Gheorghe

Ghibănescu
Revista Catedrei de Ştiinţe Socio-Umane, Liceul Teoretic “Cuza-Vodă” Huşi

ANUL I, Nr. 1, ianuarie-iunie 2009

BISERICA DIN POGANA

POMELNICUL CTITORILOR BISERICII DIN POGANA

 Gheorghe Ghibănescu
Ierarhi huşeni
Dosoftei
Dosoftei a păstorit la Huşi o perioadă foarte scurtă cuprinsă între
primăvara anului 1658 şi începutul anului 16601. Ierarhul Dosoftei, fost
mitropolit al Moldovei, este una dintre personalităţile cele mai marcante ale
secolului al XVII-lea, reprezentant de frunte al vechii culturi româneşti,
distins cărturar, bun cunoscător al unor limbi clasice şi al unor limbi moderne
şi înzestrat cu un mare talent literar.
Mitropolitul a văzut lumina zilei în anul 1624 la Suceava, în familia
Barilă. Părinţii săi, Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, l-au botezat
Dimitrie, fiind născut în preajma zilei de 26 octombrie când Biserica
sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului. La vârsta de 25 de
ani se călugăreşte la mănăstirea Probota, primind numele de monah
Dosoftei. A învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli ai Moldovei, probabil la
colegiul întemeiat de Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi la şcoala „Frăţiei
Ortodoxe” de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Lvov, unde a
făcut diverse studii umaniste2.
Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi o gândire deosebită, a dobândit
încă din anii copilăriei multă ştiinţă de carte. A studiat cu mult sârg şi dăruire
Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, deprinzând cu mult drag
meşteşugul traducerii textelor sfinte în limba română. Pe lângă învăţătura
literară primită de la mulţi dascăli iluştri, la şcoala mănăstirii Probota a
deprins şi o solidă învăţătură duhovnicească, cuprinzând rugăciune,
ascultare şi smerenie, calităţi ce vor avea să devină mai târziu adevărate
virtuţi. Iubitor de înţelepciune şi promotor al virtuţii, a dezvoltat mult şcoala
mănăstirii Probota, contribuind la înnoirea duhovnicească a monahilor3.
Chemarea sa către Dumnezeu se materalizează în 1658 când este
numit episcop al Huşilor. După un an trece la scaunul episcopal de la
Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei.
Activitatea cărturărească a ierarhului Dosoftei, bogată şi variată,
potrivită spiritului său blând şi smerit, se concretizează în special în opere
traduse din alte limbi, punând în lumină pregătirea sa intelectuală. Monahul
uimeşte prin înţelepciune, bunătate şi smerenie. Cronicarul Ion Neculce îl
descrie astfel: „nu era prost de felul lui. Şi era neam de mazil! Prea învăţat,
multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă carte şi-
nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe
această vreme, nu este om ca acela.” În afară de limbile clasice menţionate
de Neculce, Dosoftei mai cunoştea şi rusa, polona şi ucraineana. Unele
însemnări făcute de el însuşi în manuscrisele sale dovedesc erudiţia sa,
precum şi cunoştinţele de gramatică. Predosloviile unor cărţi traduse şi
tipărite de el, vădesc cunoştinţe foarte bogate de istorie. De asemenea,
contribuţiile sale în clarificarea unor probleme teologice, îndeosebi
dogmatice, arată pregătirea sa profundă şi meticuloasă4.
Înzestrat de Dumnezeu cu multă dăruire, blândeţe, şi ascultare,
monahul a câştigat repede încrederea oamenilor. Timp de mai mulţi ani el i-a
călăuzit pe monahi şi pe credincioşi, iniţiindu-i în buna credinţă şi în
cunoaşterea Sfintei Scripturi. Ca episcop la Huşi şi la Roman, a orânduit
peste tot preoţi buni, crescuţi în spiritul virtuţii, şi a înnoit numeroase biserici
şi mănăstiri. Ajungând călăuzitor al întregii Moldove, marele ierarh şi
cărturar uimea pe toţi cu spiritul său, astfel încât oamenii ajunseseră să
spună că este sfânt5.
Mitropolitul poate fi aşezat cu uşurinţă printre ierarhii fruntaşi care au
lucrat pentru drepturile limbii române, aducându-şi contribuţia în mod
decisiv la dezvoltarea acesteia. A tradus mai întâi Psaltirea, cartea de
căpetenie a ortodoxiei, şi a început apoi să o transpună în versuri, trudind la
acest proiect vreme de cinci ani. Munca sa pune în lumină talentul său literar
şi poetic, precum şi meticulozitatea în căutarea mijloacelor de exprimare cât
mai potrivite, dovedind că limba română dispune de un lexic destul de bogat
şi flexibil. Psaltirea în versuri era prima lucrare poetică în limba română, dar
şi prima versificare a Psaltirii în toată Ortodoxia, cu 8634 de versuri şi peste
500 de pagini6.
Munca de traducător a mitropolitului a fost încununată şi de traducerea
Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, una dintre cele mai alese cărţi de
rugăciuni preţuite de români, la fel ca şi Vieţile Sfinţilor pe tot anul. Redactată
în patru volume în formă prescurtată, această operă conţine si vieţile unor
sfinţi români din mănăstirile din Moldova, dintre care pe unii i-a cunoscut
personal sau le-a sărutat Sfintele Moaşte, precum singur mărturiseşte:
„Dară tocmai şi din rumâni mulţi sfinţi sunt, carii am şi văzut viaţa şi traiul lor,
dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia şi
am sărutat şi sfintele lor moştii ...”7
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
de Dorina Ionescu
În acelaşi timp, Dosoftei a fost primul ierarh sau primul reprezentant al
Bisericii care a început munca dificilă şi neobosită pentru românizarea
integrală a slujbelor bisericeşti, adică de înlocuire a limbii slavone –
neînţeleasă nici de preoţi, nici de credincioşi – cu cea română, vorbită şi
înţeleasă de toţi. În acest scop, a tradus şi a tipărit: Acatistul Născătoarei de
Dumnezeu, Dumnezeiasca Liturghie, Psaltirea de-nţeles, Molitvelnic de-
nţeles şi Paremiile peste an. Traducerea cărţilor de cult în limba română este
rezultatul nevoii de înţelegere a credincioşilor, urmărind totodată apărarea
ortodoxiei împotriva noilor orientări religioase, precum protestantismul. El
este unul din ierarhii care a deschis drumul limbii româneşti către altarul
bisericii şi a lucrat în această direcţie convins că nu se abate de la dreapta
credinţă, de la ceea ce este esenţial în ortodoxism8.
Cunoscut mai ales ca traducător, Dosoftei a scris şi poezii originale în
care a elogiat virtuţile unor domni, a exaltat dragostea de ţară şi credinţa şi a
meditat asupra unor severe precepte de morală. Dintre toate, cele mai
cunoscute sunt cele câteva Stihuri la luminatul herb a Ţării Moldovei din
incipitul Psaltirei în versuri. Pot fi menţionate aici şi câteva rugăciuni, însă
fără mare valoare artistică, dar cu o mare trăire şi dăruire duhovnicească9.
În 1686, în urma campaniei de retragere din Moldova, soldaţii polonezi
au luat cu ei o mulţime de pietre scumpe, aur şi argint. Între ostatici s-a
numărat şi mitropolitul, care a luat cu sine şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou
de la Suceava, de teama profanării lor. El a plecat în Polonia încredinţat că
serveşte o cauză sfântă, care îi impunea sacrificiul unui exil temporar. Însă el
a sperat mult timp, până în ultima clipă a vieţii sale, că se va putea întoarce în
Moldova: „nădăjduind … ca să mă întorc şi să mă înfăţişez înaintea feţei lui
Dumnezeu în mitropolia dorită a Sucevei”. Această perioadă a vieţii sale a
fost una plină de greutăţi şi lipsuri. Deşi contextul i-a fost potrivnic, el a rămas
devotat până în ultima clipă Ortodoxiei. De asemenea, a inventariat cu grijă
tot ceea ce polonezii au luat, pentru a nu li se pierde urma. Efortul său a fost,
din păcate, zadarnic, întrucât, după trecerea în lumea celor drepţi, aceste
liste s-au pierdut, iar Moaştele Sfântului Ioan cel Nou au rămas în Polonia
până în 1783. Departe de ţară, mitropolitul trece la cele veşnice la 13
decembrie 1693, fiind înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din
Zolkiew, astăzi în Ucraina10.
Ierarh al harului dumnezeiesc, cuget luminat şi înţelept, veritabil poet
în glasul credincioşilor, sârguincios traducător al izvoarelor greceşti şi
slavone, paznic al dreptei credinţe şi împătimit slujitor al lui Dumnezeu,
supus multor încercări departe de ţară şi măcinat de dorul de patrie, aşa se
profilează remarcabila personalitate a Mitropolitului Dosoftei, unul dintre
iluştrii cărturari ai secolului al XVII-lea11.
În faţa Palatului Culturii din Iaşi se ridică o construcţie simplă, care a
adăpostit la sfârşitul sec. al XVII-lea tiparniţa Mitropolitului Dosoftei. Casa
care îi poartă numele a fost restaurată între anii 1966 şi 1969, iar un an mai
târziu s-a deschis aici secţia de literatură veche a Muzeului Literaturii
Române.
Printre piesele de rezistenţă ale muzeului se numără Psaltirea in
versuri şi Evenghelia din 1862 ale Mitropolitului Dosoftei, dar şi tiparniţa
acestuia. În faţa Casei Dosoftei străjuieşte din 1975 statuia marelui cărturar,
trecut acum în rândul sfinţilor ortodocşi12.
Episcopul Inochentie
Episcopul Inochentie (1752-1782), una dintre marile personalităţi
huşene, este originar din localitatea Bahna, judeţul Neamţ. Iniţial dichiu al
Episcopiei Rădăuţilor, Inochentie şi-a format pregătirea intelectuală şi
teologică la mănăstirea Putna unde a fost călugăr, fiind promovat şi sprijinit
de marele său dascăl Iacov Putneanul. Spiritul său vioi, înclinaţia spre
treburile gospodăreşti, experienţa dobândită în calitate de dichiu la
episcopia din Rădăuţi, l-au propulsat să se manifeste ca unul dintre cei mai
vrednici ierarhi.
Om de o vastă complexitate morală, episcopul Inochentie a intervenit
pentru acordarea unor scutiri şi înlesniri şi a apărat proprietăţile şi interesele
episcopiei Huşilor. Înzestrat cu har divin şi dotat cu mari înclinaţii practice şi
cu perseverenţă în soluţionarea problemelor privind patrimoniul material
patriarhal, episcopul a cumpărat pământuri, a primit danii, a făcut schimburi
avantajoase, a obţinut hrisoave de întărire, a construit un pod mobil peste
Prut şi a asigurat datorită spiritului său abil, mijloacele necesare pentru buna
desfăşurare a activităţilor chiriarcale13.
Găsind biserica episcopală stricată şi avariată de către războaiele
3
 Gheorghe Ghibănescu
ruso-turce, într-o stare în care nu se mai putea citi Sfânta Liturghie,
episcopul Inochentie a risipit-o până la temelii şi a zidit alta pe fundaţiile
ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Modest şi călăuzit de harul smereniei, Inochentie
nu specifică numele său drept ctitor, chiar mai mult, el a repus deasupra uşii
piatra cu vechea inscripţie a lui Ştefan Vodă, cinstind memoria slăvitului
ctitor.
Matei Ghica, care-l ajutase pe episcop la construirea bisericii a
precizat efortul lui Inochentie într-un hrisov, în care face istoricul rezidirii
bisericii. Prin intermediul acestui hrisov, este ridicată la rang de mare virtute
milostivenia episcopului: „cel ce face fapte folositoare de suflet şi bine
plăcute lui Dumnezeu, nu numai că câştigă laudă şi mândrie la această
viaţă, ci şi după moarte rămâne numele lui nemuritor, şi sufletul lui rămâne
cu cel al drepţilor... Dar mai presus de milostivenie, care se face nu numai la
săraci, ci şi aceea care se face pe la Bisericile lui Dumnezeu. Această
milostivenie deschide cerurile şi ajunge până la scaunul Dumnezeiesc”14.
Alături de alte feţe bisericeşti, episcopul Inochentie a sprijinit şi a ctitorit
şi cel mai vechi spital din Moldova „Sfântul Spiridon” din Iaşi. Calitatea de
bun ctitor iese la lumină prin hotărârea lui Ioan Teodor Callimache (domnul
Moldovei) de a dota acest spital cu cele de trebuinţă pentru cei bolnavi şi
nevoiaşi. Episcopului Inochentie i s-au acordat atribuţii juridicţionale asupra
clericilor şi asupra breslelor din târguri.
Caracterul social-uman al episcopului este ilustrat de nenumărate
situaţii, când acesta acordă găzduirea unor călători şi soli străini. Bunătatea
sa morală, liniştea şi iubirea pe care o emana celor din jur sunt foarte bine
evidenţiate în aceste situaţii. Mai mult, se pare că pe vremea când
Inochentie era episcop, s-a construit o şcoală pe lângă episcopie, cel mai
probabil tot la iniţiativa sa. Potrivit recomandărilor domneşti, episcopul
aduna de la preoţi şi diaconi, bani pe care-i trimitea în capitală la „epitropii
şcolilor”. O parte din suma colectată revenea la Huşi pentru plata dascălilor.
Cunoscut pentru milostivenia şi actele sale de caritate , episcopul Inochentie
a rămas în istoria Moldovei şi ca un iscusit şi veritabil diplomat15.
Zonă a Europei, în care timp de secole s-au confruntat interesele
politice şi teritoriale ale diferitelor popoare, Ţările Române au fost lovite de
conflicte şi întâmplări dramatice mai ales în a doua jumătate a secolului
XVIII, când s-au înfruntat oştirile turceşti şi cele ruseşti. În 1769, după multe
pagube şi suferinţe dureroase, războiul s-a încheiat cu triumful ruşilor.
Comandamentul oştirilor biruitoare a recomandat căpeteniilor din Moldova
si Muntenia trimiterea la Petersburg a unor delegaţii de boieri delegaţi ca să
aducă mulţumiri împărătesei Ecaterina pentru pentru izgonirea duşmanilor.
În acest context istoric, episcopul Inochentie merge la Petersburg în
fruntea delegaţiei de boieri moldoveni. Graţie tactului şi experienţei sale de
episcop, dar şi datorită faptului ca ştia limba rusă, Inochentie pleacă spre
Petersburg (Rădăuţi– Cernăuţi-Kiev- Dimitrovsca- Moscova- Petersburg) şi
ajunge în capitala imperiului ţarist la 9 mai 1770. În ziua de 28 martie cele
două delegaţii au asistat la Sfânta Liturghie, în paraclisul palatului imperial,
apoi au trecut în sala tronului unde s-au rostit cuvântările protocolare şi s-au
prezentat scrisorile. Episcopul Inochentie s-a remarcat prin cuvântarea
Inochentie, episcopul Huşilor(1752-1782)
Primele menţiuni despre Inochentie până la ocuparea scaunului
episcopal de la Huşi
Inochentie, probabil în mirenie Ioan, s-a născut în Bahna1, ţinutul
Neamţ, a fost fiul lui Ignatie (Ghelasie); această familie era una din cele mai
vechi ale satului2, a avut doi fraţi: diaconul Toader3 şi un alt frate, al cărui
nume nu-l cunoaştem, a fost preot de mir, apoi s-a călugărit la Mănăstirea
Râşca4.
Nu ştim în ce condiţii a ajuns la Mănăstirea Neamţ, deoarece
izvoarele sunt aproape inexistente. S-a emis ipoteza conform căreia Ioan ar
fi trecut mai întâi pe la schitul din apropiere, Sfântul Nicolae din Ţuţcani5; aici
era şi viitorul episcop de Roman, născut în acelaşi sat6. De la Neamţ îl găsim
la Putna7, unde s-a călugărit8.
Episcopul Iacov Putneanul al Rădăuţilor l-a adus pe tânărul
ieromonah Inochentie la Rădăuţi şi l-a făcut dichiu al Episcopiei sale9. La
scurt timp, acesta din urmă a fost propus, tot de Iacov Putneanul, dar de
această dată în calitate de mitropolit, pentru ocuparea scaunului episcopal
de la Huşi. Actul de ipopsifiere a avut loc la 27 mai 175210 (fig. 6). Pentru
alegerea noului episcop au fost propuşi trei candidaţi: „chir Inochentie dichiul
Sfintei şi cinstitei Episcopii a Rădăuţilor, ieromonahul Iorest Danu şi
ieromonahul Ghedeon”; au fost aleşi doi arhierei greci ca plenipotenţi ai
episcopilor Ioanichie al Romanului şi Doshitei al Rădăuţilor: unul era
4 Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
deosebită susţinută în faţa împărătesei Ecaterina a-II-a. Prin această
misiune diplomatică de o deosebită importanţă, episcopul este, alături de alţi
ierarhi moldoveni, un sol credibil peste hotare16.
Personalitate complexă, episcopul Inochentie şi-a revărsat atenţia şi
forţele sale şi asupra problemelor de ordin cultural. A acordat sprijin
manifestărilor cărturăreşti. Astfel în 1756, episcopul sprijină financiar
tipărirea unei cărţi: Viaţa lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei, scrisă de Gavriil. Tot
cu ajutorul său şi al mitropolitului Gavriil Calimache se tipăreşte în 1768 o
Evanghelie17.
După 30 de ani în slujba episcopiei, acest ierarh luminat a trecut în
lumea celor drepţi. S-a stins din viaţă la 1 octombrie 1782 cu mari regrete, iar
corpul său neînsufleţit a fost înhumat în catedrala episcopală. Peste mai
bine de un secol, episcopul Silvestru Bălănescu a deshumat osemintele şi
le-a înhumat în perete, în dreptul tronului arhieresc.
Note:
1. Scarlat Porcescu,Episcopia Husilor.Pagini de istrie,Tiparita cu
binecuvantare si sprijunul Prea Sfintitului Eftinie episcop al Romanului
si Husilor editata de Episcopia Romanului si Husilor,1990p. 60.
2. Mircea Păcurariu Istoria Bisericii Ortodoxe Romane,volumul
II,Bucuresti,1981 ., p. 94.
3. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 192.
4. Ibidem, p. 193.
5. Ştefan Ciobanu, Dosoftei mitropolitul Moldovei şi activitatea lui literară,
Iaşi, 1918, p. 53.
6. Ibidem, p. 55.
7. Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Bucureşti,
1979, p. 298.
8. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Episcop Eftimie Episcopul Romanului şi Huşilor, Editată
de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984, p. 198.
9. Ibidem, p. 199.
10. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 102.
11. Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 55.
12. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 104.
13. Scarlat Porcescu,Episcopia Husilor.Pagini de istrie,Tiparita cu
binecuvantare si sprijunul Prea Sfintitului Eftinie episcop al Romanului
si Husilor editata de Episcopia Romanului si Husilor,1990,p. 70.
14. Melchisedec Ştefănescu,Cronica Husilor si a episcopiei cu asemenea
numire,Bucuresti 1869., p. 232.
15. Scarlat Porcescu, op. cit., p.72.
16. G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti,
1962, p. 162.
17. Anton Popescu, Inochentie episcopul Huşilor, în “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXVIII, 1967, nr. 3-4, p. 278.
de Ionuţ Balan
arhimandrit de Sardeon, iar numele celuilalt nu a putut fi descifrat11.
În momentul venirii la Huşi, noul episcop a plătit, conform
obiceiului, taxa de 15-20 pungi de galbeni, taxă destul de ridicată pentru acel
timp, ce se percepea regulat de la noii aleşi12, găsind Episcopia săracă şi
datoare13. Cu toate că se aştepta la acest lucru, datoriile erau mult mai mari
decât şi-a putut închipui14.
Un document de la 28 iunie 175715 arată că la acea dată un frate al
episcopului era cu el la Huşi. Actul subliniază faptul că fratele lui Inochentie a
fost numit epitrop al Uliţei Mari din Iaşi, acest act demonstrând că vlădica n-a
venit singur la Huşi, ci şi-a adus cu el un membru al familiei16, după cum vom
vedea şi în cazul următorului episcop de Huşi, Iacov Stamati, acesta
aducând cu el o parte din familia sa la Huşi, cumpărându-le pământ şi
învăţându-i carte.
Faptul că Inochentie şi-a adus cu el un frate, nu a fost menţionat
nicăieri, deoarece documentul a fost publicat relativ recent, în 200417.
Descoperirea acestui act este un lucru foarte important, deoarece noul
episcop a urmărit ca ceilalţi membri ai familiei (sau cel puţin unul dintre ei) să
facă parte din rândul elitelor, să nu rămână în anonimat; la fel va proceda şi
viitorul ierarh de la Huşi, Iacov Stamati, ajuns ulterior mitropolit al Moldovei,
când l-a adus pe nepotul său Toma şi vărul acestuia, Simion.
Curios este faptul că Melchisedec, care a analizat actele din arhiva
Episcopiei Huşilor, nu a scris despre fratele episcopului. Acest fapt se
 Gheorghe Ghibănescu
datorează din pricina faptului că actul de la 28 mai 1757 a fost emis la Iaşi şi
în aceste condiţii considerăm că Melchisedec nu a ajuns în arhiva de la Iaşi
şi în aceste condiţii nu a avut cum să fie identificat. Observăm că
Melchisedec nu a cercetat actele referitoare la Episcopia Huşilor aflate în
arhivele de la Iaşi, însă ceea ce este important este faptul că, încetul cu
încetul, s-au descoperit lucruri noi petrecute în cadrul Episcopiei Huşilor,
atât cât documentele ne-au îngăduit acest lucru; actul mai sus menţionat
este unul dintre documentele care a scos la lumină un aspect important din
timpul păstoririi lui Inochentie.
Note:
1. Melchisedec, episcopul Dunării de Jos, Chronica Romanului şi a
Episcopiei de Roman după documente române şi străine, edite şi
inedite, vol. II (de la 1771 până în zilele noastre), (se va cita
Melchisedec, Chronica Romanului, vol II, Bucureşti, 1875, p. 229-230;
Idem, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, (se va cita
Melchisedec Chronica Huşilor), Bucureşti, 1869, p. 226, autorul a
