exploateze, zece
maici au primit ordin de a se muta la mănăstirea Gai-Arad156.
Pentru refuzul lor, la 13 octombrie aceste maici au fost „suspen-
date din funcțiile din mănăstire”, urmând să părăsească Prislo-
pul. La 22 octombrie au plecat încă cinci, iar a doua zi altele 4157.
Cu toate că, o opoziție a episcopului Andrei Magieru, atât
cât i-a permis starea sa medicală precară, a existat, atunci când
dorea să-și facă un concediu în așezământ, idee respinsă în
mod categoric de către Departamentul Cultelor. Totodată, ple-
carea celor doi viețuitori, părintele Arsenie și maica Zamfira, se
considera temporară de vreme ce în mai 1960 încă mai aveau
bagajele în mănăstire158.
La 1 august 1960, postul de duhovnic de la Prislop a fost
transformat în cel de paznic, care avea să primească în grijă in-
cinta fostei mănăstiri, numit tot de Departamentul Cultelor159.
În cele din urmă, Prislopul, ca mănăstire, a fost închis în sep-
tembrie 1960.
Viețuind în lume și urmărit de Securitate
Viața părintelui Arsenie Boca, de la plecarea din mănăstire

și până la moartea sa, a stat sub semnul interdicției dureroase
de a nu mai putea îmbrăca haina călugărească și de nu a se mai
putea întoarce în chinovie, pentru a sluji alături cei dedicați în-
tru totul rugăciunii. Permanent, Securitatea și Departamentul
Cultelor au urmărit relațiile pe care părintele Arsenie, acum în
156
AAA, dosar III-317-1949, f. 455.
157
Ibidem, ff. 603, 659.
158
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 57/1960, ff. 177, 204.
159
AAA, dosar III-317-1949, f. 399.
lume, le mai avea cu fostele măicuțe, majoritatea aflate într-un

spațiu quasi-monahal de la Rășinari160.
Securitatea a înțeles că cel mai „periculos” lucru la acest om
este extraordinara sa forță ca simbol al trăirii creștine și a încer-
cat, cel puțin sub aspect exterior, să șteargă imaginea ascetului de
odinioară, cu barbă bogată și ochi de foc. „Noul” Arsenie Boca
trebuia să fie un „om de lume”, bărbierit și îmbrăcat „la costum”.
Din acest moment, oriunde l-au purtat pașii, într-o „vizită” pre-
lungită la o mănăstire, la schela unei biserici care-și aștepta pic-
tura sau la Sinaia, unde și-a găsit pacea în mijlocul fostelor maici
din soborul de la Prislop, o mulțime fidelă l-a urmat, pentru a fi
alături de el. Pentru a se asigura că noul Arsenie Boca este om de
lume, adeseori Securitatea încerca prin agenții săi să controleze
viața lui. Trimișii Securității erau puși să-l interogheze pe părin-
tele asupra unor evenimente politice interne sau internaționale,
pentru a-i testa opiniile. Însă, de cele mai multe ori, părintele
demonstra că este un cetățean așezat în societatea socialistă, fără
opinii contrare legilor statului comunist mai ales în fața unor
agenți ușor de recunoscut. Adeseori, unii dintre aceștia, din exces
de zel, îl angrenau la discuții „dușmănoase”, față de care părintele,
cu multă inteligență, reușea să respingă orice provocare161.
După plecarea din mănăstire, părintele Arsenie și maica
Zamfira au venit la București. În această perioadă locuinţele se
găseau foarte greu şi chiar şederea în Capitală era obstrucţiona-
tă drastic de către autorităţile comuniste.
Totuşi, venirea părintelui Arsenie în Bucureşti nu era în-
tâmplătoare. În ziua de 7 august 1959, părintele Arsenie este
angajat în lucrarea de zugrăvire a Bisericii „Sf. Elefterie”-Nou,
în echipa condusă de pictorul Vasile Rudeanu, tot un ucenic al
maestrului Costin Petrescu162.

160

161
162
Pr. Nicu Moldoveanu, Cartierul Cotroceni „Sf. Elefterie”-Cotroceni,
București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012, p. 247.
Deoarece avea buletin de Brad, părintele Arsenie a fost luat

în spațiu de către mama maicii Zamfira, Ecaterina Constan-
tinescu163. Din documente de arhivă, aflăm că la 3 decembrie
1959, părintele Arsenie formula o cerere către conducerea De-
partamentului Cultelor, în care solicita:
„Să fiu și eu inclus pe lista călugărilor care solicită sta-
bilirea domiciliului în București, listă care se află la
tov. Împuternicit-șef al Departamentului Cultelor de
pe lângă Sfatul Popular al Capitalei. Subsemnatul, ră-
mânând de mic orfan și de mic plecând de acasă nu
mai am nimic și pe nimeni în comuna natală, unde să
mă pot stabili, de aceea am venit în București, unde am
făcut Academia de Arte Frumoase și unde am termi-
nat stagiile și examenele de pictură bisericească, iar în
prezent am un angajament de pictură la Biserica «Sf.
Elefterie» din București. Drept aceea, neavând nicăieri
unde să mă duc, solicit stabilirea domiciliului în Bucu-
rești, str. Litovoi nr. 23, raionul 1 Mai, unde sunt primit
în spațiul locativ”164.
Solicitarea părintelui către Departament nu era întâmplă-
toare. Exista o cutumă a autorităților încă din anii `50, prin care
buletinul de domiciliu sau viza de flotant se acordau personalu-
lui din mediul religios numai cu aprobare de la Departamentul
Cultelor, instituția care autoriza sau nu numirea într-o funcție
din aparatul bisericesc, inclusiv al personalului nebugetat la stat.
Probabil respingerea cererii sale, l-a determinat pe părinte-
le Arsenie să se mute cu domiciliul la Bogata olteană, lângă Ru-
pea, acolo unde urma să picteze biserica ridicată de către pre-
otul profesor Spiridon Cândea. În acest sens, la 10 septembrie
1960, părintele Arsenie formula o solicitare către conducerea
163
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 86/1961, f. 189
164
Ibidem, f. 187.
Departamentului Cultelor: „Subsemnatul, Boca Zian Vălean,

[... ] fost călugăr la mănăstirea Prislop, raionul Haţeg, reg. Hu-
nedoara, cu respect vă rog să binevoiţi a-mi elibera o adresă că-
tre Sfatul Popular al raionului Rupea, reg. Stalin, pe baza căreia
să fiu primit cu domiciliul stabil în comuna Bogata Olteană,
raionul Rupea, reg. Stalin”165. Pe acest document este următoa-
rea rezoluţie: „11.IX.1960, Insp. reg. Stalin, pentru a facilita sta-
bilirea solicitantului în comuna menţionată, ss/indescifrabil”166.
În urma acestei solicitări, la 22 octombrie 1960, împuter-
nicitul raional de culte trimitea următoarea adresă către împu-
ternicitul regiunii Stalin: „Referitor la adresa privind stabilirea
pictorului Boca Văleanu în com. Bogata olteană-Rupea, vă
comunic următoarele: Am stat de vorbă cu pictorul respectiv,
dându-i indicaţii de felul cum să se comporte, mai ales că s-ar
putea să fie recunoscut ca fostul călugăr Arsenie de la Sâmbăta.
Am discutat cu organele competente privind mutaţia în bule-
tinul său cu domiciliul în Bogata-Rupea. Organele au fost de
acord”167. În această situaţie, desigur, organele competente erau
Securitatea şi structura locală de partid.
La 26 octombrie, împuternicitul regiunii Stalin informa
centrala Departamentului Cultelor asupra deciziei luate în ca-
zul părintelui Arsenie, precizând: „Vă facem cunoscut că noi
am facilitat stabilirea lui în Bogata olteană, punându-i totodată
în vedere ca să-şi vadă numai de treburile lui laice, să nu se
amestece în treburi bisericeşti”168.
Totuşi, părintele Arsenie nu a mai rămas la Bogata oltea-
nă. La 22 octombrie 1960, părintele Arsenie solicita preotului
paroh Vasile Ștefan de la Biserica „Sf. Elefterie” din Capitală
ca, prin intermediul patriarhului Justinian, să obțină un buletin
165
Ibidem, dosar 13/1961, f. 4.
166
Ibidem, f. 4.
167
Ibidem, f. 2.
168
Ibidem, f. 3.
de București169. Probabil că Patriarhul Justinian fusese informat

despre intenţia părintelui Arsenie de a pleca din Bucureşti.
La 2 decembrie 1960, colectivul de împuterniciţi ai Capi-
talei din Departamentul Cultelor se opune stabilirii părintelui
Arsenie în Bucureşti170.
Însă, patriarhul intervine prin angajarea părintelui Arsenie,
după cum aflăm din adeverinţa Administraţiei Patriarhale, Ser-
viciul Personal, din 14 februarie 1961: „Preafericitul Patriarh
a aprobat angajarea tov. Boca Zian Vălean în postul de pictor
şablonist la Institutul Biblic-Atelier. Angajarea este provizorie,
până va obţine buletin de Capitală. Cu adresa Administraţiei
Patriarhale nr. 12.807/1961 s-a intervenit la Departamentul
Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri, pentru recunoaş-
terea tov. Boca Zian Vălean în postul de pictor şablonist. I se
eliberează prezenta adeverinţă, pentru a-i servi la obţinerea bu-
letinului de identitate de Capitală”171.
Două zile mai târziu, Departamentul Cultelor elibera o
adeverinţă prin care se preciza că angajarea părintelui Arsenie a
fost „recunoscută de Colectivul de Împuterniciţi Bucureşti, cu
decizia nr. 577 din 15 februarie 1961, în postul extrabugetar va-
cant de pictor şablonist, cu un salariu lunar de lei 1061, la Ad-
ministraţia Patriarhală, Institutul Biblic, Atelierul de pictură, cu
începere de la data de 1 ianuarie 1961”172. Altfel spus, părintele
Arsenie era salarizat de către Patriarhia Română din fonduri
proprii, însă situaţia lui locativă în Bucureşti rămânea incertă.
Se pare că, părintele nu a obținut buletin de București, pro-
babil și la presiunile Securității care se exercitau prin urmărirea
169
Pr. Nicu Moldoveanu, Cartierul Cotroceni „Sf. Elefterie”-Cotroceni,
București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012, p. 246
170
ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 86/1961, f. 186.
171
Ibidem, dosar 13/1961, f. 550.
172
Ibidem, f. 549. Pe acest document este rezoluţia: „23.11.961, respins
cererea pentru Bucureşti, ss/indescifrabil”; ACNSAS, fond Informativ, do-
sar 2637, vol. 1, f. 215.
informativă dusă împotriva lui. În timpul urmăririi informative

se spunea că părintele Arsenie „nu are buletin de București, lo-
cuind ca flotant” (iulie 1962 și octombrie 1963) sau „clandestin
în București”, „nu are domiciliu stabil” (martie 1963), „fără for-
me legale” (august 1962), „fără însă a fi obținut viza definitivă”
(mai 1964) sau că „nu are buletin de București”173. Afirmațiile nu
sunt întâmplătoare, fiind făcute mai ales de persoane care ocupau
poziții în aparatul bisericesc sau în urma verificărilor făcute de
lucrătorii Securității, deoarece cunoșteau statutul părintelui Ar-
senie. De asemenea, acestea reiese în mod clar faptul că părintele
Arsenie nu era căsătorit, așa cum se zvonea în mediul teologic
bucureștean. În iunie 1965, locotenentul major Ștefan Băjenaru,
din Direcția de Informații Interne, Serviciul Culte al Securității,
cel care avea în supraveghere cazul părintelui Arsenie, spunea:
„Prin anul 1963 și-au cumpărat o casă din contribuția la amân-
doi. Din această cauză, printre cunoștințele lor din biserică se
consideră că sunt căsătoriți, lucru ce nu este însă adevărat, fiind-
că nu au forme legale de căsătorie”174. Apoi, chiar unii duhovnici,
aflați cu serviciul în Administrația patriarhală, precum părintele
Sofian Boghiu, în 1965, susținea că părintele Arsenie Boca nu
este căsătorit175. La fel se spunea în anul 1976, în urma unei verifi-
cări a UM 0672 din Ministerul de Interne, când părintele și maica
Zamfira domiciliau în locuința din str. Dr. Petrini176.
Inițial, în București a locuit pe strada Litovoi Voievod, nr.
23 , o locuință foarte modestă, care aparținea mamei maicii
177
Zamfira. Ulterior, pe părintele Arsenie îl găsim locuind pe Stra-

da Gheorghe Paloș (astăzi Artur Gorovei, sector 5), nr. 24.
Deși plecase din mănăstire și venise la București chemat de
patriarhul Justinian, părintele Arsenie era căutat de credincioși.
173
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 29, 152, 195, 215.
174
Ibidem, f. 317.
175
Ibidem, f. 143.
176
Ibidem, dosar 2710, f. 7.
177
Ibidem, dosar 2637, vol. 1, f. 220.
În februarie 1961, un informator semnala Securității că părinte-

le „este vizitat de foarte multă lume din provincie, care vine să-l
vadă la biserica Elefterie, unii cu scrisori, alții cu pachete. [...]
Are convorbiri îndelungi în biserică, cu diferite persoane nei-
dentificate”178. Deoarece nu avea un control informativ asupra
acestui caz, Securitatea a trecut la o acțiune de verificare, pentru
a stabili „în ce constă activitatea contrarevoluționară prezentă
(are legături cu legionari și rol de reorganizare sau face legătura
între diverse elemente cu activitate contrarevoluționară)”179.
Părintele Arsenie este urmărit permanent de Securitate,
mai ales începând cu martie 1962, când i se deschide dosarul
de urmărire informativă sub numele conspirativ de „Pictorul”,
sub suspiciunea de „activitate legionară”180. Dosarul se deschide
după ce în noiembrie 1961, Securitatea încercase să-l recruteze
ca agent pe părintele Arsenie181. O altă încercare de recrutare a
fost în decembrie 1964182.
În procesul de investigații, Securitatea a reluat întreg cala-
podul de suspiciuni de ordin ideologic la adresa părintelui Ar-
senie, de la așa-zisul ordin primit de la fostul lider legionar Ni-
colae Petrașcu în 1945 privind regruparea legionarilor și până la
constituirea unei rețele de călugări, care să conspire împotriva
regimului democrat-popular din România183. În fond, pentru
Securitate acuzația avea o logică politică, aceea că, prin relațiile
pe care le întreține cu foști/foste călugări/călugărițe părintele
Arsenie ar întreține un curent contrarevoluționar subteran.
Mai apoi, din 1964-1965, urmărirea inițiată împotriva pă-
rintelui Arsenie a fost preluată de serviciul de Securitate cu
atribuții pe linie religioasă. În acțiunea Securității nu mai apar
178
Ibidem, f. 113.
179
Ibidem.
180
Ibidem, f. 5.
181
Ibidem, ff. 37, 181, 214.
182
Ibidem, f. 344.
183
Ibidem, f. 103.
sintagme de genul „legionar” sau „activitate legionară sub mas-

că religioasă”, ci o permanentă suspiciune asupra relațiilor pe
care părintele Arsenie le avea cu foști călugări și foste călugă-
rițe, precum cele de la Vladimirești (Veronica Gurău sau Ioan
Iovan)184 sau fiice duhovnicești din perioada viețuirii la Prislop.
Acum, Securitatea pune în mișcare o strategie de denigrare a
părintelui Arsenie, dirijând agenţii să lanseze în mediul biseri-
cesc diverse opinii privind atitudinile religioase ale unor foşti/
foste monahi/monahii în scopul antagonizării şi compromiterii
lor morale.
În București a fost inclusiv filat de către Securitate. În peri-
oada 21 august-9 septembrie 1962, „Bratu”, căci așa se numea
părintele Arsenie ca obiectiv al filajului, a fost urmărit atent de la
domiciliu, str. Litovoi voievod, și în în orice loc din București în
care ajungea, precum: Patriarhia Română, Schitul Maicilor sau
Biserica Boteanu sau chiar pe muntele Caraiman, acolo unde
părintelui îi plăcea să urce în drumeții. Între persoanele care
apăreau în filaj se numărau mai ales maica Zamfira („Beti”) sau
fosta maică Teofana de la Prislop („Bona”)185, care locuia în Bu-
curești la o mătușă, după ce primise un loc de muncă la un spital
din Balotești. De altfel, cu efortul părintelui Virgil Runceanu, ta-
tăl fostei maici Teofana, și al mamei maicii Zamfira, în februarie
1963 s-a cumpărat parterul locuinței din str. Țiglina, nr. 24186.
Aici, părintele Arsenie avea propria cameră de locuit, sim-
plă, în care se aflau o masă de lucru, o bibliotecă și o ladă de
lemn pe post de pat. În fapt, foștii viețuitori de la Prislop în-
cercau să refacă parţial din viețuirea monahicească din care
fuseseră excluși. Părintele Arsenie îşi respectă pravila monahi-
cească şi aprofundează teologia, prin meditaţiile şi schiţele de
Ibidem, f. 154.
184

185
186
Ibidem, ff. 49, 181, 322; Ibidem, vol. 2, f. 81. Urmau să se mute în
mai 1963 (Ibidem).
predici pe care le scrie. De pildă, la 17 iunie 1962 scrie o predică

pe tema praznicului Rusaliilor, cu titlul: „Unde mai sunt limbile
de foc?”187. Se consideră „iconar şi călugăr”, după cum scria la
12 octombrie 1969 cu prilejul participării la centenarul liceului
din Brad, unde învăţase188.
Această atmosferă a durat până în 1968, când părintele Ar-
senie și maica Zamfira s-au văzut nevoiți să se mute într-o altă
locuință, ajungând să cumpere casa din Dr. Mihail Petrini, din
cartierul Cotroceni.
În acțiunea Securității, părintele Arsenie este urmărit inclu-
siv în aprilie 1963 la Bogata olteană, acolo unde picta în biseri-
ca ctitorită de preotul profesor Spiridon Cândea189. Era urmărit
mai ales la locul de muncă, la atelierul de pictură al Patriarhiei
Române, prin cei doi informatori recrutați de Securitate („Ti-
motei” și „Neacșu”).
Relațiile cu diferite persoane, unele foste și actuale maici,
precum Arsenia Opriș de la Viforâta, în noiembrie 1963, sunt
investigate până în cele mai mici detalii de către Securitate190.
De asemenea, pentru că cerceta Biserica Boteanu din Bucu-
rești, preotul Constantin Grigorescu, slujitor al acestui lăcaș era
și el verificat de Securitate191.
Cu toate presiunile Securității de a descuraja vizitele cre-
dincioșilor la părintele Arsenie, el era căutat permanent, mai
ales la locul de muncă. Veneau credincioși care îl cunoscuseră
fie la Sâmbăta, fie la Prislop, unii chiar periodic, pentru un sfat
sau poate o spovedanie, cerându-i totodată să le facă fie o icoa-
nă, fie o cruce sculptată în lemn. Informări ale surselor Securi-
tății de genul: „a venit să-i ceară sfaturi în probleme de natură
187
Cf. PS Daniil Stoenescu, Omul îmbrăcat în haină de in..., pp. 422-425.
188
Ibidem, p. 10.
189
190
Ibidem, ff. 15-17.
191
Ibidem, f. 100.
personală” sau „rugăciunile lui fac minuni” sunt frecvente în

documentele organelor de represiune192.
Însă, cum reușise părintele Arsenie să se încadreze în lume
și mai ales la locul de muncă, aflăm din notele date de către in-
formatorii Securității. În februarie 1965, sursa „Florică” spunea
despre părintele Arsenie:
„În momentul de față Boca este angajat la atelierul de
pictură de la Patriarhie. Nu are încă buletin de Bucu-
rești. Acum a fost trecut pe un tabel pentru a i se elibera
buletin. El nu mai umblă în haine clericale și nici nu
mai poartă barbă. Este încă devotat Bisericii și este pri-
vit de patriarh și de ceilalți șefi ai lui ca un om capabil
și priceput în arta picturii. Participă cu regularitate la
slujbele religioase de la Patriarhie, în sărbători. Se fe-
rește însă ca să mai aibă legături cu diferiți credincioși
și credincioase, care îl admiră și ar vrea să stea de vorbă
cu el. El este destul de prudent și calculat. Din timpul
de când era student, era socotit ca un om de caracter,
cu multă voință și destul de modest. Ori de câte ori am
vorbit cu el mi-a spus că lumea i-a făcut o falsă reclamă,
a exagerat anumite lucruri și din această cauză a avut
de suferit. În ziua de 29 ianuarie a.c., m-am întâlnit cu
Arsenie Boca, la atelierul unde lucrează el. N-am putut
vorbi nimic deosebit, pentru că era ocupat și pentru că
lucrează și cu alte persoane în atelier. Am plecat de la
atelier cu Sofian Boghiu, care lucrează împreună cu A.
Boca și despre care mi-a spus că este un om foarte ca-
pabil, bun tehnician la desen și cunoaște multe lucruri
despre pictură. Toți cei din atelier sunt mulțumiți de A.
Boca. Aceleași lucruri mi le-au spus și Felix Dubneac,
care lucrează tot la atelierul de pictură bisericească”193.
192
Ibidem, ff. 174, 191, 223.
193
Prin urmare, în mai 1965, în sintezele informative ale Secu-

rității se arăta că părintele Arsenie „are o comportare rezervată,
este foarte prudent [și] nu apare cu manifestări dușmănoase”194.
Din aceste motive, în noiembrie 1965 i se închide dosarul de
urmărire informativă, fiind astfel trecut în „evidența operativă
pasivă” al dosarului de obiectiv nr. 564 „Patriarhia Română”195.
Atitudinea părintelui de adaptare exterioară în viața lu-
mească se confirmă și în nota lui „Rafael”, din 15 aprilie 1966,
în care spunea:
„Boca Arsenie este responsabilul atelierului de pictu-
ră și email de la Schitul Maicilor. Nu este numit șef de
atelier oficial, dar el face toate proiectele și desenele co-
menzilor cerute de instituție. Ca pregătire, Boca A. este
un desenator f. bun, pictor și cunoscător al artei emai-
lului. Este un om foarte priceput și bun organizator al
muncii în atelier și de aceea este socotit ca un om de
valoare în Patriarhie și după câte am văzut patriarhul
îl apreciază foarte mult datorită talentului pe care-l are.
Arta emailatului și-a însușit-o cu multă dibăcie (furată
propriu-zis) de la doamna Oteteleșanu, care având o
mentalitate învechită păstra acest secret al emailatu-
lui. După ce se inițiază, Boca își pregătește doi elevi,
pe Neagu Gh. și Tudorache. [...] El pune multă bază
pe elementul tânăr, care are altă mentalitate decât cei
bătrâni. În atelier se comportă frumos și respectuos cu
toată lumea. În timpul lucrului nu vrea să se discute în
atelier, ci dorește liniște, spunând că discuțiile distrag
de la lucru. [...] Boca Arsenie este un om cult și vorbeș-
te calculat. El nu face risipă de cuvinte în convorbirile
avute”196.
194
Ibidem, f. 101.
195
Ibidem, vol. 3, ff. 328-332.
196
Ibidem, vol. 4, ff. 38-39.
Părintele Arsenie reușește să se adapteze vieții lumești, ră-

