Sunteți pe pagina 1din 153

Claudia Groza - TOLBA CU POVEŞTI

Cuprins
Boabele de mazăre
..................................................................
7 Zmeul şi prinţesa
..............................................................................
11 Bătrânul şi marea
....................................................................
25
Piticul...................................................................
29 Cheia magică
..............................................................................
33 Fabrica de dulciuri
..............................................................................
39 Povestea lui Inimioară
..............................................................................
45 Lia şi Ela
..............................................................................
49 Naiul şi visul
...........................................................................
59 Buburuza fără buline
...........................................................................
63 Învaţă de la furnică
...........................................................................
67 Căsuţa din copac
.............................................................................
71
Bicicleta...............................................................
.77 Ferma veselă
.............................................................................
81 Copacul blestemat
.............................................................................
85 Attila’s story
..............................................................................
89 Lumea insectelor
..............................................................................
93 Şoricelul Kras
.............................................................................
99 6 Săniuţa
..............................................................................
105 Renul rătăcit
..............................................................................
111 Unde s-a ascuns somnul?
..............................................................................
116 Povestea lui Te rog şi Mulţumesc
.............................................................................
121 Fii tu însuţi
..............................................................................
127 7 Boabele de mazăre

Soarele plăpând îşi caută locul printre norii grei,


cenuşii, morocănoşi. Se mândreşte cu reuşita sa:
topirea zăpezii pe alocuri şi un contract semnat
cu vesela primăvară. Aerul este încă rece,
aproape îngheţat la primele ore ale dimineţii, dar
vrăbiuţele guralive caută hrană.
– Vremea ţine cu noi! Soarele va încălzi
pământul şi vom putea semăna recolta de
mazăre, se auzi vocea groasă, dar caldă şi
prietenoasă a unui bărbat în vârstă.
–Sunt nerăbdător să te ajut şi eu, bunicule. Ar fi
pentru prima dată când aş face ceva atât de util.
Va fi cea mai gustoasă mazăre pe care o voi
mânca, grăi Vlad, un băieţel bine făcut. Bărbatul
ţinea în mână sapa, ce urma să afâneze pământul
mustind de zăpada topită. Punga cu seminţele de
mazăre era purtată cu grijă şi responsabilitate de
Vlad. Învăţase la şcoală despre plante, despre
cum încolţesc ele din sămânţă şi era fermecat de
întreaga acţiune. Cu spor şi voie bună, cei doi s-
au apucat de treabă. Bunicul săpa gropile, iar
Vlad punea câte cinci-şase boabe de mazăre în
fiecare cuib. Întotdeauna munca merge mai bine
în doi, vorba proverbului: „unde-s doi puterea
creşte“. În scurt timp, punga cu seminţe a fost
golită, iar cei doi erau mulţumiţi de cum a
decurs totul.
– Toate boabele acestea vor încolţi, bunicule?
– Nu, nepoate, doar seminţele sănătoase,
puternice, întregi vor reuşi să străbată pământul,
să caute lumina soarelui şi să se dezvolte!
– Off, îmi pare rău de celelalte, adăugă trist
băiatul.
– E ca la o întrecere între doi sportivi. Câştigă
cel care este hrănit mai bine, care se antrenează
mai mult. Discutând, nici am realizat când au
ajuns acasă. S-au spălat şi au servit masa, ca să-
şi refacă forţele.
– Bunicule, uite cum se formează o plantă,
spuse Vlad, ţinând în mână un atlas botanic. Cei
doi au urmărit, cu mare atenţie, cum dintr-o
sămânţă, ce conţine în interiorul ei firav un
embrion, o mică plăntuţă, se formează o plantă
înaltă, puternică, mlădioasă, ce se ridică
sprintenă spre soare.
* Timpul a trecut.
Recolta a fost îngrijită, udată şi plivită de
buruienile care voiau să fure din energia şi hrana
plantelor de mazăre.
– Dragă nepoate, a sosit timpul să adunăm
recolta. Boabele sunt mari şi dulci. Dacă
întârziem recoltarea, ele îşi vor pierde din gustul
dulce.
– De-abia aştept să te ajut, răspunse vesel şi
nerăbdător Vlad. Tecile erau adunate una câte
una, în compania plăcută a fluturilor, a gâzelor
fel de fel şi a cântecelor minunate ale păsărilor.
Atmosfera era de poveste. Nu se simţea
oboseala. Din curiozitate, Vlad a desfăcut o
păstaie, să observe cum stau boabele aşezate,
dacă sunt toate sănătoase şi întregi. Cinci boabe
surori îşi ivesc chipurile din păstaia desfăcută.
Trei dintre ele sunt netede şi frumoase, unul este
zbârcit şi ursuz, iar ultimul este mic, firav şi
timid.
– Bunicule, de ce sunt atât de diferite boabele? –
Pentru că fiecare a acumulat mai mult sau mai
puţin din hrana oferită de sol, s-a bucurat mai
mult sau mai puţin de lumina soarelui. E ca
atunci când noi nu mâncăm corect, iar
organismul nu are toate substanţele şi vitaminele
necesare. Băiatul a luat bobul de mazăre mic,
firav şi timid, l-a ascuns în buzunar şi, ajuns
acasă, l-a sădit într-un ghiveci. A avut mare grijă
de el, îl uda şi-i vorbea în fiecare zi. Din el
creştea o plantă frumoasă, verde, de îţi era mai
mare dragul s-o priveşti. Florile erau numeroase
şi se aplecau de încântare la 10 fiecare poveste a
băiatului. Din fiecare floare s-a format o păstaie
sănătoasă, ce conţinea boabe unul şi unul.
– Se pare că şi din urât se poate naşte frumosul,
gândi Vlad, privind mândreţea de recoltă. O
voce necunoscută, blândă şi sprintenă, se auzi în
încăpere:
– Asta nu se întâmplă mereu. Totul s-a datorat
dragostei tale şi încrederii acordate unui biet
bob mic, fără speranţă de viaţă. Ai un suflet
foarte frumos şi bun. Natura ţi-a fost
recunoscătoare şi ai primit în dar o recoltă
minunată, pe măsura muncii devotamentului şi
dragostei pe care le-ai oferit plantei de mazăre.
Vlad a fost uimit să asculte cuvintele pline de
recunoştinţă ale unui bob de mazăre, sănătos şi
puternic, crescut dintr-un bob căruia nimeni nu
i-ar fi dat nicio şansă.
* Ce este făcut cu dragoste şi pasiune dă roade
bogate.
Zmeul şi prinţesa
Când noaptea lasă loc zorilor şi stelele dispar pe
rând, parcă jucându-se de-a v-aţi ascunselea, un
zgomot fioros perturbă liniştea. Frunzele
copacilor au început să tremure speriate,
păsările fie şi-au luat zborul, fie s-au ascuns care
pe unde au apucat, insectele s-au adăpostit în
crăpăturile solului sau ale arborilor. Pe moment,
nimeni nu ştia de unde vine acel zgomot
înfricoşător. Un zmeu cu aripi solzoase, ce
scoatea flăcări pe nări, căuta, printre copacii
înalţi, groşi datorită vârstei lor, o fiinţă umană.
Simţise mirosul şi dărâma cu putere tot ce îi
ieşea în cale. Nu se înşelase.
Prinţesa Zori-de-Zi îşi făcea plimbarea de
dimineaţă, când aduna picăturile de rouă cu
efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său
tată. Auzind zgomotul, îngheţase de teamă şi s-a
ascuns după un copac cu trunchiul gros.
– Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă
fata.
- Degeaba te ascunzi, oricum te voi găsi, iar tu
ştii asta foarte bine! răcni zmeul. Într-adevăr, nu
a trecut mult timp şi animalul hidos, cu solzi, un
corn mare în frunte, dinţi conici şi lungi, cioc
ascuţit se înfăţişă înaintea tinerei.
– Eşti a mea, prinţeso. Nu încerca să te
împotriveşti. Tremurând, cu lacrimile şiroind pe
ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire
pe ea, prinţesa s-a lăsat prinsă cu ghearele şi
aşezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jur
păsări pe care să le roage să îl anunţe pe tatăl
său de nenorocirea ce se abătuse asupra lor şi
să-l roage să trimită ajutoare. Dar nu se vedea
nici măcar un fulg, ce să mai spunem de o
pasăre întreagă! Străbătând munţi şi văi, creste
şi zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu
maci şi flori multicolore, zmeul şi prinţesa Zori-
de-Zi au ajuns într-un ţinut cu multă umbră,
lipsit de vegetaţie şi de vieţuitoare. Un castel
cenuşiu îi aştepta, cu porţile păzite de doi
demoni cu aripi negre şi ochi roşii.
– Aceasta este o pradă preţioasă. Uitaţi-vă bine
la ea! Să nu cumva să vă scape când nu voi fi
acasă, aţi înţeles? zise cu voce apăsată zmeul.
– Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost
răspunsul prompt al celor doi demoni.
– Vreau să-mi pregătiţi camera cea mai
frumoasă pentru această fiinţă pură şi fragedă şi
deosebită.
- Chiar acum, stăpâne, şi demonii au mers să
deschidă cea mai luminoasă încăpere din tot
castelul.
– Prinţesa mea, din această clipă, eşti a mea şi
numai a mea. Vom lua masa împreună, îmi vei
cânta, îmi vei citi, îmi vei ţine companie. Îmi
poţi cere tot ce-ţi pofteşte inima… mai puţin
libertate. Nu vei avea voie să părăseşti acest
castel, decât în prezenţa mea.
– Cum spui tu, zmeule, răspunse fata timid,
privind pe furiş şi cu teamă hidoasa creatură.
* Pădurea arăta ca şi cum un uragan se abătuse
asupra ei. Frunzele formau un covor verde la
baza copacilor. Iarba era călcată ca şi cum ar fi
fost arsă. Totul în jur părea pârjolit. Toate
vietăţile au început să răsară care de pe unde se
ascunseseră. Multe animale muriseră de frică
sau călcate în picioare de alte animale mai mari.
Soarele călduţ le-a dezmorţit sufletele, iar vântul
le-a calmat rănile.
– Este cazul să dăm de veste! Nu se poate, nu se
poate! strigau păsările şi celelalte vietăţi.
– Să mergem spre palat! spuse şoimul. Cârduri
de păsări, grupuri de insecte au plecat să anunţe
răpirea fetei. Păsările zburau agitat, dând
rotocoale ferestrelor de la palat.
– Stăpâne, se întâmplă ceva afară! Zeci de
păsări şi de insecte dau târcoale palatului de
câteva ore bune. Parcă ar vrea să transmită un
mesaj.
– Ieşi şi vezi despre ce este vorba! Adevărul e că
fiica mea a întârziat destul de mult, iar inima îmi
spune că nu e a bună, spuse abătut regele.
Băiatul care avea grijă de palat a ieşit rapid în
curte.
– Îmi puteţi explica despre ce e vorba? De ce
sunteţi atât de agitate? Păsările au înscenat o
piesă în care una dintre surate a jucat rolul
victimei, iar un vultur rolul răpitorului. Celelalte
insecte şi păsări s-au ascuns pe după copacii din
grădină, astfel încât băiatul a înţeles că prinţesa
Zori-de-Zi a fost răpită.
– Da, temerile regelui s-au adeverit. La starea
sănătăţii sale, era tot ce îi lipsea. Când a aflat
acestea, regele şi-a adunat ultimele puteri şi l-a
rugat pe slujitorul său să dea de veste că acela
care îi va aduce fiica teafără va primi în dar
palatul şi pe prinţesă de soţie, bineînţeles cu
voia sa. După ce a rostit acestea, regele a căzut
într-un somn adânc, ca şi cum o vrajă puternică
a căzut asupra lui. Băiatul a răspândit, în cele
patru zări ale împărăţiei, vestea că frumoasa
prinţesă Zori-de-Zi a fost răpită, iar cine o va
aduce vie şi nevătămată va primi palatul şi mâna
prinţesei. Prinţii din cele mai depărtate
meleaguri, aflând vestea, s-au pregătit de luptă.
În ceasul serii, s-au adunat şi au stabilit de
comun acord ca cel mai viteaz dintre ei să
câştige mâna prinţesei. Astfel, Prinţul Vestului,
Prinţul Nordului, Prinţul Estului şi Prinţul
Sudului au hotărât ca a doua zi dimineaţă, în
zori, fiecare să pornească din ţinutul său spre
tărâmul unde locuia zmeul. Acela dintre ei care
va salva prinţesa urma să trăiască până la adânci
bătrâneţi alături de Zori-de-Zi.
* Când dimineaţa de-abia îşi făcea simţită
prezenţa prin sita norilor pufoşi, jucându-se cu
razele soarelui, Prinţul Vestului şi-a scos calul
negru din grajd, l-a periat, i-a dat o mână de fân
şi l-a înşeuat.
– Prietene, să nu mă laşi la greu! Am nevoie de
ajutorul tău mai mult ca niciodată. Mi-aş dori să
câştig această luptă. Tânărul îşi aranjează sabia
în teacă, îşi potriveşte armura de zale
strălucitoare şi se pregăteşte de drum. Calul bate
pământul cu copita, hornăie şi porneşte în galop.
Străbat munţi şi văi, în faţa pădurii dese, cu
copaci de diferite înălţimi şi forme.
– Ciudată pădurea aceasta, murmură prinţul.
Calul se opri brusc, presimţind parcă un pericol.
Dintr-odată, braţele pomilor au prins viaţă şi i-
au înconjurat din toate părțile. Tânărul a tras
sabia din teacă și a început să se lupte cu micii
monştrii. Zalele i-au fost smulse. Şi-a rănit
mâinile. Într-o clipă de neatenţie, uitându-se
cum roibul său negru a fost răpus de o creangă
ascuţită care i-a sfâşiat inima, Prinţul Vestului a
fost omorât.
* În tot acest timp, prinţesa Zori-de-Zi spera ca
cineva să fi ajuns la bătrânul său tată, să-l fi
înştiinţat de cele întâmplate. Zmeul nu-i făcuse
nimic rău, dar vroia dragostea ei şi să îi
gătească, să îi spună seara poveşti frumoase din
lume și să îi cânte. Un bondar îi spusese fetei,
într-o zi însorită când ieşise să culeagă flori din
grădină, cum că zmeul nu era rău de fapt, dar se
afla sub o vrajă puternică, dar nici el nu ştia mai
multe. Stelele străluceau înconjurând Luna, iar
ceaţa învelea totul, ca un văl argintiu. Nu se
auzea nimic, nu se vedea nimic. Prinţul
Nordului se pregăti de drum. A îmbrăcat
costumul de luptă, şi-a luat arcul cu săgeţi şi
sabia pe care o ascuţise cu o seară în urmă, şi-a
pregătit hrană pentru drum şi a pornit să-l
întâlnească pe zmeu. Ştia că este drum lung, aşa
că dăduse calului său jăratec cu o seară înainte.
Slujitorii îl periaseră, îi împletiseră coama şi-l
pregătiseră pentru luptă.
– Să mergem la luptă, viteazule! Să fie într-un
ceas bun şi să ne întoarcem victorioşi, spuse
calm prinţul, lovind cu pintenii calul. Calul alb
galopa atât de repede, încât prinţul nu vedea
decât fâşii colorate, ca şi cum cineva arunca
vopsea pe o pânză, urmând să dea contur. Un
nechezat puternic, o ridicare pe picioarele din
spate şi călăreţul a fost trântit la pământ.
– Dar ce s-a întâmplat? Ai sărit aşa din senin!
Ce ai văzut? Ridicându-se încet, ţinând mâna la
spate, prinţul a observat cum calului îi sângera o
ureche. În câteva minute, veninul ciudatei
insecte, mult mai mare decât una obişnuită, şia
făcut efectul, iar calul a murit. Prințul a
consumat hrana pe care o luase pentru drum,
dar, după un timp, fără apă, a murit. Prinţul
Estului a plecat şi el încrezător în puterile sale.
Nu pierduse niciodată un duel. Tinereţea şi
puterea lui îi dădeau curaj.
– Să mergem ca vântul şi ca gândul, murgule!
Calul pur sânge parcă zbura. Nici păsările, nici
insectele nu puteau ţine pasul cu el. Au străbătut
munţi şi văi, şi iarăşi munţi şi din nou văi. După
o stâncă, din senin, din pământ din iarbă verde,
a apărut o fată frumoasă, cu părul bălai, strâns în
cosiţe lungi. Rochia albă ca spuma laptelui îi
evidenţia tenul şi albastrul puternic al ochilor.
Zâmbetul său l-a făcut pe prinţ să îşi dorească să
stea de vorbă cu ea.
– Ce cauţi pe aici, tânără frumoasă?
– Locuiesc în apropiere şi am venit să culeg
flori pentru mama. Este ziua ei astăzi.
– Foarte frumos din partea ta. Te pot ajuta?
– Nu, mulţumesc. Ar fi bine să te odihneşti.
Bănuiesc că vii de departe. Într-adevăr m-a
uimit să văd chip de om pe aici. Poftim un măr
ca să prinzi puteri.
– Mulţumesc. Acum am realizat că îmi este
foame, spuse prinţul şi muşcă din măr. Este
foarte gustos.
– Ha ha ha… da, este foarte gustos. Ha ha ha…
chiar foarte foarte gustos. Nici nu a terminat de
grăit aceste cuvinte şi fata s-a transformat într-o
vrăjitoare cocoşată, cu nasul mare şi unghiile
lungi şi încovoiate.
– M-ai păcălit! Blestemată să fii, zise prinţul,
rostogolindu-se peste o movilă de pământ,
otrăvit.
* Soarele îşi trimitea spre pământ primele raze
aurii. Frunzele se răsfăţau mângâiate de
picăturile de rouă. Toate fiinţele se dezmorţeau
şi îşi făceau toaleta de dimineaţă, iar Prinţul
Sudului îşi pregătea cele două săbii şi armura. –
Bună dimineaţa, fiule!
– Sărut mâna, mamă. Voi avea nevoie de
îmbrăţişarea ta norocoasă. Este drum lung, iar
lupta nu va fi uşoară.
– Dragul meu, vei reuşi! Eşti curajos, puternic,
tânăr şi inteligent!
– Mulţumesc, mamă. Mă voi întoarce victorios!
– Drum bun şi să te întorci cu bine!
– Să ne întoarcem, mamă. O voi elibera pe
prinţesa Zori-de-Zi. Acestea fiind spuse, prinţul
a pornit la drum. Florile, păsările şi toate
animalele îl priveau cu admiraţie. Soarele era
blând cu el, vântul îl ajuta să se răcorească.
Norii îl însoţeau şi îi ofereau umbră. Ajuns la o
apă învolburată, tânărul s-a oprit. Teama a pus
stăpânire pe el, iar calul deveni destul de agitat.
A scrutat zările şi a observat un pod în
depărtare. În dreptul podului, stătea un băiat
slab, neîngrijit, dar cu ochi scânteietori.
– Daţi-mi ceva de mâncare, vă rog! Sunt lihnit,
obosit, am să mor.
– Nu am timp de pierdut, spuse prinţul,
înaintând pe pod. Nu merse mult şi constată că
podul nu era până pe malul celălalt. Vrând să se
întoarcă, în spatele său a apărut un balaur cu trei
capete, ce scotea flăcări uriaşe. Tânărul se luptă,
dar a fost prins într-o poziţie incomodă, şi ştia
că va fi ucis.
– Nu era mai bine să mă hrăneşti? Bunătatea
este calitatea ce permite trecerea acestui pod.
Prinţul Sudului a fost omorât.
* Zilele treceau. Prinţesa Zori-de-Zi era tot mai
palidă, din cauza grijilor. Ce se întâmpla cu
bătrânul ei tată? De ce nu trimisese pe nimeni să
o salveze? Zmeul se purta frumos cu ea, iar
palatul prinsese viaţă şi culoare. Grădina era
parcă din ce în ce mai îngrijită şi primitoare.
Slujitorii din palatul prinţesei, deveniseră şi ei
neliniştiţi. Nimeni nu fusese atât de viteaz şi
puternic încât să salveze prinţesa. Bătrânul
dormea sub efectul vrăjii. Cel mai tânăr dintre
slugi, cel care dăduse vestea în cele patru zări
despre răpirea prinţesei, se gândea că este cazul
să îşi încerce norocul.
– Am să pornesc spre castelul zmeului. Cu orice
sacrificiu! Se duse în grajd, alese cel mai frumos
şi tânăr şi puternic cal şi îl pregăti de drum.
Decizia a fost luată. În zorii zilei, va pleca să-şi
salveze stăpâna. Noaptea de dinaintea plecării fu
foarte liniştită. Niciun greiere nu se auzi, vântul
amuţise şi el, stelele nu mai licăreau, de coborât
nici nu se mai punea problema. Luna alunecă
încetîncet spre întâlnirea cu soarele. Îngerii se
adunară şi se rugară pentru izbânda tânărului –
slujitor cu inima largă, de parcă ar fi fost de
elefant, şi nu a unui biet băiat de douăzeci de
ani, sărac, dar care iubea tot ce se afla în jurul
lui. Pieptul băiatului tresălta ritmat, mai
accelerat decât în alte dăţi. Sigur avea emoţii,
căci, dacă n-au reuşit prinţii obişnuiţi cu luptele,
care posedă arme, cum ar izbuti el, cu mâinile
goale, să îşi aducă stăpâna înapoi? Nu ştia şi nici
nu-i păsa la acel moment. Să fie aşa cum trebuie
să fie. Se lăsă în mâinile sorţii.
