Sunteți pe pagina 1din 17

Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove

Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova

Lucrare de seminar

La disciplina: Dreptul Canonic

A studentului: Cepraga Mihail

Tema:

Normele canonice privind Taina Preoției

Profesor:
Ioan Uglea

Chișinău 2019
Normele canonice privind Taina Preoției

Cuprins
1. Introducere.............................................................................................................. 2
2. Treptele ierarhice.................................................................................................... 3
3. Normele canonice................................................................................................ 4
4. Impedimente la hirotonie..................................................................................... 13
5. Concluzie................................................................................................................ 15
6. Bibliografie............................................................................................................ 16
Normele canonice privind Taina Preoției

Introducere
Dintre toate chemările pe care le poate îndeplini cineva în viață, slujirea preoțească este
cea mai importantă și mai plină de responsabilitate, pentru că preoția nu este o simplă
profesie, ci ea este o misiune, prin care se conduc sufletele la mântuire. Pornind de la
adevărul pe care Sfânta Scriptură îl subliniază că „nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta”
(Evrei 5, 4), candidatul sau tânărul care se pregătește să devină preot, trebuie să fie
permanent conștient că, prin slujirea preoțească, el răspunde unei chemări.
Pentru ca slujirea preoțească să fie cât mai ziditoare și pe măsura chemării, candidatul la
preoție trebuie să cunoască o serie de norme sau rânduieli canonice și liturgice care
evidențiază tocmai frumusețea acestei slujiri.
În primul rând, este necesar ca tânărul candidat să simtă chemarea către o asemenea
slujire. Opțiunea lui pentru preoție trebuie să izvorască dintr-o necesitate lăuntrică de a se
dedica acestei misiuni, de a sluji lui Dumnezeu. Este mai cinstit ca, atunci când tânărul nu
simte chemarea și sublimul slujirii preoțești, să nu se apropie de Sfântul Altar, ci să-și
caute îndeletniciri pe măsura dorințelor de a duce o viață ușoară și îmbelșugată. Nimic nu
este mai înspăimântător decât să devii negustor de lucruri sfinte. Diadoh al Foticeii spune
că nimic nu este mai dureros decât să vorbești de Dumnezeu, fără să crezi în El.
Asemenea, la fel de dureros este să-I slujești, fără să simți chemarea Lui.
Cea de a doua obligativitate a unui candidat la preoție este aceea de a-și asigura o
temeinică pregătire pentru această slujire. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu,
răspunsul la întrebările și nevoile oamenilor, catehizarea lor, apărarea credincioșilor sunt
atâtea probleme și situații care fac din preot un om al cărții, multiplu pregătit, gata oricând
pentru dialog și mai ales pentru a face față atacurilor de tot felul.
În al treilea rând, slujitorul bisericesc trebuie să exceleze printr-o viață morală
exemplară și înainte, și mai ales după primirea Tainei Hirotoniei. Viața morală a
slujitorului de cele sfinte este dovada conștiinței chemării și slujirii sale.
Pe lângă aceste condiții de ordin vocațional, care asigură slujirii preoțești rostul și
împlinirea ei, candidatul la preoție trebuie să respecte și altele, de ordin canonic, care
întăresc și mai mult însemnătatea misiunii preoțești. Astfel, trebuie ca orice candidat la
preoție să fie bărbat, să păstreze credința adevărată, să provină din familii ortodoxe 1 și să-

1
https://doxologia.ro/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/randuielile-canonice-pentru-candidatii-la-preotie
Normele canonice privind Taina Preoției

și aleagă cu atenție soția. Despărțirea după oficierea cununiei constituie impediment de la


hirotonie, iar recăsătorirea preotului divorțat nu este îngăduită, fiind motiv canonic de
caterisire.
Adăugând la aceste condiții pe cele intelectuale, adică de pregătire, și pe cele fizice,
care presupun integritatea corporală, tânărul teolog și viitor preot, prin respectarea lor,
arată conștiință sau responsabilitate sacerdotală.