mânând cu aceeași înțelepciune pe care și-o cultivase în peri-
oada viețuirii din mănăstire. Dovedește celor care îl abordau că
poate rămâne același monah și în lume, după cum îi împărtășea
în ianuarie 1966 unui alt informator al Securității:
„Se simte bine și are de lucru destul; dă mulțumire și
slavă lui Dumnezeu pentru toate și are încredere în mila
cerească și este ascultător față de toți. Că fără doar și
poate toate sunt rânduite de Dumnezeu, numai pentru
binele nostru, al oamenilor și că răul dacă există între
noi, provine numai de la noi, oamenii, care ne abatem
de la legea divină cu voie sau fără voie, cu știință sau
neștiință, sau mai bine zis din neatenție și patimi. Legea
divină însemnează în primul rând iubire, pace, ascultare
și dăruire, curățenie îngerească, activitate, muncă fără
preget și toate ce decurg din acestea în supunerea depli-
nă față de conducerea spirituală și cea de stat, ca în fața
lui Dumnezeu. Tot ce este în afară de aceste principii de
viață este neascultarea, răzvrătirea, păcat, răul, ce aduc
după sine pedeapsa și toate cele ce în legătură cu ea.
Sursa îl întreabă: «Ai de gând să rămâi numai aci cu
icoanele și sfinții?»
Arsenie Boca răspunde, că se simte foarte fericit cu
sfinții pe care îi pictează și că autoritatea spirituală (Pa-
triarhul), dacă nu vrea să-i dea o altă însărcinare, pe
care a avut-o în trecut și pe care fie vorba între noi, nu
depinde de mine să o doresc, înseamnă, că nu are tre-
buință de mine sau că nu corespund vederilor sale (ale
Patriarhului) și, deci, este bine și trebuie să mă simt fe-
ricit în situația în care mă aflu”197.
197
Ibidem, f. 41.
În ianuarie 1967, în mediul teologic se vorbea tot mai mult

despre întoarcerea monahilor în mănăstiri, în contextul de-
clarării anului 1967 ca an al turismului internațional, de către
autoritățile comuniste de la București. Altfel spus, în contextul
deschiderii regimului comunist în plan internațional, turiștii
străini care veneau în România trebuiau să vadă mănăstirile
populate cu monahi. Așa se face că se vorbea despre chemarea
părintelui Dometie cu soborul la nou refăcuta mănăstire Râmeț
de către Episcopul Teofil Herineanu al Clujului198. În acest con-
text, chiar și părintele Arsenie a fost întrebat, dacă dorește să
revină în mănăstire. La 24 februarie 1967, potrivit informato-
rului „Giar”, părintele Arsenie ar fi fost în audiență la patriarhul
Justinian, care l-ar fi întrebat „dacă este adevărat ce se aude, că
se vor întoarce în mănăstiri călugării îndepărtați de aci, la care
patriarhul l-a întrebat dacă vrea să-l părăsească și să meargă la
mănăstire. Acesta a spus că ar dori să meargă la aceeași mănăs-
tire la care a fost, Prislop. I s-a răspuns că va trebui să meargă nu
acolo unde vrea el, ci acolo unde va găsi de cuviință Biserica”199.
La prima vedere ar părea că părintele Arsenie nu făcea as-
cultare față de patriarhul Justinian. Însă, dorinţa părintelui era
să revină în mănăstirea Prislop, deoarece nu se mai considera
în putere ca să mai organizeze un alt așezământ. De altfel, în
această perioadă era chiar felicitat de către unii consilieri din
aparatul bisericesc pentru numirea într-un post de stareț, față
de care părintele Arsenie spunea că „nu mai vrea să organizeze
și să pună la punct unele lucruri dintr-o mănăstire pe care i-ar fi
dat-o, căci nu mai este pentru aventuri, ci pentru meditații”200.
Nici la refacerea mănăstirii Prislop, în 1976, nu i s-a mai
permis să revină. În schimb, a îndrumat de la distanță noua
198
Ibidem, f. 19.
199
Ibidem, f. 26. Probabil din cauza acestor informaţii, la nota ofițeru-
lui din document, se spune: „Se impune lucrarea lui mai activă” (Ibidem).
200
Ibidem, f. 27.
obște în frunte cu maica Apolinaria, provenită din rândul uce-

nicelor care urmaseră Seminarul monahal de la Hurezi, alături
de duhovnicul Nicodim Zaharie201. În septembrie 1984, părin-
tele Arsenie a fost la Prislop pentru a duce cele două icoane îm-
părătești, cu Mântuitorul și Maica Domnului, stând o noapte,
apoi doi ani mai târziu pentru a așeza în catapeteasmă icoanele
Buneivestiri de la ușile împărtești și cele ale Arhanghelilor de la
ușile diaconești202.
După finalizarea picturii la Biserica din Drăgănescu și ieși-
rea la pensie-moment în care și-a lăsat barbă, în 1984, părinte-
le Arsenie se mută în locuința achiziționată în Sinaia de către
fostele maici, venite de la Rășinari. Aici, construiește o casă pe
care o amenajează cu bun gust, așa cum îl caracteriza pe pă-
rintele Arsenie. Se încropește o viața quasi-monahală, părintele
lucrând în atelierul de pictură pe care și-l aranjase, iar maicile
muncind fie în oraș, fie la războiul de țesut pe care și-l montase-
ră în locuință. Grupul de maici frecventează mănăstirea Sinaia
sau Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”. Permanent, părintele Arsenie
le îndrumă pe maici să vieţuiască după pravila monahicească,
aşa cum scrie în 1986, în meditaţia „Toţi sunteţi fiii lui Dumne-
zeu prin credinţa în Iisus Hristos”203, lucrare încărcată de argu-
mente scripturistice şi filocalice.
Inevitabil, părintele Arsenie intră în atenția Securității din
Sinaia sub aceeași suspiciune de „activitate legionară”, ca „fost
condamnat” și „fost călugăr”. În urma verificările pe cale infor-
mativă, cei din Securitate constatau că, alături de fostele maici
de la Prislop, în casa de la Sinaia, „duce o viață retrasă, nu pri-
mește și nu face vizite, fiind bolnav. Nu întreține relații cu foști
legionari ori alte elemente suspecte”204. De altfel, într-o convor-
201
Patricia Codău, op. cit., p. 173.
202
Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, ediția a II-a, Arad, Edi-
tura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 2006, p. 138.
203
204
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 4.
bire cu tâmplarul care îl ajuta să sculpteze în lemn pentru locu-

ința de la Sinaia, din iunie 1984, însuși părintele spunea că „atât
la mănăstirea Prislop, cât și la București, unde a domiciliat, a
fost controlat în permanență de Securitate și dacă cineva s-ar
interesa despre el, s-ar putea convinge că și-a văzut de treabă și
nu mai desfășoară nici un fel de activitate”205.
Cu toată monitorizarea dusă împotriva sa de către Securi-
tate, în perioada octombrie-decembrie 1988, părintele Arsenie
a cercetat mănăstirea lui de suflet, Prislop206. Deşi nu i se permi-
tea să slujească, totuşi părintele Arsenie înţelegea că putea să le
îndrume duhovniceşte pe maicile care se nevoiau în mănăstirea
din care fusese expulzat.
Se pare că, la întoarcerea de la Prislop, în ziua de 17 decem-
brie 1988, starea de sănătate a părintelui Arsenie se agravează
din cauza a două paralizii, una facială și alta la piciorul stâng,
care practic l-au imobilizat la pat. La puţin timp, a fost internat
într-un spital din București207.
După revenirea la Sinaia, la 10 aprilie 1989, ofițerul de Se-
curitate care îl supraveghea informativ îi face o vizită părintelui
la domiciliu, în urma căreia aflăm:
„Am constatat că Boca Zian-Vălean este paralizat și
imobilizat la pat. Am încercat să discut cu el, însă cu
greu am putut comunica deoarece are o pareză facială
și abia se poate percepe ce vrea să spună. Pe de altă par-
te, fiind suferind cu inima, este protejat pentru a nu se
expune la eforturi fizice și emoții. În discuțiile purtate
cu îngrijitoarea sa, aceasta a relatat că Boca Zian-Vă-
lean nu primește vizite și se află sub supravegherea ei
permanentă”208.
205
Ibidem, ff. 12-13.
206
207
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 16.
208
Ibidem, ff. 18-18v.
La 28 septembrie 1989, informatorul „Tâmplaru Ion” ra-

porta Securității starea în care se află părintele Arsenie, în urma
unor vizite pe care i le făcuse: „Cel în cauză este bolnav și imo-
bilizat la pat. A făcut un infarct și are o paralizie facială, încât cu
greu se poate comunica cu el. [...] Cei apropiați lui sunt îngri-
jorați de starea sănătății și au făcut pregătirile necesare situației
în care ar deceda”209.
A doua zi, Securitatea din Sinaia aproba scoaterea părin-
telui Arsenie din „supravegherea informativă și rămânerea lui
în evidențele de Securitate”210. Se pare că părintele Arsenie, în
starea în care se afla, încă mai reprezenta un pericol pentru re-
gimul ateist din România.
La 28 noiembrie 1989, la Sinaia, părintele Arsenie a trecut
în veșnicie, în ziua în care practic și-o profețise, atunci când îl
pictase pe Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou pe pereții Bisericii
din Drăgănescu.
La 4 decembrie 1989, părintele Arsenie Boca a fost înmor-
mântat în veșminte de ieromonah în cimitirul din mănăstirea
Prislop.
Opera duhovnicească și artistică
Părintele Arsenie a avut numeroase preocupări culturale,

atât de pictură și desen, cât și teologice. Aflat la studii la Be-
lle Arte, viitorul ieromonah Arsenie Boca era preocupat de
probleme duhovnicești, pornind de la lucrările unor sfinți pă-
rinți. În autobiografia din 1945 spunea despre această perioa-
dă: „Studiam foarte mult. Timpul ce-mi rămânea liber acasă
îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al
meu, care studia Conservatorul211. Așa s-a întâmplat că odată,
Ibidem, f. 19.
209
Ibidem, f. 20.
210
211
Este vorba de viitorul profesor de Muzică, Gheorghe Șoima, bursier
al Mitropoliei la Conservatorul de muzică din București.
plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a Sfântului Ioan Scă-

rarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. [Aceasta]
m-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de a intra
în călugărie”212.
Probabil acesta va fi fost îndemnul de a pune umărul la tra-
ducerea și editarea Filocaliei în limba română, tot aşa cum în
timpul vieţuirii la muntele Athos copiase din fragmentele pri-
mite de la egumenul Antipa Dinescu de la Chilia „Sf. Ioan Bo-
tezătorul”, după cum a însemnat pe manuscrisul adus la mănăs-
tirea Sâmbăta: „Scrise cu ajutorul Domnului şi cu al Maicii Sale
dimpreună cu blagoslovenia Părintelui meu duhovnic stareţul
Antipa, cât am petrecut în Sfântul Munte: martie, aprilie şi mai
1939, de pe manuscrisele stareţului. Dumnezeu să-i primească
ostenelile”213. Manuscrisul are 382 pagini, frumos scrise, şi are
la început şi la sfârşit ştampile ale conducerii muntelui Athos şi
ale mănăstirii Sâmbăta. Conţine capitole filocalice de la părinţi,
precum: Filotei Sinaitul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Simeon Noul
Teolog sau Teognost214.
Însă, la mănăstirea Sâmbăta, sub oblăduirea a mitropolitu-
lui Nicolae Bălan, părintele Arsenie a devenit imboldul pentru
lucrarea de traducere integrală şi riguroasă a Filocaliei din lim-
ba greacă de către părintele profesor Dumitru Stăniloae. Con-
tribuția părintelui Arsenie a fost recunoscută de către însuși
preotul profesor Dumitru Stăniloae, după cum se exprima în
prefața volumului 1, ediția a II-a:
„La unele scrieri am folosit și copii de pe manuscrise
românești mai vechi, de la Athos, aduse de P. Cuv. Sa
[Serafim Popescu, n.n.] și de Părintele Arsenie. [...] Un
cald cuvânt de mulțumire trebuie să aduc P. Cuv. Părin-
te Ieromonah Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu,
212
213
214
bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas me-

reu aproape. P. Cuv. Sa a binevoit să scrie după dictatul
meu cea mai mare parte din traducere, la prima ei re-
dactare. În afară de aceasta, prin prezența aproape ne-
contenită și prin stăruința ce a pus-o pe lângă mine de
a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod
considerabil ca să pot duce până până la capăt o muncă
atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aș fi săvâr-
șit-o. Tot P. Cuv. Sa a executat și coperta”215.
Spusele părintelui Stăniloae se confirmă cu manuscrisul
Filocaliei, care se află păstrat în Biblioteca Mănăstirii Brânco-
veanu de la Sâmbăta de Sus. Exemplarul este scris de părintele
Arsenie, cu corecturile sale, după dictatul părintelui Stăniloae,
care traducea din limba greacă216.
Mai adăugăm faptul că tot în ediția a doua, a primului vo-
lum, tipărită după mai puțin de un an, părintele Stăniloae mul-
țumește părintelui Arsenie, pentru contribuția adusă la epuiza-
rea tirajului de la prima ediție, de 800 exemplare217.
Tot părintele Stăniloae vorbește de contribuția părintelui
Arsenie la difuzarea accestei cărți în Prefața de la volumul 2:
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum–a dat,
însă, iarăși bunul meu fost student, Părintele Ieromo-
nah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită
abonamentelor masive ce le-a procurat P. Cuv. Sa, am
putut face față unor greutăți ce se ridicau ca munții în
calea tipăririi acestui volum. P. Cuv. Sa poate fi numit
215
Prefața la Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi cari arată
cum se poate curăţi omul, lumina şi desăvârşi, tradusă de Prot. Stavr. Dr.
Dumitru Stăniloae, vol. 1, ed. a II-a, Sibiu, Institutul de arte grafice „Dacia
Traiană” S.A., 1947, p. XI
216
Lidia Stăniloae, op. cit., p. 142.
217
Filocalia, vol. 1, ed. a II-a, p. XII
pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei românești.

După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea
acestei opere, acum susține cu putere neslăbită lucra-
rea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară în-
treaga operă în românește, acest act va rămâne legat
într-o mare măsură de numele P. Cuv. Sale și de mișca-
rea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mănăstirii de la
Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiției
ortodoxe și cu mijloacele celei mai curate duhovnicii,
ale învățăturii stăruitoare și ale dragostei de suflete”218.
Din nou afirmațiile părintelui Stăniloae se confirmă cu lis-
tele celor care au cumpărat cel puțin câte un exemplar al volu-
mului doi al Filocaliei, conform documentelor care se păstrează
în Biblioteca mănăstirii de la Sâmbăta. Părintele Arsenie a reu-
șit să obțină în avans contravaloarea a peste 650 de exemplare
ale primului volum, care la mai puțin de un an avea să fie ree-
ditat. Printre cei care au obținut prima ediție a primului volum
se numărau episcopii: Vartolomeu Stănescu, Nicolae Popovici,
Iosif Gafton, duhovnicii: Benedict Ghiuș, Clement Cucu, Mina
Prodan, Vasile Vasilache, Nicodim Bujor, Sofian Boghiu, dar
și tineri studenți, precum: Stelian Manolache, Nicolae Borda-
șiu, Roman Braga sau Leonida Plămădeală. Astfel, alături de
credincioși și preoți, Filocalia a ajuns în mari mănăstiri din
cuprinsul Patriarhiei Române, precum: Cozia, Bistrița olteană,
Arnota, Cernica, Agapia, Văratec, Neamț, Antim, Ghighiu, Pa-
sărea, Sărăcinești, Frăsinei sau Secu.
În volumul al treilea al Filocaliei, cuvintele de gratitudine
ale părintelui Stăniloae se regăsesc în dedicația de pe contrapa-
gina de gardă:
218
Filocalia sau culegerea din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se
poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 2 (Din scrierile Sf. Maxim Măr-
turisitorul), tradusă din grecește de Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia
Arhidiecezană, 1947, p. I-II.
„Preacuvioșiei Sale, Părintelui Ieromonah Arsenie, care

a reînviat, cu viața și cu propovăduirea, duhul Filocaliei
în viața religioasă a poporului nostru”, dar și în prefa-
ță: „Mă simt dator să mulțumesc, într-o măsură chiar
mai mare decât am făcut în prefețele primelor două
volume, părintelui ieromonah Arsenie, pentru apariția
acestei scrieri în românește.
De la scrierea aceasta a pornit munca mea de tălmăcire
în iarna anului 1943-1944 și ceea ce mi-a dat curaj să
lupt până la capăt cu greutățile neobișnuit de mari ale
textului grecesc, a fost-pe lângă înțelegerea iubitoare a
soției mele-stăruința întăritoare a părintelui Arsenie,
care a stat lângă mine tot timpul traducerii, scriind în-
treg textul românesc în prima formă, pe care am reușit
să i-o dau. După isprăvirea ei a venit gândul și curajul
de a porni la tălmăcirea Filocaliei.
Dar recunoștință mai mare i se cuvine pentru tipărirea
ei. La decretarea stabilizării monetare, în 15 august 1947,
erau tipărite din acest volum abia 160 pagini și în lipsa
de bani ce a urmat, perspectivele și făgăduințele pe care
mă bizuiam, când anunțam în prefața vol. II pornirea
volumului de față, au căzut la pământ. Credeam că va
trece timp îndelungat până se va putea relua tipărirea.
Iată însă că, ceea ce nu mă așteptam, s-a realizat. Dato-
rită abonamentelor pe care în cea mai mare parte le-a
adunat P. Cuv. Sa, -cu binecuvântarea I.P.S. Mitropolit
Nicolae-tipărirea volumului a fost dusă până la capăt.
Se poate spune fără exagerare că, fără părinteele Arse-
nie și fără mișcarea religioasă trezită în jurul mănăstirii
Brâncoveanu, manuscrisele acestea ale Filocaliei ar fi
avut și ele soarta pe care au avut-o alte manuscrise ale
ei și ale altor traduceri, păstrate în bibliotecile mănăsti-
rilor. O repet: P. Cuv. Sa împreună cu mișcarea religioa-

să din jurul mănăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filo-
caliei românești. Se vede că duhul Filocaliei, pe care l-a
reînviat P. Cuv. Sa în viața religioasă a poporului nostru
a fost condiția de maturitate pentru apariția scrierilor
din Filocalie la lumina tiparului în românește”219.
Pentru apariția volumului al patrulea, din nou părintele
Stăniloae mulțumește părintelui Arsenie, pentru că „a continu-
at să dea același sprijin hotărâtor prin abonamentele făcute”220.
În perioada viețuirii părintelui Arsenie la Sâmbăta, Părin-
tele Stăniloae pregătise Filocalia până la volumul 8, potrivit ma-
nuscriselor care se păstrează în biblioteca mănăstirii Brânco-
veanu, unde se regăsesc materiale de la Petru Damaschin (vol.
5), Sf. Simeon, Noul Teolog și Nichita Stithatul (vol. 6), Nichi-
for din singurătate (vol. 7), dar și din Calist și Ignatie (vol. 8)221.
Mai mult, munca de traducere și transcriere a izvoarelor Filo-
caliei în limba română, dusă de către cei doi, ar fi durat între
mai 1944 și 31 martie 1945, potrivit însemnării părintelui Stă-
niloae pe unul din manuscrisele care se păstrează la mănăstirea
Brâncoveanu: „În sfârșit, frate, oricine ai fi, când iei în mâinile
tale această carte și cetind-o vrei să-i probezi folosul în sufletul
tău, te rog cu căldură adu-ți aminte să faci și o rugăciune către
Dumnezeu cu un «Doamne miluiește» și pentru sufletul pă-
cătos al aceluia, care a ostenit la această carte și a aceluia, care
a cheltuit ca s-o tipărească. Ei au mare trebuință de rugăciu-
nea ta, ca să afle milă dumnezeiască pentru sufletele lor, iar tu
219
Filocalia sau culegere din scrierile sfinților Părinți care arată cum se
poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. III (Sf. Maxim Mărturisitorul:
Răspunsuri către Talasie), tradusă din grecește de Pr. Dumitru Stăniloae,
Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1948, p. I-II.
220
Filocalia sau culegere din scrierile sfinților Părinți care arată cum se
poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. IV, Sibiu, 1948, p. VII.
221
Biblioteca Mănăstirii Brâncoveanu, fond Carte veche, manuscrisele
Arsenie Boca, inv. 2610-2611, 2619-2620 și 2626.
pentru al tău. Fie, fie. Am terminat toată Filocalia cu ajutorul

Atotputernicului și Bunului Dumnezeu, în 31 martie 1945, lu-
crând la ea din mai 1944 în timp de bombardament și de grele
încercări. Tot timpul mi-a fost inima și la biata Mioara, căreia e
tot mai greu. Iisus, miluiește-ne!”222.
Toate acestea sunt confirmate prin mărturia dnei. Lidia Stă-
niloae dată într-un interviu din anul 2010, despre Filocalie şi
părintele Stăniloae:
„A călătorit și în Sfântul Munte Athos, unde a înțeles,
o dată în plus, că sursa adevăratei culturi teologice, dar
și a întregii spiritualități stă în opera Sfinților Părinți.
De atunci a început să traducă intens, frenetic. Aportul
Părintelui Arsenie Boca a fost acela de a fi scris după
dictarea tatei. Tata scria foarte urât. Scria zi și noapte și
îl durea mîna. Era obosit. Sigur că și Părintele Arsenie
fusese la Athos și intrase în contact cu spiritualitatea Pă-
rinților, însă nu chiar așa cum s-a afirmat adesea că l-ar
fi influențat pe tata să traducă Filocalia. Este cu totul
inexact. Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost
student și așa au rămas toată viața, în aceste raporturi, și
nu invers – de „mentor” al tatălui meu. Gândul de înce-
put i-a aparținut tatei, care a fost, pe parcurs, din ce în
ce mai fascinat de comorile pe care le găsea acolo. Când
a ajuns la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în volumul II, a
avut o revelație: aceste scrieri trebuie puse la îndemâna
oamenilor, cât mai repede și cât mai mult! Atunci Părin-
tele Arsenie, care venea des la noi în casă, s-a oferit să
scrie el – făcuse și facultatea de Belle Arte – după dictare.
Avea un scris regulat, foarte frumos. Ei bine, în vara lui
‘44, când au început bombardamentele, ne-am refugiat
în satul mamei – Șura Mare, lîngă Sibiu. Acolo a venit și
Biblioteca Mănăstirii Brâncoveanu, fond Carte veche, manuscrisele

222
Arsenie Boca, f. nenum.

Părintele Arsenie, iar preotul din sat le-a pus la dispozi-

ție două camere din Căminul Cultural: într-una dormea
Părintele Boca, într-alta lucrau toată ziua. Tata venea de
la trei case distanță, în zori, și lucrau fără odihnă până
seara. Asta a durat vreo lună de zile. Contribuția uriașă
a Părintelui Arsenie e fost că a popularizat această tra-
ducere. Prin faima lui, în zonă, a făcut ca această carte să
fie cumpărată de foarte mulți creștini”223.
După mutarea la Prislop, părintele Arsenie a dorit să reia
opera de editare a Filocaliei românești. În dedicaţia olografă de
pe volumul 4 al Filocaliei dăruit episcopului Andrei Magieru,
părintele scria:
„Însemnăm aci bucuria ce ne-ați făcut cercetându-ne
la Prislop. Ca un implicat în tipărirea acestei colecții
însemnez și bucuria că sunteți așa cum ați spus: «Ul-
tima rezervă a tipăririi Filocaliei». Până aci (vol. I-IV)
tipărirea s-a făcut de la Sâmbăta-Sibiu; de aici înain-
te nădăjduiesc să se facă de la Prislop-Arad, Cu fiască
smerenie Ierom. Arsenie”224.
Tot în plan scriitoricesc, părintele Arsenie a scris Cărarea
Împărăției, pe care a început-o pe când viețuia la mănăstirea
Sâmbăta. În biblioteca acestui așezământ se păstrează manus-
crisele de la capitolele I („Cărarea”) și IV („Războiul nevă-
zut”)225. De fapt, este lucrarea fundamentală a părintelui, înce-
pută în anul 1943, pe când viețuia la Sâmbăta și continuată la
223
Interviu luat Dnei. Lidia Stăniloae de jurnalistul Răzvan Bucuro-
iu, pentru publicația „Lumea credinței”, mai 2010, pp. 23-28 (https://raz-
van-codrescu.blogspot.com/2017/02/a-murit-lidia-staniloae.html, consul-
tat la 05.07.2018).
224
Biblioteca Mănăstirii Hodoş-Bodrog, Filocalia, vol. 4, Sibiu, 1948,
cu semnătura Episcopului Andrei pe coperta I, inv. 8963.
225
Biblioteca mănăstirii Brâncoveanu, fond Carte veche, manuscrisele
Arsenie Boca, inv. 2622.
Prislop, după cum amintea însuși mitropolitul Vasile Lăzărescu

în corespondența din 1949 cu mitropolitul Nicolae Bălan al Ar-
dealului226. Știm că în 1946, părintele finalizase primele patru
capitole, potrivit dedicației din 13 iunie:
„Dăruiesc Părintelui Protopop [Aurel] Nistor din Bra-
șov, aceste prime patru capitole, în manuscris, probabil
ale unei cărți viitoare, pentru ostenelile ce a făcut ca să
le afle cuprinsul înainte de șlefuirea lor definitivă – cu
rugămintea de a opri multiplicarea și publicitatea ma-
nuscrisului, din pricina repetatelor revizii. Dăruită cu
părintească iubire tuturor cititorilor și ostenitorilor”227.
Un fragment al „Cărării” a fost dat „părintelui Ieronim”, fi-
ind vorba, probabil, de monahul Ieronim Ştefan de la mănăs-
tirea Cozia, alături de care fusese arestat de Siguranţă în anul
1945. Pe acest exemplar îi va fi dat următoarea însemnare în
spirit duhovnicesc: „Fără îngăduire de multiplicare sau tipări-
re, ci numai pentru folosul tău personal. Celelalte, când le voi
transcrie. Dacă Părintele tău ţi le va cere (căci cu ştirea cuvi-
oşiei sale trebuie să le ai) dă-le bucuros spre folosul obştii sau
tot aşa de bucuros şi să fie arse, că de nu mă rugai tu, acelaşi
lucru îl făceam. Atâta preţuieşte din cele scrise de la alţii, cât
trăieşti sau câtă viaţă poţi să dai literei, iar asta după câtă putere
de suferinţă ai. Adică, după câtă convingere ai către unealta lui
Dumnezeu a suferinţei, atâta îţi va fi şi folosul din cele scrise de
la alţii, că pe alt fir nu ne întâlnim mai bine ca pe acesta. Nu-ţi
AAA, dosar III-396-1948, f. 235.