afirmat că Ioan (viitorul Inochentie) s-a născut în satul Cămârzani, de
lângă Fălticeni. Ulterior, ca episcop de Roman, a cercetat mai
deaproape locul naşterii şi a ajuns la concluzia că s-a născut în satul
Bahna, judeţul Neamţ. Alături de ipoteza că Inochentie s-a născut la
Cămârzani au subscris şi Gh. Moisescu, Şt. Lupşa, Al. Filipaşcu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române (se va cita IBR), vol. II, Bucureşti, 1958, p.
276; de această părere este şi V. Ursăcescu, Monografia Schitului
Brădiceşti din judeţul Fălciu, Iaşi, 1914, p. 21.
2. Anton I. Popescu, Inochentie, Episcopul Huşilor, în MMS, anul XLIII, nr.
3-4, Iaşi, 1967, p. 275; vezi şi Ioachim, Episcopul Inochentie al Huşilor,
în CEH, vol. I, Huşi 1995, p. 236. Acesta din urmă a cercetat
îndeaproape locul naşterii lui Ioan, deoarece în zonă există satul Bahna
întâlnit în documentele lui Ştefan cel Mare [vezi Documenta Romaniae
Historica, A. Moldova vol. II, (se va cita DRH, A. Moldova, II), ed. de
Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache,
Bucureşti, 1976, p. 124-126, nr. 84 şi p. 219-220, nr. 151], prilej cu care
satul a fost întărit de domn; alături de acest sat există şi comuna Bahna
din ţinutul Romanului. Înclinăm să credem că viitorul episcop s-a născut
în satul Bahna din ţinutul Neamţ, având ca argument actul de
cumpărare a unei a patra părţi din satul Hlăpeşti, din 1764 (învecinat cu
Bahna), actul fiind reînnoit în 1771 (Melchisedec, Cronica Romanului,
II, p. 230-231).
Începuturile învăţământului în oraşul Huşi
Începutul învăţământului huşean la fel ca şi cel din întreg spaţiul
românesc este strâns legat de biserică. În timpul domnului Ieremia
Movilă(1595-1606) este înfiinţată la Huşi cea de-a treia episcopie a
Moldovei după cele de la Rădăuţi şi Roman apărute în timpul domnului
Alexandru cel Bun(1400-1432).1
Episcopul Melchisedec Ştefănescu în lucrarea sa ” Cronica Huşilor
şi a Episcopiei cu asemenea numire”, preciza că de la începuturi lângă
Episcopia Huşilor a fiinţat o şcoală.2 Existenţa acestei şcoli este confirmată
şi de hrisovul lui Grigore Ghica din 25 decembrie 1747. Nefiind suficiente
şcolile din Iaşi şi spre a veni în ajutorul celor săraci, hrisovul grăieşte că este
necesar să se mai înfiinţeze trei şcoli slavoneşti şi româneşti pe lângă
episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi .Cum se vede, hrisovul insistă pe idea
unui salt calitativ al pregătirii dascălilor, care să fie şcoliţi special, ceea ce
înseamnă că şi până atunci se făcea carte, fie cu preoţi fie chiar cu
implicarea directă a episcopilor. Merită amintit faptul că însuşi Veniamin
Costache viitorul episcop(1792) şi mitropolit al Moldovei(1803) îşi face o
parte din studii la şcoala din Huşi.3
Şcoala domneasca de pe lângă Episcopie nu a fost singura din
Huşi. Istoricii menţioneaza că se mai găseau câteva şcoli începătoare , pe
lângă celelalte biserici din târg întreţinute de negustori şi meseriaşi.
Misionarul catolic Marcus Bandinus găsea în Huşi la mijlocul secolului al
XVII-lea, două biserici ortodoxe şi una catolică. În primele decenii ale
secolului al XIX- lea, functionau în ţinutul Fălciului, toate pe lângă bisericile
din Huşi, nu mai puţin de şase şcoli, din care una particulară, şcolarizând 68
de elevi, în 1839.4
Dezvoltarea învătământului în spaţiul românesc se petrece odată
cu activitatea lui Gh. Asachi în Moldova, Gh. Lazăr în Ţara Românească şi
intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice la Bucureşti şi la Iaşi în
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
3. Mircea Păcurariu, Episcopia Huşilor , în CEH, vol. IV, Huşi, 1998, p. 30.
4. Anton I. Popescu, op. cit. p. 275.
5. Scarlat Porcescu, Episcopia Huşilor. Pagini de istorie, s. l., 1990, p. 68.
6. Ibidem. Înclinăm să credem că viitorul episcop Inochentie a trecut mai
întâi pe la schit deoarece, probabil, de când era copil s-a simţit atras de
locurile mai retrase, iar exemplul cel mai bun îl putea oferi schitul din
vecinătatea satului.
7. Ioachim, Episcopul Inochentie al Huşilor, p. 464. Motivul sau motivele
pentru care episcopul a plecat la Putna nu ne sunt cunoscute.
8. AEH, anul 1938, Huşi, 1938, p. 237.
9. Anton I. Popescu, op. cit., p. 275.
10. Melchisedec, Chronica Huşilor, p. 226. Ierotei, ajuns la bătrâneţe, nu a
mai putut ţine cârma Episcopiei şi în aceste condiţii a fost nevoie de
înlocuirea sa. Imediat, s-a retras la Putna, locul de metanie, venind un
putnean şi plecând un altul; vezi şi Artur Gorovei, Ierotei, episcopul
Huşilor, extras din AARMSL, s. III, VI, Bucureşti, 1934, p. 455.
11. Melchisedec, Chronica Huşilor, p. 226-227. Într-una din operele sale,
idem, Cuvânt pentru şcoala şi biserica românească în catedrala
Mitropoliei din Iaşi, la 26 iunie 1885 cu ocazia jubileului a 50 de ani de la
înfiinţarea Academiei Mihăilene, Iaşi, 1885, p. 4-16, susţinea ideea că
în perioada medievală, cine ştia a citi şi a scrie era cărturar, iar dacă mai
ştia şi cântarea bisericească era şi mai bine.
12. Al. Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni. Iacov Stamati (178-1792), Iaşi,
1946, p. 64.
13. AEH, anul 1938, p. 238.
14. Anton I. Popescu, op. cit., 276. Creditorii îndreptăţiţi şi neîndreptăţiţi se
grăbeau la primirea datoriilor. În aceste condiţii, Inochentie s-a adresat
domnului care-l confirmase; acesta l-a autorizat să plătească numai
datoriile trecute în izvod de la înaintaşul său în scaun. Conflictele între
târgoveţi şi Episcopie au existat pe tot parcursul păstoririi lui Inochentie.
15. Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VI. Acte interne (1756-
1770), ed. Ioan Caproşu, Iaşi, 2004, p. 78-81, nr. 92. Fratele
episcopului a avut rolul de împărţi banii între Ursa şi fiii ei deoarece
„iaste gâlceavă şi neunire”.
16. Ibidem. Faptul că Inochentie a adus cu el un frate la Huşi este posibil,
dar nu ştim care dintre aceştia a fost adus; cunoaştem doar un singur
frate, pe Toader, care a fost diacon, despre celălalt frate al episcopului
ştim că a fost preot de mir, apoi s-a călugărit la Mănăstirea Râşca.
17. Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VI. Acte interne (1756-
1770), ed. Ioan Caproşu, Iaşi, 2004.
Tiberiu Dogariu
1831-1832. Regulamentul organic a legitimat şcoala, făcând-o obligatorie şi
introducând limba naţională ca limbă de studii. Astfel, urmau să se înfiinţeze
şcoli primare pentru ambele sexe. În capitalele celor două Principate se vor
înfiinţa câte un institut pentru 50 de fete şi câte un colegiu pentru 100 de
băieţi, întreţinute printr-o zeciuială percepută asupra lefurilor funcţionarilor
statului. Şcolile particulare erau puse sub controlul epitropiei. Metoda de
predare era cea lancasteriană, profesorii fiind ajutaţi de monitori, selectati
dintre elevi. 5 Conform articolului 420 din Regulamentul Organic urmau să se
înfiinţeze şcoli pentru juni şi fete într-o serie de oraşe din Pricipate printre
care şi Huşiul . Şcolile se deschid la 1 septembrie 1833 la Huşi fiind înscrişi
15 elevi. Inspector al şcolii ţinutale de la Huşi este numit episcopul Sofronie
al Huşilor, profesor fiind apreciatul Constantin Zefirescu.6 Episcopul
Melchisedec Ştefănescu afirmă că în timpul domnului regulamentar Mihail
Sturdza(1834-1849) în anul 1834, oraşul Huşi a devenit capitală de ţinut
având o şcoală primară înfiinţată dupa noile principii regulamentare. Pâna în
1855 este denumită Şcoală Publică de băieţi, iar din 1856 Şcoală Publică
primară de copii, din acest an fiind consemnaţi ca slujitori : un supleant, un
adjunct şi un profesor. Şcoala începe să funcţioneze cu 4 clase din 1853.7
În anul 1846 a fost inaugurată o şcoală de catiheţi, apoi Seminarul în
1851, Şcoala primară de fete nr.1 în acelaşi an şi şcoala primară de băieţi
nr.2 în anul 1861.8 Seminarul este cea dintâi şcoală înaltă pe care a avut-o
oraşul. A apărut în temeiul “Legiuirii pentru organizarea învăţătorilor
bisericeşti din Moldova, decretată de Gr.Ghica la 7 iulie 1851. Avea o durată
de patru ani, elevii fiind recrutaţi dintre absolvenţii şcolii catehetice. Dintre
directorii de prestigiu ai Seminarului menţionăm pe Nifon Bălaşescu,
Melchisedec Ştefănescu, Inochenţie Moisiu şi dintre marii profesori amintim
pe Constantin Chiricescu ajuns profesor la Facultatea de Teologie din
Bucureşti şi pe Gr.Creţu, descoperitorul faimosului Codice Voroneţian. A fost
5
 Gheorghe Ghibănescu
9
vârsta de aur a seminarului huşean.
După promulgarea legii instrucţiunii publice, de către, domnul unirii
Alex. Ioan Cuza la 7 decembrie 1864, lege prin care învăţământul primar
devenea gratuit şi obligatoriu pe o durată de patru ani, începe o nouă etapă
în evoluţia şcolii româneşti.10 Firesc aceasta lege a influenţat puternic şi
învătămantul huşean. După trei ani de la aplicarea legii instrucţiunii publice
era înfiinţată şcoala primară nr.3 de băieţi având ca învătăţor pe Ion
Grozescu. Localul şcolii este dat de primărie intr-o şură din curtea şcolii nr.
1, care servea ca bivolărie. Cursurile au fost ţinute în şura amintită până pe 4
aprilie 1869 când se cere intervenţia ministerului pe lângă primărie pentru a
da localul de şcoală.11 Din iniţiativa primarului Mihai Jomir este înfiinţata
Şcola Profesională de fete cunoscută şi sub numele de Şcoala de croitorie.
Propunerea de înfiinţare a şcolii datează din anul 1866 ea fiind concretizată
doi ani mai tarziu. 12Se ştie că în 1844 era întreţinută de judeţ şi comună, că
avea 30 de eleve şi două femei maistru, una de croitorie şi alta de lenjerie.13
Alături de aceste şcoli vor apărea altele noi cum ar fi Şcoala nr.4 de
băieţi înfiinţata în 1892, condusa de Gh. Codreanu, Şcoala nr.2 de fete
înfiinţată în acelaşi an condusă de Ec. Leondari şi şcoala de fete nr.3
înfiinţata în 1893 condusă de Elena Manoliu . Şcoala nr .4 de băieţi a fost
înfiinţată cu o singură clasă destul de populată având un număr de 44 de
elevi începători. Şcoala de fete nr. 2 avea 4 clase iar scoala de fete nr. 3
avea o singură clasă cu 42 de eleve. 14
Fără îndoială de un moment de mare importanţă în dezvoltarea
învăţământului huşean l-a reprezentat înfiinţarea Gimnaziului Anastasie
Panu în anul 1889 devenit Liceul Teoretic “Cuza-Vodă” în anul 1918 în timpul
ministeriatului lui Simion Mehedinţi. Primul director a fost Constantin A.
Holban, din 1921 va fi transferat ca inspector general al învăţământului
secţiunea a 15 Chişinău. În perioada interbelică vor mai fi şi alţi directori
vrednici precum Ion D. David, Dumitru Miron, Ion Popescu, Vasile Racoviţă,
Gavriil Holban, Mihai Bejenaru, C. Neştian.15 Al doilea liceu din Huşi a apărut
în anul 1908 sub numele de Şcoala de viticultură “Dimitrie Cantemir”. Până
în noiembrie 1914 a fost condusă de Gh. Gheorghiu şi purta denumirea de
Şcoala elementară de viticultură. La conducerea şcolii au fost profesori de
renume precum C. Hogaş, Th Volcov, Gh. Bălţatu, etc..16 În Huşi a existat şi
un liceu particular de fete apărut în anul 1915 fiind condus de Maria P.
Gâdei.17
În perioada medievală în Huşi a existat o importantă comunitate
catolică. Aceasta comunitate a avut propriile şcoli. În 1843 episcopul Rafael
Arduini îi scria episcopului Paul Sardi spunându-i că a deschis pe cheltuiala
sa o şcoală la Huşi .Şcoala întâmpină greutaţi în timpul revolutiei paşoptiste.
Episcopul Antonio de Stefano solicită un ajutor financiar urgent din partea
Asociaţiei din Lyon pentru o serie de şcoli din Moldova printre care şi cea din
Huşi. Acelaşi episcop menţiona şcoala din Huşi într-o relatare din 1852
alături de cele din Iaşi, Săbăoani Galaţi şi Petreşti menţinute prin eforturile
Vicariatului Apostolic şi ale Operelor Pontificale din Lyon. Spre sfârşitul
episcopatului său(1849-1859) şcoala din Huşi încă mai funcţiona, după ce
pe la 13 aprilie 1849 îşi încetase pentru moment existenţa. După închiderea
şcolii de la Săbăoani dascălii erau pregătiţi şi de către dascălii şi preoţii din
Huşi. Şcoala catolică din Huşi a funcţionat şi după reforma invăţământului
iniţiată de Al. I. Cuza.18
Alături de catolici în epoca modernă, israeliţii au avut o pondere
însemnată în cadrul populaţiei huşene. Una dintre primele menţiunile
despre şcolile israelite din Huşi o avem din anul 1865 când autorităţile au
decis închiderea tuturor şcolilor israelite ce funcţionau fară autorizaţie
Huşii de azi
Cât timp nu a ajuns in dealul Dobrinei, călătorul străin conservă încă
de la început o imagine ambiguă despre ceea ce înseamnă „oraşul dintre
vii”. Oameni spirituali, podgoreni slobozi la vorba,husenilor gândurile li se
clarifică pe măsură ce unul dintre dealuri este cucerit. Pădurea Dobrina este
străjerul paşnic ce deschide porţile indiscretului vizitator, descoperind însă
atât cât trebuie să descopere o pădure: un deal abrupt acoperit de copaci ce
par să spună multe despre revolta timpului, care le fură tinereţea, aşa cum
vinul smulge vorba celui care se îmbată cu elixirul licorii.
Ca într-un mare roman tradiţional, drumul este plin de semnificaţii: o
linie a vieţii, pe cursul căreia trebuie să continui să mergi fără a arăta nici o
oprire. Imediat, îţi fură ochii timida mănăstire „Schimbarea la Faţă”, peste
care te opreşti doar preţ de câteva secunde pentru că, după o încercare a
imaginaţiei, Huşul se trezeşte ca un organism social de dimensiuni
apreciabile: primele case, din care nu lipsesc grădinile cu vii, atrag privirile,
ce se opresc mai apoi asupra depresiunii în care se ascunde propriu-zis
6 Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
competentă. Raportul doctorului Blasian, inspector sanitar, din 8 februarie
1893, nr. 18, consemneză existenţa a 10 şcoli confesionale israelite în
oraşul Huşi, cu un număr de 195 elevi. Numai caligraful Haim Michel Baron
are autorizaţia ministerului “de a ţine şcoli “. O şcoală particulară evreiască
se deschide în 1897, a cărei conducere este acordată lui H. Rosenfeld,
absolvent a şapte clase liceale . Şcoala functionează într-o clădire salubră
având un număr de 50 de elevi. La şcoala evreiască întâlnim ca învăţător pe
distinsul poet Avram Axelrad, care mai funcţionează la Bârlad şi şcoala
Reşit Da`at din Bucureşti.19
Din cele prezentate reiese că învăţământul huşean are o veche
tradiţie, începuturile sale găsindu-se în epoca medievală. Adevărata
dezvoltare a învăţământului huşean se va realiza însă în epoca modernă
după intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice în anii 1831-1832, dar
mai ales după promulgarea legii instrucţiunii publice de către Al. I. Cuza în
1864. Astăzi învăţământul huşean se mândreşte cu două licee de traditie,
dintre care Liceul Teoretic “ Cuza vodă” a fost numit pe bună dreptate
“Academia de la Huşi”, cinci şcoli generale şi două şcoli de arte şi meserii.20
Note:
1. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor,volumul II,Editura
All,Bucureşti,p.178.
2. Istoria Huşilor,volum îngrijit de Theodor Codreanu, Editura Porto
Franco, Galaţi, 1995,p. 178-179.
3. Ibidem, p. 179.
4. Ibidem, p. 179-181
5. Anastasie Iordache, Principatele Române în Epoca Moderna,
volum1, Editura Albatros, Bucureşti, 1996.p. 247.
6. Costin Clit, Starea şcolilor primare din oraşul Huşi la 1893, în Studii şi
Articole privind istoria oraşului Huşi, volum1, Editura Sfera, Bârlad,
2005, p. 310.
7. Ibidem.p.310-312.
8. Istoria Huşilor, p.181.
9. Ibidem, p.185.
10. Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, Bucureşti,
1996, p. 381.
11. Costin Clit, op. cit, p.319.
12. Idem, Îceputurile şcolii de croitorie din Huşi, în Studii şi articole
privind istoria oraşului Huşi, volum I, Editura Sfera, Bârlad 2005, p.
320-322.
13. Istoria Huşilor ,p. 187.
14. Costin Clit, Starea şcolilor primare din oraşul Huşi în Studii şi articole
privind istoria oraşului Huşi, volum I, Editura Sfera, Bârlad, 2005, p.
320-322.
15. Istoria Huşilor, p.202.
16. Idem, p. 197.
17. Costin Clit, Începuturile învăţământului liceeal huşean, în Alma Mater
Hussiensis, Editura Ştefan Lupaşcu,Iaşi, 2008, p. 22.
18. Idem, Starea şcolilor primare din oraşul Huşi la 1893 în Studii şi
articole privind istori oraşului Huşi, Editura Sfera, Bârlad, 2005.p.314
19. Idem, Despre începuturile şcolii israelito-română din Huşi, în Studii
şi articole privind istoria oraşului Huşi, volum I, Editura Sfera, Bârlad,
2005, p. 335-337
20. Istoria Huşilor, p.200.
Cristina Tiron
oraşul. Este o întindere de blocuri cu acoperişuri de ţiglă, dintre care se
iveşte semeaţă turla unei biserici, iar spre margini casele se prelungesc de-a
lungul unei străzi asemenea copacilor dintr-o pădure galerie, de-a lungul
unui râu de stepă.
De îndată ce i s-a descoperit călătorului perspectiva de ansamblu,
urmează o cercetare a secretelor pe care, intenţionat doreşte să le păstreze
pentru sine. Astfel, paralel cu şoseaua principală, pe partea dreaptă, poţi să
descoperi străzi care duc spre adevărate colonii, aglomerări de locuinţe
deosebite, asupra cărora timpul nu a acţionat încă, sau vechi aşezări pe
partea stângă a strămoşilor podgoreni care s-au îngrijit să facă aroma vinului
să se simtă la o singură privire aruncată asupra dealurilor înţesate de vii.
Înaintând, ajungi să te întrebi, confuz oarecum, de ceea ce ţi se arată,
dacă huşenii nu sunt cumva unii dintre cei mai mari exploratori ai
contrastului. Anticiparea se dovedeşte plauzibilă, devreme ce oamenii nu
par să păstreze nimic din imaginea unor urmaşi ai lui Ştefan ce-şi ignoră
 Gheorghe Ghibănescu
timpul lor. Forfota maşinilor dintre cele mai diverse, ca un mic spectacol
balcanic, este potentata de ritmul alternant al oamenilor: fie urmărindu-şi
atent gândul, fie neliniştiţi care nu îşi găsesc un spaţiu al lor.
Dacă nu ai ales să intri in inima Broştenilor, pe partea dreaptă, un fel
de cartier în care domină o lege proprie, mergi spre Primărie, care se află
alături de vechiul Club al Elevilor. Propriu-zis aici se desfăşoară mare parte
din viaţa cotidiană a localnicilor, zonă în care găseşti Poşta. Pe un drum spre
dreapta avem vechiul Renel, iar în stânga o oază de tinereţe: Parcul Cuza.
Urmează o bifurcaţie principală: fie urmezi şoseaua europeană numită
Alexandru Ioan Cuza, pentru a ajunge cu repeziciune la intersecţia ieşirii din
Huşi, fie alegi să descoperi hotelul Cantemir şi ceea ce a mai rămas din
Muzeul Huşi. Cea de-a doua cale se dovedeşte mai inspirată pentru că astfel
apare un al doilea spaţiu al tinereţii, Parcul Cinema, locuit mai mult de mame
şi copii. Dacă drumul continuă spre stânga, poţi descoperi piaţa, loc al
schimbului şi al traiului esenţial încă pentru o mare parte dintre agricultori.
Pe aceeaşi linie ajungi la biserica Sfânta Maria, indiciu al intrării in cartierul
Corni.
Astfel, pe drumul din dreapta, ajungi la două căi paralele între ele:
strada Ştefan cel Mare, de pe care se desprind drumuri secundare, ce duc
spre cartierele Dric sau Baia Veche, cealaltă între Ştefan cel Mare şi
Alexandru Ioan Cuza-Bulevardul 1 Mai, cu masive aglomerări de blocuri,
DEALUL MARE
Toponimul Dealul Mare apare menţionat în documentul din 10 ianuarie
1495 (7003) prin care Ştefan cel Mare a stabilit hotarul târgului Bârlad. În acel
moment, toponimul desemna un deal, „peste şes, la Dealul Mare la movila
săpată”.1
Deşi Dealul Mare aparţinea târgului Bârlad, domnitorii Moldovei au făcut
donaţii unor credincioşi ai lor, în acest perimetru. În secolul al XVII-lea, în zona
Dealului Mare, au avut proprietăţi: Axiniţa, soţia lui Ştefan Cerchez, fiica lui
Enache Palade şi Vasilcăi şi familia Scârlet din Zorleni.
În 1727 (7235) martie-1733 (7241) august, vel vornicul Ion Palade a
întocmit un catastif prin care împărţea fiilor şi fiicelor averea pe care o avea în
moşii, vii, vecini, robi. Toader Palade, unul din fii, pe lângă alte moşii mai primea
„12 pogoane (de vie, n,n.) în Dialul Mare ot Bârladu, care au fost dăruit Acsiniţa,
ce mi-au fost vară primară, giupâneasa lui Ştefan Cerchezul vel - comis; şi 4
pogoane au fost dăruit lui Velicico snâ Dabija vel pah. şi el mi le-au dăruit mie. Şi
au fost toate paragini, ţelini, şi le-am lucrat, şi am pus viţi pe unde n-au dat şi le-am
ridicat de tot, - şi le-am dat fiului meu Toader ”.2
În 1 august 1752(7260)Constantin Racoviţă voievod a dăruit vel armaşului
Dediu Codreanu „ o bucată de loc din hotarul târgului Bârladului”. Pentru a