* Tânărul slujitor, trezit de cântatul cocoşilor, îşi
simţea sufletul în gât. A băut o cană cu apă
proaspătă, care i-a mai calmat emoţiile. Şi-a pus
câteva merinde pentru drum, a mers în grajd, şi-
a mângâiat calul, i-a dat un cub de zahăr şi a
pornit în călătoria vieţii lui. Nu îşi dorea decât
să îşi salveze stăpâna. Nu aştepta recompensa
promisă. Nu era pentru el! – Bună dimineaţa,
natură! Eşti magnifică în zorii zilei! Niciodată
nu te-am privit atât de aproape şi atât de
devreme. Animalele îl însoţeau sărind prin
copaci sau zburând sau alergând până oboseau,
apoi îi urau drum bun şi noroc. O pasăre chiar i-
a adus în cioc un trifoi cu patru foi. –
Mulţumesc, spuse băiatul, punând trifoiul într-
un buzunar, în dreptul inimii. Zâmbetul şi
bunătatea tânărului reprezentau puteri
„înfricoşătoare“ în faţa răului. La o răscruce,
neştiind încotro s-o apuce, s-a întristat puţin.
Fără voie, a dus mâna la piept, şi o energie
degajată sub formă de căldură l-a făcut să
întoarcă privirea spre drumul corect. Uitase cu
desăvârşire de trifoi. Luând-o spre dreapta, nu
mai parcurse mult din distanţă, şi în cale i-a
apărut o bătrână, care l-a rugat să o ajute să
umple o găleată cu apă dintr-o fântână. – Cu
mare drag, bătrânico! Văzând sufletul său bun,
vrăjitoarea – căci asta era de fapt – a hotărât să
nu-l oprească din drumul său. După ce sarcina a
fost îndeplinită, bătrâna i-a mărturisit:
– Pentru amabilitatea ta, îţi dăruiesc acest toiag
fermecat! Poate îngheţa ape, poate stinge focul,
poate transforma fiinţele în statui. Să îţi fie de
folos, tinere!
– Mulţumesc, sunt sigur că voi avea nevoie!
răspunse băiatul fericit. Doar era cea mai grea
călătorie a vieţii lui. Nimeni nu se întorsese din
confruntarea cu zmeul. Oare el va reuşi?
Merindele i se terminaseră şi, ajungând într-o
livadă, s-a oprit să se odihnească la umbra
pomilor şi să ceară câteva fructe stăpânului
livezii. O tânără frumoasă, cu lungi cosiţe aurii,
îi oferi un măr roşu, cum nu mai văzuse. –
Mulţumesc, dar am să cer voie stăpânului livezii
să-mi dea câteva fructe. Acest măr este atât de
frumos, încât prefer să-l mănânci tu, domniţă. –
Cât de înţelept eşti tinere, spuse uimită fata.
Încotro te îndrepţi?
– Să îmi salvez stăpâna din ghearele zmeului
care a răpit-o.
– Bine, primeşte aceste seminţe de la mine.
Dacă vei fi în primejdie, din ele vor creşte rapid,
cât ai clipi, arbori înalţi şi groşi, astfel încât vei
avea timp să fugi.
– Mulţumesc din inimă, tânără domniţă! După
ce s-a odihnit sub cerul înstelat şi a fost hrănit
cu fructe şi pâine de stăpânul livezii, tânărul a
plecat mai departe. În dreptul unei ape
învolburate, tânărul a observat un băiat slab, dar
cu ochii luminoşi, ce tremura şi plângea.
– Ce ai păţit? întrebă cu bunătate tânărul slujitor.
– Mi-e foarte foame.
– Nu mai am decât aceste două piersici pe care
ţi le dăruiesc cu dragă inimă. Sper să-ţi mai
potolească foamea. Cu mâini tremurânde, cu
ochii ţintă când spre fructe, când spre acest tânăr
simpatic, băiatul îi mulţumi.
– Pentru că ai fost atât de darnic, vreau să mă
recompensez. Îţi ofer acest fluier magic.
Cântecele alungă răutatea, invidia, frica şi tot ce
este rău dispare.
– Îngerii să fie cu tine, copile! Tânărul aruncă
toiagul peste apă şi aceasta îngheţă. Aşa că trecu
destul de repede pe malul celălalt. Trase aer în
piept şi răsuflă uşurat pentru că depăşise cu bine
acest hop. Când se pregătea să urce pe cal, din
înaltul cerului, de nicăieri, apăru un balaur cu
trei capete, suflând flăcări pe nări. Păstrându-şi
cumpătul, scoase din buzunar seminţele dăruite
de fata cu cosiţe şi le aruncă pe pământ. În
acelaşi timp, toiagul stinse flăcările ce ieşeau pe
nările balaurului. Închise ochii de spaimă, dar,
până să se dezmeticească, între el şi balaur se
ridică o pădure deasă, prin care de-abia putea
trece. Balaurul i-a pierdut urma. Obosit, speriat
şi slăbit, tânărul nostru zări în depărtare castelul
zmeului.
– Ar fi cazul să înnoptez aici, sub aceste stânci,
iar mâine dimineaţă, cu puterile refăcute, să
înfrunt zmeul şi să-mi recuperez stăpâna.
Descălecă, lăsă calul să pască, iar el se ghemui,
cu mâinile sub cap, pe stânca acoperită de
muşchi. Gâdilat de furnici, stropit de păsările
care se spălau cu roua argintie a dimineţii,
tânărul dădu bineţe naturii, după care se
dezmorţi.
– Te-ai odihnit, calule-năzdrăvanule? Un
nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de
o scuturare a coamei şi un tropăit de nerăbdare.
După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce
curgea liniştit din stâncile sub care îşi odihnise
trupul şi sufletul, încălecă şi pe-aici ţi-e drumul.
Norii îşi schimbau forma însoţindu-l. Acum
păreau delfini, acum erau doar fâşii de vată de
zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele
zâmbea şi îi mângaia corpul cu razele sale
blânde. Paznicii castelului au simţit pericolul
apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau
în depărtare.
– Stăpâne, avem oaspeţi neaşteptaţi!
– Era şi timpul, grăi zmeul. Închideţi prinţesa în
temniţă şi trageţi obloanele la geamuri. Tânărul
mai făcu un popas în pădure, unde a găsit fructe
şi şi-a potolit foamea, prinzând puteri, apoi s-a
apropiat de castel. Era linişte deplină împrejur.
Şi vântul se temea să adie, iar păsările şi
insectele amuţiseră parcă.
– E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe
mine. Sper să ies viu şi nevătămat din această
aventură. Nu termină bine aceste gânduri şi în
faţa sa apăru zmeul, scoţând sunete înfiorătoare.
– Credeam că nu am să mai văd curând chip de
om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat aşteptat, nu
glumă, răcnea zmeul. Cu mâini tremurânde şi
reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămăşii.
Îl găsi şi începu să cânte, cu inima bătându-i în
gât. Pe măsura ce melodia se înteţea, un văl
cenuşiu ca un abur se ridica în preajma zmelui,
iar el se transforma într-un bărbat liniştit, calm,
chipeş.
– M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită
ţie. Îţi mulţumesc! Să mergem la palat şi să
sărbătorim. Cei doi bărbaţi au ajuns călărind pe
acelaşi cal la palat. – Eliberaţi prinţesa! Vom da
un mare ospăţ! Deschideţi obloanele. Lumina
blândă a soarelui, căldura şi ciripitul păsărilor a
pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile
erau mirate de aspectul stăpânului. Zori-de-Zi,
văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul
tânărului servitor şi nu mai contenea cu
întrebările.
– Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici
voi rămâne. A durat aşa de mult până ai sosit! –
Regele a dat de veste în cele patru zări, apoi a
căzut într-un somn adânc. Prinţii au plecat în
căutarea ta, dar se pare că s-a întâmplat ceva cu
ei. Cum nicio veste despre salvatori sau despre
tine nu a ajuns înapoi la palat, am decis să-mi
încerc şi eu norocul.
– Şi ai reuşit, tinere! Ba, mai mult, m-ai eliberat
şi pe mine de vrajă. Prinţesă, iartă-mă!
Devotatul tău slujitor te va conduce acasă, să-ţi
vezi tatăl. Dar înainte să ne ospătăm aşa cum se
cuvine. Şi-au povestit, şi-au mâncat, şi-au râs,
iar vremea bună le-a ţinut companie.
– Veţi pleca în zori. Nu are rost să călătoriţi
noaptea, spuse gazda, încântată de chipul său pe
care aproape că-l uitase. – Bineînţeles!
* Noaptea a fost agitată pentru prinţesă. Îşi
făcea griji pentru tatăl ei, pentru drum, ar fi vrut
să zboare. Se bucura că zmeul fusese eliberat de
blestem. Când cocoşii cântau să anunţe zorii,
prinţesa şi slujitorul ei erau deja pe drum.
Băiatul din dreptul podului, tânăra cu cosiţe
aurii, bătrâna i-au salutat cu admiraţie şi l-au
felicitat pe tânăr pentru reuşita lui. În acea clipă,
Zori-de-Zi înţelese ce suflet nobil avea acest
băiat, şi s-a îndrăgostit de el.
* Cum au ajuns, tânăra a alergat în iatacul
regelui, s-a aruncat la pieptul său, i-a luat
mâinile şi i le-a sărutat, i-a mângâiat obrajii. –
Tată, sunt eu, fiica ta iubită! M-am întors! Ochii
bătrânului rege s-au deschis ca dintr-un somn
luuung, şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz. –
Copila mea, ai revenit! Tânărul stătea în pragul
uşii privind întâlnirea emoţionantă. Zori-de-Zi
întoarse capul şi îi făcu semn cu mâna să se
apropie.
– Da, tată. El este cel care a venit după mine şi
m-a salvat. Am hotărât să ne căsătorim, căci
drumul de întoarcere ne-a făcut să ne cunoaştem
mult mai bine. Te rog să ne dai binecuvântarea!
– Cu mare drag, copiii mei!
* A urmat o nuntă ca-n poveşti, ce a ţinut trei
zile şi trei nopţi. Din dragostea lor s-au născut
copii isteţi, frumoşi, buni şi darnici… Viaţa la
palat era armonioasă şi fericită! Bătrânul şi
marea Pe o alee veche, pietruită şi străjuită de
copaci bătrâni, ursuzi şi deşi, se zăreşte o căsuţă
părăginită. Cândva fusese primitoare, îngrijită,
atrăgătoare. Pe prispă stă o pisică şi-şi face
toaleta, iar la câţiva paşi mai încolo se află cuşca
unui căţel, ce stă plictisit pe burtă şi mişcă din
când în când din urechi. Perdeaua de la una
dintre ferestre este dată la o parte de o mână
osoasă, cu degete subţiri şi tremurânde. Chipul
trist şi brăzdat de riduri al unui bătrân se iveşte
timid. Sprâncenele sunt adunate deasupra
nasului drept, iar ochii strălucesc ca nişte
licurici în noapte din cauza lacrimilor adunate
sub streaşina pleoapelor grele de ani, de dor, de
singurătate.
– Nu am de ce să mai trăiesc! Nu am pentru
cine, şopti bătrânul. Cu paşi apăsaţi, ieşi din
casă, luând undiţele din colţul prispei, fără a se
uita împrejur. Se îndreptă agale spre mare, în
zona digului. Căţelul porni plictisit şi somnoros
după stăpân.
– Ce poftă de viaţă ai şi tu, Grivei. Dacă aş fi un
stăpân vesel şi jucăuş, ai avea altă stare, dar
aşa… Bătrânul Avram a mers tăcut până la dig.
S-a aşezat liniştit, şi-a ordonat undiţele, şi s-a
pus pe aşteptat. Gândurile au început să zboare
hoinare, îndreptîndu-se spre nori, spre valuri,
spre soarele ce îşi modifica poziţia pe cer. –
Dac-aş fi avut un copil, viaţa mi-ar fi fost
senină, iar bătrâneţea frumoasă şi uşoară. Din
valuri se auzi o voce caldă, suavă, melodioasă.
– Îţi doreşti un copil acum la bătrâneţe?
– Ei, oricine ai fi, nu ai dreptul să glumeşti pe
seama unui om bătrân şi trist. – Dar nu glumesc.
Vorbesc foarte serios.
– Da, îmi doresc un copil, căruia să-i las
agoniseala mea de o viaţă.
– Bine, atunci mergi pe malul mării şi caută cea
mai mică, mai murdară şi mai firavă scoică. O
iei acasă, o speli, o laşi într-un pahar cu apă şi te
rogi întreaga noapte să ai un copil. Dimineaţa,
dorinţa ta va fi împlinită. Vocea se stinse, iar
fumul cu o formă ciudată de deasupra mării a
dispărut. Bătrânul a rămas uimit şi, cu sufletul
bucuros şi zâmbetul pe chipul ridat, a pornit în
căutarea scoicii. Cu multă atenţie, privind
scoicile ieşite în cale, căci parcă le auzea
chemându-l: „Aici sunt! Pe mine mă cauţi! Eu
sunt scoica ce îţi este hărăzită!“, Avram a căutat
până la căderea serii. Era speriat că nu va găsi
ce trebuie, când, dintr-odată, la vârful piciorului,
o scoică extrem de mică, cât gămălia unui ac,
spera să nu fie călcată de piciorul uriaş.
– Draga de tine! grăi bătrânul. Vei merge cu
mine şi te voi îngriji. Avram aşeză scoica într-o
batistă şi o ţinu cu atenţie în palmă, să nu o
strivească. Mergea grăbit, aproape alergând.
Acasă, a spălat cu dragoste şi multă grijă scoica,
ce strălucea văzând cu ochii. A lăsat-o într-un
vas cu apă şi a stat toată noaptea în genunchi
rugându-se din tot sufletul, cu lacrimi şiroind pe
obraji, pentru îndeplinirea dorinţei sale.
Oboseala şi plânsul l-au epuizat, astfel încât
zorii zilei l-au găsit dormind. Razele jucăuşe ale
soarelui îi mângâiau faţa, şi s-a trezit. Speriat, s-
a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu
scoica. L-a privit atent, dar scoica nu mai era
acolo. Învârtindu-se din colţ în colţ, bătrânul
ajunse pe prispă.
– Bună dimineaţa, tată, se auzi o voce plăcută.
M-am gândit să-ţi fac o surpriză şi am început
să deretic prin curte, căci nu vroiam să te
trezesc. Lui Avram nu-i venea a-şi crede ochilor.
O mândreţe de fată stătea înaintea lui şi tocmai
ce-i spusese „tată“. Dorinţa i se împlinise. Pe zi
ce trecea, casa strălucea de curăţenie, mâncarea
era gustoasă, iar bătrânul era tot mai fericit.
Pisica şi Grivei erau alintaţi şi jucăuşi. Acum
aveau cu cine se juca. Fata şi bătrânul mergeau
zilnic pe malul mării. Cerul, valurile, scoicile,
peştii…. îi iubeau pe copilă şi pe bătrân.
Fericirea din ochii lor, zâmbetul şi candoarea
fetei alinau dureri şi tristeţi. Puterea gândului şi
a împlinirii este miraculoasă. Piticul
– Vă amintiţi de acel pitic care de săpun s-a-
mpiedicat şi s-a înecat?
– Acela care făcea baie într-un ibric?
– Da, dragii mei ascultători, acela.
– Sigur că ne amintim. Bietul de el! – Ei, nu fiţi
trişti. Am să vă spun că piticul a fost readus la
viaţă de un puf de păpădie şi a avut parte de
multe întâmplări amuzante.
– Povesteşte-ne, povesteşte-ne, te rugăm, strigă
în cor glasuri cristaline de copii.
– Bine. Aşezaţi-vă în jurul meu şi fiţi atenţi…
înainte mult mai este… Când piticul s-a înecat,
vestea a fost dusă până la nori şi la soare şi la
stele şi la păsări migratoare de către insectele
voioase, care îi erau prietene şi-l vizitau mereu.
Pentru câteva minute norii s-au întristat şi cerul
a fost acoperit de o plapumă cenuşie din care au
început să curgă lacrimi rare sub formă de
picături de ploaie. Erau atât de sărate încât locul
unde au căzut s-a uscat în scurt timp. Natura era
lipsită de culoare şi de sunete. Totul amuţise în
jur. Într-un colţ, o păpădie necăjită, care îl iubise
mult pe pitic, participase la exerciţiile lui de
gimnastică în fiecare dimineaţă, la toate
năzbâtiile făcute cu ceilalţi amici de-ai lui, nu a
simţit când o pală de vânt uşor i-a furat din
petale şi puful de păpădie a ajuns deasupra
piticului. Zărind nările, puful a considerat că e
interesant să exploreze acel labirint, aşa că nu a
stat mult pe gânduri şi zdup, în nările înguste ale
piticului. Şi au călătorit prin întuneric până au
ajuns la faringe, un segment din corp în formă
de pâlnie.
– Hmm… ce interesant! Un alt tub, ia să văd
unde duce, îşi zise puful, şi porni pe laringe,
apoi pe traheea inelată. He-he-he, ce haios, e o
adevărată aventură să călătoreşti în corpul unui
pitic. Hopa, se întâmplă ceva. Pe unde să o iau
acum?
– De ce nu mai ştia încotro să o ia? au întrebat
în cor copiii ce ascultau cu gurile căscate, numai
ochi şi urechi.
– Pentru că traheea, un tub prin care aerul
ajunge la plămâni, locul unde este lăsat oxigenul
luat de la plante şi de unde iese dioxidul de
carbon, un gaz otrăvitor pentru organism, se
ramifică în două tuburi, numite bronhii: una
dreapta, pentru plămânul drept, şi una stângă,
pentru plămânul stâng.
– Aaaa… şi pe unde a luat-o puful? întrebă tare
curios un băieţel isteţ. – Pe unde aţi vrea să îşi
continue traseul?
– Pe partea dreaptă, aduce noroc, ştiu eu dintr-o
altă poveste, grăi o fetiţă cu părul ondulat. –
Binee, aşa să fie… aşadar, puful se îndreptă spre
partea dreaptă şi a ajuns la plămânul drept. –
Vaaai, ce nenorocire, mă înec. Ajutttooor, strigă
cu toată puterea puful. Căutând o ieşire, puful a
fost zguduit puternic, lovit de pereţii
plămânului, şi scos afară. Gâdilându-l pe pitic,
acesta îşi revenise, scuipând toată apa din
plămâni. Puful a stat ceva vreme la soare, ca să
se usuce, şi să poată zbura din nou.
– Oauu… ce revenire spectaculoasă! exclamă o
fetiţă subţirică, care îşi ţinea obrajii sprijiniţi în
palmele micuţe.
– De aceea e bine să păstrăm legatura cu natura.
Nu se ştie niciodată ce plantă sau animal ne
poate salva dintr-un necaz, adăugă un copil cu
năsucul cârn.
– Sigur că da. Foarte bună observaţia ta, Andrei!
Pentru a vedea ce aventuri au urmat cu piticul
care şi-a revenit de la înec, va fi necesar să ne
întâlnim mâine seară! Noapte bună, dragi copii.
Vise plăcute, îngerii să vă sărute! Cheia magică
Într-un oraş sărăcăcios şi trist, trăia, împreună
cu mama şi cei doi frăţiori ai săi, o fetiţă extrem
de frumoasă şi veselă. Natalia, pentru că acesta
e numele fetiţei, are 10 ani, dar este foarte
isteaţă şi matură pentru vârsta ei. Îşi ajută mama
la treburile casei, are grijă de frăţiorii ei, şi
iubeşte nespus de mult animalele. Visul ei este
ca, într-o bună zi, să trăiască la o fermă şi să
poată oferi hrană oamenilor nevoiaşi.
– Natalia, du-te, te rog, să cumperi pâine! se
auzi glasul mamei. – Imediat, mami, răspunse
fetiţa, trezindu-se din visarea care pusese
stăpânire pe ea. Nimic special până aici, puteţi
spune. Dar trebuie mai întâi să ştiţi că Natalia
are un picior mai scurt şi se deplasează puţin
mai greu. Dar asta nu o împiedică să fie harnică,
să-şi ajute mama şi să se joace cu fraţii ei. Cu
paşi înceţi, dar siguri, micuţa din povestea
noastră se îndrepta spre magazin, când, în
lumina puternică a soarelui, observă ceva
strălucind. În jurul obiectului, era o horă de
libelule, care s-au bucurat foarte mult văzând o
fiinţă omenească. Cu teamă, Natalia s-a apropiat
şi a zărit o cheie frumos meşteşugită, cu forme
interesante. Privind-o, semăna cu un şarpe
înfăşurat pe un suport. Libelulele, cu voce de
îngeri, i-au şoptit:
– Ridic-o, fată frumoasă, căci este o cheie
magică, pe care a pierdut-o stăpâna noastră,
Zâna Veseliei. Nu te speria că auzi nişte libelule
vorbind. De fapt, suntem îngeri transformaţi în
insecte, penru a face fapte bune şi a ajuta cât
mai mulţi oameni.
– Primesc bucuroasă să mă alătur vouă, să ridic
cheia şi să vă ajut! – Îţi mulţumim, copilă
minunată! Acum, este nevoie să ne urmezi la
Stăpâna noastră, care a fost forţată să dispară
din cauza soarelui puternic, ce o urmăreşte
pentru a-i fura zâmbetul ştrengar.
– Dacă nu este foarte departe, astfel încât să nu
întârzii mult acasă, vă însoţesc cu drag şi voie
bună! a rostit hotărâtă Natalia.
– Te vom aduce degrabă înapoi acasă, cu pâine
şi alte bunătăţi, drept răsplată a bunătăţii tale, s-
au grăbit să spună în cor libelulele.
– Atunci, să pornim la drum, grăi fetiţa, aşezând
cu grijă cheia într-un buzunar al rochiţei.