226
Notă asupra ediției la Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției,

227
ed. îngr. de Pr. Simion Todoran și monahia Zamfira Constantinescu, Editu-

ra Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995, pp. 338. În vremea
aceea, preotul Aurel Nistor era slujitor la Parohia Brașovul vechi, refugiat în
1940 de la Sf. Gheorghe, unde ocupase postul de protopop (Aurel Nistor, O
pagină din istoria Bisericii și Neamului, Editura Carpații Răsăriteni, Sfântu
Gheorghe, 1999, p. 22).
pierde energia dorind nimic, ci singură, mila lui Dumnezeu, că

după aceea umblau şi cei de demult. Iar noi cei de azi, având
multe dorinţe, nu mai avem liniştea lor, şi ne trebuie. Nu te fă-
râma de dor să ne întâlnim, ci poartă-te precum cei de demult
cu dorul de a ne întâlni pe veci, Acasă... Cu părintească iubire,
Arsenie”228.
Cartea este un excurs scripturistic prin care autorul îmbină
planul vetero-testamentar cu cel nou-testamentar într-o cheie
hermeneutică îmbrăcată cu argumente patristice şi filocalice.
În construcţia sa teologică, părintele Arsenie apelează de multe
ori la experienţa duhovnicească personală prin filtrul operelor
Sf. Maxim Mărturisitorul şi al altor Părinţi ai Bisericii, care se
regăsesc în Filocalia. De aici denotă relaţia strânsă, prin cu-
noaşterea şi traducerea acestor lucrări teologice, între părintele
Arsenie şi părintele Dumitru Stăniloae. De asemenea, nivelul
descursiv care se regăseşte în „Cărarea” trădează o retorică omi-
letică consacrată, versificată şi încărcată de taine duhovniceşti
ale autorului, care îndeamnă la o meditaţie continuă.
Odată finalizată „Cărarea Împărăţiei”, ea a circulat sub
formă de samizdat între apropiații părintelui. În iunie 1967,
această lucrare, în „două caiete” era oferită spre copiere de o
credincioasă din Brașov unui preot de la Biserica din Șcheii
Brașovului, pe unul din acestea, la pagina doi, fiind scris: „Dă-
ruită cu părintească iubire tuturor cititorilor și ostenitorilor,
semnează Arsenie”229.
O altă lucrare lăsată de părintele Arsenie este „Cuvinte vii”,
o antologie de 137 predici duminicale și la sărbători, meditații
evanghelice și cuvinte duhovnicești scrise în spirit filocalic în
perioada viețuirii monahicești. Acestea au fost scrise între 25
noiembrie 1946 și 27 martie 1950, în duhul comentariilor pa-
tristice: al Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei,
228
229
al Sfântului Ambrozie al Milanului la Evanghelia după Luca și

al Sfâtului Chiril al Alexandriei la Evanghelia după Ioan. Șapte
cuvinte sunt scrise la mănăstirea Sâmbăta: 25 noiembrie 1946,
5 și 12 septembrie 1948, 14 septembrie 1949, 5 și 6 noiembrie
1949, și un cuvânt de la Sâmbăta fără dată. Două cuvinte au fost
scrise la Oradea în 5 și 6 iunie 1949; două la Arad în 14 și 15 au-
gust 1949; două la Brașov în 7 și 13 noiembrie 1949; cinci la Si-
biu în 3, 4, 14-16 noiembrie 1949; cinci la Bixadul Oltului între
8 și 12 noiembrie 1949 și câte unul la: București în 22 mai 1949;
Obreja în 27 mai 1949 și Covasna în 11 noiembrie 1949230.
În planul activității de pictor, încă înainte de tunderea în
monahism la Sâmbăta, în februarie 1940, părintele Arsenie în-
cropește un atelier de pictură a icoanelor231, în care însă nu va
putea lucra din cauza problemelor administrative ale mănăs-
tirii. Reușește însă să picteze icoanele împărătești de la altarul
bisericii brâncovenești a mănăstirii, din care astăzi se mai păs-
trează, cele de hram. De asemenea, realizează un frumos epitaf
dăruit, probabil drept mulțumire, unei femei de etnie sasă, dar
care astăzi se păstrează în Muzeul mănăstirii Brâncoveanu.
O altă lucrare iconografică a părintelui Arsenie este legată
de proiectul privind pictarea bisericii „Sf. Ioan Evanghelistul”
de la Prislop, deoarece din vechea pictură se mai păstrau doar
câteva fragmente în pronaos. În acest sens, la 14 decembrie
1954, părintele Arsenie înainta o solicitare episcopului Andrei
cu următorul conținut:
„Fiind absolvent al Academiei de Arte frunoase din
București, doresc să mă nevoiesc cu zugrăvirea aces-
tei biserici. Aceasta însă nu o pot face fără autorizația
Comisiunii de pictură a Sfintei patriarhii, care nu se
poate obține decât în urma unei practici de 6 luni pe
unele din șantierele Comisiunii. Ca urmare, cu smerite
230
Cf. Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, p. 7.
231
metanii, vă rog să binevoiți a-mi aproba să fac această

practică pe șantierul de la catedrala din Galați, unde ar
urma să mă prezint la data de 12 ianuarie 1955. În acest
răstimp mi se va îngădui să vin la mănăstire odată pe
lună (sau la două săptămâni) și la praznice”232.
Solicitarea a fost aprobată de către însuși patriarhul Justini-
an, care în urma unei audiențe a părintelui Arsenie și a maicii
Zamfira din decembrie 1954 a mai oferit și un sprijin bănesc
pentru restaurarea bisericii de la Prislop233.
După perioada de practică la Galați, la 26 martie 1958 pă-
rintele Arsenie prezenta devizul pentru pictura episcopului An-
drei Magieru în vederea aprobării de către Comisia de pictură
bisericească de la Patriarhia Română234. În ianuarie 1959, pic-
torul Ștefan Constantinescu era angajat de mănăstirea Prislop
să picteze biserica, cu ajutorul părintelui Arsenie Boca235. Zu-
grăvirea bisericii de la Prislop nu s-a mai făcut, deoarece câteva
luni mai târziu, părintele Arsenie era expulzat din mănăstire.
După excluderea din mănăstire, părintele Arsenie a venit
în București. Încă din 7 august 1959 este angajat în lucrarea de
zugrăvire a Bisericii „Sf. Elefterie”-Nou, în echipa condusă de
pictorul Vasile Rudeanu236. Aici a pictat până la 13 februarie
1961, unde se pare că a zugrăvit icoana „Jertfa lui Avraam” și a
contribuit la friza cu împărtășirea Apostolilor237.
De la 1 ianuarie 1961, părintele Arsenie este angajat de că-
tre patriarhul Justinian la Atelierul de pictură al Patriarhiei Ro-
mâne, din cadrul Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, situat la Schitul Maicilor. Lucrează ca pic-
232
AAA, dosar III-317-1949, f. 660.
233
234
AAA, dosar III-317-1949, f. 485-485v.
235
Ibidem, f. 468.
236
Cf. Pr. Nicu Moldoveanu, Cartierul Cotroceni „Sf. Elefterie”-Cotro-
ceni, București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012, p. 247.
237
Ibidem.
tor și, treptat, deprinde tehnica picturii în email de la pictorița

Ottilia Oteteleșanu, care conducea atelierul.
Lucrând la atelierul de pictură al Patriarhiei Române, pă-
rintele Arsenie a primit numeroase comenzi de icoane din
partea unor credincioși din zona Ardealului (septembrie-oc-
tombrie 1962, noiembrie 1963) sau de la unii credincioși din
Voivodeni-Făgăraș pentru un prapor (decembrie 1962), după
cum informau sursele Securității dirijate în jurul său238. Credin-
cioșii care îl cercetau la atelierul Patriarhiei veneau la părintele
pentru un sfat sau poate mai mult, dar și pentru o icoană făcută
de mâinile celui care odinioară îi îndreptase duhovnicește la
Sâmbăta sau la Prislop.
Între 1961-1963, în timpul concediilor de odihnă, părintele
Arsenie a pictat la biserica din Bogata Olteană, ridicată de pro-
fesorul Spiridon Cândea din Sibiu239. În 1962, a pictat o parte
din turla Pantocrator a Bisericii Boteanu din București.
Un alt proiect a fost pictarea Bisericii „Sf. Nicolae” din
Șcheii Brașovului, neîmplinit deoarece la sfârșitul anilor ´60
părintele începea să sufere de o boală la ochi240.
Deși devenise responsabilul Atelierului de pictură și email
al Patriarhiei Române, în iunie 1967, părintele Arsenie se re-
trage din activitatea zilnică, se pare datorat și unor intrigi de
natură politică alimentate de Securitate în spațiul bisericesc,
moment care coincide și cu apariția unei probleme de sănătate
la vedere („slăbirea vederii din cauza lucrărilor la miniaturi”).
Rămâne totuși să lucreze pentru Patriarhie la domiciliu.
Totodată, deoarece devenise pictor autorizat de biserici, se
angajează să picteze in tempera Biserica de la Drăgănescu, pe
care o va începe în 1968 și o va termina în 1983241. Dincolo
de respectarea programului iconografic consacrat în dreptul
238
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 172, 202, 209, 211.
239
Ibidem, f. 213.
240
Ibidem, vol. 4, f. 4.
241
Ibidem, ff. 5, 9, 10, 38.
marilor reprezentări, părintele Arsenie a pictat diverse scene

cu caracter moralizator, practic o întreagă operă omiletică cu
privire la omul modern. De asemenea, a pictat scene din viața
Sf. Cuvios Ștefan cel Nou, cu care s-a identificat și a cărei data
a trecerii în veșnicie și-a profeţit-o în dreptul său. De aceea, am
putea spune că pictura de la Drăgănescu este o operă manifest,
altfel spus tot ceea ce nu a putut rosti de pe solee a făcut-o prin
reprezentare iconografică.
Despre perioada Drăgănescu avem mărturia preotului Pe-
tru Moga, care nu de puține ori l-a vizitat pe părintele pe șanti-
erul de pictură din această biserică:
„Părintele întotdeauna era îmbrăcat într-un halat alb,
cu o bonetă de pictor, o bonetă care semăna cu un fes
călugăresc, dar albă, o barbă tăiată scurt, spre alb, deci
așa ceva, era alt Arsenie Boca decât cel din acele două
fotografii pe care le găsisem pe-acasă, sau pe la famili-
ile care l-au frecventat. Ale călugărului, cu barba mare.
Nu mai era nici vorbă de așa ceva. Dar, Părintele era pe
schele când te duceai acolo. Era întotdeauna pe schele,
undeva sus. În partea de jos în biserică, pe paviment,
preotul locului, își făcea slujbele lui–era o zi de vineri
de obicei când ne duceam acolo la Drăgănescu. Părin-
tele nu cobora decât după ce se termina slujba. Asta
însemna că te angajezi la o zi întreagă de stat la Drăgă-
nescu, ca să poți avea acces la Părintele Arsenie... Ră-
mânea pe schelă. El era pe schelă. Ce făcea, nu știu, că
nu-l vedeai, că schelele de pictură știți cum sunt în bi-
serică. Când se termina slujba, oamenii locului plecau
și rămâneau ăștia străinii, veniți de prin Țara Făgărașu-
lui, cu traistele lor. Vă dați seama, veneam cu tramvaiul
2 din Gara de Nord. Să nu-ntrebi pe nimeni, se știa pre-
cis, te duci și iei tramvaiul așa, te duci până la capăt de
linie și acolo iei mașina de Mihăilești și cobori la podul
Argeșului. Coboram la podul Argeșului, după pod și

de acolo mergeam pe jos un kilometru înapoi și ajun-
geam la Drăgănescu. Și noi ne imaginam că Securitatea
nu știa, că îi păcălim, știi? Ca și când, dacă nu întrebi
pe cineva, Securitatea nu te vede că ești străin de loc,
că tu porți pe umăr o traistă de Făgăraș, în care poate
duci o bucată de brânză sau nu știu ce aduci, și că ce
să cauți tu, din Țara Făgărașului, ce să cauți tu pe ma-
lul Argeșului, în vecinătatea Bucureștiului, ce să cauți?
Deci era clar că lucrurile erau cunoscute. Dar mergeam
la biserică, era vineri, părea că noi mergem la biserică,
cumva, nu? Se termina slujba și noi rămâneam și atunci
Părintele Arsenie Boca, de obicei cobora de pe schele și
intra în dialog cu lumea”242.
Aici, părintele este vizitat de profesorul său din perioada
studiilor din Capitală. Nichifor Crainic s-a întâlnit pentru câ-
teva ore cu părintele Arsenie, în toamna anului 1971, pentru ca
mai apoi să trimită următoarea scrisoare:
„A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete, după
modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme
înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în
pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbă-
ta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aşa de la
Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să
se dezumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?
Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din
zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Dom-
nul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce
poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului
lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai
242
Interviu cu Pr. Petru Moga, din Câmpina, realizat de Marius Vasi-
leanu.
ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţă, să poţi mângâia

cu penelul pe cei desăvârşiţi, pentru a-i da pildă pe zi-
durile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe
zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de
oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de-atunci.
Nimic întunecat în această primăvară, care îmbracă
cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri
deschise către lume ca spiritul şi chipul Mântuitorului
coborât să ne aducă lumina de sus ce iradiază din pic-
tura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după
viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului
şi a celor transfiguraţi de El. Adică, imaginea Raiului.
Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nu-
anţe clare şi deschise, paradisiace pentru a sugera lumea
feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază
lumina Raiului. Ceea ce domină în ea, până acum, e
imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteşte biserica
din bolta altarului e pur şi simplu magnică în milostivi-
rea ei de mijlocitoare a lumii către dumnezeiescul ei Fiu.
Cea care pluteşte vizionar peste Sinodul din Efes e făcu-
tă din atâtea nuanţe şi numai din nuanţe, încât nici nu
pare pictură, ci o apariţie vaporoasă şi diafană, care cu
cerescul Prunc în braţe apare să întărească pe sinodali
că ea e într-adevăr Maica lui Dumnezeu-Thetokos”243.
Pictura părintelui Arsenie de la biserica din Drăgănescu
este considerată de mulţi atipică, dar apreciată pentru comple-
xitatea ei, cum de altfel se exprima însuşi părintele Constantin
243
Apud PS Daniil Stoenescu, Omul îmbrăcat în haină de in..., pp. 78-79.
Galeriu într-o însemnare aşternută pe Evanghelia acestui lăcaş

de cult:
„Pictura artistului-duhovnicesc-Arsenie ieromonahul e
o viziune nouă, dar ortodoxă. Răpeşte sufletul în uimi-
re, unind-cum se cuvine în Biserică-cerul cu pământul.
Preasfântă Treime, binecuvintează, mângâie, mântuie
pe robii Tăi: slujitorul acestui sfânt locaş, părintele Savi-
an, pe maestrul Arsenie ieromonahul şi pe întregul po-
por dreptcredincios, Smeritul între ierei Constantin”244.
Atitudinea Părintelui Arsenie faţă de comunism
În nenumărate rânduri am văzut că părintele Arsenie a

propovăduit ceea ce Mântuitorul le răspunsese fariseilor în
privinţa raporturilor care trebuia să le aibă un credincios cu
autorităţile statului (Matei 22, 15-22; Marcu 12, 13-17 şi Luca
20, 20-25). Însă, această atitudine nu ar trebui să fie înţeleasă
ca una de acomodare cu regimul comunist, deoarece părintele
Arsenie avea o atitudine categorică, după aflăm din însemnările
lui, se pare din perioada vieţuirii la Prislop:
„Comunismul este o doctrină revoluţionară. Are şi el
rădăcini destul de vechi în istoria omului. A fost gândit
de Platon şi încercat de Spartacus. Ivirea comunismului
e legată de nedreptăţile şi inegalităţile dintre oameni,
de exploatarea muncii, de tirania bogaţilor şi a stăpâ-
nitorilor, cu un cuvânt e stârnit de toate păcatele care
aduc nefericirea între oameni, din care cel mai greu pă-
cat e războiul.
Răsturnarea violentă a acestor stări rele de lucruri trebu-
ie tăcută prin mobilizarea tuturor asupriţilor şi lipsiţilor din
244
Ibidem, p. 79.
lumea întreagă. Dreptatea şi pacea definitivă între oameni nu

poate veni decât în ceasul când, proletarii din toate ţările sunt
în aşa fel uniţi şi organizaţi, încât la o comandă dată se ridi-
că toţi în vifor de revoluţie şi răstoarnă cu forţa, cu vărsare de
sânge, orice stăpânire asupritoare a oamenilor şi putrezită de
păcate. Revoluţia răstoarnă şi şterge pomenirea tuturor, stăpâ-
nirile învechite de pretutindeni şi instaurează dictatura proleta-
riatului, una şi aceeaşi în lumea întreagă. Atunci se pune capăt
pentru totdeauna războaielor, se instaurează o dictatură a păcii
şi o nouă eră începe în istoria omenirii.
Societatea comunistă însemnează: traiul în comun al oame-
nilor, proprietatea comună a mijloacelor de trai şi a uneltelor,
stingerea deosebirilor de clase sociale, a deosebirilor de neamuri,
de rase omeneşti sau de credinţe religioase. Când ţinta aceasta
va fi aleasă peste toată lumea, fericirea oamenilor este asigurată:
fiecare om primeşte din bunurile pământeşti după trebuinţă.
Aceasta-i faza comunistă a societăţii, faza victoriei finale.
Până atunci însă, comunismul nu se poate consolida ca ata-
re, ci trece prin faza socialistă, adică o fază de oarecari restricţii
în privinţa repartizării bunurilor de consumaţie, fază în care fi-
ecare primeşte bunuri numai în proporţie cu munca pe care
o face.
Astăzi avem faza socialistă peste a cincea parte a pămân-
tului. Dar nu se poate trece la faza comunistă consolidată, câtă
vreme în afara ţărilor socialiste sunt alte forme de guvernământ.
Toate trebuie să cadă şi atunci cade şi războiul, care cheltuieşte
imens din bunurile sociale, şi, de atunci încolo, vor rămâne li-
bere să stingă definitiv mizeria dintre oameni.
Deci toată strădania comuniştilor e concentrată la îmbu-
nătăţirea vieţii acesteia pământeşti, la care se reduce totul şi în
afară de care, nu mai există nimic.
Religia e un lucru învechit, o superstiţie, de care omul tre-
buie să scape, ajutat de luminile ştiinţei materialiste. Ştiinţa nu
întâlneşte nicăieri pe Dumnezeu, Dumnezeu nu există. Omului
trebuie să-i treacă de obârşia lui divină şi să priceapă că nu-i

decât urmaşul maimuţei şi să nu-şi mai bată capul cu visuri mai
presus de lumea aceasta–singura reală–că după moarte nu mai
există nimic. Ba din contră, trebuie să priceapă că Dumnezeu
e o scorneală a bogaţilor cu care au speriat săracii, ca să le ex-
ploateze munca, iar cu religia şi Biserica le-au ameţit mintea şi
le-au tocit simţul de revoltă. Iată o convingere prin martirii ei.
E limpede că între Creştinism şi comunism e o profundă
nelinişte. Iisus Hristos e pus spre căderea şi ridicarea multora,
nu numai în Israel, ci în lumea întreagă. Au trecut 2000 de ani
de când numele Lui s-a vestit la toate neamurile, începând «cu
îndrăzneală» din Ierusalim.
Dacă primii creştini au realizat în mic societatea comunistă,
desfiinţând proprietatea particulară şi dând fiecăruia după trebu-
inţă, şi dacă toţi creştinii au trăit întreolaltă egalitatea de fiii ace-
luiaşi Tată, fară vreo deosebire de neam, de clasă socială–această
societate a răsărit de la sine, nesilit, în numele iubirii, care a ars
gardurile dinafară dintre oameni şi egoismul dinăuntru.
Dacă astăzi Dumnezeu e tăgăduit de comunişti, vina o
poartă creştinii a căror viaţă nu prea dovedeşte existenţa lui
Dumnezeu.
Mânia comunistă pe toate aşezămintele sociale învechite (şi
Biserica a devenit uneori şi pe alocuri, aşezământ social), poate
deschide focul curăţitor şi asupra Bisericii lui Hristos, asupra
creştinilor. Necredinţa comunistă nu e numai o atitudine nega-
tivă faţă de Dumnezeu, ci şi o puternică energie agresivă. Dacă
comuniştii în faza socialistă nu au nici un interes să lichideze cu
creştinismul, şi în general cu religiile, o fac din punct de vedere
tactic, ca să nu-şi mărească împotrivirile în lagărul advers pe
care l-au cucerit.
Situaţia actuală a religiilor (cărora le cam slăbeşte prestigiul
pentru mulţimea lor şi a fărămiţării lor în confesiuni şi secte)
în lagărul ţărilor de democraţie populară, precum şi în URSS,
patria socialismului, este următoarea: toate sunt mobilizate în
apărarea păcii şi a construirii socialismului-fapt care nu contra-