delimita această bucată de loc au fost trimişi hotarnicii: Toader Jora stolnic,
Constantin Coruiu paharnic şi Ştefan Popescu vornic de poartă. Au fost aduşi
martorii: Atanasie egumenul mănăstirii Grăjdeni, preotul Lupu de la Sf.Dumitru,
Toader Boul căpitan, Vasile Pirdan vornic, Stauro Pantazi, Dumitrache staroste,
Gavril Tudori, Ştefan Obreja, Samoilă Vornic de Zorleni, Lupul Ţicău, Iordache
dascăl, Constantin Cimbală, Neculai Cimbală, şi alţi târgoveţi şi oameni bătrâni şi
tineri.
S-a început din apa Bârladului loc însemnat cu piatră. „Şi au pus
margine locului pe din gios, spre răsărit, drept peste o movilă ce este dinsus de
târgul Bârladului alăture cu locul Domnesc ce mai rămâne pe din gios;şi de acolo
drept la gura văei viilor ce merge la Dealul–mare, unde pogoară drumu Fălciului,
şi iar şi au pus peatră hotar; şi de acolo au mers iarăşi la deal pe matca văei până
la puţul Cimbalei, pe râpa Cimbalei, şi iar matca râpei Cimbalei la deal până la
coada râpei unde au pus o altă peatră de hotar; şi dintr-o această piatră iarăşi la
deal pe din gios, de unde au fost - casa Lupului Codrianu cel bătrân, părintele
dumisale vel armaş Dediul Codrianul, şi tot alăture cu locul Domnesc la deal până
unde se tâlneşte cu locul mănăstirii Grăjdenilor, ce a fost iarăşi loc Domnesc al
târgului şi iarăşi au pus altă peatră hotar în zarea dealului, lângă drum ce merge
prin capul locului mănăstirei Grăjdenilor, şi prin capul locului acestue pe zarea
Dealului mare, ce merge în sus şi gios, care această piatră este în colţul locului
acestuia din gios şi despre răsărit; şi de acole au mers dea curmezişu pe zarea
dealului în sus, prin capul locului mănăstirei, până în movila găunoasă, unde au
pus altă peatră drept în movilă; şi dela această peatră iar în sus peste Dumbravă,
prin capul locului Fruntişenilor, moşie iar a dumisale Dediului vel armaş; şi au
mers tot în sus până în drumu Fălciului, şi iar au pus altă peatră hotar în margine
drumului; şi dintr-această piatră au mers pe drumul Fălciului cam cheziş spre
răsărit, alăture cu locul Frunteşanilor, până în fundul văei Vârlezii, unde se
întâlneşte locul acesta cu locul Zorlenilor, şi cu locul Popenilor unde au pus altă
peatră de hotar, lângă drumul Fălciului şi în fundul văei Vârlezii, care această
peatră este în colţul locului acestue, dinsus şi despre răsărit pe deal; şi dintr-
această peatră, din colţul locului de sus şi până în piatra ce este în colţul locului de
gios, ce vine în capul locului acestue despre răsărit, s-a măsurat dea curmezişul
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
inclusiv unele finalizate în mileniul trei.
Cele trei drumuri se unesc şi par să conveargă spre aceeaşi finalitate.
Mai oferă însă o alternativă pentru cei care vor să zăbovească pe aceeaşi
stradă Alexandru Ioan Cuza, pe linia căreia ajungi fie pe dealul Volosenilor,
fie pe cel al Moţocului, cu abatere spre dreapta.
Mulţi însă aleg direcţia spre care indicatorul arată Albiţa, anticipând
parcă o plecare grăbită. Trecerea se produce inevitabil, marcată de podul
Ralea; de aici pentru a ajunge la malurile Prutului este nevoie să parcurgi o
lungă şosea, anevoioasă de altfel, pe latura dreaptă a ultimei bifurcaţii.
Huşul îşi adună, din acest punct, drumurile şi oamenii, la fel ca şi
începutul; sfârşitul romanului trebuie fixat într-un topos plin de semnificaţii, şi
care altul mai potrivit decât cimitirul! Un cartier se încăpăţânează să
continue linia pe care cimitirul încearcă să o oprească şi intri astfel în zona
industrială, în spatele căreia înfloreşte discret cartierul Recea. Dar lucrurile
nu pot fi nelimitat prelungite, astfel încât, de data aceasta, capătul de drum
este ostentativ punctat de numele apropiatei vămi Albiţa. Huşul şi-a spus
povestea urmând o filozofie firească, a vieţii liniştite care se dezvoltă, se
înfăţişează progresiv. Istoria are, în cazul vizitatorului, ciclicitate, aşa încât
ea poate fi rostită, fără a avea ochi regizoral, şi începând cu sfârşitul. Huşenii
sunt oameni cu inspiraţie... de ce n-ar fi şi călătorii!?
Gheorghe Gherghe
Sidonia-Elena Diaconu
şi s-a aflat una mie şapte sute patru zeci stânjeni; şi dintr-această piatră, din colţul
locului din sus, merge locul acesta la vale spre apus pe matca văei Vârlezii, lângă
drumul cel mare, unde este un puţ iarăşi am pus altă peatră hotar; şi dintr-această
peatră merge drept peste drumul cel mare până în apa Bârladului, care această
piatră vine din colţul locului acestuia, din sus şi despre apus; şi dintr-această
peatră am măsurat deacurmezişul capul locului despre apus, pe malu Bârladului
din gios în dreptul movilei. Şi s-au aflat şeapte sute şease zeci şi patru stânjeni,
mai înregistrându-se locul acesta dela vale; - ca să rămâie şi târgului loc slobod
de păşune vitelor. Şi iarăşi au măsurat locul acesta prin mijlocul locului
deacurmeziş şi s-au aflat una mie una sută două zeci stânjeni, din gura Vârlezii
până în gura Văei Viilor, la mijlocul locului”.3
A fost un abuz al unui domn,care a donat unei persoane un loc din
proprietatea târgului Bârlad, după ce alţi domni cedaseră deja Fruntişenii şi
Trestiana (Cetăţuia). Dediul Codreanu şi-a făcut sat la Dealul Mare în locul primit.
Cercetările arheologice desfăşurate de noi, în anul 2007, au depistat ceramică
specifică secolelor XVII-XVIII şi următoarelor secole. Satele; Zorleni, Popeni şi
Dealul Mare se întâlneau într-un punct din fundul Văii Vârlezului, deasupra pe
deal, unde se întâlneau şi cu drumul Fălciului, ce mergea pe coama dealului până
se întâlnea cu drumul mare ce venea dinspre Grăjdeni, ajungea în lunca
Bârladului şi mergea pe sub culmea dealurilor până la Vaslui. Acest drum se
întretăia la Vadul Docolinei cu drumul Brăilei. Legendele relatează mersul lui
Petru Rareş cu carele de peşte coborând la drumul mare venind de la Galaţi. O
legendă consemnează că a coborât la vadul Docolinei, dar alta ne informează că
a venitul prin drumul ce trecea pe la Grăjdeni, unde a avut un vis. Drumul continuă
spre Bârlad unde se întâlnea cu drumul mare ce mergea spre Vaslui.
La răsărit de Dealul Mare se găsea (şi în prezent) satul Fruntişeni,
proprietate a lui Dediu Codreanu, un bun prilej, pentru ca cele două sate să-şi
unească hotarele. În acest scop, Dediu Codreanu a cumpărat Siliştea
Balumireşti, astăzi o vale spre apus de Fruntişeni, de la Constandin Cozma cu
250 lei. Actul de proprietate a fost întărit la 1 septembrie 1756 de Constantin
Racoviţă Voievod. Actul motivează cumpărătura,....„numitul Dediul Codreanu biv
vel serdar, mai are şi altă moşie alăture cu acesta anume Fruntişeni, după
dreptate căzându-i-se lui a o răscumpăra, fiind răzăş vechiu şi mai ales că este şi
strănepot a lui Maftei Roşca”.4
Dediu Codreanu, probabil, este ctitorul satului, aducând oameni de pe
moşiile sale sau străini, dar şi ţigani, boierii fiind proprietari de ţigani în acele
vremi. Şi-a construit case, credem că în partea de sud a satului, străduindu-se să
fie gospodar şi să ducă o viaţă de familie tihnită. Necazurile curând au lovit
proprietarul, dar şi satul. Lui Dediu i-a murit soţia, Maria, şi fiind înaintat în vârstă
s-a hotărât să-şi dedice viaţa salvării sufletului. S-a recăsătorit însă, cu Ecaterina
şi a avut patru copii: Dimitrie, mort tânăr, Maria,Casandra (Xenia după călugărie)
şi Ioan căsătorit cu Ecaterina Jora, viitorul proprietar al satului Dealul Mare. Satul
s-a pustiit pentru câţiva ani în timpul războiului ruso-turc din anii 1768-
1772.Catagrafia din 1774 a menţionat satul ca făcând parte din ocolul Corodului,
având 5 case locuite, 16 pustii şi 5 moldoveni liberi.5
Dediu Codreanu „s-a băjenit ”cu familia în nordul Moldovei unde a şi murit.
Soţia s-a întors cu copii la Dealu Mare şi a ridicat o biserică în partea de sud-est a
satului, unde în pronaos, în partea dreaptă, şi-a pregătit mormântul, lespedea
existând şi astăzi. Proprietar al satului a rămas fiul său, Ioan Codreanu.
Condica liuzilor din 1803 îl menţionează proprietar pe stolnicul Ioan
7
 Gheorghe Ghibănescu
Codreanu, care avea şi 2 scutelnici, satul mai având 18 liuzi care plăteau birul pe
un sfert de an în valoare de 35 lei.5
Condica vistiriei Moldovei din 1816 menţionează satul ca fiind al stolnicului
Ioan Codreanu, care avea 7 scutiţi de bir, dar în sat mai erau 15 liude, care plăteau
birul în valoare de 35 lei.7
Ioan Codreanu a reclădit biserica satului, un locaş modest,din lut,dar care
rezistă şi astăzi. A fost căsătorit cu Ecaterina Jora, cu care a avut cinci copii: Mihai
mort nevârstnic, Dimitrie mort în 1829, Maria căsătorită cu Neculai Ventura,
Gheorghe mort în 1837 necăsătorit şi Neculai mort în 1854 necăsătorit. Deşi spiţa
sa genealogică s-a stins, familia a rămas nemuritoare prin faptele celor doi fii:
Gheorghe Roşca- Codreanu şi Neculai Roşca - Codreanu.
După căsătoria sa cu Ecaterina Jora, Ioan Codreanu a început să se ocupe
de gospodărie şi să-şi statornicească hotarele moşiilor încălcate de vecini, dar
mai ales de mănăstirea Grăjdeni.Avea în proprietate: Vălenii cu Dăncenii, parte
din Sârbi şi Streşineşti, zestrea soţiei, Dealul Mare şi Balumireştii moştenite de la
părinţi, Fruntişeni, sat moştenit de la Maria, sora sa, dar şi părţile din Balumireşti şi
Fruntişeni moştenite de la sora Casandra, călugărită.
În 15 iulie 1816, stolnicul Ioan Codreanu a adus doi hotarnici: Costache
Conachi agă şi Petrache Negre ban, „ca să-i se hotărască moşiile Dealul–mare-i
Fruntişeni şi Balumireşti,dela ţinutul Tutova”.Familia Codreanu mai avusese
hotărnicii din:4 iunie 1667 (7175) făcută de Bejan Gheuca, din 20 iunie 1692
(7200) pentru o bucată din locul târgului şi din septembrie 1798 făcută de Ioniţă
Negre, dar hotarele fuseseră încălcate. Mănăstirea Grăjdeni a fost reprezentată
la această hotărnicie de postelnicul Allecu Callimachi. Ambele părţi s-au
prezentat cu propriile argumente şi documente pe care le mai aveau.Cei doi
hotarnici au intrat „în cercetarea moşiei Fruntişenilor, care pe din sus se hotăreşte
cu Popenii şi pe din jos cu Grăjdenii”, aducând ca argumente, documentele
prezentate de stolnicul Ioan Codreanu: documentul din 7125 de la domniţa
Ruxanda, ispisocul de întărituri de la Constantin Racoviţă Voievod, hotarnica din
4 iunie 7173 de la Bejan Gheuca şi hotarnica din 20 iunie 7200 ce cuprinde o
bucată de pământ din locul târgului. Hotărnica din 4 iunie 7175 specifica hotarul
Fruntişenilor „în sus până în drumul târgului Fălciului, până în obârşia văei
Hobănii, unde se întâlneşte cu hotarul Popenilor”.Stolnicul Ioan Codreanu a
specificat, „că toate sub numele Fruntişănilor s-ar fi stăpânit de spătăreasa
Dediului şi de părintele d-sale până la o vreme, când Egumenul schitului
Grăjdeni, …..,cerând o bucată de la,Valea Dumbrăviţei, ca să-şi ţie vitele, dela
părintele d-sale sărdariul Codreanu, când acesta se afla la Ţarigrad cu Domnul
Mihaiu Racoviţă vv,şi dându-i voie părintele d-sale, urmaşii Egumenului din vremi
în vremi s-au tot întins”.
Egumenul a argumentat „că moşia Grăjdeni, împreună cu amândouă
aceste bucăţi de loc a târgului, le are schitul afierosite încă din vremea ce s-a făcut
schitul de neamul Costăcheşti şi de comisul Ştefan Cerchez ; şi că numai bucata
de loc aceasta încă şi din ceilaltă bucată de loc – care acum îi în stăpânirea d-sale
stolnicului, au avut schitul veche stăpânire,… cu adevărată danie şi întăritură din
anii 1687(1197)”. Document nu avea mănăstirea spunând Egumenul, „că a avut
şi un ispisoc sârbesc vechi care l-au luat serdariul Dediul Codreanul de la schit”.
Hotărnicii au socotit că deoarece Balmureştii se văd uniţi cu Fruntişenii în
hotărnicia lui Bejan Gheuca, terenul este al Codrenilor. Vânduse stolnicul
Cerchez o bucată unor Vântulesti, dar respectiva bucată a fost răscumpărată de
serdarul Codreanu,cumpărătură întărită de Constantin Racoviţă în 1 septembrie
FAMILIA GAVRIL CONACHI
Unul dintre proprietarii satului Zorleni care şi-a impus amprenta,
schimbându-i destinul, a fost Gavril Conachi. Făcea parte dintr-o familie veche
din Moldova de jos, strămoşii săi fiind băştinaşi ai satului Ştioboreni, din ţinutul
Vaslui. Primul strămoş cunoscut a fost Ilie, fiul lui Goescu spătar. Spiţa
genealogică a fost stabilită de Paul Păltânea în studiul „Neamul logofătului
Costache Conachi ”.
Anterior, spătarul Dimitrie Burduja ajunsese la concluzia reală privind
începuturile neamului „Familia Conachi a fost o familie curat moldovenească ”
din „neamul Golăeştilor sau Goeştilor”.1
În condiţii necunoscute, neamul Goescu din Ştioboreni a ajuns proprietar
şi în satul Tălăbeşti, din ţinutul Tecuci. Ilie Goescu a avut trei fii: Golăe, Severin şi
Mardare. În secolul XVII, familia a cumpărat sate, părţi de sate, vii în ţinuturile
Vaslui şi Tecuci.
Golăe a fost vataf, dregător de sat şi, spre sfârşitul vieţii, în timpul lui
Constantin Cantemir, a ajuns vornic de poartă. Acest Golăe a avut trei copii:
Irina, Partenie (nume de călugăr) şi Angheluţă, din care se trag Conăcheştii.
Acest Angheluţă nu a deţinut ranguri boiereşti, a locuit în Galaţi, unde s-a
ocupat cu negustoria. A făcut negustorie şi în Bârlad, unde a cumpărat la 6 mai
1668, „o dugheană cu loc cu tot”în mijlocul târgului. 2 A avut un singur fiu,
Constantin, acesta fiind primul membru al familiei care a purtat numele de
3
Conache. În documente este numit Constantin agă, Constantin agă sin
Angheluţă, Constantin Angheluţă agă, Constantin mare comis Gălăţanu.4 În
Cronica anonimă a Moldovei şi Cronica Ghiculeştilor este desemnat cu numele
5
de Conache aga. A fost căsătorit de două ori, prima soţie a fost fiica lui Ioniţă
8 Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
1756. Locul Dumbrăviţei s-a văzut ca este terenul lui Codreanu prin hotărârea
divanului din 1800. Mai rămânea un loc revendicat de trei proprietari: vornicul
C.Palade, stolnicul Codreanu, schitul Grăjdeni. Din documente se constată că
Ştefan Cerchez a făcut acolo la 1700 danie Vântuleştilor şi nu schitului. Se
hotărăşte ca hotarul dintre Fruntişeni şi Grăjdeni să fie după hotărnicia făcută de
Ioniţă Negre in septembrie 1798.
Neînţelegerile au continuat, şi în iunie 1819, la cererea stolnicului Ioan
Codreanu, Veniamin Costache Mitropolitul Moldovei a dat carte de blestem
asupra satelor din: Slobozia, Vârlezenii, Grăjdeni, Fruntişeni şi Dealu Mare,
pentru ca locuitorii să mărturisească adevărul despre hotarele şi marginile
moşiilor Fruntişeni şi Dealu Mare, sau despre alte semne despărţitoare ale
urmaşilor de prin prejur.9
În Decembrie 1820 10, stolnicul Ioan Codreanu a trimis un memoriu
Divanului de la Iaşi. Stolnicul avea în litigiu Valea Dumbrăviţei şi o bucată de loc
între Dealu Mare şi Balomireşti. Ca martori au fost chemaţi şi Onosie Strătilă mazil
şi fratele său Gheorghe Strătilă mazil din Sărăţeni, primind ei carte de blestem
pentru a spune adevărul. Ei deţineau unele informaţii de la Vasile Lazăr din
Grăjdeni despre unele documente ale Codreneştilor păstrate la Schitul Grăjdeni.
Stolnicul Ion Codreanu şi-a făcut testamentul în 1 martie 1828,dar a murit în
3 aprilie 1835 şi a fost înmormântat la biserica din Dealu Mare, unde i-a fost
înmormântată şi soţia, decedată în anul 1820.11 Proprietar al satelor Balumireşti şi
Dealu Mare a rămas fiul său Neculai, „cu sat, case, Biserica şi vii”.
Neculai Codreanu a locuit iarna în casele din Bârlad, lângă biserica Sf.Ioan,
şi vara la Dealu Mare. S-a ocupat cu cultura cerealelor, a viei, creşterea
animalelor şi sericicultura. Fiind bolnav, nu s-a căsătorit. Cunoscut ca bun patriot
şi iubitor de cultură, prin testament şi-a lăsat averea în numerar pentru înfiinţarea
unei şcoli de fete în Bârlad, pentru deschiderea unui spital în Bârlad, zidirea unei
biserici lângă şcoala de fete, alte ajutoare pentru şcoli şi nepoţi. Ca epitropi
testamentari au fost lăsaţi: Radu Roseti, Costache Negri, dr. Emanoil Costin.12
Satul Dealu Mare îl vânduse lui Iorgu Iordan şi de la acesta a ajuns în
proprietatea lui Lupu Costache,fiul lui Constantin Costache, proprietarul satului
Ciortolom. Lupu Costache a avut conacul în marginea satului, în partea de nord-
est, loc unde şi astăzi tractoarele şi sapele răscolesc ultimile resturi, care mai
atrag atenţia doar arheologilor.
NOTE:
1. DRH, A. Mold,vol. III,doc. 151,p.281.
2. I.Antonovici, Documente bârlădene,vol.III.p.328.
3. Idem, Fraţii Gheorghe şi Neculai Roşca-Codreanu,doc. VIII,p. 11-13
4. Ibidem,doc. IX,p. 13-14.
5. Moldova în epoca feudalismului,VII,partea I,p.185
6. Th. Codrescu,Uricariul,VII,p.342.
7. Corneliu Istrate,Condica vistieriei Moldovei pe 1816, p.185
8. I.Antonovici, Documente Bârlădene,vol. IV, doc. CL XII,p.269
9. Idem, vol.I,doc. XIII,p. 31
10. Idem, Fraţii Gheorghe şi Neculai Roşca-Codreanu,doc XI,p. 16-28
11. Ibidem, p.XII-XII
12. Ibidem,p XXXVIII-XXXIX
Tălabescu, iar a doua, Paraschiva, fiica lui Vasile Costache mare vornic şi a
6
Catrinei Cantacuzino. Şi-a înmulţit proprietăţile în ţinuturile: Vaslui, Vrancea,
Neamţ, Covurlui, dar s-a aşezat la „satul Năneştii de Gios, zâs Fundeni”, care a
fost, „răzădenţăea veche a neamului Conăchesc”.7 A avut cu Paraschiva
Costache doi fii, Ioan şi Costache. Ioan a fost ucis de nişte turci „laji”la „gura Văii
Oaiei, din gios de târgul Tecuciului”.8 Al doilea fiu, Costachi, a perpetuat neamul
şi a acces la funcţii: mare paharnic, mare vornic, a îndeplinit diferite însărcinări în
slujba domniei şi şi-a înmulţit proprietăţile neamului prin moşteniri, zestre,
cumpărături. A fost căsătorit cu Ileana, fiica lui Ştefan Catargiu şi a Mariei, fata lui
Sandu Krupenschi.9 A fost primul din neamul Conache proprietar al satului
Lărgăşeni, sat de zestre al soţiei şi prin schimb al satului Ţigăneşti de lângă
Tecuci. A mai practicat cămătăria şi negustoria. A fost un om de cultură, avea
plăcerea să cumpere cărţi, să înzestreze bisericile cu cărţi de cult, a ctitorit
biserici şi le-a reparat pe altele. A locuit mai mult la Ţigăneşti şi a decedat în 22
octombrie 1779.10 Din căsătoria cu Ileana a avut trei fii: Constantin, Manolache şi
Gavril.
Manolache a fost tatăl lui Costache Conachi, logofăt al Moldovei, poet,
unul din marii oameni de cultură din Moldova din secolul al XIX-lea.
Gavril Conachi a ajuns proprietar în Zorleni, Bujoreni şi alte sate din jur, a
fost unul din ctitorii mănăstirii Măgaru şi „vinovatul” de stabilirea actualei vetre a
satului. A îndeplinit mai multe dregătorii în slujba ţării: mare pitar, stolnic,
ispravnicul ţinutului Tutova, ban, spătar, mare spătar, mare vornic al Ţării de jos,
epitrop al şcolii publice din Bârlad. A fost folosit de domnii Moldovei pentru
efectuarea hotărniciilor multor sate din Moldova de jos. Pentru demnităţile
 Gheorghe Ghibănescu
îndeplinite şi zecile de hotărnicii efectuate a obţinut sume mari de bani,, sume
care au depăşit veniturile moşiilor, care nu erau puţine. A fost preocupat de
mărirea proprietăţilor, dar şi de gospodărirea lor. A moştenit avere frumoasă de
la tatăl său şi din zestrea soţiei. De la tatăl său a avut în stăpânire moşia
Lărgăşeni. Soţia sa a fost Măriuţa Costache aparţinea familiilor Costache şi
Palade, fiind nepoata lui Dumitraşcu Palade. În această situaţie a ajuns Gavril
Conachi proprietar în Zorleni şi în satele din jur. La Bujoreni a cumpărat părţi în
1780, hotărnicite de Costin Negre, ispravnicul ţinutului Tutova. La Bujoreni va
11
mai cumpăra în 14 noiembrie 1782 şi 26 februarie 1787. Cu răzeşii din satul
Bujoreni, urmaşii lui Vasile Bujoreanu, au intrat în conflict şi s-a judecat în aprilie
1803 pentru „pricina pădurii ce i-am stricat–recunoşteau răzeşii-şi vinu ci am
vândut în sat, cum şi altile de cari Dumnealui nu s-au mulţumit de noi.”12 Gavril
Conachi a fost necruţător, răzeşii vinovaţi fiind siliţi să se mute în „slobozia
vecină”(Zorleni).
În Bârlad a moştenit de la „strămoaşa Smaranda”, casă şi dugheană, dar a
mai cumpărat la 1 şi 20 octombrie 1776, două locuri „pe uliţa veche
13
armenească”. În 28 februarie 1713 a cumpărat de la spătarul Constantin
Palade mai multe moşii din ţinutul Tutova: Perieni, Portăreşti, Drujăşti, pentru
care a plătit 22 000 lei. În luna următoare, prin schimb cu Constantin Palade, a
obţinut părţi din satele Români, Zmeiani, Păuleşti,din ţinutul Tutova, pentru
moşia Botoşiţa, „Did Cordon”. 14 Avea bani obţinuţi prin gospodărirea propriei