Zâmbea, privind „armata“ de libelule ce o
însoţea. Se simţea ca o prinţesă, protejată de
insecte fermecate. Ceea ce, fie vorba între noi,
nu era chiar atât de departe de adevăr. Norii se
jucau cu razele de soare, care mângaiau cosiţele
groase şi aurii ale copilei vesele. Frunzele
arborilor se întorceau după frumuseţea şi
zâmbetele pline de viaţă. Păsările o acompaniau
în cântecele pe care le îngăna, pentru a nu se
speria de necunoscut. Dintr-odată, păsările au
început să ţipe şi să se agite nefiresc, norii s-au
înnegrit, soarele s-a ascuns în spatele lor,
copacii şi-au îndoit crengile, şi din pădure a
apărut o vrăjitoare hidoasă, între două vârste, cu
faţa zbârcită şi unghiile lungi, îmbrăcată în
zdrenţe. Natalia a făcut trei paşi înapoi, scoţând
un sunet de teamă.
– Credeai că scapi aşa uşor, că toate vor merge
ca unse? Ha, ha, ha, ce naivă eşti fetiţo! Ha, ha,
ha, pe cât eşti de frumoasă şi veselă, pe atât de
naivă. Ha, ha, ha! Acum, fii cuminte şi dă-mi
cheia magică. Nu vreau să mă lupt cu tine!
– Dar vreau să înapoiez cheia stăpânei sale.
Dacă ţi-o dau ţie, e ca şi cum am fura. De ce
trebuie să fii mereu rea, Vrăjitoareo? Dacă ai fi
amabilă, crede-mă, ai fi foarte frumoasă şi toată
lumea te-ar plăcea. De ce nu încerci măcar să fii
bună? rosti curajoasă copila poveştii noastre.
Ascultând vocea atât de melodioasă a micuţei,
vrăjitoarea s-a îmbunat şi a decis să se schimbe.
A lăsat-o pe fetiţă să treacă, ba chiar i-a urat
succes si drum bun, fără alte obstacole.
Libelulele au sărutat-o pe vesela Natalia şi s-au
prins în cosiţele ei. Exact când soarele a ajuns în
mijlocul cerului, adică în miezul zilei, fetiţa cu
zâmbetul pe chip a ajuns la Zâna Veseliei. –
Bună ziua, stăpână! Ţi-am adus cheia magică!
Poftim!
– Draga mea, nimeni în afară de tine nu putea
reuşi. Zâmbetul şi inima ta bună înving răutatea.
Am văzut în Globul de Cristal întâlnirea cu
Vrajitoarea. Mă bucur că ai înfruntat-o şi, mai
ales, că ai determinat-o să se schimbe. Eşti o
fată minunată! Drept răsplată, am să deschid
cufărul magic – a cărei cheie o pierdusem în
grabă – şi am să-ţi dăruiesc o baghetă magică,
ce te va ajuta să-ţi îndeplineşti trei dorinţe, pe
care le vei scrie în acest caiet fermecat, spuse
zâna, întinzânu-i cele două obiecte, atât de
speciale.
– Orice dorinţă? întrebă mirată, Natalia.
– Orice dorinţă, copilă frumoasă şi zâmbitoare!
– Îţi mulţumesc, răspunse cu lacrimi de fericire
în ochi micuţa. Te pot îmbrăţişa?
– Sigur, draga mea, cu tot sufletul, chiar te rog
să mă îmbrăţişezi! Cu bagheta magică şi caietul
fermecat într-o traistă lucrată manual, micuţa
Natalia, a pornit spre casă, în compania
libelulelor. În dreptul pădurii în care locuia
Vrăjitoarea, a apărut de această dată o femeie
frumoasă, chiar dacă îmbrăcată sărăcăcios. –
Mulţumesc copilă, căci mi-ai schimbat viaţa!
Am învăţat de la tine că bunătatea şi zâmbetul
pot avea efecte miraculoase asupra chipului. Să
ţi se împlinească visele, copilă veselă!
– Mă bucur că am putut să îţi fiu de folos! O
viaţă minunată îţi doresc!
– Drum bun şi cele bune acasă!
– Mulţumesc, Fată Frumoasă! Să îţi alegi un
nume… nu mai eşti vrăjitoare acum. Rostind
aceste cuvinte, Natalia se apropie de vechea
Vrăjitoare şi o îmbrăţişă, contribuind la apariţia
lacrimilor pe obrajii acesteia. „Şi vrăjitoarele au
suflet, se pare, îşi spuse în gând micuţa.“ După
această revedere, micuţa noastră şi-a urmat
drumul spre casă, spre cei dragi, care o aşteptau
cu pâinea. A oprit la magazin, a salutat politicos
vânzătorul, a cumpărat pâine, a oferit un zâmbet
drept bonus şi în câteva minute a fost în sânul
familiei.
– Mamă, am avut parte de o întâmplare specială
astăzi… şi micuţa i-a povestit cu lux de
amănunte povestea ce aţi citit-o şi voi în
rândurile de mai sus.
* Când noaptea se pregătea să îşi arunce mantia
de întuneric şi stele peste oraş, Natalia şi-a notat
trei dorinţe în caietul fermecat: să îşi cumpere o
proteză pentru picior, să locuiască la o fermă cu
multe animale şi să contruiască o cantină pentru
oameni nevoiaşi. Atinse de bagheta magică,
dorinţele s-au îndeplinit treptat, exact în ordinea
în care au fost notate. Fabrica de dulciuri
Dimineaţă de mai. Soarele se ridică semeţ pe
cerul albastru sidefiu. Norii alunecă uşor spre
orizont. Din şoseaua principală se face o alee
şerpuită printre copacii cu trunchiuri groase şi
coroane bogate, ce duce spre fabrica de dulciuri.
Pe alocuri, asfaltul este întrerupt şi din acele
locuri creşte iarbă deasă, de un verde aprins. Cu
paşi siguri, hotărât, cu gândul la dulciurile pe
care le va împacheta azi, cu hainele mirosind a
vanilie şi buzele cu gust de zahăr pudră, merge
David, un tânăr cu suflet bun, căruia îi plac
acadelele şi napolitanele. Lucrează de ani buni
la fabrica de dulciuri, care iată se întrezăreşte
printre copaci. Vai, ce frumoasă este! Ferestrele
sunt din turtă dulce, zidurile din bezele colorate,
uşile din ciocolată, clanţele sunt din jeleu,
rafturile din blat de tort, butoanele din
bomboane.
– Bună dimineaţa, salută David echipa de
cofetari, veseli şi harnici, îmbrăcaţi în halate
albe şi purtând mândri coifuri înalte, ca cele
boiereşti.
– Bună dimineaţa şi ţie, băiat vanilat! şi toţi au
început să râdă cu poftă.
– Cum merge treaba?
– Foarte bine. Priveşte numai şi apoi spune ce
părere ai. Laptele proaspăt obţinut de la vacile
de la ferma din apropiere se amestecă în valuri
dansante cu praful de cacao turnat cu talent de
cofetar. Vanilia şi romul curg în vasul în care
vor lua naştere cele mai delicioase bomboane.
Vişinele sunt aşezate cu bucurie în formele ce se
vor umple de compoziţia realizată mai sus.
Bomboanele iau forme diverse, apoi sunt puse la
îngheţat, în frigidere înalte, la care se urcă
folosind scări de scorţişoară. Rafturile sunt
colorate variat, pentru fiecare tip de bomboană o
altă nuanţă, astfel încât oamenii care se ocupă
de ambalat să nu se încurce. David a pornit în
inspecţia de verificare a bomboanelor, pentru a
putea porni acţiunea de împachetare.
– Bun, bun, arată delicios toate, forme perfecte,
mirosuri apetisante, aşa că ne putem apuca de
ambalat. Colegii lui David s-au echipat
corespunzător, punânduşi coifuri şi mănuşi din
plastic, apoi au început să aranjeze delicatesele
în cutii. Deodată se aud voci, strigăte, lacrimi.
Toţi se miră, se privesc unii pe alţii, aşteptând
parcă să iasă în faţă vinovatul şi să spună ceva
concret în apărarea sa.
– Iar ne ambalează, iar vom sta zile în şir pe
rafturile din magazine, să fim zgâlţâite de
oameni şi copii pofticioşi, dar atât de nehotărâţi,
spuse o bomboană fondantă.
– Eu propun o revoltă! Să nu mai stăm la
împachetat!
– Nu este tocmai indicat. Tinerii aceştia sunt
drăguţi, ne dau viaţă cu dragoste şi dăruire, ne
iubesc şi ne răsfaţă.
– Ce propui atunci?
– Când suntem bruscaţi de oamenii din
magazine, să îi atacăm murdărindu-i.
– Minunată idee. Bomboanele au fost aşezate în
cutii, sortate şi încărcate în camioane. Au pornit
spre cofetării şi magazine, apoi au fost aranjate
în raioanele de specialitate cu mai multă sau mai
puţină atenţie şi migală. A venit noaptea,
luminile s-au stins şi bomboanele au adormit
obosite de drum, de emoţii şi agitaţie.
* Se aud din nou paşi, din ce în ce mai mulţi, cu
diferite frecvenţe şi intensităţi. Oamenii vin la
muncă, deci este o altă zi. Prin spaţiul mic dintre
cutia de carton şi carcasa de plastic în care stau
bomboanele, pătrunde o rază diafană a luminii
de neon. În curând, clienţi de diferite vârste se
plimbă printre rafturi. Bomboanele stau cuminţi
doar-doar vor fi cumpărate şi scăpate din aceste
locuri triste. Doi copii, frate şi soră, caută un
anumit sortiment de bomboane. Băiatul, deşi
este destul de înalt, nu ajunge la ultimul raft, aşa
că se înalţă pe vârfuri şi abia atinge cu degetele
o cutie. Aceasta se răstoarnă. Bomboanele
căzute sunt fie sfărâmate, fie au cucuie sau au
căpătat ameţeli. Suratele lor trec la atac. Sar de
pe rafturi împroşcându-i pe cei doi copii cu
siropul din ele sau murdărindu-i cu glazurile lor
colorate, iscând astfel un adevărat dezastru.
Angajaţii vin în fugă să vadă ce s-a întâmplat.
– Nu am văzut aşa ceva niciodată! se vaită
vânzătoarele.
– Ce nebunie! Copiii aceştia sunt de vină!
– Să chemăm poliţia!
– Da, chemaţi poliţia, spuse şeful magazinului,
luând copiii şi ducându-i la el în birou. Băiatul
trist, dar sigur pe el, încercă să povestească ce s-
a întâmplat. Sora lui stătea cuminte pe o
canapea.
– Nu-ţi răci gura de pomană. Aşteaptă să
sosească poliţia şi vei da atunci explicaţii, rosti
şeful magazinului în timp ce îşi răsucea absent
mustaţa. Doi poliţişti îşi făcură apariţia în birou.
– Ce s-a întâmplat?
– Aceşti copii au vrut să fure bomboane.
– Nu este adevărat, strigă băiatul, ridicându-se şi
privind dur chipul şefului.
– Ne poţi povesti cum s-a petrecut toată
tărăşenia?
– Sigur, domnule poliţist. Am vrut să iau un
anumit sortiment de bomboane. Cutiile erau
aşezate pe ultimul raft. M-am întins, am atins cu
degetele cutia, dar nu am reuşit să o prind bine.
Cutia a alunecat şi bomboanele s-au împrăştiat...
Cred că bomboanele s-au revoltat, crezând că
vreau să le fac rău. Dar nu am urmărit acest
lucru. Nici gând, nici pe departe să fac asta.
Poliţistul l-a luat pe băiat şi au mers împreună la
raionul cu dulciuri. Au reconstituit întâmplarea,
şi s-a văzut că tânărul a avut dreptate.
Bomboanele necăjite că au produs supărare unui
copil bun şi iubitor de bomboane, au sărit în
palmele lui. Vânzătoarele şi poliţiştii au fost
impresionaţi de gestul bomboanelor și au înţeles
că a fost un accident nevinovat şi au eliberat
copiii.
– Să mănânci tot ca să creşti, să ajungi la
bomboanele care îţi plac, precum şi la visele
tale, spuse zâmbind poliţistul.
* Întindeţi braţele spre ceea ce vă place, spre
visele voastre. Aveţi curajul să spuneţi mereu
adevărul, căci astfel se găsesc soluţiile mult mai
uşor.
Povestea lui Inimioară Joaca şi jocul îl fascinau.
Un băieţel grăsun, cu privire ageră, avea răspuns
pentru orice l-ai fi întrebat – de parcă s-ar fi
pregătit temeinic pentru vreun concurs la
grădiniţă. Rareş, de numai 5 ani voioşi şi
minunaţi ca el, avea frică de întuneric. Toţi
avem temeri, puteţi spune. Aşa este. Important
este să le învingem.
– Mami, dar vreau să dorm cu tine! Mi-ai
promis! – Ştii că mă superi când faci asta. Eşti
un băiat mare şi am încredere că vei înţelege că
după zi urmează noapte. Soarele locuieşte pe cer
în timpul zilei, iar noaptea, face schimb cu
Luna. Pentru ca animalele şi oamenii să se poată
odihni mai bine, căci nu toţi îşi permit să îşi
cumpere draperii şi jaluzele, Luna are o lumină
mai slabă.
– Bine, am să încerc să mă lupt cu teama şi să o
înving. Am aflat eu că, dacă gândeşti precum un
magician, vei reuşi în tot ce îţi propui, oricât ţi
se pare de greu la început. Într-un final, vei
descoperi că era de fapt un fleac, o banalitate.
– Păi vezi, puiul meu scump? şi mama îşi
îmbrăţişă băiatul, învelindu-l cu păturica cea
pufoasă şi norocoasă. Uite, acest pui de elefant,
îţi va ţine companie pe timpul nopţii, va alunga
teama şi te va însoţi în călătoria ta prin vis.
– Am să îl numesc INIMIOARĂ, pentru că este
de la tine, mami, iar tu eşti mereu în inima mea.
– O, dragul meu, ce nume frumos i-ai ales. Aşa
să fie! Inimioară să-i rămână numele, şi să te
iubească şi să te ocrotească mereu. Îngerii să te
sărute pufos şi apăsat, puiule!
– Noapte bună, mami!
– Noapte bună, copil angelic, spuse mama
sărutându-l apăsat pe frunte.
* Luna privea pe fereastră să observe cine
doarme, pentru a distribui visele. Stelele
acompaniate de sunetul vântului dansau, purtând
îndesagă vise pentru fiecare, vise colorate,
fericite, triste, în funcţie de cum s-a purtat
fiecare în ziua respectivă.
– Ce frumos şi liniştit doarme băieţelul acela!
exclamă Luna.
– Da, însă e speriat, doarme cu o jucărie de pluş,
răspunse steaua ce-i purta visul.
– Vom face o magie. Îi vom da viaţă
elefănţelului, şi-l va ajuta să se vindece de
teamă.
– Ura! Ce idee minunată, Stăpână!
– Da, tu vei aluneca pe o rază luminoasă de-a
mea, şi vei atinge jucăria care va prinde viaţă.
Zis şi făcut. Jucăria a căpătat viaţă şi grai,
primind instrucţiuni pentru a-l ajuta pe Rareş să
scape de teamă. În curând, răutăţile, copiii
invidioşi pe jucăriile lui au apărut să-i sperie
visul. Somnul micuţului a devenit agitat,
lacrimile şi-au făcut prezenţa, iar Inimioară,
jucăria de pluş, a fost nevoit să intervină. Cum?
Simplu: cu o vorbă bună, calm şi cu mângâieri.
– Puiule drag, nu te speria. Este un vis urât, care
va fugi imediat. Aceşti copii răi vor să te supere,
să fii asemeni lor. Dar, în această noapte, am să-
i lovesc uşor cu trompa, explicându-le că nu este
frumos să se comporte astfel. Nu dau dovadă de
prietenie şi nici că ar avea un suflet bun. Dacă
ţi-ar vorbi frumos, le-ai da voie să se joace cu
jucăriile tale. Copiii răi care îi perturbau visele
lui Rareş au fost mustraţi de elefantul Inimioară.
– Da, credem că ai dreptate, spuse într-un final
căpetenia grupului de copii răi. Mâine ne vom
cere iertare şi-l vom ruga să ne jucăm împreună.
– Aţi luat o decizie înţeleaptă, dragi copii. Veţi
vedea că totul va fi mult mai interesant şi
atractiv. Steaua purtătoare a acestui vis urât privi
zâmbind mulţumită spre Lună, care o felicită
pentru reuşita din acea seară. Toată lumea
dormea liniştită şi împăcată. Rareş scăpase de
teamă, Inimioară îl păzea îmbrăţişându-l cu
multă dragoste şi căldură, Luna se pregătea să
meargă la culcare, iar stelele se stingeau una
câte una. În final, toate visele sunt frumoase,
căci cele urâte sunt temeri ale noastre, pe care le
vom învinge într-un fel sau altul. În somn,
stelele, Luna, îngerii ne veghează. Somn lin şi
pufos, dragi copii! Noapte bună, cu stele
căzătoare şi Lună protectoare! Lia şi Ela Razele
soarelui se joacă de-a v-aţi ascunselea cu
frunzele ruginii. În curând, copacii vor rămâne
dezgoliţi, trişti, purtând amintirile şi poveştile,
ascultând râsetele zglobii ale copiilor,
înregistrate în scoarţa lor. Poteca îngustă ce duce
la şcoală, este mărginită de castani şi tei, ca o
dantelă croşetată cu migală de bunica. În fiecare
zi, sute de paşi o străbat, iar din gura copiilor se
aud zeci de poveşti – vesele, triste, adevărate
sau inventate. Vântul le poartă în toate zările,
ştiind că vor fi ascultate de îngerii păzitori şi îşi
vor găsi rezolvare. Ela şi Lia sunt prietene bune,
încă de când erau mici. Dimineaţa se întâlnesc şi
parcurg drumul spre şcoală împreună.
– Bună dimineaţa, Lia! Din nou eşti tristă. Iar ai
plâns?
– Bună dimineaţa, Ela! Da, am plâns căci nu am
motive de bucurie. Cele două fetiţe sunt foarte
diferite. Ela este veselă, optimistă, încrezătoare
şi comunică foarte mult cu mama ei. În fiecare
seară, după ce lecţiile i-au fost verificate, fetiţa
se aşază lângă mama blândă, ascultătoare şi
tricotează împreună, povestind întâmplările de
peste zi, mărturisindu-i visele şi aşteptând cu
nerăbdare pildele. Lia este firavă, tristă,
frumoasă, îmbrăcată sărăcăcios. Are o mamă
vitregă, rea, urâcioasă, hapsână şi crudă. Nu-i dă
voie să se joace, o pune la treabă în gospodărie
şi, numai după ce termină, îşi poate face temele.
Fetiţa vrea să scape de chin şi este foarte
ambiţioasă. Ştie că doar inteligenţa o va salva.
Prietenia lor era foarte frumoasă, adevărată,
preţioasă.
– Vreau să-ţi spun un secret, şopti Lia. Însă, te
rog, sămi promiţi că, indiferent ce s-ar întâmpla,
nu mă vei da de gol.
– Hei, doar ştii că poţi avea încredere în mine.
Am făcut jurământul prieteniei. Doar nu ai uitat,
nu?
– Nu, nu am uitat. Am hotărât să nu mă mai
întorc acasă. Voi fugi în lume, unde am să văd
cu ochii, unde simt, mărturisi Lia.
– Nu cred că este o decizie înţeleaptă. Te vor
căuta, te vor găsi într-un final şi vei fi pedepsită.
Eu zic să te mai gândeşti.
– Nu mă răzgândesc. Îmi asum riscul. Îţi voi
scrie ca să ştii de mine.
– Păi, de unde vei avea bani pentru timbre?
– De dimineaţă mi-am luat economiile din
puşculiţă. Sper să-mi ajungă de drum şi pentru a
supravieţui o perioadă de timp. Cele două fetiţe
s-au îmbrăţişat puternic, neştiind dacă viaţa le
va mai aduce vreodată împreună. Ela plângea cu
lacrimi fierbinţi, de-abia mai putând să respire.
Lia s-a abţinut. Ştia că merită o viaţă mai bună.
Pleca în căutarea ei.
* Cu paşi fermi, Lia se îndreptă spre gară. A
cumpărat un bilet pentru primul tren ce urma să
plece din staţie. Inima îi bătea cu putere, însă
speranţa de a avea o viaţă frumoasă îi dădea
aripi şi curaj. Muşcându-şi uşor buza de jos,
urcă în vagon, îşi căută locul şi se aşeză fericită
că obţinuse un loc la fereastră. Şi-a scos
pacheţelul pe care nu-l mâncase la şcoală, şi-l
termină cât ai spune: „cine nu e gata, îl iau cu
lopata“. În scurt timp, a venit momentul ca
biletele să fie controlate.
– Unde mergi, copilă?
– La bunici, răspunse încet Lia.
– Singură? insistă controlorul.
– Da, mă aşteaptă bunicii în gară, pe peron.
– Am înţeles. Călătorie plăcută. Am să te anunţ
când trebuie să cobori. Să nu ai emoţii.
– Mulţumesc, domnule. Lia a desenat tot
drumul. Vacile şi oile pe care le-a văzut pe
fereastră au inspirat-o şi înveselit-o în acelaşi
timp. „Mi-aş dori să locuiesc la sat, într-o căsuţă
modestă, cu nişte bătrâni pe care să-i ajut, iar ei
să mă iubească“, gândea fetiţa.
– Călătoria cu trenul s-a sfârşit. Sănătate şi
numai bine bunicilor, spuse controlorul.
– Am să le transmit, a fost răspunsul Liei.
„Încotro să pornesc acum? Unde văd cu ochii,
unde mă îndrumă sufletul, aşa cum am decis.“
După ce a ieşit din spaţiul care adăpostea
trenurile viu colorate, Lia a luat-o în partea
dreaptă. A mers la întâmplare pe străzi, până ce
a obosit. Se întuneca, iar ei a început să-i fie frig
şi foame. Când aproape îşi pierduse încrederea
că va găsi un adăpost, un bătrân îi făcu semn cu
mâna să se apropie.
