UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

SPECIALIZAREA
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

NATO și orientarea strategică spre Marea Neagră

Coordonator științific,
Dr.conf.univ., Liușnea Mihaela Denisia
Student
Turceac Ana-Maria

BUCUREȘTI,2019
Cuprins
Lista Abrevierilor .......................................................................................................................................... 3
INTRODUCERE........................................................................................................................................... 4
Capitolul I.DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND SPAŢIUL MĂRII NEGRE .................................. 6
1.1 Marea Neagră – repere geografice şi istorice .................................................................................... 10
1.2 Particulatităţile spaţiului geopolitic al Mării Negre .......................................................................... 14
Capitolul II. ALIANŢA NORD-ATLANTICĂ ŞI ORIENTAREA STRATEGICĂ SPRE MAREA
NEAGRĂ .................................................................................................................................................... 30
2.1 Constituirea, Structura și Obiectivele NATO.................................................................................... 31
2.2 Acțiunea Endeavour 2005.Prima inițiativă NATO la Marea Neagră ................................................ 45
2.3 Sinergia Mării Negre,NATO și UE sau CSI,Uniunea Economică Euroasiatică,OTSC,PaE............. 48
CAPITOLUL III. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ PE BAZĂ DE CHESTIONAR, PRIVIND PERCEPŢIA
CETĂŢENILOR REPUBLICA MOLDOVA PRIVIND INTERESUL ALIANŢEI NORD-ATLANTICE
PENTRU SPAŢIUL GEOPOLITIC AL MĂRII NEGRE .......................................................................... 51
3.1 Opinia despre cele mai importante probleme cu care se confruntă Republica Moldova la moment 51
3.2 Opinia despre cele mai mari amenințări la securitatea personală a persoanelor care locuiesc în
Republica Moldova ................................................................................................................................. 52
3.3 Opinia despre rolul NATO în asigurarea securității cetățenilor Republicii Moldova ....................... 52
CONCLUZII ............................................................................................................................................... 54
Bibliografie: ................................................................................................................................................ 55

2
Lista Abrevierilor
INOGATE-Program Internațional în domeniul Energetic
NATO (eng) - Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
OCEMN-Organizația Cooperării Economice a Mării Negre
ONU-Organizația Națiunilor Unite
OSCE (eng)-Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PEV- Politicii Europene de Vecinătate
PfP (eng)-Parteneriat pentru Pace
SUA-Statele Unite ale Americii
TRACECA (eng)- Acord privind Transportul Internațional pentru Dezvoltarea Coridorului
Europa-Caucaz-Asia
UE-Uniunea Europeană
URSS-Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
ZEMN-Zona Extinsă a Mării Negre
FMPSEF Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei

3
INTRODUCERE
Căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est la sfârșitul anilor 1980 și
începutul anilor 1990 a transformat în mod fundamental mediul de securitate într-un mediu
european și global. Eșecul sistemului de securitate și apărare al țărilor comuniste ale blocului a
creat un mare dezechilibru, lăsând Statele Unite în noua lume unipolară fără dușmanii principali
personificați de statele Pactului de la Varșovia.
Aceste noi evoluții au făcut, de asemenea, schimbări importante în arhitectura de securitate
și apărare a regiunii extinse a Mării Negre. Anterior, în regiune au fost instalate trupe ale Pactului
de la Varșovia și trupe NATO. Regiunea în sine a fost un rol important în lupta pentru supremația
strategică globală, dacă luăm în considerare obiectivele strategice principale ale regiunii, bazele
sovietice ale bazinului Mării Negre, radarele Armatei Roșii de pe Insula Șerpilor, bazele Armata
SUA UU. În Turcia, Bosfor și Dardanele. . Până în 1991, Uniunea Sovietică, România, Bulgaria
și Turcia au condus zonele de coastă din jurul Mării Negre.
Căderea Uniunii Sovietice a dublat numărul statelor riverane, actuala geografie regională
a acestor state fiind constituită de Ucraina, Republica Moldova, Rusia, Georgia, Turcia, Bulgaria
şi România. Aşadar, cadrul cooperării între statele aparţinând blocului socialist fiind abrogate, el
a fost înlocuit de un sistem „îngheţat“ de securitate, ale cărui principale caracteristici au fost
neîncrederea, disensiunile, lipsa cooperării, suspiciunea, competiţia acerbă în diverse domeniile,
percepţia statelor vecine ca potenţiali inamici, cât şi cea a ambiţiei Rusiei de a-şi crea un statut de
putere regională.
Aflându-se la confluenţa a două religii (creştinismul şi islamismul) şi a trei familii de
popoare (de origine slavă, turcă şi latină), Marea Neagră este un spaţiu de întâlnire a intereselor
atât a ţărilor riverane cât şi a diverşilor actori internaţionali. Evoluţia geopolitică şi de securitate
în zona Mării Negre, poziţia geografică a regiunii, riscurile şi ameninţările existente la adresa
stabilităţii în zonă, elementele ce ţin de cooperarea politică, economică şi militară sunt aspecte care
atrag tot mai mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice, generând o abordare mai
atentă a problematicii zonei. Începutul secolului XXI conferă acestui spaţiu, în contextul noilor
realităţi geopolitice şi geostrategice euroatlantice, caracteristicile unui spaţiu de proximitate al
NATO şi UE.
Aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost un moment de referinţă în
extinderea democraţiei vest europene la graniţele bazinului Mării Negre, punctul de întâlnire a trei
spaţii de securitate: european, euro – asiatic şi islamic. Situarea regiunii în vecinătatea NATO şi
UE, dar şi a Orientului Mijlociu Lărgit, amplasarea unor facilităţi militare americane pe ţărmul
românesc şi bulgăresc al Mării Negre, existenţa unor probleme nerezolvate cum sunt conflictele

4
îngheţate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice, dar şi prezenţa unor importante
resurse energetice de interes pentru SUA şi Europa sporesc valoarea strategică Mării Negre.
Fenomene cum ar fi globalizarea, războiul împotriva terorismului, prioritizarea intereselor
naționale, evoluțiile socio-economice și-au pus amprenta asupra dezvoltării NATO și a UE ca
organizații internaționale specifice. Ambele organizații suferă procese similare de adaptare și
transformare a funcțiilor lor, condiționate de evoluția relațiilor dintre actorii internaționali în
scenariul mondial. Mediul specific în care s-au născut cele două organizații, interesele naționale
subiacente, obiectivele și mecanismele lor au devenit o adaptare la situația dinamică a scenei
internaționale.
Schimbarea de opinii în abordarea problemei securităţii în zona Mării Negre a fost
determinată de atentatele teroriste din 9 septembrie 2001. Lupta împotriva terorismului a devenit
noua provocare a statelor, iar marile puteri ale lumii au realizat cât de importantă este promovarea
regimurilor democratice, a statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi
dezvoltarea economică.
În zona Mării Negre existenţa unor state neconsolidate, cu slabă capacitate administrativă,
cu sărăcie şi disparităţi economice, cu un fenomen al corupţiei deloc de neglijat şi reţele de crimă
organizată destul de active determină reconsiderarea poziţiei NATO şi UE faţă de politica de
securitate în regiune. Extinderea NATO şi UE „până la graniţele Mării Negre şi mai ales aspiraţiile
globale ale acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră al periferiei
Europei şi afirmarea unei noi realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi
Orientul Mijlociu”.
Având în vedere faptul că mediul internațional de securitate a suferit schimbări majore, în
special în ultimul deceniu, o evaluare politico-strategică a zonei extinse a Mării Negre ia în
considerare doi factori importanți: promovarea Mării Negre într-un context internațional marcat O
fenomenul globalizării, cu o alertă și redefinire dinamică a spațiului Mării Negre datorită integrării
sale într-o regiune extinsă (Asia Centrală și Orientul Mijlociu), caracterizată prin transformări
politice și economice importante.

5
Capitolul I.DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND SPAŢIUL MĂRII NEGRE
Bazinul Mării Negre este un punct de interes economic, politic și militar pentru statele din
regiuni cât și pentru actorii globali. Interesele acestora se extind până la Oceanul Atlantic şi
celelalte zone prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee şi Marea Mediterană. O mare
semi-deschisă este Marea Neagră, prezentând o particularitate ce derivă sistemul celor doua
strâmtori, Dardanele si Bosfor, despartite prin Marea Marmara.
După finele Războiului Rece, regiunea Mării Negre devine treptat o zona de imporanţă
strategică pentru NATO, consolidarea prezenţei pe ţărmurile pontice odată cu aderarea României
şi Bulgariei fiind o consecinţă a acestui interes. Rolul NATO în asigurarea securităţii în zona
extinsă a Mării Negre are la bază conceptele de democraţie şi bună guvernare şi va implica luarea
în considerare a tuturor factorilor de putere zonali, dintre care cel mai important este Federaţia
Rusă.1
Zona extinsă Mării Negre cuprinde, pe lângă statele geografic riverane România, Ucraina,
Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria şi pe cele învecinate, Republica Moldova, Armenia şi
Azerbaidjan care prin interesele, iniţiativele şi acţiunile lor influenţează mediul de securitate al
întregii zone.
Regiunea Mării Negre formează coridorul pe care evoluează două mari curente strategice în
sensuri opuse, făcând legătura dintre două zone importante. Pe de o parte, ne referim la traseul
dinspre furnizorul de energie (Orientul Mijlociu, Marea Caspică, Asia Centrală) către
consumatorul de energie (comunitatea euro-atlantică). Pe de altă parte, avem traseul dinspre
furnizorul de securitate (comunitatea euro-atlantică) înspre consumatorul de securitate (Orientul
Mijlociu, Asia Centrală).
Regiunea Mării Negre reprezintă, de asemenea, o zonă caracterizată de o largă diversitate
etnică, culturală, religioasă şi lingvistică. Pentru a avea o imagine cât mai reală asupra diversităţii
acestei regiuni, trebuie menţionat faptul că specialiştii recunosc existenţa în această regiune a 148
de comunităţi entice.
Conceptul strategic al NATO, adoptat la Roma în 1991, formulează două obiective
complementare ale extinderii: integrarea noilor membri într-o structură instituțională comună şi
mărirea fondului de securitate colectivă existent. De asemenea, se afirma că„ameninţarea unui atac
simultan, pe scară largă, asupra tuturor flancurilor europene ale NATO a fost realmente înlăturată”,
dar că riscurile la adresa securităţii europene rămân multidirecţionate şi multiforme, şi că
„instabilităţile, pot proveni din serioase dificultăţi economice, sociale şi politice, inclusiv rivalităţi

1
Sistemul administrativ al Republicii Moldova, Note de curs, Chestiunea Mării Negre, pag. 30-31
6
entice şi dispute teritoriale, cu care se confruntă multe state din Europa Centrală şi de Est” (pct.
10).
Prin urmare, extinderea nu reprezintă doar o aplicare a art. 10 din tratat, ci diminuarea sau
eliminarea unor riscuri dificil de evaluat la adresa securităţii.La Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a
convenit că, în baza parteneriatului strâns dintre aliaţii nord-americani şi cei europeni, NATO va
participa la întărirea securităţii şi stabilităţii în întreaga Europă şi, prin urmare, se doreşte
consolidarea legăturilor cu statele democratice din Est.
Tot în cadrul acestui summit a fost introdusă şi prima iniţiativă concretă de cooperare a
NATO cu statele din zona extinsă a Mării Negre: Parteneriatul pentru Pace (PfP). Scopul Pfp era
să consolideze stabilitatea şi securitatea în Europa. Membrii PfP au fost Albania, Armenia, Austria,
Azerbaidjan, Bulgaria, Belarus, Cehia, Estonia, Finlanda, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan,
Letonia, Lituania, Macedonia, Malta, Republica Moldova, Polonia, România, Rusia, Slovacia,
Slovenia, Suedia, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan.
Cooperarea în cadrul PfP acoperea o gamă largă de posibilităţi, atât în domeniul militar,
cât şi în domeniul apărării în general, dincolo de dimensiunea strict militară. Procesul de extindere
a NATO către Marea Neagră s-a desfăşurat în mai multe etape. Primele trei foste ţări comuniste
care s-au alăturat Alianţei în 1999 au fost Ungaria, Republica Cehă şi Polonia.
La 22 noiembrie 2002, la Summit-ul NATO de la Praga, şapte ţări au fost invitate spre a
începe negocierile de aderare : Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria şi
România. În 2004, ţările invitate s-au alăturat NATO. Aderarea României şi Bulgariei la NATO
s-a datorat, în mare măsură, dovezilor de loialitate faţă de această organizaţie ale celor două ţări în
perioada conflictului din Kosovo, precum şi nevoii de închidere a flancului sudic al Alianţei şi de
a izola zona Balcanilor de Vest de spaţiul ex-sovietic
Din punct de vedere al delimitării Zonei Extinse a Mării Negre, avînd în vedere criteriul
geografic, atunci ea include cele 6 state riverane (România, Ucraina, Federaţia Rusă, Georgia,
Turcia şi Bulgaria). Interesele acestora se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic şi
celelalte zone, prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee şi Marea Mediterană. Acest
concept al Regiunii Extinse a Mării Negre a început să capete profilul unui adevărat pivot
geopolitic pentru NATO şi UE, dar şi ca spaţiu de interes strategic pentru circuitele economice
occidentale.
Prin termenul de regiunea extinsă a Mării Negre, se înțeleg intercorelaţiile dintre regiuni
de natură economică, socială, politică existentă între statele riverane dar şi cele din apropiere. Zona
este recunoscută un punct geopolitic fierbinte, datorită resurselor de hidrocarburi din Marea
Caspică şi a potenţialului său de favorizare a terorismului şi a traficului cu droguri şi armament.