vine nici unei religii.
Art. 124 din Constituţia statului sovietic spune: «În sco-
pul de a asigura cetăţenilor libertatea de conştiinţă, Biserica în
URSS este despărţită de Stat şi Şcoala de Biserică. Libertatea de
manifestare a cultelor religioase şi libertatea de propagandă an-
tireligioasă este recunoscută tuturor cetăţenilor». De fapt, asta
şi este libertatea religioasă, când tot aşa de liberă e şi poziţia
contrară ei.
Art. 27 (84) din Constituţia RPR sună astfel: «Libertatea
conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Culte-
le religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber,
dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrare Constituţiei, secu-
rităţii publice şi bunelor moravuri. Biserica Ortodoxă Română
este autocefală şi unitară în organizarea ei»245.
Întrucât oamenii sunt deodată şi cetăţeni ai statului sunt
deodată şi cetăţeni ai Statului, iar cu sufletul şi fii ai Bisericii, fiii
Împărăţiei ce va să vie, ca atare, între Stat şi Biserică pot fi una
sau alta din aceste trei situaţii:
1. Biserica poate avea un regim de libertate;
2. Biserica poate fi socotită instituţie socială tolerată (în-
găduită);
3. Biserica poate fi persecutată.
Biserica poate totuşi dăinui, după împrejurări, sub orica-
re din aceste regimuri. Dacă Biserica e liberă, credincioşii ei
trebuie, ca cetăţeni, să dea ascultare stăpânirii. Dacă Biserica e
tolerată, ea nu trebuie să scoată nimic din învăţătura sa şi din
aşezămintele ei de temelie. Dacă Biserica e persecutată, credin-
cioşii ei n-au dreptul să se revolte împotriva stăpânirii.
În toate aceste cazuri, autoritatea Bisericii e numai spiritu-
ală. Capii Bisericii n-au nici o putere în treburile publice. Ca
245
Art. 27 este din Constituţia RPR din 1948, iar art. 84 din cea adop-
tată în 1952.
atare cârmuirea spirituală nu trebuie să recurgă niciodată la

constrângere, la vicleşuguri sau la violenţă, nici împotriva par-
ticularilor, nici împotriva stăpânirilor.
Îndreptarul apostolic în această privinţă, adică a ţinutei su-
fleteşti a creştinului faţă de o stăpânire–fie ea şi vrăjmaşă Creş-
tinismului–e dată de Sfântul Pavel, fraţilor din Roma, de pe
vremea stăpânirii lui Nero: «Orice suflet să se supună înaltelor
stăpâniri, căci nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu; iar
cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cine se
împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu se împotriveş-
te; iar cei ce se împotrivesc rânduielii lui Dumnezeu, singuri îşi
atrag osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru cei ce fac fapte
bune, ci pentru cei ce fac rele. Voieşti să nu-ţi fie frică de stăpâni-
re ? Fă binele şi vei avea laudă de la ea ! ... Trebuie să vă supuneţi
(stăpânirii) nu numai de frica pedepsei, ci din îndemnul con-
ştiinţei. Că pentru aceasta şi dajdie plătiţi; că slujitori sunt ai lui
Dumnezeu, spre aceasta îndeletnicindu-se” (Romani 13, 1-6).
Şi până unde merge ascultarea de stăpânire? Merge întru
toate lucrurile care le cere, afară de lepădarea credinţei. Când
stăpânirea ar cere ceva contrar vreunui cuvânt al lui Dumne-
zeu, avem îndreptar sfatul Sfântului Apostol Petru: „Că trebuie
să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 4,
19; 5, 29).
Autoritatea de Stat e de obârşie divină, iar creştinul nu are
căderea de-a o discuta sau iscodi. Faptul că stăpânirea există, îl
obligă în conştiinţă să o asculte. O stăpânire tirană tot de Dum-
nezeu e adusă la conducere; iar creştinul o vede ca pedeapsă
dumnezeiască pentru păcatele poporului sau ale conducătorilor
peste care vine. Unul din învăţătorii Bisericii are cuvântul acesta:
„Cel ce dete Imperiul creştinului Constantin, Acelaşi îl dete şi lui
Iulian Apostatul” (Fericitul Augustin, De Civitate Dei 5, 21).
Deci stăpânirea comunistă e de la Dumnezeu adusă să stă-
pânească lumea; iar noi o ascultăm şi suntem corecţi cu ea, în
conştiinţă, tocmai din cauza credinţei noastre în Dumnezeu.
Cele două convingeri însă sunt în cea mai ascuţită contrazi-

cere. În faza socialistă contrazicerea e în repaos; dar e imposibil
ca secera odată aruncată pe pământ (Apocalipsă 14, 16) să nu
secere ţarina aceasta, adică lumea.
Această lucrare de sfârşit de veac poate să aibe loc a doua zi
după instaurarea dictaturii comuniste în lumea întreagă. Nu se
poate ca o revoluţie socială de aşa proporţii să nu aibă de făcut
şi cel mai aspru examen creştinilor.
Noi însă «ştim cui credem» (II Timotei 1, 12) şi până la exa-
men ne folosim, ca de-un răgaz, de libertatea religioasă, garan-
tată de Constituţia Ţării, care, prin chiar aceasta, închide orice
discuţie între creştini şi comunişti, pe tema credinţei.
Ne respectăm convingerile.
De ajutor e bine de ştiut şi comportamentul creştinilor din
veacurile primare faţă de stăpânirile vremilor lor.
Creştinii, în decursul istoriei, n-au atacat niciodată stăpâni-
rea în nici un fel, pe nici o temă. Creştinii au mărturisit numai
că-s creştini şi că Iisus Hristos este Dumnezeu.
Toate nedreptăţile şi fărădelegile, ba şi catastrofele naturii
au fost aruncate în capul lor şi pe toate pricinile se auzea: «Creş-
tinii la lei !»–creştinii n-au încetat de-a se ruga pentru stăpânire,
de-a ierta pe cei ce-i omorau în tot felul şi de-a se ruga pentru ei.
N-au provocat şi nu s-au expus niciodată muceniciei, fiind-
că totdeauna au privit mucenicia ca pe un dar deosebit de la
Dumnezeu, care, El îşi alege prin cine să Se afirme pe Sine lumii.
Până şi copiii preţuiau mucenicia. De aceea, nicăieri, nici un
blestem, nici o revoltă. Au fost şi creştini mai slabi de înger care
s-au lepădat de Hristos, de groaza chinurilor sau de slăbiciunea
credinţei. Pe aceştia cu greu i-a mai primit Biserica între fiii Săi.
Examenele venite din vreme în vreme asupra creştinilor re-
genera Creştinismul. Creştinismul nu e numai o învăţătură sau
numai o religie–legătură cu Dumnezeu de departe -, ci este o
trăire nemijlocită a lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, o trăire
a Duhului Sfânt. Când creştinul e pus la probele muceniciei,
îndată simte că nu e singur, şi, adeseori, în loc de dureri, are

bucuria negrăită a sfintei prezenţe a lui Dumnezeu.
Ce-i mai trebuie atunci creştinului trup, ranguri, viaţa
aceasta, ce-l mai nu-l desparte, ci-l uneşte Vieţii celei veşnice a
lui Dumnezeu. Încercările se prefac în binecuvântare, ucigaşii îi
sunt binefăcători. Asemănarea cu Iisus ţâşneşte din străfunduri
de fiinţă. Necredincioşii nu-L pot stinge din conştiinţa oame-
nilor, fiindcă Dumnezeu e de-aşa natură că, tocmai atunci când
cineva ar vrea să-L stingă, mai tare se aprinde în sufletele oa-
menilor. Mucenicii sunt argumentele existenţei lui Dumnezeu.
Iată unul din sensurile vieţii.
Religia creştină mereu e pusă într-o cumpănă de impresio-
nantele realizări omeneşti, cu dezvoltarea fară precedent a şti-
inţelor, ca una ce şi-a trăit traiul şi groparii o aşteaptă. E drept
că religia nu e ceva cu care să te slăveşti în deşert. Noi creştinii
suntem numai în faza vieţii lui Iisus până la răstignire. Cealaltă
fază a vieţii lui Iisus, a învierii, a strămutării şi a noastre întru
slava veacului viitor, singurul progres în materie de religie, nu
mai atârnă de noi. Dacă, potrivit convingerii noastre, comu-
nismul e de Dumnezeu adus stăpân asupra unei bune părţi a
lumii, ca o revoltă îndreptăţită a Lazărilor împotriva bogaţilor
nemilostivi, ca o demascare a creştinilor mincinoşi, ca o desă-
vârşită albire a sfinţilor, atunci ei (comuniştii) sunt slugile lui
Dumnezeu, trimise în lume să silească pe toţi câţi îi găsesc în
vremea lor, să intre la nunta Fiului de Împărat.
Doctrina comunistă vede şi desfăşurarea istoriei dialectic.
Interesant e, că după faza comunistă a istoriei, ei nu mai prevăd
nici o antiteză.
Ce ne-ar împiedica să credem că după toată opera lor, câtă
o au de făcut în lume, nu vine «prin foc» (I Corinteni 3, 13)
Împărăţia lui Dumnezeu?”246
Moștenirea duhovnicească a Părintelui Arsenie
246
Ibidem, pp. 366-371.
Un alt capitol important legat de biografia părintelui Ar-

senie Boca este cel despre ucenicii/ucenicele pe care i-a îndru-
mat spiritual și mai ales le-a descoperit vocația monahală. Au
fost multe cazuri de studenți, în special de la teologie, precum:
Leonida Antonie Plămădeală, Irina Zlotea, Laura Durac, Ste-
lian Dometie Manolache, Silviu Ioan Iovan, Julieta Zamfira
Constantinescu, Zorica Teodosia Lațcu, Maria Mihaela Ghi-
șoiu, Natalia Heruvima Hurducaciu, Ana Apolinaria Drăghița,
Valeria Timoteia Nicoară, Despina Paisia Bazavan, acestea din
urmă studente la Teologie Sibiu și ajunse monahii la Bistrița
vâlceană, Prislop sau Hurezi247 etc sau militanți politici, care l-a
îndemnul părintelui Arsenie au abandonat lupta politică și s-au
dedicat total salvării sufletului. Așa au fost cazul soților Vasile
Solon Vasilache și Aneta Nicodema Vasilache. Convinși de
părintele Arsenie, cei doi au primit binecuvântarea de a se des-
părți și a intra fiecare în câte un așezământ monahal. În aprilie
1945, Vasile Vasilache a intrat la mănăstirea Bogdana-Bacău și
Aneta Vasilache și-a luat numele de Nicodema pentru a intra
în obștea de la Sărăcinești-Vâlcea, iar mai apoi de la Bistrița
vâlceană, respectiv Tismana248.
Maica Arsenia (Letiția) Opriș, născută în 1919, din Dri-
dif-Făgăraș, fiică de preot (decedat în 1939), a intrat în mona-
hism în anul 1940 la îndemnul părintelui Arsenie, la mănăs-
tirea „Dintr-un Lemn”, județul Vâlcea, iar mai apoi la Bistrița,
unde a urmat liceul. După absolvirea școlii a intrat în obștea de
la Hurezi, de unde după 1959 a fost exclusă, apoi adusă la Vi-
forâta, lângă Târgoviște, de către patriarhul Justinian, pentru a
o numi administrator azilui de maici bătrâne, care funcționa în
fosta mănăstire. Este urmărită de Securitate pentru „activitate
mistică religioasă și manifestări dușmănoase la adresa regimu-
247
Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura „Cre-
dința strămoșească”, 2005, pp. 91, 100-101.
248
lui nostru”, potrivit unei fișe întocmite la Securitate în noiem-

brie 1963249.
În anii ’90 ai secolului trecut, maica Patricia Codău, fostă
stareță la mănăstirea Gai (1955-1959), apoi viețuitoare la Cen-
trul mitropolitan din Timișoara, monahie prin vocația desco-
perită de părintele Arsenie în 1945, intrată la mănăstirea Bistri-
ța vâlceană, spunea că, pentru perioada Sâmbăta,
„este arhicunoscută osteneala ce a depus-o zi și noap-
te, în mod absolut dezinteresat materialicește, asistând
zilnic mii de credincioși din toate rangurile sociale și
intelectuale. A creat un curent spiritual înnoitor de re-
înviere a unui ortodoxism sănătos, activ. Mănăstirea
de la Sâmbăta de Sus a devenit o oază de reînviorare
duhovnicească, părintele fiind duhovnicul providențial
și îndrumătorul epocal prin spovedanii severe, predici
cutremurător de eficace, sfaturi individuale și publice
de renaștere în Hristos. A descătușat forțe spirituale la-
tente, a stimulat energii, a pus în valoare talente, orien-
tându-le în duh filocalic. Vrednicul de pomenire părin-
tele Stăniloae a făcut parte din consilierii duhovnicești
ai părintelui Arsenie. Acolo s-a inițiat traducerea și ti-
părirea Filocaliei, părintele Arsenie făcându-i coperta.
Din același cerc duhovnicesc-filocalic a făcut parte și
regretata monahie Teodosia (Zorica Lațcu). Părintele
Arsenie nu a fost un teoretician sec, ci un îndrumător
activ, conștinet și răspunzător de nevoile sufletești a în-
tregii obști românești monahale și laice”250.
Alți ucenici/ucenice ai/ale părintelui Arsenie au fost din
rândul tinerilor. Eufrosia Poiană din Săliștea Sibiului, care în
octombrie 1943 s-a închinoviat la Bistrița vâlceană, iar în apri-
249
Ibidem, vol. 1, f. 17.
250
Patricia Codău, op. cit., pp. 199-200.
lie 1945 a primit tunderea în monahism. În 1951 s-a mutat la

Hurezi, pentru a urma studiile de Magisteriu în Teologie sub
îndrumarea părintelui D. Stăniloae, iar mai apoi să ajungă la
catedra de Limba Română a Seminarului monahal din așeză-
mântul brâncovenesc. După scoaterea monahilor și monahiilor
din mănăstiri, patriarhul Justinian a numit-o administrator, iar
mai apoi stareță la Mănăstirea Dealu.
În loc de concluzii
Biografia părintelui Arsenie este o sumă de evenimente şi

fapte marcate de contextul politic din România secolului al XX-
lea şi de încercările regăsirii unui duh filocalic într-un spaţiu
multă vreme văduvit de amprenta monahală. Părintele Arsenie
a apărut în istorie în împrejurările unei renaşteri naţionale şi
bisericeşti deopotrivă, într-o perioadă de căutări spre rădăcini-
le autentice ale spiritualităţii ortodoxe şi de efuziunea duhului
menit să îndrepte sufletele zbuciumate între ideologiile care se
confruntau la mijlocul secolului XX.
Poate că unii ar spune că lipsa unei tradiţii monastice în
Ardeal va fi fost cauza acestei discontinuităţi în vieţuirea mo-
nastică iniţiată la Sâmbăta, mai apoi continuată la Prislop şi
întreruptă brutal de către autorităţile comuniste. Dar această
realitate tragică în tradiţia spirituală a Ardealului a fost com-
pensată de părintele Arsenie prin scoaterea la lumină a operei
poate cu cea mai mare adresabilitate către suflete. Este vorba,
desigur, de Filocalia, o amplă lucrare de spiritualitate pentru
care încercările de a deveni accesibilă în limba română se regă-
seau şi peste Carpaţi. Altfel spus, alături de geneza unui început
bun al monahismului transilvan la Sâmbăta, mai apoi la Pris-
lop, părintelui Arsenie i se datorează răspândirea acestui duh fi-
localic, pentru care însuşi duhovnicul Cleopa Ilie din Moldova
marilor mănăstiri îi mulţumea.
Însă, vremea părintelui Arsenie s-a intersectat în mod tra-

gic cu perioada persecuţiei comuniste, în care nu se accepta
prezenţa transcendentului în chip sincer şi autentic aşa cum
se regăseşte în Scriptură şi în Tradiţia Bisericii lui Hristos, aşa
cum îl propovăduia părintele Arsenie, la Sâmbăta, la Prislop şi
în vieţuirea lumească, altfel spus, cum a făcut-o în tot timpul
petrecerii sale pământeşti.
Excursul biografic al părintelui Arsenie prezentat mai sus
nu se rezumă doar la atât. Aspectele legate de viaţa şi activitatea
părintelui Arsenie sunt mult mai complexe şi mai pline de în-
ţelesuri teologice, deoarece sursele istorice şi cele duhovniceşti
sunt numeroase şi necesită o coroborare şi analiză în detaliu în
raport cu contextul istoric şi religios al vremii.
Abrevieri:
AAA-Arhiva Arhiepiscopiei Aradului

AAR-Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea
ACNSAS-Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, Bucureşti
AMA-Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu
AMrii-Arhiva Mănăstirii
ANIC-Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti
Bibliografie:
Surse inedite
1) Arhiva Arhiepiscopiei Aradului, Arad
dosare: III-213-1948; III-293-1949; III-317-1949; III-
396-1948; V-138-1947; 1/1996-cazul Arsenie Boca.
2) Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea
fond Exarhatul Sfintelor mănăstiri oltene, dosare:
3/1943 şi 3/1944.
3) Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor

Securităţii, Bucureşti
fond Infomativ, dosare: 2637, vol. 1-4; 2710.
fond Penal, dosar 13928.
4) Arhiva Mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, jud.
Braşov
Registrul de tunderi în monahism
dosare: 1/1943; 1/1944, 1/1945; 1/1947.
5) Arhiva Mănăstirii Hodoş-Bodrog, jud. Arad
dosar corespondenţă pe anul 1951.
6) Arhiva Mănăstirii Prislop, jud. Hunedoara
dosar Corespondenţă (1949-1952).
7) Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu
dosare: I-200-1936; I-234-1945; III-296-1933; III-
303-1934; III-262-1936; III-345-1937; III-548-1944;
III-728-1938; III-124-1940; III-56-1947; III-748-1949;
V-944-1933; V-66-1945; V-66-1949.
8) Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti
fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosare: 2/1959;
57/1960; 13/1961; 86/1961; 3/1978.
fond Ministerul Cultelor-Direcţia Studii, dosar 23/1952.
9) Biblioteca Mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, jud.
Braşov
inv. 2600, 2610-2626.
10) Biblioteca Mănăstirii Hodoş-Bodrog, jud. Arad
Filocalia, vol. 4, Sibiu, 1948, inv. 8963
11) Biblioteca mitropolitană din Sibiu,
inv. 1022
Interviu cu Pr. Petru Moga, din Câmpina, realizat de
Marius Vasileanu
Surse edite:
AMBROZIE, Meleacă, O perspectivă ortodoxă asupra reu-
nificării bisericeşti din 1948, în „Studii Teologice”, seria
a III-a, an I, nr. 2, aprilie-iunie 2005, pp. 7-26;
BERARIU, Pavel, Din viața Episcopului Dr. Andrei Magie-
ru al Aradului (1936-1960), [1997];
BOCA, Arsenie Ieromonah, Cărarea Împărăției, ed. îngr.
de Pr. Simion Todoran și monahia Zamfira Constan-
tinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a
Aradului, 1995;
BOCA, Arsenie Părintele, „Cuvinte vii”, tipărită cu bine-
cuvântarea P. S. Daniil Stoenescu, Episcop-locțiitor de
Vârșeț, Deva, [Editura Charisma], 2006;
BODOGAE, Teodor, În amintirea Părintelui Arsenie Boca, în
„Telegraful român”, an 138, nr. 2-4, 15 ianuarie 1990, p. 4;
CODĂU, Patricia, Ale Tale dintru ale Tale, Timişoara, Edi-
tura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 2006;
DANIIL, Stoenescu, Părintele Arsenie-„Omul îmbrăcat în
haină de in și îngerul cu cădelniță de aur”, Deva, Editu-
ra Charsima, 2008;
MIHUȚ, Iovu, Copilăria Părintelui Arsenie Boca-docu-
mentar, Arad, Editura Icona, 2012;
FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi cari
arată cum se poate curăţi omul, lumina şi desăvârşi,
tradusă de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. 1-4,
Sibiu, 1947-1948;
ROŞCA, Victor, Moara lui Kaluşek-începutul represiunii
comuniste, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2008;
STĂNILOAE, Dumitru, Cultură și duhovnicie. Articole
publicate în Telegraful Român (1942-1993), București,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012;
STĂNILOAE-IONESCU, Lidia, „Lumina faptei din lumi-
na cuvântului”. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stă-
niloae, ed. a II-a revăzută, București, Humanitas, 2010.
PETCU, Adrian Nicolae, DOBREI, Florin, Misiunea du-

hovnicească a Părintelui Arsenie Boca în mijlocul călu-
gărițelor greco-catolice din ținutul Clujului (mai-iunie
1949), în vol. „Slujire-mărturisire-pătimire în Biserica
lui Hristos”, coord. Florin Dobrei, Editura Reîntregirea
și Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2017, pp.
198-214;
STREZA, Nicolae, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca,
Editura „Credința strămoșească”, 2005;
VELICU, Dudu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietiză-
rii României. Însemnări zilnice, vol. 1 (1945-1947), ed.
îngr de Alina Tudor Pavelescu, București, 2004.
Lucrări generale
CERCEL, Elena, Marea frescă de la Ateneul român-creația
pictorului Costin Petrescu, în „Noema”, vol. XI/2012,
pp. 483-494;
CHERESCU, Pavel, Bursierii mitropolitului Nicolae Bă-
lan, în vol. „Slujitor al Bisericii și al neamului. Părintele
prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespon-
dent al Academiei Române la împlinirea vârstei de 70
ani”, Cluj Napoca, 2002, pp. 636-642;
PĂCURARIU, Mircea, Istoria Mănăstirii Prislop, ediția
a II-a, Arad, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Aradului, 2006;
Părintele Arsenie Boca-mare îndrumător de suflete din se-
colul XX. O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800
de capete, Cluj Napoca, Editura Teognost, 2002;
MOLDOVEANU, Nicu, Cartierul Cotroceni „Sf. Elefte-
rie”-Cotroceni, București, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, 2012;
NEAG, Romulus, Părintele Arsenie Boca în Alma Ma-
ter Zarandensis, în „Gândirea”, serie nouă, an VI, nr.
5-6/1997, Sibiu, p. 26-31;
PLĂMĂDEALĂ, Mihai, PETCU, Adrian Nicoale, Mitro-

politul Antonie Plămădeală. Detalii biografice, partea I
(1948-1956), Sibiu, Editura Andreiana, 2011.
Periodice:
„Revista teologică”, nr. 9-140/1940;
„Telegraful Român”, 1942, 1948.
Referat-sinteză privind
doctrina și spiritualitatea operei scrise
a Părintelui Arsenie Boca
Pr. Prof. univ. dr. Vasile Vlad
I. Preliminarii
Abordarea vieții, activității și gândirii Părintelui Arsenie