– Cauţi pe cineva, fata moşului?
– Este o poveste lungă. Am nevoie de un pat
pentru o noapte, spuse timid, Lia.
– Pofteşte înăuntru, copilă. Pari tare obosită.
Bănuiesc că vii de departe, după cum arăţi. Baba
mea îţi va pregăti o gustare caldă, un pat şi tu ne
vei povesti despre tine şi călătoria în care ai
pornit. Bătrâna se arătă foarte prietenoasă. –
Bine ai sosit, copila mea. Of, îmi închipui că eşti
tare înfometată şi obosită. Îţi voi pregăti ceva
de-ale gurii şi-ţi voi da un pahar cu lapte de
capră cum n-ai băut niciunde.
– Dar ce vânt te poartă pe drumuri la ceas de
seară, singură? grăi moşul.
– Sunt orfană. Am fugit de la orfelinat. Mă
băteau şi mă puneau să fac muncile cele mai
grele. Nu îmi dădeau voie să învăţ. M-am
hotărât să-mi iau lumea în cap.
– Draga de tine, exclamă bătrâna, cu ochii în
lacrimi. – Cred că ar fi bine să te înfiem noi. Ne
dorim tare mult un copil, iar Dumnezeu nu s-a
îndurat de noi până acum.
– Că bine zici tu, bărbate. Chiar mâine ne vom
interesa şi vom face ceea ce trebuie pentru a
rămâne alături de noi.
– Nu am cuvinte să vă mulţumesc, spuse Lia,
îmbrăţişându-i pe amândoi. Seara a trecut cu
greu. Gândurile nu-i dădeau pace fetei. Îşi iubea
foarte mult tatăl, care însă nu avea timp pentru
ea, nu o asculta niciodată, nu vedea cum femeia
care-i devenise soţie o chinuia. „Va trebui să-mi
aleg un alt nume pentru a nu se afla adevărul“,
îşi spuse în gând copila, după care adormi,
răpusă de oboseală şi emoţie.
* Agitaţia se înteţea. Tatăl Liei alertase poliţia că
fiica lui nu ajunsese acasă. A sunat la toate
spitalele, dar în zadar. Învăţătoarea a căutat la
casele de copii din apropierea şcolii. Nimeni nu
ştia nimic. Ela era speriată de amploarea
căutărilor. De fapt, se aştepta să fie astfel. –
Sigur nu ştii nimic de Lia? Nu ţi-a mărturisit
nimic? Promit că nu-i mărturisesc cine mi-a dat
indiciul, spuse tatăl fetei cu vocea tremurândă,
obosit, speriat, căci se simţea vinovat.
– Dacă aş şti, v-aş divulga secretul. Însă chiar
nu am habar unde poate fi, grăi Ela şi izbucni în
plâns. Mama ei o strânse la piept şi-o linişti,
mângâind-o pe păr.
– O vom găsi draga mea, nu te speria! se auzi
vocea calmă a mamei.
* Zilele treceau şi, odată cu ele, săptămânile.
Poliţia nu avea alt răspuns decât: „Nu avem
noutăţi în cazul dispariţiei fiicei dumneavoastră.
Ne pare rău“. Tatăl Liei era tot mai abătut, fără
chef de viaţă, lipsit de vlagă. Deşi nu o arăta,
Lia era sufletul lui, lumina ochilor săi. Şi-a
neglijat soţia, care din cauza răutăţii acumulate
în suflet sa îmbolnăvit de inimă. Starea sănătăţii
ei se agrava.
– Îmi pare rău. Lia a dispărut din cauza mea, a
felului cum m-am purtat cu ea. Nu am
conştientizat că este o fetiţă sensibilă şi are
nevoie de afecţiune. Aş face orice să se întoarcă,
spuse cu glasul înecat în lacrimi mama vitregă.
– Nu eşti singura vinovată. Eu unde am fost în
tot acest timp? Cum de nu am observat că este
tristă, nefericită, că are nevoie de mine? Să
sperăm că se va întoarce, că am să o strâng din
nou în braţe şi am să-i spun cât de mult o iubesc.
* Când nu se mai aştepta, Ela a primit o
scrisoare. Era de la prietena ei, Lia. Emoţionată,
cu inima cât un purice, dar bătând să-i spargă
pieptul, a citit-o pe nerăsuflate. „Sunt bine, chiar
foarte bine. Să nu-ţi faci griji pentru mine. Merg
la şcoală, am o bibliotecă impresionantă şi
primesc multă, enorm de multă dragoste. Am
fost înfiată de doi bătrâni cu suflet uriaş. Îmi
este dor de tine, puţin şi de tata. Mă rog în
fiecare seară să fiţi sănătoşi. Îmi poţi scrie la
această adresă. Am încredere că nu o vei
dezvălui nimănui. Te îmbrăţişez cu drag Lia”
Ştergându-şi ultima lacrimă rătăcită pe obraz,
Ela a rupt scrisoarea, memorând adresa. Cu un
dor arzător, i-a scris prietenei sale că a fost
căutată şi-n gaură de şarpe, că tatăl ei suferă
enorm din cauza dispariţiei şi, în cele din urmă,
a adăugat ştirea că mama vitregă este grav
bolnavă de inimă. Citind scrisoarea, Lia a
început să tremure, stăpâninduşi lacrimile cu
mult curaj. Îi era dor de tatăl ei. Nu voia să
păţească ceva din cauza faptului că ea plecase.
Nu şi-a imaginat că o iubea şi că-i va simţi lipsa.
Nu ştia cum să procedeze. Ce să facă? Ce să le
spună bătrânilor? Era apatică de câteva zile, iar
părinţii adoptivi au observat comportamentul ei.
– Draga noastră, ce te supără? Ne poţi împărtăşi
orice nemulţumire, orice problemă. Împreună
găsim mult mai uşor o soluţie.
– Am o prietenă care are nevoie să merg la ea
câteva zile. Locuieşte în alt oraş. Îmi permiteţi
să merg?
– Bineînţeles, copila noastră! Avem încredere
deplină în tine. Îţi vom cumpăra cele necesare
pentru drum, un bilet dusîntors pentru a şti când
să te aşteptăm în gară şi s-a rezolvat, zise cu o
voce serioasă bătrânul.
– Mulţumesc! Vă iubesc enorm, ştiţi asta, nu? şi
copila se aruncă în braţele bătrânilor. Viaţa Liei
se transformase într-o poveste. Se trezea în
fiecare dimineaţă şi se ciupea de braţ pentru a se
convinge că nu trăieşte un vis. Nu! Chiar era
realitate ceea ce i se întâmpla.
* Seara îmbrăţişase oraşul. Stelele apăreau una
câte una, străluncind palid în plasa albastră a
întunericului, precum licuricii. Luminile erau
stinse în toată casa. Lia se aşeză pe treptele
casei, cu mâinile împreunate ca pentru
rugăciune, prinse între genunchi. Trecuse
aproape un an de când nu-şi văzuse tatăl. Dorul
îi făcea inima să bată în ritm ameţitor. Clipele
treceau asemenea rachetelor, minutele se adunau
unul lângă altul cu prietenie, iar orele mişcau
limbile ceasornicului. Ochii i se închideau de
oboseală. S-a întins puţin, strângându-şi
picioarele la piept pentru a se încălzi. Tatăl fetei
era cât pe ce să se împiedice de mogâldeaţa din
faţa uşii. Se frecă la ochi pentru a fi sigur că nu
visează. O atinse uşor pe umăr, strigând şoptit: –
Lia, Lia, draga mea, îngerul meu! Te-ai întors!
Emoţia, oboseala, răcoarea nopţii au răpus-o pe
micuţă şi căzuse victima unui somn profund.
Purtată pe braţe de tatăl său a fost dusă în
camera ei, în patul confortabil pe care-l
abandonase în urmă cu luni bune. Tatăl a stat
lângă ea toată noaptea veghiindu-i somnul
liniştit, întrerupt din când în când de câte un
oftat sfâşietor.
– Copila mea, ai revenit! Mulţumesc îngerilor că
ţi-au purtat de grijă! Câte oi fi pătimit tu printre
oamenii răi! Câte neplăceri oi fi îndurat din
cauza lipsei mele de atenţie! Sper că mă vei
putea ierta într-o zi. Mirosul de pâine prăjită,
cafea şi omletă a trezit simţurile înfometate ale
Liei. Se uită împrejur, a mângâiat cu dragoste
păpuşa ce-i ştia tristeţile, visele, dorurile.
– Mi-ai lipsit, Francisca, să nu te îndoieşte o
clipă de asta. Nu te-am uitat niciodată, dar nu te
puteam lua cu mine. Cu dorul ce i se zbătea în
stomac ca fluturii într-o plasă, a coborât scările
şi îngăimă:
– Bună dimineaţa, tata! Cana ţinută în mână a
căzut şi s-a spart în zeci de cioburi.
– Fata mea, bună dimineaţa! Lia s-a aruncat de
gâtul tatălui şi lacrimi fierbinţi au ţâşnit din
ochii amândurora. Un râu de întrebări a curs de
la tată spre fiică, ce răspundea liniştită şi senină.
A aflat că fusese îngrijită de doi bătrâni iubitori.
Lia a primit vestea că mama vitregă este foarte
bolnavă.
– Tată, vreau să te însoţesc la spital, să o văd şi
să o îmbrăţişez.
– Bine, draga mea, te iau cu mine. Uşa salonului
s-a deschis încet. Tatăl intră primul şi-i spuse
soţiei că are o surpriză pentru ea. Lia intră cu
teamă, văzând atâţia oameni ce sufereau în jur.
– Sărut mâna, mamă.
– Trăieşti? Eşti bine? Unde ai fost? întrebă, cu
ultimele puteri, mama vitregă. Plângând,
neaşteptând răspuns, spuse: Iartă-mă, iartă-mă
pentru toată suferinţa pricinuită din răutate şi
invidie. Credeam că tatăl tău are dragoste de
oferit doar ţie. M-am înşelat. Îmi pare rău.
– Nu plânge, îţi vei face rău! Te-am iertat
demult! şopti Lia şi îi sărută mâna, apoi obrazul
şi se lipi de pieptul mamei, ascultându-i inima
bolnavă.
* Supa pregătită de tatăl Liei, în care fetiţa
presăra cu dragoste sare, a reuşit să-i vindece
mama. Copila a povestit tatălui despre bătrânii
care o adoptaseră.
– Eşti atât de isteaţă! Sunt mândru de tine, a fost
răspunsul tatălui la finalul poveştii. Le vom
scrie că eşti bine, sănătoasă şi vom căuta o
soluţie ca să nu-i dezamăgim.
– Tată, dacă i-am aduce să locuiască împreună
cu noi?!
– Nu-i o idee rea! Toţi trei, mama vitregă – care
devenise o femeie senină, zâmbitoare şi veselă –
, Lia şi tatăl acesteia au pornit spre localitatea
unde trăiau bătrânii, părinţii de împrumut ai
fetiţei. Lia a deschis poarta cu putere, a alergat
în casă şi i-a îmbrăţişat pe cei doi bunici
adoptivi, de o bunătate ieşită din comun. –
Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi! Sunt o
mincinoasă! Cei doi se uitau miraţi unul către
celălalt, neînţelegând absolut nimic. Pe uşă au
intrat părinţii Liei, au salutat respectuos şi s-au
aşezat. Povestirea a decurs lin, iar pe măsură ce
se apropia de final chipurile personajelor se
luminau, iar lacrimile apăreau ca picăturile de
rouă ce lucesc în razele de lumină ale dimineţii.
– Am venit cu o propunere: să veniţi să locuiţi
alături de noi!
– Dragii moşului, noi suntem bătrâni. Ne-am
obişnuit aici, cu toate obiectele care au fiecare
povestea sa. Avem amintiri legate de fiecare
copac din grădină, nu le putem abandona. Mă
bucur că am avut şansa de a cunoaşte şi
îmbrăţişa o fetiţă atât de curajoasă, cu suflet
bun. Dacă nu afla de boala mamei, nu s-ar fi
întors prea curând – bătrânul îşi şterse grăbit o
lacrimă, prefăcându-se că i-a intrat ceva în ochi.
Îi suntem recunoscători pentru bucuriile,
zâmbetele, zilele minunate pe care ni le-a oferit.
Cred că este mai bine să stea cu părinţii ei şi să
ne viziteze de câte ori doreşte.
* Lia şi Ela şi-au reluat prietenia şi drumul spre
şcoală zi de zi. Nimic nu se schimbase parcă.
Încrederea le-a unit şi mai mult.
– Nu ai idee ce dor mi-a fost de tine, mărturisi
Ela.
– Te înţeleg. Mi-a fost greu fără tine. Am să te
prezint bunicilor mei adoptivi la acest sfârşit de
săptămână, adăugă Lia. S-au îmbrăţişat şi au
păşit cu dreptul – o superstiţie de-a lor – în
şcoală. S-au privit şi au zâmbit. Fermecătoare
zâmbete născute dintr-o prietenie adevărată.
Naiul şi visul Într-un sat uitat de lume, trăiau un
bătrân şi fiul său. Erau meşteri în fabricarea
instrumentelor de cântat, în special a fluierelor.
Liniştea ce s-a adăpostit parcă în gospodăria lor
era perturbată doar de zgomotul molcom al
rindelei: hârş-hârş, hârş-hârş. Lemnul prindea
formă. Talaşul se aduna grămezi la picioarele
celor doi, care munceau tăcuţi, numărându-şi
gândurile.
– Încep să lucrez la o vioară, spuse bătrânul,
dregânduşi vocea.
– Bună idee. După ce termin fluierul acesta,
cred că fac un nai. Ar fi cazul să mai
diversificăm gama instrumentelor.
–Ai dreptate, fiule. Din nou tăcere. În teiul din
apropiere îşi începea trilul o priveghetoare. Tatăl
şi fiul munceau cu spor. Nimic nu le aducea mai
multă bucurie celor doi ca instrumentele ce
prindeau contur după ore bune de modelare a
lemnului. De când murise soţia bătrânului, care
era veselă şi cânta toată ziua, cuvintele
deveniseră scumpe pentru cei doi. Le lipsea
enorm de mult acea fiinţă!
– Când mergem la târg? întrebă tânărul, fără a
ridica privirea de la lemnul sculptat.
– Ce zici de mâine, în zori? Şi aşa-i sărbătoare şi
nu putem lucra.
– Da, e bine. Tată, mă duc să pregătesc masa.
– Ar cam fi timpul, fu de acord bătrânul,
îndreptându-şi spatele încovoiat şi oftând. Masa
a avut loc în tăcere. Bucatele au fost savurate cu
poftă. Vesela spălată şi orânduită cu grijă le
amintea de femeia care, până nu demult, îi
răsfaţa şi le sporea cheful de muncă şi de viaţă.
Râs şi bunătate ca a ei nu vor mai întâlni prea
curând. Lingurile de lemn, meşteşugite de
bătrân, şi aşezate pe un raft în perete, au început
să şuşotească:
– Le este dor de ea. Poate ar fi cazul ca tânărul
să se căsătorească.
– Da, poate va fermeca vreo fată frumoasă cu
muzica lui.
– Aş vrea să fie fericit!
– Mi-aş dori să răsune din nou râsete zglobii în
această casă. Le-ar linişti sufletele mistuite de
dor. Seara cobora lin peste ogradă. Cei doi
bărbaţi au strâns instrumentele, le-au pus în
coşuri, gata pentru a fi duse a doua zi la târg.
Stelele străluceau la ferestrele casei. Luna
pornise în plimbarea din fiecare noapte,
cercetând împrejurările. După ce a terminat de
dereticat prin gospodărie, tânărul se pregăti de
culcare. Înainte de toate, şi-a făcut rugăciunea.
„Îngerul meu păzitor, ajută-ne ca instrumentele
noastre să aibă căutare mâine la târg. Nu mai
avem bani de merinde. Amin.“ Cocoşul cu
creasta într-o parte, mândru de coada lui
stufoasă, dar şi de vocea minunată, a dat
trezirea. Tatăl şi fiul au pornit agale spre târg.
Răcoarea dimineţii le înteţea tăcerea. Aburi
subţiri se vedeau ieşind din nări. Barba
bătrânului s-a umezit de la rouă.
– Să sperăm că vom vinde ceva astăzi. Nu de
alta, dar nu-mi place să mă plimb aşa, fără
niciun folos.
– Tată, de-acum cum ne-o fi norocul. Mai
vedem şi noi oameni, că prea ne-am înstrăinat
de tot.
– Aşa-i, fiule. Ajunşi la târg, şi-au aranjat
instrumentele pe o tarabă, cu multă atenţie, ca şi
când ar fi fost vii. Oamenii au început să apară.
Se opreau, întrebau, analizau fluierele şi
porneau mai departe. O fată frumoasă, cu părul
ca pana corbului, cu pielea albă ca laptele şi un
zâmbet angelic, a luat naiul. S-a uitat la el, l-a
admirat şi, cu sfială în voce a întrebat:
– Îmi permiteţi, vă rog mult, să-l încerc? –
Sigur, poftiţi. Cântaţi la el. Fata apropie naiul de
buzele roşii ca fragii, cu mâinile tremurând uşor.
A început a cânta. Toţi oamenii din târg s-au
oprit înmărmuriţi de frumuseţea cântecului.
Tânărul, fermecat, îi mărturisi tinerei, cu emoţie
vădită în glas şi în priviri, cu lacrimi scăldându-i
ochii:
– Eşti minunată! De mult n-am mai auzit pe
cineva cântând atât de frumos! Îţi mulţumesc.
– Eu îţi mulţumesc că mi-ai oferit această şansă.
Era un vis al meu de când eram mică. Visam că
voi cânta şi un băiat se va îndrăgosti de mine,
mă va săruta şi vom trăi fericiţi până la adânci
bătrâneţi. Fata a început să râdă. Bătrânul a
privit-o uimit şi a îndrăgit-o imediat. Semăna
foarte mult cu soţia lui. Râsul cristalin a fost
întrerupt de sărutul tânărului. Fluierele s-au
vândut ca pâinea caldă. Cei trei s-au întors acasă
fericiţi şi viaţa lor a înflorit precum mălinul
primăvara.
* – Uraa! Ce bine că s-a întâmplat aşa, şopteau
bucuroase lingurile. Buburuza fără buline
Adierea vântului de primăvară ridică nori de
praf în atmosfera încinsă. Norii îşi iau forme
ciudate, se unesc la un loc, formează o pătură
deasă care acoperă cerul de un albastru sidefiu.
Soarele se zbate să răsară din spatele lor. Nu
reuşeşte. Câteva raze neastâmparate scot nasul
din spatele norilor. Începe să plouă printre raze.
În scurt timp apare mândrul curcubeu. Natura se
linişteşte. Insectele ies dintre frunze şi îşi
scutură aripile.
– Credeam că nu se mai opreşte ploaia! spuse o
libelulă, cu aripile puţin şifonate.
– Dacă norilor le arde de joacă şi de hârjoneală,
şopti musca udă.
– Hai, că nu s-a întâmplat nimic. Nu vă mai
plângeţi atâta! Are şi ploaia rostul ei. Cât să mai
ude şi agricultorii cu furtunul suprafeţe întinse
de culturi, grăi o buburuză.
– Da, tu vorbeşti. Uită-te la tine cum arăţi.
Ploaia ţi-a spălat bulinele de pe aripi. Eşti de
nerecunoscut. Râsete zglobii şi răutăcioase se
aud din toate părţile. Insectele se adună în jurul
buburuzei.
– Vai, eşti aşa caraghioasă! Eşti roşie ca un ardei
capia.
– Sau ca un gogoşar.
– Ba nu, arăţi ca o roşie coaptă. Of, biata
buburuză se întristă. A zburat pe o frunză de
brusture să se privească într-o picătură de
ploaie. Suratele ei nu glumeau. Petele negre de
pe aripi dispăruseră.
– Ce mă fac acum? Cine sunt? Mi-e ruşine să
trăiesc astfel. Voi fi nevoită să mă ascund de
ochii iscoditori şi răi ai fiinţelor din lumea asta.
Buburuza sta ascunsă între petalele unei zorele.
O albină care venise să culeagă nectar, văzând-o
fără nădejde, îi spuse:
– Te rog, nu mai plânge. Am găsit o soluţie
pentru tine. Îţi dau o dunga neagră de pe
abdomenul meu şi îţi vei reface bulinele. Cu
glas stins, fără curaj, biata buburuză întrebă: –
Faci tu asta pentru mine?
– Bineînţeles că fac asta pentru tine. Prietenul la
nevoie se cunoaște. Nu poţi rămâne fără pete, pe
când eu pot trăi liniştită cu o dungă în minus. –
Mulţumesc. Îţi rămân veşnic recunoscătoare.
Dar stai puţin, strigă buburuza.
– Stau. Ce mai este acum?
– Cine îmi va picta bulinele? – Ai dreptate. La
asta nu m-am gândit. Buburuza şi albina s-au
aşezat cuminţi, uşor obosite, pe marginea unei
petale. Se gândeau. Căutau o soluţie. În
apropiata vecinătate se auzi un fluierat vesel. Nu
se vedea nimic încă, deoarece plantele erau
înalte şi acopereau zona de unde venea sunetul.
După câteva minute bune, apăru un băiat, cu un
bloc de desen şi câteva pensule.
– El este salvarea noastră! şopti bâzâind vesel şi
prelung albina. – Îhm… nu prea înţeleg, nu ştiu
exact ce ţi-a năzărit.
– Nici nu trebuie. Rezolv imediat, fii pe pace.
Terminând de zumzăit, albina se îndreptă spre
copil. Se apropie foarte mult de nasul acestuia.
Apoi, se ascunse în spatele lui. Din nou a apărut
în faţa ochilor şi a zburat spre floarea unde
aştepta nemişcată, nedumerită şi speriată micuţa
buburuză.