Treptele ierarhice
Cele trei trepte ale clerului, diaconatul, preoția și episcopatul, apar afirmate distinct, cu
denumirile și funcțiile lor liturgice diferite, încă din a doua jumătate a primului veac
creștin, chiar în cărțile Noului Testament. Și la scriitorii bisericești din primele două
veacuri creștine, ierarhia bisericească cu toate cele trei trepte ale ei, apare distinct, cu
denumirile și funcțiile lor de azi.
Pe treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria. Din punct de
vedere liturgic, toți arhiereii sunt absoluți egali ca putere harismatică sau sacramentală,
indiferent de funcțiile administrative sau onorifice pe care le dobândesc. Ei au moștenit
drepturile și puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sfinții Apostoli, ai
căror urmași direcți sunt. Episcopii au dreptul și puterea de a săvârși toate sfintele slujbe și
toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepție, precum și dreptul de a transmite, prin
hirotonie, această putere celorlalte două trepte subordonate lor, adică preoților și
diaconilor. Slujirile săvârșite exclusive de către episcop sunt: sfințirea Sfântului și Marelui
Mir, hirotonia clericilor și sfințirea bisericilor și a antimiselor.
Preoții sau presbiterii erau considerați la început ca urmași ai celor 70 de ucenici ai
Domnului de care se vorbește în Sfânta Scriptură și ca simpli ajutători ai episcopilor. Din
secolele II-III înainte, când numărul comunităților s-au înmulțit, nevoile religioase ale
credincioșilor n-au mai putut fi satisfăcute de către episcopii înșiși, astfel că preoții au
devenit, cu binecuvântarea și delegația episcopilor, înlocuitorii lor permanenți, săvârșind
în parohiile încredințate cele sfinte în numele și în locul episcopilor. Preotul poate săvârși
în parohia sa, în virtutea hirotoniei și a delegației permanente primite de la episcop, toate
slujbele și lucrările sfinte de cult, necesare în viața religioasă a parohiilor, cu excepția 2

2
https://doxologia.ro/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/treptele-ierarhiei-bisericesti-originea-functiile-lor-cult
Normele canonice privind Taina Preoției

celor care alcătuiesc dreptul exclusive al arhiereului. Ca reprezentant al credincioșilor, el


prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora, adică darurile, închinarea și
rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului, el transmite credincioșilor ceea ce vine de la
Dumnezeu, adică harul dumnezeiesc și iertarea păcatelor. Preotul slujitor este astfel veriga
de legătură între Dumnezeu și credincios, între cer și pământ, fiind un continuator al
preoției Mântuitorului.
Diaconii au astăzi funcții mult mai restrânse decât le aveau în primele secole ale
Bisericii creștine. Dispariția treptată a unora din vechile instituții bisericești, ca agapele,
catehumenatul, penitența publică, botezul adulților, a atras după sine atât împuținarea
funcțiilor liturgice ale diaconilor, cât și scăderea numărului diaconilor. Nefiind investit cu
deplinătatea slujirii celor sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată singur, ci totdeauna cu
arhiereul sau cu preotul. El este ajutorul acestora, îndeplinind unele din atribuțiunile lor,
precum citirea Evangheliei la Sfânta Liturghie și purtarea Sfântului Disc la ieșirea cu
Cinstitele Daruri. Rolul principal al diaconilor este rostirea ecteniilor, care reprezintă
forma clasică a rugăciunii obștești a credincioșilor, pe care diaconul le spune din naos,
adică din mijlocul credincioșilor, ca unul care este cel mai apropiat de laici, făcând astfel
legătura dintre credincioși și preot sau dintre naos și altar. La serviciul divin, diaconii
închipuiesc pe Sfinții Îngeri, care slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc. De
aceea, orarul pe care ei îl poartă în timpul sfintelor slujbe simbolizează aripile îngerilor
slujitori.3

Normele canonice
În legătură cu administrarea Sf. Taine a Hirotoniei, există un mare număr de norme
canonice, cele mai multe scrise, dar şi unele ce s-au păstrat ori s-au impus prin obicei.
a) Săvîrşitorul acestei Sf. Taine este numai episcopul eparhiot, sau arhiereul delegat, ori
autorizat de către episcopul eparhiot.
b) Primitorii Sf. Taine a Hirotoniei, pot fi toţi creştinii, bărbaţi, care au fost botezaţi în
mod valid şi care îndeplinesc anumite condiţii, stabilite în decursul timpului de către
Biserică. Aceste condiţii se pot împărţi în mai multe categorii. Totuşi există o condiţie,4

3
Ibidem
4
Arhid. prof. Dr. IOAN N. Floca, Drept canonic ortodox Vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1990, p. 49-51
Normele canonice privind Taina Preoției

