Sunteți pe pagina 1din 2

Caracteristicile solului

Solul prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice.

Insuşirile fizice ale solului sunt: textura, structura, porozitatea, aderenţa, compactitatea,
plasticitatea, contracţia, densitatea specifică ,densitatea aparentă.

Textura solului (compoziţia mecanică, alcătuirea granulometrică) reprezintă proporţia în care


fracţiunile granulometrice (grăunciorii) intră în alcătuirea naturală a solului. In funcţie de textură
solurile pot fi:

 nisipoase ( nisip 95%,argilă 5%)


 nisipo-lutoase (9o-80% nisip,10-20%argilă)
 luto-nisipoase (70-80% nisip, 20-30 % argilă)
 lutoase (30-45% argilă), luto-argiloase (45-60 % argilă)
 argilo-lutoase (60-75 % argilă), argiloase (75-85% argilă)
 greu argiloase cu peste 85 % argilă

In practică însă, după textură, solurile se împart în:

 soluri uşoare (afânate) în care predomină nisipul, destinate cultivării plantelor neprăşitoare,
fertilizate cu îngrăşăminte organice bine descompuse ;
 soluri grele (compacte) în care predomină argila, sunt soluri greu permeabile pentru apă şi
aer, motiv pentru care ele se lucrează adânc şi la intervale scurte de timp. Fertilizarea lor se
face cu îngrăşăminte organice puţin descompuse şi sunt cultivate aceste soluri mai ales cu
plante prăşitoare;
 soluri mijlocii , unde argila şi nisipul se găsesc în proporţii egale, sunt cele mai favorabile
pentru cultura plantelor.

Textura solului se determină pe teren,orientativ, prin palpare. Proporţia exactă a grăunciorilor se


stabileşte în laboratoarele de pedologie.

Structura solului reprezintă modul de grupare al grăunciorilor de sol în agregate. După mărimea
agregatelor se deosebeşte structura: glomerulară (diametrul grăunciorilor este cuprins între 1-3
mm), alunară (4-10 mm), nuciformă, lenticulară, columnară, prismatică.

Solurile cu stuctură, mai ales glomerulară (măzărată), sunt soluri permeabile pentru apă şi aer, sunt
soluri calde, soluri cu un regim nutritiv favorabil plantelor, sunt cu alte cuvinte, soluri fertile.
Stabilitatea agregatelor este determinată de cimentul organo-mineral care leagă grăunciorii. Acest
ciment este constituit din humus, argilă şi diferiţi coloizi.

Structura solului se menţine şi se reface atunci când se aplică lucrări raţionale, când fertilizarea
solului se face cu îngrăşăminte organice, când se aplică o alternanţă sau o rotaţie raţională a
culturilor.

Porozitatea solului reprezintă spaţiul lacunar. Grăunciorii şi agregatele lasă intre


ele spaţii sau pori. Porii pot avea diametrul mai mare de 0,25 mm şi atunci vorbim despre spaţii
lacunare necapilare iar când diametrul lor este mai mic de 0,25 mm., vorbim despre spaţii
lacunare capilare.

In aceste spaţii se găseşte aer şi apă. Spaţiile lacunare necapilare deţin 15-20% din volumul total al
solului şi sunt de regulă pline cu aer; spaţiile lacunare capilare deţin 30-35% din volumul solului şi
sunt în mod normal pline cu apă. In aceste spaţii lacunare se petrec de fapt toate procesele chimice
şi biochimice din sol.
Reglarea spaţiului lacunar se realizează prin lucrări ale solului: lucrări de afânare, atunci când
volumul spaţiului lacunar este mai mic decât cel normal ; lucrări de tasare, cu tăvălugul, atunci când
volumul spaţiului lacunar este mai mare decât cel normal.

Insuşirile chimice ale solului sunt condiţionate de starea de dispersie coloidală a diferitelor
substanţe din masa solului. Ele sunt reprezentate de : soluţia solului,coloizii, puterea de reţinere,
reacţia solului (pH).

Soluţia solului reprezintă mediul apos în care se află în stare de dispersie diferite substanţe
minerale şi organice care participă la procesul de nutriţie prin intermediul sistemului radicular.

Coloizii alcătuiesc complexul coloidal sau complexul argilo-humic din sol.

Puterea de reţiner e reprezintă capacitatea solului de a reţine anumite substanţe cu un grad variat
de dispersie. Are o importanţă deosebită pentru viaţa plantelor şi deci pentru fertlitatea solului
deoarece, puterea de reţinere, împiedică levigarea substanţelor nutritive, ele rămânând la dispoziţia
plantelor

Reacţia solului = pH-ul solului poate fi neutră (pH=7), bazică (pH mai mare decât 7), acidă (pH
mai mică decât 7). Majoritatea plantelor preferă solul cu reacţie neutră. Există specii de plante care
preferă reacţia acidă a solului,cum este cartoful, ovăzul, secara. Lucerna şi rapiţa, în schimb, preferă
solurile bazice.

Corectarea pH-ului acid sau bazic se face prin aplicarea amendamentelor şi a îngrăşămintelor
chimice cu reacţie acidă sau bazică.

Cunoaşterea reacţiei solului prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi crearea


condiţiilor favorabile creşterii plantelor. Pe teren, operativ dar orientativ, reacţia solului se determină
cu ajutorul unui aparat denumit pH-metru , prin metoda colorimetrică.

Insuşirile biologice ale solului se exprimă prin activitatea intensă a microorganismelor, a plantelor,
şi a animalelor din sol, fiind îndreptată în direcţia descompunerii şi prelucrării materiei organice şi
formării humusului .

Microorganismele produc :

 fixarea azotului atmosferic (bacterii simbiotice),


 transformarea unor compuşi ai fierului, sulfului şi fosforului din forme inaccesibile în forme
uşor accesibile plantelor,
 descompunerea substanţelor proteice şi transformarea lor în amoniac (bacterii
amonificatoare) ;
 oxidarea amoniacului şi trecerea lui în forme de azot accesibile plantelor, proces cunoscut
sub denumirea de nitrificare şi realizat de bacteriile nitrificatoare.

Plantele prin sistemul lor radicular furnizează în mod continuu resturi organice ce pot atinge 1-10
tone/ha.

Animalele de la cele mai simple, protozoare, şi continuând cu râmele, transformă materia organică
amestecând-o cu cea minerală. Astfel, minusculele râme prelucrează anual 400-600 tone de sol pe
1 ha teren agricol.

Profilul solului