– Ia te uită! Ce ciudăţenie! O buburuză fără
buline. Pare tristă. Ce s-o fi întâmplat? Cine s-o
fi bucurat să îi fure bulinele acestei fiinţe atât de
gingaşe? Albina roia în jurul pensulelor, după
care se îndrepta spre chipul băiatului.
– Cred că te pot ajuta, gărgăriţă-riţă. Mi-a venit
o idee. De fapt am fost inspirat de prietena
albină. Am să-ţi desenez bulinele cu vopsea. Da,
da, am să-ţi pictez aripile. Acestea fiind zise,
copilul nu a mai stat pe gânduri şi s-a pus pe
treaba. A scos vopsele din rucsac, pensulele şi a
pictat o mândreţe de buline pe aripile roşii ale
buburuzei. Pe măsură ce treaba era aproape de
final, inima insectei revenea la loc. Putea dn nou
să zboare fără a fi considerată o ciudăţenie. –
Gata! Eşti ca nouă! Priveşte-te, spuse micul
pictor, întinzând un ciob de oglindă. Albina şi
gărgăriţa cu buline noi de toată splendoarea şi-
au unit aripile şi au început a dansa în văzduhul
însorit şi plăcut mirositor după ploaia ce ştersese
orice firicel de praf. Băiatul s-a aşezat cât mai
comod în iarbă, şi-a pus blocul de desen pe
genunchi şi a pictat minunea naturii ce se
întindea nemărginit în faţa ochilor săi. Învaţă de
la furnică Zi de primăvară târzie, cu adiere slabă
de vânt şi miros de flori. Din când în când
plouă, cu picături mari, de forma unor cristale,
poate diamante neşlefuite. Ca nişte vestitori ai
ploii, muşuroaie de furnici ies din crăpăturile
pământului însetat. Soarele este aproape la
mijlocul distanţei dintre răsărit şi apus. Furnica
Lea aleargă speriată că nu-şi va finaliza treburile
notate cu grijă în agendă.
– Ah, cămara este aproape goală. Este timpul să
fac provizii! exclamă.
– Nu pot să cred că ai rămas fără mâncare!
spuse mândră vecina Pia.
– Ziua bună, căci nici nu te-am zărit. Am multe
de făcut pe ziua de azi. Trebuie să aduc şi hrană
în cămară. Acum vine iarna aspră sau vreo
ploaie de nu mai pot ieşi pe niciunde.
– Lasă, nu te mai plânge, că are cine să te ajute.
Ai un muşuroi numeros.
– Da, ai dreptate. Însă sunt multe de făcut. Am
plecat. Nu mai pot zăbovi. Furnica Lea este
cumpătată şi harnică. Se uită atentă în toate
părţile pentru a găsi de-ale gurii. În spatele unei
fetiţe, apar firimituri de la un biscuit. Le adună
cu spor. Pe drumul de întoarcere, găseşte o
bucată de măr. O cară şi pe aceea după ea. Un
copil o zăreşte. O urmăreşte îndeaproape. Lea se
sperie, dar îşi continuă drumul grăbită.
– Sper să nu mă calce, sper să nu mă calce,
repeta continuu.
– Ce faci cu mâncarea aceasta? Nu îţi este greu
să o porţi în spate? Vrei să te ajut? tot întreba
copilul.
– Ce amabil este! Mă bucur că nu toţi oamenii
sunt răi. Într-un final, Lea a ajuns la locuinţa sa.
A depozitat hrana, a dat de mancare puilor şi a
plecat din nou după provizii.
– Dar ce, vecină, voi mâncaţi cu zece guri?
întrebă Pia, puţin invidioasă.
–Vecină Pia, nu ştiu ce să-ţi răspund. Aşa m-am
învăţat, să-mi fac mereu proviziile din timp. E
tot ce îţi pot spune. Supărată de răspuns, Pia şi-a
pus furnicile din muşuroiul pe care îl conducea
să o aştepte pe Lea şi să-i fure hrana. Încărcată
aproape peste puterile ei, furnica se gândea ce să
gătească pentru zilele următoare, când zdup!
trosc!, a fost asaltată de furnici sprintene şi
viclene. – Încotro aşa grăbită, surioară? Cu voce
şoptită, Lea răspunse:
– Spre muşuroi, suratelor. Furnicile hapsâne au
prins-o pe Lea şi i-au furat merindele. Altele au
legat-o fedeleş şi au abandonat-o pe drumurile
somnoroase, care aşteptau lumina lunii şi dansul
stelelor. Copilul care urmărise întreaga zi
activitatea furnicii Lea a dezlegat-o, spunându-i:
– Credeam că numai oamenii sunt răi. Îmi pare
rău de ce ţi s-a întâmplat. Eşti atât de harnică şi
chibzuită. Am să-ţi urmez modelul de a fi un
gospodar adevărat. Îmi voi face vara sanie şi
iarna căruţă, cum se spune în popor.
– Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, copile drag!
– Nici nu trebuie. Mi-ai oferit cea mai
interesantă lecţie de bunătate şi prietenie.
Copilul a însoţit-o pe Lea până la muşuroiul său,
unde era aşteptată cu emoţie de cei dragi. Căsuţa
din copac Nici lui nu-i venea a crede. Lui, adică
personajului din poveste, Ben. Tatăl său, ajutat
de prieteni, muncea cu sârg zi de zi. Casa se
înălţa văzând cu ochii. Fiecare trunchi de copac
fusese modelat şi prelucrat în cel mai mirific
mod, astfel încât, prin îmbinarea unuia cu
celălalt, să rezulte o splendoare de căsuţă,
construită în cel mai bătrân arbore din pădure.
Visul lui Ben prinsese contur. Avea ce-şi dorise:
un loc în care să evadeze de griji şi gălăgie, în
care să îşi confecţioneze corăbiile. Ben asculta
trilul păsărilor şi chiar le recunoştea pe fiecare
după muzica lor. În fiecare zi le aducea hrană
proaspătă: apă, grăunţe şi firimituri.
Vieţuitoarele pădurii îi ştiau toate dorinţele şi
trările, cu bune şi cu rele. Veveriţele stăteau
cuminţi la intrarea în căsuţă aşteptându-şi porţia
de răsfăţ: alune şi nuci. Frunzele şi florile
copacului, apoi fructele cunoşteau toate
poveştile pe care Ben le citea împătimit pentru
şcoală. Într-o zi mohorâtă de toamnă, când norii
s-au încăierat până ce-au început să stoarcă
picături mari de ploaie, ca lacrimile unui
crocodil sau poate ale unui hipopotam, Ben a
fost nevoit să rămână în căsuţă. De teama
tunetelor, băiatul a găsit de cuviinţă a juca ceva
care să-i distragă atenţia. Aşa că, a început să
numere oiţe albe, care alternau cu oiţe negre. În
scurt timp, a pătruns pe tărâmul viselor.
* – Astăzi vom organiza un concurs al
corăbiilor. Cea mai rezistentă corabie lansată la
apă va fi premiată cu o croazieră.
– Superb! Ăsta da premiu! gândi băieţelul. Ben
avea emoţii. Toate corăbiile erau realizate cu
multă atenţie de mâinile lui. A ales una la
întâmplare şi a participat la concurs. Avea ceva
concurenţi, cu exemplare foarte frumoase.
– Atenţie, pregătiţi-vă pentru a lansa corăbiile la
apă, se auzi vocea organizatorului, un bărbat
între două vârste. Cu mâinile reci de emoţie,
cinci băieţi au dat drumul corăbiilor, ei mergând
pe malul lacului pentru a le urmări. Unul singur,
Ben al nostru, a rămas pironit locului, cu
mâinile strânse ca pentru rugăciune, cu sufletul
îngheţat de dorinţa de a câştiga. Era visul lui să
navigheze! Corabia lui Ben era pe locul doi. În
acea secundă, a închis ochii, strângându-i cu
putere pentru a nu vedea când o altă corabie va
trece linia de sosire, iar visul său se va spulbera
ca praful de pe uliţă purtat de vântul hain.
– Câştigător este corabia cu numărul cinci, deci
băiatul care stă cu ochii închişi şi probabil
visează la croazieră.
– Cum? Am câştigat? Uauuu, mulţumesc,
mulţumesc tuturor, strigă Ben cu lacrimi de
bucurie în ochii de un verde smarald. Alergă
spre lac şi prinse corăbioara cu vârful degetelor
subţiri, graţioase, parcă sculptate în marmură,
după care o sărută repetat.
– Să te pregăteşti, căci în mai puţin de jumătate
de oră pornim în croazieră, confirmă
organizatorul, oprindu-se în drepul lui Ben şi,
bătându-l uşor pe umăr, îi oferi un zâmbet plin
de căldură şi optimism. Croaziera a fost de
neuitat. Valuri de un alb lăptos rămâneau
nostalgice în urma vaporului ce-l purta pe Ben
în larg. Alge verzi, roşii şi brune se zăreau în
apa oceanului. Corali, meduze, peşti de toate
culorile pământului se zbenguiau în jurul
vaporului, iar delfinii îi salutau veseli.
* Frigul ce se lăsase ca un văl al nopţii ploioase
şi ursuze, l-a făcut pe Ben să se trezească dând
din mâini. Credea că s-a răsturnat de pe puntea
vaporului şi trebuia să înoate pentru a se salva.
Veveriţele care se adăpostiseră în căsuţa lui din
copac se amuzau copios. Raze timide ale unui
soare obosit au pătruns prin perdelele dantelate
ale ferestrei micuţe. Ridicându-se să privească
ce se mai întâmplă în pădure după ploaia
torenţială din seara precedentă, Ben a observat
cum o armată de furnici îi invadau căsuţa. Când
au ajuns la fereastră, căpeteniile furnicilor s-au
împărţit în mai multe grupe şi au pornit în
inspecţie prin diferite zone ale căsuţei. Ben s-a
uitat mirat şi a căutat o mătură să le gonească. A
rămas mut de uimire, văzând sute, poate chiar
mii de furnici pătrunzând pe sub uşă în căsuţa
lui.
– Dar ce se întâmplă? Asta este o invazie în
toată regula. Este cazul să cer întăriri.
– Prietene drag, nu mă lăsa, te rog, se auzi o
voce ca o şoaptă timidă.
– Cine eşti? Ce se aude? întrebă speriat băiatul.
– Nu te panica, sunt eu prietenul tău, care te-a
adăpostit şi te-a protejat de-a lungul timpului. –
Care prieten?
– Eu, copacul cel mai bătrân din inima pădurii.
Cere ajutor păsărilor, în special ciocănitoarei.
Ele mă pot scăpa de aceste inamice obraznice,
furnicile. Dacă nu ne mobilizăm rapid, îţi vor
distruge frumuseţe de căsuţă, colecţia de corăbii
şi chiar pe mine. Voi muri, fiind lipsit de sevă. –
Bine, am plecat după ajutoare! Mă întorc cât de
repede pot, ca vântul şi ca gândul. În pădure, ca
niciodată, nu se auzea vântul, nu se auzea
cântec, nu se simţea respiraţie de vieţuitoare.
– Salvaţi-mă, ajutor, salvaţi-mă! Casa mea este
în pericol. Ajutaţi-mă! striga Ben, ţinând mâinile
căuş. De prin tufişuri, arbori şi scorburi şi-au
făcut apariţia vieţuitoare fel de fel.
– Dragele mele vecine, ştiţi voi căsuţa mea din
copac? Copacul acela mare, bătrân, dar atât de
prietenos? De prin tufişuri, arbori şi scorburi şi-
au făcut apariţia vieţuitoare fel de fel.
– Dragele mele vecine, ştiţi voi căsuţa mea din
copac? Copacul acela mare, bătrân, dar atât de
prietenos? Ciripituri pe note muzicale diferite,
de la Do până la Fa şi Si, s-au răspândit purtate
de adierile suave ale vântului.
– Ei bine, vreau să mă ajutaţi să o salvez. O
adevărată armată de furnici au invadat-o. Dacă
nu facem ceva cât mai repede va fi rasă din
temelii. Păsările şi-au vorbit în limba lor, s-au
organizat în echipe şi au zburat spre căsuţa din
copacul bătrân aflat în inima pădurii.
Ciocănitorile erau şefii de echipe. Folosind
diferite semnale, dar şi hrănindu-se cu o parte
din furnici, păsările au salvat căsuţa, şi au redat
liniştea copacului.
– Mulţumesc, prietene! Totul s-a întâmplat în
timp util şi am scăpat ca prin urechile acului.
Îmi părea rău să te las fără locul tău de visare şi
creaţie a celor mai spectaculoase corăbii,
confecţionate la traforaj, se confesă arborele.
– Cu mare drag şi nespusă prietenie, gazdă
minunată cemi eşti. Dacă nu îmi vorbeai, nu
ştiam ce să fac, iar acum căsuţa mea de poveste
n-ar mai fi fost!
* Natura este fermecătoare, magică,
strălucitoare şi plină de învăţăminte. Bucuraţi-vă
de ea în fiecare anotimp! Bicicleta O zi
frumoasă, în care cerul este acoperit cu scame
de nori. Vântul se plimbă discret printre frunzele
ce de-abia încep să crească. Mai este până ce
vor ţine umbră. O rază s-a furişat discret printre
nori. Este atât de năstruşnică şi curioasă!
Tocmai ce a zărit o bicicletă nouă, cu roţi
ajutătoare. Unde va merge? În ce casă? Cine va
fi stăpânul ei? Jucăuşă, atinge umărul domnului
înalt, cu pardesiu bleumarin, mers ferm şi îi ţine
companie. O alee curbată o face să nu fie atentă
şi se loveşte de crengile unui arbore.
– Au! Fir-ar să fie! şopti raza. Aplauze, strigăte
vesele se aud din faţa unei case albe, în pragul
căreia stă un băieţel slăbuţ, cu sclipiri în ochii de
un verde sălbatic şi zâmbet larg pe chipul alb ca
spuma laptelui.
– Tati, ce bicicletă frumoasă! Este o bijuterie! Îţi
mulţumesc.
– Hai să o încerci, spuse tatăl fericit de bucuria
fiului. Bicicleta are culoarea cerului senin într-o
zi de toamnă. Ghidonul este micuţ. În dreapta se
află soneria, iar în stânga frâna de mână. Şaua
era potrivită pentru înălţimea lui. Roţile
ajutătoare, destul de timide, zornăiau continuu.
– Ce zici, tată? Crezi că mă descurc fără roţile
ajutătoare?
– Eu sunt convins că te descurci. Le-am lăsat
aşa, pentru a prinde puţin curaj! Le demontăm
imediat. Tatăl se întoarse rapid cu trusa de
şurubelniţe, cât Matei a mai parcurs o tură de
alee. Roţile ajutătoare au fost îndepărtate rapid,
iar bicicleta se simţea foarte liberă. Alerga
sprintenă. Se oprea de fiecare dată cuminte când
simţea frâna de mână trasă sau piciorul care
bloca rotaţia firească a roţilor. Din neatenţie,
lăsându-se gâdilată de raza de soare buclucaşă, a
călcat un gândăcel. – Ah! Vaai! Ce nenorocire!
Ce-am făcut! Părinţii îl vor căuta necontenit.
Vor plânge şi le va fi greu să îl privească aşa
strivit de o bicicletă netrebnică. Este ultima zi în
care voi ieşi la plimbare. Nimeni nu ar fi crezut
că o bicicletă poate fi atât de sensibilă. Nici voi,
cei care citiţi aceste rânduri, nu aţi fi crezut,
nu?! Însă ea şi-a îndeplinit promisiunea. Nu a
mai vrut cu niciun chip, sub nicio formă să
asculte comenzile primite de la Matei. Trist,
băiatul a abandonat-o în magazie, căutându-şi
alţi prieteni: rolele, skateboard-ul. Praful se
aşeza în fiecare zi puţin câte puţin. Bicicleta era
tristă. Îi era dor de mângâierile şi atenţia
băiatului, dar se simţea vinovată că a distrus
familia acelui gândăcel. Nu se putea ierta. Pete
de rugină au apărut pe ici pe colo. În timp, au
început să o macine. Uşa scărţâie. Razele de
lumină aproape că o fac să îşi întoarcă ghidonul
în altă direcţie.
– E timpul să ne debarasăm de tine. Probabil
vom cumpăra una nouă, mai performantă, se
auzi vocea melodioasă, calmă a tatălui. Nici nu
s-a dezmeticit bine, că s-a şi văzut dusă la un
centru de colectare fier vechi. Afacerea a fost
încheiată rapid. Fostul stăpân a primit o sumă de
bani, iar tânărul care a preluat-o, s-a uitat grăbit
la ea, aşezând-o într-un colţ.
– Nu cred că ai mari şanse să te întorci pe aleile
din parcuri. Zilele treceau cu repeziciune. Azi
era luni, imediat se făcea vineri şi săptămâna era
ca şi încheiată. Mugur tot dădea târcoale de vreo
două zile pe la centrul de fier vechi. O atinsese
de câteva ori.
– Ţi-ar plăcea? întrebă, cu vocea obosită de
căldura lunii lui cuptor, proprietarul centrului.
– Da, cred că mi-ar plăcea. Altceva mai bun nu-
mi pot permite. Am cîţiva bani strânşi la
puşculiţă. Cât ar costa?
– Păi, n-am să cer toată averea adunată cu trudă
de tine. Cât îmi poţi da? Băiatul şovăi o clipă.
„Ce am de pierdut?“ gândi repede şi spuse o
sumă.
– E mai mult decât mă aşteptam. Batem palma.
Bicicleta avea un nou stăpân. Un băiat la vreo
12 ani, foarte priceput la meşterit diferite
obiecte. Aşa că, ajuns acasă, a proptit bicicleta
de uşa garajului şi a început să o îngrijească. A
îndepărtat rugina şi a şters-o de praf până şi-a
recăpătat culoarea cerului senin dintr-o zi de
toamnă. I-a uns spiţele şi ghidonul. Fără să-şi
dea seama, bicicleta a prins poftă de viaţă. –
Dacă nu ne-ar fi prins noaptea în plasa de stele,
te-aş fi scos chiar acum la plimbare, îi şopti
băiatul, apucând-o de ghidon şi îndreptându-se
cu ea spre garaj, noua sa locuinţă. În zori, cu
nerăbdare şi rouă în firele de păr, cu aburii
respiraţiei ieşind pe nări ca flăcările unui balaur,
băiatul şi-a scos bicicleta la plimbare. Noua
bijuterie, comoara lui, zburdă pe câmpii printre
spicele coapte. Adulmecă mirosul ploii căzute în
miez de noapte însetat. Simte aleile parcului cu
urmele colbului stropit de picături de nori.
Iubeşte fructele coapte ce-i gâdilă simţurile când
băiatul le transportă în coşul fixat în faţa
ghidonului. În curând, poate prea curând ar
spune unii, fulgii de nea şi-au început dansul
spre pământ. Vremea i-a cerut bicicletei să se
odihnească în garaj până ce primăvara îşi va
intra în drepturi, câştigând lupta cu baba
Dochia. Ferma veselă În vârful dealului se
zăreşte ferma despre care toţi auziseră. Pare un
loc de poveste. Gardul este vesel, fiind construit
din lemn, având desenat fiecare animal ce
locuieşte acolo. Iarba este de un verde sănătos,
strălucitor. Clar conţine multe vitamine! Te
îmbie să o guşti sau să te rostogoleşti prin ea.
Printre firele de iarbă apare, din loc în loc,
trifoiul cu patru foi. Aici locuiesc cinci
purceluşi, doi măgari, o herghelie de
cincisprezece cai, câteva raţe, găini, curcani,
patru miei năzdrăvani, şase iepuri cu blăniţe de
culori diferite, o vacă şi viţelul ei, şi paznicul
fermei, căţelul Azorel.
– Cred că este timpul să organizăm un concurs.
Nu ne-am mai distrat de foarte mult timp, se
auzi vocea grohăită a unui purceluş.
– În ce constă întrecerea? adăugă curios
măgarul.
– De data asta nu te priveşte. La tura următoare.
Vei face parte din juriu acum.
– Mă supun. – Poţi să ragi pentru a da semnalul
de adunare? Sunt împrăştiaţi care încotro.
– Bineînţeles, şi scoase un răget de te ţineai cu
mâinile de urechi nu alta.
– Ei, nici aşa exagerat, dar îţi mulţumesc. Cu
mic cu mare, animalele s-au strâns în jurul celor
doi.
– Dragii mei purceluşi, azi vom organiza un
concurs. Chiar în faţa voastră, am ascuns un inel
de fier. Cine îl va dezgropa va primi o porţie de
trifoi proaspăt, suplimentar.
– Uraa! Yuppii – upa – rupa! se aud urale.
– Pregătiţi-vă. Unu, doi, trei, şiiii… porniţi la
săpat! Râturile de un roz pal, rotunde ca
discurile soarelui jucăuş, purtând cu mândrie
nările ca nişte nasturi de ornament, au pornit a
scurma pământul. Gropi mai mici, mai mari,
adânci sau superficiale se înmulţeau văzând cu
ochii.
– Hei, săpaţi şi aici.
– Ba mai încolo. Fiecare animal grăia pe limba
lui. Se crease o adevărată hărmălaie. Până şi
păsările pădurii, veveriţele şi alte vietăţi,
veniseră să vadă ce se întâmplă.
– Ieee, bravo Codiţă! spuse mielul cu blană
neagră, pătată cu puţin alb în zona cozii. Într-
adevăr, purceluşul cu o coadă lungă şi spiralată
ca un tirbuşon, duce între dinţi, victorios, inelul
de fier.
– Felicitări. Vei primi cea mai delicioasă porţie
de trifoi.
– Mulţumesc. Pot să o împart cu prietenii mei?
– E a ta, aşa că faci cum consideri. Animalele au
plecat spre treburile lor.