averi, dar şi proveniţi din funcţiile şi privilegiile oferite de acestea. Pentru funcţia
de spătar a încasat 3000 lei anual, leafa de vornic a adus 5 000 lei anual, dar a
încasat şi cote părţi din taxele plătite pentru exportul de vite şi rachiu.
O parte din moşii le exploata direct, prin vătafi angajaţi la fiecare moşie.
Moşiile îndepărtate, morile, velniţele, cârciumile erau arendate. Folosea munca
plătită şi munca în dijmă. Balta de la Prut a moşiei Lunca Banului a fost arendată
pentru perioada de la 12 decembrie 1789 până la Ispas, pentru 150 lei lui
Grigoraş Roman şi Vasilache Drăgan din Bujoreni 15
Arenda morilor îi aducea venituri mai mari decât moşiile. În 1779 a încasat
câte 1100 lei de la arendaşii morilor din Zorleni şi Vulturul (Vrancea). Peste doi
16
ani a încasat 1800 lei de la morile din Putna şi 900 lei de la cele din Umbrăreşti.
Avea vii la Nicoreşti, Odobeşti, Huşi, dar şi în satele Galbenu, Lieşti şi Zorleni,
toate aducând venituri însemnate. S-a ocupat cu creşterea vitelor, întreprindere
mai rentabilă decât cultura plantelor.17
Gavril Conachi a fost un om iubitor de carte, învăţătură, dornic de
18
cunoaştere. A fost preocupat de facerea unor artificii şi a unei rachete. Făcea
parte din grupul boierilor iubitori de carte şi a moştenit de la tatăl sau cărţi în limba
greaca, păstrate în casele de la Umbrăreşti.19 În casa de la Lărgăşani a strâns
cărţi şi a adus dascăli pentru copii, învăţându-i limbile: greacă, latină, franceză,
germană. A fost un participant activ la viaţa politică şi culturală a ţării. La 28 mai
1803, când domnitorul Alexandru Moruzi a înfiinţat la Bârlad o şcoală „pentru
limba elinească cât şi pentru moldovenească”, Gavril Conachi a fost numit
epitrop alături de Ştefan Sturza şi Gavril Iamandi.20 Tot în 1803 a fost printre
semnatarii hrisovului domnesc pentru înfiinţarea Seminarului de la Socola.21
La Lărgăşani a refăcut vechea biserică, pentru care a legat trei cărţi, iar
22
preţul a fost plătit de el. A reparat biserica din Umbrăreşti şi a rezidit-o pe cea din
satul Oţeleni(comuna Izvorul Berheciului, jud. Bacău). După 1780 a reconstruit
schitul Măgaru, din lemn, fiind şi proprietarul pădurii din fundul văii Bujoreni.
Vechea biserică, tot din lemn, ctitorită de Vasile Bujoreanu, avea aproximativ
200 de ani. După 1780, schitul a intrat pentru o perioadă îndelungată în grija
familiei Conachi, familie care a intrat în rândurile ctitorilor. După tată, Ioniţă fiul,
devenit monahul Ioanichie, a reconstruit biserica din zid în 1840, în forma
cunoscută până în urmă cu câţiva ani, când a fost renovată de actualii călugări,
păstoriţi de stareţul Euharist. A fost şi ctitorul bisericilor din Zorleni şi Vârlezu.
În 1777, Gavril Conachi s-a căsătorit cu Măriuţa, fiica lui Manolache
Costache stolnic şi a Nastasiei Palade. Din această căsătorie s-au născut 10
copiii, din care patru au murit în pruncie: Mihail, Manolache, Alexandru, trecuţi în
pomelnicul întocmit de logofătul Costache Conachi şi Măriuţa bolnavă în 1796 şi
care a decedat în 1798, fiind îngropată în biserica din Lărgăşani. 23 Din cei şase
rămaşi, trei au fost băieţi(Ioniţă, Costache, Vasile) şi trei fete (Nastasia, Ileana,
Catrina). Cu excepţia lui Ioniţă, cei cinci au decedat la vârste fragede. Copii s-au
dovedit debili şi bolnăvicioşi pe parcursul scurtei lor vieţi. Debilitatea o punem pe
seama a două cauze: Gavril şi Măriuţa erau veri de rangul III, bunica lui Gavril
fusese tot o Costăchioaie, în neamul Palade mai fuse sânge Costăchesc, dar,
probabil a fost între cei doi soţi şi o nepotrivire de RH.
Costache, al doilea fiu, a fost cel mai dotat pentru învăţătură, dar, deşi
inteligent, cult, învăţat, ordonat, sârguincios, a fost un nefericit, fiind bolnav în
toată scurta lui viaţă. Gavril Conachi a dorit ca fiii săi să fie educaţi şi învăţaţi,
motiv pentru care a achiziţionat foarte multe cărţi şi a adus dascăli la Lărgăşani,
satul unde şi-a crescut copiii. În 1793 a fost angajat învăţătorul francez Ledoux.
În 1794 au fost angajaţi mai mulţi dascăli:doi cu numele de Gheorghe, primul cu
450 lei pe an şi al doilea cu 30 lei pe lună, apoi dascălii Inochentie şi Constantin.
Copiii învăţau limba franceză cu dascălul Gheorghe, limba germană cu un
24
călugăr „dascăl nemţesc”, limba latină cu „ dascălul” Ioan latinul şi Iosif latinul.
Din 25 ianuarie 1797, Costache Conachi a plecat la Academia
Domnească de la Iaşi pentru a se perfecţiona în limba latină şi germană, unde a
rămas, probabil, până în vara anului 1800, când se pregătea să meargă la Viena.
A avut o predilecţie deosebită pentru studiul filosofiei. Din 30 iunie 1800,
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
Costache era la Viena, după cum o demonstrează însemnările tatălui său în
condicile sale de cheltuieli.25 Costache a fost însoţit de mic de fratele lui, Vasile,
care fiind „pătimaş de mic”, urma să fie consultat de „cei mai vestiţi doftori”.26
Probabil a frecventat Faculatatea de Filosofie din Viena un an, deoarece, la 6
mai 1802, era la Budapesta, cu aceleaşi preocupări. În 1803 a fost înscris la
Universitatea din Jenna, unde a fost înregistrat:, „Constantin Konacky
Moldavus”. S-a întors în 1805 la Viena, dorind să studieze filosofia şi politica,
deşi tatăl său îl îndemna să studieze ştiinţele exacte.27
După însemnările lui Ioanichie, adresate domnitorului Scarlat Callimachi,
28
Costache a venit acasă „bolnav şi ieşit din minţi”. Din copilărie, cu dascălii
angajaţi de tatăl său şi din studiile de la Viena, Budapesta, Jenna, Costache îşi
formase o cultură solidă. Studiase limbile latină şi germană, filosofia, căpătase
cunoştinţe de astronomie, logică, metafizică. A posedat o bibliotecă personală
cu cărţi valoroase şi diverse, pe care şi le-a aranjat şi printr-un catalog în care a
înregistrat 548 de titluri. 29 Starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit după reîntoarcerea
în ţară. În mai 1810, când şi-a întocmit testamentul, Gavril Conachi consemna
despre fiul său că „ din păcatele mele se află în slăbiciunea minţii ”. Primea prin
testament moşia „Umbrăreşti cu anexele Buzieşti, Tămăşenii, părţile din Geru,
Dămăcianca....., moşiile de la Boţârlău, Călienii, viile din Nicoreşti..... va lua
jumătate din ţigani, din casele de la Iaşi, din dughene şi crâşme şi 5000 lei ajutor
de la casa lui Vasile, ca să-şi facă şi el casă la Umbrăreşti sau aiurea”.30
Testamentul cuprindea şi unele clauze, deoarece Costache nu avea voie să
vândă nimic şi, dacă nu se va însura, toată averea trebuia să rămână, după
moartea lui, fratelui Vasile.
În 2 septembrie 1813, moştenitorii lui Gavril Conachi s-au judecat pentru
reîmpărţirea averii. Atunci, Ioanichie consemna despre el că „se află în stare
slabă”. Moştenitorii au ajuns la o învoială întărită de domnitor în 22 septembrie
1813. Partea de avere a fraţilor Ioanichie şi Costache a fost pusă sub epitropia
mitropolitului Veniamin Costache şi a cumnatului Alecu Callimachi.31 Printr-un
înscris din 22 octombrie 1813, partea lui Costache, după moarte, rămânea
nepoţilor Xenofon şi Ruxandra, fii lui Alecu Callimachi.
Costache a murit după 20 decembrie 1813. Nu este amintit în pomelnicul
întocmit de logofătul Costache Conachi, întocmit la 10 iulie 1836.
Nu se cunoaşte data naşterii lui Vasile, dar se ştie că a fost de mic
„pătimaş”. A fost trimis la Viena în 1800, împreună cu Costache în speranţa că
medicii de acolo vor putea să-l tămăduiască. „Cei mai vestiţi doftori” n-au găsit
leacul necunoscutei boli, dar i-au recomandat să nu se căsătorească. Gavril
Conachi nu a acceptat sfatul şi l-a căsătorit înainte de mai 1803, cu Elena Manu,
fiica lui Scarlat Manu şi a Ecaterinei, fiica lui Ion Şuţu, născută în 30 iulie 1790.33
Vasile trebuia să moştenească: moşia Zorleni, locurile din Bârlad,
jumătate din casele de la Iaşi, locurile de prisacă de la Vaslui şi Buhăeşti, viile de
la Socola, jumătate din ţigani şi argintării, casa din Slobozia Zorleni şi toate
34
straiele. După moartea lui Costache urma să moştenească şi partea acestuia.
Din această căsătorie a rezultat un copil, mort la puţină vreme, după decesul lui
Vasile care a avut loc în 12 august 1811.35 Împrejurările au făcut ca Elena Manu
să moştenească cea mai mare parte a averii rămasă de la Gavril Conachi.
Ioanichie şi Costache s-au considerat nedreptăţiţi de cumnata lor, „care şi
silitoare au fost prin multe mijlociri şi chipuri a ne înstrăina de la driapta moştenire
36
[a] noastră”. A urmat învoiala din 22 octombrie 1813, dar neînţelegerile au
continuat. Se cunoaşte plângerea Elenei făcută generalului Petrovici Pahlen,
preşedintele Divanului din Moldova şi Ţara Românească în timpul ocupaţiei
ruseşti, la 22 iunie 1828, împotriva plângerilor făcute de cumnatul Alecu
Callimachi. Moşiile primite după moartea lui Costachi: Umbrăreşti, Bozieşti,
Tămăşeni, Dămăceanca, părţile din Geru vor fi în stăpânirea Catincăi Şuţu, fiica
Elenei Manu dintr-o căsătorie ulterioară. Moşia Slobozia Zorleni a rămas în
proprietatea lui Alecu Callimachi, soţul Ilenei Conachi.
Nu cunoaştem data naşterii Ilenei. Singura informaţie din copilărie o
avem din primăvara anului 1794, când Gavril Conachi a fost înştiinţat de vătaful
37
de la Lărgăşani că „numai cuconiţa Iliana au fostu puţin bolnavă”. Ileana a fost
peţită de păhărniceasa Ruxanda Callimachi pentru fiul său Alexandru. 38 Alecu
(Alexandru) Callimachi a fost fiul paharnicului Ioan Callimachi şi al Ruxandei,
fiica lui C. Catargiu, fost mare logofăt. Căsătoria a fost încheiată înainte de 2
39
septembrie 1802. În octombrie 1802, Gavril Conachi a însemnat în condicile
sale, zestrea pe care i-a dat-o Ilenei. După nuntă, a primit moşiile Cioriceşti şi
Grămeşti, opt pogoane de vie la Odobeşti, veşminte, bijuterii. Un rest de zestre,
de 5 000 lei, a primit Alecu Callimachi după 5 aprilie 1804. 40 După moartea lui
Gavril Conachi, Ileana a mai primit moşiile Mârzeşti, Horgineşti şi Vărzăreşti,
dughenile de la Iaşi, pe „podu Vechiu”, şi viile de la Huşi. 41 După nuntă, Ileana a
plecat la Stănceşti, moşia lui Alecu Callimachi. A murit în anul 1881.42 Din
căsătoria cu Alecu Callimachi, Ileana a avut doi copii: Ruxandra şi Xenofon.
După moartea Ilenei, Alecu Callimachi s-a recăsătorit cu Maria Cuza. A decedat
în august 1834.43 Alecu şi-a iubit soţia şi a fost la rândul său iubit de Ileana, dar şi
de socrul său şi de Ioanichie, cumnatul său. Pentru Ioanichie, Alecu Callimachi a
fost „pururi cuget curat”44
Fiul său a ajuns la rangul de agă, a murit fără urmaşi, în străinătate prin
februarie 1824.
45
Ruxandra s-a căsătorit în 1824 cu Ştefan Catargiu cu care a avut doi copii:
Alexandru şi Nicolae.46 A divorţat în 1827 şi s-a recăsătorit la începutul anului
1833 cu Alecu Rosetti-Rosnovanu cu care a mai avut doi copii: Gheorghe şi
9
 Gheorghe Ghibănescu
47
Adela. Ruxandra a decedat la Cernăuţi, în data de 1 mai 1892. NOTE
Ioniţă a fost primul fiul al soţilor Gavril Conachi şi Măriuţa Costache. S-a :
48
născut în 25 februarie 1778 şi a decedat în 1860, fiind înmormântat pe 30 1. Costache Conache, Poezii, Alcătuiri, Iaşi, 1887, în capitolul Schiţe din
ianuarie 1860 la mănăstirea Măgaru. 49 A fost singurul urmaş al familiei Gavril viaţa şi familia logofătului Conachi, p. 5-96
Coachi cu o viaţă îndelungată, trăind până la 82 ani. Cum tatăl său dorea ca 2. Paul Păltânea, Neamul logofătului Costache Conachi, p. 15
urmaşii săi să fie învăţaţi, a avut parte de o educaţie şi instrucţie deosebite 3. Cronica anonimă a Moldovei (Pseudo Amiras), 1661-1729, Studii şi
pentru acele timpuri. A început să înveţe cu dascăli strânşi de tatăl lui în casa de ediţie critică de Dan Simionescu, Buc, 1975, p. 25, 78-80, 75-80)
la Lărgăşani. I. Antonovici a crezut că Ioniţă a plecat la Viena cu fratele său 4. Nicolae Iorga, Studii şi documente, VI, 2, p. 63-64
50,
pentru a-şi continua studiile dar într-un memoriu întocmit după moartea tatălui, 5. Cronica anonimă, p. 78-79, Cronica Ghiculeştilor, p. 201
din 22 iunie 1811, Ioniţă, devenind Ioanichie după călugărie -, notează că la 6. Paul Păltânea, op. cit.,p. 25
Viena au fost fraţii lui, Costache şi Vasile. 51 Ioniţă a hotărât să se călugărească 7. G.T. Kirileanu, Testamentul şi pomelnicul marelui logofăt C. Conachi, în
prin 1801, când era deja major, deoarece în nişte însemnări de mai târziu, ştim Convorbiri literare, anul 1909, nr. 12, p. 611
că în 1811 a venit la Iaşi, după ce petrecuse „zece ani vieaţă călugărească”, la 8. Ibidem
Mănăstirea Neamţ. 52 Într-o jalbă destinată, probabil, domnitorului Scarlat 9. Paul Păltânea, op. cit., p. 33
Callimachi, după moartea tatălui său, scria că „la 26 ani”, deci în 1804, „s-a 10. G.T. Kirileanu, op. cit.,p. 611, Costache Conachi, Poezii, Alcătuiri, p. 21
hotărât să lase lumea”. Probabil în acel an a îmbrăcat rasa, după efectuarea 11. Nicolae Iorga, op. cit.,p. 49-50
noviciatului, fiind tuns în monahism de mitropolitul Veniamin Costache la 12. C. Solomon, Biserica şi moşia Costăcheştilor, p. 22, Nicolae Iorga, op.
Mănăstirea Socola de la Iaşi, după care s-a întors la Mănăstirea Neamţ.53 cit., p. 49, Paul Păltânea, op. cit., p. 63
Prin testamentul lui Gavril Conachi, din mai 1810, Ioanichie a primit moşia 13. Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, X,p. 149-150
Lărgăşani, cu obligaţia ca după moartea lui moşia să rămână la „Sfânta 14. Nicolae Iorga, Studii şi documente, XVI, p. 217, Paul Păltânea, op. cit., p.
Mănăstire a Esfigmenului, ce se afla la Sfânta Gora(M. Athos,n.n), unde au pus 63-64
54
şi metania sa, primind cinul călugăririi şi unde tot neamul nostru au fost ctitori.” 15. Paul Păltânea, op. cit., p. 66
Această clauză a provocat foarte multe încurcături călugărului Ioanichie şi a dus 16. Ibidem
la o dispută îndelungată cu stareţii mănăstirii, care cereau respectarea 17. Vasile Mihordea, Relaţiile agrare, p. 48
testamentului lui Gavril Conachi. Tatăl, Gavril Conachi, a hotărât ca Ioanichie să 18. Constantin Şerban, Preocupări pentru construirea de rachete în
vieţuiască la Mănăstirea Floreşti. Ioanichie a stat puţin la Floreşti, până la Moldova la sfârşitul secolului al XVIII lea, în RdI, 35, 1982, II, p. 1248-
moartea tatălui său, când, atras de mănăstirea Neamţ, a plecat acolo fără 1249
aprobare. Era un om cult şi credincios, iar la Neamţ predomina cea mai curată 19. Paul Păltânea, op. cit., p. 62
atmosferă duhovnicească. 20. I. Antonovici, Documente bârlădene, IV, p. 247, Stan N. Cucu, G.
În 1811 a venit la Iaşi de la Mănăstirea Neamţ, pentru a-şi vizita sora, Oprescu, Începuturile învăţământului de stat în municipiul Bârlad, în
Ileana, grav bolnavă. A fost aflat de „Exarhiceasca Dicosterie” prin târg, pus în Bârladul odinioară şi astăzi, vol. III, Buc, 1984, p. 125-126
lanţuri şi dus cu o căruţă la mănăstirea Floreşti, unde a fost închis într-o chilie 21. Theodor Codrescu, Uricariul, III, p. 39, VII, p. 61, V. A. Urechia, Istoria
păzită de ţigani. După o lună de zile, cu ajutorul cumnatului Alecu Callimachi, a românilor, III,2,p. 626
fugit din închisoare şi s-a întors la mănăstirea Neamţ. Toţi urmaşii lui Gavril 22. Paul Păltânea, op. cit., p. 69
Conachi erau nemulţumiţi de testamentul său, deoarece principalul moştenitor 23. Ibidem, p. 70
rămâne Elena Manu. Ioanichie avea o nemulţumire în plus, fiind obligat să 24. Ibidem, p. 291-297
vieţuiască la mănăstirea Floreşti. 25. Ibidem, p. 298
Mitropolitul Veniamin Costache a intervenit în favoarea lui Ioanichie, 26. Nicolae Iorga, Documente privitoare la Familia Callimachi, Bucureşti,
arătând Dicasteriei că nu s-a putut „împăca întru cele sufleteşti acolo (la 1903, vol. II, p. 42, I. Antonovici, Mănăstirea Floreşti, p. XLV
mănăstirea Floreşti –n.n.), fiind multe pricini simţitoare, au venit iarăşi aice”55 (la 27. Paul Păltânea, op. cit., p. 299-300
mănăstirea Neamţ). Recomandarea mitropolitului nu a fost luată în seamă. 28. Nicolae Iorga, op. cit., p. 42-43
Ioanichie a refuzat în continuare să se întoarcă la Floreşti şi la 26 martie 1812 şi- 29. Paul Păltânea, op. cit., p. 301-305
a redactat testamentul. Din ce avea lăsa banii pentru mănăstirile Neamţ şi 30. Nicolae Iorga, op. cit., p. 43-44
Agafton, unde trebuia să facă „o biserică de piatră cu cărămidă”, pentru biserica 31. Th. Codrescu, Uricariul, XIV, p. 275, A.D. Xenopol, Istoria familiei
Sf. Dimitrie din Iaşi, pentru obştescu spital de aice din Eş<i>- Spiridonia, iar o Callimachi, Buc., 1893, p. 275
parte copiilor surorii Ileana. 32. Nicolae Iorga, op. cit., p. 49-51
Divanul Moldovei a dat dreptate lui Ioanichie, hotărând că „diata”tatălui 33. Paul Păltânea, op. cit., p. 308
este împotriva dreptăţii şi „călcătoare provilelor”şi decide ca averea „din dreptile 34. Nicolae Iorga, op. cit., p. 43-44
moşiile sale părinteşti şi câştiguri nepotului său de fraţi, Dumnealui comisul 35. G.T. Kirileanu, op. cit., p. 612, Nicolae Iorga, op. cit., p. 49
Costache Conachi”, să se împartă „drept frăţeşte”. Alecu Callimachi s-a plâns şi 36. Nicolae Iorga, op. cit., p. 49-51
el domnitorului că stareţul Luca, de la mănăstirea Floreşti, „vo<i>eşti a mă tragi 37. Paul Păltânea, op. cit., p. 310
în giudecăţi, pretidorisând legiuita parte a ieromonahului Ioanichie, după 38. Ibidem
cuprinderea dietii părintelui său”. Moştenitorii nu au ţinut seama de diferitele 39. Nicolae Iorga, Contribuţii la istoria mai nouă a literaturii româneşti, p. 85-
26
pretenţii şi s-au înţeles la 2 septembrie 1813 să-şi împartă averea părintească. 86
Conflictul cu egumenul Luca a continuat şi, la 27 februarie 1818, Ioanichie, 40. C. Solomon, Biserica şi moşiile Conăcheştilor, p.28, Paul Păltânea, op.
printr-o scrisoare, i-a îngăduit cumnatului său Alecu Callimachi să se judece cu cit., p. 310
„chir Luca, egumenul mănăstirii Floreşti”, deoarece „eu nici m-am judecat cu 41. Nicolae Iorga, Documente privitoare la Familia Callimachi, vol. II, p. 42-
nimeane, nici mă voi judeca şi nici dau pacea şi liniştea pe gâlciavă pentru toată 44
lumea şi nici voi ieşi dintr- aciastu Sf. M. a Neamţului, unde mă aflu statornic”. 42. G. T. Kirileanu, op. cit., p. 612
Ioanichie s-a plâns şi lui Constantin Balş, mare logofăt, că egumenul Teodorit de 43. Ibidem, p. 614
la Floreşti „iarăşi au început îndemnăturile rălelor şi stricătoriul liniştii a mă lupta, 44. Nicolae Iorga, op. cit., p. 49-51
pizmuind liniştea şi mulţămirea ce prin darul Domnului am aice în Sfântu acestu 45. Ibidem, p. 66
lăcaş Neamţ.” 46. A. D. Xenopol, op.cit, p. 194
În vara anului 1825, din cauza unor greutăţi personale de la mănăstirea
47. R. Rosetti, Familia Rosetti ; p. 124-125, 175
Neamţ, a plecat la Iaşi, la cumnatul său Alecu Callimachi. După sfatul acestuia, a
48. C. Solomon, Biserica şi moşia Conăcheştilor, p. 26
plecat la Schitul Măgaru, reconstruit de tatăl său pe moşia Zorleni (Bujoreni).
49. Nicolae Iorga, op. cit., p. 67, I. Antonovici, Mănăstirea Floreşti, p.XLIX,
Pe Ioniţă (Ioanichie) cel mai bine îl cunoaştem după descrierea lui
Veniamin Pocitan Ploieşteanu, Schitul Măgaru, Bârlad, 1943, p. 11.
Vogoride Conachi: „era om de mare învăţătură, […..], însă era urâtor de lume şi
50. I. Antonovici, Mănăstirea Floreşti don plasa Simila, judeţul Totova, Buc.,
de viaţă socială. O dragoste nefericită din tinereţe, se zicea că l-ar fi lovit fără de
1916, p. XLVI
leac pentru totdeauna. Nu vorbea mai niciodată. Împingea aşa departe
51. Nicolae Iorga, op. cit., p. 42-43
smerenia creştină, încât, când se întâmpla să vină uneori în casele părinteşti de
52. Paul Păltânea, op. cit., p. 213
la Slobozia, ca să viziteze pe nepoata sa de soră, Doamna Ruxandra
53. Nicolae Iorga, op. cit., p. 41
Rosnovanu, nu intra în saloane, ce se aşeza pe scări afară, unde veneau să-l
57 54. Ibidem
vadă, cine vroiau să vorbească cu dânsul”.
55. Ibidem
În momentul sosirii sale la Schitul Măgaru, aici în mijlocul pădurii, viaţa
56. Ibidem, p. 46, 48-49, idem, Studii şi documente, VI, 2, p. 53, I. Antonovici,
monahală avea un trecut secular. Într-o zonă de viaţă isihastă, Vasile Bujoreanu
Mănăstirea Floreşti, p. XLVIII
înainte de 1602 ridicase un lăcaş de lemn, punând piatra de temelie unei vieţi de
57. apud Veniamin Pocitan Ploieşteanu, op. cit, p. 229
chinovie. Tatăl său, după 1780, refăcuse biserica, tot din lemn. Ioanichie a găsit
aici un loc de linişte, după sufletul său.