care singură face cît o întreagă categorie de alte condiţii şi care este mai importantă decît
toate. Această condiţie se cheamă vocaţie, sau chemare firească pentru slujirea preoţească.
Ce-i drept ea nu este condiţie prevăzută de legile bisericeşti, dar indiferent de aceasta, pe
ea s-a pus temei în mod practic, ţinîndu-se întotdeauna ca slujitorii Bisericii să aibă tragere
de inimă spre lucrarea sau slujirea preoţească, spre a se putea dedica acesteia, adică spre a
se putea consacra fără rezerve şi fără ezitări acestei slujiri.
De obicei celelalte condiţii pentru intrarea în cler sînt împărţite în următoarele categorii:
condiţii religioase, condiţii morale, condiţii intelectuale, sau de pregătire, condiţii fizice şi
condiţii sociale.
— Condiţiile religioase sînt: botezul valid şi dreapta credinţă. Intre acestea se mai
enumera cîteodată şi trebuinţa de a fi de parte bărbătească, adică de sex masculin, întrucât
această condiţie fizică la baza ei a devenit şi o condiţie religioasă în Biserică, femeile
nefiind admise la hirotonie, deşi nu sînt excluse de la hirotesie şi de la astfel de trepte ale
slujirii Bisericii, care pot fi conferite prin hirotesie, fără a presupune în prealabil hirotonia.
La condiţiile religioase se numără şi aceea ca toţi membrii familiei celui ce urmează a fi
hirotonit să aparţină Bisericii, adică să fie dreptcredincioşi, iar nu eretici sau schismatici
(can. 36 Cart.).
Între condiţile religioase au apărut de la o vreme, începînd de prin veacul IV, de la
sinodul din Sardica (can. 10, an 343) şi trecînd apoi printr-o etapă noua marcată de sinodul
trulan (can 6, an 692) şi sfîrşind cu sinodul local de la Constantinopol de la anul 861 (can.
17) şi condiţia ca cei ce urmează a fi hirotoniţi într-o treaptă superioară, să fie hirotoniţi în
prealabil în treptele inferioare şi anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din
acestea un timp determinat. Aceasta nu a fost însă o condiţie cunoscută în Biserica veche,
întrucît timp îndelungat s-a practicat hirotonia directă în oricare din treptele preoţiei de
instituire divină, fără a se cere ca de pildă cel ce urma a fi hirotonit episcop, să fie hirotonit
mai înainte întru diacon şi apoi întru presbiter. Dar asupra acestei chestiuni vom mai
reveni în legătură cu starea civilă a clerului.
— Condiţiile morale sînt: cele referitoare la ţinuta etică personală precum şi la aceea a
familiei şi în speţă a soţiei, în cazul cînd cel ce doreşte să primească hirotonia, se
căsătoreşte, în această privinţă există norme canonice şi legale, unele înscrise inclusiv în5

5
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

Pravila cea Mare, care pentru considerente de natură morală, opresc pe candidatul la
preoţie de a se căsători cu o persoană dubioasă din punct de vedere moral sau făcînd parte
din vreo categorie ca : divorţatele, văduvele etc., obligîndu-1 să se căsătorească cu o
fecioară (can, 18 ap. î 3 VI ec.).
— Condiţiile intelectuale sau de pregătire au variat în decursul timpului, după starea
culturală a lumii şi după trebuinţele Bisericii. Biserica a ţinut întotdeauna ca slujitorii săi
să aibă o pregătire intelectuală sau o formaţie culturală la nivelul societăţii şi al vremii în
care trebuiau să lucreze aceşti slujitori şi îndeosebi să aibă o pregătire cărturărească
teologică de nivelul culturii epocii în care trăiau, în acest scop s-a impus prin obicei şi apoi
chiar prin legi scrise, ca în primul rînd episcopii să aibă cultura trebuitoare şi ca ei să se
îngrijească de pregătirea necesară pentru ceilalţi slujitori bisericeşti.
În această privinţă sînt deplin grăitoare canoanele 58 ap. şi 2 VII ec., al căror cuprins nu
lasă nici o îndoială asupra grijii pe care a pus-o conducerea Bisericii pentru a avea
episcopi cu o cultură teologică şi profană corespunzătoare. De altfel aceeaşi grijă a pus-o
şi stăpînirea de stat romano-bizantină, mai ales pentru motivul că episcopii dobîndiseră de
la Constantin cel Mare şi atribuţii de judecători pentru unele chestiuni nebisericeşti,
devenid cu timpul chiar demnitari de stat. Ţinînd seama de situaţia pe care o aveau
episcopii şi în viaţa de stat, împăratul Justinian dispune în privinţa pregătirii ca episcopii
să fie instruiţi.
Şcolile create din iniţiativă particulară, ca şi cele organizate mai tîrziu de Biserică, din
timpurile cele mai vechi pînă în zilele noastre, pentru studiul Teologiei, ca şi pentru
pregătirea specială a candidaţilor la preoţie, au avut întotdeauna în vedere, pe lîngă
adîncirea studiilor teologice şi formaţia culturală profană la nivelul fiecărei epoci, pen¬tru
că fără aceasta, nu este posibilă orientarea corespunzătoare în reali¬tăţile vremii şi în
trebuinţele fiecărei epoci, a slujitorilor Bisericii.
Pentru verificarea pregătirii candidaţilor la preoţie, aceştia sînt supuşi unor examinări
din partea episcopului sau altor ierarhi, ori din partea unor comisii prezidate de aceştia,
cum este cazul în Biserica noastră, examenul de capacitate, şi numai dacă sînt găsiţi
corespunzători, sînt admişi la hirotonie.6