Boca reprezintă un demers pe cât de complex și deosebit de
dificil, pe atât de necesar. Menirea acestui Referat-sinteză este
aceea de a oferi repere teologice pentru o abordare lucidă a ev-
laviei poporului declanșată spontan și aflată într-o permanentă
creștere în jurul persoanei Părintelui Arsenie Boca.
Despre viața, faptele minunate și gândirea Părintelui Ar-
senie au apărut cu mult peste 100 de titluri de carți tipărite în
tiraje uimitoare. Ele au fost răspândite pretutindeni în rândul
credincioșilor reușind să creeze un chip pe cât de confuz, pe
atât de contradictoriu al Părintelui.
Conform acestor ”vieți” și ”învățături”, Părintele Arsenie
poate fi considerat deopotrivă de legitim fie un sfânt deplin
ortodox1, fie un gânditor religios sincretist care amestecă în
1
Amintim doar câteva titluri: Mărturii din Țara Făgărașului despre
Părintele Arsenie Boca, vol. îngrijit de Ioan Cișmileanu, Editura Agaton,
colecția ”Ortopraxia”, Făgăraș, 2004; Noi mărturii despre Părintele Arsenie
Boca, vol. îngrijit de Ioan Cișmileanu, Editura Agaton, colecția ”Ortopra-
xia”, Făgăraș, 2005; Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, vol. apărut
cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul
Ardealului, Editura Agaton, colecția ”Ortopraxia”, Făgăraș, 2008; Părinte-
le Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, vol. coordonat de Romeo Petrașciuc,
discursul său nedistinct idei antropozofice, teozofice, hinduse,

budiste, practici magice și spiritiste, pe care le întrețese pe fon-
dul creștinismului eclezial ortodox2.
Din această pricină se impune identificarea și decantarea
persoanei reale și a gândirii autentice a Părintelui Arsenie Boca
de „arsenismele” sau proiecțiile subiective ale diverșilor autori
propuse sub semnul veracității neîndoielnice.
În consecință, la întocmirea Referatului-sinteză asupra
perspectivei doctrinare a Părintelui Arsenie Boca am avut în
vedere strict scrierile Părintelui puse la îndemână de mona-
hiile de la Sinaia reprezentate de Maica Maria Suciu. Acestea
păstrează moștenirea duhovnicească și manuscrisele Părinte-
lui Arsenie. Am procedat la această selecție pentru a delimita
învățătura de credință a Părintelui Arsenie de înterpretările su-
biective din cele peste 100 de titluri de cărți în care arbitrariul
și imaginația autorilor copleșesc gândirea reală a Părintelui
Arsenie Boca.
Conform fondului de manuscrise păstrat de monahiile de
la Sinaia (după mărturia verbală a M-hiei Maria Suciu susținută
în prezența Preasfințitului Episcop Gurie al Devei și Hunedoa-
rei), opera scrisă a Părintelui Arsenie Boca este alcătuită din:
Editura Agnos, Sibiu, 2012; Mormântul cald de la Prislop. Mărturii despre

Părintele Arsenie Boca apărute în ”Lumea credinței ”, vol. îngrijit de Răzvan
Codrescu, București, 2012; Preotul Ioan Sofronea, Am auzit un sfânt vor-
bind. Părintele Arsenie Boca, Editura Accent Print, Suceava, 2013; Părintele
Arsenie Boca. Minuni și mărturii, vol. coordonat de Romeo Petrașciuc, Edi-
tura Agnos, Sibiu, 2014; Părintele Arsenie Boca ne cheamă la el. Mărturii de
la Prislop, Editura Ortodoxia, București, 2014 ș.a.
2
Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, Ieromonahul Arsenie Boca:
între adevăr și legendă, (fără autor, loc, an; Părinții îl dezvăluie-pe-Părinte-
le-Arsenie-Boca, (fără autor, loc, an); Dan Lucinescu, Părintele Arsenie, un
sfânt al zilelor noastre, Editura Siaj, 2009; Florica Lecu, Convorbiri astrale cu
Sfântul Arsenie Boca, Editura SemnE, București, 2010; Tatiana Niculescu,
«Ei mă consideră făcător de minuni». Viața lui Arsenie Boca, Editura
Humanitas, București, 2018 ș.a.
1. Cărarea Împărăției, (tipărită în cinci ediții); am folosit

ediția a V-a îngrijită de Pr. Conf. Dr. Simion Tudoran și
Monahia Zamfira Constantinescu, Editura Sfintei Epi-
scopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006, 358p. (am
primit și consultat manuscrisul original al lucrării și co-
respunde cu textul tipărit);
2. Cuvinte vii, ediție îngrijită de Episcop Dr. Daniil Sto-
enescu și Monahia Zamfira Constantinescu, Editura
Charisma Advertising, Deva, 2006, 354p. (am primit și
consultat manuscrisul original al lucrării și corespunde
cu textul tipărit);
3. Manuscrise inedite ale Părintelui Arsenie, în vol. Dani-
il Stoenescu, Episcop locțiitor al Daciei Felix, Părintele
Arsenie – „Omul îmbrăcat în haine de in” și „Îngerul cu
cădelniță de aur” (Iezechiel 9,30; 10,2 și 6; Apocalipsă
8,1-6), Editura Charisma Advertising, Sinaia, 2008, pp.
170-506; (am primit și consultat manuscrisul original al
lucrării și corespunde cu textul tipărit);
4. Scrieri, Predici și Schițe de predici, în curs de tipărire,
Sinaia 2018; sunt o retipărire a Manuscriselor din volu-
mul citat anterior; diferă prin reașezarea lor tematică,
prin câteva texte noi și prin unele extensii ale textelor
publicate în Manuscrise... (am primit și consultat ma-
nuscrisul original al lucrării și corespunde cu textul ti-
părit);
5. Practica vieții monahale, în curs de tipărire, Sinaia 2018;
(am primit și consultat manuscrisul original al lucrării
și corespunde cu textul tipărit);
6. Geneza picturii, text publicat în vol. Daniil Stoenescu,
Părintele Arsenie, Biserica de la Drăgănescu: „Capela
Sixtină” a Ortodoxiei românești, Editura Charisma Ad-
vertising, Deva, 2005, pp. 15-19; (am primit și consultat
manuscrisul original al lucrării și corespunde cu textul
tipărit);
Monahia Maria Suciu încredințează membrii Comisiei de

cercetare a vieții și învățăturii Părintelui Arsenie Boca că nu po-
sedă și nu știe de existența altor manuscrise ale Părintelui care
ar putea să fie tipărite ulterior și care ar putea să cuprindă teze
eterodoxe de credință3.
În sinteză propun Comisiei următoarea abordare menită să
evidențieze conținutul doctrinar al scrierilor mai sus amintite:
• Teme doctrinare în scrierile Părintelui Arsenie Boca;
• Teme de spiritualitate în scrierile Părintelui Arsenie
Boca;
• Învățături eterodoxe atribuite Părintelui Arsenie Boca;
II. Teme doctrinare în scrierile

Părintelui Arsenie Boca
Scrierile Părintelui Boca nu reprezintă studii în sensul de

analiză teologică științifică proprie lumii universitare academi-
ce – aparat critic, bibliografie etc. – cu toate că citează foarte
mult din Sfinții Părinți și se folosește, cu trimiterile de rigoare,
în argumentarea unor idei, de operele unor teologi, filozofi și
oameni de cultură consacrați.
Părintele s-a străduit prin ceea ce a scris să câștige pe om
spre mântuire: „aceasta mi-am ales să caut și să deapăn între
oameni: declanșarea mecanismului religios al sufletului” (Ma-
nuscrise inedite..., 375). Din acest motiv temele de doctrină,
specifice Dogmaticii Otrodoxe, sunt abordate, contextual, doar
ca bază pentru încadrarea vieții duhovnicești în Adevăr. Totuși,
3
Circulă un manuscris tip caiet cu 107 file, cu grafica Părintelui Ar-
senie intitulat Cuvânt înainte la Suișul Carmelului, despre care Maica Maria
Suciu nu știe dacă este o lucrare originală a Părintelui sau doar o copiere
făcută de Părintele a unei lucrări intitulate Suișul Carmelului. Din această
pricină nu am inclus această lucrare între scrierile autentice ale Părintelui
Arsenie Boca.
principalele teme doctrinare nu lipsesc din opera scrisă a Pă-

rintelui Arsenie. Dintre ele am selectat pentru această sinteză
doar trei: Sfânta Treime, Iisus Hristos Mântuitorul și Revelația.
II.1. Sfânta Treime
„Credința noastră este în Dumnezeu Cel în Treime închi-

nat” (Cărarea...,115).
„Învățătura despre Sfânta Treime e dogmă a Bisericii – în-
vățătură fără tocmeală a Bisericii – că Dumnezeu e Unul în Fi-
ință și întreit în Persoane. Acum: Tatăl, zice Iisus, că nimeni nu
L-a văzut fără numai Fiul. Pe Fiul L-am văzut: S-a făcut om, S-a
făcut persoană istorică. Pe Duhul Sfânt iarăși L-am priceput,
când S-a pogorât sub formă de limbi de foc, dând ucenicilor o
limbă nouă” (Scrieri..., 19).
Învățătura despre Sfânta Treime nu este în afara vieții creș-
tinului, ci temelia ei: „ce ne-ar trebui nouă Sfânta Treime? Ce
legătură are această dogmă cu sufletul tău?” Are o legătură or-
ganică întrucât mântuirea înseamnă cunoașterea lui Dumne-
zeu Cel Treimic și părtășia omului cu viața Sfintei Treimi: „Cel
ce Mă iubește, acela păzește poruncile și pe acela îl iubește Tatăl
Meu și la el ne vom face locuință” (Ioan 14,23); „iar viața veșni-
că este ca să Te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumne-
zeu, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,13); „voi ați
primit Duhul înfierii, ca să nu fiți robi, ci liberi” (Galateni 4,6-7,
Romani 8,15) (Scrieri..., 21).
„Iisus prevestise până la ce măsură se țese Sfânta Treime cu
omul duhovnicesc: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul
Meu și Tatăl Meu îl va iubi pe el și la el ne Vom face locuință”
(Ioan 14,23); și cuvântul: „Tatăl vostru, Cel din ceruri, va da
Duhul Sfânt celor ce-L cer” (Luca 11,13) (Cuvinte vii, 304).
„Această locuire în om a Sfintei Treimi într-o nevăzută
Chenoză, e vădită de semnele inevitabile ale Botezului și ale
credinței: „propoveduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va

crede și se va boteza, se va mântui, dar cel ce nu va crede, se
va osândi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în
numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor
lua în mână, și chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i
va vătăma; pe bolnavi mâinile-și vor pune, și aceia se vor face
bine” (Marcu 16,15-18) (Cuvinte vii, 309).
Texte similare din opera Părintelui Arsenie în care exprimă
fundamentarea vieții creștine pe dogma Sfintei Treimi: Cuvinte
vii, 98, 99, 323-324; Manuscrise..., 172, 432.
II.2. Persoana și lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos
Iisus Hristos este Unul din Sfânta Treime:

„Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să
se facă om pentru noi și pentru a noastră mântuire, ceea ce e
totuna cu crearea firii din nou” (Cărarea..., 35).
Iisus Hristos este:”Fiul și slava Tatălui, Dumnezeu adevă-
rat...” (Cărarea..., 53).
Întruparea: Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu „S-a făcut om
desăvârșit, afară de păcat” (Cărarea..., 14); Întruparea: „naște-
rea veșnicului în timp, a atotputerniciei în dulama smereni-
ei, a Celui mai presus de Ființă, prunc în brațele Fecioarei; ...
Cel născut de două ori, o dată din veșnicie și a doua oară în
timp...” (Cuvinte vii, 298). După Întrupare Iisus Hristos rămâne
Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit (adică om real, nu fire
umană aparentă): „Dumnezeu S-a făcut om adevărat, întru toa-
te asemănându-Se nouă afară de păcat ... El era și Dumnezeu
adevărat, dar a mers omenește pe calea cea nouă” (Cărarea...,
26); „Iisus Hristos, Dumnezeu prin fire, primind să Se facă om,
pentru iubirea Sa de oameni, S-a coborât sub lege ... (Cărarea ...
,27). Sensul Întrupării este îndumnezeirea omului (Cuvinte vii,
299). Dumnezeirea lui Hristos generează „divinitatea creștinis-
mului” (Cuvinte vii, 48 și 249); El este calea către Tatăl: „El e ca-
lea și Ușa Împărăției” (Cuvinte vii, 97). Cunoașterea lui Dum-
nezeu este condiționată de cunoașterea lui Hristos-Calea, iar
accesul la Cale este cu putință doar în Biserică: „pe Dumnezeu
nu-L cunoaștem decât prin Iisus Hristos, Care-I Calea noas-
tră către Tatăl. Iar pe Iisus nu-L putem câștiga fără poruncile,
Tainele, Crucea și Biserica Sa, prin care toată făptura noastră
se strămută din vrajba celor de aici în pacea Împărăției ce va
să vie” (Cuvinte vii, 98). Ca Logos veșnic, Iisus Hristos, a creat
lumea, iar ca Logos întrupat a mântuit lumea (Cărarea ..., 132);
este Începutul și Sfârșitul mântuirii noastre: „pentru noi Iisus
este Sensul vieții și al istoriei: reazemul ei în ispitele și furtunile
timpului. Iisus e asemănarea după care tânjim și însetăm de-a
lungul deșertului lumii; (este) originalul nostru, autenticitatea
noastră, dar, mai mult decât acestea ... Singurul Care ne rămâne
credincios și nu ne părăsește niciodată. Și mai mult: e Sfânta
noastră Împărtășanie cu desăvârșirea: foamea noastră metafizi-
că” (Cuvinte vii, 135).
Mă opresc aici cu prezentarea textelor ce reflectă gândirea
Părintelui Arsenie cu privire la Persoana și lucrarea mântuitoa-
re a Domnului și afirm că toate aspectele dogmatice din hristo-
logia ortodoxă sunt prezente în scrierile Părintelui fără cea mai
mică nuanță de eterodoxie.
II.3. Revelația
În perspectiva operei Părintelui Arsenie Boca, necesitatea

Revelației supranaturale este absolută. Doar ea poate oferi cu-
noașterea autentică a lui Dumnezeu și doar ea poate oferi fun-
dament vieții creștine. Rațiunea umană naturală este incapabilă
să se constituie în/ca izvor și principiu suficient unei concepții
unitare și superioare de viață: „rațiunea omenească, naturală,
are un mare cusur: e capabilă, cu aceeași stringență logică, să
dovedească și teza și antiteza uneia și aceleași probleme; umblă

cu două fețe. Deci nu putem da nici unei filozofii, singure, cre-
ditul responsabilității vieții, deși de alegere răspundem. Siste-
mele rămân bine de știut, dar în patrimoniul culturii și ca atare.
Noi avem Revelația în Iisus Htristos, ca cea mai bună concepție
de viață, cu Modelul ei, care a realizat-o în întregime, până la
ultima fibră a ființei” (Manuscrise ..., 245).
Rațiunea umană naturală nu trebuie exclusă, ci integrată si-
nergic lucrării credinței. Știința și Revelația nu pot fi în conflict
și nu se exclud reciproc decât „dacă ești de rea credință, sau dacă
adopți convingerea că rațiunea ta naturală e ultimul criteriu al
adevărului, sau dacă crezi (greșit) că materia e singurul mod
de existență” (Manuscrise ..., 247). Pot fi în conflict „cel mult
o ne-știință și o rea-credință” (Manuscrise ..., 251). Rațiunea
umană naturală „e limitată, condiționată și osândită la relativi-
tate”. De aceea e nevoie absolută de Revelație. Iar Iisus Hristos
este Revelația supremă întrupată: „Rațiunea divină S-a întrupat
într-un om adevărat dar unic, Iisus Hristos, Dumnezeu adevă-
rat și om adevărat. El ne-a descoperit obârșia noastră divină,
eternitatea noastră, răbdarea pentru modul și comportarea în
viața omenească vremelnică, judecată universală și cele două
împărății care consfințesc eonic deciziile noastre, prin care ne-
am interpretat viața de pe pământ” (Manuscrise ..., 298).
În opera sa scrisă, Părintele Arsenie sprijină fiecare afirma-
ție cu referire la viața duhovnicească pe dogma neștirbită a Bise-
ricii. Toate temele de doctrină pe care le analizează Dogmatica
Ortodoxă sunt prezente în scrierile Părintelui și sunt abordate
în chip deplin în orizontul teologiei Sfinților Părinți, pe care îi
invocă frecvent drept temelie a afirmațiilor sale. Înșir aici, fără
a cita textele de referință, câteva dintre temele de doctrină pre-
zente în opera scrisă a Părintelui: antropologia (crearea omului,
căderea în păcat, restaurarea în Hristos), păcatul, pronia dum-
nezeiască, mântuirea (obiectivă și subiectivă), Sfânta Scriptură
ca izvor al Revelației, diavolul, erezia, Biserica, Judecata, Rai,
Iad, pogorârea la Iad a Mântuitorului, Maica Domnului, sfinții,

Sfintele Taine.
În cercetarea pe care am întreprins-o, am constatat că scri-
erile autentice ale Părintelui Arsenie Boca prezintă o doctrină
ortodoxă creștină ce nu poate fi pusă sub semnul nici unei în-
doieli. Gândirea doctrinară a Părintelui este deplin ortodoxă și
departe de orice nuanță eterodoxă.
III. Teme de spiritualitate

în scrierile Părintelui Arsenie Boca
Întreaga operă scrisă a Părintelui poate fi încadrată în do-

meniul teologic al spiritualității ortodoxe. Dintre temele anali-
zate amintim: teologia suferinței și a persecuției, consecințele
păcatelor părinților în copii, ereditate și spirit, cultul – izvor al
vieții duhovnicești, raportul Sfintelor Taine cu viața creștină,
monahismul, credința, pietismul, virtutea iubirii, treptele vie-
ții duhovnicești, elemente de mistică creștină, asceza, postul,
lepădarea de sine, smerenia, iertarea, poruncile, conștiința, li-
bertate, destin ș.a.
Temele amintite sunt abordate hristocentric și ecleziocen-
tric. Principiile din credință sunt mai mari decât viața pămân-
tească, iar desăvârșirea, ca îndumnezeire prin har, este cu putin-
ță doar prin încadrarea și integrarea vieții în realitatea eclezială
exprimată prin Sfintele Taine.
Referatul de față nu permite detalierea gândirii duhovni-
cești a Părintelui Arsenie, însă subliniez că întreaga operă scrisă
a Părintelui este o Cărare către Împărăția lui Dumnezeu pre-
zentată la nivel patristic și filocalic, astfel încât scrierile sale pot
fi socotite în rândul acestora, având în plus tematica pe care
modernitatea și medicina modernă o pune conștiinței creștine
și căreia îi răspunde într-o cheie teologică patristică/otrodoxă
deplină.
IV. Învățături eterodoxe atribuite Părintelui

Arsenie Boca. Teme controversate din scrierile
și activitatea Părintelui
Această secțiune a Referatului ar necesita o analiză elabo-

rată. Subliniez doar faptul că Părintele Arsenie Boca este re-
vendicat și asociat (în cele peste 100 de titluri de cărți apăru-
te cu referire la viața și învățătura sa, precum și în publicistica
mass-media) cu multiple învățături eterodoxe și îi sunt atribui-
te gesturi și expresii magice fără nicio legătură cu creștinismul.
Temeiul acestor atribuiri nu pot fi găsite în opera manuscris a
Părintelui, ci doar în memoria și grilele subiective ale autorilor
și mai ales în ignoranța deliberată și intențiile denigratoare ale
celor ce au scris sau realizat emisiuni radio-TV.
IV.1. Sesizarea Doamnei Andreea Neacșu

adresată Sfântului Sinod
În 2016 Doamna Lector Univ. Dr. Arhitect Andreea Ne-

acșu, de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Min-
cu” din București a trimis spre analiză Sfântului Sinod al Biseri-
cii Ortodoxe Române o sesizare pe tema „Asemănările frapante
între viața și activitatea lui Arsenie Boca și cea a lui Inochentie
de Balta”, precum și „Despre o reprezentare eretică a Învierii lui
Hristos pictată de Arsenie Boca în Biserica de la Drăgănescu”
(în aceasta din urmă, pornind de la scena pictată a Învierii
Domnului, Părintele Arsenie este învinuit de autorii sesizării că
este adept al ideilor antropozofice ale lui Rudolf Steiner).
Am analizat Adresa Doamnei Andreea Neacșu și afirmații-
le Domnului Ioan Buduca și am constatat că între tezele antro-
pozofice ale lui Rudolf Steiner și învățătură creștină ortodoxă a
Părintelui Arsenie, exprimată în lucrările autentice ale acestuia,
nu există nicio legătură (nici de geneză, nici de conținut). În Re-
feratul lărgit pe care îl voi înainta Comisiei argumentez aceas-
tă concluzie cu texte din scrierile celor doi așezate în oglindă

asupra aceleiași teme. Dimpotrivă, Părintele Arsenie nu numai
că nu poate fi apropiat cu nici un chip de tezele lui Steiner, dar
el se delimitează radical și explicit de orice formule eterodoxe
pe care le consideră, în repetate rânduri, drept forme religoase
demonice, respectiv insuflate de cel rău (Cărarea ..., 15, 17, 70,
72, 75; Manuscrise ..., 269, 276, 277, 288, 389, 393, 394).
Asocierea dintre Părintele Arsenie Boca și Inochentie de
Balta, pe care o propune Doamna A. Neacșu, în virtutea faptu-
lui că amândoi propovăduiau pocăința sau că amândurora li se
atribuiau vindecări miraculoase, este mai mult decât neonestă.
Nimic din învățătura lui Inochentie de Balta nu se regăsește în
manuscrisele Părintelui Arsenie, iar apropierea vieții celor doi
dovedește ignoranța voită (deliberată) a autoarei și o evidentă
rea-credință. Iar concluzia acesteia, din finalul sesizării sale, că
Părintele Arsenie ar fi o persoană cu „dizabilități mintale”, spu-
ne totul despre intențiile și caracterul celei ce a adresat memo-
riul amintit Sfântului Sinod al B.O.R.
IV.2. Pictura bisericii parohiale din Drăgănescu/București
Una dintre temele cele mai controversate care ar pune în

umbră puritatea doctrinei ortodoxe a Părintelui Arsenie este
pictura bisericii parohiale din Drăgănescu/București. Aceasta
ridică trei obiecții: canonul pictural; pictarea în Sfântul Altar
alături de arhiereii ortodocși și a episcopului arian Ulfila al go-
ților; pictarea Sfântului Francisc de Assisi în „norul de martori”
ce însoțesc „Înălțarea Domnului”.
IV.2.1. Canonul pictural al bisericii din Drăgănescu
Părintele Arsenie scria cu referire la pictura bisericească:

„Biserica, clădirea, e un locaș de rugăciune, de slujbe religioase,
de lămurire a credinței pe înțelesul și trebuința credincioșilor.