– Am şi eu o idee, anunţă iepuraşul Bocănilă. –
S-auzim. – Noi, iepurii, să ne întrecem până la
gard şi înapoi. – Şi… şi… se bălbâi Troncănilă,
ce câştigă învingătorul?
– Doi morcovi proaspeţi şi gustoşi de se va linge
pe mustăţi.
– Bine, acceptăm.
– Hei, tu, viţelule Fedor, ne dai startul? Un
muget leneş, dar prelung se auzi. Iepuraşii au
luat-o la sănătoasa, iar Azorel după ei. Mocăilă,
uitându-se la căţel nu a fost atent când a ajuns în
zona cu sârmă ghimpată, şi şi-a prins urechea.
– Au, au şi iar au, şoptea cu mustăţile
tremurânde, năsucul – ca o măslină – mişcându-
se în sus şi-n jos de durere, cu ochii înlăcrimaţi.
O găină, care tocmai se ouase, a venit să-l ajute.
Picături ovale de sânge se prelingeau din
urechea găurită.
– Nu eşti deloc atent! Mereu eşti cu capul în
nori şi urechile înnodate. Încet, cu mare grijă,
găina a reuşit să îl elibereze pe iepuraş. Azorel
se uita speriat şi se simţea vinovat de incident. –
Data viitoare să fii cu ochii în patru, ca un
adevărat iepure ce eşti, bodogăni găina mergând
să vadă ce s-a întâmplat cu ouăle ei. Uitându-se
de aproape, a observat că ouăle ei erau roşii.
Tremurând, cu codiţa între picioare, Mocăilă
mărturisi:
– Cred că picăturile de sânge le-au colorat.
Iartă-mă, te rog!
– Vai, vai, vai! Se apropie Paştele şi ouăle
acestea vor fi sacrificate. Voiam să le clocesc, să
iasă pui galbeni şi pufoşi. Vai, vai, vai, se
plângea găina, acoperindu-şi ochii cu aripile.
Azorel şi Mocăilă şi-au luat tiptil-tiptil tălpăşiţa.
– Muuuu, dar ce-ai păţit, măi, năzdrăvane, la
ureche? – M-am rănit, îngăimă iepurele.
– Stai să-ţi ling puţin rana să se vindece.
– Uf, uffff, ce ustură. Nu mai vreau vindecare,
nu mai vreau, strigă Mocăilă şi fugi de nu i se
vedeau picioarele. La un moment dat s-a oprit
mirat, şi-a frecat ochii cu lăbuţele amândouă şi-a
privit atent. În faţa lui se desfăşura un adevărat
spectacol. Măgarii şi caii cântau. Iepuraşii
dansau. Păsările – raţe, găini, curcani – făcuseră
o horă în jurul iepuraşilor ce tropăiau de zor.
Mieii behăiau şi îşi încercau corniţele pe scoarţa
copacilor din ogradă. Viţelul Fedor privea
spectacolul cu ochii mari, blânzi şi umezi. Îi
plăcea. Era fermecat de muzica haioasă şi
dansul vesel ce se desfăşura în faţa lui. Mama sa
a venit lângă el şi privea fericită animalele
fermei vesele. Sărbătorile Pascale se apropiau şi
iepuraşii vor fi luaţi să împartă cadouri copiilor
cuminţi! Copacul blestemat Drumul era parcurs
aproape jumătate. Soarele dogorea. Aerul era
clocotit. Natura era topită. Nu se auzea niciun
sunet. Vântul n-avea nici măcar de gând să adie.
Probabil adormise pe undeva, prin vreo
scorbură. Cu picioarele umflate de atâta mers
prin soare şi colb, tânărul se aşeză la umbra unui
copac.
– Ce bine e la răcoare! Mirosul florilor îmi
gâdilă nările. După ce a terminat de rostit
cuvintele, a adormit adânc, de puteai tăia lemne
pe el. Două vrăbii guralive şi-au început
conversaţia:
– Bietul de el! Cred că vine de departe. Este
istovit.
– Aşa este. Se vede pe el că este rupt de
oboseală, completă cealaltă.
– Îmi pare rău că va primi blestemul acestui
copac.
– Ai dreptate. Am şi uitat povestea celor doi
fraţi, care s-au adăpostit de ploaie sub acest
copac şi au început să se urască.
– Da, atât de tare, încât a plecat fiecare pe alt
drum.
– De-ar putea oamenii să asculte glasul
pământului, al naturii, ne-ar afla şi nouă
necazurile, ne-ar ajuta să ne vindecăm de
suferinţă.
– Noi stăm aici la taifas, în loc să căutăm ceva
de mâncare pentru tânărul acesta. – Că bine zici,
soro. I-ar prinde bine o bucată de pâine şi nişte
fructe zemoase. – Păi, să zburăm. Fâl, fâl, fâl…
se auzea, în liniştea surdă a după-amiezii
încinse, zborul timid al celor două vrăbii.
– Uite o gospodărie îngrijită.
– Da, priveşte, ne-a lăsat pe pervaz o bucată de
pâine. – Poate o fi pentru porumbei.
– Nu contează. Scopul scuză mijloacele. Aşa că,
de data aceasta, avem prioritate. E o urgenţă.
Tânărul are nevoie să-şi refacă puterile pentru a-
şi continua drumul şi pentru a scăpa de
blestemul ce s-a abătut asupra lui.
– Mi-e tare milă de el. – Îi vom spune soluţia
dezlegării blestemului. – Of, poate dacă este
suficient de îndrăgostit de natură încât să
înţeleagă ce-i transmitem. – Ai dreptate! La asta
nu m-am gândit. Vrăbiile s-au întors la copac cu
o bucată de pâine şi fructe. Tânărul călător se
întindea, dând semne că vrea să se trezească. –
Să aşezăm bucatele lângă el şi să ne ascundem
printre ramuri. – Da, să nu se simtă stânjenit,
răspunse vrăbiuţa. – Ia te uită, ce norocos sunt.
Ptii, ce bine s-au nimerit aceste bunătăţi. Dar or
fi pentru mine? Oare pot eu mânca? – Cirip,
cirip, cirip… au început a sporovăi vrăbiile. –
Dragele de voi, acum înţeleg eu ce şi cum. Aţi
fost să căutaţi hrană pentru mine. Mulţumesc şi
vă invit alături de mine. Este suficient pentru
toată lumea. Vrăbiile au coborât vesele şi în
mare grabă lângă băiat. În timp ce călătorul se
ospăta cu poftă din prânzul sărăcăcios, cele două
vrăbii au început să ciripească despre blestemul
copacului sub care se aflau.
– Copacul acesta are o poveste tristă, şopti timid
o vrăbiuţă, urmărind reacţia tânărului. Acesta
într-adevăr nu a rămas indiferent. S-a oprit din
mestecat şi asculta.
– Da, este singurul copac de acest gen din zonă.
Seminţele lui nu pot încolţi decât în momentul
în care un tânăr care înţelege glasul naturii şi
iubeşte vieţuitoarele ei le va planta. Până atunci,
toţi cei ce se vor adăposti la umbra lui vor
deveni trişti şi îşi vor urî aproapele.
– Cred că a priceput. Se pare că el este
salvatorul, ciripi vrabia.
– Să sperăm.
– Şi… unde pot găsi seminţele acestui falnic
copac? Cirip, cirip, cirip, cirip… vrăbiile au
zburat până în vârful copacului, unde mai
rămăseseră câteva seminţe. Le-au adus în cioc şi
le-au aşezat în palma tânărului.
– Mulţumesc. Am să le sădesc din loc în loc, de-
a lungul drumului spre palatul Regelui Bunătate.
Am fost chemat să cânt din fluier la o petrecere
organizată acolo. Înainte de a porni la drum, aş
dori să vă fac o demonstraţie. Vrăbiile s-au
aliniat cuminţi, gata să-l asculte. Cântecul ce se
auzea era de o frumuseţe rară. Păsările din
împrejurimi s-au adunat să vadă al cui este trilul
acela fermecător.
– Călătorului îi şade bine cu drumul, aşa că a
sosit vremea să plec. Vă las cu bine şi mă bucur
că v-am cunoscut. Mulţumesc pentru
ospitalitate. Să fii fericit, copacule semeţ,
seminţele tale vor rodi în multe locuri. De-acum
nu vei mai fi singur, rosti tânărul, mângâind
scoarţa groasă a copacului sub care îşi odihnise
trupul obosit.
* Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui,
dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi
trebuie un dram de iubire s-o înţelegi. Attila’s
story Primăvara îşi pierde farmecul înaintea
suratei ei călduroase, vara. Razele soarelui coc
fructele plantelor. Iarba de un verde smarald
creşte şi îmbie călătorul să se odihnească în ea.
Tufişul de un verde crud se mişcă puternic. Din
el apare un pui de mistreţ, de toată frumuseţea.
Părul aspru are culoarea aurului. Dungi negre,
paralele, îi străbat corpul. Ochii săi mari, negri,
cu gene lungi, au o putere magică. Urechile
ascuţite, date pe spate, sunt îngrijite. Codiţa
scurtă se mişcă uşor. Porcuşorul se întinde şi
priveşte în jurul său. Discul, pe care se găsesc
nările asemănătoare unor nasturi, se mişcă încet
sus-jos. Doi fluturi viu coloraţi vin spre el. –
Bună dimineaţa, prietene! Ai dormit bine? Eşti
pregătit pentru o nouă zi? Un fluture se aşază pe
ureche, celălalt pe codiţă.
– Hei, mă gâdilaţi. Daţi-vă jos. Acum! guiţă
supărat Attila.
– Dar ce este cu tine? întrebă un fluturaş.
– Nu ştiu. M-am plictisit aici în pădure. Vreau
să călătoresc, să văd şi alte locuri, să cunosc şi
alte animale.
– Vrei să ne părăseşti? Dar ce îţi veni? E aşa de
frumos şi atâta linişte aici. Ai nevoie de
aventură? Vrei să îţi pui viaţa în pericol? spuse
grăbit celălalt fluturaş.
– Ţi s-a urât cu binele ni se pare nouă!
– Nu este aşa. Uneori trebuie să pui punct şi să o
iei de la capăt. Alteori, trebuie să încerci şi un
alt drum, nu doar cel cunoscut. Eu vreau mai
mult. Îmi doresc să călătoresc, să cunosc şi alte
rase de porci, să mănânc trifoi fraged, dar şi
delicatese. E dorinţa mea şi trebuie să o
împlinesc.
– Te vei întoarce? întrebară în cor fluturii. –
Poate da, poate nu. Nimeni nu poate garanta
nimic.
– Poate vei ajunge la circ.
– Sau într-o rezervaţie. – Sau vei fi rănit de
vreun vânător care să-ţi mănânce carnea
gustoasă. În zare se văd dealuri. Nu este un
traseu uşor pentru un mistreţ obişnuit cu viaţa la
câmpie. Dar avem încredere în el. Este călătoria
vieţii lui. Marginea pădurii rămânea în urmă.
Pământul arat îl făcea pe Attila – mistreţul
poveştii noastre – să înainteze greu. Parcă îi
părea rău că a pornit singur la drum. O umbră se
întinde înaintea lui. Face un pas, poate doi,
miroase cu grijă, dar nu simte nimic. Se opreşte.
Attila a început să tremure. Picioarele nu mai
suportau greutatea corpului şi s-a aşezat pe
pământ. Îi era şi foame. Bărbatul înalt, puternic,
cu voce groasă, dar blândă l-a luat în braţe.
– Să nu îţi fie teamă. Te voi îngriji, apoi te voi
lăsa pe mâini bune. Mistreţul a ajuns într-un
oraş aglomerat. Claxoane, gălăgie, lume multă l-
au întâmpinat. „Am ajuns în junglă oare? Mi-e
teamă. Aventura nu e de mine“, îşi repeta în
gând purceluşul. Urcat într-o cabină mişcătoare
– liftul, pentru necunoscători
–, Attila şi-a strâns picioarele din faţă, codiţa i s-
a lipit de corp, iar respiraţia i s-a oprit pentru
câteva secunde.
– Bine ai venit în noua ta casă, spuse stăpânul,
lăsându-l liber. „Interesant aici. Dar nu e iarbă,
şi miroase a oameni“, gândea mistreţul. Deodată
îşi făcu apariţia un câine pletos, cu urechi lungi
şi blana neagră lucioasă. L-a mirosit din cap
până în vârful cozii. A lătrat de două ori
prieteneşte, apoi s-a dus în sufragerie. „Hai, că
nu sunt singur pe aici. Se pare că e trai pe vătrai.
Dar mi s-a făcut foame. Ia să dau de ştire“, şi se
puse pe guiţat. Stăpânul i-a pregătit un biberon
cu lapte şi l-a hrănit. „Ah, ce bine e. Şi ce
gustos!“, după care Attila adormi.
– Da, l-am găsit în timp ce mă plimbam prin
pădure. Se rătăcise. Îl cresc timp de o lună, iar
tu faci ţarcul între timp, se auzea vocea
stăpânului. Precum cu un copil răsfăţat, aşa se
purtau noii prieteni cu mistreţul poveştii. I s-a
oferit confort. Dormea pe o pernă roşie cu stele
aurii. Ce vise minunate avea! Putea răsfoi orice
revistă. „Oare se va scrie vreodată şi despre
mine?“ Uneori, în week-end, purceluşul vedetă
era transportat în loc cu verdeaţă. Avea spaţiu
unde să alerge. Scurma fericit pământul. Când
obosea, se odihnea la umbra serei de legume.
Fotografii peste fotografii. Filmări ca la
Hollywood. Toţi îl tratau ca pe o stea de cinema.
Nici Mowgli şi prietenii lui din junglă – ursul
Baloo şi pantera Bagheera – nu au fost atât de
iubiţi cum era el, micuţul Attila. Cu toate
acestea, regreta că s-a depărtat de mama lui şi s-
a rătăcit. Semenii sunt foarte importanţi. Aici,
nu-l înţelege nimeni. În curând, va fi adăpostit
de o rezervaţie naturală. „Poate era mai atractiv
la Grădina Zoologică sau la circ“. O seară
liniştită cu poveşti şi sfaturi. O seară a
prieteniei. Când stelele au apărut una câte una,
Attila şi prietenul său câinele s-au retras la un
bine-meritat pui de somn. Totul se vede atât de
frumos de aici. Merită să îţi depăşeşti starea de
confort. Merită să încerci mai mult în viaţă. E
important să ştii ce vrei, apoi să îndrăzneşti să
faci paşii spre împlinirea visului. Cu siguranţă,
în fiecare fiinţă există un potenţial ce poate fi
folosit la maxim. „Câţi dintre prietenii mei ar fi
putut ajunge, ca mine, aici?“ Lumea insectelor
Dimineaţă târzie de aprilie. Ea se grăbea să îşi
facă un sandviş pentru la şcoală.
– Asta aşa, ca să nu mai spună nimeni nimic, să
mă lase cu răutăţile lor… „iar nu ţi-ai adus şi tu
de mâncare; dar chiar nu ai ce?“ oftă Isabela şi
deschise uşa frigiderului.
– Credeam că nu te mai trezeşti…
– Cine-i acolo? Isabela aprinse repede lumina. –
Ei, hai, nu te speria aşa. Sunt eu… mă cunoşti,
doar că mi-a fost jenă să mă prezint. My name is
John. Ha, ha, ha. -Îhhh… eşti un gândac.
Papucul, unde e papucul…? striga agitată
Isabela.
– Off… nu ştiu de ce faci atâta caz şi gălăgie.
Nu ţi-am făcut nimic, ba chiar am şi glumit, să-
ţi înseninez ziua. Dar, asta e… voi oamenii, nu
aveţi suflet… tot ce nu vă place distrugeți.
Repede, papucul! Off, te las, şi totuşi îţi doresc
o zi senină, cu multe bucurii.
– Îmi… îmi pare rău, spuse Isabela, dar
gândacul dispăruse. Ia-l de unde nu-i. Mereu fac
nefăcute. Acum, sper să îmi meargă bine la
şcoală, să nu fac vreo boacănă. Îşi împături
sandvişul într-un şerveţel, se îmbrăcă rapid cu
hainele pregătite de cu seara, îşi luă geanta şi
plecă. Zâmbetul ce-i mărginea buzele era destul
de trist, dar era acolo: „My name is John“…
off… până şi gâzele au umor. Pe aleea ce ducea
spre şcoală, copacii şi-au îmbrăcat armura
colorată în alb, roz-pal şi bleu de-abia sesizabil
şi au devenit adăpost pentru păsările care
încântă urechile oamenilor ce nu au însă timp să
se bucure de aşa ceva. Boarea primăverii se
simte în văzduh. De unde, de neunde, apare un
bondar. Sunt aşa ciudaţi… parcă nu ar fi insecte.
Sunt graşi şi fac excepţie de la grupul lor. Ha,
ha, ha.
– Unde mergi aşa grăbită?
– La şcoală, nu vreau să întârzii.
– L-ai văzut cumva pe John azi? întrebă
bondarul, timid.
– Hei, ia stai aşa. De unde ştii tu de John?
– Eee… e o poveste veche, nu cred că ai timp să
ţi-o destăinui acum cu lux de amănunte. Era tare
necăjit ieri că nu a mâncat de câteva zile. L-ai
văzut azi, aşadar? Nu mai ocoli răspunsul.
– Ahhh… deci era nemâncat săracul, se auzi
vocea Isabelei. Da, l-am văzut azi şi l-am
ameninţat cu papucul. Mi-e teamă de gândacii
de bucătărie. Plus că la noi în bucătărie nu prea
au existat. – Lasă, îl găsesc zilele astea prin parc
şi găsim noi o soluţie. Există soluţii pentru
orice, nu? Ahh… să nu uit. Eu sunt Brus. Asta
aşa, dacă întreabă John de mine. Ha, ha, ha.
Bondarul s-a întors spre dreapta şi a dispărut
într-un tufiş. „Am greşit. Până la urmă sunt
animale şi ele, aşa mici, urâte, nevinovate. Au şi
ele rostul lor pe Pământ, altfel nu îşi pierdea
Dumnezeu timpul cu crearea lor. Ce mă costă să
arunc o firimitură pe jos. Da… aşa este, le dai
un deget şi îţi iau toată mâna. Mâine, poimâine
m-oi trezi cu tot neamul John pe capul meu… şi
scoate Isabel cămaşa pe unde mai poţi. Am să-l
scot în curte dacă îl mai găsesc după amiază pe
John şi îl voi hrăni“, gândea intens Isabela.
– Hei, unde ţi-e gândul? Era colega ei de şcoală,
Betty. O fată atât de veselă şi zglobie, parcă
mânca în fiecare dimineaţă ardei iute. Nu stătea
o secundă locului. Te obosea adesea cu energia
ei, care nu era îndreptată spre ceva util.
– Ei, bună dimineaţa! Mi-am lăsat gândul la un
mic prieten cunoscut aşa pe nepusă masă, la
prima oră, zâmbi Isabela şi o îmbrăţişă pe a sa
colega. Ore frumoase, interesante, cu jocuri
instructive şi captivante, de cunoaştere a
propriului eu. Isabela ardea de nerăbdare să
ajungă acasă. Se simţea atât de vinovată faţă de
John. Bine că a fost rapid şi a dispărut din faţa
papucului ridicat cu viteză – se pare că el a fost
mult mai isteţ. „Inteligent… Dumnezeu… a
dăruit fiecărei fiinţe ceva plăcut. Mă uitam ce
aripi groase frumoase avea John, parcă erau un
frac. Şi bondarul Brus ce galben viu are la
purtător! Ce inimi avem… de ce nu putem
accepta şi nu ne putem juca alături de orice
fiinţă din Univers? Până la urmă şi şarpele Kaa
din «Cartea Junglei» era aşa simpatic şi
prietenos. Sper să îl găsesc pe John şi să îi cer
iertare“, gândea abătută eroina noastră. Când a
auzit ultimul clopoţel, şi-a strâns rapid cărţile şi
caietele, şi-a îmbrăţişat prietena şi a zbughit-o
pe uşă. Toţi colegii au rămas uimiţi.
– Niciodată nu a fost aşa grăbită. – Întotdeauna
avea o vorbă bună şi de înseninare pentru
fiecare dintre noi.
– Îmi mai povestea ce a mai citit, despre ce a
mai scris.
– A avut un comportament ciudat azi, întreaga
zi. Pe aleea din faţa şcolii, Isabela a zărit un
grup de insecte, diferit: câteva buburuze, unele
cu aripi roşii, altele cu aripi galbene….doi-trei
bondari, o libelulă şi doi gândaci necunoscuţi,
care o aşteptau.
– Nu ştim ce este cu John.
– Nu reuşim să dăm de el.
– Te putem însoţi spre casă?
– Nu te deranjăm. Aşteptăm unde ne spui tu,
îngăimă timid Brus, bondarul prietenos.
– Da, urmaţi-mă! Toţi priveau după Isabela ca
după urs. Erau şocaţi să vadă un amalgam de
insecte, însoţind aşa ordonat o fată frumoasă şi
cochetă. Ajunsă acasă, se îndreptă spre
bucătărie.
– John, te rog să mă ierţi pentru comportamentul
meu deplasat de azi-dimineaţă. Întreabă pe
oricine că nu sunt prietenoasă şi haioasă
dimineaţa. Nu îmi place să mă trezesc
devreme… nu îmi place să am un program
matinal. Te rog, iartă-mă, şi, pe lângă asta, am o
mare surpriză pentru tine dacă ieşi de pe unde
te-ai ascuns. John, timid şi fricos, ieşi, cu un
tremur vizibil dintr-o găurică mică din spatele
ţevilor de la calorifer.