6
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

În cazul cînd pregătirea teologică sau orientarea în problemele vremii şi ale vieţii
reclamă o pregătire suplimentară şi după intrarea în cler, pentru dobîndirea acestora se
organizează cursuri sau chiar şcoli superioare după aprecierea autorităţii bisericeşti
competente. In acest scop s-au organizat şi în Biserica noastră cursurile de îndrumare
misionară şi socială a clerului. Dar nu numai pentru verificarea cunoştinţelor candidaţilor
la treapta diaconiei şi a presbiteratului s-au instituit examinări, ci şi pentru verificarea
cunoştinţelor celor aleşi pentru treapta episcopală. Iată ce dispune în această privinţă
canonul 2 al sin. VII ec.: «Hotărîm ca tot cel ce urmează a se înainta la treapta episcopală
să ştie desăvîrşit Psaltirea, pentru ca astfel să îndemne clerul său să înveţe aceasta.
Candidatul să se examineze cu dinadinsul de către mitropolit, de are osîrdie a citi cu
pătrundere, iar nu superficial, atît Sf. Canoane, cît şi Sf. Evanghelie şi Cartea
dumnezeiescului Apostol şi toată dumnezeiasca Scriptură şi să vieţuiască potrivit
poruncilor drepte».
În conformitate cu prevederile acestui canon, pînă astăzi se observă rînduiala de a fi
supus orice nou ales pentru treapta episcopală, unei examinări canonice, în care este
inclusă şi o minimă verificare a pregătirii celui ales (ispitirea canonică).
— Condiţiile fizice sînt cele privitoare la sănătate, care sînt de la sine înţeles referitoare
la integritatea corporală şi la vîrstă, căci cea privitoare la sex, este trecută între cele
religioase, după cum am văzut.
Prin integritatea corporală nu se înţelege lipsa oricărui defect fizic, fi numai lipsa acelor
însuşiri fizice, care prejudiciază slujirea preoţească, de aceea canoanele precizează că
slujitorul bisericesc nu trebuie să fie orb, şchiop sau să aibă alte defecte fizice vizibile
(can. 78, 79 ap.).
Condiţiile privitoare la vîrstă au fost stabilite pentru a se asigura Bisericii un corp de
slujitori maturi, care să ofere şi prin vîrstă lor o garanţie că vor corespunde misiunii de
păstori şi îndrumători ai credincioşilor. De aceea, după cum arată Constituţiile Apostolice
II, I mai întîi s-a stabilit vîrstă de 50 de ani pentru treapta de episcop, care a. fost apoi
redusă prin obicei şi prin legislaţia lui Justinian (Nov. 122, t, 137, 1) la 40, apoi la 35 şi în
fine la 30 de ani (can. 4 Neocez. ; 14 VI ec.).7

7
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

Pentru treapta de presbiter, canoanele prevăd vîrstă de 30 de ani (can. H Neocez.,'14, VI