... Pictura sau mozaicul au rostul de a arăta plastic, pe perete,
învățătura creștină sau chiar istoria mântuirii (Biserica de la ...,
15). Așadar, primul rost al canonului picturii dintr-un locaș de
cult ortodox este învățătoresc și revelator al istoriei mântuirii.
Cel de-al doilea rost este de a ilustra dogma Bisericii: „pictura
cu posibilitățile ei vrea să ilustreze dogma Bisericii că Dumne-
zeu „te vede” oriunde ..., oricând și dintotdeauna” (Biserica de
la ..., 15). Al treilea rost al picturii bisericești este acela de a sur-
prinde faptul că „natura nu e autonomă. ci e creația lui Dum-
nezeu” (Biserica de la ..., 15). În calitate de creație a lui Dum-
nezeu firea umană și cea a naturii înconjurătoare sunt, uneori,
învăluite în pictura bisericească în lumina taborică. Al patrulea
rost la picturii bisericești este acela de a arăta chipul omului în
originea, universalitatea și finalitatea lui. În „chipul bisericesc”,
„toate neamurile, toți oamenii să-și recunoască în El (în Icoana
lui Hristos Pantocrator) chipul lor de obârșie și chipul deve-
nirii lor în eternitate” (Biserica de la ..., 16). Din dimensiunea
istorică a picturii bisericești rezultă și dimensiunea ei etnică. În
cele din urmă, sintaxa picturii bisericești este generată de taina
liturgică a Sfintei Liturghii. Pictura vorbește despre „prefacerea
Sfintelor Daruri de pe altar în Trupul și Sângele Mântuitorului”
(Biserica de la ..., 17).
Având în vedere aceste rosturi, „zugrăvirea unei biserici
ține seama de o dispoziție iconografică devenită tradiție” (Bise-
rica de la ..., 18). Părintele Arsenie a ținut seama de toate cele de
mai sus și a îmbogățit registrele iconografice cu scene ce reflec-
tă istoria timpului său. Fiecare epocă, fiecare etnie se regăsește
într-un fel sau altul în pictura unei biserici locale. Atât timp
cât rosturile picturii, arătate mai sus, nu sunt compromise, di-
namica picturii bisericești este o oglindă a dinamicii Bisericii
care asumă, exprimă și răspunde realității timpului istoric care
îi este propriu. Registrele picturale de la Drăgănescu păstrează
deopotrivă și evenimentele mântuirii, și dispoziția iconografică
devenită tradiție (adică scenele specifice ce se pictează în Altar,

pe cupolă, în naos și pronaos), și nuanțele de culoare și transpa-
rență ale chipului, dar îmbogățește istoria mântuirii cu istoria
timpului și a evenimentelor pe care Biserica trebuie să le asume
profetic. Iar scenele „atipice” sunt chipul vremelniciei căreia îi
oferă o cărare spre Împărăție și un Răspuns ce vine de sus!
IV.2.2. Ulfila, episcopul Goților
Prezența episcopului Goților, Ulfila, între arhiereii drept-

măritori din scena Liturghiei Arhierești de pe absida stângă a
Altarului bisericii din Drăgănescu a generat numeroase dispute
privind puritatea ortodoxiei credinței Părintelui Arsenie. De ce
l-a pictat pe acest episcop (semi)arian alături de marii dască-
li și ierarhi (Sfântul Iacob al Ierusalimului, Sfântul Spiridon al
Trimitundei, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, Sfântul Ioan cel
Milostiv al Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan
Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare)? Părintele Arsenie nu a
lăsat o mărturisire scrisă și explicită în acest sens. Însă, vorbind
despre ceea ce a pictat în Altar, a scris: „Liturghia reprezentată
prevede arhiereii de la cei dintâi, din Ierusalim, Sfântul Iacob,
de la autorii de Liturghii din veacul de aur, arhierei mărturisitori
din epoca iconoclasmului, cei ai altor neamuri, printre care și
unii de pe pământul nostru” (Biserica de la ...,17). Aceasta este
explicația Părintelui: selecția arhiereilor zugrăviți în Altar a avut
în vedere, pe de o parte, rădăcina sau începutul creștinismului
și, pe de altă parte, autorii de Liturghii din veacul de aur și ar-
hiereii mărturisitori. Ulfila aparține celor ce-au mărturisit în
Dacia Traiană taina lui Hristos. Pentru viitorul spațiu românesc
Ulfila este unul dintre încreștinătorii acestor locuri. Ce știm
despre acest arhiereu printre cei dintâi ai zonei nord-dunărene?
Informațiile pe care le oferă istoricii asupra vieții și activi-
tății lui Ulfila converg înspre următorul tablou: aparținea unei
familii creștine din părțile Capadociei adusă în Dacia ca pradă

de război de către goți în urma unei incursiuni în Asia Mică.
Născut în jurul anului 310 la nord de Dunăre, a fost hirotesit
ca lector (citeț), calitate în care este întâlnit ca sol în Antiohia
(Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Române ..., 96). Constantin
Erbiceanu (Ulfila ..., 41) afirmă că a fost hirotonit preot de către
Sfântul Ioan Gură de Aur, de la care a primit credința niceeană.
A predicat ortodoxia în nordul Dunării și după ce a fost hiro-
tonit episcop în anul 341 de către semiarianul Eusebiu de Ni-
comidia (Ioan Rămureanu Istoria Bisericii Universale ..., 125).
După anul 348, alături de alți creștini goți persecutați în prigoa-
na declanșată de Athanaric, a trecut în sudul Dunării unde, în
schimbul protecției oferită de împărații arieni Constanțiu (337-
361) și Valens (364-378), va profesa și va propovădui printre
conaționali creștinismul în formula ariană. A creat o adevărată
„școală” de teologie (Mircea Păcurariu, Istoria ..., 97), tradu-
când Biblia în limba gotă (după ce mai întâi a alcătuit alfabetul
got) și întreținând misiuni de încreștinare printre cei de nea-
mul său (Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea ..., 84).
În ciuda faptului că, la anul 360, Ulfila a participat la un sinod
acacian, ţinut în Constantinopol, el a continuat „să rămână în
comuniune cu episcopii care susţineau hotărârile Sinodului de
la Niceea” (Mitropolitul Nicolae Corneanu, Studii patristice,
p. 248; cf. Sozomen, Istoria bisericească, VI, 37 Migne, P.G.,
LXVII, 1405). A murit la vârsta de 70 de ani la Constantinopol,
unde Împăratul Teodosie I cel Mare (379-395) îl chemase să
participe la Sinodul al II-lea Ecumenic. Nu știm dacă a partici-
pat sau nu la lucrările Sinodului, întrucât a survenit moartea sa
(Mircea Păcurariu propune ca an al morții 381, 382, 383, Istoria
..., 98; Henri-Irénée Marrou, indică anul 383, cu mențiunea că
nu a părăsit arianismul, Biserica în antichitatea ..., 84).
Zugrăvirea lui Ulfila pe pereții Altarului de la Drăgănescu
de către Părintele Arsenie cred că se datorează rolului pe care
acesta l-a avut în vestirea creștinismului în rândul populației
nord-dunărene – așa cum Sfântul Constantin cel Mare a fost

canonizat de către Biserică nu pentru o viață exemplar de as-
cetică și sfântă, nici pentru că a păstrat titulatura de „Pontifex
Maximus”, care-i acorda demnitatea religioasă de preot suprem
al cultelor păgâne, nici pentru că purta însemnele acestei preo-
ții, respectiv mantia albastră smălțuită cu stele, nici pentru fa-
vorizarea episcopului (semi)arian Eusebiu pe care l-a promovat
la curtea imperială în vreme ce pe atletul ortodoxiei de la Si-
nodul I Ecumenic, Sfântul Atanasie cel Mare, l-a îndepărtat în
exil, și nici pentru credința (semi)ariană în care a fost botezat
pe patul de moarte de către același episcop Eusebiu de Cezare-
ea, ci pentru cotitura creștină pe care a impus-o istoriei.
Pictarea episcopului Ulfila cu aureolă este nimbul de recu-
noștință cuvenit unui propovăduitor al Evangheliei în formula
niceeană până la anul 348 în nordul Dunării, iar lipsa numirii
lui de „sfânt” de pe aureolă și chipul lui zugrăvit între întuneric
și lumină semnifică drumul neîncheiat al desăvârșirii. Un fel de
întemeietor fără cunună! Dar întemeietor!
Având în vedere considerațiile de mai sus, cred că orto-
doxia credinței Părintelui Arsenie nu poate fi umbrită în niciun
fel din pricina pictării în Altar al acestui episcop propovăduitor
al creștinismului în spațiul Daciei Traiana. Dimpotrivă, poate
fi socotit un act de recunoștință (similar celui pe care Biseri-
ca l-a dat Sfântului Constantin cel Mare) îndreptat către unul
care s-a numărat printre întâii desțelinători ai ogorului păgân
nord-unărean, spre a fi transformat în pământ al lui Hristos.
IV.2.3. Francisc de Assisi (1181-1226)
Icoana Înălțării Domnului din naosul bisericii din Drăgă-

nescu este înconjurată de „norul de martori” (Evrei 12,1) din
văzduh, alcătuit din zeci de medalioane cu capete de sfinți apos-
toli, martiri, ierarhi și cuvioși, între care este zugrăvit și Fran-
cisc de Assisi, un sfânt al Bisericii de după momentul Schismei

din 1054. Prezența acestui sfânt, prin excelență revendicat de
creștinătatea romano-catolică, s-a invocat ca motiv de a pune
sub semnul întrebării puritatea ortodoxiei credinței Părintelui
Arsenie Boca. De ce l-a pictat între sfinții ortodocși și, mai ales,
de ce a inscripționat în aureolă numirea de sfânt?
Părintele Arsenie nu a lăsat o explicație aparte prin care să-
și justifice opțiunea de a-l picta pe Sfântul Francisc între cei ce
alcătuiesc „norul de martori” înălțați și ei în cele mai presus de
lume prin Înălțarea Domnului. Însă, din scrierile Părintelui, se
poate determina poziția lui ecleziologică. „Biserica văzută, cea
adevărată, e una, sfântă, sobornicească și apostolească. Mân-
tuitorul nostru a întemeiat și are numai o Biserică creștină ...
Celelalte „biserici” nu sunt sfinte, pentru că sunt întemeiate de
oameni robiți și răzvrătiți și, ca atare, nu sfințesc pe nimeni ...
Toate celelalte „biserici” ivite după aceea (după Cincizecimea
apostolică și fără succesiunea harică apostolică neîntreruptă,
n.n., cf. contextului) sunt alăturea de cale, deci alăturea de mân-
tuire” (Cărarea ..., 17); „nimeni nu se mântuiește răzlețindu-se
de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălășluiește Duhul lui
Hristos” (Cărarea ..., 17). Deși Biserica Romano-Catolică, prin
primatul papal și din pricină că a pus adeseori mâna pe sabie
(Manuscrise ..., 219) a deviat de la Biserica primară, totuși Pă-
rintele Arsenie nu o enumeră printre grupările creștine ereti-
ce. În explicația pe care o dă picturii sale precizează cine sunt
ereticii. „Ereticii. E bine de știut să precizăm și aici că sunt și
„hristoși mincinoși” după cum Însuși ne-a prevenit. Prin ce-i
cunoaștem? E cineva meșter în falsuri, care se va arăta mai că-
tre urmă. Îi cunoaștem prin aceea că toți hristoșii mincinoși nu
sunt fiii Tatălui, întrucât nu-și lasă adepții să spună sau să se
roage cu rugăciunea „Tatăl nostru”; nu sunt fiii Maicii Domnu-
lui, întrucât spun rele despre Maica Domnului; nu-i lasă să-și
facă semnul Crucii, că-i unealtă de ocară; nu-i nici icoană să-L
arate, că acestea ar fi „chipuri cioplite”, idoli; nu-i nici înteme-
ietorul Bisericii, întrucât „ei” sunt biserică, apăruți ca ciuper-

cile după Reformă și prolifică în progresie, neavând nici unii
vechimea primei Cincizecimi a Pogorârii Sfântului Duh, ziua
întemeierii Bisericii creștine. Deci ereticii, sectarii, nu mai sunt
creștini, au căzut din creștinism. Primul eretic a fost Cerint, în
veacul apostolic, pe care l-a combătut Sfântul Evanghelist Ioan.
Altul, însemnat, Arie, combătut și lepădat de Biserică la Sino-
dul I Ecumenic. Apare în pictură de două ori. Ereticii au fost
cauza principală a convocării Sinoadelor ecumenice pentru
stabilirea dogmatică a doctrinei creștine. Au fost și ierarhi ere-
tici; de pildă Nestorie, condamnat de Sinodul de la Efes, la 431,
cum arată reprezentarea Maicii Domnului din stânga tâmplei „
(Biserica de la ..., 18).
Exceptând abuzurile papale (primatul și inchiziția) pe care
le condamnă, Părintele Arsenie nu enumeră pe romano-catolici
printre eretici4. Când este vorba de Sfântul Francisc de Assisi
lucrurile sunt încă și mai nuanțate. Istoricii Bisericii Universa-
le și liturgiștii sunt de părere că Schisma între Apus și Răsărit
trebuie văzută ca un proces istoric îndelung, iar anul 1054 mai
degrabă un moment în interiorul acestui proces decât o „bornă
de la care” ar pleca în chip radical separația creștinilor. „În anul
1054, scrie Profesorul Ernst Christoph Suttner, n-a existat o ex-
4
Faptul că Părintele Arsenie nu enumera printre eretici pe ro-
mano-catolici nu îndreptățește concluzia că era filo-catolic. În acest sens
trebuie amintit că în perioada de revenire a unor români de la uniație la
Biserica mamă, Părintele Arsenie a fost desemnat de Patriarhul Justinian
Marina (1901-1977) și Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955) spre a mer-
ge în toate mânâstirile greco-catolice de maici din Ardeal pentru a sprijini
revenirea acestora la ortodoxie în urma Decretului 358/01.12.1948. Preotul
catolic asumpționist de origine franceză Louis Barral declara la 17 noiem-
brie 1948 următoarele: „catolicii s-au temut ca nu cumva în acest loc (Blaj
n.n.) să fie instalat Arsenie Boca, stareț la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, de-
oarece numitul ar face ravagii printre greco-catolici cu autoritatea și puterea
lui ... Arsenie Boca ar face mai multă treabă pe teren decât toți episcopii orto-
docși” (Florin Duțu, Părintele Arsenie ..., 31).
comunicare a Bisericii latine împotriva celei grecești și nici una

a Bisericii grecești împotriva celei latine ... Pentru că s-a dorit
să se găsească o dată de început și pentru schisma dintre greci
și latini, au fost alese evenimentele din 1054” (E. C. Suttner, Bi-
sericile Răsăritului și Apusului ..., 50). Profesorul Ene Braniște
argumentează printr-un larg excurs de documente liturgice că
după 1054 comuniunea scramentală dintre răsăriteni și latini,
precum și împrumuturile cultice reciproce n-au încetat (Ene
Braniște, Schisma și cultul creștin ..., 293). Pomenirea reciprocă
a episcopilor, din dipticele comun al Bisericii, s-a săvârșit neîn-
trerupt și reciproc în diferite Biserici locale și după 1054. Anul
1441 este consemnat ca cel din urmă în care Papa Romei a mai
fost pomenit în Răsărit de către Mitropolitul Isidor al Kievului
(Ene Braniște, Schisma și cultul creștin ..., 290). Abia Sinodul
din 1484 de la Constantinopol decide ca latinii care vin la Orto-
doxie să fie primiți prin Mirungere, alcătuindu-se în acest sens
o rânduială liturgică aparte (Ene Braniște, Schisma și cultul
creștin ..., 288). Așadar, timp de 430 de ani de la „borna 1054”
distincția catolic/ortodox, răsăritean/apusean, grec/latin, nu
avea o încărcătură preponderent confesională, ci mai degrabă
geografică, administrativă și politică. Concluziile profesorului
Lucian Farcașiu (Aspecte istorico-liturgice ..., 377-379) asupra
intercomuniunii sacramentale între Răsărit și Apus de după
momentul 1054 mi se par concludente și justificatoare privind
prezența Sfântului Francisc de Assisi în registrele picturale de la
Drăgănescu: „Deosebirile cultice între răsăriteni și apuseni au
atârnat greu balanța istoriei atunci (mai ales atunci n.n.) când
pasiunile și ambițiile omenești le-au folosit ca motive pentru
polemică și ca mijloace de luptă a unei părți a Bisericii, contra
celeilalte părți” (Lucian Farcașiu, Aspecte ..., 378).
Așadar, situându-ne în contextul de atunci al lumii crești-
ne, cred că se poate afirma, fără rezerve, că Francisc de Assisi
aparține Bisericii celei una, sobornicești și apostolice. Con-
fiscarea lui doar pentru creștinătatea romano-catolică este cu
putință numai decontextualizându-ne din realitatea istorică a

Bisericii și reducând perspectiva la grilele teologice și istorice
de după secolele XV-XVI. Opțiunea Părintelui Arsenie privind
zugrăvirea ca sfânt al lui Francisc de Assisi trebuie înțeleasă cu
mult dincolo de o acomodare sau concesie ecumenică specifică
anilor 1980! Ea descoperă perspectiva ecleziologică a Părintelui
care înțelegea că limitele harice ale Bisericii se întind uneori
dincolo de granițele ei canonico-administrative.
V. Concluzii finale
În Referatul de față am prezentat o sinteză a doctrinei și

spiritualității ce reies din scrierile Părintelui Arsenie Boca. Cer-
cetarea pe care am întreprins-o a avut rostul de-a identifica în
opera sa scrisă posibile nuanțe și devieri eterodoxe. Întrucât
asupra învățăturii și persoanei Părintelui Arsenie Boca a apărut
o literatură uriașă, în care Părintele este fie venerat ca sfânt, fie
acuzat de toate ereziile dezbătute la Sinoadele Ecumenice și de
altele apărute în decursul timpului atribuindu-i-se și practici
magico-ezoterice păgâne, am pornit de la premisa că pentru
o apreciere justă a gândirii acestui neasemuit duhovnic al Bi-
sericii Ortodoxe Române din secolul al XX-lea nu pot fi luate
în considerare decât scrierile sale olografe. Acestea se află în
custodia maicilor de la Sinaia reprezentate prin Monahia Maria
Suciu.
Cercetând opera scrisă a Părintelui Arsenie cu multă acri-
vie și printr-o permanentă raportare la Dogmatica și Spiritua-
litatea Ortodoxă girată în Facultățile de Teologie de binecuvân-
tarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, precum și
la colecția de Canoane ale Bisericii Răsăritului și la patrimoniul
liturgic prin care se exprimă Biserica dreptmăritoare, am con-
statat că în scrierile sigur autentice ale Părintelui nu se găsesc
nuanțe și devieri eterodoxe.
Opera scrisă a Părintelui Arsenie se înscrie în domeniul

Spiritualității (Misticii) Ortodoxe (chiar și Predicile care, deși
rostite în prilejuri și locuri diferite, păstrează unitate de gândire
și de continuitate a ideilor) și este un Răspuns deplin ortodox
la problemele omului contemporan. Ar fi de remarcat în acest
sens perspectiva antropologică a Părintelui Arsenie, în care,
fără a părăsi cadrul conceptual antropologic patristic, prezin-
tă problematica omului în limbajul și terminologia științifică
specifice gândirii medicale geneticii moderne. Pronunțându-se
asupra dimensiunii științifice a capitolului Ereditate și Spirit din
Cărarea Împărăției, Profesorul Universitar Dr. Octavian Po-
pescu, membru titular al Academiei Române, conchide: „afirm
cu toată responsabilitatea că autorul capitolului „Ereditate și
Spirit”dovedește că, la vremea când a pus pe hârtie opiniile
sale, poseda cunoștințe aprofundate în domeniul Geneticii, dar
și în alte domenii științifice: biologie, medicină umană, fizică
atomică, endocrinologie, neurologie, psihologie. ... Mai mult,
autorul a anticipat descoperiri sau apariția unor concepte noi,
cum ar fi rolul componentei de mediu în modelarea fenotipului
prin „controlul” moștenirii genetice, conceptul de abordare ho-
listică (sistemică) sau conceptul de „medicină preventivă”. De
asemenea consider că autorul a fost un vizionar în sensul că
prin datele prezentate și comentate a anticipat apariția unei noi
discipline: Epigenetica” (cf. Anexă, 2).
Concluzia exprimată de eruditul Profesor citat, conform
căreia Părintele Arsenie a fost un vizionar în spațiul geneticii
moderne, se conjugă deplin cu constatarea finală a acestui Re-
ferat: opera teologică a Părintelui Arsenie aparține unui om a
cărui teologie este deplină teognozie ortodoxă. Totul este la ni-
velul Filocaliei patristice!
MĂRTURII ȘI MINUNI
Mărturii ale unor personalități
despre Părintele Arsenie Boca
Acad. Prof. Univ. Nichifor CRAINIC (1889-1972)

Părintele Arsenie:
zugrav de suflete;
pictor ce a realizat o pictură transfigurată din care iradiază
lumina raiului.
„Ceea ce am admirat la Sfinția Ta e că nu te-ai lăsat. Din

zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor,
iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile
cuvioase reflexul desăvârșirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare
mângăiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârșești pe as-
piranți, să poți mângăia cu penelul pe cei desăvârșiți pentru a-i
da pildă pe zidurile sacre. Mica biserică de la Drăgănescu are
norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinți, pe
care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. (...) Pictura
sacră e istoria în imagini a vieții Mântuitorului și a celor trans-
figurați de El. Adică imaginea raiului. Sfinția Ta ai înțeles să faci
o pictură transfigurată în nuanțe clare și deschise, paradisiace,
pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Dră-
gănescu iradiază lumina raiului” (Nichifor Crainic, Scrisoare
către Părintele Arsenie Boca, în vol. Cărarea Împărăției, Ediția
a V-a, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului,
Arad, 2006, p. 331);
„Arsenie Boca este un călugăr de reală valoare spirituală,
care s-a făcut foarte cunoscut în părţile ardelene, prin viaţa lui
personală riguros morală, prin predicile lui de o mare putere de

influenţă asupra sufletelor şi printr-o pătrunzătoare artă de a
lămuri stările de psihologie religioasă şi de a da sfaturi duhov-
niceşti”.
Pr. Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru STĂNILOAE (1903-1993)

Părintele Arsenie:
ctitor de frunte al Filocaliei româneşti;
inițiatorul unei mișcări religioase clădită pe cele mai auten-
tice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele cele mai
curate duhovniceşti, ale învăţăturii stăruitoare şi ale
dragostei de suflete.
„De asemenea la unele scrieri am folosit şi copii de pe ma-

nuscrise româneşti mai vechi dela Atos, aduse de P. C. Sa (Se-
rafim Popescu) şi de Părintele Arsenie. (...) Un cald cuvânt de
mulţumire trebuie să aduc P. C. Părinte Ieromonah Arsenie,
dela Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioa-
ră, care mi-a rămas mereu aproape. P. C. Sa a binevoit să scrie
după dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei
redactare. În afară de aceasta, prin prezența aproape neconte-
nită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această
traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot
duce până la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel
nu cred că aşi fi săvârşit-o. Iar după ce din prima ediţie a vân-
dut 800 exemplare, prin abonamentele făcute, pentru a doua,
mi-a dat imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot P. C. Sa a
executat şi coperta” (Cuvânt înainte la Filocalia I, Ediția a II-a,
Sibiu, 1947, p. XI-XII);
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă
iarăşi bunul meu fost student, ieromonahul Arsenie de la mâ-
năstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a
procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau
ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit
pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După

imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei ope-
re, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă
Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest
act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi
de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mânăstirii de la
Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodo-
xe şi cu mijloacele cele mai curate duhovniceşti, ale învăţăturii
stăruitoare şi ale dragostei de suflete” (Filocalia II, Prefaţă la
prima ediţie din 1947);
„Despre viaţa părintelui Arsenie nu este necesar să vorbim,
căci asprimea ei este cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lău-
dându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui
ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci
este întreg cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi ori-
cărui gând de mândrie […]. Prin ceea ce a făcut din sine şi prin
ceea ce propovăduieşte este o vie restaurare a celui mai autentic
duh ortodox […]. Părintele Arsenie arată cât de mult se poate
înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticii şi al disciplinei ră-
săritene”;
După citirea manuscrisului Cărarea Împărăției, Părintele
Stăniloae a notat pe fila 229: „Ar fi bine poate să se desvolte și
fericirile vieții de veci, la care intră cei deadreapta după Jude-
cata din urmă”.
Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie PLĂMĂDEALĂ

