Jocul “Ultimatum”

“Ultimatum” se joacă frecvent în cadrul unor experimente economice; de obicei, doi jucători
trebuie să decidă cum să împartă o sumă de bani care li se pune la dispoziţie. Primul jucător
propune o împărţire, iar al doilea poate să accepte sau să refuze propunerea primului. Dacă
al doilea refuză, niciun jucător nu va mai primi nimic. Dacă al doilea acceptă, banii se vor
diviza potrivit propunerii primului. Jocul se joacă o singură dată, deci nu se pune nicicum
problema reciprocităţii.

Analiza echilibrului în sistem

Spre exemplificare: să presupunem că există o subdiviziune a acelei sume care este cea mai
mică posibilă ( să zicem 1 cent ). Să notăm suma cu x.
Primul jucător alege sub-suma p, aparţinând intervalului [ 0, x ]. Al doilea jucător va alege o
funcţie f [ 0, x]-> { “accept”, “refuz” }. ( Adică, al doilea alege ce divizări, ce “împărţeli” să
accepte şi pe care să le refuze. ) Vom reprezenta simbolic strategia ca ( p, f ), p fiind
propunerea şi f fiind funcţia. Dacă f ( p ) = “accept”, atunci primul jucător primeşte suma de
bani p, iar al doilea suma x-p. Dacă f ( p ) = “refuz”, amândoi primesc zero dolari şi zero
cenţi. ( p, f ) este un “echilibru Nash” ( am mers eu pe link – e ceva de genul “fiecăruia “după
nevoi” şi toată lumea-i mulţumită” – nota mea )… ( p, f ) este un “echilibru Nash” al joculul
“Ultimatum” dacă f(p) = “accept” şi nu există un y>p astfel încât f ( y ) = “accept”. ( Adică, al
doilea jucător ar refuza orice propunere potrivit căreia primul ar primi mai mult decât p. )
Primul jucător, la rândul lui, nu ar vrea să îşi mărească unilateral cererea, ştiind că al doilea i-
ar refuza orice cerere peste p. Al doilea nu ar refuza astfel cererea primului, ştiind că
alternativa este să nu primească nimic. Și mai există un tip de echilibru Nash, în care p=x şi
f(y) este “refuz” pentru orice y>0. ( Adică, al doilea respinge orice propunere potrivit căreia
primul ar primi ceva. ) Aici niciunul nu primeşte nimic, dar în acelaşi timp niciunul nu poate
obţine mai mult prin schimbarea strategiei de joc. )
Oricum, numai unul dintre aceste tipuri de echilibru Nash ar satisface condiţiile unui concept
mai restrictiv de echilibru, acela de “joc perfect în fiecare etapă” ( subgame perfection ). Să
presupunem că primul pretinde o sumă mare de bani, astfel încât şi celui de-al doilea să-i
revina ceva ( nu mult ). Refuzând, al doilea alege nimic în loc de ceva. Deci, ar fi mai bine
pentru acesta să accepte orice sumă. Dacă primul ştie acest lucru, el îi va oferi celui de-al
doilea cea mai mică sumă mai mare decât zero posibilă.

Diferite experimente economice şi rezultatele acestora

În mai multe ţări se fac, de regulă, oferte “fair-play”, 50%-50%, iar ofertele de sub 20% se
resping. Un studiu restrâns pe cazuri de gemeni monozigoţi şi dizigoţi ar fi arătat că
diversitatea genetică poate influenţa reacţiile oamenilor la oferte care nu sunt de tipul 50%-
50%. Studiul “păcătuieşte” totuşi prin neluarea în calcul în suficientă măsură a controlului
efectiv asupra deosebirilor de mediu. ( Este vorba de milieu-ul în care creşte si este educată
o persoană. )