10 Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009


Scurt istoric al satului Pogana din judeţul Vaslui
Satul Pogana este situat în judeţul Vaslui, la
15 km. de Bârlad. Comuna Pogana cuprinde
satele Pogana, Tomeşti, Bogeşti, Măscurei şi
Cârjăoani. Astăzi comuna Pogana are 3395 de
locuitori şi 5100 hectare teren agricol. Pe teritoriul
comunei Pogana se află barajul „Cuibul
Vulturilor”, cu o lungime de 7 km., o sursă
importantă de apă pentru oraşul Bârlad.1Pogana
este localizată pe hartă la 46º 19' Nord şi 27º 34'
Est.2
Clopotniţa Bisericii din Pogana
În trecut satul Pogana făcea parte din
judeţul şi plasa Tutova, comuna Bogeşti, avea o
populaţie de 345 locuitori şi un număr de 93 case.
3
Autorii dicţionarului înregistrează şi toponimul
Cosmăneşti, făcând trimitere la Pogana, judeţul
Tutova.4
Domnitorii Iliaş şi Ştefan II, în timpul diarhiei
(martie 1436 – august 1442), întăresc la 30 iulie
1439 (6947) fraţilor, pan Oană Roşca gramatic şi
Cojea Pătru, mai multe sate situate pe Tutova:
Călimăneşti, Laleşti, „şi, mai jos, Coţmăneşti,
unde a fost ...Coţman,”Coleşăua, seliştea lui
Brătan, locul unde a fost moara lui Brătan, prisaca
lui Micşin pe Pârâul Sec şi locul numit Fântirele,
mai sus de Lungani.5
Domnitorul Radu Mihnea (1616-1619;
1623-1626) întăreşte marelui vornic Grigore
Ureche, la 16 aprilie 1617, ale sale „dripte ocine şi
moşii şi cumpărături şi danii domneşti, toati satile
câte are în ţara domniei mele”, printre care şi satul
6
Coţmăneştii cu mori în Tutova.
Vasile Lupu scrie, pe la 18 ianuarie 1641,
despre plângerea lui Vasilie ot Pogana în pricini
băneşti: „cum ei au loat bani pre miiare de la
neguţători de ş-au plătit....alte nivoi. Dat-au
Dumnedzău de stupii nu s-au făcut, ca să
plătească.”Domnitorul solicită cercetarea pricinii.7
Grigore Ureche, mare vornic al Ţării de
Jos, împarte la 8 martie 1643 cu nepoţii săi,
Neculai Ureche spătar şi Nistor Batişte, satele
rămase de la Nestor Ureche mare vornic şi
Mitrofana, părinţii săi. Nistor Batişte primeşte
printre altele „şi părţile din Coţmăneşt(i) şi
Bădenii, ţânutul Bârladului.”8 Nistor (Nestor)
Batişte ,fiul Mariei Batişte, semnează la 8 martie
Gheorghe Ghibănescu
9
1643 , „Nestorius Baptista”în caractere latine.
Sofica, fiica Zahariei din Ghergheşti
dăruieşte la 6 octombrie 1676, nepoţilor săi, părţi
de moşie, printre care şi Coţmăneşti.Gonţia ot
Pogana şi preotul Miron ot Bogeşti, apar ca
martori în actul de vânzare din 12 decembrie
10
1673.
Ocarte de judecată din 2 septembrie 1695
de la domnitorul Constantin Duca reflectă disputa
dintre Ilie, fost clucer, care se plânge că „are mare
strâmbătate pentru giumătate de sat de
Coţimăneşti, parte lui Ureache ”cu vornicul
11
Vasile.
Vornicul Vasile Costache şi Solomon
Şătrariul, fraţi, biv vel şătrari, prin zapisul din 11
mai 1696, dau lui Ilie Enache vel stolnic
„giumătate de parte a lui Ureache, din giumătate
de sat Cosmăneşti ce-i pe apa Tutovii, care acea
giumătate de sat de Cosmăneşti partia de gios,
partia lui Uriache vornicul, au fost cumpărat-o
dumnialui Antiohie Jorea hatmanul de la
Alexandra Buhuşoae, fata lui Ureache
vornicul.”Vornicul Vasile Costache, Solomon
Şătrariul, Ilie Stolnicul şi Antiohie hatmanul s-au
prezentat divanului care a ales „cum să lipsască
dumnialui Antiohie hatmanul dintr-aciaste
cumpărături şi să întoarcem noi giumătate de bani
şi dumnialui Ilie Stolnicul giumătate de bani şi să
ţinem locul înpreună cu dumnialui. Pentru căci ne-
am aflat noi şi cu dumnialui Ilie Stolnicul rudă
dumisali Alexandrii Buhuşoae. Aşijderea am mai
dat dumisali iar lui Ilie Stolnicul giumătate de sat
de Clăpăneşti partea lui Dumitraşco Dulii, ficiorul
Nastii, ce sânt pe apa Tutovii ce-i cumpărătură
Candelabru, 1848
părintelui nostru, lui Gavriliţă vornicul , de la
Gavril, vornicul de Bârlad şi de la Andronic de
Pogana.”Stolnicul Ilie mai primeşte un bătrân de
moşie din Băiceani, părţi din satul Zătonii şi
Pogana „ce are să fie partea mea din apa Tutovii
despre apus”. 12
Andreiaşi sin Oatul, prin zapisul din 7
august 1696, dă danie ocina şi moşia sa dreaptă
din satul Zătuni, „ci sî va alege parte me dumisali
stolnicului Ilie snă Enachi, de nime silit, nici
asuprit”. Printre martori se numără Dumitraşcu sin
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
de Costin Clit
Andronie ot Pogana, Simion ot Călineşti, oameni
buni şi bătrâni. Pe cealaltă filă a colii de hârtie
întâlnim un alt zapis, probabil din 4 august 1696,
cu aproape acelaşi conţinut care face referire la
Pomelnic
moşia din Coţmăneşti din partea Călimăneştilor.
Ca martori avem pe Silion ot Călimăneşti şi
13
Dumitraşcu sin Andronachi ot Pogana.
Prin cartea adresată divanului la 11
februarie 1697 de către domnitorul Antioh
Cantemir se face ştire ca boierii Ilie, Stolnicul cel
mare şi Solomon Costache Şătrariul, „să-şi aduca
toate dresăle ce au pe sat pentru Pogana şi să
stea de faţă la divanul Domniei meali”14
Dabija clucerul şi Gheorghiţă, fost sărdar,
primesc la 20 septembrie 1697, porunca
domnitorului Antioh Cantemir, ca „după ce vor
hotărî Pogana şi vor alege părţile lui Solomon
deosebit de ale lui Ilie stolnic şi alţi răzeşi, să
meargă împreună cu Solomon, la satul Băiceni de
pe valea Cârjăoanilor să aleagă un bătrân pe care
l-a dat Solomon lui Ilie stolnicul în schimbul
Boţeştilor şi să-i facă mărturie stolnicului Ilie.”15
Prin cartea domnească din 13 februarie
1698 domnitorul Antioh Cantemir însărcinează pe
vel clucerul Dabija să se deplaseze în satul
Pogana pentru a cerceta plângerea răzeşilor de
aici, printre care şi Gavril de Ruse, Dimitraşco sin
Andronic, Lupul sin Goriţi, cu privire la
cumpărătura făcută de Solomon Costache, fost
şetrar mare, de la un răzăş din Pogana. Jeluitorii
sunt nemulţumiţi de vânzarea efectuată de
feciorul Orzului din Pogana, fără o prealabilă
consultare, conform dreptului de preempţiune, „şi
pe dânşii nu i-au întrebat anumea de la feciorul
Orzului, deci de va fi cumpărat dumnealui fără
ştire şi învoiala răzeşilor şi nevrându răzăşii să-i
primască ce-ar lua dumnealui dirept cu sufletul
dumisali cau dat , să fie volnici acei omeni carii
sântu moşăneni vechi ai întoarce dsale banii , iar
nevrându dmlui şetrariul să-şi ia banii , să faci o
mărturie şi să o dai la mâna lor , pe cum vei afla
drept. Aşijderea şi pentru cau făcut o moară dmlui
şatrariul pe locul lor şi l-au poprit cu cartea lui
Costandin Vodă şi dmlui n-au băgat samă deci de
totu vei socoti şi vei giudeca să faci mărturie să
amu ştire. ”16
La 25 septembrie 1698 Gavril Mandrea din
11

Bârlad vinde marelui stolnic Ilie Enache, partea de
moşie moştenită de la tatăl său Constantin din
Coţmăneşti de pe Tutova, aleasă de marele clucer
Dabija Scărlet şi fostul serdar Gheorghie Apostol,
dar şi partea tatălui său din Ghergheşti.17
Antioh Cantemir întăreşte la 10 octombrie
1698 marelui stolnic Ilie Enache „stăpânirea peste
părţile de moşie din: satul Miceşti,,ţin. Tutova, pe
Studineţ, cu loc de casă, de moară, vatră de sat,
pomeţi, heleşteu, loc de fânaţ, de ţarină, pădure şi
locuri de prisăci, din Gheorgheşti, ţin. Tutova, pe
apa Studineţ, din satul Coţmăneşti ce se cheamă
Pogana, pe apa Tutovei şi din Dragsini, după
zapise de cumpărătură şi de danie de la Tofana,
fata lui Dumitraşco Epure, de la Toderaşco şi sora
sa Maria, copii lui Vasile, nepoţii Gahii şi alţii.
Ispisoc de la Ştefan Vasilie vv. Nicolae Donici,
18
mare logofăt.”
Din 20 decembrie 1698 datează ispisocul
de întăritură dat de Antiohie Cantemir stolnicului
Icoană
Ilie Enache pentru părţi din Coţmăneşti şi alte
părţi, pe apa Tutovei. Ilie Enache a prezentat
domniei zapisul de la hatmanul Antiohie
Jora,cartea de la Constantin Duca şi cartea de „de
râmas de la domnia mea pe dumnealui Antiohie
Hatmanulpentru giumătate de sat Cosmăneşti,
partea lui Ureche vornicul, cumpărând Antiohie
Hatmanul de la Alexandra, fata lui Uriache...
h..Hatmanul.” Ilie Enachi stolnicul şi Vasile
Costachi vornicul, rude ale hătmănesei, „au întors
dinaintea domnii miali banii dumisali lui Antiohie
Hatmanul.” Ilie Enachi a prezentat domnitorului
zapisul vel vornicului Vasilie Costachi şi a fratelui
său Solomon Şetrarul, prin care cei doi i-au dat
„giumătate de giumătate de sat din Cosmăneşti
din partea lui Uriac, şi i-au mai dat dumisali şi alte
părţi de ocină, carile sânt scrisă mai gios anume
precum arată zapisul dumilorsali cel de
schimbătură iar dumnealui Enachi vel stolnic dat-
au dumilorsali partea ... lor de Bogeşti .” Antioh
Cantemir întăreşte vel stolnicului Ilie Enachi „cu
giumătate din giumătate de sat de Cosmăneşti ce
i-i cumpărătură de la Antiohie Hatmanul şi
giumătate din giumătate de sat ce i-i schimbătură
de la Vasilie Vornicul şi de la frate-său Solomon
Şătrariul partia lui Ureache vornicul”, cu „siliştea
satului, cu loc de hâlăşteu şi de moară, cu locu de
ţarină şi cu tot vinitul, ca să-i fie şi de la domnia
mea driaptă ocină şi moşie şi cumpărături şi
schimbături.” Ilie Enache prezintă şi mărturia
hotarnică „din giumătate de sat din Cosmăneşti ce
si chiam(ă) Pogana , partia de sus, de la
12
Gheorghe Ghibănescu
dumnealor Dabija Scârlet vel cliuceriu şi de la
Gheorghie Apostol sărdariul şi de la alţi oameni
buni şi megiieşi cari s-au întâmplat, pe cum au
ales la hotărât unsprezece pământuri, trei paşi în
frunte, pământul 25 de paşi, pasul de 7 palme,
precum arată izvodul anume ce iaste cu
iscăliturile dumilorsali hotarnicilor, ce sânt
cumpărăturile dumisali Stolnicului Ilie. Aşijderea şi
şiasi pământuri, optsprezăci paşi iarăşi din
Pogana, parte lui Solomon Şătrariul , în sat în
Catapeteasma bisericii
Băiceni (cum) s-au legat cu zapis Solomon
Şătrariul la Ilie Stolnicul şi-i dia în Băiceni pentru
Bogeşti ce-au fost în schimbăturile
dumisali.”„Pentru aceia şi de Domnia mea dăm şi
întărim boiarinului nostru Ilie Ianachievel stolnic
cu acele unsprece pământuri, trei paşi în frunte
din Pogana ce le-au ales hotarnicii... şi cu acele
şasă pământuri optsprece paşi, partea lui
Solomon Şătrariul ce i s-au ales cu giudecată, să
le ţie pentru locul ce nu i-au dat în Băiceni.
”Documentul face referire expresă la Cosmăneşti
(Coţmăneşti) „ce se chiiamă Pogana partea de
sus”. Ilie Enache mai prezintă o mărturie a
boierilor hotarnici amintiţi mai sus, „pe cum
neplinindu-să locul cât i-au fost sâ-i dia Solomon
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
Şătrariul în Băiceni, dumisali stolnicului Ilie cu
aceali şeasi pământuri, optsprăzeaci paşi din
Pogana, alesu-s-au dumisali stolnicului, să-i mai
ţie un pământu şi nooăsprăzeace paşi în frunte,
din sat din Brădiceni din partia lui Solomon
Şătrariul drept din apa Tutovii spre răsărit, ce-s
alăturea cu Pogana pe din sus...”. Antioh
Cantemir întăreşte şi „acele zeace pământuri
şiasă paşi ce-s cumpărătură de la părintele
dumisali Ianachie Cliuceriul şi aceli cinci
pământuri şi trei paşi de la Solomon Şătrariul,
carele fac peste tot cincisprăzeace pământuri
noi....”.19
Ilie Enache, mare stolnic cumpără, la 10
mai 1699, toate părţile lui Ion, fiul Catrinii, fata lui
Iftimie Surtă din Drăgomăneşti, părţi de pe mama
sa, şi anume satele: Dragomăneşti, Ghergheşti,
Stângaci, Mănoiu, şi Cociuba, de pe apa
Studineţului, ţinutul Tutova, „precum şi partea
mamei sale din satul Coţmăneşti, numită Pogana,
pe apa Tutova, cu locuri de heleşteu, vaduri de
moară, locuri de ţarină, loc de fânaţ în câmp, loc
de prisăci în pădure şi cu dumbravă, cu 80 lei, bani
gata”.20
Mărturia din august 1699 atestă pe Ştefan
Scărlat biv vel armaş, Ion Palade biv vtori, Ion
Bujoranul şi Ion Abăza biv postelnic, chemaţi de
Ilie Stolnicul la „sat la Cosmăneşti unde au fost
iazul lui Ureache, iaz vechi, unde au ezit şi
dumnealui de au făcut iaz şi am văzut cu ochii
noştri opustul iazului (lui) Ureache şi pe acel opust
a iazului vechiu a lui Ureache pe acela s-au
slobozit şi dumnealui apa iar n-au mai suit opustul
mai în sus la câmpu.”Mărturia este semnată şi de
Popa Ştefan în calitate de martor.21
Hrisovul domnesc din 8 martie 1796, prin
care moşiile Grecii şi Cernaţii din ţinutul Tutova
sunt întărite şătrăresei Ilinca Lambrino, a doua
soţie a lui Grigori şătrar, şi fiului său Şărban,
aminteşte „moşâia Cărjăoanii şi Coţmăneştii ce
au fost zăstre mumii lor Elinii, fata Bujoreanului,
însă în locul Coţmăneştilor cari s-au vândut de
şătrar Grigori, au cumpărat şătr. Grigori, o altă
moşâi, Măscurei de au dat Smărandii pentru aceia
zăstri.”Eliana (Elina), fiica lui Lupu Bujoreanu a
fost prima soţie a şătrarului Grigorie, a cărui
aşezare era pe moşiile Cernaţii şi Grecii. Lupe şi