7
Complexitatea divergentelor de interese ale statelor riverane Marii Negre și zonei extinse a Marii
Negre nu permit solutionarea starilor de insecuritate fara participarea si fara o pozitie cooperanta
din partea tuturor tarilor din regiune.
Riscurile care ameninta securitatea zonei extinse a Marii Negre au ca punct de pornire
conventii si tratate (Conventia de la Montreux, 1936) ambițiile teritoriale, sferele de influență,
interesele economice, căile de transport, resursele naturale, conflictele etnice, existența unui
mozaic cultural, neînțelegerile religioase.
Complexitatea situatiei geopolitice din Zona Marii Negre a determinat apariția conceptului
de zona extinsă a Mării Negre. Acest concept reuneste trei state membre NATO - Bulgaria,
Romania si Turcia, republicile ex-sovietice din Europa - Republica Moldova si Ucraina, o mare
putere regionala - Rusia si cele trei republici din Caucazul de Sud - Armenia, Azerbaidjan si
Georgia.
Zona Extinsă a Mării Negre este un spațiu extrem de complex dintr-o multitudine de cauze:
diferite tipuri de state ca nivel de putere, sistem de guvernare; existența unor resurse considerabile;
calitatea de spațiu de tranzit cu impact maxim asupra securității energetice,economice a statelor
exportatoare, în special, Rusia; existența a multiple inițiative de cooperare, al căror impact poate
fi considerat relativ scăzut; apropierea de Orientul Mijlociu; influența SUA şi a NATO prin
parteneriate s-au calitatea de stat membru a unor state riverane.
Toate acestea au un impact major asupra modului în care principalii actori îşi construiesc
şi dezvoltă o viziune asupra mediului de securitate din acest spațiu, dar şi asupra modului în care
îşi promovează şi apără interesele legate de ZEMN, precum şi relațiile dintre ele. Pentru aceasta,
considerăm necesară analiza viziunilor de securitate a principalilor actori din ZEMN, precum şi
natura relațiilor dintre acestea și la o evaluare a securității din ZEMN.
Noul concept strategic Conceptul Strategic adoptat la Summit-ul de la Washington din anul
1999 a descris ameninţările viitoare ca fiind multidirecţionale şi adesea greu de prevăzut şi a
acordat o atenţie deosebită ameninţării reprezentate de proliferarea armelor de distrugere în masă,
vectorilor purtători şi mijloacelor de livrare a acestora. De asemenea, s-a subliniat faptul că
interesele de securitate ale Alianţei ar putea fi afectate de alte riscuri dintr-un spectru mai larg,
precum actele de 12 terorism, sabotajul şi crima organizată, precum şi de întreruperea fluxului de
resurse vitale.
Evenimentele ulterioare au demonstrat cât de prevăzători fuseseră Aliaţii. În data de 11
septembrie 2001, teroriştii au efectuat cu o brutalitate şocantă atacuri asupra unor obiective din
SUA, iar mijloacele folosite pentru realizarea lor au demonstrat vulnerabilitatea societăţilor
democratice şi transparente în faţa unei noi forme de ameninţare asimetrică. În consecinţă Aliaţii
au invocat Articolul 5 al Tratatului de la Washington, prevederea privind apărarea colectivă a
8
NATO, afirmând astfel că un atac împotriva unuia sau mai multor state reprezenta un atac
împotriva tuturor. Astfel, Alianţa a adoptat măsuri pentru sprijinirea Statelor Unite. Aliaţii au
acţionat rapid, trimiţând în luna octombrie nave în estul Mediteranei care au ancorat şi au început
operaţiuni de căutare a navelor suspecte de activităţi teroriste. Această desfăşurare de forţe
continuă şi astăzi sub denumirea de Acţiunea pentru Operaţiuni Active, care include acum întreaga
Mare Mediteraneană. Printre măsurile adoptate se numără şi desfăşurarea de forţe individuale ale
Aliaţilor în Afganistan pentru a sprijini operaţiunile Statelor Unite împotriva reţelei Al-Qaeda –
gruparea teroristă responsabilă de atacurile de la 11 septembrie şi împotriva talibanilor – regimul
care o sprijină. Din august 2003, Alianţa conduce misiunea de menţinere a păcii denumită Forţa
de Asistenţă în domeniul Securităţii Internaţionale. Experienţa de până acum atrage atenţia că
ameninţările la adresa comunităţii transatlantice în secolul al XXI-lea vor deveni tot mai asimetrice
şi vor fi sponsorizate mai degrabă de către grupările substatale decât de armatele naţionale. Pentru
a le combate, forţele militare ale Aliaţilor trebuie să fie tot mai uşor de desfăşurat, mai mobile şi
mai eficiente.
În al doilea rând, aceste noi ameninţări pot să apară din afara zonei euroatlantice. Din acest
motiv, NATO trebuie să devină o Alianţă cu parteneri globali care să recunoască faptul că riscurile
trebuie să fie confruntate de oriunde ar apărea. În al treilea şi ultimul rând, Alianţa transatlantică
trebuie să contribuie la elaborarea unor soluţii politice, economice şi militare atotcuprinzătoare
prin colaborarea cu organizaţii nonguvernamentale şi internaţionale, precum Naţiunile Unite,
Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Doar o asemenea
strategie va putea ajunge la originile economice, politice şi ideologice ale conflictului oriunde s-
ar produce şi conflictualităţii în orice împrejurare. Cu aceste realităţi trăite, conducerea NATO a
iniţiat analize periodice a activităţilor şi procedurilor de lucru ale membrilor, care au avut drept
rezultat o serie de iniţiative aprobate în cadrul unor summit-uri succesive ale NATO. 13 Dintre
aceste iniţiative strategice menţionăm: - Crearea Forţei de Reacţie a NATO - o forţă avansată din
punct de vedere tehnologic, flexibilă, extinsă, interoperaţională şi sustenabilă incluzând elementele
terestre, maritime şi aeriene; - Constituirea unei structuri de comandă militară; - Extinderea
operaţiunilor din Afganistan pentru a acoperi întreg cuprinsul ţării; - Angajarea în relaţii
instituţionalizate cu ţările din Orientul Mijlociu prin Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul; -
Îmbunătăţirea capacităţilor în zonele cheie pentru operaţiuni militare moderne, precum
supravegherea strategică terestră şi aeriană; - Adoptarea unui Ghid Politic Complet care să ofere
cadrul pentru priorităţile strategice ale Alianţei pentru următorii 10-15 ani; - Oferirea de asistenţă
guvernului Irakului prin instruirea forţelor sale de securitate; - Extinderea integrării euro-atlantice
prin invitarea unor noi membri care să facă parte din Alianţă şi să participe la programele de
parteneriat, astfel încât tot mai multe ţări să beneficieze de securitate sporită.
9
1.1 Marea Neagră – repere geografice şi istorice
Datorită poziţiei sale geografice la intersecţia dintre Europa şi Asia, între Rusia şi Orientul
Mijlociu, legând direct Europa de Sud-Est de cea Occidentală prin fluviul Dunărea, dar şi de Marea
Mediterană, Marea Neagră reprezintă o regiune de o deosebită importanţă pentru toţi actorii
pretendenţi la poziţii de frunte în ierarhia mondială precum: SUA, Rusia sau statele membre ale
UE, atât datorită imensului potenţial economic, militar, demografic, precum şi rolului pe care
această regiune îl joacă ca element de legătură între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, în jocul
intereselor politice şi economice globale, ceea ce ne permite într-o oarecare măsură să identificăm
principalele caracteristici politice şi de securitate ale Mării Negre cu interesele atât ale statelor
riverane, cât şi a statelor ce aspiră la o poziţie cât mai favorabilă din punct de vedere geostrategic
aproape de vârful piramidei.2
Bazinul Mării Neagre este, în primul rând, un element geografic foarte important pentru
România, din motive care ţin, în primul rând, de trăsăturile ale acesteia. Oleg Serebrian notează
că, datorită “enclavării” şi a depărtării faţă de Ocean, Marea Neagră are un hinterland3 imens şi
important. A doua trăsătură importantă este aceea că se află situată la confluenţa, pe de o parte, a
două religii, creştinismul şi islamismul şi, pe de altă parte, a două familii de popoare, slave şi
turcice. Ca urmare a acestor două trăsături, o mare putere contemporană, Rusia, şi două puteri
regionale, Ucraina şi Turcia, îşi construiesc concepţiile strategice, politice şi economice ţinând
cont de această mare şi de spaţiul adiacent ei.România are interese maritime și trebuie să cerceteze
toate consecinţele care decurg din această poziţie şi să includă obligatoriu în calculele sale
geostrategice două poziţii cheie: Intrarea Bosforului şi, în general sistemul strâmtorilor care duce
navigaţia dincolo de Marea Neagră; Crimeea. Cine are Crimeea, poate stăpâni Marea Neagră.
În epoca modernă Europa a reprezentat un adevărat centru de putere al lumii deoarece cele
mai importante decizii se luau pe bătranul continent, dar un lucru care nu ar trebui uitat este acela
că în utimele decenii ale secolului al XX-lea Europa a devenit punctul fierbinte în cadrul
confruntărilor din cel de-al Doilea Război Mondial și mai ales Războiul Rece, deoarece se dorea
dominarea Europei de cele două super puteri ale lumii. Datorită faptului că Europa a fost
principalul teatru de operațiuni în aceste conflicte, consecințele au reprezentat mari eforturi de
refacere a infrastructurii, economiei, înlocuire a unor regimuri politice și de accepatare a unor noi
influențe.
Tratată de cele mai multe ori ca fiind singurul prieten al României din vecinătatea sa, Marea
Neagră a avut întotdeauna o însemnătate deosebită în făurirea politicii externe şi de securitate.

2
stiinte-politice/importanta-strategica-a-marii-negre-377331.html-vizitat la 10.06.2019
3
termen antropo-geografic. De obicei este vorba de un domeniu „de la țară”, puțin locuit, care înconjoară un oraș sau
o zonă mai locuită. Deseori hinterlandul are o infrastructură slabă sau cu alte cuvinte, este o regiune înapoiată.(n.a)
10
Poziţia strategică a României înglobează o serie de dimensiuni diferite, iar ieşirea la Marea Neagră
este un beneficiu cuantificabil atât în istoria, cât şi în actualitatea politicii româneşti de securitate.
Cea mai mare parte a istoriei sale antice și medievale, bazinul Mării Negre a fost locul de întâlnire
al unor civilizații înfloritoare, ambiții imperiale, confruntări pentru dominație și control, sinergii
economice și culturale. Orașele-state grecești au fondat colonii comerciale de-a lungul țărmurilor
Mării Negre încă din secolul VII î.Hr., Bizanțul a dominat timp de secole printr-o rețea complicată
de alianțe și intervenții militare selective, tătarii și Hoarda de Aur au controlat un segment vital al
Drumului Mătăsii din China până în Europa, Veneția și Genova și-au implantat centre comerciale
prospere care au supraviețuit până la finele secolului XV, când au fost covârșite de puterea în
creștere a Imperiului Otoman, care la rândul său s-a confruntat cu expansiunea imperială a Rusiei,
care a ajuns la țărmurile Mării Negre pe la mijlocul secolului XVIII. Rivalitatea dintre cele două
imperii s-a soldat adesea cu războaie, știrbind din domeniile fiecăruia pe măsură ce Rusia se
înverșuna să obțină controlul asupra întregului spațiu maritim, mai ales asupra strâmtorilor Mării
Negre, asumându-și rolul de eliberator al popoarelor creștine.4
Un moment important l-a reprezentat Războiul Crimeei din 1856-1859, când Marea
Britanie și Franța s-au aliat cu forțele otomane pentru a menține echilibrul de putere în regiune.
Înfrângerea Rusiei și slăbirea supremației Imperiului Otoman au deschis calea către dobândirea
independenței de stat a națiunilor de pe litoralul vestic al Mării Negre (inclusiv România) și din
Balcani.
În urma Primului Război Mondial, dizolvarea Imperiilor Țarist și Otoman a schimbat din
nou raportul de forțe pe plan regional, după cum actorii politici erau împărțiti în susținători sau
oponenți ai status quo teritorial constituit. Disputa perenă privind regimul strâmtorilor Mării
Negre3 a fost soluționată până la urmă prin Convenția de la Montreux din anul 1936, care – deși
reflecta condițiile politice și tehnice de la acea vreme în ceea ce privește restricțiile de tonaj și
durata staționării pentru navele militare ale statelor neriverane – este în vigoare și astăzi.
Cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat tabloul geopolitic regional încă o dată. În
timpul războiului, în Crimeea au avut loc lupte grele, în special pentru portul Sevastopol, ceea ce
explică valoarea lor simbolică în mentalul colectiv rus. Cu excepția Turciei, care a ales să devină
membru NATO în 1952, toate celelalte entități politice din jurul Mării Negre fie se aflau în
componența URSS, fie erau state-satelit ale Uniunii Sovietice, membre ale Tratatului de la
Varșovia. Regiunea a constituit unul din spațiile de desfășurare ale războiului rece, cu scurte
perioade de destindere relativă4 alternând cu escaladarea ocazională a tensiunilor și incidente
navale datorate străduințelor Uniunii Sovietice de a transforma flota sa din Marea Neagră într-un

4
http://www.arduph.ro/domenii/operatiuni-de-pace/operatiile-de-mentinere-a-pacii-si-dreptul-international-
umanitar/
11
instrument de dominație militară și proiecție a propriei puteri. Căderea comunismului și
dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice și a Iugoslaviei au configurat un peisaj regional mai
diversificat, incluzând membri NATO și/sau membri sau candidați UE, precum și țări care iau în
considerare alte opțiuni.
Majoritatea au traversat o perioadă dificilă de tranziție către democrație funcțională și
economia de piață, unele au evoluat către un sistem autoritar de guvernanță, unele au îmbrățișat
valorile și instituțiile Occidentului, altele nu. După un deceniu de confuzie, Federația Rusă a decis
să urmeze un drum aparte, caracterizat prin centralizarea tuturor pârghiilor puterii, militarizare
accelerată și ostilitate declarată față de Occident, în special față de Statelor Unite. Unul dintre
fronturile de luptă ale acestei noi asertivități este acum regiunea extinsă a Mării Negre. Între timp,
în anii imediat următori războiului rece, au avut loc unele tentative lăudabile de a constitui un
cadru constructiv de cooperare, în ciuda divergențelor existente.
Astfel, ca urmare a unei inițiative turce, în cadrul unui summit regional desfășurat la
Istanbul, la 25 iunie 1992, a fost creată Organizația Cooperării Economice a Mării Negre
(OCEMN), ca un instrument de interacțiune orientată spre înfăptuirea de proiecte comune în
anumite domenii specifice.5 Deși organizația are o arhitectură instituțională completă (consiliu
ministerial, adunare parlamentară, grupuri de lucru tematice, secretariat internațional, bancă
regională și centru de cercetare), ea nu a reușit să implementeze proiecte semnificative, servind în
principal ca for de dezbateri și contacte pentru țări care, altfel, nu sunt angajate într-un dialog (de
ex., Armenia și Azerbaidjan). De asemenea, NATO și UE au avut o serie de inițiative și programe
de lucru adaptate la nevoile regiunii extinse a Mării Negre. Odată cu aderarea Bulgariei și a
României la NATO (2004) integrarea în UE (2007), ambele organizații au devenit puteri la Marea
Neagră, fiind nevoite să gestioneze consecințele acestui nou statut. Ca urmare a adoptării Strategiei
de Securitate a UE (decembrie 2003), Consiliul European a făcut public (mai 2004) un document
cuprinzător privind Politica Europeană de Vecinătate (ENP) pentru statele din sudul și estul
Uniunii Europene lărgite.
Aceasta a fost urmată de alte două documente programatice: Parteneriatul Estic, conceput
la inițiativa comună a Poloniei și Suediei, pentru a dezvolta relațiile bilaterale ale UE cu Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina, și Sinergia Mării Negre (lansată la
Kiev, pe 14 februarie 2008), vizând cooperarea în format multilateral cu țările menționate plus
Federația Rusă și Turcia. La Summit-ul NATO de la București (aprilie 2008) au fost, de asemenea,
discutate perspectivele pentru relații mai strânse în regiunea Mării Negre. Tot atunci, Ucraina și
Georgia au primit asigurări că ar putea deveni membre ale Alianței la un moment dat, fără a li se
adresa însă invitația oficială de a începe procesul de aderare. Este evident acum faptul că, în toată
această perioadă, bazându-se pe propriile interpretări ale tendințelor globale în general și regionale
12
în special, liderii Federației Ruse au dezvoltat o adevărată obsesie legată de ceea ce consideră a fi
o intruziune a Occidentului în propriul spațiu de interese privilegiate. Discursul, faimos de-acum,
al președintelui Vladimir Putin, rostit cu prilejul Summit-ului de Securitate de la München în 2007,
a relevat un sentiment incontestabil de frustrare și ostilitate pronunțată. Au urmat războiul din
Georgia, în august 2008, ocuparea și ulterior recunoașterea unilaterală ca state independente a
celor două provincii aflate sub suveranitate georgiană, anexarea ilegală a Crimeei și războiul hibrid
din sud-estul Ucrainei. Apoi a venit și incursiunea în Siria. Logica escaladării strategice a început
și se află în desfășurare.
Din punct de vedere istoric, Marea Neagră a reprezentat o importantă rută comercială ce
unea Europa de Asia Centrală şi Orientul Apropiat. Încă din Evul Mediu, marile puteri desfăşurau
activităţi economice în zona Mării Negre, iar în epoca modernă odată cu dezvoltarea tehnologică,
încă rudimentară la acea dată, comerţul s-a intensificat şi a început să se dezvolte pe alte baze. Pe
lângă comerţul internaţional, Marea Neagră a reprezentat zona de întâlnire a mai multor culturi şi
civilizaţii, de aici ivindu-se atât probleme, cât şi oportunităţi la nivel geostrategic. Dincolo de
faptul că iniţial Principatele Române şi mai apoi statul român au avut dificultăţi în a obţine ieşirea
la mare, aspiraţia de a beneficia atât de pe urma comerţului, cât şi de pe urma altor beneficii aduse
de Marea Neagră s-a consolidat în mentalul colectiv românesc.
După Congresul de pace de la Berlin din 1878, România capătă Dobrogea şi reuşeşte să îşi
dezvolte activităţile comerciale la Marea Neagră, deţinând o poziţie privilegiată în plan
geostrategic. Secolul XX în integralitatea sa presupune o dezvoltare a importanţei Mării Negre în
concepţia de politică externă românească. Sunt momente, precum Primul Război Mondial, când
România urma să primească ajutor de la Rusia ţaristă pe Marea Neagră. De asemenea, perioada
interbelică şi cel de-al Doilea Război Mondial au marcat o întărire a poziţiei României la Marea
Neagră, dezvoltându-se astfel şi flota statului român.
Dincolo de activităţile comerciale, care am observat că au o istorie îndelungată, Marea
Neagră reprezintă şi locul bogat în resurse, mai ales petrol şi gaze naturale, lucru ce a dus la
deschiderea de platforme pentru extracţia lor în timpul regimului comunist. În urma deciziei Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga, România a intrat în posesia unei noi părţi din platforma
continentală în care, ulterior s-au descoperit noi rezerve de hidrocarburi.
Astfel, în domeniul securităţii energetice, Marea Neagră a devenit, în concepţia română,
punctul zero, în contextul în care se încearcă obţinerea independenţei energetice sau măcar
diminuarea importurilor
Actualitatea subiectului importanţei strategice a Mării Negre este foarte mare, nu doar în
România şi în statele riverane, ci chiar la nivel mondial, unde marile puteri, precum SUA,
elaborează planuri de cooperare în regiune. Pentru România, vecinătatea Mării Negre poate
13
reprezenta un important atu în dezvoltarea energetică, nu doar prin extracţia resurselor din
platforma continentală, ci prin participarea la proiecte energetice interconectate. De asemenea,
dincolo de caracterul economic, statul român va beneficia de cooperarea aprofundată la nivel
regional, asigurând astfel atât stabilitatea propriei frontiere estice, cât şi pe cea a structurii euro-
atlantice. Toate acestea, dacă România va şti să joace bine cărţile pe care le are
În realizarea acestui referat urmează să fac o cercetare a importanţei strategice a Mării Negre,
precum şi analiza intereselor SUA şi UE şi a statelor riverane în regiune, iar ca exemplu concret
voi analiza importanţa strategică a Mării Negre pentru România.
1.2 Particulatităţile spaţiului geopolitic al Mării Negre
Acestă zonă este recunoscută ca fiind noul punct geopolitic fierbinte, datorită resurselor de
hidrocarburi din Marea Caspică şi a potenţialului său de favorizare a terorismului şi a traficului cu
droguri şi armament. Astfel, treptat, regiunea Mării Negre a fost propulsată pe agenda
Occidentului, pe măsura amplificării eforturilor de proiectare a interesele către Orientul Mijlociu
şi Caucaz. Strategia de transformare a Regiunii Extinse a Mării Negre într-un pilon de securitate
şi stabilitate se coroborează cu strategia luptei împotriva terorismului. Amploarea fără seamăn a
luptei împotriva terorismului şi crimei organizate, concomitent cu dinamizarea competiţiei pentru
resurse energetice şi căile de transport ale acestora, a adus zona Mării Negre de la periferie spre
centrul atenţiei principalelor organisme europene şi euro-atlantice. O rezolvare potenţială pentru
problemele regiunii nu se poate baza decât pe un concept de securitate extins, care să încorporeze
integrarea regională, democratizarea, creşterea economică şi redefinirea politicilor şi strategiilor
privind Marea Neagră.
Marea Neagră este o mare continentală, situată între Europa sud-estică şi Asia mică, unde
România, Ucraina, Turcia şi Bulgaria sunt ţări riverane. Prin strâmtorile Bosfor - Marea Marmara
- Dardanele comunică cu Marea Mediterană, iar prin strâmtoarea Kerci cu Marea de Azov - mare
care reprezintă, de fapt, o anexă a Mării Negre. În Marea Neagră se varsă numeroase fluvii mari:
Dunărea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni, Kizil-Irmak. Marea Neagră a devenit, în special după 11
septembrie 2001, dar mai ales odată cu luarea deciziei de extindere a NATO din 2002, un spaţiu
de întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geo-economice euro-atlantice, fiind situată în
proximitatea heartland-ului. Noua configuraţie a Mării Negre se anunţa încă din anii ’90, când s-
au trasat primele proiecte ale conductelor ce vor transporta resursele energetice ale Estului către
zona euroatlantică. Marea Neagră este localizată geografic la intersecţia spaţiilor de securitate
europene, euro-asiatice şi ale Orientului Mijlociu. Regiunea Mării Negre se află în epicentrul
eforturilor occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Punctul de
plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001, moment care a
condus la o modificare a opticii statelor occidentale faţă de întreaga regiune. Necesitatea creării