ec.) iar pentru treapta de diacon vîrstă de 25 de ani (can. 16 Cart. 14, VI ec.) şi în fine
pentru treapta de sub-diacon, se prevede vîrstă de 20 de ani (can. 15, VI ec.).
Timp îndelungat nu s-au îngăduit decît puţine abateri sau excepţii de la aceste norme
privitoare la vîrstă candidaţilor la preoţie. De la o vreme însă s-a adoptat — în mod practic
— principiul că aşa precum există un majorat pentru funcţiile publice în viaţa de stat, tot la
fel trebuie să existe un majorat analog pentru funcţiile din cadrul Bisericii şi ca urmare pe
baza acestei analogii, s-a redus şi vîrstă pentru treapta de presbiter şi de diacon, în funcţie
de vîrstă pe care o prevăd felurite legi de stat, pentru ocuparea de funcţii publice, aceasta
stabilindu-se de obicei la 21 sau între 21 şi 23 de ani, vîrstă la care se permite şi hirotonia
întru diacon şi presbiter. Cît priveşte însă vîrstă pentru treapta episcopală, ea a fost
menţinută la minimum de 30 de ani, prin analogie cu vîrstă senatorială sau cu majoratul
senatorial de odinioară. Cu alte cuvinte principiul adoptat este ca Biserica se orientează la
stabilirea vîrstei hirotoniei, deci la stabilirea majoratului sacerdotal, după majoratul politic,
existent în fiecare stat, şi anume după acel majorat politic care dă dreptul ca cineva să fie
ales în funcţii publice, iar nu după majoralul politic care constă doar în dreptul cuiva de a-
şi exercita dreptul de vot cu ocazia constituirii organelor de conducere ale vieţii publice.
La condiţiile sociale se numărau în vechime starea de libertate socială şi starea civilă.
Cum starea de libertate socială, prin care se înţelegea starea de om liber, adică de om care
nu era sclav sau din vreo categorie, în privinţa căreia exista oprelişti pentru intrarea în cler,
a încetat să mai constituie de la o vreme o condiţie socială pentru că au dispărut sclavia şi
celelalte categorii de stări nelibere sau nedeplin libere ale oamenilor, a mai rămas numai
starea civilă dintre condiţiile sociale, cu care avea legătură intrarea în cler, adică hirotonia.
Acesteia i s-a mai adăugat apoi cu timpul condiţia socială a cetăţeniei, apoi aceea a
satisfacerii unor îndatoriri sociale sau a scutirii formale de aceste îndatoriri, printre care
primul loc îl ocupă — pînă astăzi — serviciul militar.
In privinţa condiţiilor de stare civilă de care ne vom ocupa în mod special cu alt prilej,
observăm doar atît, că ele se refereau mai întîi la condiţia familială a candidatului,
stabilindu-se dacă este născut din căsătorie şi deci dacă este fiu legitim sau dacă este
născut din afara căsătoriei şi este deci nelegitim, apoi se trecea la constatarea stării civile 8

8
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

sub raportul legăturii conjugale, căutînd a se stabili dacă candi-datul este căsătorit, văduv
ori divorţat sau dacă a fost de mai multe ori căsătorit, precum şi dacă, nefiind căsătorit,
doreşte sau nu să se căsătorească.
Din enumerarea pe scurt a condiţiilor pe care le-au stabilit legislaţia şi practica vieţii
bisericeşti pentru intrarea în cler, se impune concluzia generală că prin acestea se
urmăreşte selecţionarea cea mai corespunzătoare pentru misiunea Bisericii însăşi, a
slujitorilor, chemaţi ca prin activitatea lor să contribuie în chip optim la îndeplinirea
acestei misiuni. O sănătate religioasă, care se constată sau se asigură prin condiţiile
religioase, apoi o sănătate morală pe care caută să o asigure condiţiile morale, o sănătate
intelectuală şi profesională, pe care caută să o asigure pregătirea culturală şi teologică,
apoi o sănătate şi o maturitate fizică, pe care caută să o asigure condiţiile fizice şi, în fine,
o sănătate socială, pe care caută să o asigure condiţiile cu acest caracter.
se asigura o deplină sănătate a celor chemaţi la slujirea preoţească şi anume : mai întîi
c) în privinţa modului în care se administrează Sf. Taină a Hirotoniei, s-a stabilit
rînduiala ca fiecare hirotonie să fie săvîrşită cu o anumită destinaţie, adică atît a
episcopului cît şi a presbiterului şi a diaconului să fie făcută pentru o anume localitate sau
biserică sau pentru o anume comunitate mai mare sau mai mică, în cadrul căreia cel
hirotonit era dator să slujească pînă la sfîrşitul vieţii. Această rînduiala s-a introdus ceva
rnai tîrziu, căci la început slujitorii Bisericii, hirotoniţi şi aşezaţi în unele localităţi, erau
adeseori nevoiţi să pără¬sească localităţile respective şi să slujească în altă parte, fie din
pricina condiţiilor create de persecuţie, fie din pricina nevoilor misionare. De altfel, dacă
această obligaţie ar fi existat de la început şi s-ar fi aplicat în mod rigid, nici nu ar fi fost
posibilă lucrarea misionară a clericilor. După ce s-a introdus totuşi obligaţia pentru clerici
de a ra-mîne în localităţile şi ia bisericile pentru care au fost aleşi şi hirotoniţi, s-a venit şi
cu diverse norme canonice, care interziceau mutarea sau transferarea clerului dintr-o
localitate într-alta (can. 14, 15 ap. ,15, I ec. ; 20 IV ec. ,21 Antiohia; 16 Sard.), permiţînd
aceasta numai pentru interese superioare bisericeşti şi numai prin consimţămîntul
autorităţii superioare de care depindeau clericii respectivi.9