fraţii săi, cumnaţii şătrarului Grigori, susţin ca
proprietară a celor două moşii pe mama Elenei,
care le-a adus ca zestre Lupului Bujoreanu. În
momentul judecăţii „sânt trecuţi peste trei-zăci di
ani”de la cumpărarea moşiilor Cernaţii şi Grecii,
de către şătrarul Grigori de la socrul său Lupu
Bujoreanu (pe la 1766). Hrisovul atestă ca
proprietară a moşiilor Cărjăoanii şi Coţmăneşti pe
Sf. Mihail
Elina, fiica Bujoreanului. Moşia Coţmăneşti a fost
vândută de şătrarul Grigori spătarului Sturza
anterior datei emiterii hrisovului pus în discuţie. 22
Proprietar al satelor Pogana, Bogeşti şi Sedereşti
la 1774 era spătarul Sturza.23
Satul Pogana aparţine la 1803 moşiei
spătarului Ştefan Sturza, iar la 1816 spătăresei
Safta Sturza. Biserica este ctitorită de familia
Sturza pe proprietatea ei, în prejma conacului
boieresc.24 Pomelnicul ctitoricesc pe care îl
publicăm mai jos, le registrul destinat celor
decedaţi, începe cu Ştefan şi Safta. Pomelnicul
celor vii începe cu Alecu şi Smaranda, nora
spătarului Ştefan Sturza, moştenitoarea moşiei,
înmormântată în cimitirul bisericii. Pe soclul statuii
avem următoarea însemnare: „Smaranda Sturza
decedată în oraşul Berlat la 29 noiembrie 1889 în
etate de 78 de ani”. Dacă facem un calcul simplu
descoperim naşterea sa în anul 1811. O statistică
ecleziastică întocmită la 1858 – 1859 ne arată
biserica Sfântul Nicolae din satul Pogana drept
proprietatea logofătului Alecu Sturza.25
Lucrările de construcţie ale bisericii din
lemn, cu hramul „Sfinţii Voievozi Mihail şi
Gavril”,astăzi monument istoric, sunt începute de
calfa Neculai la 1811 şi finalizate la 1812, aşa cum
reiese din inscripţia săpată în lemn în pridvor, pe
care o redăm în continuare: „Această sfântă
bisărică s-au lucrat de mine calfa Neculai la velet
1811 şi s-au săvârşit la 1812”.
Unele reparaţii sunt efectuate bisericii la
26
1885. Biserica a fost reparată radical în 1927. În
1935 starea bisericii este considerată bună.
27
La biserică se păstrează astăzi un Octoih,
tipărit la Buda în 1811, cu blagoslovenia
Arhiepiscopului şi Mitropolitului de Karlovitz,
Ştefan Stratimirovici, cu o prefaţă semnată de
Iosif, Episcopul Argrşului.28 Redăm o însemnare
care confirmă achiziţionarea acestui Octoih de
către Safta Sturza, la 29 iunie 1812: „ / Safta
Sturzoai am cumpărat./ Acestu Ohtoih este
cumpăratu de mine Safta Sturzoai şi dat la Sfânta
bisărică din satu Coţmăneşti ci să zâci şi Pogana./
Gheorghe Ghibănescu
1812 iunii 29/. ” O însemnare a Saftei Sturza o
întâlnim în paginile cărţii Slujba Cuviosului
părintelui nostru Dimitrie de la Basarabov, tipărită
de Mitropolitul Dositei la Bucureşti, pe care o
reproducem: „Această că(r)ticică este a me(a)
dăruită di părintele Teodor, stariţ de la schitu(l)
Orgoeşti, pe care am afierosit-o şi eu la sfânta
bisărică din satu(l) Coţmăneşti, ce să zâci şi
Pogana şi cine va îndrăzni să o e de acolo să fii
neertat de milostivu(l) Dumnezeu şi maica pre
curată Fecioara şi di sfântu(l) ierarhu
Nicolae.<ss>Safta Sturzoae./ Alte însemnări ale
Saftei Sturza le întâlnim în paginile unui Molebnic,
tipărit la 1818, cu blagoslovenia Mitropolitului
Veniamin Costachi: „Acestu Molebnicu este
cumpărat de mine şi dat la sfânta bisărică din satu
Coţmăneşti; / <ss>Safta Sturzoai./”, sau „Această
carte ci să zâce şi Molebnicu este cumpărată de
mine Safta Sturzoae, fiica logofătului Dimitrii
Iisus Hristos
Măriuţa,Georgii, Nicolae,Spiridon,Nia(...), Naum,
Vasilie./ Cu tot niamul lor./ În registrul din stânga
întâlnim pe cei vii: Alecu, Smaranda,Marie,
Ştefan,Iancu, Mihail,Ecaterina, Dimitrie,Costachi,
Agripina,Cu fii lor./ Ecaterina, Cu fii săi./
Ecaterina, Cu fii săi./Marie.
Redăm în continuare şi alte însemnări:
„Pentru preînălţatul şi de Hristos, iubitorul
domnul nostru Carol I, regele României, soţia sa
d(oa)mna şi regina Elisaveta şi pentru iubitoriul de
Hristos principele Ferdinand, moştenitorul
tronului şi soţia sa principesa Maria cu
binecredinciosul lor fiu principele Carol şi toată
avgusta familie şi iubitor Episcopul Nostru
Sălvestru.”(Octoih, 1811).
„La 62/ Intrat cântăreţ Pogana/ Ghe.
Mania/. Mania Melinte cântăreţ Perieni, Tutova./
Ca cel ce am servit la această Sf. Biserică când
am adus Sf(ân)ta Icoană de la schitul Măgarului,
Zorleni/ 9/ V/ 934./ ”(Octoih, 1811).
Sturza, soţie spătarului Ştefanache Sturza, şi am „Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu cel
dat-o la bisărica Sfântului Nicolae din satu adivărat, ascultă-mă Mântuitorul a lumii
Coţmăneşti. ” mântuieşte-mă, pre Sfântă Fecioară, stăpână
Pomelnicul triptic ( „POMELNICU :D: KK: născătoare de Dumnezeu, în ciasul cel mai de pre
SAFTII”), întocmit la 15 ianuarie 1827, păstrat în urmă cât sufletul meu va (i)eşi dintru acestu
biserică ne oferă informaţii interesante pentru ticălos trup al meu, şi milostiveşte pentru săraca şi
demersul de faţă. Partea centrală a pomelnicului ticăloasa roaba ta, roagă pre fiul tău şi Dumnezeu
este destinată celor decedaţi (Morţi): Ştefan,
Safta, Dimitrie, Soltana Monahie
Elisabeta,Costantin, Ecaterina,Ioan, Vochiţa,
Georgii, Rucsanda,Rucsanda, Drăkaki,
Zoiţa,Plohiriţa, Teodor,Alecsandru, Petrachi,
Dimitrie, Ecaterina,Necolae, Căsandra, Iancu,
Iordachi,Georgi, Sava Monah, Iordachi,
Ilinca,Zoiţa,Nicolae, Rucsanda, Grigori, Maria,
Nicolae,Maria, Grigori,Safta, Elisabeta
Monahie,Ioan, Iliana,Solomon, Ralu,Dimitrie,
Iliana,Ioan, Dimitrie,Smaranda, Costachi,
Constantin, Ilinca,Georgii,Iordachi,
Dimitrie,Dimitrie, Maria, Ilinca,Georgii,
Va s â l i , M a r i a , A n a s t a s i a , M a r i a , S a n d a ,
Safta,Panainti, Dafina,Maria,Ioana,
Zamfira,Sanda, Avrămia,Iosâp, Georgii,Ana,
To m a , I l i n c a , A n c u ţ a , I o r d a c h i ,
Costanda,Manolachi, Parascheva,Opre,
Marie,Stanciu, Ecaterina,Ioan, Rada,Drăguşan,
Maria,Ştefan, Maria,Grigorii, Ioana,Alicsandru,
Safta,Trohin, Aniţa,Lupu, Măriuţa, Mile,
Ecaterina,Ioan, Radu. Pomelnicul celor decedaţi
continuă pe registrul din dreapta(Tot morţi):
Dumitraşc, (....), Pavel, Iliana, (....),Safta,
Toadir,Ioana, Dumitrachi, Parascheva,Andrei, Sfântul Nicolae şi Arie
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009 13

Iisus ca sânt de (i)ertare di cele amărâte ale mele
greşale a încheeturii credinţăi Dumnezeului,
crezu la toati câte mă învaţă Sfâ(n)ta bisă(ri)ca ta
aceasta. Amin.”(Octoih, 1811).
Redăm şi însemnările de de pe un
Penticostarion, tipărit în 1805 la tipografia lui Ioan
Bart din Sibiu: „La anul 1847 am slujit aice, Teofil
monah nacealnic”. „Ştiut să fie de cându m-am
făcut preot la anul 1838 avgust în 2 zile de vlădica
Evhologhion
(…) Pruncu şi la anul 1843 genar 11 zile m-am
îmbrăcat în shima călugări(ei). 1846 april(ie) 23./
<ss> Teofil Iermonah.”La biserica din satul
Pogana se păstrează astăzi şi un Penticostarion,
tipărit în 1838 la Tipografia Sfintei Mănăstiri
Neamţ, cu blagoslovenia Mitropolitului Meletie
Lefter al Moldovei.
Într-un Antologion ce să zice Floarea
cuvintelor, tipărit cu blagoslovenia Mitropolitului
Veniamin Costachi, la Sfânta Mănăstire Neamţul,
în iulie 1825, întâlnim însemnarea: „Această
carte ce să numeşte Antologion (...)cu soţia lui,
este a sfintei biserici din satu(l) Pogana, ce să
numeşti şi Coţmăneştii, ce să prăznueşte hramul
Penticostarion, 1834
Sfântului ierarhu Nicolae. Cine va lua-o sau va
muta-o aiure de la bisărică să fie neertat de
milostivul Dumnezeu şi de maica precurata
fecioară şi de sfântul ierarh Nicolae şi pre (....) să
nu vadă. 1828 aug(ust) 16 (...)”.
14
Gheorghe Ghibănescu
Însemnări întâlnim şi în Slujba Cuviosului
părintelui nostru Dimitrie de la Basarabov, tipărită
de Mitropolitul Dositei la Bucureşti: „Să să ştie de
când au murit părintele Ioan fratele părintelui
Lucăi: umblată de leato 1823 septemv./4 în
praznicul Sfte Cruci ., întracelaş an am venit şi eu
la Orgoeşti./ <ss> Teodosie/.'”
Paginile unui Triod , editat cu caractere
latine, oferă noi însemnări şi informaţii: „Această
carte „Triodul” s-a cumpărat prin donaţie
Clopot, 1807
obştească de către enoriaşii bisericii satului
Pogana, s-a dăruit acestei biserici cu hramul „Sf.
Ierarh Nicolae”şi „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil,”
în anul 1954, luna Decembrie în 15 zile./
<ss>Paroh Pr. Gh. I. Moraru ”/ „Cântăreţ fiind
Huidiu Costică din satul Hălăreşti.”/ Începând din
anul 1961 cântăreţ fiind Căpraru D.Vasile, tot din
satul Hălăreşti. 25. II. 1966/.
La 1809 biserica cu hramul Sfântul Nicolae
din Coţmăneşti era slujită de preotul Vasile.29
Satul Pogana la 1858-1859 număra 71 de
poporăni, biserica fiind deservită de preoţii Vasilie
Onichi, Constantin Parascanul şi dascălii Vasilie
Onichie , Constantin Olariul.30
În 1935 biserica filială Sfântul Nicolae din
Pogana, dependentă de parohia Bogeşti, este
servită de preotul Gh.I.Moraru, născut la
11octombrie 1911, seminarist de gradul
II,hirotonit în 1934, numit la 1 septembrie 1935,
ajutat de cântăreţii, Ioan Balan(născut în 1904,
numit în 1928) şi Radu Grigoriu(născut în 1874,
practic numit în 1923).31Parohul Gh.I.Moraru
slujea şi la 1938, fiind ajutat de cântăreţul
V.V.Poghirc, născut în 1913, numit în 1937.32
Note:
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/pogana._Vaslui
2. http://pogana -vaslui.pe – harta.ro/
3. George Ioan Lahovari, general C.I.Brătianu,
Grigore G.Tocilescu, Marele dicţionar geografic
al României, vol. V, Stab. Grafic J.V.SOCECU,
1902, p.24
4. Ibidem, vol. II, 1899, p.670
5. Documenta Romaniae Historica (D.R.H.), A.
Moldova, volumul I(1384 – 1448), volum întocmit
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
Însemnare de Safta Sturza
de C.Cihodaru, I.Caproşu, şi L.Şimanschi,
Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.281-283,
nr. 199
6. Documente privind istoria României, veacul
XVII, A.Moldova, vol. IV(1616 - 1620), Editura
Academiei, Bucureşti, 1956, p. 147-148, nr. 185
7. D.R.H., volumul XXVI (1641-1642), volum îngrijit
de I.Caproşu, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p.10, nr. 13
8. D.R.H., volumul XXVII (1641-1642), volum
îngrijit de Petronel Zahariuc, Cătălina Chelcu,
Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Nistor Ciocan,
Dumitru Ciurea, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005, p.45-47, nr.42
9. Maria Magdalena Szekely, Heraldică,
genealogie şi sigilografie la familaia boierilor
Ureche în „Arhiva genealogică”, I(VI), 1994, nr.
3-4, p.37-38
10. Romeo Surdu, Mitriţa Galben, File de
monografie.Şcoala Pogana 1907-2007, Editura
Sfera, Bârlad, p. 14
11. Vezi „Ioan Neculce”, Buletinul Muzeului
Municipal Iaşi, Fascicula 5, 1925,Institutul de
Arte Grafice „Viaţa românească” 1926, p. 356 -
357
12. „Miron Costin”, Revistă de cercetări şi mărturii
istorice, Ediţie anastatică, vol. I(1913-1914),
Ediţie îngrijită de Lucian-Valeriu Lefter, Institutul
Român de Genealogie şi Heraldică „Sever
Zota”, Iaşi, 2006, An II, nr. 2, februarie 1914,
p.19-20
13. „Miron Costin”, An II,nr. 3, martie 1914, p.34,nr.
113
14. Vezi „Ioan Neculce”, Fascicula 5, 1925, p. 356
15. Catalogul documentelor moldoveneşti din
Direcţia Arhivelor Centrale, vol. IV,1676-1700,
p.431, nr. 1953
16. „Ioan Neculce”, Fascicula 5, 1925, p. 355-356
17. Catalogul documentelor moldoveneşti, p. 447,
nr.2032
18. Ibidem, p.447, nr. 2034
19. „Miron Costin”, An I,nr. 1, august 1913, p.20-23,
nr.19,
20. Catalogul documentelor moldoveneşti, p. 459,
nr. 2096
21. „Miron Costin”, An II,nr. 3, martie 1914, p.34 - 35,
nr. 114
22. „Miron Costin”, An II, nr. 2, februarie 1914, p.24-
26
23. Romeo Surdu, Mitriţa Galben, op.cit., p. 15
24. Ibidem, p.15; Prof. Dr. Dorinel Ichim, Biserici de
lemn din eparhia Huşilor, Episcopia Huşilor,
2001, p.454
25. Costin Clit, Un tablou ecleziastic inedit privind
judeţele Tutova, Covurlui şi Vaslui din Eparhia
Huşilor, de la 1858-1859, în „Cronica Episcopiei
Huşilor”, IX, 2003, p.807
26. Anuar, Bucureşti, 1909, p.433
27. „Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul
1935”,Atelierele Zanet Corlăteanu,Huşi, p.76,
nr.13
28. Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simionescu,
Bibliografia ro.mânească veche(1508 - 1830),
Tomul III, Ediţiunea Academiei Române,
Atelierele Grafice SOCEC & Co., 1912-1936,
p.47-50, nr. 796
29. „Arhivele Basarabiei”, 1931,p.197
30. Costin Clit, op.cit., p. 807
31. „Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1935”, p. 76,
nr.13
32. „Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938”,
Tipografia şi librăria George Cerchez, Huşi,
p.119, nr. 14
 Gheorghe Ghibănescu
Organizaţia legionară F.D.C. din Vaslui în anii postbelici
În perioada anilor 1945-1948, când a început procesul de comunizare a
ţării, în cadrul liceului Mihail Kogălniceanu s-a dezvoltat o semnificativă mişcare
legionară, de rezistenţă naţională, anticomunistă, caracteristică mai tuturor
liceelor din ţară. Se înfiinţa astfel organizaţia legionară, Frăţia de Cruce ( F.D.C-
46 ). La început această organizaţie a fost condusă de elevul Bogos Constantin,
iar Iulian Constantin era bibliotecar. Acesta din urmă a făcut parte dintr-un cerc
literar de la Liceul Mihail Kogălniceanu –Vaslui şi a salvat, multe cărţi interzise de
noile autorităţi, de la ardere, prin ascunderea lor sub haină, luând atitudine faţă
de epurarea din programa şcolară a unor scriitori şi a operelor acestora, cum ar fi:
Blaga, Rebreanu, parţial Eminescu etc.1 . De la aceste acţiuni va avea de pătimit
şi va fi urmărit împreună cu alţi colegi de securitatea comunistă. Bogos
Constantin pleacă în oraşul Iaşi şi conducerea grupului din Vaslui este preluată de
Iulian Constantin. Ca şef al F.D.C întăreşte activitatea organizaţiei şi cooptează
noi elemente, trecându-le iniţial prin „ mănunchiul de frăţiori”, ocupându-se
personal de educaţia religioasă a lor. Grupul F.D.C -46 avea strânse legături cu
mişcarea de la nivel naţional şi cu F.D.C Iaşi, condus de Comşa Eronim.2 În timpul
cât a condus „mişcarea”, în primii ani postbelici, înfiinţase ziarul „Răcnetul
Vasluiului”care, apărea clandestin, fiind destinat îndeosebi, legionarilor .
În ziua de 25 martie 1947 de „Bunavestire”, Iulian Constantin, împreună cu
Tărnăuceanu Mircea au organizat un parastas legionar, cu sprijinul preotului
Rotaru Ion, pentru pomenirea morţilor Mişcării (Codreanu, Moţa, Marin etc.).
Grupul legionar din Vaslui, a botezat copilul FDC-istului, Olaru Aurel, căruia i-au
pus numele Corneliu3 şi frecventează lăcaşurile ortodoxe, interesându-se de
îngrijirea mormintelor legionare4.
În vara anului 1948, când au început arestările legionarilor, şeful grupului
, Iulian C. a ţinut o şedinţă în casa lui Potoceanu Dumitru la care au participat
Gruia Ioan şi Petcu Ioan. În această şedinţă s-a stabilit ca Iulian C. să dispară din
oraş, iar Potoceanu Dumitru, Petcu Ioan şi Gruia Ioan să facă de planton în
grădina publică (Copou) a Vasluiului, în anumite zile din săptămână, ca prin ei,
Iulian să poată ţine legătura cu oraşul, spre a se interesa despre arestările
legionarilor. Această acţiune nu a mai fost pusă în practică, datorită faptului că
Iulian C. a fost arestat a doua zi, dispărând astfel, din oraş. În dosarul de urmărire
al Securităţii se propunea şi arestarea prof. Potoceanu D. deoarece era
considerat a fi şeful restrâns al grupului .5
În 1948, sunt arestaţi şi ceilalţi membri ai grupului vasluian, printre care
amintim: Târnoveanu Mircea, Dărăscu Petru, Coatu Dinu, Rotaru Petru, Lapteş
Mihai, Alexa Cezar, Olaru Aurel ş.a.6 Pentru activitatea desfăşurată, Iulian
Constantin este condamnat de Tribunalul Suceava la 9 ani închisoare, 2.000 de
lei amendă, 3 ani interdicţie corecţională, pedeapsă pe care o execută până în
anul 1955.
Grupul care s-a opus „reeducării „ la închisoarea Suceava a fost condus
de avocatul N. Pâslaru, comandant legionar-şeful Regionalei Moldova şi
Bucovina de Sud. A fost izolat împreună cu alţi tineri şi supuşi unui sever regim
de detenţie. Printre cei izolaţi s-au aflat :preotul Dumitru Mitoiu ( împreună cu
cantorul Verigheanu), cpt. N. Magirescu, medicul Dumitru Moisiu, studentul Dan
Dumitrescu, Emil Constantinescu, C-tin Străchinaru, Eugen Berza, la care se
adaugă, tinerii FDC-işti din Grupul Vaslui ( Iulian C., Olaru Aurel., Dănilă C.,
Târnoveanu Mircea, Sumanaru Dumitru, Lapteş Mihai, Dimitriu I. , Gruia I.
ş.a..)7Trebuie precizat că avocatul Nicolae Pâslaru din cauza regimului sever de
detenţie ce i s-a aplicat, a decedat în închisoarea de la Aiud, în anul 1961. În
lagărul de la Peninsula –Valea Neagră a fost organizată de către cei care s-au
opus reeducării o acţiune de recuperare a celor căzuţi în „demascările” de la
Piteşti şi Gherla. În centrul acestei acţiuni de recuperare s-a aflat profesorul
Grigore Zamfiroiu. La acţiune au participat V. Toma, preotul. Adrian Făgeţeanu,
preotul Ion Florea, Roman Braga, Petre Gâdea, Dănilă Roman, Gh. Stănescu şi
C. Iulian. Pentru ridicarea moralului din acest lagăr a fost editată clandestin,
revista „Hrisov de Buna Vestire”. Tot atunci a apărut şi „Imnul Peninsularilor „ Se-
ntorc din hăul închisorii..”) compus de preotul Ion Florea, pe versurile profesorului
Ion Zamfiroiu. În contracararea acţiunilor de reeducare, un rol important l-au avut
poeziile lui Radu Gy, Aron Cotruş(” M-am născut să dărui”) şi a altor poeţi,
transmise din om în om. Prin urmare, Constantin Iulian, considera că procesul de
„reeducare „ şi „ demascare” a eşuat în universul concentraţionar românesc .8
În timpul detenţiei era caracterizat ca unul dintre „elementele cele mai
fanatice” , menţinându-se pe poziţia sa legionară, ca urmare a legăturilor pe care
le are în închisoare cu unii conducători ai mişcării, cum au fost Petraşcu
Gheorghe şi Horia Cosmovici. El caută să menţină pe aceeaşi conduită şi
gruparea FDC Vaslui, luând parte la o serie de acţiuni în închisoarea Suceava,
fapt ce a dus la izolarea sa.
În penitenciarul Piteşti a continuat reorganizarea mişcării legionare şi s-a
opus procesului de reeducare din anii 1953-1954 militând împotriva „ codaşilor şi
trădătorilor” Iniţiază acţiuni prin care se –răsturnau declaraţiile suplimentare date
la Piteşti, fiind convins de „victoria legiunii”. C. Iulian era un legionar cu influenţă
în rândul celorlalţi membri ai mişcării, fiind în detenţie în închisorile Suceava,
Piteşti, Canal Poarta –Albă, Aiud, Jilava, Gherla etc.9.
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
Prof.dr. Nicolae Ionescu
După eliberarea sa din penitenciar, în iulie 1955, se stabileşte la Vaslui, fiind
supravegheat informativ de către agentul „ Creangă”. Din notele de urmărire ale
Securităţii rezultă că are la început o poziţie de om rezervat, liniştit şi paşnic.
Ulterior, supravegherea informativă stabileşte interesul lui Iulian C-tin de a lua
legătura cu majoritatea elementelor din fostul grup F.D.C-Vaslui. Reia legăturile
cu Târnoveanu Mircea, Dărăscu Petru, Lapteş Mihai, Alexa Cezar, Olaru Aurel.
Are o atitudine rezervată faţă de Juverdeanu Ovidiu, Botez Octavian, Bogos
Constantin, Gruia Ion, Melinte Corneliu etc. În special, pe Bogos C-tin şi
Juverdeanu Ovidiu îi consideră ca fiind elemente care au „ lovit în organizaţia
legionară”10.
Constantin Iulian arăta că în timpul detenţiei, linia legionară nu a fost
respectată, că s-au făcut foarte multe greşeli datorită unor „agenţi provocatori”-
infiltraţi în mişcare pentru a o compromite. Subliniază, la întâlnirea cu vechii
camarazi, necesitatea menţinerii spiritului legionar în rândurile elementelor
F.D.C. El acorda o atenţie deosebită conspirativităţii şi prudenţei în conduită,
fapte reieşite din rapoartele de urmărire ale Securităţii. Participă cu discreţie la
nunta prietenului său, Rotaru Petre, în octombrie 1955, deşi acţiunile sale erau
supravegheate. Adoptă în activitatea sa principiul legăturii „de la om la om”,
discutând separat cu fiecare element din anturajul său, în funcţie de încrederea
pe care o avea în acesta11
Fiind un „element fanatic şi mistic”, Iulian C. frecventează cu regularitate
biserica. După slujbe pleca împreună cu alţi colegi la Mausoleul Eroilor de la
cimitirul Eternitatea din Vaslui unde amintea de mormintele legionare, despre
care afirma că în prezent acestea nu se mai cunosc, în comparaţie cu cele
sovietice, „dar în viitor vom face şi noi ceva pentru a-i noştri, nu aşa cum au făcut
ruşii distrugând mormintele lui Moţa, Marin şi Codreanu”. Tot cu această ocazie,
Iulian Constantin a spus că acea cruce era ridicată de legionari în faţa fostei Şcoli
Normale din oraş ( ulterior, şcoala a devenit Spitalul TBC din localitate -n.n) , pe
locul unde au fost împuşcaţi o serie de legionari, în septembrie 1939 – ca urmare
a asasinării primului ministru, Armand Călinescu. Într-adevăr, cunoscutul om
politic a fost omorât de legionari ca urmare a executării Căpitanului Mişcării
,C..Z.Codreanu, din ordinul regelui care a refuzat ca această organizaţie să fie
condusă de Carol al II-lea . Au fost împuşcaţi 33 de legionari în Vaslui, iar elevii de
la liceul M.Kogălniceanu au fost aduşi să vadă abominabila faptă. În amintirea
acestui masacru a fost construită în 1940, acea cruce care se mai afla şi în 1955.
12
Legătura lui Iulian C. cu grupul FCD-46 reîncepea, în anul 1955, aşa
cum ne relevă rapoartele Securităţii. După eliberare, acţiunea sa viza trei
categorii: o primă categorie era cu cei care au fost arestaţi şi au rămas pe o poziţie
legionară; o a doua categorie era a celor care au trădat mişcarea datorită acţiunii
de reeducare de la Piteşti sau au fost informatori în penitenciare şi ultima
categorie era aceea care a făcut parte din grup după 23 august 1944, dar nu au
fost arestaţi. Întreaga sa atenţie se îndrepta, desigur, spre prima categorie. Se lua
legătura cu ei în diferite locaţii: biserică, casă sau cimitir13. De asemenea, C. Iulian
în discuţiile cu tinerii pe care îi medita la matematică pentru admiterea la facultate,
combătea materialismul şi ateismul comunist, ponegrind guvernul, partidul şi
asculta posturi de radio occidentale, se arăta în dosarul său de urmărire. A
organizat în 1956 excursii legionare la Iaşi şi în munţi. Foloseşte literatura
legionară ca : „Îndemn la simplitate”de Ernest Bernea. Trebuie subliniat că şi
membrii familiei sale au fost arestaţi, între timp, printre ei, fiind fratele său,Traian,
condamnat de trei ori şi unchiul său, inginer, considerat pe nedrept, criminal de
război.14
Fostul procuror Zilberman din Vaslui, apoi director al Şcolii de Cooperaţie
din localitate a ordonat ca lui Iulian Traian să i se pună lanţuri la picioare şi să fie
dus prin oraş, întrucât el se ridicase împotriva „jidanilor”, deoarece „aceştia au
căutat să profite,întrucât erau sprijiniţi de sovietici” se arăta în notele Securităţii. În
aceleaşi surse, se sublinia faptul că Iulian C. întreţinea legături cu foştii colegi
FDC-işti din ţară şi străinătate , mai ales cu cei din Bucureşti.15 .
Trebuie menţionat faptul că Iulian C. avea „un cult deosebit pentru puterile
occidentale”, căutând să arate cu orice prilej superioritatea acestora, faţă de
U.R.S.S., fapt subliniat de notele informative El desconsidera presa noastră,
nesocotind ştirile privind situaţia politică din ţară, în care se arăta superioritatea
orânduirii socialiste şi se orienta după informaţiile radiofonice din Vest. „Toate
evenimentele interne şi externe care aveau loc erau interpretate duşmănos”,
fapte evidenţiate în raportul de urmărire al inculpatului16.
Vorbind despre organizaţia legionară, Iulian Constantin o considera o creaţie
dumnezeiască caracterizată prin valori morale deosebite: cinste, onoare şi
demnitate, iar mulţi s-au străduit să nu mai existe legiunea, dar ea, totuşi,
trăieşte. Relata că Horia Sima după „actul de trădare „ de la 23 august 1944 a
propus lui Hitler „înarmarea legionarilor împotriva comunismului „ 17. Căutând să
atenueze crimele şi jafurile legionarilor în timpul rebeliunii, arăta că nu toţi în
cămăşi verzi erau legionari, ci unii sub această mască se ocupau de furturi.
Acesta organiza în 1955, anumite excursii asemănătoare marşurilor legionare şi
agentul „Creangă” arăta că inculpatul Iulian poseda o serie de cărţi interzise ca :”
Huliganii”, „ Îndemn spre simplitate”, „ Camarazii”.18 De asemenea, pentru a-şi
15
 Gheorghe Ghibănescu
câştiga existenţa, dădea meditaţii la matematică, tinerilor care doreau să urmeze
o facultate, având înclinaţii deosebite la această disciplină. Era urmărit
permanent de Securitate şi acuzat că educă tinerii în spirit legionar.
Odată cu începerea anului universitar 1956-1957, Iulian Constantin
vine la Bucureşti, se înscrie şi urmează ca bursier cursurile anului I de la Institutul
de Construcţii, absolvind cu calificativul „F.Bine”. Este urmărit şi în Capitală de
agentul „I.Silvan”, deoarece continuă activitatea legionară, prin diferite acţiuni şi
citirea de cărţi interzise. Este din nou arestat în 1958”19.În anul doi de facultate, în
1958, este condamnat la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică
pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”de Tribunalul Militar Bucureşti. Se
dispunea, totodată, confiscarea totală a averii condamnatului şi îl obliga la plata a
1000 de lei cheltuieli de judecată împreună cu un grup de 14 intelectuali acuzaţi
de legături legionare20
Este eliberat la 1 august 1964 de la Aiud prin decretul 411 de graţiere ca
„needucat”, menţinându-şi trează conştiinţa şi credinţa creştină. În penitenciar în
toată perioada detenţiei s-a menţinut pe aceeaşi poziţie legionară şi a refuzat să
participe la „munca cultural-educativă”21.
Iulian Constantin a absolvit Facultatea de Hidrotehnică în 1970, ca şef de
promoţie, specialitatea amenajări portuare şi construcţii hidrotehnice, fiind
repartizat în Bucureşti. A lucrat mult timp la Institutul de Studii şi Proiectări
Hidrotehnice (ISPH). S-a căsătorit în 1973 şi soţia sa, Iulian Daniela, a lucrat ca
statistician la Centrala Bumbacului. După absolvirea Institutului de Construcţii
este urmărit permanent de Securitate. Aceasta încearcă să subtilizeze cheile
soţiei şi a face dubluri pentru a intra în imobil unde să instaleze mijloace speciale.
Se avea în vedere chiar posibilitatea de a intra în posesia cheilor de la
apartament prin luarea de la fiica sa–Iulian Roxana-elevă la Liceul Dimitrie
Cantemir .22 În 1982 când i-a murit mama, s-a deplasat de mai multe ori la Vaslui,
fiind urmărit de sursele „Rotaru” şi „Iancu”.
Înainte de 1989 a fost autorul a şase brevete de invenţii şi laureat al
Premiului Academiei R.S.R. de două ori, prima dată, fiind în 1983. A avut două
condamnări politice în timpul regimului comunist. Prima, a suferit-o înainte de
majorat, aşa cum s-a văzut mai sus. Activitatea sa, după 1948,a fost urmărită
permanent de Securitate.23 .
Când i s-a acordat Premiul Academiei R.S.R pentru contribuţia sa la
proiectarea Canalului Dunăre - Marea Neagră a făcut chiar o glumă arătând cu
ironie că a fost premiat mai întâi ca rob, unde şi-a petrecut câţiva ani de detenţie,
apoi, ca proiectant. Din discuţiile avute cu el a rezultat că se consideră victimă a
unei erori judiciare24. Chiar din timpul facultăţii, prof. univ.dr. Radu Prişcu-
rectorul Institutului de Construcţii, i-a propus să devină asistent la catedra de
Construcţii Hidrotehnice cu condiţia să-şi facă „reabilitarea”. Acesta a răspuns
curajos că el nu are ce reabilita , ci justiţia trebuie să se „reabiliteze faţă de el.” 25 A
refuzat ca în convorbirile de la Radio- despre noile surse de energie, să introducă
în intervenţii, extrase din cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, considerând că cel
care acceptă un astfel de „compromis” este o „lichea”.26
Iulian Constantin a participat la funeraliile prof. Radu Prişcu de la mănăstirea
Caşin. Cu acest prilej, el a afirmat că în trecut prof.dr. Radu Prişcu a dus o politică
de „extremă dreaptă”, ca şi predecesorul său –Dorin Pavel, „părintele
hidrotehnicii româneşti”din anii 1940-1950.. Ei au făcut o politică legionară, dar au
fost „iertaţi” de noul regim datorită valorii lor profesionale ieşite din comun27.
În dosarele sale de urmărire, se află şi o declaraţie despre cei peste 13 ani
de închisoare, în legătură cu reeducările din închisorile comuniste considerate
nocive şi dezonorante. Sunt nocive pentru că erau conduse de Securitate care
încearcă să-i folosească pe „reeducaţi” pentru a obţine informaţii prin orice
mijloace pentru ca apoi să-i lichideze spre a şterge urmele acţiunii lor şi
dezonorantă fiindcă un om ajuns în poziţia de informator în închisoare, pentru tot
restul vieţii sale, numai poate fi considerat- om de onoare.
În concluzie şi azi unii nu au abandonat idealurile tinereţii şi, din păcate,
chiar în anii de după 1989 se consideră, pe nedrept, că mişcarea legionară este
un pericol public, de aceea aprecierile asupra ei trebuie nuanţate, deoarece
tineretul legionar a avut idealul rezistenţei împotriva comunismului, după cum cei
dinainte au avut de luptat pentru realizarea idealului independenţei şi
desăvârşirii unităţii naţionale, spre deosebire de tinerii de azi, care trăiesc o criză
de ideal.
Desigur, unele din investigaţiile realizate asupra acelor ani trebuie adâncite
şi nuanţate prin cercetări ulterioare care să releve situaţia dramatică prin care
trecea ţara, deoarece consecinţele războiului şi ale instaurării comunismului s-
au resimţit mai puternic în această zonă, iar oraşul Vaslui, inclusiv Moldova, au
reprezentat în acei ani întruchiparea „durerilor înăbuşite” şi a experimentelor
comuniste cu tot cortegiul de suferinţe ce se desfăşurau în România şi în lume.
Note:
1. CNSAS Fond C.Iulian p.49. A se vedea şi noile puncte de vedere despre
caracterul naţional, anticomunist, ortodox al Mişcării legionare în recentele
lucrări, Zigu Ornea, Anii treizeci- Extrema dreaptă românească,Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,1996 şi Th. Codreanu, A doua
schimbare la faţă,Editura Princeps,Iaşi, 2008..Noile cercetări permit
reevaluarea mişcării legionare. Ea se ridica împotriva comunismului,
cultiva principiile moralei creştine, iar în ideologia legionară nu erau
răzbunarea şi crima cum s-a tot spus; crimele care s-au făcut sunt în nume
personal, fiind condamnate de mişcare, ca, de exemplu, asasinarea lui N.
16 Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
Iorga înfăptuită şi cu ajutorul serviciilor secrete sovietice de echipa lui
Traian Boieriu. De remarcat este că Mişcarea Legionară era o organizaţie
paramilitară cu o disciplină de fier, caracterizată prin cinste, onoare şi
demnitate. Ea nu a fost fascistă, nazistă sau chiar total antisemită cum s-a
considerat mult timp, dovadă fiind discuţiile lui Corneliu Zelea Codreanu cu
rabinul Safran sau aprecierile lui N. Steinhardt din închisoare, despre
legionari. În Mişcarea Legionară nu era salutul nazist, ci cel roman: Ave
Caesar! Această mişcare era o stare de spirit care condamna politicianismul
partidelor şi condamna comunismul, înscriindu- se pe linia marilor acţiuni
naţionale ale lui Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, ale celor care au făurit
unitatea şi independenţa naţională, afirma recent la cunoscuta emisiune a
TVR-1, Profesioniştii din 28 nov. 2008, realizată de Eugenia Vodă, cu
Constantin Iulian, vârful de lance al mişcării legionare din Vaslui, azi
remarcabil om de ştiinţă în domeniul hidrotehnicii..
2. CNSAS, Fond C. Iulian,f.14. Despre mişcarea legionară ca stare de spirit
vezi şi lucrarea C.Z. Codreanu, Pentru legionari, vol.I, ed. a-VII-a, Editura
„Omul Nou”, Bucureşti,1990.
3. Ibidem, dos2/f.1. Corneliu Zelea Codreanu a fost simbolul legionarilor,
apreciat de regele Carol al II-lea pentru „admirabilul său spirit
organizatoric”şi i-a cerut acestuia şefia Gărzii de Fier, dar Căpitanul l-a
refuzat,( I.Scurtu, Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu în” Magazin
istoric”, ianuarie, 2009,p.47).
4. Ibidem, f.3.
5. Ibidem,f.11. Prof.D. Potoceanu de la Lic. M.Kogălniceanu s-a născut la 30
ianuarie 1929, fiind fiul lui Nicolae şi Aurica, de origine socială „mic-
burgheză”. În 1951 era student la Facultatea de medicină şi fizică din Iaşi.
A fost luat în pregătire FDC-istă de Iulian C., însă, nu s-a putut stabili din
anchetă dacă a fost sau nu încadrat în acest grup legionar (f.10).
6. Ibidem
7. Declaraţia lui Iulian Constantin de la CNSAS, Dos.I./155531,vol.I p.59.
Acest fapt a fost reconfirmat recent şi la excelenta emisiune aTVR-1,
amintită mai sus,realizată de Eugenia Vodă.
8. Ibidem, p. 60.
9. Ibidem, Dacă acceptai „reeducarea”, însemna să-ţi torni colegii de celulă.
Au fost şi „oameni slabi „care nu au rezistat fenomenului de reeducare
desfăşurat îndeosebi la închisoarea Piteşti.
10. Ibidem, f.17.
11. Ibidem, f.19.
12. Ibidem. De asemenea, în fiecare judeţ au fost executaţi câte trei legionari.
13. Ibidem,f..14.
14. Ibidem, f. 18.
15. Ibidem,f.24. Este şi o notă despre Zamfiroiu Grigore –„legionar fanatic”,
licenţiat în filozofie şi teologie care a lucrat în 1938 într-o tabără legionară cu
Horia Sima . El a făcut parte dintr-un grup de 50 de legionari care în 1938 au
vrut să-şi facă harachiri pentru obţinerea graţierii de la Carol al II-lea, a lui
Codreanu. Se pronunţa pentru înlăturarea divergenţelor dintre grupările
legionare şi realizarea unităţii lor.
16. Ibidem, f.20. A se vedea şi Experienţe carcerale în România comunistă, vol.I
,coordonator, Cosmin Budancă, prefaţă Lucia Hossu Longin, Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului, Editura Polirom,, Iaşi,2007.
17. Vezi, Carlos Caballero, Jurado, Richard Landwehr, Armata naţională a
guvernului de la Viena, Editura Vicovia, Bacău, 2008.
18. C.N.S.A.S, Fondul C. Iulian, f..23.
19. Ibidem, f.45. Securitatea urmărea proiectata întâlnire după 10 ani a
promoţiei 1948 cu foştii profesori de matematică şi istorie de la
Lic.M.Kogălniceanu- Vaslui, Emanoil Gaiu şi Octav Mărculescu .
20. CNSAS, fond C.Iulian,vol.III,f.184.-185. Securitatea l-a denumit „obiectivul
Ilie”. Printre condamnaţi se numără prietenii acestuia: Udroiu Constantin,
Zamfiroiu, Grigore şi Rodica, Zamfiroiu Mărgărit, Atanasiu Constantin (
Puiu), monahul Sofian Boghiu -16 ani detenţie etc.
21. Ibidem,f.27.Iulian C. arăta că „cel ce îşi pierde credinţa , nu ştie ce pierde”În
închisorile comuniste i-a cunoscut pe părintele Anania , actualmente
Mitropolitul Ardealului- Î.P.S.Bartolomeu, pe filosoful Petre Ţuţea şi pe
poetul Aron Cotruş. La eliberare aproape că îşi uitase numele de botez, din
Constantin a zis-Alexandru .
22. Ibidem, ff .39-40.
23. Ibidem, f.49.
24. Ibidem, f..50. De menţionat este faptul că detenţia la Canal era foarte dură
datorită muncii grele, fiind considerat în anii 50 «mormântul burgheziei
româneşti ». Cei ce lucrau la Canal erau consideraţi „bandiţi” şi salutul
frecvent era „ moarte lor”.
25. Ibidem,
26. Ibidem,f.51.
27. Ibidem, f.52. Iulian C. este autorul a numeroase studii privind valorificarea
potenţialui litoralului românesc şi al unor lucrări la hidrocentrala Sadu
V,doctor,în hidrotehnică după 1989, întrucât dosarul său era spre « păstrare
socalistă » datorită trecutului său politic.