Părintele Arsenie:
mentor spiritual al întregii Transilvanii și a multora de din-
colo de hotarele munților;
un om de o mare suprafață intelectuală.
„Am avut relații cu Părintele Arsenie Boca, la acea vreme

stareț la Mănăstirea Brâncoveanu, care era mentor spiritual al
întregii Transilvanii și chiar dincolo de hotarele munților. (...)
Atunci am avut revelația omului care era, revelația psihologu-

lui, a profetului, chiar dacă nu un profet în accepțiunea biblică
a cuvântului, dar un om care, folosindu-se de mijloacele psiho-
logiei, putea, dintr-un răspuns la o întrebare a sa, să deducă mai
mult decât voia cel care dădea răspunsul, întrucât întrebarea pe
care ți-o punea el după aceea se părea că era profetică; dar, de
fapt, era dedusă de el din răspunsul celui cu care stătea de vor-
bă. Era un om de o mare suprafață intelectuală, de aceea aduna
lume multă aici, ca-n primele zile ale creștinismului. Eu l-am
asemănat de multe ori, sigur, nu cu Mântuitorul, că ar fi fost
o blasfemie, dar cam cu Ioan Botezătorul, care, prin predica
lui, aduna mulțimea la el la Iordan” (Fragmente din „Aminti-
rile Mitropolitului Antonie Plămădeală ... Convorbiri cu Dra-
goș Șeuleanu și Carmen Dumitru”, București, 1999, fragment
reprodus în vol. Părintele Arsenie Boca, un om mai presus de
oameni. Mărturii, vol. 4, ediție îngrijită de Natalia Corlean,
Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 40).
Pr. Cleopa ILIE de la Sihăstria (1912-1998)

Părintele Arsenie:
izvor curat din care se adapă oile lui Hristos.
„De multă vreme vestea P.C. Voastre mi-a umplut sufletul

de bucurie auzind că sunteți un izvor curat din care se adapă
oile lui Hristos cele însetate de apa vieții. Mult am dorit și eu
însetatul să mă adap din acest izvor al cuvintelor pline de înțe-
lepciune ale P.C. Voastre (...); cu toții vă păstrăm evlavie și do-
rim a ne învrednici de mântuitoarele învățături ale P.C.Voastre”
(6 iulie 1950, ACNSAS, f.i., 2637, vol. 3, f. 248);
„citind-o (scrisoarea Părintelui Arsenie n.n.) am văzut aco-
lo smerita înțelepciune și duhovnicească dragoste, strâns legate
și formând lanțul de aur al dreptei socoteli ...”, (ACNSAS, fon-
dul informativ, f. 176).
Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE

Părintele Arsenie:
pictor ce-a exprimat în linii și culori adevăruri vii şi lumi-
noase ale vieţii harice.
„Cine vrea să se convingă că în urma acestor studii părin-

tele Arsenie n-a pus în fresca de pe pereţii bisericilor la care a
pictat doar scene şi compoziţii creştine remarcabile, ci a sesizat,
în linii şi culori, adevăruri vii şi luminoase ale vieţii harice, cum
puţine s-au realizat la noi, acela n-are decât să cerceteze pictura
bisericească din Drăgănescu ca să nu mai vorbim de tot atâtea
lucrări de coloristică şi de modelaj cunoscute atât la Sâmbăta
cât şi la Prislop. Nu trebuie uitate nici coperţile minunate ale
primelor patru volume ale «Filocaliei» şi ale «Vieţii în Hristos»”.
Louis BARRAL (preot catolic asumpţionist francez)

Părintele Arsenie:
stâlp al ortodoxiei românești.
Louis BARRAL declara la 17 noiembrie 1948 următoare-

le: „catolicii s-au temut ca nu cumva în acest loc (Blaj n.n.) să
fie instalat Arsenie Boca, stareț la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,
deoarece numitul ar face ravagii printre greco-catolici cu auto-
ritatea și puterea lui (...) Arsenie Boca ar face mai multă treabă
pe teren decât toți episcopii ortodocși” (Florin DUŢU, Părin-
tele Arsenie Boca la Mănăstirea Prislop în epoca torţionarilor
comunişti 1948-1959, Editura Floarea Albă de Colţ, Bucureşti,
2014, p. 31).
Petru GURAN (istoric, bizantinolog)

Părintele Arsenie:
un sfânt după rețetele antice;
un sfânt taumaturg, cum sunt pomeniți cei din Antichitate.
„(Părintele Arsenie n.n.) a fost atât de marginal societății

comuniste, încât a renunțat la orice fel de rol sau statut social,
acceptând cu seninătate excluderea din monahism și sacerdo-
țiu. Asta înseamnă să nu porți nicio responsabilitate, să fi re-
fuzat orice negociere cu sistemul. Dosarul de securitate al lui
Arsenie Boca pune în lumină de altfel această poziție paradoxa-
lă de non-rezistență sau rezistență pasivă, de non-colaborare
sau non-implicare în sistem, de retragere într-o lume aproape
paralelă, care în context politic înseamnă margnalitatea” (Petru
Guran, Cazul Părintelui Arsenie Boca este un exemplu de Bise-
rică vie, este un sfânt după rețetele antice, în vol. Altfel despre
Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasi-
leanu, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 30);
„(Părintele Arsenie n.n.) s-a bucurat din timpul vieții de o

aură de sfințenie, de un nimb de putere spirituală, dar mai cu
seamă de o latentă subversivitate față de regimul comunist, pe
care regimul a perceput-o ca atare. În acest sens este un sfânt
după rețetele antice, în care canonizarea continuă prestigiul de
care s-a bucurat din timpul vieții. Sfântul își continuă viața prin
mormânt, moaște sau icoană fără ca ceea ce numim noi moarte
să constituie o cenzură, ci, dimpotrivă, o metamorfozare sau o
proslăvire. Cu canonizarea lui Arsenie Boca ne-am îndepărta de
etapa recuperărilor canonice și în mod cert și de nuanțele poli-
tice sau filetiste, de care au fost suspectate anumite canonizări”
(Petru Guran, Cazul Părintelui Arsenie Boca este un exemplu
de Biserică vie, este un sfânt după rețetele antice, în vol. Altfel
despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius
Vasileanu, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 35);
„Părintele Arsenie este un sfânt taumaturg, cum sunt po-

meniți cei din Antichitate, cu puteri care sunt cunoscute în
hagiografia creștină, dar poate mai puțin obișnuite în lumea
noastră raționalistă...” (Petru Guran, Cazul Părintelui Arsenie
Boca este un exemplu de Biserică vie, este un sfânt după rețetele

antice, în vol. Altfel despre Părintele Arsenie Boca în convor-
biri realizate de Marius Vasileanu, Editura Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2016, p. 42).
Teodor BACONSCHI (teolog, diplomat, scriitor)

Părintele Arsenie:
un martir al lui Hristos în modernitatea diabolică a comu-
nismului ateu.
„Părintele Arsenie Boca e un martir al lui Hristos în moder-

nitatea diabolică a comunismului ateu. Chiar dacă multora nu
le-a convenit eroismul său duhovnicesc, e limpede că el s-a ma-
nifestat din plin, continuu și fără urmă de spectacol fals: a fost
o vocație înaltă, perpetuă, autentică și radioasă, pe care avem
datoria morală de a o fixa în memoria colectivă a generațiilor
următoare” (Teodor Baconschi, în vol. Altfel despre Părintele
Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Edi-
tura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 118);
„Chemarea lui (a Părintelui n.n.) n-a fost cartea înaltă, sa-
cris erudiri, ci transmiterea lui Dumnezeu într-o lume răvășită
de război, revoluții sociale criminale și materialism mai mult
sau mai puțin dialectic” (Teodor Baconschi, în vol. Altfel despre
Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasi-
leanu, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 118).
Sever VOINESCU (jurist, publicist)

Părintele Arsenie:
fenomenul național al adorației Părintelui Arsenie Boca nu
se poate explica altfel decât în termenii lucrării lui Dum-
nezeu.
„Când avem, în mod constant, de 25 de ani, sute de mii de

credincioși care i se roagă, îl simt aproape, îl cinstesc, îi caută
îndrumarea și adevărul, fără ca undeva, cineva să organizeze

vreo propagandă anume pentru așa ceva, nu poți să nu privești
spre Cer, oricât de „analist” ai fi” (Sever Voinescu, Fenomenul
Arsenie Boca – Santo subito în vol. Altfel despre Părintele Ar-
senie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Editura
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 253);
„Părintele Arsenie Boca a trecut prin vexațiunile istoriei,

prin pușcărie, prin interdicția de a fi monah, prin bârfele mur-
dare ale „colegilor”, prin diversiunile și anchetele Securității
fără ca acestea să-l vatăme în vreun fel. A rezistat cu elegan-
ță desăvârșită oricărei lovituri, a afirmat tot timpul credința, a
arătat fără o secundă de ezitare Calea și a încercat să ocrotească
oamenii cu toată puterea sa spirituală. Vreau să transform la-
crimile voastre în bucurie, zicea unora, iar altora le spunea că
e bine că va muri, pentru că de dincolo va putea fi de mult mai
mare folos oamenilor decât le putea fi de aici. În plus, extraordi-
nara sa carismă duhovnicească, harul său pregnant nu au pălit
niciodată. Și totuși, chiar și așa, fenomenul național al adorați-
ei lui Arsenie Boca nu se poate explica altfel decât în termenii
lucrării lui Dumnezeu” (Sever Voinescu, Fenomenul Arsenie
Boca – Santo subito în vol. Altfel despre Părintele Arsenie Boca
în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Editura Școala Ar-
deleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 255-256).
Minuni
Părintele Arsenie Boca a adunat în jurul său, atât în timpul

vieții pământești la Sâmbăta și la Prislop, cât și în jurul crucii
de la mormântul său de la Prislop, sute de mii și apoi milioane
de credincioși închinători, întrucât cuvintele sale erau însoțite
de prezența și puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu.
Părintele profesor universitar Ilie Moldovan, care l-a cunos-
cut pe Părintele în vreme ce era preot la Lisa, nu departe de

Mănăstirea Brâncoveanu, afirma că viața, cuvintele și faptele
Părintelui Arsenie însemnau, fiecare în parte, o intervenție a
lui Dumezeu în lumea noastră: „aproape fiecare creștin care
a ajuns în legătură cu Părintele Arsenie a avut istoria lui. Dar
ce fel de istorie? A unei intervenții divine. Cine nu contează
pe intervenția divină prin Părintele Arsenie Boca, nu știe cine
a fost Părintele Arsenie Boca” (Părintele Ilie Moldovan, Ca-
lendarul viu – dialoguri euharistice între generații, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, text reprodus în vol. Părintele
Arsenie Boca, un om mai presus de oameni. Mărturii, vol.4,
ediție îngrijită de Natalia Corlean, Editura Agaton, Făgăraș,
2011, p.108).
Conștiința că prin Părintele Arsenie avem intervenția lui
Dumnezeu în lumea noastră explică de fapt „fenomenul Pris-
lop”. Dumnezeu a ales să se preamărească pe Sine în viața Pă-
rintelui făcându-l un om mai presus de oameni. „Vorbim cu
toții despre minunile Părintelui, spunea fizicianul Andrei Do-
robanțu, dar nu sunt doar niște simple „minuni”, sunt semne de
la Dumnezeu...” (Andrei Dorobanțu, în vol. Altfel despre Părin-
tele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 195).
Imensa literatură care s-a țesut pe marginea vieții și fapte-
lor Părintelui Arsenie își găsește izvorul și motivația tocmai în
„minunile” pe care fiecare autor le-a întâlnit fie în viața proprie
fie a celor de lângă el. „Minunile” pe care le istorisesc dau va-
loare tuturor cărților tipărite în legătură cu Părintele Arsenie
dincolo de ambiguitățile, devierile și efervescența prezente în
paginile acestora asupra învățăturilor și gesturilor Părintelui.
Întrucât sunt deja tipărite sute de „minuni”, ca răspunsuri și
semne ale lui Dumnezeu prin Părintele Arsenie, redăm în acest
Referat doar trei pe care le-am selectat având în vedere probita-
tea morală a celor ce le-au relatat.
1. Aspazia Oțel Petrescu

(minunea se referă la raportul Părintelui cu firea înconjură-
toare, neînsuflețită)
„Joi seara, la slujba de noapte, după cele 12 Evanghelii, Pă-

rintele a zis: „Zorica (e vorba de poeta Zorica Lațcu sau Maica
Teodosia), ia-o pe sora Aspazia și veniți să luam masa împre-
ună”. (...) Era o furtună afară cum numai la munte poate să fie.
O vijelie în toată regula. Sălciile plângătoare care erau de-acum
înverzite – ne apropiam de 2 mai – măturau pur și simplu aleea.
Părintele luase dintr-un sfeșnic o lumânare groasă, dar scurtă,
aprinsă, și o ținea așa, lateral. El mergea înaintea noastră, a tu-
turor, și ținea, așa, lateral, lumânarea care ne lumina aleea. Nu
pot să vă spun cum se învolburau flăcările. Mă uitam ... nu-mi
venea a crede ... Nu puteam să-mi explic cum de nu se stingea
lumânarea. Ziceam: „acum se stinge”. Se ridicau flăcările – nu
știu dacă mă credeți, nu vă spun povești, chiar așa era – se ri-
dica flacăra de la lumânare și cădea îndărăt pe lumănare. Nu
se stingea! Părintele mergea cu un pas destul de vioi înainte,
noi abia ne țineam după el. Eu eram uluită pur și simplu! (...)
Când am ajuns la trapeză, care avea cerdac în față, în ușița cer-
dacului Părintele s-a oprit și ne-a luminat, ca să intre toată lu-
mea. Era o treaptă, două, trei ... nu mai țin minte câte erau și
ca să nu se împiedice lumea în întunericul acela, în vijelia aia
nemaipomenită, el ținea lumânarea, lumina treptele. Lumea a
urcat și Părintele îmi întinde lumânarea și-mi spune: „Ține și
tu lumânarea asta și nu te mai mira atâta!”. Am luat lumânarea,
am ocrotit-o cu mâinile, să mi le ard și nu alta, doar, doar, voi
putea să intru cu ea și eu ... Noi două eram ultimele cu Părintele
care trebuia să intrăm înăuntru. Lumânarea s-a stins, bineîn-
țeles! Ce era să reziste la viscolul acela! Am întors lumânarea
Părintelui, fără să spun nimic. Părintele a spus: „vezi că trebuie
să înveți cum să duci o lumină? Nu-i chiar așa de simplu!” Și
eu am spus: „nu, Părinte, nu e simplu, dar eu niciodată n-am să
pot să fiu o ducătoare de lumină” (fragment reprodus din vol.

Părintele Arsenie Boca, un om mai presus de oameni. Mărturii,
vol.4, ediție îngrijită de Natalia Corlean, Editura Agaton, Făgă-
raș, 2011, p. 99-100).
Cuvântul Părintelui „trebuie să înveți cum să duci o lumi-
nă” nu era o simplă referire la episodul relatat. Era un cuvânt
profetic ce vestea destinul greu al Aspaziei Oțel care, peste ani,
a trebuit ducă nestinsă lumina credinței prin viscolul închiso-
rilor comuniste.
2. Marina Lupou (Maica Stareță de la Mănăstirea Bic – Sălaj)

(Harul tămăduitor al Părintelui Arsenie)
„A trecut vremea și eu eram bolnavă foarte rău. Însă eu nu

am spus maicii starețe (de la Govora); eram în mijlocul verii în
1975. Aveam cancer la ficat, dar eu nu știam. La mănăstire erau
cazați niște medici care, văzându-mă, i-au spus Maicii Starețe:
„să tratați fata asta că moare”. Am fost dusă la doctori în Bucu-
rești, la Sibiu, la Timișoara, de prin iulie până în noiembrie. Dar
eram tot mai rău. Atunci Maica Stareță m-a trimis la Părinte-
le, la București, la Drăgănescu. Mergeam îmbrăcate civil. Când
ajungem, Părintele era în ușă, și zice: „Mă, în sfârșit ai venit!” Și
atunci m-am cutremurat și mi-am zis că Părintele știe de când
am dorit eu să merg la Dânsul. Aveam 27 de ani și de 11 ani
îmi doream acest lucru. După ce a spus vorba asta, m-a lăsat
și a mers să vorbească cu alte femei, după care, întorcându-se,
mi-a zis:”hai lângă sobă că ești înghețată de frig”. A vorbit apoi
cu alte femei și venind a treia oară mi-a spus: „Mă, dă slavă lui
Dumnezeu că ai ajuns în mănăstire. De-ai ajunge să rozi pie-
trele, de acolo să nu pleci”! M-am minunat! Părintele cunoștea
cât am suferit eu până am ajuns în mănăstire, cum tatăl meu a
vrut să mă căsătorească forțat și eu am fugit înainte de nuntă
... Și iar m-a lăsat și s-a dus cu alți credincioși (era multă lume
acolo). Și apoi, pentru a patra oară, venind mi-a spus pe un ton
hotărât: „Tu, cu sănătatea ta ești ca-ntr-un azil de bătrâni acolo,

dar mai ai ceva ce nu știi tu, da-ți spun o pildă. Un om era bol-
nav de cancer – asta ți-o spun ție! Doctorii l-au lăsat acasă că
moare – asta ți-o spun ție! El a venit la mine. Eu i-am spus să se
pregătească de moarte – asta ți-o spun ție! Peste un an se duce
la control, dar doctorii nu-i mai găsesc nimic – asta ți-o spun
ție!” Și mă lasă. Și, gata, lăsată am fost! Nimic! Părintele a vorbit
cu alții... Și frământată cum eram a venit vremea să plecăm. Îi
sărutăm mâna și ieșim. Eu, de la poartă, m-am întors înapoi.
M-am prefăcut că-i sărut mâna, că-i mulțumesc, dar aveam de
gând să-l întreb, foarte hotărâtă, despre ce va fi cu soarta mea.
„Părinte, vă rog să mă iertați, dar ce ziceți sfinția voastră, mai
am eu de trăit sau nu ?” Și atunci m-a scuturat de mână și mi-a
zis: „Mă, până mai e nevoie de tine, ai să mai trăiești ... Când
nu ... zborul! Și când te mai doare măgarul acesta (a arătat spre
trup) zi așa: îmi pare bine că mă scap de tine! Și orice bucurie
vei avea în viață să nu te prea bucuri, și orice necaz cât va fi el
de mare, să nu te prea necăjești!” Asta mi-a fost rețeta! Și am
plecat!
Eu aveam mai multe boli și cred că numai mintea o mai
aveam întreagă: ulcer duodenal aproape perforat (eram pro-
pusă pentru operație), insuficiență cardiacă, aveam și o sufe-
rință la plămâni în urma unei congestii pulmonare; cu un an
în urmă fusesem internată în spital atât de grav încât nu mă
puteam hrăni singură (mi se dădea mâncarea cu lingura de că-
tre alții), umblam în bâtă că nu mă puteam ține pe picioare în
urma unui reumatism primit pe la 15 ani. Deci numai mintea
îmi rămăsese întreagă, în rest nimic nu mai era bun în mine.
Și am tras concluzia că Părintele s-a referit la mine când mi-a
spus de cancerosul acela, întrucât și eu am fost trimisă acasă de
către doctori. Nu puteam să urmez un serviciu, tânără eram, de
pensionat nu putea fi vorba deoarece aveam doar un an și ju-
mătate în câmpul muncii. În această stare fiind, ca prin minune,
Maica Stareță Emanuela, care era ucenica Părintelui Arsenie,
m-a primit în mănăstire. (...) De când am fost la Părintele (la

Drăgănescu, dialogul de mai sus n.n.), de 20 de ani de zile, eu
n-am mai fost la medic, decât la dentist sau atunci când am
vizitat pe cineva la spital, însă pentru mine n-a mai fost ne-
voie. Prin 1994 am mers cu cineva la spital și am văzut că i-a
făcut un ecograf. Din curiozitate l-am rugat pe doctor să-mi
facă și mie un ecograf și să urmărească în mod deosebit ficatul
(cancerul îl avusesem la ficat)! După consultație doctorul mi-a
spus: „Măicuță, totul e ca la un nou născut!” Atunci i-am po-
vestit întâmplarea și dânsului. (...) După ce am fost (atunci) la
Părintele, durerile de mâini și picioare au încetat. Am început
să mănânc. Am început să lucrez. Munceam dezinteresat. Viața
pe care o am de la Dumnezeu, pentru mine, e o mare minune!
Până să merg la Părintele mâinile mă dureau îngrozitor. După
ce am fost la Părintele simt că am în mână ceva ce nu-i al meu.
Trupul și ființa mea le simt naturale (firești), dar acel ceva, nu!”
(fragment extras din vol. Alte mărturii despre Părintele Arsenie
Boca, Editura Agaton, Făgăraș, 2008, p. 43-45).
3. Familia preotului Crăciun Opre – parohia Cinciș, jud