9
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

Din aceleaşi considerente s-a venit apoi la Sinodul IV ecumenic, cu dispoziţia can. 6 a
acestui sinod, prin care se interzice orice hirotonie fără destinaţie sau, cum se exprimă mai
precis canonul, orice «hirotonie absolută».
O altă rînduială ce s-a introdus iarăşi mult mai tîrziu, cu privire la modul hirotoniei, este
aceea potrivit căreia hirotoniile se săvîrşesc numai în sf. altar şi la timpuri determinate în
cursul Sf. Liturghii, începîndu-se cu hirotonia întru episcop, care se săvîrşeşte la începutul
liturghiei, apoi urmîndu-se cu cea întru presbiter şi cu cea întru diacon, care se săvîrşeşte
spre sfîrşitul Liturghiei.
Raţiunea acestei ordine în care se săvîrşesc hirotoniile în cadrul unei Sf. Liturghii, este
aceea de a se evita hirotonia unei persoane în toate cele trei trepte ale preoţiei, în cadrul
unei singure Sf. Liturghii. Desigur această rînduială este folositoare şi trebuie observată,
iar nerespectarea ei atrage sancţiuni (însăşi, în caz de necesitate, se poate şi inversa ordinea
hirotonirii în treptele preoţiei).
La aceeaşi Liturghie de asemenea pot fi săvîrşite mai multe hirotonii în treapta de
episcop, ca şi în treapta de presbiter şi în cea de diacon, săvîrşindu-se fiecare aparte la
timpul stabilit.
d) Efectele juridice ale administrării Sf. Taine a Hirotoniei sînt de cea mai mare
importanţă pentru viaţa Bisericii şi ele se împart în două categorii şi anume :
— efecte cu privire la structura sacerdotală.
— efecte cu privire la starea civilă a clerului.
Au mai existat şi o a treia categorie de efecte juridice ale hirotoniei şi anume acelea pe
care ea le producea pentru viaţa de stat, atră-gînd o serie de drepturi şi privilegii aparte,
explicabile în condiţiile statului roman şi a celui bizantin, precum şi în condiţiile celorlalte
tipuri de state care s-au succedat în Europa pînă aproape de zilele noastre.
Efectele juridice din prima categorie sînt următoarele :
— prin hirotonie se creează starea clericală, care apare ca o categorie socială aparte în
structura socială a Bisericii.
—- prin hirotonie se conferă atît starea harică a preoţiei, cît şi puterea bisericească
corespunzătoare fiecărei trepte a stării harice, putere a cărei exercitare este reglementată
prin foarte numeroase norme juridice.10

10
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

Tot ca efect juridic al hirotoniei, apare şi interzicerea căsătoriei a doua a membrilor


clerului.
— Starea civilă a clerului după hirotonie sau căsătorie.
Vechea practică a Bisericii arată clar: căsătoria nu constituie o piedică de natură
doctrinară sau dogmatică în calea primirii Sf. Taine a Hirotoniei şi că, prin urmare,
rînduiala potrivit căreia se interzice căsătoria clerului după hirotonie, este de natură
juridică şi ca atare de la ea se poate acorda dispensă, în acele cazuri pe care le apreciază
autoritatea bisericească. Lămurirea acestei chestiuni este de importanţă deosebită pentru
problema căsătoriei a doua a clerului, împotriva căreia cele mai frecvente obiecţii s-au
formulat din eroarea care se face, socotindu-se hirotonia un impediment de natura
dogmatică, la primirea Sf. Taine a Cununiei.
Problema stării civile a clerului a preocupat mereu conducerea Bisericii şi diverse
sinoade, care au venit rnai tîrziu cu hotărîri în spiritul rînduielii prevalente care se
statorniciseră, în sensul interzicerii căsătoriei clerului după hirotonie. Cea mai categorică
şi mai precisă normă canonică în această privinţă este aceea cuprinsă în can. 6, VI ec., care
se întemeiază pe cea cuprinsă în canoul 26 ap. căreia îi şi dă o interpretare autentică. Iată
textul acestui canon :
«După cum s-a zis în canoanele apostoleşti (can. 26 ap.) ca dintre cei ce au intrat în cler
necăsătoriţi, numai citeţii şi cîntăreţii se pot căsători să facă aceasta înainte de
hirotesia între ipodiacon sau hirotonia întru diacon sau preot».
Este de notat că acelaşi sinod care a adoptat acest canon, a dat şi canoanelor unor
sinoade locale, printre care şi canoanelor sinodului local de la Ancira, deci şi canonului 10
al acestui sinod, valabilitate sau vigoare generală în Biserică. Dar după cum am văzut, acel
canon permite în condiţii determinate căsătoria după hirotonie a diaconului, pe cînd
canonul 6, VI ec. interzice acest lucru, sub pedeapsa caterisirii.
Cu toate acestea în practica vieţii Bisericeşti nu s-a generalizat şi nu s-a impus definitiv
rînduiala stabilită de canonul 6 al Sinodului VI ecumenic (Trulan), decît spre sfîrşitul
veacului al IX-lea, cînd la anul 897, împăratul Leon VI Filozoful a emis o novelă prin care
interzicea practica existentă încă şi atunci, de a se permite nu numai diaconilor, ci şi
preoţilor căsătoria după hirotonie, pentru care s-a acordat un termen de doi ani de la11