14
unei springboard pentru combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori
structurali prezenţi în regiunea5 Mării Negre, cum sunt: state neconsolidate, slabă capacitate
administrativă, sărăcie şi disparităţi economice, corupţie şi crimă organizată. Totodată, lărgirea
NATO (2004) şi UE (2007), până la graniţele Mării Negre, şi, mai ales, aspiraţiile globale ale
acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră în care s-a aflat. Astăzi, harta
politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia, şi două puteri regionale,
Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un factor major în regiunea
Mării Negre. Marea Neagră este o regiune de convergenţă a intereselor marilor actori de pe scena
internaţională, iar poziţiile unor actori mai mici trebuie să se raporteze permanent la aceste
interese. Regiunea Mării Negre este foarte importantă atât pentru Europa cât şi pentru Statele
Unite, fiind o punte de legătură în alimentarea cu energie între vest şi est, dar şi o barieră împotriva
ameninţărilor transnaţionale.
În plan geopolitic şi geostrategic se manifestă interesele ţărilor riverane, ale principalilor
actori pretendenţi la topul ierarhiei mondiale (SUA, Rusia, China, Japonia, India, ţările membre
ale UE), imensul potenţial economic, militar şi demografic, precum şi rolul acestei zone ca element
de legătură între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Noile realităţi de pe scena politică a lumii au
scos în evidenţă caracterul determinant al regiunii Mării Negre pentru securitatea Europei, ea fiind
denumită chiar noua frontieră a Europei. Or, Securitatea europeană deplină nu poate fi realizată
atât timp cât zona Mării Negre rămâne instabilă.
Extinderea NATO, prin includerea României şi Bulgariei, plasează ţările riverane Mării
Negre într-o poziţie de paritate numerică (trei la trei), iar implicarea NATO în Afganistan şi în Irak
semnifică o deplasare considerabilă spre est a sferei de operaţiuni a Alianţei. La acestea se adaugă
şi planurile de redislocare a bazelor SUA din Europa de Vest. Parteneriatului pentru Pace sub egida
NATO a avut un impact profund în întreaga regiune, declanşând un proces de reforme ale forţelor
armate şi agenţiilor de siguranţă internă. De asemeni, extinderea Uniunii Europene a favorizat
manifestarea unui nou factor de natură strategică în regiune. Aprobare de către UE a cadrului
conceptual al relaţiilor cu ţările vecine din est, vizând într-o primă etapă Federaţia Rusă, Ucraina
şi Republica Moldova reprezintă un indiciu clar al interesului european crescând faţă de regiunea
Mării Negre, ca punte firească spre sursele de energie vitale pentru Europa, Asia Centrală şi
Orientul Mijlociu. Un alt element important al rolului pe care Uniuena Europeană îl joacă în
regiune este preluarea principalei responsabilităţi în Balcani, prin procesul de stabilizare şi
asociere. Acest process ar putea fi un model pentru un process similar pentru Caucazul de Sud.

5
http://www.cpc-ew.ro/pdfs/securitatea_in_regiunea_mn.pdf
15
 Securitatea din regiune nu poate să nu ţină cont de noul statut de parteneriat al Federaţiei
Ruse şi al Ucrainei în relaţiile cu NATO, UE şi SUA, facilitând abordări constructive, într-un cadru
de probleme multiple (combaterea ameninţărilor asimetrice sau neconvenţionale, reforma
organismului militar, siguranţa energetică) cu implicaţii directe. O analiză a mediului de securitate
din regiune implică, de asemeni, analiza conflictelor îngheţate din zonă, precum şi a celor din
Abhazia, Transnistria şi Nagorno-Karabah. Federaţia Rusă este în continuare foarte activă în zonă,
atât prin exercitarea unei influenţe directe, cât şi prin potenţialul său de acţiune în domeniul
geopoliticii energiei. Configuraţia strategică a regiunii s-a modificat şi prin existenţa Ucrainei,
Georgiei şi altor state rezultate din destrămarea fostei URSS, ca actori statali, cu interese proprii.
Pe termen scurt şi mediu, preocupările Uniunii Europene şi ale SUA vor fi în sensul asigurării
stabilităţii relaţiilor trans-atlantice. Ceea ce este fundamental în abordarea Regiunii Extinse a Mării
Negre este potenţialul economic. Din acest punct de vedere remarcăm faptul că regiunea este zonă
de tranzit în circuitul economic dintre UE şi statele est europene învecinate acesteia. De asemeni,
ea este şi o legătură, o punte spre sursele energetice şi spre pieţele în ascensiune din Asia Centrală
şi Orientul Mijlociu. Structurile de colaborare subregionale existente încă nu răspund unor proiecte
articulate bine şi eficient dar măcar ele sunt purtătoare de mesaj în promovarea unor abordări
multilaterale pe plan economic, ca fundament al unor viitoare colaborări în planul securităţii prin
cooperare.
Din punct de vedere militar, nu sunt motive de a spune că regiunea nu este stabilă. Forţele
navale nu mai au rolul tradiţional de apărare teritorială. Acum aceste structure militare sunt mai
curând implicate în acţiuni de contracarare a riscurilor asimetrice. Evoluţia relaţiei strategice est –
vest şi deschiderea economică promovată de lărgirea Uniunii Europene şi NATO impun
clarificarea unui concept pentru graniţa de est a UE, ca zonă de complemetaritate cu statele
neincluse deocamdată în proiectul integrării – Rusia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova,
respectiv pe cele din vecinătatea indirectă – Georgia, Armenia, Azerbaidjan, statele din Asia
Centrală.
Aşadar, regiunea extinsă a Mării Negre se relevă ca un spaţiu de manifestare a actorilor
globali cum sunt: UE, NATO, ONU, OSCE, SUA, Rusia etc. Aceasta deoarece în redefinirea
problematicii politico-strategice a acestui spaţiu s-au implicat în mod explicit sau nu, în mod direct
sau nu, actorii cu vocaţie globală. Marea Neagră este un spaţiu tampon între lumi, culturi şi interese
globale diferite. În statele din zonă s-au produs de-a lungul timpului mutaţii în plan politic,
economi, social care au consecinţe majore în jocul puterii şi în jocul exercitării controlului.
Statele membre ale UE şi NATO îşi asumă împreună cu statele din spaţiul estic
complementar, proiectele şi direcţiile de acţiune stabilite prin acordurile de parteneriat cum sunt
şi cele din cadrul strategiilor UE cu Ucraina şi Federaţia Rusă.
16
 Obiectivele UE şi ale spaţiului euro-atlantic au în vedere: consolidarea în continuare a
strategiei de cooperare regională, care include toată aria de est până în Asia Centrală; stabilirea de
strategii tip UE pentru Republica Moldova, Armenia şi Azerbaidjan; constituirea şi consolidarea
reţelelor de infrastructură, prin revigorarea programelor UE în domeniile telecomunicaţii şi
informatizare, transport (TRACECA), energie (INOGATE); consolidarea proiectelor regionale,
prin cuplarea proiectelor conexe PfP; asimilarea celor mai bune practici de cooperare
transfrontalieră şi subregională, experimentate deja cu sprijinul Pactului de Stabilitate; susţinerea
unui program regional de protecţie a mediului şi dezvoltare durabilă în regiunea circumscrisă Mării
Negre, precum şi extinderea zonelor cu oportunităţi de îmbunătăţire a cooperării spre Armenia, cu
Georgia şi Azerbaidjan, şi spre Turcia şi Israel, prin conexiunea Caucaz, dinspre Georgia.
Din perspectiva statutului României de membră a UE şi NATO, poziţia sa geostrategică şi
relaţiile deschise de cooperarea cu ţările din această regiune conduc la stabilirea unei strategii care
include ca următoarele priorităţi: sprijinirea proceselor de consolidare a bunei guvernări;
sprijinirea dezvoltării de administraţii eficiente în domeniul frontierelor; eliminarea barierelor
comerciale şi consolidarea relaţiilor intra-regionale de comerţ liber şi abordarea problemelor legate
de minorităţi şi de dispute teritoriale, pe baza angajamentelor naţionale asumate.
Orice analiză a Mării Negre din punct de vedere al poziţiei geostrategice trebuie să reliefeze
aşa zisele poziţii-cheie, care o particularizează şi îi conferă importanţă deosebită:
Sistemul strâmtorilor (Bosfor, Dardanele – legate prin Marea Marmara), care facilitează
navigaţia dintr-o mare închisă spre Oceanul Planetar. Turcia deţine controlul strâmtorilor, acestea
fiind, în momentul de faţă, singura arteră puternică pentru transportul extern pe mare, destul de la
îndemână pentru toţi riveranii, economicos şi cu perspective permanente. Controlul Turciei asupra
strâmtorilor îi conferă un statut privilegiat printre riverani. Peninsula Crimeea – un adevarat
bastion maritim înaintat, cu multiple facilităţi, înconjurat de forţe navale relative apreciabile.6
Gurile Dunării (Dunărea maritimă) – intrarea şi ieşirea navelor maritime prin complexul
de navigaţie al Sulinei se realizează în întregime pe teritoriul statului roman (un element de putere
pentru România). Platoul continental din faţa litoralului românesc, cu resurse naturale care au făcut
biectul disputei dintre România şi Ucraina. Insula Şerpilor – plasată în problematica diplomaţiei
internaţionale.
În concluzie, elementul definitoriu care exprimă importanţa geopolitică a Regiunii Extinse
a Mării Negre este faptul că ea se găseşte la confluenţa a trei regiuni de mare importanţă
geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est şi Asia Mică şi aproape de zona fierbinte a
Orientului Mijlociu, fiind în acelaşi timp un segment din graniţa de sud a Federaţiei Ruse şi la

6
https://andreivocila.wordpress.com/2010/09/20/mediul-de-securitate-in-zona-extinsa-a-marii-negre/
17
limita de nord a flancului sudic al NATO. Marea Neagră este poarta de ieşire la Oceanul Planetar
pentru Bulgaria, România, Ucraina şi pentru ţările transcaucaziene, fără a omite să amintim faptul
că este dispusă pe traseul rutelor preconizate pentru transportul petrolului caspic şi al celui din
zona Asiei Centrale spre consumatorii din Occident. Regiunea dispune de importante bogăţii
marine şi submarine; este cea mai scurtă cale pentru Rusia spre sud şi est, oferă facilităţi comerciale
şi turistice, dispune de un important număr de porturi, fiind, aşadar, un mediu propice pentru
cooperarea economică, culturală şi militară. Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă zona de
coagulare a unei pieţe de desfacere de circa 350 de milioane de consumatori, având potenţial
demografic şi economic foarte important. Iată de ce zona ţine aprins interesul actorilor scenei
geopolitice mondiale, tardiţionali şi nu numai. De-a lungul istoriei, din punct de vedere
geostrategic, importanța Mării Negre s-a bazat pe rolul avut la intersecția dintre marile puteri și
imperii. Marea Neagră a fost și este în continuare o zonă de tranzit între Est și Vest, între Nord și
Sud, o zonă importantă din punct de vedere al legăturilor comerciale și resurselor naturale. Marea
Neagră, privită ca regiune geopolitică, cuprinde atât statele riverane (România, Ucraina, Bulgaria,
Turcia, Georgia, Rusia), cât și Republica Moldova și statele din zona Caucazului de Sud (Armenia
și Azerbaidjan).
Zona Mării Negre este una destul de tensionată, în principal datorită distrugerii echilibrului
geostrategic bazat pe bipolarismul din perioada Războiului Rece. Vidul de putere generat de
destrămarea URSS și desființarea Tratatului de la Varșovia au dus la transformarea regiunii Mării
Negre într-un spațiu de instabilitate, în care se intersectează interesele statelor riverane, a puterilor
regionale și chiar a marilor puteri ale lumii. Marea Neagră este o zonă de tensiune și pentru că se
află la intersecția a 3 centre de influență geopolitică: euro-atlantic, ex-sovietic și al Orientului
Mijlociu.
Din punct de vedere al securității regionale, imediat după atentatele teroriste din 11
septembrie 2001, apare conceptul de ,,Regiune Extinsă a Mării Negre”. Acest concept reprezintă
o arie care reunește statele din proximitatea Mării Negre care pot soluționa problemele de
securitate numai împreună, prin eforturi comune și cooperare în plan politic, economic, militar și
social.
Formarea în anul 1992 a Organizației Cooperării Economice a Mării Negre la inițiativa
Turciei și cu sprijinul Rusiei a condus la consolidarea temporară a cooperării politico-economice
a statelor membre, dar odată cu expansiunea NATO prin aderarea României și Bulgariei, Marea
Neagră a devenit din nou un spațiu în care se intersectează interese diferite. Pe de o parte există
tendința de apropiere și/sau includere în NATO și UE, iar de cealaltă parte există tendința Rusiei
de dezvoltare și consolidare în zonă a unui bloc politico-militar și economic.