– Hei, salutare! Ce uşurare pentru mine… uite:
– şi spunând asta, Isabela îndreptă mâna spre
fereastră, unde aşteptau emoţionaţi prietenii lui
John -, aceasta este surpriza despre care îţi
vorbeam. Bucuros din cale afară, John îşi întinse
aripile negre, lucioase, de parcă erau lustruite cu
cea mai scumpă cremă şi porni în zbor spre ei.
– Nu pleca aşa, am ceva pentru tine, spuse
Isabela şi îi întinse nişte firimituri de pâine.
– Oauu… ce ospăţ, spuse vesel John. Isabela le
făcu noilor săi prieteni semne cu mâna.
– Sper să nu mă uitaţi şi să mă vizitaţi sau măcar
un salut prietenos când mă vedeţi, vă rog mult
să-mi adresaţi! Iertaţi-mi răutatea! "Ce lume
frumoasă! Când vom învăţa să ne bucurăm de
aşa minunăţii?" Voi când aţi privit cu dragoste şi
admiraţie o insectă? O albină harnică sau o
furnică grăbită spre muşuroi.
* Dumnezeu a creat flori şi insecte, nori şi
ploaie, părinţi şi copii între toate stabilind o
strânsă legătură. Şoricelul Kras În ţinutul Karo,
trăia un şoricel cu sânge albastru. Provenea
dintr-o familie bogată. Numele lui era Kras.
Avea blăniţa cenuşie, curată, cu păr aspru,
îngrijit, dând impresia unui frac. Ochii de un
albastru închis, strălucitor, te fascinau de la
prima privire. Urechile erau roz şi aveau o
eleganţă aparte prin poziţia lor. Gheruţele erau
tăiate scurt, iar codiţa pieptănată, cu un papion
la baza ei. Nu avea fraţi sau surori şi se plictisea
singur. Niciun şoarece nu îl lua în seamă, căci el
nu era obişnuit să se aventureze, să mănânce din
cămara oamenilor, să îşi rişte viaţa furând
mâncare din rafturile magazinelor. Era un
şoarece ciudat pentru ei. Şoricelul Kras, voia să
trăiască din plin viaţa, voia sa împartă hrana de
calitate cu cei din rasa lui. Într-o zi, pe
neaşteptate, porneşte în aventura vieţii sale. Îşi
părăseşte galeria si după un drum de câteva zile,
fără mâncare, bând apă din bălţile formate în
urma ploii, a ajuns într-un magazin alimentar.
Se ascunde în magazie, printre navetele cu
pâine, unde întâlneşte alţi şoareci, care îl privesc
cu invidie.
– Sunt lihnit de foame. Vă rog învăţaţi-mă cum
să fur. Şoriceii au început să râdă. Unuia dintre
ei i s-a făcut milă de el, şi îi aduse o bucată de
pâine.
– Să îţi meargă bine.
– Mulţumesc foarte frumos! Dinspre uşa ce
despărţea magazinul de încăperea în care se
aflau ei se auzi un foşnet. Patronul magazinului
a intrat în magazie. Şoarecii ştiind ce urma să se
întâmple, au fugit în direcţii diferite şi s-au
ascuns în găurile lor. Kras, neştiind pe cine să
urmeze, a rămas în mijlocul magaziei.
– Ahhaaa. Te-am prins! mormăi patronul încet,
pentru a nu atrage atenţia angajaţilor. Nu
termină bine de spus aceste cuvinte că îl şi
prinse de codiţa îngrijită şi se miră când a
observat papionul de la baza ei. După ce se uită
cu atenţie la el, ridicând uimit o sprânceană,
patronul îşi zise: “Am să te pun într-o cuşcă. Ai
ceva special. Nu ştiu exact ce, dar nu eşti
asemenea şoarecilor văzuţi până acum.” Închis
într-o cuşcă, trist şi abătut, Kras se gândea că nu
trebuia să plece de acasă. O dată pe zi, patronul
îi dădea o bucată de pâine uscată şi un castron
cu apă. Şoricelul slăbea cu fiecare zi ce trecea.
Avea obligaţia de a ascuţi cuţitele care
amestecau făina cu apa pentru a face aluatul de
pâine. Lăbuţele îi deveniseră aspre şi-l dureau.
Într-un colţ al magaziei stătea un ţânţar. Îl
observa zi de zi, seară de seară. Într-una din seri,
a decis să îi vorbească şoricelului Kras.
– Aşa nu se poate! Trebuie sa iei atitudine, să
faci ceva, să reacţionezi. Nu vei mai rezista
mult, grăi ţânţarul. Patronul magazinului a
hotărât să-l omoare pe Kras. L-a folosit
suficient, urma să fie controlat de şefii săi, aşa
că, nu-l mai putea ascunde. Ţânţarul a auzit
discuţia şi s-a întristat. A decis să-l păzească
atent pe şoricel, iar între timp să elaboreze un
plan de acţiune. Într-o dimineaţă devreme,
patronul a intrat tiptil în magazie. Ochii îi
străluceau în întunericul încăperii, ca doi
licurici. În mâna dreaptă ţinea strâns o pungă
albă, uşor transparentă. Ţânţarul, simţind miros
de carne, s-a trezit. Şi-a dat seama de pericol. În
acea pungă se afla otrava care îl omora pe bietul
şoricel. Ce poate face un ţânţar, mic şi subţirel
în această situaţie? Găsise soluţia. Nu stătu mult
pe gânduri şi porni în viteză spre bărbatul bine
făcut, înalt, gras şi rumen în obraji. S-a oprit
direct pe nasul lui. L-a înţepat de nenumărate ori
de parcă nu mai văzuse nicicând un aşa om. L-a
înţepat pe nas, obraji, bărbie şi urechi, pînă
când, bărbatul a scăpat punga din mână.
Văicăreliei patronului au trezit şoricelul care nu
înţelegea ce se întâmpla. Zgomotele au pus în
mişcare “armata” de insecte – ţânţari, gândaci,
furnici – care au ieşit de pe unde se ascundeau
şi, înţelegând pericolul, au atacat lacătul cuştii
în care se afla şoricelul. Kras tremura ca varga,
se albise la faţă şi îşi strângea codiţa în dinţi, cu
putere. După câteva minute de ronţăit continuu,
lacătul a fost rupt, iar Kras era liberat. Kras a
ieşit din magazin şi a alergat încotro a văzut cu
ochii. A traversat străzi, parcuri, şosele, câmpuri
şi într-un final, istovit şi slăbit, a leşinat la
poarta Grădinii Zoologice. Şoricelul a fost găsit
de portar şi acesta a observat că animalul avea
ceva special: culoarea blăniţei, codiţa cu papion,
urechile de un roz deosebit, lăbuţele. L-a luat şi
a mers cu el la şefii săi.
– Am găsit un exemplar de rozătoare mai
special. Ce părere aveţi? întrebă portarul. Kras a
fost analizat pe toate părţile. A primit îngrijiri şi
a fost readus la viaţă. I s-au făcut analize
complete şi s-a descoperit că face parte dintr-o
rasă aparte, de viţă nobilă, cu sânge albastru. A
primit o atenţie deosebită, fiind spălat şi
deparazitat. I s-a dat o cuşcă frumoasă, de un
albastru asemănător cu blăniţa lui, pe care s-a
lipit o etichetă cu rasa căreia aparţinea.
Vizitatorii erau atraşi de Kras şi le făcea o
plăcere deosebită să-l atingă. Îi aduceau
mâncare, dar o lăsau în dreptul cuştii pentru a fi
împărţită de îngrijitori. Într-o zi a fost vizitat
chiar de patronul magazinului unde fusese
închis. Acesta, se înroşi de furie când l-a văzut,
dar a realizat că nu poate să-i facă niciun rău.
Dimpotrivă, a hotărât să-l elibereze.
– Fugi şoricelule, caută-ţi familia, rasa,
întemeiază-ţi o familie frumoasă! Bucură-te de
libertatea caracteristică speciei tale! Astfel,
şoricelul poveştii noastre a fost din nou eliberat.
Kras, după o călătorie de câteva zile, a ajuns
acasă. Părinţii îmbătrâniseră, dar îl aşteptau. Nu
îşi pierduseră speranţa. Doar ştiţi cum se spune:
“Speranţa dispare ultima”. S-au îmbrăţişat şi au
vărsat lacrimi – lacrimi şoriceşti, mari şi sărate –
de bucuria reîntâlnirii.
-Ne-ai lipsit fiule! Dar bine că te-ai întors.
Credeam că nu te vom mai vedea niciodată. La
scurt timp, Kras a întâlnit o şoricică din aceeaşi
rasă, s-a căsătorit şi au făcut pui frumoşi şi
numeroşi. Periodic, Kras mergea şi ducea hrană
de calitate şoarecilor mai puţin norocoşi din
apropierea locuinţei lui. Acum ştia cum este să
trăieşti flămând. * Învăţaţi să dăruiţi din puţinul
vostru. Nu se ştie cum se învârte roata şi
ajungeţi în situaţii mai puţin plăcute. Săniuţa
– Gata a trecut vremea ta! Până la iarnă, stai aici
cuminte. Asta dacă ai noroc să fie zăpadă, să fii
utilă, spuse stăpânul, trântind uşa podului.
– Offf… iar mă plictisesc luni bune pe aici, zise
tristă şi îngândurată săniuţa.
– Şi se pare că vei avea nevoie şi de ceva
reparaţii, se auzi din apropiere o voce firavă.
– Tu cine eşti? întreabă săniuţa.
– Sunt o jucărie, un castel de lemn
– Castelul Turn, căruia băiatul stăpânului i-a
rupt o uşă, şi m-au aruncat aici. Nu au deloc
suflet.
– Te cred. Eşti de mult aici?
– De vreo două luni, imediat după Crăciun.
Doru, băiatul stăpânului, este un copil răsfăţat.
– Da, aşa este. L-am purtat prin cele mai
frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai
înalte, printre cărări de munte şi cazematele cele
mai periculoase. Mă arunca într-un colţ al
magaziei întunecate, fără pic de milă, după
fiecare aventură. Mi-am rupt de două ori
piciorul drept. Tatăl său m-a reparat aşa, de
ochii lumii, pentru a rezista la încă o competiţie.
Mi-ar fi plăcut să fiu vopsită, împachetată
frumos, depozitată după cum merit, oftă săniuţa.
– Hai nu mai fi tristă. Ne vom distra de minune.
Sunt expertul petrecerilor, a spus hotărât
Castelul Turn. Într-adevăr au jucat fel şi fel de
jocuri: mima, păcălici, au povestit şi au cântat,
astfel încât nu au realizat că a sosit din nou luna
decembrie. De fapt, ele nu aveau noţiunea
timpului. Într-o zi, au auzit colinde, cântece
liniştite şi frumoase.
– Oare va ninge în curând? întrebă melancolică
săniuţa.
– Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Eu rămân
aici, până voi fi aruncat probabil, sau cel mai
bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat
pentru copii, spuse trist Castelul Turn.
– Ai vrea să ajungi la un orfelinat? spuse
săniuţa.
– Da, este visul meu. Acolo sunt sigur că un
copil m-ar repara şi toţi ceilalţi s-ar juca frumos
cu mine. Aş prinde viaţă şi m-aş hrăni cu veselia
lor, adăugă, gânditor, Castelul Turn. “Am venit
şi noi odată/La un an cu sănătate…” se auzeau
colindătorii.
– Doru, ninge! exclamă tatăl, privind fericit
fulgii ce coborau din cerul alb ca o mantie
argintie.
– Urraaa! Mâine la derdeluş. Repede, să
scoatem săniuţa de la naftalină, se auzi glasul
zglobiu al lui Doru. Fără a sta pe gânduri şi a
aştepta şi alte rugăminţi, tatăl execută dorinţa
fiului.
– Eşti norocoasă, săniuţo! De când te-am
cumpărat ai avut parte de activitate intensă an de
an. Hai, la treabă acum, spuse tatăl lui Doru şi
prinse săniuţa de bara ce uneşte picioarele.
Săniuţa îl linişti pe Castelul Turn, ce părea
foarte supărat.
– Promit că pun o vorbă bună pentru tine. Ai
încredere în mine. Prietenul la nevoie se
cunoaşte.
– Mulţumesc! Ai grijă pe unde circuli, adăugă
Castelul Turn. Săniuţa a fost curăţată cu o
soluţie specială pentru lemn şi scoasă la aerul
rece, să-şi intre în formă. “Ce bine este! Aer
proaspăt pentru celulele mele lemnoase!” spuse
fericită, privind cerul înstelat. “Ce dor mi-a fost
de voi: stele, lună, ramuri, nea.” În curând,
obosită şi emotionată, a aţipit. Zorii zilei îi
gâdilau lemnul lustruit. Era ca şi nouă. Se
simţea pregătită să alerge mult şi bine. De abia
aştepta să demonstreze că e în formă. Nici nu a
terminat de gândit, că Doru a şi sosit lângă ea.
– Pregătită de peripeţii, săniuţa mea? zise
zâmbind voios, băiatul.
– Bineînţeles, răspunde săniuţa, deşi ştia că nu
poate fi auzită. Şi am o mare surpriză pentru
tine! Ai să vezi cât de curând. Băiatul s-a suit pe
săniuţă şi au alunecat pe stratul gros de zăpadă.
La colţul străzii, săniuţa a făcut curbă spre
dreapta.
– Hei, dar unde mă duci? Nu am voie să mă
îndepărtez prea mult azi, strigă Doru.
– Nu-ţi face griji, eşti în siguranţă. La două
străzi mai sus, era un orfelinat. Săniuţa ştia
despre el, aşa că, a ajuns în faţa lui şi s-a oprit.
Copiii se uitau trişti pe ferestre. Pentru ei nu
exista Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Doru îi
privea tăcut, şi într-un târziu le-a făcut semn cu
mâna. În pragul casei s-au ivit doi băieţi, cam de
aceeaşi vârstă cu Doru.
– Vreţi să faceţi o tură cu săniuţa? întrebă încet,
băiatul. Cei doi s-au privit miraţi şi au răspuns
în cor:
– Mulţumim, ne-ai făcut o mare bucurie.
Săniuţa alerga năstruşnică purtând cu mândrie
cei doi copii, care de mult nu se mai bucuraseră
de o asemenea plimbare. Săniuţa era încântată
de chiotele de bucurie şi de râsetele celor doi
băieţi. La oprire, înainte de a-şi lua rămas bun,
Doru le făcu o promisiune:
– Mâine este Crăciunul. Sunt sigur că Moş
Crăciun va lăsa ceva şi pentru voi. Vă asigur că
mă voi întoarce la voi. Acasă, Doru se duse
direct la pod, şi scoase toate jucăriile
abandonate acolo. Îi ceru ajutorul tatălui său.
Le-a reparat, le-a pus în saci şi a doua zi, ştia ce
are de făcut cu ele.
– Mulţumesc, zise Castelul Turn, în timp ce era
transportat pe săniuţă spre orfelinatul de băieţi.
– Cu mare drag, răspunse săniuţa. Orice vis,
când crezi în el se îndeplineşte. Si asta, mai ales
în preajma Crăciunului. Castelul Turn a petrecut
zile multe şi fericite alături de generaţii de copii.
Săniuţa, peste câţiva ani, i-a devenit parteneră
de poveşti la orfelinat. Doru a crescut şi
rămăsese prea mică pentru el, plus că nu mai
reprezenta interes. Pentru că, chiar dacă oamenii
cresc, sufletul lor rămâne de copil. Pururea.
* Fiecare ajunge acolo unde îşi doreşte. Trebuie
doar să creadă. Renul rătăcit Decembrie, o lună
importantă şi foarte obositoare a sosit. Elevii
dau teze şi sunt nevoiţi să îşi îndrepte notele
proaste. Părinţii au de finalizat proiectele în care
au fost implicaţi. Bunicii se ocupă de listele
dorinţelor celor mici, dar şi celor mari, precum
şi de cumpărături. Cu toate acestea, toţi
aşteptăm cu nerăbdare fulgii de nea, veseli şi
jucăuşi, precum şi miraculosul Crăciun, când
visele în care credem se îndeplinesc sau primim
semne că se vor îndeplini după ce trecem de
anumite etape de curaj, precum am citit noi în
poveştile cu zmei şi voinici. Este o perioadă a
bucuriei, a întoarcerii la copilărie, joacă şi joc, a
liniştii şi a faptelor bune. Acum, fiecare ne
oprim puţin, ne uităm în urmă şi ne cerem
iertare pentru răutăţile făcute sau grăite, şi
încercăm să ne îndreptăm prin realizare de fapte
bune: un dar, o vizită cuiva drag, o îmbrăţişare
unui copil orfan. Sunt sigură că veţi găsi şi voi
alte fapte bune pe care să le săvârşiţi în această
perioadă, şi nu numai. Dar m-am întins la vorbă
şi nu am observat că din văzduh, norii pufoşi,
cenuşii şi trişti - că nu mai au partenere de joacă
razele de soare -, au început să cearnă steluţe
albe, reci, care dansează, se aleargă vesele şi
fericite că întâlnesc oameni îmbrăcaţi cu lucruri
pufoase şi calde, astfel încât se topesc de plăcere
(ca zaharul într-un lichid fierbiente şi aromat sau
ca sarea în bucate). Cu gândurile la Moş
Crăciun şi dorinţele mele arzătoare mă îndrept
spre poştă. Sunt desemnată curier spre Laponia -
ţara lui Crăciun - deoarece eu cred în existenţa
lui. Am strâns scrisorile de la părinti, sora mea,
prieteni şi o parte din elevii mei cuminţi şi
acum, zăresc cutia de scrisori şi le expediez. -
Au, au... alunec într-un tunel întunecat şi rece.
Ţurţurii sunt ca nişte nestemate, strălucitori şi de
mărimi diferite. După o călătorie pe un tobogan
de gheaţă, aterizez cu elan în faţa unei cabane
din lemn foarte frumoasă: este înaltă, cu
geamuri largi, dar nu se poate vedea înăuntru.
De jur împrejur sunt mulţi brazi, apoi, cât se
poate vedea cu ochii se întinde o pădure
argintie. Se pare că s-a întâmplat ceva. Este
mare agitaţie în faţa cabanei. Ba chiar îl zăresc
şi pe Crăciun care este supărat şi îngândurat.
Spiriduşii ţin în mâini o hartă foarte mare. Mă
ascund după trunchiul unui brad bătrân, şi încerc
să aflu despre ce este vorba. Îmi ciulesc
urechile, şi aud:
- Nuu, suntem pierduţi! Suntem într-o situaţie
cumplită! Anul acesta ne vom face de râs. Nu
vom reuşi să onorăm toate scrisorile. Ce o fi fost
în mintea lui?
- Dar cine lipseşte şefu', întrebă un spiriduş? -
Cristopher, cum cine? Ştiam că nu mă pot baza
pe el. Pădurea este foarte vastă, sigur, mai mult
decât sigur de fapt, precis, s-a rătăcit. Am
început să mă şi bâlbâi! Asta este situaţia.
Haideţi acum la treabă, nu avem timp de
zăbavă! concluzionă Moş Crăciun.
* Ah.. dragii mei, se pare că anunţul meu de
acum câteva zile era adevărat. Un ren s-a rătăcit.
Nu am primit ajutorul vostru, aşa că, nu am de
ales şi voi porni singură în căutarea lui. Uraţi-mi
noroc!
* Zăpada îngheţată şi albă, curată, scârţâia sub
tălpile zimţate ale bocancilor. Crengile brazilor
purtau mândre greutatea fulgilor numeroşi.
Când le îndepărtam din faţa mea, se scuturau
bucuroase şi liniştite că au scapat de mantia
grea. Câţiva ţurţuri sclipesc în drumul meu. Rup
unul şi îl mănânc, aşa cum făceam în copilăria
mea. Acum, îmi ţine de sete. Încerc să nu fac
zgomot, să aud sunete care m-ar ajuta să îl
găsesc pe Cristopher. Mă împiediec de o
rădăcină groasă, mă dezechilibrez şi cad. În
curând în jurul meu apar păsări, care mă prind
de haină şi mă ridică. Ciripesc agitat, zboară
într-o direcţie, se întorc să vadă dacă am înţeles
mesajul.
- Da, vă urmez, arătaţi-mi calea, zic cu voce
calmă, puţin îngheţată. După vreo zece minute
văd o pată roşie în neaua albă ca laptele, şi aburi
ieşind din nările renului.
- Offf... este grav rănit? întreb. Cine să-mi
răspundă? Sunt înconjurată numai de animale.
Cristopher era rănit la un picior. Ce să fac? Nu
am mult timp la dispoziţie, plus că renul a
pierdut mult sânge. Şterg cu zăpadă rana, îmi
rup maioul, şi leg strâns piciorul. Încerc să îl
încurajez.
- E mai bine acum Cristopher? Hai, te rog să
găseşti puterea de a te ridica. Spiriduşii şi Moş
Crăciun sunt îngijoraţi din cauza lipsei tale. -
Ştie cum îl cheamă, şoptesc păsările. Zâmbesc.
Clar sunt în ţara lui Moş Crăciun, unde totul este
posibil. Renul se ridică, încet încet.
- Îţi mulţumesc copilă dragă. Te însoţesc spre
cabana lui Crăciun să îţi primeşti răsplata. M-am
aventurat după un fluture viu colorat, şi m-am
rănit. Poate voi scăpa fără pedeapsă aspră de la
stăpânul meu.
- Sunt sigură că se va bucura când te va vedea şi
va uita cu desăvârşire de supărare. Promit să îi
distrag atenţia. Am început a râde amândoi,
mergând cu grijă printre ramurile lăsate ale
brazilor. Păsările ne încântau cu ciripitul lor,
pentru a nu ne plictisi si a ne pieri orice urmă de
teama. Se zăreşte cabana. Pe hornuri iese fum
gros, cenuşiu, care se înalţă rapid spre cer.