Hunedoara
(Harisma vederi înainte)
Doamna preoteasă Anica Opre relatează: „o primă întâlnire

cu Părintele a fost la noi la Cinciș (vechea vatră a satului, pe locul
unde după 1962 avea să se realizeze lacul de acumulare Cinciș,
care va disloca cinci sate. Doamna preoteasă relateză un episod
petrecut în jurul anilor 1949-1950, pe când încă nu era plecată
din casa părinților ei n.n.). Tata avea boi, vaci și cai în grajd. Și
i-a spus tata: „Părinte, hai să vedeți animalele noastre! Și vă duc
în grădină să vedeți pomii noștri!” „Frumoși boi, a spus Părintele
... Dar va veni vremea să îi dai pe o semnătură!” Dar, zice tata:
„Părinte, deocamdată nu m-am gândit să-i vând!” Dar Părintele
a știut pe ce semnătură îi va da, pentru că era vorba de colecti-
vizare, însă aceasta nu i-a spus-o tatălui, ci doar că-i va da pe o

semnătură. (...) Ne-am dus apoi în grădină. „Aveți pomi mulți”,
a zis Părintele. „Părinte, rândul acesta de pomi este de la Orăștie.
Rândul acesta de meri este de la Geoagiu. ... Și zice Părintele:
„Frumoși pomi! Fac fructe?” „Fac, Părinte, fac!”; „Vine vremea
să-i tăiați!”; „No, Părinte, doar noi nu i-am pus ca să-i tăiem!”;
„Dar nu-i vei tăia Dumneata, că-i vor tăia alții, când va fi să-i
taie!”. E adevărat că s-au tăiat când ne-am mutat din Cinciș...Ca
să-i dea drumul la apă au trebuit să curățe terenul. (...) Barajul s-a
făcut pentru Combinat, care avea nevoie de apă! Și atunci ne-au
tăiat toți pomii! (...) L-am condus pe Părintele până sus, pe lângă
biserică. Acolo era un păr sălbatic. Părintele s-a oprit acolo. (...)
Se uită așa, de jos până sus la acest păr al lui Ion al lui Liță și, cum
era părul destul de gros, dă de trei ori (cu bâta de alun pe care o
purta cu el) în același loc, la doi metri de la bază. Și zice: „Până
aici va ajunge apa!”. L-am întrebat: „Părinte, dacă ajunge apa aici
la doi metri, noi (casa) suntem acolo, în groapă! Ce se va întâm-
pla cu noi? Vom muri? Ne vom îneca?”; „A, nu!”, a răspuns Părin-
tele. „Nici nu o să vă înecați, nici nu o să muriți, dar apa va ajunge
până acolo!”. Și așa avea să fie! Părul acela a rămas mărturie a
spuselor Părintelui Arsenie în prezența părinților mei, a surorii
mele și a mea” (Anica Opre, Am fost în preajma Părintelui Arse-
nie mereu..., în vol. coordonat de Romeo Petrașciuc, Lăsați-vă în
grija lui Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2015, p. 87-89).
Părintele Opre Crăciun (Parohia Cinciș, Hunedoara)

(„am văzut și eu, cu ochii mei, crucea de lemn, pe care
Părintele pusese să i se cioplească data morții, cu șase luni
înainte de a muri”)
„Părintele Arsenie era un om foarte smerit. Nu era năpraz-

nic, așa cum se spune, dar era categoric. Dacă îți spunea ceva,
la spovedanie, de pildă, musai așa trebuia să faci! Era de statură
potrivită, dar totuși mai înalt, era roșcat la păr și cu ochii albaș-
tri. (...) Cu vremea, devenisem destul de apropiați, mai ales că

soția mea îl cunoștea din tinerețe. Cu un an înainte de a muri,
de pildă, Părintele m-a chemat la Prislop, împreună cu preotea-
sa mea, ca să scimbăm, pe îndelete, o vorbă. Atunci am văzut și
eu, cu ochii mei, crucea de lemn, pe care Părintele pusese să i
se cioplească data morții, cu șase luni înainte de a muri. Știuse
exact când va merge la Domnul! Iar când a murit, copiii mei
s-au numărat printre cei care i-au săpat groapa! (fragment ex-
tras din vol. Părintele Arsenie Boca – Sfântul Ardealului, Edi-
tura Agnos, Sibiu, 2012, p. 58).
Concluzie
Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Mitropolitul Ardealului
„Canonizarea sau declararea ca sfânt a unei personalități

o face Dumnezeu. Deci nu Biserica sau Sfântul Sinod, care ia
o hotărâre că gata, vrem să-l canonizăm pe Părintele Arsenie!
Procesul este invers, vine de jos. Biserica, ca instituție, este obli-
gată să constate și apoi să facă cercetări, în momentul în care
există pietatea credincioșilor, care nu se bazează pe o exaltare,
ci pe o experiență reală; Credincioșii care merg la mormântul
Părintelui sau cei care își îndreaptă rugăciunile către Părintele
simt ajutor. Mai mult, ei au fost părtași la anumite evenimente
pe care le putem numi minuni.
Dacă în viața noastră s-a întâmplat o minune, și minunea
aceasta s-a datorat tocmai mijlocirii unui Părinte, acela îți rămâ-
ne în suflet. (Cei care merg la mormântul Părintelui Arsenie n.n.)
spun: „Ne ducem la Părintele”! Pentru ei, Părintele Arsenie este
Părintele, are o identitate unică, nu mai este altul. Părintele cuta-
re este părintele cutare, dar Părintele Arsenie este Părintele, este
unul singur!” (fragment din Cuvânt ținut la Centenarul nașterii
Părintelui Arsenie Boca. Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de
Sus, 25 septembrie, 2010, publicat în vol. Părintele Arsenie Boca,

un om mai presus de oameni. Mărturii, vol.4, ediție îngrijită de
Natalia Corlean, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 44).
Sever VOINESCU (jurist, publicist)
„De ani de zile, ortodocșii români strigă, în felul lor, „Sfânt

acum” despre Părintele Arsenie Boca. Biserica lor ar trebui nu
doar să-i audă, ci să-i și asculte. În fond, prima condiție ca un
mare creștin să fie sfânt este aceea ca marea masă de credincioși
să-l considere așa. Sfințenia nu se acordă – ea nu este nici un
fel de înălțare în grad, nici o declarație post-mortem. Biserica
nu face decât să ia act că, în conștiința credincioșilor ei, există
consolidată convingerea că e vorba despre un sfânt, că oamenii
se referă la el și se închină în memoria lui cu credința că e sfânt.
În cazul lui Arsenie Boca, această condiție esențială este îndepli-
nită cu asupra de măsură. (...) De-aia zic, Santo subito!” (Sever
Voinescu, Fenomenul Arsenie Boca – Santo subito în vol. Altfel
despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius
Vasileanu, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 258).
Întocmit Pr prof. Dr. Vasile Vlad
BIBLIOGRAFIE
1. Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, (tipărită în cinci

ediții); am folosit ediția a V-a îngrijită de Pr. Conf. Dr. Simion
Tudoran și Monahia Zamfira Constantinescu, Editura Sfintei
Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006, 358 p.;
2. Arsenie BOCA, Cuvinte vii, ediție îngrijită de Episcop
Dr. Daniil Stoenescu și Monahia Zamfira Constantinescu, Edi-
tura Charisma Advertising, Deva, 2006, 354 p.;
3. Arsenie BOCA, Geneza picturii, text publicat în vol. Da-
niil Stoenescu, Părintele Arsenie, Biserica de la Drăgănescu:
„Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești, Editura Charisma

Advertising, Deva, 2005, pp. 15-19;
4. Arsenie BOCA, Manuscrise inedite ale Părintelui Arse-
nie, în vol. Daniil Stoenescu, Episcop locțiitor al Daciei Felix,
Părintele Arsenie – „Omul îmbrăcat în haine de in” și „Îngerul
cu cădelniță de aur” (Iezechiel 9,30; 10,2 și 6; Apocalipsă 8,1-6),
Editura Charisma Advertising, Sinaia, 2008, pp. 170-506;
5. Arsenie BOCA, Practica vieții monahale, în curs de tipă-
rire, Sinaia, 2018;
6. Arsenie BOCA, Scrieri, Predici și Schițe de predici, în
curs de tipărire, Sinaia, 2018;
7. Ene BRANIȘTE, Schisma și cultul creștin, în Rev. „Orto-
doxia” 2-3/1954;
8. Ernst Christoph SUTTNER, Bisericile Răsăritului și
Apusului de-a lungul istoriei bisericești, traducere Mihai Săsă-
ușan, Editura Ars Longa, Iaşi 1998, 158 p;
9. Florin DUŢU, Părintele Arsenie Boca la Mănăstirea Pris-
lop în epoca torţionarilor comunişti 1948-1959, Editura Floa-
rea Albă de Colţ, Bucureşti, 2014;
10. Henri-Irénée MARROU, Biserica în antichitatea târzie
303-604, Editura Universitas, București, 1999;
11. Ioan RĂMUREANU, Istoria bisericească universală,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2004;
12. Lucian FARCAȘIU, Aspecte istorico-liturgice privitoare
la comuniune sacramentală, înainte și după Marea Schismă, în
Rev. „Teologia” 3/2004, pp. 353-379.
13. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodo-
xe Române, vol. I , București, 1980;
14. Nicolae CORNEANU, Studii patristice, Editura Arhi-
diecezană, Timişoara, 1984;
15. Octavian POPESCU, Punct de vedere privind capitolul
„Ereditate și Spirit” din „Cărarea Împărăției”, (Anexă).
Propuneri de argumente pentru canonizare
Pr. Acad. Mircea Păcurariu
S-a scris mult despre „minunile” pe care le-a săvârșit Pă-

rintele Arsenie, atât în viață, cât și după moarte. În privința
acestora este necesară o cercetare atentă, spre a deosebi adevă-
rul de „elementele legendare”. Din multele „previziuni” (vederi
înainte) ale Părintelui Arsenie, reținem doar una, a venerabilu-
lui Părinte Crăciun Opre din parohia Cinciș, lângă Hunedoara.
Prin 1953, Părintele Arsenie le-a prezis membrilor familiei că
în curând locul în care trăiau o să dispară, gândindu-se la viito-
rul lac de acumulare de la Cinciș, construit pe locul a cinci sate
din apropiere.
Iar în privința vindecărilor de boli, reținem mărturia maicii
Marina Lupou, fostă la Govora, apoi la Prislop. Aceasta, fiind la
mănăstirea Govora, avea cancer la ficat, fiind trimisă la spitalele
din București, Sibiu și Timișoara, dar încercările medicilor de a
o vindeca au fost zadarnice. În cele din urmă, prin anul 1975, a
fost trimisă la Drăgănescu, acolo unde Părintele Arsenie picta
biserica. O simplă convorbire cu Părintele Arsenie a întărit-o în
convingerea că se va vindeca în curând, fără ajutorul medicilor.
Și așa a fost, căci maica Marina trăiește și azi, fiind stareță și
adevărată ctitoră a noii mănăstiri de la Bic, din județul Sălaj.
Mulți alți credincioși mărturisesc că s-au vindecat prin rugă-
ciune în urma unor întâlniri cu Părintele Arsenie, care le cu-
noștea dinainte suferințele și necazul prin care treceau.
Părintele Arsenie Boca n-a lăsat o operă teologică în sensul
strict al cuvântului. Cu toate acestea, maicile de la Prislop și Si-
naia au lăsat posterității un număr însemnat de predici sau schi-

țe de predici și de învățături ale Părintelui Arsenie. Ele au fost
strânse în câteva volume de Preasfințitul Părinte Episcop Danil
Stoenescu. Între aceste volume menționăm: Cărarea Împărăției,
care a ajuns la cinci ediții; Cuvinte vii (Deva, 2006), Scrieri. Pre-
dici și schițe de predici (Sinaia, 2018). Din cercetarea predicilor
și învățăturilor sale reiese că Părintele Arsenie s-a folosit mai
ales de textul Sfintei Scripturi, îndeosebi de Noul Testament,
dar și de scrierile patristice și postpatristice, de scrierile unor
„Părinți duhovnicești”, pe care îi cunoștea din Filocalia tradusă
de Părintele Dumitru Stăniloae. O analiză mai amănunțită asu-
pra textelor rămase de la Părintele Arsenie, rezultă că Părintele
Arsenie a respectat și a propovăduit în permanență învățăturile
Sfintei Evanghelii și tradiția ortodoxă autentică. Nu se obser-
vă nici o abatere de la învățătura ortodoxă tradițională. Iar în
pictura bisericii din Drăgănescu nu se constată nici o abatere
de la erminia ortodoxă tradițională. Profesorul Nichifor Crai-
nic scria că pictura de la Drăgănescu este „una transfigurată,
în nuanțe clare și deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea
feerică de dincolo”.
Părintele Arsenie a fost mult apreciat nu numai de credin-

cioși, ci și de oameni de mare cultură. De pildă, tot Nichifor
Crainic (1889-1972), cunoscut poet, filosof și ziarist, profesor
la Facultățile de Teologie din Chișinău și București, scria – „Ar-
senie Boca este un călugăr de reală valoare spirituală, care s-a
făcut foarte cunoscut în părțile ardelene, prin viața lui persona-
lă riguros morală, prin predicile lui de o mare putere de influ-
ență asupra sufletelor și printr-o pătrunzătoare artă de a lămuri
stările de psihologie religioasă și de a da sfaturi duhovnicești”.
Iar Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993), profesor de

teologie la Sibiu și București, scria că Părintele Arsenie Boca
este un „ctitor de frunte al Filocaliei românești; inițiatorul unei
mișcări religioase clădită pe cele mai autentice baze ale tradiției

ortodoxe și cu mijloacele cele mai curate duhovnicești, ale în-
vățăturii stăruitoare și ale dragostei de suflete”.
„Despre viața părintelui Arsenie nu este necesar să
vorbim, căci asprimea ei este cunoscută. Cuvântul său
pornește din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târ-
guiește și nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci este
întreg cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi și
oricărui gând de mândrie […]. Prin ceea ce a făcut din
sine și prin ceea ce propovăduiește este o vie restaurare
a celui mai autentic duh ortodox […]. Părintele Arse-
nie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot
tezaurul dogmaticii și al disciplinei răsăritene”;
Iar „ucenicul” său direct, mitropolitul Antonie Plămădeală
al Ardealului (1926-2005), scria: „Am avut relații cu Părintele
Arsenie Boca, la acea vreme stareț la Mănăstirea Brâncoveanu,
care era mentor spiritual al întregii Transilvanii și chiar dinco-
lo de hotarele munților. (...) Atunci am avut revelația omului
care era, revelația psihologului, a profetului, chiar dacă nu un
profet în accepțiunea biblică a cuvântului, dar un om care, folo-
sindu-se de mijloacele psihologiei, putea, dintr-un răspuns la o
întrebare a sa, să deducă mai mult decât voia cel care dădea răs-
punsul, întrucât întrebarea pe care ți-o punea el după aceea se
părea că era profetică; dar, de fapt, era dedusă de el din răspun-
sul celui cu care stătea de vorbă. Era un om de o mare suprafață
intelectuală, de aceea aduna lume multă aici, ca-n primele zile
ale creștinismului. Eu l-am asemănat de multe ori, sigur, nu cu
Mântuitorul, că ar fi fost o blasfemie, dar cam cu Ioan Botezăto-
rul, care, prin predica lui, aduna mulțimea la el la Iordan”.
Teodor Baconschi, teolog, filosof și diplomat, scria: „Pă-

rintele Arsenie Boca e un martir al lui Hristos în modernita-
tea diabolică a comunismului ateu. Chiar dacă multora nu le-a
convenit eroismul său duhovnicesc, e limpede că el s-a mani-

festat din plin, continuu și fără urmă de spectacol fals: a fost
o vocație înaltă, perpetuă, autentică și radioasă, pe care avem
datoria morală de a o fixa în memoria colectivă a generațiilor
următoare”
„Chemarea lui (a Părintelui n.n.) n-a fost cartea înal-
tă, sacris erudiri, ci transmiterea lui Dumnezeu într-o
lume răvășită de război, revoluții sociale criminale și
materialism mai mult sau mai puțin dialectic”.
Din cele expuse aici rezultă că Părintele Arsenie poate fi
trecut în rândul sfinților, ținând seama de următoarele argu-
mente:
1. A dus o viață aleasă încă de când era elev la Liceul confe-

sional Avram Iancu din Brad, apoi ca student la Acade-
mia teologică „Andreiană” din Sibiu și la Academia de
Belle Arte din București;
2. A dorit de tânăr să intre în viața monahală, fiind îndru-
mat spre aceasta și de profesorul său, Părintele Dumi-
tru Stăniloae, și de Mitropolitul Nicolae Bălan, cel care
l-a trimis într-o „călătorie de studii” la Muntele Athos,
pentru a cunoaște viața duhovnicească din mănăstirile
de acolo.
3. A intrat în obștea mănăstirii Sâmbăta de Sus, la 3 mai
1940, fiind pe atunci în vârstă de 30 de ani. După ce a
fost hirotonit ieromonah, a pornit o remarcabilă mișca-
re de renaștere spirituală, mai ales în Țara Făgărașului,
dar și în alte zone ale țării. Prin predicile sale, dar mai
ales prin spovedanii, a întors pe mulți la Hristos și a
îndrumat pe multe tinere să intre în viața monahală și
apoi să facă studii teologice.
4. A încercat, pe cât i-a stat în putință, să se împotriveas-
că doctrinei marxist-materialiste și regimului ateu care
s-a instaurat în România după anul 1945. A sprijinit

– prin cuvânt și faptă – pe mulți dintre militanții an-
ticomuniști, cum a fost și cazul profesorului Nichifor
Crainic, pe care l-a ascuns în mănăstire mai multe luni
după luna august 1944.
5. A propovăduit dreapta învățătură ortodoxă, prin toate
predicile sale și prin convorbirile pe care le avea cu pre-
oții și credincioșii care îl căutau.
6. A contribuit la consolidarea Ortodoxiei în zona Ha-
țeg-Hunedoara, acolo unde existau parohii unite până
în toamna anului 1948.
7. A îndurat multe suferințe în anii în care a fost închis,
inclusiv la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
8. A lucrat la pictarea bisericilor din Bixad, Covasna (sau
Harghita?), a bisericii Sf. Elefterie din București și a bi-
sericii din Bogata Olteană din jud. Brașov, iar în ulti-
mii ani a lucrat singur pictura bisericii din Drăgănescu,
lângă București, într-un stil propriu.
9. În pofida interdicțiilor care i s-au impus și a controlului
permanent al organelor Securității comuniste, a îndru-
mat mereu pe preoții, studenții teologi și credincioșii
care îi cereau sfatul în parohia Drăgănescu și în Sinaia.
10. Prin rugăciunile și sfaturile sale, mulți credincioși s-au
întărit sufletește și s-au vindecat de bolile de care sufe-
reau.
11. Argumentul cel mai de seamă pentru canonizarea Pă-
rintelui Arsenie este acela al „evlaviei populare”, adică
al credincioșilor care l-au socotit, ca un adevărat sfânt,
ca un „sfânt al Ardealului, îndată după trecerea sa la
Domnul. Toate aceste „argumente” ne îndreptățesc să
solicităm trecerea Părintelui Arsenie Boca în rândul
sfinților, cu zi de prăznuire în 28 noiembrie, ziua în
care s-a mutat la Domnul.
Propunem ca moaștele sale să fie așezate în noua biserică

aflată în construcție la mănăstirea Prislop. De asemenea, so-
cotim că părticele din moaștele sale să fie duse în mănăstirea
brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, în catedrala mitropoli-
tană din Sibiu, în noua catedrală din Deva, dar și în „Catedrala
Mântuirii Neamului” din București.
Sibiu, 16 iulie 2018

Cuprins
Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr

Cuviosul Părintele nostru Arsenie de la Sâmbăta de Sus
și Prislop – contextele şi formele unei sfințenii 5
† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului
Părintele Arsenie, o personalitate sfântă,
formatoare de destine19
Pr. Acad. Mircea Păcurariu:

Părintele Arsenie Boca de la Mănăstirile
Sâmbăta de Sus și Prislop 31
Adrian Nicolae Petcu:
(o biografie documentară) 41
Pr. Prof. univ. dr. Vasile Vlad:

Referat-sinteză privind doctrina și spiritualitatea
operei scrise a Părintelui Arsenie Boca 165
Mărturii și minuni 185
Pr. Acad. Mircea Păcurariu:

Propuneri de argumente pentru canonizare 203

Contextele Şi Formele Unei Sfinţenii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contextele Şi Formele Unei Sfinţenii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU ARSENIE

DE LA SÂMBĂTA DE SUS ȘI PRISLOP

Apare cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurențiu Streza,

Canonizarea unui sfânt este un act constatator prin care o

Cf pr. prof. Irimie Marga, „Ortodoxia credinţei şi a vieţii, criteriu fun-

damental pentru canonizare”, Lumina, 27 iunie 2016.

munitățile și epocile în care sunt trimiși cu un plan al lui Dum-

Sfinţii Ardealului în istorie:

Sfinții români recunoscuți, cunoscuți și necunoscuți sunt

Sfântul stareţ paisian Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani

Monahii transilvăneni mărturisitori ai Ortodoxiei și dori-

Sfântul Andrei Şaguna, Învietorul Bisericii Ortodoxe în

Salvarea Ortodoxiei în Transilvania, menită de autorită-

Un mitropolit vizionar şi Academia sa: învierea neopatristi-

Acest obiectiv fiind atins la 1 decembrie 1918 prin crearea

tizare a României. Dincoace de reintegrarea teologică a ener-

Un mitropolit şi gândul unei renaşteri spirituale populare

În conformitate cu viziunea mitropolitului Nicolae Bălan,

Cele două programe s-au conturat în două populare mișcări

Zian Boca deceniul formativ (1929-1939):

Încă din anii de liceu (1922–1929), tânărul Zian Boca a do-

interbelică doritor de o „nouă spiritualitate” ca realizare plena-

Deceniul de la Sâmbăta de sus (1939–1948):

Întors în țară într-o Europă și Românie Mare care intrau în

ctitorii brâncovenești, Părintele Arsenie Boca și-a dedicat un

de Sus a Părinților Dumitru Stăniloae și Arsenie Boca pentru

Deceniul de la Prislop (1948–1959):

La sfârșitul lui noiembrie 1948, Părintele Arsenie e mutat

este exclus din preoție și din monahism și redus la starea de laic

Deceniile tăcerii mărturisitoare (1959–1989)

Fiu credincios al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Ar-

nescu (jud. Giurgiu), care a devenit testamentul său în culori și

ortodoxe integrale și actualizate gândite și predicate de Părin-

Deceniile1989-2018: „fenomenul” Arsenie Boca

Din 1989 și până azi, Părintele Arsenie Boca a devenit un

şi seria denigrărilor orchestrate în adevărate campanii de dis-

Securității și de la CNSAS publicate de F. Bichir, R. Petrașciuc, R.

Dreptatea canonizării de centenarul Marii Uniri

Privită obiectiv şi cu luciditate variatele ei contexte şi for-

M-am întrebat deseori ce a constituit pentru mine Părin-

rea Părintelui Arsenie, începută la Mănăstirea Brâncoveanu și

1. Părintele Arsenie și-a îndeplinit întreita slujire preoțească

prin Taina Cununiei, împlinind scopul principal al acestei co-

2. Părintele Arsenie promova cu multă acrivie învățătura

Consumul de băuturi alcoolice, care provoacă pofta trupeas-

și religioase, pe ambii soți de a duce o viață de iubire duhovni-

3. Eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie personal abia

schelă încât putea ocoli Bucureștiul cu piciorul! Și mai ales,

4). O altă latură a misiunii Părintelui Arsenie, în timpul cât

am simțit întotdeauna dragostea și căldura sufletească de părin-

5). Nouă, celor din învățământul teologic, Părintele Arsenie

această uneltire nu și-a împlinit scopul urmărit, acționând au-

6). Părintele Arsenie a fost susținător al echilibrului și al

7). Părintele Arsenie, prin virtuțile vieții sale ne poate fi

- Din tinerețile sale, Părintele Arsenie, atras de medicină, de

mulțimea celor care au beneficiat de ele. Nenumărate mărturii

Viitorul Părinte Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie

hiepiscopiei Sibiului, ca să urmeze cursurile Academiei de Arte

în mănăstirile Bistrița și Hurezi; câteva dintre ele, care aveau

pe profesorul de teologie Nichifor Crainic (1889-1972), căutat

devenit ierodiaconul Antonie, viitorul mitropolit al Ardealu-

istorice și artistice ale țării. Tot atunci s-a făcut și înzestrarea

Sub aspect duhovnicesc, mănăstirea nu a cunoscut însă in-