Date privind activitatea Casei raionale de Cultură Huşi din anii 1952-1968
Inventarul Bibliotecii „Mihai Ralea” din Huşi
înregistrează raportul de activitate pentru perioada
1952-1958, întocmit de C.Timofte şi Gheorghe
Răducanu, oferit spre cercetare de domnul Constantin
Donose, bibliotecar, căruia îi mulţumim pe această
cale. Considerăm necesară publicarea acestui raport
pentru reconstituirea cât mai exactă a istoriei recente a
oraşului Huşi.
* adăugându-se dansuri moldoveneşti, apoi sa trecut la
* *
În anul 1952, a luat fiinţă în oraşul Huşi, Casa Raională
de Cultură. Încadrarea era următoarea: un director şi un
instructor.Casa de Cultură îşi avea sediul în Huşi,
strada Ştefan cel Mare,unde actualmente se află Circa
a IV-a sanitară.
Pe atunci Casa de Cultură îşi desfăşura activitatea în
cadrul Secţiei de Artă şi Cultură, iar mai târziu(1956)
aparţinea de Învăţământ şi Cultură, durând de acest
minister până în anul 1962, luna iulie.
Activitatea artistică
Iniţial(1952-1953) a fost înjghebată o echipă de teatru,
o formaţie corală şi o formaţie de dansuri.La echipa de
teatru au fost pregătite şi prezentate publicului huşean
şi din comunele raionului, piesele „Bărbatul fără opinci”,
„Doctor fără voie”de Moliere, „Nemaipomenita furtună”,
de Mihail Davidoglu, „Deşteapta pământului”de
V.I.Popa, „Chestiuni familiare”de Mai Tarvarst, „O
noapte furtunoasă„ de I.L.Caragiale, „Bucuroşi de
oaspeţi”de Ţenţulescu „Rîsul Pământului”de
Ţenţulescu, „Îndrăzneala”de Gh.Vlad, „Inima unei
femei”de T.Vornicu, „Inspectorul de poliţie”de
J.B.Peyestley, „Răfuieli ”de T.Vornicu, „Ziua Mamei”.
Piesele de teatru de mai sus, au fost prezentate în
majoritatea comunelor raionului Huşi, cuprinzând şi
satele componente. Cu ocazia campaniilor electorale
au fost pregătite şi prezentate pe scenele căminelor
culturale piese ca şi „Jos Tudorache,sus Tudorache”,
„Votăm candidaţii”editate de Direcţia Centrală
Bucureşti, „Titanic Vals”de Th. Muşatescu.
Echipa de teatru a fost efectiv sprijinită de elemente
talentate din oraşul Huşi ca:Mihai Cărăuşu, I.Coşug,
Dumitru Bedreag, Ciomaga N., Gelu Bostan,
mobilizând şi pe alţi amatori. Au participat la toate fazele
regionale ale Concursului „I.L.Caragiale”.
La primul festival din 1958, echipa de teatru, după ce
s-a clasat pe primul loc la faza regională de la Bârlad în
septembrie 1958, a participat la faza interregională de
la Bacău cu piesa „Nemaipomenita furtună” de Mihai
Davidoglu, obţinând locul al II-lea pe Moldova. Pe
atunci ocupau roluri Aurel Ciulei şi Pascal Emil.
La concursul al II-lea „ I.L.Caragiale” din 1962, echipa
de teatru, după ce a ocupat primele locuri la faza
regională Bârlad - iunie 1962, la faza interregională
Bacău -2 noiembrie 1962 - a fost promovată la faza
republicană, din 8, 9, 10 decembrie 1962, cu piesa
„Îndrăzneala”de Gh.Vlad.
În cursul anului 1962, piesa „Îndrăzneala”a fost
prezentată în oraşul Huşi de 5 ori, iar pentru
cooperatorii satelor de 13 ori. Ea servea întăririi
organizatorice şi politice a C.A.P-urilor.
Antrenată pe mai departe în cadrul concursului
„I.L.Caragiale” echipa de teatru a Huşului, a pus în
pregătire piesa „Inima unei femei”de Th.Vornicu ce
urma să o prezinte publicului huşean şi a celui din
comunele şi satele raionului şi pentru a se prezenta la
faza regională de la Bârlad, în cadrul concursului bienal
de teatru „I.L.Caragiale,”concursul al III-lea din 1965.
Pînă la faza regională Bârlad echipa de teatru, ce avea
pregătită piesa „Inima unei femei,”a prezentat pe scena
Huşului trei spectacole, iar în comunele raionului 10
spectacole la:Văleni, Pădureni, Vetrişoaia, Rîşeşti,
Răducăneni, Epureni, Grumezoaia,Tătărăni,
Pogăneşti,etc. La 15 octombrie 1965, s-a prezentat la
faza regională de la Bârlad,ocupând locul doi pe
regiune.
În ultima vreme 1966-1967, echipa de teatru a abordat
piese de teatru din repertoriul clasic universal ca:
„Inspectorul de poliţie”şi „Ziua Mamei”, ambele de
J.B.Przestley, ca urmare a creşterii calitative a
interpretării şi exigenţelor acestora.
Dansuri
În anul 1957 a luat fiinţă o echipă de dansuri care
cuprindea un 6 perechi. Această formaţie a fost instruită
iniţial de Florica Stoian-1957, iar din 1958 şi până în
prezent-1968-de tovarăşa Viorica Epure. Ca număr de
persoane formaţia de dansuri de la 6 perechi în 1957, a
Gheorghe Ghibănescu
ajuns în 1958-1959 la 14 perechi, iar din 1959-1967 la
24 perechi.
Costumaţia folosită de echipa de dansuri a fost şi este
cea populară moldovenească, iar în 1966-1967, a
început să-şi confecţioneze costume cu motive din
partea locului. Repertoriul – de la început - se
compunea din: „Cazaciocul”, „Haţegana”, „ Floricice
”„Ciuleandra”. Mai târziu repertoriul s-a îmbogăţit
dansuri cu temă.
Repertoriul în 1965 arăta astfel:Dans cu temă „La cules
de vii”; Dans cu pretext „Tinereţe”
Alte dansuri din repertoriul formaţiei: Hangul,
Ciobănaşul, Trilişeşti, Frunza nucului, Ruseasca,
Bătuta de la Serafineşti, Coşerul, Şotişa, Pandelaşul,
Leliţă Ioană, Bun îi vinul ghiurghiuliu,
Floricica,Corăghiasca.
În anul 1959, la faza regională de la Bacău a
Concursului al V-lea de dansuri,după ce a ocupat
primele locuri la faza regională Bârlad, în iulie 1959 şi
faza de baraj de la Iaşi, s-a prezentat la faza
interregională Bacău, ocupând locul al II-lea.
În decurs de 10 ani (1958-1968) echipa de dansuri şi-a
împrospătat elementele dintre elevii cercului coregrafic
care a funcţionat în cadrul Casei de Cultură şi care
mereu s-au pregătit pentru viitoarele concursuri şi
pentru spectacole în oraş şi în sate.
A participat la faza regională de la Bârlad în cadrul
Concursului al VI-lea şi la faza interregională de la
Bacău - iulie 1961- în cadrul aceluiaşi concurs, ocupând
locul al II-lea.
În cadrul Concursului al VIII-lea, echipa de dansuri a
participat la faza regională de la Bârlad (3 aprilie 1966)
şi la faza interregională de la Iaşi (mai 1966) ocupând
locul I.
Anul 1967, găseşte echipa de dansuri în plină pregătire
şi participă cu succes la faza finală ce a avut loc în Iaşi la
data de 19 noiembrie 1967.
Timp de 10 ani, echipa de dansuri a fost instruită de un
singur om, tovarăşa Epure Viorica, îndrumată de
colectivul metodic al Casei de Cultură.
În oraşul Huşi, formaţia corală a luat fiinţă,după cum
declară mulţi interpreţi ca: Agapi Octav -profesor, Popa
Dumitru - învăţător, Constantin Gheorghe, Busuioc
Mihai, Pleşu Ioan, Balan Ştefan- învăţători şi alţii, -din
anul 1940, care pe atunci purta numele de Corul
învăţământului. Din 1944, corul şi-a mărit efectivul, de
la 45-50, ajungând în 1946 - 47 -48 -49 la 93 interpreţi,
sub denumirea de Corul sindical - învăţământ.
Conducerea corului era asigurată de profesor Timuş
Ioan de la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, efectuând
deplasări în comunele raionale. Prezenţa corului în
rândul publicului huşean şi al ţăranilor din satele vecine
oraşului ca:Stănileşti, Cârligaţi (Văleni), Epureni,
Râşeşti şi Duda, se face din plin simţită în anul 1946, în
timpul campaniei electorale pentru Blocul Partidelor
Democratice, până în ziua de 19 noiembrie 1946 (ziua
alegerilor).
De la eliberare încoace, repertoriul acestei formaţii
corale era următorul: Marşul Moscovei, Kalinka,
Cântecul Niprului, Valurile Amurului, Hai la joc,Ilenuţă,
fa!, de V.I.Paşcanu, Nevasta mea-i moldoveancă,
Bădiţa-l meu, de V.Popovici, La şezătoare, etc.,
aflându-se şi cântece dedicate unor personalităţi de pe
vremea aceea.
Conducerea competentă a corului de către profesorul
Timuş Ioan a fost până în anul 1960, când şi-a făcut
mutaţia în oraşul Bârlad - Complexul şcolar.
Din anul 1960, la pupitrul de direcţie al corului, a venit
profesorul Horez Vespasian din comuna Dolheşti care
era încadrat pe postul de instructor metodist al Casei
raionale de Cultură Huşi. Pe atunci era directoral Casei
de Cultură profesorul Căruţaşu Constantin(1959-
1960), iar metodişti erau următorii: Pascal Emil, Ciulei
Aurel, Horez Vespasian, Mereuţă Ioan. Din anul 1960-
1961 conducerea corului a fost luată de tovarăşa
profesoară Vârnă Liselloti, profesoară de ştiinţe
naturale la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi.
Corul s-a întrecut în perioada anilor 1951-1960 cu
formaţii de valoare în cadrul Festivalului muzical-
coregrafic pentru amatori de la oraşe şi sate. Astfel
corul şi-a făcut prezenţa la fazele regionale şi
interregionale ale festivalurilor: I-1951; al II-lea – 1953,
în cinstea Festivalului mondial al tineretului şi
studenţilor de la Bucureşti, al Festivalului al III-lea în
1955, faza regională şi interregională, la festivalul al IV-
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
de Lucian Clit
lea în 1957, care coincidea cu Festivalul tineretului şi
studenţilor din lume, organizat la Moscova. În anul
1959, anul în care corul după ce a câştigat primele
locuri la fazele regionale (faza regională Bârlad 1959) şi
interregională (Iaşi, iulie 1959), a fost promovat de
Juriul concursului, la faza finală a concursului al V-lea.
Prezenţa finală de la Bucureşti a avut loc între 21-23
august 1959, unde, după care luptă, o ocupat locul al II-
lea pe ţară,după corul Casei de Cultură din Lugoj –
Banat. Acest loc fruntaş pe ţară s-a datorat
perseverenţei de care a dat dovadă conducerea Casei
de Cultură, a dirijorului şi membrilor corului, de-a lungul
celor 5 festivaluri, realizând o calitate interpretativă
artistică înaltă.
Repertoriul cu care a ocupat acest loc onorabil corul
Casei de Cultură la faza finală al Concursului al V-lea
1959(23 august)este:Trandafir de pe răzoare-de Sabin
Drăgoi; Rusasca de V.I.Paşcanu; Pace vrem de
Marasov; Hora cu strigături de V.I.Paşcanu.
Demn de remarcat este şi faptul că tot atunci fanfara
Căminului cultural din comuna Cozmeşti, raionul Huşi,
a cucerit titlul de „Fanfară laureată” la concursul al V-lea
1959, faza republicană .
Cointeresarea artistică - atât a interpreţilor cât şi a
dirijorilor a caracterizat întregul colectiv de conducere a
Casei de Cultură cât şi corul - în totalitatea sa.
Pascal Emil, Aurel Ciulei şi Mereuţă Ioan, din
conducerea instituţiei, cântau la diferite partide corale,
fiind exemple atât la interpretare, cât şi la mobilizarea
coriştilor; s-au interesat continuu, prin toate mijloacele,
să aibă asigurate: dirijorul, coriştii, partiturile şi ştimele,
asigurarea condiţiilor materiale pentru desfăşurarea
repetiţiilor, spectacolelor, aranjarea scenei şi apoi până
a-i costuma.
Corul cuprindea: învăţători, profesori, ingineri,
funcţionari publici, casnice şi gospodine din toate
cartierele Huşului.
După profesorul Timuş Ioan (plecat în 1959) s-au
perindat la conducerea corului următorii:Timuş Ioan,
dirijor (1946-1959), Savin Paraschiv, dirijor (1959-
1960); Mereuţă Ioan,dirijor (1960); Horez Vespasian-
dirijor(1960); Răducanu Gheorghe, dirijor(1963);
Vârnă Lizelotte, dirijor(1961),după care este întreruptă
activitatea până în anul 1963, luna octombrie, după
care preia conducerea şi activează şi în prezent în
calitate de dirijor.
La direcţia Casei raionale de Cultură Huşi din anul
1952, au fost : Streche Nicolae, Teuşanu Finarete,
Zburlan Gheorghe(decedat), Tansanu Ana, Pascal
Emil, Căruţaşu Constantin, Lascăr Ioan, Dorneanu
Arsene, Brănici Victor şi Timofte Constantin.
Despre spectacolele prezentate de formaţia corală în
decursul anilor, mai cu seamă de la eliberare , s-ar
putea spune ca număr că-s foarte multe - o pleiadă de
spectacole. Nu există sărbătorire naţională şi
internaţională, aniversări ale unor oameni de ştiinţă
români, ruşi, sovietici, sau manifestări pe plan local care
priveau lupta pentru pace , la diferite întruniri ori
adunări convocate şi conduse de raionul de partid, la
care corul să nu-şi fi făcut prezenţa, bine pregătit ,
prezentând spectacole de calitate adecvate timpului şi
momentului, la care se referea întrunirea oamenilor, ori
această activitate operativă a corului se explică (şi aşa
şi este) prin existenţa unui repertoriu vast, bine pus la
punct.
Dacă la început (1952) Casa de Cultură, care-şi avea
localul pe strada Ştefan cel Mare, unde actualmente se
află Circa a IV-a Sanitară, avea doar 4 scaune, o masă,
2 mandoline, o armonie cromatică, iar mai târziu - ca să
fie îmbogăţită averea, le-a mai dat un baian, la ora
actuală (1968,15 ianuarie) are un inventar care arată
astfel:
Total valoare 1.390.776.31 lei
1. Costume bărbăteşti pentru cor: 117 perechi
naţionale.
2. Costume femeieşti pentru cor: 120 perechi naţionale.
Costume civile pentru cor.
Haine bărbăteşti negre - 40
Fuste tafta, negre - 69
Costume Teatru.....116 perechi
Rochii....................115
Redingote..............19
Fracuri....................20
Cortine...................12 (din pluş,mătase,pânză)
Mobilier
Mese.......................12
17