18
 Tensiunile din Marea Neagră sunt datorate problemelor politice, de securitate, economice
și sociale, probleme care pot pune în pericol securitatea și stabilitatea întregii regiuni7. Aceste
probleme pot genera factori de risc precum diminuarea autorității statale, proliferarea unor
fenomene specifice crimei organizate, corupție (riscuri create de problemele politice), mișcări
separatiste, dispute teritoriale, proliferarea crimei organizate transfrontaliere, existența în cantități
mari a armamentului deținut ilegal, terorism (riscuri de securitate), inflație mare, instabilitate
economică, restricții de import și export, privatizări cu implicații politice, expropieri selective, taxe
discriminatorii și excesive, controlul prețurilor (riscuri de natură economică), greve și boicoturi
naționale, conflicte inter-etnice sau religioase, emigrația în masă (riscuri de natură socială).
Marea Neagră Marea Neagră constituie o regiune în care se intersectează interesele a patru entități
geopolitice, și anume UE cu "politica de vecinătate U.E ", Statele Unite ale Americii în căutare de
acces la Eurasia,Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Federația Rusă și Turcia toate având potențiale
interese geopolitice contradictorii care ar putea conduce la situații conflictuale din acest domeniu.
Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră , ca platformă, oferă armonizarea
intereselor între entitățile politice și stabilește relații complementare între statele membre. Regiune
direct învecinată Uniunii Europene şi complex de securitate emergent în arealul geopolitic şi
geostrategic al Orientului Mijlociu extins,regiunea Mării Negre are o importanţă strategică majoră
pentru Uniunea Europeană şi comunitatea euroatlantică în ansamblul său. Ea este parte a unui
proces istoric neîncheiat, de eliminare a moştenirii Războiului Rece şi edificare a stabilităţii şi
democraţiei în Europa. Acest proces, început în Europa Centrală, zona Mării Baltice şi Europa de
Sud-Est, a inclus recent şi regiunea Mării Negre. Momentul hotărâtor care a condus la o modificare
a opticii statelor occidentale faţă de această regiune l-a reprezentat 11 septembrie 2001. Pe fundalul
redefinirii Heartland-ului, regiunea Mării Negre a fost redescoperită de Occident şi împinsă de la
periferie către centrul atenţiei occidentale.
În accepţiunea Comisiei Europene, regiunea Mării Negre reprezintă o zonă distinctă, ce
reuneşte 10 state: 6 state riverane – Bulgaria, România, Ucraina, Federaţia Rusă, Georgia şi Turcia
– şi 4 state pe care istoria, proximitatea şi legăturile strânse cu bazinul Mării Negre – Armenia,
Azerbaidjan, Republica Moldova şi Grecia le recomandă ca actori relevanţi în zonă. Astfel,
definiţia europeană a regiunii Mării Negre se suprapune în bună măsură peste conceptul de regiune
extinsă a Mării Negre (Wider Black Sea Region) promovat, anterior, de către NATO în relaţiile
sale cu aliaţii şi partenerii din zonă. Dacă sub raportul acoperirii geografice cele două concepte
sunt oarecum similare, la nivelul intenţionalităţii pot fi decelate anumite diferenţe. Alianţa Nord-
Atlantică, subliniind faptul ca regiunea extinsă a Mării Negre este deopotrivă o punte către

19
regiunea bogată în energie a Mării Caspice şi o stavilă în calea ameninţărilor transnaţionale,
promovează un concept de tip „pod/barieră” privitor la zonă. Pentru UE regiunea Mării Negre
reprezintă o arie distinctă de implementare a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), ce urmăreşte
instituirea la graniţele sale a unui „cerc de prieteni”, cum l-a denumit Romano Prodi, în cuprinsul
căruia să fie respectate şi promovate, într-o măsură mai mare sau mai mică, principiile, valorile şi
modurile sale de guvernare.Dacă acceptăm că ultimul val de extindere către Est a însemnat
impunerea controlului Uniunii asupra unor vecini marcaţi de instabilitate şi sărăcie, aplicarea PEV
înseamnă extinderea acestui proces încă mai departe către Est, dincolo de graniţele Europei
extinse, mai exact etapa secundară a unui proces prin care „bunurile” ce se doresc a fi „exportate”
sunt translatate dinspre periferia internă, către cea externă a UE lărgite. Provocarea pe care o
reprezintă implementarea acestui proces în regiunea Mării Negre este cu atât mai importantă cu
cât aceasta prezintă conotaţii geopolitice, geostrategice şi geoeconomice multiple. Ca nouă
frontieră sud-estică a UE, regiunea Mării Negre se constituie, prin populaţia sa de aproape 200 de
milioane de locuitori, într-o uriaşă piaţă pentru exporturile Uniunii Europene. Zonă de tranzit a
petrolului şi gazului natural din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Europa, regiunea Marea
Neagră reprezintă totodată veriga de legătură a unei axe geopolitice şi geoeconomice emergente
Marea Mediterană - Marea Neagră -Marea Caspică. Nu în ultimul rând, ea este o zonă de trafic
ilicit, crimă organizată şi terorism, precum şi o platformă pentru operaţii militare, de reconstrucţie
şi stabilizare în Afganistan, Irak şi, posibil Iran. În acelaşi timp, regiunea se prezintă ca o zonă-
tampon de îngemănare a culturilor şi civilizaţiilor ortodoxă, islamică şi occidentală. Marea Neagră
reprezintă unul dintre cele mai importante leagăne ale civilizației, iar istoria umanității este legată
adesea, de evenimentele care s-au desfășurat pe malurile ei. Marea Neagră a fost dintotdeauna
puntea de legătură dintre Europa și Asia; a fost ringul războaielor, dar și barieră apărătoare pentru
statele din jurul ei și nu numai.
În ultimii ani, în special după destrămarea Uniunii Sovietice și căderea regimurilor politice
autoritare din Europa Centrală și de Sud- Est, la nivel internațional, realitatea geopolitică a
Regiunei extinse a Marii Negre a devenit un subiect din ce în ce mai sensibil. Fapt cauzat în mare
de apariția unor problematici noi care au modificat semnificația geopolitică a bazinului pontic și
au presupus intensificarea eforturilor actorilor strategici internaționali și regionali în tentativa de a
le soluționa conform propriilor interese. De multe ori însă interesele actorilor (statali sau non-
statali) au fost divergente și drept urmare au transformat Regiunea extinsă a Mării Negre într-un
spațiu de dispută geopolitică, întreținut îndeosebi de Federația Rusă, SUA și Uniunea Europeană.
Odată cu încheierea revoluțiilor ce au avut loc între anii 1989-1991, și care au dus la căderea
regimurilor comuniste din Europa de Est, dar și la desființarea URSS-ului, s-a deschis un nou
capitol în istoria regiunii Mării Negre.
20
 Atenția deosebită de care s-a bucurat această regiune se datorează nu numai poziționării
geografice avantajoase și a rutelor de transport, ci și potențialului de dezvoltare a securității în
regiune.
După apariția pe harta politică regională, a noilor state independente, desprinse din fostul
URSS, situația din Marea Neagră s-a schimbat radical. URSS – principalul actor, care în ultimele
decenii ale secolului XX a condus regiunea alături de Turcia, a dispărut. Astfel, Rusia, Ucraina,
Georgia, România și Bulgaria, s-au trezit într-o poziție geopolitica nouă și mai mult decât atât, una
foarte avantajoasă, aducând cu sine beneficii și posibilități majore pentru statele mici din regiune.
Sfârșitul secolului al XX-lea, a conturat un nou tablou geopolitic și geostrategic al Europei de Est,
și a demonstrat cât se poate de clar că pricina și originea conflictelor din regiune s-a schimbat. Au
apărut astfel conflictele de origine etnică și religioasă, dar și cele cauzate de problemele economice
și resurse.
Situaţia geopolitică din Bazinul Mării Negre este în continuă schimbare. „Redescoperită”
la începutul secolului XXI de geostrategii euroatlantici care au văzut în această regiune o zonă
ideală pentru tranzitul de hidrocarburi din Marea Caspică şi un teren fertil de afirmare a
„frontierelor libertăţii”, dar şi un spaţiu propice pentru îngrădirea Rusiei, bazinul Mării Negre a
ajuns să fie un vulcan geopolitic treptat trezit din semiamorţire. Constituirea acestei regiuni a inclus
tranziţia de la statutul de „lac sărat” al Rusiei, contrabalanţate de Turcia, la etapa de afirmare a
pretenţiilor euroatlantice, prin stabilirea unor aşa-zise „frontiere a libertăţii” şi ajungînd în cele din
urmă la o articulare a unei opoziţii de blocuri geopolitice.
În aceste condiţii, Republica Moldova este obligată din nou să oscileze între diverse blocuri
cu configuraţii încă incerte, în situaţia în care rivalităţile geopolitice se înteţesc, iar zona Mării
Negre devine, dintr-o regiune „neinteresantă” şi un ipotetic „tărîm al cooperării”, un teren de lupte
cu final nedeterminat .
Regiunea Extinsă a Mării Negre a fost caracterizată, indiferent de timp, regimuri politice
sau blocuri politico-militare, de propria sa „balanţă” de putere, determinată de câteva „chei” care
au particularizat-o şi care au contribuit la reliefarea importanţei sale geopolitice şi
geostrategice.Situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic,
diplomatic şi economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit – în special după 11
septembrie 2001, dar mai ales odată cu extinderea NATO din 2004 – un spaţiu de complicată
întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geoeconomice şi un cadru de afirmare a noii comunităţi
euroatlantice.Prin noua configurare geopolitică a Mării Negre – cu România, Bulgaria şi Turcia ca
ţări membre ale NATO, dominând partea de vest şi de sud şi cu noile state independente Republica
Moldova, Ucraina, Rusia şi Georgia pe coasta de nord şi est – zona a căpătat o nouă identitate,

21
care impune o altă abordare a problematicii specifice întregii regiuni, inclusiv în elaborarea
strategiilor şi programelor aflate în fază de proiecte.
Din această ecuaţie nu pot fi excluse cele trei ţări din Caucazul de Sud (Georgia, Armenia
şi Azerbaidjan), care reprezintă reperele coridorului energetic euroasiatic. De asemenea, trebuie
inclus spaţiul situat la nord de Transnistria, Odesa şi Suhumi, pentru că un sistem stabil al Mării
Negre impune rezolvarea „conflictelor îngheţate“ de-a lungul arcului de nord-est şi accesul la căile
fluviale de transport comercial care duc spre Marea Neagră: Dunărea şi Nistru. Noua configuraţie
geopolitică a Mării Negre a început să prindă contur încă din anii ’90, când s-au trasat primele
proiecte de conducte pentru transportul hidrocarburilor dinspre zona Mării Caspice şi Federaţia
Rusă spre statele din Uniunea Europeană. Propulsarea bazinului Mării Negre şi zonei adiacente
acestuia în planul preocupărilor strategice reprezintă nu numai o cerinţă a interesului global actual,
dar şi o condiţie pentru evoluţia pozitivă a situaţiei politice, garanţie a stabilităţii şi securităţii
regionale şi mondiale. Situaţia de securitate din regiune este complexă.
Intensificarea procesului ce implică redefinirea arhitecturii de securitate regională – proces
caracterizat, pe de-o parte, de eforturile de a construi o structură regională strictă şi, pe de altă
parte, de tendinţa de a o include în arhitectura euro-atlantică –, precum şi existenţa unor interese
şi orientări strategice divergente în ceea ce priveşte modalitatea de exercitare a controlului asupra
regiunii Mării Negre şi Mării Caspice reprezintă doar câteva din particularitățile principale în
domeniul securităţii ale regiunii ponto-caspice. Un alt element ce amplifică gradul de complexitate
al situaţiei de securitate din regiune este potenţialul ridicat de conflict, ca rezultat al tensiunilor din
Afganistan şi Irak. Aceste focare cultivă un climat de insecuritate în regiune, fie prin acţiuni care
incită la separatism, extremism, intoleranţă, cât şi ca o consecinţă a faptului că aceste zone sunt
dificil de controlat şi au puternice influenţe în zona ponto-caspică.
Conflictul ruso-georgian a determinat transformări importante ale mediului de securitate în
regiunea Mării Negre. Se observă o serie de modificări ale aspectelor de securitate regională,
datorate repoziţionării ţărilor din zonă în urma acţiunilor Moscovei. Rusia, prin intervenţia sa în
Georgia în sprijinul regiunii separatiste Osetia de Sud, a securizat interesele sale în regiunea Mării
Negre. Astfel Moscova şi-a reiterat statutul de putere dominantă nu numai în Caucaz, ci în întreaga
regiune a Mării Negre. Potrivit unei analize Stratfor, intenţia Moscovei de a instala un nou guvern
în Georgia este puţin probabil că va fi pusă în practică, de vreme ce Rusia şi-a atins, în urma
conflitului ruso-georgian, cele mai importante obiective. Aceasta a făcut cunoscut statelor vecine
faptul că o relaţie strânsă cu Occidentul şi în special cu SUA nu oferă securitate dacă interesele
Federaţiei Ruse sunt ameninţate, iar ignorarea dorinţelor sale comport un anumit preţ. După
recunoaşterea independenţei de către Rusia a celor două regiuni separatiste Abhazia şi Osetia de
Sud, guvernului de la Tbilisi îi va fi foarte greu să menţină integritatea teritorială a statului.
22
Realizarea securităţii naţionale la un nivel comparabil cu cel anterior conflictului se va realiza doar
în măsura în care misiunea de observator a Uniunii Europene se va extinde şi se va transforma
într-o forţă de menţinere a păcii sub comanda UE, OSCE sau ONU. Ucraina este un alt stat cu
probleme din zona Mării Negre. Situaţia din Crimeea poate deveni oricând la fel de periculoasă
ca aceea din Osetia de Sud, regiunea fiind predominant rusofonă, ca majoritatea estului ucrainean,
de altfel. Sevastopolul a fost primul oraş care a găzduit demonstraţii împotriva Georgiei în timpul
celor câteva zile de conflict, fiind acelaşi oraş în care seţin, sistematic, demonstraţii anti-NATO.
De altfel, dintr-un total de 46 de milioane de ucraineni, din care 17% rusofoni, mai mult de
jumătate nu doresc conform sondajelor, intrarea ţării lor în NATO. Turcia, deşi este un partener
comercial important al Rusiei, având intense relaţii de cooperare economică în zona Mării Negre,
nu agreează tendinţele de dominaţie regională ale Moscovei. Această nouă atitudine a Rusiei
lezează interesele vitale ale Turciei de impunere ca un factor de influenţă zonală, atât economică,
cât şi militară în regiunea Mării Negre.
Semnificaţia analizei resurselor şi politicilor energetice dintr-o ţară sau regiune se
intensifică atunci când mai multe dintre marile puteri au interese specifice. În acest context,
Regiunea Mării Negre, care în urma colapsului URSS a cunoscut o reconfigurare geopolitică
substanţială, este un obiect important al analizei politice. În regiunea Mării Negre, Rusia şi Turcia
au avut şi îşi păstrează în continuare atuurile strategice esenţiale. Uniunea Europeană – o entitate
relativ nouă în arhitectura geopolitică a regiunii, se implică în mod insistent în determinarea polilor
de putere. Este de menţionat că în echilibrarea strategică a regiunii, UE se poziţionează foarte
atent, ceea ce se explică prin lipsa resurselor necesare realizării unui nou construct geopolitic. Altă
entitate globală cu valoare geopolitică de anvergură o reprezintă Statele Unite ale Americii. În
contextul celor menţionate putem conchide că regiunea Mării Negre reprezintă o punte strategică,
care „leagă Europa cu zona Mării Caspice, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, precum şi cu sud-
estul Asiei şi China, este caracterizată prin legături strânse şi un potenţial ridicat, dar şi prin
diversitate şi rivalităţi.
Actualmente, funcţionarea normală a economiilor naţionale, securitatea statelor
contemporane depinde în mare măsură de factorul energetic, energia este forţa motrică în
avansarea oricărei ţări şi a dezvoltării ei economice continue şi durabile. În aceste condiţii este
necesar ca sursele energetice să fie adecvate şi sigure, la preţ rezonabil şi să garanteze economiei
şi ţării competitivitate.
Regiunea Mării Negre reprezintă o zonă de intersecţie a intereselor marilor actori ai lumii,
în special a celor de cooperare,concurenţă în domeniul energetic. În prezent, potenţialul energetic
al regiunii Mării Negre este constituit:

23
- din fluxurile de hidrocarburi ce tranzitează această zonă (între Occident şi statele din Caucaz,
Asia Centrală şi Orientul Mijlociu – bazinul pontic este cea mai scurtă rută spre Europa);
- din numeroasele zone maritime bogate în resurse energetice – rezervele, estimativ, sunt
comparabile cu cele din bazinul Caspic (conform prospecţiunilor, Marea Neagră ar avea rezerve
de circa 10 miliarde barili de petrol şi 1,5 mii miliarde m3 de gaze naturale). Totuşi, adâncimea la
care se găsesc aceste rezerve nu le face uşor exploatabile. Ronald D. Asmus și Bruce P. Jackson
motivau necesitatea unei strategii coerente și persistente a Alianței Nord-Atlantice față de regiunea
Mării Negre prin celebrul manifest „The Black Sea and the Frontiers of Freedom”. Marea Neagră
a atras atenția multor specialiști și decidenți politici în urma schimbării peisajului geostrategic,
dinamicii situației militare din bazinul pontic și anexării ilegale a Crimeei de către Federația Rusă.
Marea Neagră nu poate fi neglijată de România, care trebuie să formuleze un răspuns concret și
consistent față de o eventuală reactualizare a dosarului strategic regional, iar acesta ne-ar putea lua
pe nepregătite în condițiile unor noi echilibrări ale balanței de putere. Liderii politici ai spațiului
atlantic au înțeles că politica ezitantă în ceea ce privește extinderile suplimentare spre est și lipsa
unor proiecte/strategii regionale coerente au dus la cedarea Mării Negre influenței Rusiei.
Drept rezultat, comunitatea internațională a obținut, cea mai turbulentă mare, în ceea ce
privește prezența „conflictelor înghețate”/active (regiunea transnistreană, Donbas, republicile
separatist: Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah, regiunile din sud-estul Turciei, Caucazul de
Nord) și militarizarea peninsulei Crimeea.
Regiunea a devenit furnizoare de vulnerabilități și riscuri multiple și factori de conflict
disipați în zonele de nord, nord-vest, nord-est, regiunea Caucazului și Orientul Mijlociu. Are loc
transformarea Mării Negre dintr-o zonă cu potențial de contact și comunicare între civilizații, într-
o falie strategică ce separă blocuri politico-militare și proiecte regionale integraționiste prin
intermediul unei „Centuri de instabilitate”.
Marea Neagră se află acum într-o zonă fără o identitate regională pontică bine-structurată
în mintea riveranilor, aceasta fiind încă divizată, complexă. Sistemul geopolitic al Mării Negre
reprezintă, alături de cel Carpatic şi cel Danubian, cel mai vechi sistem geopolitic european, având
o însemnătate strategică deosebită pentru România şi spaţiul euratlantic. Din punct de vedere
istoric, spaţiul pontic a reprezentat teatrul de confruntare al marilor puteri, deoarece prin „cheile”
sistemului – strâmtorile Bosfor şi Dardanele (controlate de Turcia şi obiect de dispută cu Rusia) şi
peninsula Crimeea (cu bazele navale Sevastopol, Simferopol şi Balaklava – obiect de dispută între
Rusia şi Ucraina), Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă polul de atracţie a alianţelor militare
şi a schimburilor economice, căpătând o nouă perspectivă după 1989.
Crimeea, care împarte Marea Neagră în două părţi simetrice de 250 km fiecare – şi relaţiile
destul de reci dintre statele din arealul pontic determină o dificilă colaborare şi asigurare a unei
24
securităţi zonale.România, ca stat pontic, are marea şansă – din nefericire neexploatată pe deplin
de strategiile autohtone – economico-geopolitice, de a fi punte de legătură eurasiatică. Acest atu
favorizează geopolitic şi energetic România, pe axele maritime: Marea Mediterană – Marea
Neagră – Marea Caspică, fluviale: ponto-danubiană şi terestre: est-vest şi sud-est.
Prin zona pontică naţională, România reprezintă avanpostul strategic al NATO şi UE, de
însemnătate majoră alături de Turcia şi Bulgaria, în cazul încordării relaţiilor dintre spaţiile
strategice euratlantic şi rus. În acelaşi timp, România şi Turcia pot monitoriza spaţiul adiacent
Mării Negre, în care se manifestă conflictele „conservate” de către Rusia: Cecenia, Nagorno-
Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria, Transnistria, Daghestan, Crimeea, Inguşetia.
Sistemul geopolitic al Mării Negre are următoarele „elemente-cheie”, care îl impun
strategic şi geopolitic în strategiile regionale. Schimbările politice şi structurale survenite în
regiunea pontică după demantelarea URSS, au generat noi abordări privind paradigmele
geopolitice şi de securitate – cu impact pe termen lung şi mediu asupra blocurilor politico-militare
şi economice europene şi asiatice -, altele decât cele de până în anul 1989.
Marea majoritate a analiştilor privesc aceste noi provocări geopolitice prin prisma
resurselor energetice, ignorând „tectonismul” arealului pontic, determinat de evenimentele istorice
şi de structura statelor-elemente ale sistemului geopolitic.
Arealul pontic trebuie abordat prin prisma axelor şi faliilor care se intersectează în zonă:
culturale, religioase, lingvistice şi demografice, la care se adaugă cele politice, militare şi
economice. Această construcţie reală are la bază conflicte latente, controlate de către puterile
regionale, cu un mare risc de securitate.
România a iniţiat în anul 1992 cooperarea economică în zona Mării Negre, Turcia fiind
parte semnatară, alături de care s-a lansat proiectul cunoscut ca Organizaţia de Cooperarea
Economică a Mării Negre. Iniţiativa turcească, promovată încă din anul 1990, a dat startul
procesului de cooperare în regiune,proces la care au participat 11 state (Albania, Armenia,
Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi
Ucraina), ce au semnat la Istanbul „Declaraţia privind Cooperarea Economică a Mării Negre”.
Iniţiativa turco-română a atras şi alte state europene, precum: Austria, Franţa, Germania,
Italia, Egipt, Israel, Polonia (1992), Slovacia şi Tunisia (1993), care au obţinut statutul de
observator la OCEMN, în timp ce: Croaţia – 1996; Bosnia – Herţegovina – 1996; Regatul Haşemit
al Iordaniei – 1996; Cipru – 1996; Slovenia – 1996; Kazahstan – 1996; Belarus – 1999 (reînnoită
martie 2001); Ungaria – 1999; Cehia – 1999 au depus cereri pentru acordarea statutului de
membru.
Modificarea graduală a frontierelor UE a determinat reacţii din partea Rusiei şi a generat
noi riscuri de securitate, dar şi noi oportunităţi pentru statele din spaţiile adiacente Uniunii, care
25
au trebuit să îşi adapteze strategiile şi să îşi ajusteze politica externă. Bineînţeles, aceste tendinţe
s-au manifestat şi la nivelul statelor care au aderat la UE. România, odată cu aderarea, a fost nevoită
să îşi redefinească priorităţile în relaţiile cu vecinii şi să genereze strategii speciale de vecinătatea
consolidată, fiind la frontiera estică a organizaţiei. În plan geopolitic şi geostrategic se manifestă
interesele ţărilor riverane, ale principalilor actori pretendenţi la topul ierarhiei mondiale (SUA,
Rusia, China, Japonia, India, ţările membre ale UE), imensul potenţial economic, militar şi
demografic, precum şi rolul acestei zone ca element de legătură între Asia Centrală şi Orientul
Mijlociu. Noile realităţi de pe scena politică a lumii au scos în evidenţă caracterul determinant al
regiunii Mării Negre pentru securitatea Europei, ea fiind denumită chiar noua frontieră a Europei.
Or, Securitatea europeană deplină nu poate fi realizată atât timp cât zona Mării Negre rămâne
instabilă.
Extinderea NATO, prin includerea României şi Bulgariei, plasează ţările riverane Mării
Negre într-o poziţie de paritate numerică (trei la trei), iar implicarea NATO în Afganistan şi în Irak
semnifică o deplasare considerabilă spre est a sferei de operaţiuni a Alianţei. La acestea se adaugă
şi planurile de redislocare a bazelor SUA din Europa de Vest. Parteneriatului pentru Pace sub egida
NATO a avut un impact profund în întreaga regiune, declanşând un proces de reforme ale forţelor
armate şi agenţiilor de siguranţă internă.
De asemeni, extinderea Uniunii Europene a favorizat manifestarea unui nou factor de
natură strategică în regiune. Aprobare de către UE a cadrului conceptual al relaţiilor cu ţările
vecine din est, vizând într-o primă etapă Federaţia Rusă, Ucraina şi Republica Moldova reprezintă
un indiciu clar al interesului european crescând faţă de regiunea Mării Negre, ca punte firească
spre sursele de energie vitale pentru Europa, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Un alt element
important al rolului pe care Uniuena Europeană îl joacă în regiune este preluarea principalei
responsabilităţi în Balcani, prin procesul de stabilizare şi asociere. Acest process ar putea fi un
model pentru un process similar pentru Caucazul de Sud.
Securitatea din regiune nu poate să nu ţină cont de noul statut de parteneriat al Federaţiei
Ruse şi al Ucrainei în relaţiile cu NATO, UE şi SUA, facilitând abordări constructive, într-un cadru
de probleme multiple (combaterea ameninţărilor asimetrice sau neconvenţionale, reforma
organismului militar, siguranţa energetică) cu implicaţii directe. O analiză a mediului de securitate
din regiune implică, de asemeni, analiza „conflictelor îngheţate“ din zonă, precum şi a celor din
Abhazia, Transnistria şi Nagorno-Karabah. Federaţia Rusă este în continuare foarte activă în zonă,
atât prin exercitarea unei influenţe directe, cât şi prin potenţialul său de acţiune în domeniul
geopoliticii energiei. Configuraţia strategică a regiunii s-a modificat şi prin existenţa Ucrainei,
Georgiei şi altor state rezultate din destrămarea fostei URSS, ca actori statali, cu interese proprii.