Închid ochii şi mă încălzesc la gândul că voi
găsi căldură şi ceva fierbinte de băut. Am
îngheţat cu totul: nas, mâini, picioare, parcă şi
sângele circulă mai greu. Cristopher dă
semnalul sonor. Ceilalţi reni se adună cât aţi
spune "supercalifragelistic expialidosen" - ha ha
ha, credeaţi că scriu peşte? - şi încep avalanşa de
întrebări. Unde a fost? Ce s-a întâmplat? Cine l-
a salvat? Ce a fost în mintea lui? Când au dat cu
ochii de mine, interogatoriul s-a oprit. Spiriduşii
au ieşit grămadă în cerdac şi au privit miracolul.
- Da, ăsta da miracol în preajma Crăciunului.
Zărindumă, au dat să intre repede în cabană, dar
s-au oprit drept în piciorul lui Moş Crăciun.
- Avem oaspeţi, avem oaspeţi. Oameni aici, e
periculos şefu'. Moş Crăciun a zâmbit, îmi
întinde mâna grea, mare, dar atât de călduroasă,
ca cea a unui bunic.
- Bine ai venit fata moşului. Mulţumesc pentru
ajutor. Pofteşte să te încălzeşti şi să-ţi primeşti
recompensa. Emoţionată că vorbesc cu Moş
Crăciun - chiar şi la anii mei - răspund: - Am
ajuns întâmplător. Ştii, eu puneam nişte scrisori
pentru tine la poştă, şi nu ştiu cum am ajuns aici.
- Ho ho ho, draga mea. Este magia din preajma
sărbătorilor, iar pentru că sufletul ţi-a rămas
tânăr, şi încă mă mai iubeşti, şi eşti atât de bună,
darnică şi zâmbitoare - să ştii că nu te-ai
schimbat deloc de când erai elevă - ai ajuns să
mă vizitezi. Ţi-am citit scrisoarea, să ştii.
- Da? întreb curioasă. - Bineînţeles. Am procurat
cartea pe care mi-ai cerut-o. Off, draga moşului,
nu te-ai schimbat. De ani buni, îmi ceri numai
cărţi. Anul acesta însă, vei avea parte şi de o
surpriză. - Îţi mulţumesc Moş Crăciun! îl
îmbrăţişez, îl sărut cu emoţie şi drag pe ambii
obraji, şi pătrund în casa bătrânului Crăciun,
unde-i cald şi bine. Vâsc, miros de cetină, multe
cadouri, saci pregătiţi... Adorm... şi mă trezesc
acasă, în patul meu, încălţată şi cu maioul rupt.
* În viaţă suntem vegheaţi de îngeri, care
conlucrează cu spiriduşii şi ne împlinesc dorinţe
la sfârsit de an, în funcţie de cât de cuminţi,
buni, darnici am fost de-a lungul anului. Nicio
faptă bună nu rămâne nerăsplătită. Dar, să ştiţi
că, şi faptele rele se întorc asupra noastră.
Facem un pact în această seară? Să facem un
concurs de fapte bune anul viitor. Cei mai buni
să câştige premiile cele mai frumoase: vise
împlinite. Unde s-a ascuns somnul? Într-un ţinut
din vestul Indiei, somnul dispăruse de câteva
zile. Iarba creştea, fluturii zburau, păsările
ciripeau de zor. Soarele se plimba vesel şi
jucăuş pe cerul senin. Când noaptea cobora
peste sat, cu mantaua ei de stele supravegheată
de mândra lună, somnul era de negăsit. Oamenii
nu mai dormeau de luni bune. La început, toţi se
bucurau, că puteau să facă tot ce şi-au propus.
Aveau timp suficient. În scurt timp, au obosit.
Au devenit agitaţi, se plângeau din orice şi ţipau
unii la alţii. Câţiva confraţi se îmbolnăviseră.
Copiii nu mai creşteau şi nu mai puteau să
înveţe. Nimeni nu putea dormi. Haosul pusese
stăpânire pe ţinut şi pe sufletele localnicilor. Era
imposibil să zăreşti un zâmbet pe vreun chip.
– Este cazul să luăm măsuri, se auzi vocea
fermă a unui bărbat.
– Să pornim degrabă în căutarea somnului.
Altfel, vom muri pe rând, grăi un bătrân, ce
părea a fi înţeleptul satului.
– Să facem mai multe echipe care să pornească
în direcţii diferite. Nu este timp de pierdut,
spunea bărbatul ce luase iniţiativa. Au fost
făcute patru echipe. Una să caute spre râu. Alta
să pornească spre pădurea ce se întindea
măreaţă la marginea satului. Cea de-a treia
echipă urma să cotrobăie prin lăzile de lemn
aflate în case. Ultima echipă, avea să aleagă
nisipul de pe drumurile satului. Aşadar,
locuitorii, grupaţi de înţeleptul satului au pornit
grăbiţi în căutarea somnului. Echipa ce a pornit
spre râu a găsit o sticlă ce plutea la suprafaţa
apei. Din loc în loc, râul făcea bolboace agitate.
Oamenii au sărit să prindă sticla şi să o
deschidă.
– Este un bilet înăuntru. Poate găsim vreun
indiciu, se auziră vocile grăbite. Deschizând
dopul, din sticlă a ieşit biletul pe care scria
trecutul fiecărui locuitor din sat. Citind, au
înţeles câte rele făcuseră naturii şi oamenilor. Au
decis să îşi schimbe comportamentul. A doua
echipă, ce pornise bucuroasă spre pădure, a
început căutările şi săpăturile la rădăcina
copacilor bătrâni.
– Am descoperit o comoară. Veniţi repede,
strigă o voce tânără şi emoţionată. Au răscolit
comoara, însă nici urmă de somn. Erau din ce în
ce mai obosiţi.
– Se pare că nici aurul nu poate cumpăra orice.
Aş da toţi aceşti galbeni pentru o jumătate de
oră de somn, murmură un tânăr.
– Parcă suntem blestemaţi, adăugă un altul.
Istoviţi, sătenii se întorceau spre casă. Nu
găsiseră decât nişte idei, care i-au ajutat să
devină mai buni, mai harnici, mai darnici. Dar la
ce folos, dacă ei erau din ce în ce mai obosiţi?
Echipa ce cotrobăia prin lăzile din fiecare casă,
a descoperit amintiri.
– Se pare că sunt utile amintirile. Parcă îţi dau o
oarece energie şi putere să zâmbeşti.
– De acum încolo, voi păstra ca pe un talisman
fiecare amintire frumoasă, completă o voce
melodioasă.
– Nu, nici urmă de somn, a fost concluzia
acestei echipe. Cetăţenii din ultima echipă,
răsfirau nisipul de pe drumurile din sat. Le-au
luat la rând. Întâi cele importante, apoi cele
secundare.
– Am găsit aur. Să-l strângem într-un vas, strigă
un bătrân.
– Toate sunt date cu un rost. Până acum
mergeam zilnic pe aceste străzi şi nu am
observat ce bogat este satul nostru. Tot timpul
ne plângeam că nu avem suficient, mărturisi trist
şi îngrijorat înţeleptul satului.
– Aşa este. Păcat că am descoperit asta târziu.
Corpurile noastre sunt slăbite. Nu vom mai
rezista mult fără odihnă. Se pare că somnul ne-a
părăsit. Suntem un sat blestemat pentru că am
fost nerecunoscători pentru ce aveam. Lăcomia
ne-a fost răsplătită, adăugă un bătrân. Aşezaţi
fiecare pe unde puteau, istoviţi, nervoşi, trişti,
au fost învioraţi de râsetul cristalin al unui copil.
Privind spre el, au observat că micuţul se juca
cu un nor pufos, alb ca laptele, pe care se găsea
somnul. Acesta era fericit că fusese descoperit
de un suflet curat.
– M-am întors. Nu vă puteam lăsa să dispăreţi
cu toţii. E bine că v-aţi redescoperit ca oameni.
Acum, să mergem să ne odihnim cu toţii.
Somnul, blând şi vesel, aşteptă ca fiecare om să
meargă în patul lui. Suflă peste case şi oamenii
au adormit. De atunci, locuitorii ţinutului
apreciau tot ce îi înconjura. Strângeau amintirile
cu mare drag. Erau uniţi şi se ajutau reciproc. Se
pare că nimic nu este întâmplător pe această
lume. Nici măcar această poveste. Povestea lui
Te rog şi Mulţumesc Fusese o zi caniculară.
Iarba aproape se uscase de la soarele jucăuş.
Norii se adunaseră la un moment dat pe cerul
azuriu. Îngerii se rugau pentru un strop de
ploaie, dar Dumnezeu a împrăştiat norii cu
ajutorul vântului vesel. Treptat-treptat, amintirea
aurie a soarelui apus se stinge în inimile norilor
reci şi supăraţi. Tăcute, asemenea unor copii
îndureraţi, păsările s-au oprit din cântat şi numai
ţipătul plângător al potârnichiei mai destrăma
solemna tăcere din preajma lacului, în care se
cufundau ultimele pâlpâiri ale zilei. Dinspre
păienjenişul de arbori care tiveşte marginile
parcului, umbre sure se strecoară fără zgomot ca
să izgonească lumina, cu paşi nevăzuţi, pe
deasupra ierbii de pe maluri si prin stuful ce
suspină. Noaptea, pe tronul ei sumbru, îşi
întinde aripile negre peste lumea care se
întunecă şi din palatul ei, luminat de stelele
palide, domneşte în tăcere. Luna, care
îndrăgeşte oraşul, se apleacă pentru a săruta
copacii precum o soră, înlănţuindu-i cu braţele
ei argintii. Arborii cântă o melodie pe care au
fredonat-o vreme de atâţia ani. Cu toţii ştim că
în lume există personaje cu numele: Tristeţe,
Bucurie, Smerenie, Mândrie, Răbdare, Răutate,
Fericire, Împlinire, Zâmbet, Te rog, Mulţumesc.
Ne aflăm într-un oraş cu oameni frumoşi,
eleganţi, dar trişti şi permanent nemultumiţi.
Dialogurile dintre ei sunt de genul:
– Dă-mi o pâine. – Serveşte-te singur.
– E verde. Lasă-mă să traversez. – Cedează-mi
locul. Văzând că nimeni nu le acordă interes, de
parcă ar fi invizibili, cei doi prieteni foarte buni,
Te rog şi Mulţumesc au decis să evadaze din
oraşul în care haosul şi răutăţile şi lipsa
bunului– simţ au dat buzna. Mergând
îngânduraţi şi trişti că oamenii au uitat de
existenţa unor prieteni magici, care pot salva o
situaţie la un moment dat, au ajuns într-un sat
împrejmuit de munţi. Liniştea din acele locuri
de basm i-a uimit. Râul curgea molcom printre
stâncile îmbrăcate în codrii de argint.
– Bine aţi venit, dragii moşului. Ce vânt vă
poartă prin aceste locuri?
– De bunăvoie am ales să pornim spre meleaguri
cu linişte, armonie şi oameni care să îşi
amintească de importanţa noastră. Bătrânul
pădurar este cel care i-a întâmpinat cu bucurie şi
cu braţele deschise.
– Te rog, gustă acest lapte de capră şi dă-ţi cu
părerea.
– E nemaipomenit de gustos, om bun.
– Mă bucur că îţi place, dragule. Mulţumesc, îţi
sunt recunoscător că m-ai ajutat să tai arborele
ce căzuse în urma furtunii de ieri. Privindu-se
unul pe altul, cei doi prieteni au întrebat
simultan:
– Cum ne-aţi recunoscut?
– Ei, dragii moşului. Păi Te rog, înalt, cu părul
de culoarea tăciunelui, cu pielea albă ca spuma
laptelui, sprâncene frumos arcuite pe bolta
frunţii late, care protejează doi ochi de un
albastru-cenuşiu, intens, te îmbie să îi vorbeşti,
să-i ceri ajutorul. Este luminos şi blând, ca o
minune. Iar Mulţumesc, gingaş, cu un zâmbet
atât de cald şi molipsitor, încât este imposibil ca
cineva să-l privească şi să nu se binedispună.
* Luna era legănată de sforile trase de doi paji
care stăteau liniştiţi în copaci, de o parte şi de
alta a râului învolburat.
* În tot acest timp, la oraş s-a format un grup de
bătrâni care au pornit în căutarea personajelor
magice Te rog şi Mulţumesc.
– Era aşa de bine când locuiau în oraş!, spuse
trist un domn slab, adus puţin de spate.
– Erau minunaţi, veseli şi săreau grabnic în
ajutorul oricui le pronunţa numele, adaugă o
bătrână, cu voce melodioasă.
– Cine o fi de vină că cei doi prieteni de
nedespărţit nu au fost prezentaţi şi tinerilor din
zilele noastre? completă o doamnă durdulie.
– Dar câţi dintre cei care cunosc puterea
miraculoasă a celor doi, le mai ştiu numele, ca
să nu spun chipurile? Obosiţi, dezamăgiţi, dar
hotărâţi să nu se întoarcă fără cele două
personaje în oraşul lor, grupul înainta spre satul
aflat în apropiere.
– Nu cred că s-au stabilit prea departe! Afirmă
doamna durdulie. Din spirit de solidaritate,
admiraţie şi respect pentru bunele intenţii,
Bucuria, Zâmbetul şi Împlinirea, le-au calăuzit
paşii spre casa pădurarului, unde dormeau
liniştiţi şi fericiţi că au fost recunoscuţi, Te rog
şi Mulţumesc. Cioc! Cioc! Cioc!, se aude
discret. Bătrânul deschide uşa din lemn masiv
de stejar. Zâmbeşte bucuros la vederea grupului
de bătrâni.
– Poftiţi, bine aţi venit!
– Mulţumim, însă am dori să ştim dacă am
nimerit în locul potrivit, zise un domn.
– Căutăm doi prieteni de nedespărţit, fără de
care oraşul nostru trăieşte în haos. Se numesc:
Te rog şi Mulţumesc. Pădurarul închise ochii
fericit.
- Da, i-aţi găsit. Se odihnesc. Te rog şi
Mulţumesc, au acceptat să revină în oraş,
recunoscând în bătrânii care au venit să-i caute,
copiii care au fost prietenii lor din fragedă
pruncie, de când au învăţat să vorbească.
* „Caută în sufletul tău. Dăruieşte bunătatea
care se ascunde acolo. Nici nu îţi imaginezi ce
comoară adăposteşti. Nu există act mai nobil
decât să spui Mulţumesc. Oricui: părinţi, soră,
frate, prieteni, colegi, bunici, oameni simpli care
îţi arată drumul corect. Aminteşte-ţi să realizezi
binele din viaţa ta. Aminteşte-ţi de puterea
magică a prietenului Te rog.” Fii tu însuţi
Livada răsuna de cântecele păsărilor, de
zumzetul insectelor şi de foşnetul frunzelor
atinse de vântul ce anunţa venirea toamnei. O
fetiţă vorbea cu vrăbiile şi îşi arăta albeaţa
dinţilor. Vântul îi mângâia creştetul şi se simţea
răsfăţată.
– Mi-aş dori atât de mult să pot zbura asemeni
vouă! şopti copila.
– Nu e atât de greu, dar te vei zgâria de crengile
arborilor sau de piscurile munţilor. Apoi, află că
va fi necesar să îţi cauţi hrană. Oamenii nu sunt
atât de darnici. Tu, de exemplu, când ai lăsat
ultima oară firimituri la fereastră? grăi o
vrăbiuţă guralivă şi veselă.
– Într-adevăr, a trecut ceva vreme de când am
făcut acest gest. Voi fi mai atentă de acum
încolo, îngăimă fetiţa. Dintre straturile cu
legume, aşezate cu migală printre pomii
fructiferi, se auzi timid o şoaptă. Cât mi-aş dori
să fiu un gogoşar! Dând frunzele la o parte,
copila a descoperit un ardei gras, galben,
frumos, dar foarte trist. Broboane de lacrimi se
prelingeau dinspre codiţa ce îl ţinea prins pe
tulpină. Dar şi tu eşti gustos şi frumos. Ai multe
vitamine. Ardeiul nu a răspuns. Doar ofta şi iar
ofta.
– Uneori şi eu aş vrea să fiu o minge colorată şi
să mă rostogolesc, să fiu mângâiat şi îmbrăţişat
de copii. Întorcând capul în direcţia de unde
veneau cuvintele, fetiţa a exclamat:
– Hei, un pepene vorbitor! Dragule, dar şi tu eşti
atât de colorat: verde închis la exterior,
misterios şi roşu aprins în interior, dulce şi
gustos. Nu înţeleg de ce nu eşti fericit, zău aşa!
Pepenele ofta şi iar ofta.
– Cât mi-aş dori să fiu creangă, să văd
împrejurimile.
– Cine o vorbi acum? se întreba micuţa.
– Eu, rădăcina acestui arbore. M-am săturat să
fiu ascunsă în pământ, să mă lupt cu insectele şi
cu viermii.
– Dar eşti atât de importantă! Dacă nu ai fi tu,
arborii nu ar mai creşte, nu ar mai face fructe.
Rădăcina ofta şi iar ofta.
– Ba şi eu ce aş dori să fiu rădăcină, grăi timid o
ramură. Nu mai vreau să stau în soare, să ascult
mereu gălăgia păsărilor.
– Dar tu susţii frunzele care hrănesc
vieţuitoarele. Ai un rol important, nu este cazul
să te plângi. Ramura ofta şi iar ofta.
– De câte ori am visat, stând în cutia mea, să fiu
un contrabas, îşi împărtăşi dorinţa, cu elan şi
voce puternică, o vioară rezemată de tulpina
unui gutui.
– Tu vorbeşti? întrebă speriată fetiţa. Ne
cunoaştem de patru ani şi nu mi-ai spus nimic,
niciodată.
– Ei, ce rost avea? Eşti prea micuţă să cânţi la
contrabas. Vioara ofta şi iar ofta. Ameţită şi
obosită de atâtea văicăreli şi nemulţumiri, copila
s-a aşezat pe rădăcinile bătrâne şi groase ale
unui măr. A scos încet, cu degete firave şi lungi
precum nişte creioane ascuţite, un evantai făcut
din lemn de bambus. În timp ce îşi făcea vânt,
auzi un scâncet:
– Oare voi fi vreodată acordeon?
– Asta e prea de tot! Ce se întâmplă de toată
lumea e nemulţumită? Eu ce să mai spun, că nu
am mai crescut şi sunt cât o păstaie de fasole,
deşi am împlinit 7 ani?! Pe neaşteptate, vântul a
căpătat înfăţişarea unui zmeu şi a început să
sufle puternic peste livadă, peste casele din
împrejurimi, peste dealurile rotunjite. Fetiţa s-a
făcut ghemotoc şi s-a adăpostit în scorbura
mărului pe rădăcinile căruia se odihnise.
– Am să rezolv eu aceste nemulţumiri. Să
învăţaţi să vă vedeţi rostul pe aceste meleaguri
şi să apreciaţi întotdeauna ceea ce sunteţi, urlă
zmeul. Pe negândite sau cât ai putea spune
„peşte”, fetiţa cât o păstaie de fasole a fost luată
pe sus şi obligată să zboare. Fiind uşoară, a
plutit câteva minute în aer, apoi s-a agăţat de
crengile unui fag înalt şi a rămas atârnată acolo.
Ardeiul gras s-a micşorat, s-a umflat,
transformându-se într-un gogoşar roşu. Văzând
aşa frumuseţe, stăpâna livezii l-a cules cu
gândul de a-l pune la murat pentru iarna lungă,
ce urma să sosească în câteva luni.
– Mai vreţi? Vă arăt eu vouă nemulţumiri, râdea
zmeul cu gura până la urechi, zguduind
pământul. Pepenele a fost colorat de razele
soarelui în multe culori. A devenit o minge. Un
băieţel a lovit-o cu putere şi, întrând în sârma
ghimpată, ce împrejmuia livada, s-a spart. Un
fâsâit încet şi trist, atât s-a auzit. Rădăcina, tot
tânjind după soare, a ieşit din pământ. Ramurile
au fost trântite pe sol, aşa cum îşi doreau. Pomul
s-a uscat, nemaiavând apă. Vioara a început să
crească şi a tot crescut până ce corzile au cedat,
şi s-au rupt. Din acea clipă, nu a mai cântat.
Dintr-odată, evantaiul a început să se întindă, şi
se tot întindea. Aerul ce atingea fiecare cută
scotea un sunet. Evantaiul era fericit şi mândria
îl cucerise rapid. Părea că reuşise să îşi
împlinească dorinţa. La următoarea întindere, a
cedat şi s-a rupt în multe bucăţi.
– Acum sunteţi fericiţi? Nu era mai bine să vă
limitaţi şi să fiţi voi înşivă? Credeţi că alţii sunt
mai interesanţi decât voi. Nu este adevărat!
Fiecare obiect, vieţuitoare, om au un rol
important pe pământ.
– Te roooog, iartă-mă şi coboară-mă de aici,
striga cât putea micuţa, destul de speriată.
– De data asta te ajut, dar cu o condiţie, spuse
zmeul. 130 131
– Oricare, oricare, oricare. Promit să fac ce îmi
ceri, răspunse copila cu lacrimi în ochi.
– Să povesteşti prietenilor tăi despre expresia
„Fii tu însuţi/însăţi”.
– Cu mare drag, cu mare drag, confirmă cu voce
tremurândă fetiţa. Din acea zi, fiecare obiect,
plantă, vieţuitoare, om au învăţat că nu e bine să
tânjească să fie altceva. Există o poveste în tot
ce ne înconjoară.
– Chiar şi în lacrimi sau în picăturile de ploaie,
şopti fetiţa?
– Chiar şi în ele… dar despre povestea lor, cât
de curând, afirmă vântul, mângâindu-i blând
creştetul. Luna a zâmbit, suflând linişte şi vise
frumoase peste copila cât păstaia de fasole. Vei
creşte, copilă isteaţă. Dormi în pace. Somn uşor!