Scaune tapiţate.......200 bucăţi
Instrumente muzicale
10 viori pentru adulţi
5 viori pentru copii
3 clarinete pentru adulţi
3 acordeoane pentru adulţi
2 acordeoane pentru copii
2 contrabasuri orchestră
3 trompete
3 ghitare orchestră
2 ghitare electrice
Mijloace Tehnice
2 aparate radio
2 televizoare
3 magnetofoane
Mobilierul pentru toate birourile,sălile şi camerele
cercurilor artistice, este asigurat. Deci, faţă de prea
modestul inventar iniţial al Casei de Cultură Huşi,
valoarea averii este incomensurabil mai mare.
Orchestra populară
După o îndelungată pauză (1952, 1959, 1969)
orchestra populară şi-a reîmprospătat efectivul cu noi
interpreţi amatori şi profesionişti.
După cum declară mulţi iubitori ai muzicii
instrumentale populare din Huşi, cunoscători ai muzicii
ca Munteanu Jenică, Bucurel Băluţă, Munteanu Ioan
(Nică), violonist (decedat), Covaci Dumitru,
acordeonist, care au mai rămas pe aici, pentru că
orchestra populară din anii 1953-1954, suna, după
cum spun ei - ca o orchestră semi-simfonică, fiind
apreciată elogios de profesorii de muzică şi a alţi
cunoscători din Huşi ca o formaţie redutabilă.
Dezorganizarea ei s-a produs în 1954, prin plecarea
unor instrumentişti de valoare, pivoţi şi orchestrei ca:
fraţii Munteanu, Drăgoi, Băluţă Jan şi Nicolae, Vintilă şi
apoi îmbătrânirea altora ca:Munteanu Petrache, Marin
Cârnici, decesul lui Munteanu Ioan şi Paicu,
îmbolnăvirea lui Costică Munteanu – clarinetist, şi a lui
Etor Munteanu - clarinetist, bolnav de schizofrenie,
rămânând un timp cu un moral scăzut, simţindu-se lipsa
unui coordonator ataşat sufleteşte şi bun organizator.
Pe măsură ce alte ramuri ale Casei Raionale de
Cultură Huşi ca: teatru, cor, dansuri, brigăzi, cercuri
mergeau singure spre cucerirea unor merite, în
mişcarea artistică s-a simţit din plin lipsa unei orchestre
populare, presărată, întărită cu solişti instrumentişti şi
vocal, aşa cum îi stă bine unei orchestre pentru a
participa la concursuri oficiale şi la prezentarea de
spectacole.
Chestiunea reorganizării orchestrei a fost pusă în
toamna anului 1963, ea era de fapt discutată de Lascăr
Jenică-director, Pascal Emil secretar al C.R.C.A.,
Mereuţă Ioan şi Lascăr Petrică, metodist la C.R.C.A.,
dar numărul existent al instrumentiştilor în Huşi era mic,
iar din aceştia unii erau mici ca vârstă şi începători.
În toamna anului 1963, au fost atraşi prima dată 4, apoi
6, după aceea au fost atraşi la cercurile de acordeon,
vioară, clarinet, contrabass şi ţambal, cei mici.
Până la 6 decembrie 1963 (ziua reorganizării) au fost
atraşi 14 instrumentişti. A fost îmbucurătoare
prezentarea numerică, dar mai mult, a fost bucuria
faptului că se putea cu aceşti 14, să se facă o proporţie
satisfăcătoare a partidelor ce puteau lega un modest tot
orchestral.
Inaugurarea reorganizării orchestrei s-a făcut la
Căminul cultural din Răducăneni, cămin spaţios,
oferind condiţii optime de prezentare a unui spectacol.
Lunile octombrie, noiembrie şi până la 6 decembrie
1963, a fost perioada de atragere a acestor
instrumentişti. Deşi veneau câte 4 sau 8 instrumentişti,
repetiţiile se făceau.În acest timp au fost atraşi şi solişti
vocali, iar soliştii instrumentali au fost descoperiţi şi puşi
în temă în timpul repetiţiilor.
Spectacolele prezentate la Huşi, după aceea, au
constituit evenimentul artistic de mult dorit al huşenilor.
Anul 1954, a fost anul marilor spectacole prezentate de
COLECTIVUL DE REDACŢIE:
Redactor şef: COSTIN CLIT
Redactori: DORINA IONESCU
TIBERIU DOGARIU
GHEORGHE GHERGHE
Adresa: CP 47, Huşi, jud. Vaslui, cod 735100
ISSN: 2065-9296
Tipărit la S.C. IRIMPEX S.R.L. Bârlad
Tehnoredactare: Bogdan Artene
18
Gheorghe Ghibănescu
orchestra populară a Casei de Cultură Huşi, sub
conducerea tovarăşul Lascăr Ioan directorul C.R.C.
Dorinţa de artă, dorinţă arzătoare, nu se va uita
niciodat. Este bineştiut de: Lascăr Jenică, Pascal Emil,
Lascăr Petrică şi activiştii culturali din: Rânceni,
Drânceni şi Ghermăneşti care au văzut la lucru în cadrul
orchestrei populare pe: Mereuţă Ioan-saxofon,
Munteanu Gheorghe – saxofon, tenor, Răducanu
Gheorghe – vioară, Lulu Bolea – ghitară electrică,
Tucanu - ghitară electrică, prezentator - la Râseşti,
Pascal Emil, unde publicul a savurat calitatea
spectacolului.
Oamenii, artişti şi instrumentişti, care au cerut
reorganizarea orchestrei au fost: Covaci Dumitru,
Marolicaru Toma, Creţu Mihai (jaz).
Din cei convocaţi iniţial, au şovăit mulţi. Explicaţia: ei
aveau ca-ntotdeauna contractate nunţi, cumătrii,
înmormântări, aniversări, comemorări, care coincideau
cu datele prevăzute în planul de activitate artistică a
C.R.C.Huşi.
Orchestra:
-1964 - 49 spectacole
-1965 - 35 spectacole
-1966 – 37spectacole, primul loc pe regiune
-1967 - 35 spectacole
Valorificarea unor piese muzicale populare
ca:Potpuriu „Pe plaiuri huşene” „Sârba de la Bohotin” şi
„Hora de la Guşiţei”. În acest timp s-a stabilit a strânsă
legătură între orchestră şi echipa de dansuri.
La examenele de atestare pentru artiştii instrumentişti
din luna mai 1963, de la Huşi au fost atestaţi 7
instrumentişti şi anume: Munteanu Ioan(Nică), vioară;
Munteanu Jenică, saxofon; Munteanu Hary, acordeon;
Bucurel Băluţă, acordeon; Sterică Oprică, trompetă;
Răducanu Constantin, jaz; Tony Perca,voce.
La examenele din 4-5 iunie 1967 de la Iaşi, au fost
atestaţi următorii instrumentişti: Covaci
Dumitru,acordeon; Baciu Gigel,acordeon; Baciu A.
Ioan, jaz; Gogu Ştefan, jaz; Tudose Toader (Dorică),
vioară, comuna Moşna. Instrumentiştii atestaţi au
obţinut categorii bune şi foarte bune.
În luna august 1965, orchestra populară a casei de
Cultură, alături de alte formaţii fruntaşe din regiunea
Iaşi ca: Dansurile din Dumbrăviţa, (Paşcani) şi
Cimpoierii din Perieni (Bârlad), a efectuat un turneu în
ţară.
Spectacolele au fost prezentate în
localităţile:Predeal,Sinaia,Bucureşti, Televiziunea
Română, Constanţa, staţiunea Mamaia, Eforie Nord.
Acest drept de a participa la acest turneu, a fost obţinut
în urma unui mare concurs de selecţionare organizat la
Iaşi, în luna iulie 1965, prezentând două spectacole de
mare anvergură la Teatrul vară Iaşi, în faţa juriului şi
publicului, apoi două spectacole la Paşcani, contând tot
pentru selecţionare, în vederea plecării în turneu.
De remarcat este faptul că la acest mare examen,
orchestra populară s-a situat deasupra orchestrelor din
regiune ca acelea din:Bârlad, Negreşti, Paşcani, Hîrlău,
Vaslui, a fabricii Tesătura din Iaşi şi Atelierelor
C.F.R.Iaşi, întrunind condiţiile următoare:calitate
interpretativă, repertoriu cu piese din folclorul local şi al
regiunii:costumaţie, disciplină, organizare.La
terminarea turneului, Casa Regională a Creaţiei
Populare Iaşi şi Comitetul regional pentru cultură şi
artă, a felicitat orchestra în timpul turneului, cotând-o ca
cea mai bună orchestră cu ocazia Festivalului
„Cântului, jocului şi portului popular”-aşa se chema
întregul ansamblu din Moldova.Nu vor uita niciodată
băieţii din orchestra populară a Huşului, cum au fost
televizaţi la Sinaia, Bucureşti şi Mamaia. De asemeni,
cum după terminarea spectacolului de la Mamaia(7
august 1965) la numai 5 minute după terminarea
spectacolului, mulţi au primit fotografii calde- după
propria lor expresie- din partea unor turişti din R.P.a
Germaniei, Franţa, Italia, Statele Unite ale Americii, au
făcut schimburi de autografe, fotografieri în grup cu
turiştii străini, sau cum un francez îi cerea lui Tudose
Dorin din Moşna(viorist) să-i cânte „Ciocârlia,Ciocârlia,
în faţa restaurantului ”Perla Mării”, fotografiindu-se cu el
şi mai înainte sărutându-l, îmbrăţisându-l.
Desigur că starea pishică-morală a membrilor
orchestrei era cât se poate de bună, parcă se vedea
cum se sudează orchestra de la spectacol la spectacol.
Am avut însoţitori simpatici în acest turneu.
Prezentarea numerelor din program ne-o făcea
micuţul Ţabără Dumitru în vârstă de zece ani, din
comuna Grumezoaia, laureat al Festivalului bienal
„I.L.Caragiale” de I.Creangă şi Eremia Neculai din
comuna Răducăneni (pe atunci în clasa a IX-a medie),
laureat al Festivalului bienal „I.L.Caragiale”1962, cu
„Pupăza din tei” de Ion Creangă.Apoi ne-au însoţit
soliştii instrumentişti ca: Tache Airinei din Văleni, laureat
Anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2009
de două ori pe ţară la fluier şi Nistor Ion din Isaia -
acordeon şi solz de peşte, care pur şi simplu a uimit
spectatorii la concertele prezentate, fiind chemat de
public de mai multe ori la scenă.
Într-adevăr, orchestra populară în anii
1964,1965,1966,1967 a avut o adevărată activitate
demnă de lăudat. La concursul al VII-lea 1966 de la
Bârlad- faza regională, a ocupat primul loc pe regiune.
În decursul celor 8 festivaluri muzical-coregrafice şi a
celor 3 festivaluri de teatru „I.L.Caragiale”, Casa de
Cultură a primit recompense pentru formaţiile artistice.
Astfel, la cele 8 festivaluri au fost obţinute 162 de
diplome de participare la fazele regionale,
interregionale şi finale pentru cor, teatru, dansuri, solişti
vocali, recitatori. În scriptele Casei Raionale de Cultură
se găsesc multe exemple, multe fapte lăudabile în
decursul acestor ani de activitate. Într-o hârtiuţă de prin
1958, se găseşte cum că la Bucureşti, pe scena C.C.S.
îşi depănau artistic Pascal Emil „Noi vrem pământ”de
George Coşbuc şi Aurel Ciulei cu „Trişca”de Tudor
Arghezi.
Îndrumarea metodică în aceşti ani- pe lângă faptul că
instructorii metodişti au desfăşurat o activitate de
îndrumare, au avut tot timpul ca ţintă, descoperirea de
talente în domeniile muzică, teatru, coregrafie, port,
artă plastică, etc., făcând mai cu seamă în domeniul
teatrului şi muzicii o adevărată „epidemie” şi aceasta a
fost concretizată prin apariţia şi promovarea multor
elemente talentate. Pe lângă laureaţii pe ţară , scrişi mai
sus, în ultima vreme strănepoţii lui I.Creangă s-au
aciuat prin satele din împrejurimile Huşului. A mai
apărut(1966) la Şchiopeni (Văleni) încă un povestitor
artistic Pandichi Casandra, de 12 ani, povestind din
cele multe ale străbunicului său I.Creangă „Capra cu
trei iezi”, care datorită calităţii interpretative înalte a fost
la televiziunea Română şi la teatrul Naţional Vasile
Alecsandri Iaşi, tot televizată.
În anul 1963, luna august ziua 19, la Iaşi pe scena
Teatrului Naţional, Constantin Beiu, directorul Casei
regionale a Creaţiei Populare şi Munteanu Constantin-
secretarul Comitetului regional pentru cultură şi Artă
Iaşi, împărţeau premiile pentru Casele de Cultură din
regiune cu cea mai bună activitate artistică.Se afla
acolo şi Lascăr Jenică directorul Casei raionale de
Cultură Huşi.
Cuvântul introductiv rostit pe scenă de Beiu
Constantin, ne dădea emoţii.La un moment dat, auzim
rostindu-se: Casa raională de Cultură Huşi este
fruntaşă pe regiunea Iaşi, cu cea mai bună activitate
artistică. Lascăr Jenică-directorul Casei de Cultură s-a
urcat pe scenă pentru a primi „Cupa”şi placheta de
fruntaş pe regiune.
Trebuie să arătăm că laudele au fost materializate şi
cu 1000 (una mie) lei, care în aceiaşi zi, am şi dat-o în
circuitul monetar.
Ceea ce a fost omis în scrierea acestor date şi care
le-am găsit mai târziu adăugăm:
Teatru
Au mai fost pregătite şi prezentate în faţa publicului,
în aceşti ani, următoarele piese:
1. Zestrea Ilenuţei -1954
2. Răfuiala -1956
3. Gardul -1954
4. Pentru fericirea poporului –de Aurel Baranga
5. O întâmplare -1958
6. Dreptatea lui Cuza-1958
7. Rusaliile -1958
Muzica
A existat în anul 1956, o orchestră de mandoline,
care era condus de Nicanor Barbău, funcţionar la
Spaţiul Popular Raional şi care mai târziu , s-a
descompletat.
În momentul de faţă, Casa Raională de cultură Huşi
are următoarea încadrare:
1.Timofte Constantin-director
2.Petrişor Margareta -instructor metodist
3.Dorneanu Araene - instructor metodist
4.Lascăr Petrică - instructor metodist
5.Răducanu Gheorghe- instructor metodist
Administrativ
1.Epure Viorica, magazioner, administrator şi
responsabilă coregrafică
2.Stoian Valeria-dactilografă
3.Nechiforiuc Elena-îngrijitoare
4.Patraşcu Iosif-conducător auto
Director Instructor redactor
<ss> C.Timofte <ss> Gh. Răducanu
BISERICA DIN POGANA

SMARANDA STURDZA
(1811-1889)

PRIDVORUL BISERICII DIN POGANA

 Octoih - Biserica din Pogana

Inscripţia săpată în lemn de calfa Neculai (1811):

„Această sfântă bisărică s-au lucrat de mine calfa Neculai la velet 1811 şi s-au săvârşit la 1812”.