26
Pe termen scurt şi mediu, preocupările Uniunii Europene şi ale SUA vor fi în sensul asigurării
stabilităţii relaţiilor trans-atlantice.
Ceea ce este fundamental în abordarea Regiunii Extinse a Mării Negre este potenţialul
economic. Din acest punct de vedere remarcăm faptul că regiunea este zonă de tranzit în circuitul
economic dintre UE şi statele est europene învecinate acesteia. De asemeni, ea este şi o legătură,
o punte spre sursele energetice şi spre pieţele în ascensiune din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.
Structurile de colaborare subregionale existente încă nu răspund unor proiecte articulate bine şi
eficient dar măcar ele sunt purtătoare de mesaj în promovarea unor abordări multilaterale pe plan
economic, ca fundament al unor viitoare colaborări în planul securităţii prin cooperare.
Din punct de vedere militar, nu sunt motive de a spune că regiunea nu este stabilă. Forţele navale
nu mai au rolul tradiţional de apărare teritorială. Acum aceste structure militare sunt mai curând
implicate în acţiuni de contracarare a riscurilor asimetrice. Evoluţia relaţiei strategice est – vest şi
deschiderea economică promovată de lărgirea Uniunii Europene şi NATO impun clarificarea unui
concept pentru graniţa de est a UE, ca zonă de complemetaritate cu statele neincluse deocamdată
în proiectul integrării – Rusia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, respectiv pe cele din
vecinătatea indirectă – Georgia, Armenia, Azerbaidjan, statele din Asia Centrală.
Aşadar, regiunea extinsă a Mării Negre se relevă ca un spaţiu de manifestare a actorilor
globali cum sunt: UE, NATO, ONU, OSCE, SUA, Rusia etc. Aceasta deoarece în redefinirea
problematicii politico-strategice a acestui spaţiu s-au implicat în mod explicit sau nu, în mod direct
sau nu, actorii cu vocaţie globală. Marea Neagră este un spaţiu tampon între lumi, culturi şi interese
globale diferite. În statele din zonă s-au produs de-a lungul timpului mutaţii în plan politic,
economi, social care au consecinţe majore în jocul puterii şi în jocul exercitării controlului. Statele
membre ale UE şi NATO îşi asumă împreună cu statele din spaţiul estic complementar, proiectele
şi direcţiile de acţiune stabilite prin acordurile de parteneriat cum sunt şi cele din cadrul strategiilor
UE cu Ucraina şi Federaţia Rusă.
Obiectivele UE şi ale spaţiului euro-atlantic au în vedere: consolidarea în continuare a
strategiei de cooperare regională, care include toată aria de est până în Asia Centrală; stabilirea de
strategii tip UE pentru Republica Moldova, Armenia şi Azerbaidjan; constituirea şi consolidarea
reţelelor de infrastructură, prin revigorarea programelor UE în domeniile telecomunicaţii şi
informatizare, transport (TRACECA), energie (INOGATE); consolidarea proiectelor regionale,
prin cuplarea proiectelor conexe PfP; asimilarea celor mai bune practici de cooperare
transfrontalieră şi subregională, experimentate deja cu sprijinul Pactului de Stabilitate; susţinerea
unui program regional de protecţie a mediului şi dezvoltare durabilă în regiunea circumscrisă Mării
Negre, precum şi extinderea zonelor cu oportunităţi de îmbunătăţire a cooperării spre Armenia, cu
Georgia şi Azerbaidjan, şi spre Turcia şi Israel, prin conexiunea Caucaz, dinspre Georgia.
27
 Din perspectiva statutului României de membră a UE şi NATO, poziţia sa geostrategică şi
relaţiile deschise de cooperarea cu ţările din această regiune conduc la stabilirea unei strategii care
include ca următoarele priorităţi: sprijinirea proceselor de consolidare a bunei guvernări;
sprijinirea dezvoltării de administraţii eficiente în domeniul frontierelor; eliminarea barierelor
comerciale şi consolidarea relaţiilor intra-regionale de comerţ liber şi abordarea problemelor legate
de minorităţi şi de dispute teritoriale, pe baza angajamentelor naţionale asumate.
Orice analiză a Mării Negre din punct de vedere al poziţiei geostrategice trebuie să reliefeze
aşa zisele „poziţii-cheie”, care o particularizează şi îi conferă importanţă deosebită: Sistemul
strâmtorilor (Bosfor, Dardanele – legate prin Marea Marmara), care facilitează navigaţia dintr-o
mare „închisă” spre Oceanul Planetar. Turcia deţine controlul strâmtorilor, acestea fiind, în
momentul de faţă, singura arteră puternică pentru transportul extern pe mare, destul de la îndemână
pentru toţi riveranii, economicos şi cu perspective permanente. Controlul Turciei asupra
strâmtorilor îi conferă un statut privilegiat printre riverani.
Peninsula Crimeea – un adevarat bastion maritim înaintat, cu multiple facilităţi, înconjurat
de forţe navale relative apreciabile. Gurile Dunării (Dunărea maritimă) – intrarea şi ieşirea navelor
maritime prin complexul de navigaţie al Sulinei se realizează în întregime pe teritoriul statului
roman (un element de putere pentru România). Platoul continental din faţa litoralului românesc,
cu resurse naturale care au făcut biectul disputei dintre România şi Ucraina. Insula Şerpilor –
plasată în problematica diplomaţiei internaţionale.
În concluzie, elementul definitoriu care exprimă importanţa geopolitică a Regiunii Extinse
a Mării Negre este faptul că ea se găseşte la confluenţa a trei regiuni de mare importanţă
geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est şi Asia Mică şi aproape de zona fierbinte a
Orientului Mijlociu, fiind în acelaşi timp un segment din graniţa de sud a Federaţiei Ruse şi la
limita de nord a flancului sudic al NATO. Marea Neagră este poarta de ieşire la Oceanul Planetar
pentru Bulgaria, România, Ucraina şi pentru ţările transcaucaziene, fără a omite să amintim faptul
că este dispusă pe traseul rutelor preconizate pentru transportul petrolului caspic şi al celui din
zona Asiei Centrale spre consumatorii din Occident. Regiunea dispune de importante bogăţii
marine şi submarine; este cea mai scurtă cale pentru Rusia spre sud şi est, oferă facilităţi comerciale
şi turistice, dispune de un important număr de porturi, fiind, aşadar, un mediu propice pentru
cooperarea economică, culturală şi militară. Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă zona de
coagulare a unei pieţe de desfacere de circa 350 de milioane de consumatori, având potenţial
demografic şi economic foarte important. Iată de ce zona ţine aprins interesul actorilor scenei
geopolitice mondiale, tardiţionali şi nu numai. Marea Neagra de la zonă de contact și comunicare
între civilizații/culturi, la falie strategică între blocuri politico-militare și proiecte regionale
integraționiste De-a lungul secolelor, din punct de vedere geopolitic, geoeconomic şi geostrategic,
28
importanţa Mării Negre s-a bazat în principal pe rolul pe care regiunea l-a avut la intersecţia dintre
fostele puteri şi imperii (elen, roman, bizantin, otoman, rus).
Ea fost simultan o punte de legătură şi o frontieră o zonă-tampon şi una de tranzit între Vest
şi Est, între Sud şi Nord.În plus, Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă un punct de legătură
pentru circuitele comerciale şi regiunile bogate în resurse energetice. Zona a prosperat cel mai
mult în perioadele când nu a fost izolată şi s-a aflat ancorată în comerţul mondial. În prezent, zona
Mării Negre şi a Balcanilor parcurge încă o etapă istorică caracterizată prin despărţirea lungă şi
dureroasă de comunism şi de apartenenţă la sfera de influenţă sovietică, de tranziţie de tranziţie de
la o societate şi economie închise spre valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă. Dimensiunea
nonmilitară a securităţii a câştigat în faţa celei militare. Motivul principal este conştientizarea
faptului că, odată cu finele Războiului Rece, ameninţarea militară de mare amploare s-a diminuat,
fiind înlocuită de noi riscuri, pericole şi ameninţări de natură politică, economică, socială,
ecologică. Totuşi, există nevoia de democratizare şi dezvoltare nu numai a fostelor ţări comuniste,
ci şi a altor ţări slab dezvoltate din toată lumea. Intensitatea acestei nevoi a variat în funcţie de
paradigmele existente într-un moment sau altul al istoriei recente, atingând punctul culminant nu
odată cu declanşarea conflictelor interetnice din Balcani, ci atunci când SUA şi NATO au iniţiat
ample operaţii militare în Orientul Apropiat şi Mijlociu, după momentul 11 septembrie 2001. În
acest context, zona Mării Negre a devenit subiect de dezbateri aprinse, deoarece a reintrat în fluxul
transformărilor geopolitice continentale şi regionale, cristalizându-se concepţia unei zone distincte
care, deşi extrem de diversificată, întruneşte condiţiile transformării sale într-o entitate cu multe
interese comune în jocurile, uneori divergente, ale geopoliticii.

29
Capitolul II. ALIANŢA NORD-ATLANTICĂ ŞI ORIENTAREA STRATEGICĂ SPRE
MAREA NEAGRĂ
Alianța Atlanticului de Nord joacă un rol cheie în stabilizarea și apărarea Mării
Negre.Aceasta importanță pe care NATO o acordă regiunii Marii Negre a fost evidențiată și prin
alegerea Istanbulului ca loc de desfășurare a summitului Alianței. Având în vedere că partea
sudică, cât și cea vestică a Mării Negre se află sub controlul direct al NATO în domeniul apărării,
acest fapt va deschide oportunită și mai largi de cooperare internațională. Pe lângă acestea,
principala sarcină a NATO este de a susține pacea si stabilitatea, prin crearea unor forțe
multifuncționale de pace in sud-estul Europei (MPFSEE) care contribuie considerabil la creșterea
siguranței si stabilității în regiunea Mării Negre. Implicarea NATO poate ajuta și la îmbunătațirea
climatului economic în regiune.
Cooperarea internaţională este facilitată şi prin faptul că, deja, zona de sud şi de vest a
Mării Negre este sub controlul NATO. Alianţa promovează o politică a vecinătăţii de încredere,
în acest sens funcţionând parteneriatul cu Rusia (1997), cel cu Ucraina (1997), în cadrul cărora s-
au dezvoltat Consiliul NATO -Rusia (2002), Planul de acţiune împotriva terorismului NATO –
Rusia (2004), Planul de acţiune NATO – Ucraina (2005). De asemeni, există planuri individuale
de parteneriat cu toate aceste state. Implicarea NATO are consecinţe pozitive şi pentru climatul
economic în regiune, deoarece ameliorarea condiţiilor de securitate conduce, de obicei, la condiţii
economice mai solide. Crearea Forţei Multinaţionale de Pace din Sud-Estul Europei (FMPSEF)
contribuie considerabil la creşterea siguranţei şi stabilităţii în regiunea Mării Negre.
Terorismul internaţional şi alte ameninţări asimetrice au dovedit că securitatea regiunilor
europene de graniţă este strâns legată de securitatea generala a comunităţii euro-atlantice.Aceasta
necesită o cooperare intensă între NATO şi Caucaz. Sunt multe problemele asupra cărora NATO
poate exercita un efect pozitiv, printre care: NATO poate susţine rezolvarea conflictelor îngheţate
din regiune folosindu-şi influenţa asupra acelor actori externi care susţin mişcările secesioniste;
poate stimula reformele şi o accelerare a acestora în Caucaz; poate îmbunătăţi capacitatea de
apărare a statelor din Caucaz faţă de ameninţările regionale externe; poate ajuta la dezvoltarea unor
reguli şi norme generale de cooperare interregională folosind economia de piaţă ca bază şi
stimulent pentru reglementarea conflictelor şi relaţiilor politice; poate pune la dispoziţie un forum
pentru dialogul în domeniul securităţii prin intermediul programelor sale.

30
2.1 Constituirea, Structura și Obiectivele NATO
Conflictele îngheţate din zona Caucazului de Sud pot fi considerate o barieră în calea
intensificării colaborării dintre NATO şi statele din zonă, mai ales că Rusia încă îşi face simţită
prezenţa miliatră. NATO are acum trei membri în regiune – Turcia, România şi Bulgaria – trei
ţări care vor să adere la Alianţă – Ucraina, Georgia şi Azerbaidjan – două ţări cu PIAP foarte
dezvoltat – Ucraina şi Republica Moldova – Armenia, membră a PfP dar care are un parteneriat
strategic cu Rusia, iar Rusia care are o relaţie specială cu Alianţa în Consiliul NATO – Rusia
(CNR)
Cu ocazia Summit-ului NATO din 2008, care a avut loc la Bucureşti, în perioada 2-4
aprilie, s-au reunit 3000 de oficiali din 49 de state dintre care: 26 de state membre NATO şi 23 de
state aparţinând Parteneriatului pentru Pace. Principalele teme de dezbatere au fost legate de
situaţia din Afganistan, extinderea organizaţiei (acceptarea de noi membri) şi scutul antirachetă.
În urma discuţiilor, Albania şi Croaţia au primit invitaţia de a adera în 2009, în timp ce Macedonia
a fost respinsă. Refuzul a avut la bază conflictul cu Grecia în privinta numelui ţării, Macedonia
fiind deja numele unei regiuni istorice aflată în nordul teritoriului grecesc. Facând uz de dreptul
său de veto, Grecia a boicotat aderarea Macedoniei la Organizaţie.
Având în vedere faptul că, Statutul NATO nu permite un drept de veto din partea statelor
din afara organizaţiei asupra admiterii de noi aspiranţi, formula oficială a respingerii solicitărilor
Ucrainei şi Georgiei de acces la MAP a fost că ţările respective încă nu sunt suficient de pregătite
pentru aderare. Franţa şi Germania au motivat că refuzul se bazează pe faptul că Georgia nu a
reuşit să-şi extindă autoritatea asupra provinciilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud şi că opinia
publică din Ucraina nu este puternic în favoarea aderării la NATO. Statele Unite, Canada şi noii
membri din Europa Est-Centrală au presat în favoarea acceptării Ucrainei şi Georgiei în MAP, dar
Germania s-a opus categoric unei promisiuni de integrare a celor două ţări.
Între timp, în august 2008, are loc conflictul ruso – georgian, pe care l-am analizat într-un
paragraf precedent, în urma căruia dialogul NATO – Rusia a fost suspendat. Reluarea relaţiilor
avea să fie discutată abia la întâlnirea celor 26 de miniştrii de externe din NATO, din decembrie
2008, de la Bruxelles. S-a discutat în legătură cu progresele pe care le-au făcut Ucraina şi Georgia
în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor privind statutul de membru, precum şi despre modul în
care pot fi ajutate pe calea reformelor. De asemeni, s-au întărit afirmaţiile făcute despre cele două
ţări în aprilie 2008 la Bucureşti. Miniştrii au concluzionat că cele două state au făcut multe pentru
aderare, dar nu suficient. Aliaţii au hotărât să crească oportunităţile prin utilizarea cadrului existent
deja, comisiile NATO – Ucraina şi NATO – Georgia. În ceea ce priveşte relaţia cu Rusia, miniştrii
NATO au subliniat importanţa ei şi au reiterat evaluarea negativă cu privire la conflictul ruso-
georgian. Aliaţii au invitat Rusia să respecte valorile şi principiile internaţionale privind securitatea