Explicaţii, teorii

Rezultatele foarte variate ( şi aici, ca şi la “Dictator game” ) au servit ca argumente atât pro,
cât şi contra conceptului de “homo economicus”, atât pro cât şi contra aşteptării unor decizii
individuale raţionale, care să pună accentul pe o utilitate maximă. Atâta timp cât o persoană
care refuză o ofertă pozitivă alege să nu primească nimic în loc să aleagă să primească
ceva, presupunem că persoana aceea nu acţionează numai ca să-şi mărească un câştig
economic – decât în cazul în care luăm în considerare şi implicaţiile economicului în plan
social, psihologic, sau metodologic ( ca, de pildă, faptul că prezenţa unui observator schimbă
comportamentul uman ).
Au existat câteva încercări de elucidare a acestui fenomen. Unii autori sunt de părere că
individul uman măreşte utilitatea scontată, iar banii nu se traduc întotdeauna imediat în
utilitate scontată sau aşteptată. Poate că oamenii simt că au parte de un beneficiu dacă
participă la o pedepsire sau simt ca li se face, psihologic vorbind, un rău dacă sunt puşi să
accepte o ofertă, în sine, scăzută. Se mai poate conchide şi că al doilea jucător, având
puterea să refuze oferta, se foloseşte de această putere pentru a-l motiva pe primul să
procedeze corect.
Explicaţia “clasică” a jocului “Ultimatum” drept un experiment bine pus la punct care
aproximează comportament general-uman, această explicaţie “clasică” duce la concluzia că
un comportament presupus raţional este astfel într-o anumită măsură, însă nu toţi vectorii
actului decizional respectiv vor fi dinspre raţiune. Oricum, câteva modele explicative
sugerează modalităţi de a aduce preferinţele cultural-geografic condiţionate ale jucătorilor la
o utilitate funcţională optimizată. Spre exemplu, s-a observat că în Mongolia, acela care
propune propune adesea părţi egale, deşi ştie că şi partajările flagrant inegale sunt aproape
întotdeauna acceptate. Rezultate similare provenind de la cetăţeni ai unor ţări mai puţin
bogate i-au dus pe cercetători la concluzia că oamenii aceia socoteau “reputaţia” mai
importantă decât orice recompensă economică. Au fost şi cercetători care au presupus că şi
statutul social al celui care acceptă/ refuză influenţează rezultatul final. Un alt mod de a
“împăca” rezultatele experimentului cu conceptul de “mărire a utilităţii” ar mai fi modelul
“aversiunii faţă de inechitate”. Chiar şi în condiţii de anonimat şi de “o singură partidă”,
rezultatul sugerat de teoriile economice, acela al propunerii unui transfer monetar minim,
urmat de acceptare, este respins de către 80% dintre jucători.
O explicaţie iniţial foarte populară a constituit-o “modelul jocului învăţat”, care pleca de la
premisa că ofertele propunătorilor vor scădea înspre E(chilibrul ) N(ash) al “jocului perfect în
fiecare etapă”, adică vor tinde către zero pe măsură ce jucătorii se vor deprinde să
stăpânească strategia jocului. ( Această scădere a ofertelor se observă uneori la repetarea
unor jocuri asemănătoare. )
S-a mai avansat ipoteza ( de exemplu, de către James Surowiecki ) că partajările mult
disproporţionate sunt respinse pur şi simplu pentru că valoarea absolută a ofertei este mică.
Ideea susţinută: dacă suma de împărţit ar fi de 10.000.000 de dolari şi raportul ar fi de 90%
la 10%, probabil că mai degrabă s-ar accepta un milion de dolari decât să i se dea cu
piciorul. În fapt, această explicaţie susţine că, frecvent, valoarea absolută a donaţiei nu este
îndeajuns de semnificativă ca să genereze un comportament optim din punct de vedere
strategic. Însă experimentul s-a făcut şi cu sume mari: concluzia unor studii efectuate de
Cameron şi de Hoffman a fost că ofertele se apropie cu atât mai mult de formula jumătate-
jumătate, cu cât miza este mai mare. Chiar şi la sume totale de 100 de dolari în Indonezia,
unde venitul mediu pe cap de locuitor în 1995 fusese de 670 de dolari, s-au respins oferte de
30 de dolari. Refuzurile consemnate nu depindeau de mărimea mizei; ofertele de 30 de
dolari se refuzau şi în Statele Unite şi în Indonezia, unde reprezentau salariul pe două
săptămâni.

Explicaţii din partea neurologilor

Se fac frecvent oferte generoase ( depăşind oferta minimă acceptabilă ). Zak, Stanton &
Ahmadi (2007) au arătat că doi factori influenţează aceste oferte: empatia şi perspectiva. Ei
au creat o variaţie în factorul empatie, administrând jucătorilor intranazal oxitocină şi
placebo. Au creat şi o schimbare de perspectivă, cerând participanţilor să se aleagă între ei,
astfel încât mai târziu, la o rundă aleatoriu stabilită, să joace împreună. Oxitocina a mărit
ofertele generoase, şi anume cu 80% mai mult decât la jucătorii cărora li se administrase
placebo. Oxitocina nu a influenţat pragul minimumului acceptabil, şi nici ofertele de la jocul
“Dictator” ( prin care se evaluează altruismul ). Acest lucru arătat că emoţiile trezesc porniri
generoase.