11
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

hirotonie. Novela în cauză a lui Leon VI Filozoful arată că în practica vieţii bisericeşti s-a
păstrat rînduiala, precizată în canonul 10 Ancira, care permite diaconilor căsătoria după
hirotonie, şi care rînduiala s-a aplicat prin analogie şi la presbiteri, dar cu restricţia că nu
pot beneficia de acest drept decît un timp de doi ani de la data hirotoniei.
Din epoca respectivă, adică de la sfîrşitul veacului al IX-lea şi de la începutul veacului
X, s-a ajuns la generalizarea şi la impunerea definitivă a rînduielii care interzice clerului
căsătoria după hiro-tonie.
O chestiune aparte în legătură cu starea civilă a clerului, este aceea a stării civile a
episcopilor, care se deosebeşte de starea civila a celorlalţi membri ai clerului.
Pînă la can. 6, VI ec., starea civilă a episcopilor putea fi de trei feluri : aceea a
căsătoriei, aceea a celibatului şi aceea a monahismului sau a călugăriei. Abia de aici
înainte se interzice în mod categoric pentru episcopi starea civilă a căsătoriei şi se tinde a
se generaliza cea celibatară. Dar şi aceasta intră, începînd cu veacul al IX-lea, în
concurenţă cu cea monahală, care avea girul greutăţii pe care o dobîndise în viaţa Bisericii
cinul monahal în timpul luptelor iconoclaste. Ca reacţie împotriva acestei tendinţe de a se
impune pentru episcopi starea civilă de monah, apare hotărîrea cuprinsă în can, 2 al
sinodului local de la Constanitnopol, din anul 879, care declară că între starea monahală şi
treapta de episcop există incompatibilitate din pricina contradicţiei dintre îndatoririle stării
monahale şi acelea ale slujirii episcopale. Iată eum se exprimă în această privinţă canonul
menţionat: «Dacă un episcop ar voi să se pogoare la viaţa monahicească şi să
îndeplinească locul pocăinţei, acesta să nu mai aibă pretenţie la demnitatea arhierească».
Dar cu toată măsura luată prin acest canon, influenţa monahismului a fost atît de
puternică, încît a impus mai întîi revenirea la rânduiala anterioară, care permitea, atît prin
obicei, cît şi pe baza legii menţionate a lui Justinian, ca episcopii să poată avea starea
civilă celibatară, iar mai tîrziu, după veac. XIII—XIV, influenţa monahismului a impus ca
starea monahală, — din starea civila interzisă în mod expres — printr-un canon pentru
treapta episcopală, să devină starea civilă obligatorie pentru această treaptă.
Astfel s-a ajuns ca un impediment la hirotonia în treapta de episcop, să devină o condiţie
absolut necesară pentru primirea acestei hirotonii, stabilindu-se de atunci încoace, pe cale12

12
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

de obicei, rînduiala în vigoare şi acum, ca cel ales sau designat pentru treapta episcopală să
fie tuns în monahism, înainte de hirotonia în episcop.
Din cele arătate, se vede că potrivit normelor în vigoare, starea civilă a clerului de mir şi
mai precis a preoţilor şi diaconilor, poate fi cea de căsătorie sau cea de celibat, pe cînd
starea civilă a episcopilor poate fi numai cea monahală.
în cazul că vreun candidat pentru clerul de mir doreşte să se căsătorească, el poate
încheia căsătoria numai înainte de hirotonie, fiind interzisă căsătoria după hirotonie sub
pedeapsa caterisirii.13