31
internaţională şi de a pune în aplicare angajamentele convenite cu Georgia şi să se abţină de la
declaraţii conflictuale şi ameninţări la adresa securităţii aliaţilor şi partenerilor.
Toate aceste relaţii reflectă faptul că NATO îşi asumă rolul de actor la Marea Neagră şi în
Regiunea Extinsă a Mării Negre, cu toate costurile şi responsabilităţile pe care acest statut le
implică. Pentru NATO conceptul de securitate în zona extinsă a Mării Negre trebuie să ia în
considerare două aspecte: faptul că securitatea în regiune este parte componentă a securităţii euro-
atlantice şi diversitatea etnică şi culturală ce fac dificilă manifestarea unei identităţi regionale.
Principiul care stă la baza acestui concept este abordarea regională şi multilateralitatea soluţiilor
bazate pe participarea democratică a ţărilor din regiune. Dar, elementul esenţial al strategiei NATO
nu constă în voinţa şi capacitatea logistică a membrilor, ci, paradoxal, rezindă tocmai din dorinţa
ţărilor din regiune de a adera la valorile Alianţei.
De la prăbușirea Uniunii Sovietice, interesele SUA în zona Mării Negre acoperă energia,
securitatea militară, provocările teroriste și traficul de droguri, arme și oameni. SUA are nevoie de
o politică regională cuprinzătoare pentru a proteja interesele americane și a influența securitatea.
Regiunea Mării Negre este un mozaic de civilizații și sfere de influență care se suprapun.Bulgaria
și România sunt membre NATO și viitoare membre ale Uniunii Europene (UE).Ucraina este prinsă
între Occident și Rusia.Georgialieni spre vest, dar este sub presiune puternică din partea Rusiei,
ceea ce pune în pericol suveranitatea și integritatea sa teritorială în teritoriile secesioniste din
Abhazia și Osetia de Sud.Turcia și Rusia plutesc între Est și Vest, trase în diferite direcții de istorie,
religie, interese naționale și mândrie națională.
Șase state litorale ale Mării Negre (Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia și Turcia)
încep să construiască o identitate regională tentativă, la fel cum puterile străine și forțele exterioare
caută puncte de vecinătate în vecinătatea lor.Regiunea este semnificativă din punct de vedere
geopolitic tocmai pentru că este o legătură a culturilor, a comerțului internațional (atât legal cât și
ilicit), a ideilor și a influențelor.
Petrolul și gazele din Asia Centrală și Orientul Mijlociu se deplasează de-a lungul liniilor
maritime și a conductelor de transport maritim din Marea Neagră către Europa și alte puncte din
vest. Aceleași benzi de transport sunt utilizate pentru traficul de stupefiante, persoane (inclusiv
teroriști), arme convenționale și componente pentru armele de distrugere în masă (WMD).
Regiunea Mării Negre este o platformă importantă pentru operațiunile militare, de reconstrucție și
de stabilizare din Afganistan, Irak și, eventual, Iran, precum și pentru protecția benzilor energetice
de transport între regiunea caspică și piețele occidentale. Este, de asemenea, noua frontieră sud-
estică a Europei. Astfel, atât Uniunea Europeană, cât și Statele Unite au interese puternice pentru
a proteja mișcarea unor bunuri, pentru a împiedica mișcarea altora și pentru a menține o prezență
în regiunea Mării Negre.
32
 Prezența Statelor Unite are în prezent sprijinul Bulgariei și României, însă relațiile dintre
SUA și Rusia, Turcia și Ucraina se află pe o bază neclară. Nici Turcia, nici Rusia nu au sprijinit
operațiunile din S.U.A. în Irak, iar relațiile cu cele două țări au înregistrat o încetinire de atunci.
Ucraina a adoptat o poziție mai pro-rusă de la preluarea mandatului primului ministru Viktor
Ianukovici. Georgia se află sub o presiune economică și politică severă din partea Rusiei și
preocupată de conflicte interne și, prin urmare, este prost echipată pentru a acționa ca un aliat
puternic al SUA. Această rețea de interese și alianțe încurcate și apropierea recentă a Rusiei și a
Turciei, care are implicații anti-americane, poate împiedica activitățile din S.U.A. în zonă.
Având în vedere aceste circumstanțe, administrația Bush ar trebui să urmărească o strategie
circumspectă, echilibrată și realistă pentru a spori securitatea și stabilitatea bazinului Mării Negre.
Statele Unite și UE împărtășesc obiectivele comune de protejare a păcii în regiune și de încurajare
a reformelor democratice și economice, împiedicând în același timp o singură putere să domine
regiunea. SUA ar trebui să impună cooperarea extinsă a NATO cu țările non-NATO prin
Parteneriatul pentru Pace, inclusiv asistența tehnică și de formare în domeniile de securitate.
Statele Unite ar trebui, de asemenea, să continue să consolideze legăturile militare bilaterale cu
Ucraina.
Încurajând Turcia să participe la schimburile și consultările militare trilaterale cu România
și Bulgaria, pentru a mitiga preocupările Turciei că bazele americane din România și Bulgaria își
amenință poziția dominantă în Marea Neagră.
Dar și statele riverane, în special Bulgaria și România, să preia conducerea în organizații
și inițiative regionale multilaterale, cum ar fi Organizația pentru Cooperare Economică a Mării
Negre (OCEMN), care vizează îmbunătățirea securității regionale și a stabilității. După caz, SUA
ar trebui să solicite statutul de membru sau de observator în aceste organizații.
Contribuind la structurile regionale de securitate existente, cum ar fi Grupul de Lucru
pentru Cooperare Navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR) și Armonia Mării Negre, ca
participant sau observator. Aceste structuri ar putea fi incluse, de asemenea, în exercițiile militare
ale NATO și în pregătirea pentru dezastre pentru a îmbunătăți interoperabilitatea.
Având loc consolidarea alianțelor cu Bulgaria și România prin asistarea pregătirii militare,
de urgență și a pregătirii tehnologice a forțelor române și bulgare în misiuni care sunt relevante
pentru prezența SUA acolo. Perioada fără precedent a păcii și stabilității pe care Europa o
întâmpină la sfârșitul secolului al XX-lea și nu la începutul primului deceniu al Uniunii Europene.
Nu numai un nivel ridicat al dezvoltării economice necontinentale, ci și o nouă abordare a
securității, bazată pe o soluție pașnică de cooperare internațională multilaterală prin intermediul
instituțiilor comune.
33
 Spre deosebire de aceste evoluții pozitive din partea de vest a continentului, în alte părți
ale Europei și în special în Balcani, s-au produs mai multe crize din 1990, care au avut loc în
contextul reparațiilor geopolitice care au urmat sfârșitului Războiului Rece. . O caracteristică
esențială a acestora a fost că, de cele mai multe ori, acestea au fost efectuate în interiorul și între
state. În acest timp, forțele militare ale Europei au fost trimise peste hotare mai mult decât oricând,
chiar și în regiuni precum Afganistan, Republica Democratică Congo sau Timorul de Est.
Bineînțeles, Statele Unite au jucat un rol crucial în asigurarea securității europene, atât prin
angajamentul NATO față de securitate față de Europa, cât și prin sprijinul acordat integrării
europene. În întreaga lume, sfârșitul războiului rece a determinat, cel puțin din punct de vedere
militar, trecerea la o lume unipolară în care Statele Unite ocupă o poziție dominantă, departe de
orice alt stat.
Cu toate acestea, experiența din perioada recentă a arătat că nici un stat, nici măcar o
superputere ca SUA. Puteți rezolva problemele globale de securitate pe cont propriu. Mediul
internațional de securitate a suferit o schimbare dramatică de la atacurile teroriste din 11
septembrie 2001. Până la 11 septembrie, fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul
de arme de calibru mic, migrația ilegală și spălarea banilor funcționau aproape separat.
Drept urmare, instituțiile naționale și organizațiile internaționale sunt disponibile separat,
cu o eficiență mai mare sau mai mică. Este clar, de exemplu, că există multe diferențe în ceea ce
privește problema, în care criminalitatea și afacerile interne sunt transfrontaliere și promovarea
gestionării activității călătorilor. Începând cu secolul al XI-lea al anului 2001, omenirea a fost
confundată cu cauzalitatea, mecanismul de incriminare a activităților.
A devenit clar că, în 11 septembrie 2001, este posibil în orice moment cu obiective, resurse,
tehnici și rezultate diferite. Între intervenția în Afganistan și atacul asupra Irakului, alianțele
împotriva terorismului au avut evoluții diferite. Noile relații dintre Statele Unite și Rusia, pe de o
parte, și între NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează acum mediul internațional
de securitate: un nou parteneriat, dar și noi tensiuni. În aceste condiții, lipsa de bani, timp, viziune
și voință politică pot afecta nu numai securitatea națională, ci și securitatea internațională. În acest
context, mai ales după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de consolidare a
securității și de definire a dimensiunii europene de apărare. Dezvoltarea unei politici externe și de
securitate comune a inclus, de asemenea, ideea de a defini o politică de apărare comună menționată
explicit în Tratatul de la Amsterdam.
NATO, organizaţie creată în anul 1949 ca „Pact militar” între principalele state
necomuniste din Europa, Statele Unite ale Americii şi Canada, în conformitate cu art. 51 al Cartei
ONU pentru apărarea comună împotriva agresiunii contra unuia din statele membre, activează,
încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei ordini juste, paşnice şi durabile în Europa.
34
 Operaţiunile de menţinere a păcii în cazul acestei organizaţii se desfăşoară numai sub
autoritatea şi mandatul O.N.U. sau O.S.C.E.
Supravieţuind Războiului Rece, Organizaţia şi-a schimbat politica, adoptând succesiv, în
1991 şi 1999, un nou concept strategic, fără a-şi modifica tratatul original, prin îndeplinirea unor
noi misiuni ce nu intră sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, actul constitutiv, semnat.
După încheierea Războiului Rece, NATO a continuat să aibă un rol esenţial în întărirea
securităţii euroatlantice. Şi, chiar dacă la începutul anilor ’90 s-a pus problema „necesităţii
existenţei” acestei alianţe politico-militare, Organizaţia a continuat să se extindă cu noi membri
care-i ofereau nu numai un plus de securitate, ci şi avantaje geopolitice evidente.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), şefii de state şi de guverne din
statele membre ai Alianţei au adoptat decizia de a invita un număr de şapte state candidate să
înceapă negocierile de aderare la NATO1. Cei 26 de membri actuali ai NATO sunt: Belgia,
Bulgaria, Canada, Republica Cehă, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Estonia, Lituania, Letonia, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia,
România, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii, Turcia şi Ungaria.
După Summit-ul de la Praga şi cel de la Istanbul (iunie 2004), adaptarea NATO la noile
realităţi şi condiţii ale secolului XXI continuă. Se adoptă politica de securitate în afara spaţiului
euroatlantic şi trupele NATO încep, în august 2003, misiunea în Afganistan, prima operaţie NATO
în afara zonei euroatlantice, odată cu preluarea conducerii forţei internaţionale responsabile de
asigurarea securităţii în capitala afgană şi în împrejurimi – ISAF.
De asemenea, anul 2005 inaugurează seria contactelor directe cu înalţii oficiali din ţările
africane, intensificarea cooperării în regiunea Africii de Nord şi a Orientului Mijlociu venind în
sprijinul procesului iniţiat de Uniunea Europeană pentru îmbunătăţirea situaţiei economice şi
sociale a ţărilor din zonă şi al propunerii americane de promovare a democraţiei în aceste regiuni.
Pe cale de consecinţă, în luna iulie 2005, NATO lansează prima misiune pe continentul
african, venind în sprijinul Uniunii Africane care a desfăşurat 3.000 de militari şi 49 de membri ai
forţelor de poliţie, pentru a pune capăt violenţelor din provincia sudaneză Darfur. Operaţiile lansate
de Alianţă au continuat pe tot parcursul anului 2005. Obiectivul misiunii Darfur a fost de asigurare
a transporturilor strategice a efectivelor desfăşurate de Uniunea Africană în zona de conflict şi
pregătirea ofiţerilor africani de stat major în cadrul Forţei Integrante desfăşurate (DITF), misiune
prelungită la cererea oficialilor africani, până în martie 2006.
Mecanismul de concepere a unei misiuni de asigurare a păcii se declanşează prin cererea
adresată de un stat sau mai multe Comitetului Înalţilor Funcţionari prin intermediul preşedintelui
în exerciţiu.

35
 În ceea ce priveşte O.S.C.E., organizaţie care şi-a propus să joace un rol din ce în ce mai
evident în noua arhitectură de securitate europeană, aceasta şi-a prezentat concepţia de securitate
în Carta pentru Securitate Europeană.
Potrivit Cartei, O.S.C.E. îşi construieşte relaţiile în conformitate cu conceptele de
„securitate comună” şi „securitate comprehensivă”, două modele alternative de securitate în
perioada Războiului Rece ghidat de „parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă”. „Securitatea
fiecărui stat participant – se menţionează în Cartă – este inseparabil legată de securitatea
celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale
securităţii ca la un întreg”. Între obiectivele sale de securitate se remarcă:
• prevenirea conflictelor şi gestionarea conflictelor;
• controlul armamentelor, dezarmarea şi măsurile de încredere şi securitate;
• c)cooperarea în plan economic, cultural, umanitar şi ecologic;
• găsirea unui model de securitate pentru secolul XXI.
Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, creâd o alianță de 12 state
(Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,
Portugalia, SUA si Canada) decise să-și asigure apărarea reciprocă si colectivă.
Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat ființă o alianță de țări independente având drept
obiectiv comun menținerea păcii și protejarea propriei libertăți prin intermediul solidarității
politice si a unui sistem de apărare adecvat, conceput pentru a descuraja și a respinge orice formă
de agresiune împotriva lor. NATO este o organizație interguvernamentală ale carei țări membre
își păstrează integral suveranitatea si independența, un forum în cadrul căruia statele se consultă
reciproc în toate privințele, se iau hotărâri asupra problemelor politice și militare ce le afectează
securitatea.
Obiectivele NATO
Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alianță între zece
state europene și două nord-americane, pentru apărarea militară reciprocă. Membrii fondatori ai
NATO Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia,Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Portugalia și Statele Unite ale Americii s-au angajat, prin tratatul încheiat între ei, să se
susțină reciproc în eventualitatea unei agresiuni militare.8
Obiectivul prim al Alianței Nord-Atlantice este asigurarea libertății si securității statelor
membre; atingerea acestui obiectiv se realizează prin mijloace atât politice, cât și militare,
asigurându-se atât respectul Actului constitutiv al Organizației, cât și al Cartei Națiunilor Unite.
De altfel,Tratatul Nord-Atlantic însuși își găsește sursa constituirii sale legale în articolul 51 al

8
http://ultima-ora.ro/romania-si-politica-de-securitate-si-aparare-comuna-ue-in-contextul-conceptului-nato-al-
securitatii-cibernetice-si-globale/
36
Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală
sau colectivă.
În esență, în conformitate cu articolul 5 din Tratatul NATO, un atac împotriva unuia dintre
statele membre este considerat un atac împotriva tuturor. Acest punct de vedere este reafirmat de
alte dispoziții extrem de importante: disponibilitatea statelor semnatare de a "trăi în pace cu toate
popoarele", de a "proteja libertatea, moștenirea comună și civilizația, bazate pe principiile
democrației, libertăților individuale și ale statului de drept ". Să contribuie la dezvoltarea relațiilor
internaționale pașnice și prietenoase, să-și consolideze propriile instituții libere, să asigure o mai
bună înțelegere a principiilor pe care sunt construite aceste instituții și să dezvolte condiții care să
conducă la stabilitate și bunăstare, elimina orice opoziție. relațiile lor economice internaționale și
promovarea cooperării economice între fiecare partid și toate în mod egal ".
Ideea de apărare comună și de promovare și de serviciu a intereselor comune de securitate,
de asemenea, rezultă din art. 4 din Tratatul de la Washington: "Părțile se consultă ori de câte ori,
în opinia unuia dintre ele, este amenințată integritatea teritorială, interdependența politică sau
securitatea uneia dintre părți".Vocația NATO o constituie, așadar, protejarea democrației și a
drepturilor omului și asigurarea supremației dreptului.
De asemenea, Alianța joacă un rol-cheie în domeniul gestionării crizelor, contribuind la
prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul statelor
membre în acest sens.
Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington în ziua de 4 aprilie1949, lua ființă
o Alianță de țări indepenedente, având ca interes comun menținerea păcii și apărarea propriei
libertăți prin solidaritate politică și un sistem militar de apărare adecvat, conceput spre a descuraja
și, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune. Alianța este o asociere de state suverane,
unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin garanții reciproce și relații stabile cu alte țări.
Alianța Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au aderat
în mod liber, după dezbatere publică și ratificare de către parlamentele naționale. Tratatul
precizează drepturile acestor state, precum și obligațiile lor internaționale, conform Cartei O.N.U.
Membrii fondatori ai NATO sunt: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii – s-au
angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare.
Prin conectarea Americii de Nord la apărarea Europei Occidentale, Alianța a demonstrat
că orice tentativă coercitivă politică sau militară la adresa Europei Occidentale ar fi sortită eșecului.
În același timp, aceasta unea bazele integrării si interdependenței politicilor naționale în domeniul
apărării.

37
 Prin intermediul Alianței, Europa Occidentală și America de Nord nu doar ca și-au apărat
reciproc independența, dar au și atins un nivel de stabilitate fără precedent. Într-adevăr, securitatea
asigurată de NATO a fost descrisă ca oxigen de prosperitate, care a pus bazele cooperării și
integrării economice europene. La începutul anilor ‘90, aceasta a contribuit, de asemenea, la
terminarea Razboiului Rece și, odată cu ea, la finele divizării Europei.
Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertătii și securității tuturor
membrilor și, prin mijloace politice și militare și asigurarea păcii și stabilității în regiune. Valorile
comune care stau la baza Alianței și pe care aceasta își propune să le apere sunt democrația,
drepturile omului și respectarea legilor.
Principiul fundamental al funcționării organizației este cel al angajamentului comun și al
cooperării reciproce între statele suverane, în scopul asigurării indivizibilității securității pentru
toți partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naționale în confruntarea cu
provocările la adresa securității. Forțele de care are nevoie NATO trebuie să fie gata în orice
moment să rezolve orice situație care se poate ivi în arealul Alianței sau în proximitatea acestuia.
Alianța este o forță care se adaptează rapid împrejurărilor strategice, întrucat ea are mari
responsabilități. Ea trebuie să fie în masură să intervină decisiv, cu mandat ONU, pentru prevenirea
războiului, menținerea păcii și soluționarea crizelor și conflictelor. NATO trebuie să facă față
oricărei situații de criză, de la războiul nuclear, la războiul de diversiune, de la războiul clasic, dus
pe suprafețe uriașe, la războiul geofizic sau la cel declanșat împotriva terorismului, de la urgențe
civile și militare, la calamități și dezastre. Alianța formulează cerința categorică de a avea forțe și
capabilităti superioare tehnologic, agile, flexibile, cu capacitate de luptă ridicată pentru a face față
oricăror amenințări, de oriunde ar veni ele. NATO acordă în procesul de transformare o atenție cu
totul deosebită strategiei forțelor și strategiei mijloacelor, în gestionarea crizelor și conflictelor și
în menținerea sau impunerea păcii.
Politica de securitate a Alianței se bazează pe trei componente complementare, respectiv
dialogul, cooperarea și menținerea unui potențial comun de apărare. Fiecare din aceste elemente
trebuie să permită sau să prevină rezolvarea pasnică a crizelor. Din când în când, în momente
hotărâtoare pentru istoria NATO, Alianța se întrunește la nivel înalt, cu participarea șefilor de Stat
și Guvern.
Prezența primilor miniștri și a presedinților, precum și participarea lor directă la procesul
de adoptare a deciziilor prin consens, amplifică importanța publică a unor astfel de întruniri și le
conferă o mai mare semnificație istorică. Unul dintre pilonii durabilității NATO este procesul său
de luare a deciziei, bazat pe consens. Această înseamnă că toate deciziile trebuie să fie adoptate
prin unanimitate. Astfel, este nevoie adesea de consultări și discuții îndelungate înainte ca o decizie
importantă să poată fi formulată. Deși acest sistem poate apărea unui observator din exterior ca
38
fiind lent și dificil de gestionat, el are două avantaje esențiale. În primul rând,suveranitatea și
independența fiecărui stat membru sunt respectate. În al doilea rând,atunci când o decizie este
adoptată, ea are sprijinul total al tuturor statelor membre și beneficiază de angajamentul acestora
de a o pune în practică.
NATO nu dispune de forțe armate proprii. Majoritatea forțelor disponibilizate pentru
NATO rămân sub comandă și control naționale depline până în momentul în care ele primesc
acordul statelor membre de a-și asuma atribuții pornind de la apărare colectivă la misiuni noi de
tip menținere a păcii și sprijin al păcii.
Structurile politice și militare ale NATO asigură planificarea necesară în procesul de
asumare, de către forțele naționale, a responsabilității pentru astfel de misiuni, precum și
aranjamentele organizatorice pe baza cărora funcționează comanda, controlul, pregătirea și
exercițiile comune ale forțelor. NATO și-a dovedit până acum cu succes rolul de catalizator în
procesul generării de forțe multinaționale eficiente – precum SFOR în Bosnia-Hertegovina și
KFOR in Kosovo – capabile să asigure implementarea acordurilor de pace și să pună bazele
stabilității viitoare în zonele de conflict aflate pe teritoriul euro-atlantic.
Structura NATO
Cooperarea între cele 28 de state membre se bazează pe o structură care a fost pusă în
practică în primii ani de existentă ai Alianței și ale cărei elemente fundamentale sunt următoarele:
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC), învestit cu autoritate politică și puteri decizionale
reale, alcătuit din reprezentanții permamenți ai tuturor statelor membre;este singurul organ al
Alianței a cărui autoritate derivă în mod explicit din Tratatul Atlanticului de Nord, în termenii
căruia a primit însarcinarea de a crea organisme subordonate.; este cel mai important organ de
decizie din cadrul NATO. Când sunt luate hotărâri, ele trebuie adoptate în unanimitate de comun
acord.
Comitetul de planificare a apărării(DPC) este alcătuit din reprezentanți permanenți și se
reunește cel puțin de două ori pe an la nivelul miniștrilor apărării;se ocupă cu majoritatea
problemelor de apărare și a celor legate de planificarea apărării colective.
Grupul pentru planificarea nucleară(NPG) este principalul cadru în care se desfășoară
consultările asupra tuturor problemelor legate de rolul forțelor nucleare îîn cadrul politicii de
securitate și apărare a NATO.
Secretarul General este o personalitate politică de talie internațională, numit de țările
membre pentru a-și asuma funcțiile de Președinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al
Comitetului pentru planificarea apărării, al Grupului pentru planificare nucleară și a altor comitete
principale, în același timp cu cea de Secretar General al NATO.