Refuzurile – s-a arătat – sunt cauzate de reacţii fiziologice negative la ofertele modeste. Într-
un experiment de vizualizare a ariilor cerebrale efectuat de Sanfey, ofertele modeste ( prin
contrast cu cele “fair” şi hiper-fair ) au activat câteva zone cerebrale între care cortexul
anterior insular, o zona asociată cu reacţia viscerală de dezgust. Dacă jucătorul 1
anticipează această reacţie în partener, poate fi mai generos.

O creştere a proporţiei deciziilor raţionale s-a observat la budişti cu experienţă in meditaţia

budistă. Date fMRI au evidenţiat faptul că aceia îşi foloseau, în timpul ofertelor ne-fair,
cortexul insular posterior ( asociat cu interocepţia ) şi că activitatea lor la nivel de cortex
insular anterior era redusă, în comparaţie cu activitatea din zonele responsabile cu
autocontrolul.

Oamenii la care nivelul serotoninei a fost artificial coborât vor refuza ofertele “nedrepte” mai
frecvent decât aceia cu nivelul serotoninei între limitele normale.

Aceasta se confirmă şi atunci când jucătorilor li s-a dat placebo sau un hormon care îi
predispune spre oferte mai generoase.

Oamenii cu leziuni ventromediale frontale au respins mai repede ofertele nedrepte. Aceasta,
s-a sugerat, se datora însă mai degrabă caracterului abstract al jocului şi amânării
recompensei decât unei reactivităţi emoţionale crescute la oferte altfel decât 50%-50%.

Teoria “evoluţionistă” despre joc

Alţi autori au folosit teoria “evoluţionistă” a jocului ca să explice comportamentul uman în

timpul acestuia. Niste simple modele “evoluţioniste” nu pot da seama de evoluţia unei oferte
“fair” sau de un refuz de ofertă. Aceşti autori au încercat să aducă modele tot mai complexe
pentru a explica nişte comportamente fair-play.

Aplicaţii în sociologie

Jocul “Ultimatum” este important din perspectivă sociologică, pentru că ilustrează intoleranţa
omului la nedreptate. Tendinţa de a refuza oferte modeste poate fi considerată relevantă
pentru conceptul de onoare.

Toleranţ la o distribuire diferenţiată a unor recompense rezultate din demersuri “cooperative”,

din care distribuire diferenţiată să rezulte o inegalitate, aceasta toleranţă creşte exponenţial
de la straturile cele mai de sus la straturile cele mai de jos ale unei corporaţii mari.

Unii văd implicaţiile jocului “Ultimatum” ca profund relevante în ceea ce priveşte relaţia dintre
societate şi piaţa liberă. Prof. P.J. Hill, (Wheaton College (Illinois)) spune:
eu văd acest joc ca pe o contra-dovadă la opinia devenită aproape generală ca participarea
la economia de piaţă ( capitalism ) ar face o persoană mai egoistă.

Primul joc “Ultimatum” s-a jucat în 1982, ca o reprezentare stilizată a negocierii, iar jucătorii
au fost Güth, Schmittberger şi Schwarze. De-atunci a devenit un experiment în ştiinţele
economice, unul cunoscut. S-a spus că “acest joc va egala “The Prisoner’s Dilemma”, ca
mostră de comportament aparent iraţional. ( Martin Nowak, Karen M. Page, and Karl
Sigmund. )

Variante

La “Ultimatum competitiv”, sunt mai mulţi propunători sau ofertanţi, iar acela care acceptă
sau refuză are dreptul să accepte cel mult una dintre oferte. Cu mai mult de trei ofertanţi
( naivi ), acestuia i se oferă de obicei aproape toată suma ( E(chilibru) N(ash), dacă
presupunem că ofertanţii nu intră în conflict între ei ).
Mai există şi un “Ultimatum” în care jucătorul care acceptă/ refuză are dreptul să dea
ofertantului un “bacşiş”.

"Reverse ultimatum game" dă ofertantului dreptul să facă atâtea oferte câte vrea şi, în felul
acesta, îi dă şi celuilalt jucător mai multă putere. Jocul ia sfârşit când acela sau acceptă sau
părăseşte jocul, şi astfel ofertantul tinde să primească un pic mai puţin decât jumătate din
suma pusă la bătaie.

Jocul lui Robert Aumann, “Blackmailer Paradox” apare ca un “Ultimatum” repetitiv, cu

aceleaşi roluri şi cu mize tot mai mari.

“The Pirate Game” e o variantă cu mai mult de doi participanţi cu “drept de vot”, după cum
arată Ian Stewart în lucrarea "A Puzzle for Pirates".