Impedimente la hirotonie
Canonul 17 Apostolic: „Cel care s-a legat cu două căsătorii după Botez sau care a
luat concubină, nu poate să fie episcop sau preot sau diacon, sau peste orice altceva din
rândul clerului ”. 14
Canonul 18 Apostolic: „ Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată, sau
desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă, nu poate să fie episcop, preot
sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului ”.
Canonul 19 Apostolic: „ Cel ce a luat în căsătorie două surori, sau o nepoată de soră
sau de frate, nu poate să fie cleric ”.
Canonul 22 Apostolic: „ Cel ce s-a castrat pe sine, să nu se facă cleric fiindcă ucigaş
de sine este şi vrăjmaş al zidirii lui Dumnezeu ”.
Canonul 2 al Sinodului I Ecumenic: „ Deoarece multe s-au făcut împotriva canonului
bisericesc, fie din nevoie, fie în alt chip la stăruinţa oamenilor încât, oamenii abia veniţi
de la viaţa păgânească la credinţă şi care în scurtă vreme au fost catehizaţi, se aduc
îndată la baia spirituală, şi deodată cu botezarea se înaintează la episcopat sau la
preoţie, s-a socotit că este bine, ca de acum înainte nimic de acest fel să nu se mai facă;
pentru că îi trebuie timp de multă ispitire celui care se catehizează şi după Botez. Căci
este lămurită Scriptura apostolică ce zice: „Nu neofit, ca nu mândrindu-se să cadă în
osândă şi în laţul diavolului” ( Timotei, 3, 6 ). Iar dacă cu trecerea vremii, s-ar afla vreo
păcătuire sufletească cu privire la o persoană, şi s-ar dovedi de către doi sau trei

13
Ibidem
14
Student Bobeica Mihai, SFINTELE CANOANE ŞI RAPORTAREA SFINTEI TAINE A PREOŢIEI LA ELE, Târgoviște,
2010, p. 5
Normele canonice privind Taina Preoției

martori, unul ca acela să înceteze din cler. Iar cel ce ar proceda împotriva acestora,
acela se va primejdui în privinţa apartenenţei lui la cler, ca unul care a cutezat
împotriva marelui sinod ”. Canonul dă expresie legală unor recomandări pe care
Sfântul Apostol Pavel le-a făcut în Epistola I către Timotei, spunând că „ episcopul să
nu fie botezat de curând ” poruncindu-i chiar lui Timotei astfel: „ Mâinile degrabă pe
nimeni să nu-ţi pui ” (I Timotei 5, 22 ).
Canonul 3 al Sinodului al cincilea local, de la Laodiceea: „ Nu se cuvine ca cel de
curând luminat ( botezat ) să se aducă în tagma ierarhicească ”.15

15
Ibidem
Normele canonice privind Taina Preoției

Concluzie
Slujitorul bisericesc trebuie să exceleze printr-o viață morală exemplară și înainte, și
mai ales după primirea Tainei Hirotoniei. Viața morală a slujitorului de cele sfinte este
dovada conștiinței chemării și slujirii sale.16
Fiind darul lui Dumnezeu, preoţia nu se pierde şi nu se poate şterge niciodată, nici un
om, fie el episcop sau mitropolit, neputând să o ridice. Cel hirotonit nu-şi va pierde
niciodată demnitatea preoţească, ci numai dacă el va încălca rânduielile Bisericii,
episcopul locului îi poate interzice să mai slujească.
Într-adevăr preotul ce încearcă să se asemene Mântuitorului Hristos în slujire jertfelnică,
prin smerenie, bunătate şi iubirea aproapelui, acela este bineplăcut în faţa lui Dumnezeu şi
în mod automat este în conformitate cu Sfintele Canoane şi prevederile Regulamentului
Bisericii Ortodoxe.
«Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti. Si pe foarte bună
dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere
creată de Dumnezeu, ci însusi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preotii, încă pe când
sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeasi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru
aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca si cum ar sta chiar în cer printre puterile cele
îngeresti…
Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea duhovnicească ; ei sunt
aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III,
27) ; prin preoti suntem îngropati împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II,
12) ; prin preoti ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare
este drept ca preotii să fie pentru noi… mai cinstiti si mai iubiti chiar decât părintii.
Părintii ne-au născut din sânge si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii însă ne sunt
pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertătii
celei adevărate si a înfierii după har» (sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preotie).

16
https://doxologia.ro/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/randuielile-canonice-pentru-candidatii-la-preotie
Normele canonice privind Taina Preoției

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1994;
2. Arhid. prof. Dr. IOAN N. Floca, Drept canonic ortodox Vol. II, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;
3. Arhid. prof. Dr. IOAN N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe note și comentarii,
Ed. III, Sibiu, 2005;
4. Student Bobeica Mihai, SFINTELE CANOANE ŞI RAPORTAREA SFINTEI
TAINE A PREOŢIEI LA ELE, Târgoviște, 2010.

Surse web
1. https://doxologia.ro/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/randuielile-canonice-pentru-
candidatii-la-preotie
2. https://doxologia.ro/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/treptele-ierarhiei-bisericesti-
originea-functiile-lor-cult