39
 Statul Major Internațional este alcătuit din cetățeni ai statelor membre care lucrează pentru
Consiliu, pentru comitetele și grupurile de lucru subordonate lui.
Comitetul militar însărcinat să recomande autorităților politice ale NATO măsurile
socotite a fi necesare pentru apărarea comună zonei NATO și de a orienta asupra problemelor
militare pe Înalții Comandanți ai NATO. Comitetul militar este cea mai înaltă instanță militară a
Alianței, plasat sub autoritatea politică a Consiliului Atlanticului de Nord și a Comitetului pentru
planificare a apărării sau pentru planificarea nucleară.
Structura militară integrată servește drept cadru pentru organizarea apărării teritoriului
țărilor membre împotriva amenințărilor îndreptate împotriva securității sau stabilității lor.
Strategia de securitate pentru zona extinsă a Mării Negre realizată la nivelul Uniunii
Europene trebuie să țină cont de particularitățile acestui areal geografic. Conlucrarea NATO-UE
în cadrul acestei strategii va putea oferi statelor din regiune un model de securitate voluntar, bazat
nu pe impunere, ci pe transfer de securitate.
Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost creat ca un mecanism de consultare, consens, construire,
cooperare, decizie comună și acțiune comună. În cadrul NRC, statele individuale ale NATO și
Rusia au lucrat ca parteneri egali pe un spectru larg de probleme de securitate de interes comun.
CNC a fost creat la Summit-ul NATO-Rusia de la Roma din 28 mai 2002 prin Declarația "Relațiile
NATO-Rusia: o nouă calitate". Declarația de la Roma se bazează pe obiectivele și principiile Legii
fondatoare a NATO-Rusia din 1997 privind relațiile reciproce, cooperare și securitate, care rămâne
baza oficială a relațiilor NATO-Rusia. NTR a înlocuit Consiliul comun mixt (PJC), un forum de
consultare și cooperare creat prin Actul de înființare NATO-Rusia din 1997.
În aprilie 2014, după intervenția militară ilegală a Rusiei în Ucraina și încălcarea
suveranității și integrității teritoriale a acesteia, Alianța a suspendat întreaga cooperare practică
dintre NATO și Rusia, inclusiv cea care a avut loc în cadrul NTR. Cu toate acestea, Alianța a
convenit să mențină canalele de comunicare deschise în cadrul NRC și al Consiliului de parteneriat
euro-atlantic la nivel ambasadorial și de mai sus, pentru a permite schimbul de opinii, în primul
rând în ceea ce privește criza din Ucraina.
În 2016 au avut loc trei întâlniri ale Consiliului NATO-Rusia, trei în 2017; două în 2018;
și până în prezent unul în 2019. NATO rămâne deschisă unui dialog politic periodic, concentrat și
semnificativ cu Rusia pe baza reciprocității, așa cum sa convenit la summitul NATO de la Varșovia
din iulie 2016. Consiliul NATO-Rusia are un rol important să joace un forum de dialog și schimb
de informații, să reducă neînțelegerile și să crească predictibilitatea.
Cei 29 de aliați individuali și Rusia sunt parteneri egali în NRC - în loc să se întâlnească în
format bilateral „NATO + 1” în cadrul PJC.

40
 Stabilitatea și securitatea unei regiuni sunt strâns legate de afirmarea unei identități
regionale și de consolidarea cooperării. Analizând dezvoltarea unei identități regionale, constatăm
că țările balcanice, de exemplu, își resping identitatea în Balcani, probabil din cauza conotațiilor
negative pe care le au deseori și care sunt mai preocupate de afirmarea unei identități în Europa de
Sud-est. În ceea ce privește statele de coastă, identitatea regională este chiar mai slabă și a câștigat
recent numai dinamism prin activarea formelor de cooperare în zonă.
Complexitatea evoluțiilor din sud-estul Europei, din Caucaz și din Asia Centrală a forțat
actorii regionali să-și dubleze eforturile de cooperare în zonă. Au fost lansate mai multe inițiative
multidimensionale economice, culturale, de mediu și militare majore pentru a consolida
stabilitatea și securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre.
Obiectivul principal este de a sprijini tranziția spre economiile de piață ale statelor membre
care oferă servicii bancare sectorului public și privat, finanțează și promovează proiecte regionale
și activități comerciale în interiorul și între țările participante. Funcțiile și competențele prevăzute
în acordul de înființare sunt: sprijinirea și promovarea comerțului intraregional; finanțarea
proiectelor de producție și a întreprinderilor din statele membre; cooperarea cu instituțiile
internaționale de dezvoltare și cu agențiile naționale financiare și de cooperare ale statelor membre,
prin înființarea și funcționarea de fonduri speciale în scopuri specifice, studii și cercetări pentru
promovarea creșterii economice regionale pentru a promova dezvoltarea și tranziția; să promoveze
dezvoltarea regională prin cooperarea cu statele membre ca consultant în elaborarea unor politici
economice solide care să asigure utilizarea eficientă a resurselor proprii și creșterea economică
durabilă. Promovarea investițiilor în proiecte economice.
Turcia a înaintat pentru prima dată, în 1990, ideea înfiinţării unei structuri de cooperare în
zona Mării Negre, Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN). Astfel, la 25 iunie
1992, s-a semnat Declaraţia de la Istanbul, prin care a fost lansată oficial Cooperarea Economică
a Mării Negre (CEMN). Regiunea CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la
Oceanul Pacific şi cuprinde în arealul său un număr de opt mări.
Relaţia cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale preşedinţiei elene
(noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declaraţie ministerială care
se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN, iar în 2008, la Kiev, a avut loc
Reuniunea specială a Consiliului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale OCEMN şi
ai statelor membre ale UE, fiind lansat procesul Sinergiei Mării Negre.Statele membre OCEMN
sunt Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România,
Federaţia Rusă, Serbia – Muntenegru, Turcia şi Ucraina. Mai există şi state care au statutul de
observator -Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania, Conferinţa
Cartei Energiei, Black Sea Commission, International Black Sea Club (cu statut mai vechi), SUA,
41
Republica Cehă, Croaţia şi Belarus. Ungaria, Marea Britanie şi Muntenegru deţin statutul de
partener pentru dialog sectorial cu OCEMN. Alte organizaţii şi instituţii internaţionale (Uniunea
Europeană, OSCE, Consiliul Europei, OECD, CEE/ONU, PNUD, ONUDI, FAO, OMC, OIM,
BERD, BEI şi Banca Mondială) sprijină activităţile OCEMN.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE)este o iniţiativă pentru
implementarea unei strategii de prevenire a conflictelor, care pune accent pe dezvoltarea politică,
refacerea economică şi stabilitatea socială. Lansat în 1999, este o iniţiativă politică destinată
încurajării cooperării dintre statele Europei de Sud-Est, precum şi sprijinirii eforturilor acestor ţări
de integrare politică şi economică în structurile europene şi euro-atlantice.Iniţiativa Central
Europeană (ICE): Este o formă de cooperare regională care reuneşte 18 state:Albania, Austria,
Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Italia, Macedonia, Republica Moldova,
Muntenegru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia Ucraina, Ungaria. Primul pas în
direcţia creării ICE a fost făcut în noiembrie 1989, la Budapesta, cu prilejul reuniunii
vicepremierilor şi miniştrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia şi Iugoslavia, ulterior s-a
adăugat şi Cehoslovacia (1990), Polonia (1991), Bosnia, Croaţia şi Slovenia etc. Deciziile ICE
sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări politice, adoptate prin consens la
reuniunile de nivel (Summit-ul şefilor de guvern şi reuniunile miniştrilor afacerilor externe).
Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative – SECI)
a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea
comună a Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii, cu scopul dezvoltării unei strategii
economice şi de mediu viabile în regiune. Este o structură regională pentru cooperarea între statele
participante şi facilitarea integrării lor în structurile europene, urmărind coordonarea planurilor de
dezvoltare regională, încurajarea investiţiilor în sectorul privat şi stimularea transferul de know-
how. Statele participante la SECI sunt Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia,
F.R.I. a Macedoniei, Republica Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria, iar statele
susţinătoare sunt Austria, Italia, Elveţia, SUA, Republica Cehă şi Federaţia Rusă. Organizaţia s-a
concentrat, în principal, pe proiectele legate de facilitarea trecerii frontierei, revizuirea regimului
vizelor, facilitarea transporturilor (mărfuri/pasageri), eficienţa energetică (realizarea unei reţele
regionale pentru utilizarea eficientă a resurselor energetice şi de apă), interconectarea sistemelor
electrice, interconectarea reţelelor de gaz natural (investiţii în extinderea reţelelor existente şi
interconexiunea cu conductele internaţionale), combaterea criminalităţii transfrontaliere,
combaterea terorismului global, cooperarea între pieţele de capital, arbritajul comercial şi
medierea, alte proiecte ce ţin de noile tehnologii de comunicaţie, managementul apei şi tratării
apelor reziduale.Programul TACIS: Este un program al UE având ca scop susţinerea proceselor
de tranziţie la economia de piaţă şi la o societate democratică. Obiectivul principal al acestui
42
program este susţinerea ONG-urilor, administraţiilor locale şi regionale precum şi al organizaţiilor
patronale în procesele de participare şi de luare a deciziilor în societăţile din care fac parte.
Priorităţile acestui program sunt: susţinerea dezvoltării societăţii civile şi a instituţiilor statului,
susţinerea şi consolidarea instituţiilor care se constituie ca partener al autorităţii statului şi
promovarea iniţiativelor care pornesc de la niveluri locale. Programul presupune realizarea de
parteneriate şi cooperări între organizaţiile sau autorităţile ţărilor membre TACIS (Rusia, Ucraina,
Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan şi Republica Moldova), statele membre ale
Uniunii Europene şi ţările beneficiare ale programului PHARE.BLACKSEAFOR: Acordul de
Constituire al Grupării Navale pentru Cooperare în Marea Neagră – BLACKSEAFOR a fost
semnat în anul 2001, dar eforturile de realizare au fost încă din anul 1996. Acesta include toate
statele riverane Mării Negre şi reprezintă un pas important înainte pe linia creşterii cooperării şi
interoperabilităţii între forţele navale ale statelor membre prin intermediul unui set bine definit de
misiuni şi activităţi. Principalele misiuni ale BLACKSEAFOR includ operaţii de căutare şi salvare
pe mare, operaţii umanitare, acţiuni împotriva minelor marine, protecţia mediului şi altele, stabilite
în comun de către toate părţile, cum ar fi spre exemplu, operaţii pentru sprijinul păcii.
BLACKSEAFOR s-a înfiinţat pentru a contribui la întărirea continuă a prieteniei, bunelor relaţii
şi încrederii reciproce între statele riverane Mării Negre, cât şi pentru menţinerea păcii şi stabilităţii
în regiune. Comanda BLACKSEAFOR este asigurată de către Comitetului Comandanţilor
Forţelor Navale din Marea Neagră – responsabil şi pentru planificarea generală a activităţilor
grupării navale.Trilateralele: Acest tip de colaborare reprezintă o formă flexibilă de cooperare
subregională, care funcţionează în conformitate cu principiile stabilite de comun acord de ţările
participante, a căror obiective, domenii de cooperare, mecanisme, cadru juridic şi grad de
instituţionalizare diferă în funcţie de interesele şi practica statelor respective. Începând cu anul
1995, România a lansat mai multe colaborări trilaterale, pe care le vom prezenta în subcapitolul
3.3 al acestui capitol.Luând în considerare toate aceste forme de cooperare în regiunea extinsă a
Mării Negre, putem concluziona că NATO, UE, precum şi fiecare putere cu implicaţii regionale
sau globale, în parteneriat cu Rusia, cu ţările din Asia Centrală, Turcia şi ţările caucaziene, sunt
angajate în construirea unei păci şi securităţi durabile în regiunea extinsă a Mării Negre. Rolul
zonei va creşte semnificativ nu doar în ceea ce priveşte valorificarea resurselor energetice, ci şi în
privinţa interconectării statelor riverane şi a celor din regiunea extinsă. În aceste condiţii, nu într-
un puternic sistem regional de cooperare economică, politică, culturală, într-un climat de securitate
şi stabilitate. În cadrul strategiilor complexe, eforturilor cu caracter economic şi militar trebuie să
li se alăture demersuri cu character educaţional şi cultural.
Securitatea şi resursele energeticeÎn regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele
petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul 10%, bazinul
43
Caspic şi Asia Centrală 7%, iar Federaţia Rusă de circa 5%. În domeniul gazelor naturale,
clasamentul resurselor este condus de Federaţia Rusă cu peste 47.000 de miliarde m³, urmată de
Iran cu 24.000 miliarde m³, Qatar cu 17.000 miliarde m³, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite
cu 6.000 miliarde m³ fiecare.În acest context, regiunea Mării Negre este principalul spaţiu de
tranzit şi o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd creşterea
substanţială a ponderii sale în următoarele decenii. Accesul la aceste resurse necesită dezvoltarea
unei infrastructuri care să respecte o serie de condiţii: distanţa cât mai scurtă de la sursă la
utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cât mai ieftine, costuri
de transport cât mai mici, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim
şi fluvial etc. În prezent Europa importă paroximativ 50% din energia proprie prin rute complicate
ce trec peste Bosfor şi Canalul Manecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afară.
Regiunea extinsă a Mării Negre cuprinde şi domina coridorul energetic euro-asiatic începand cu
conductele de petrol şi gaze care traverseaza Ucraina spre pieţele Europei de nord până la conducta
Baku-Tbilisi-Ceyhan care se îndreaptă spre Mediterana.Securitatea energetică este parte a
securităţii naţionale şi vizează următoarele elemente: securitatea surselor energetice, securizarea
traseelor energetice existente, identificarea unor trasee alternative de energie, identificarea unor
surse alternative de energie şi protecţia mediului înconjurător.UE s-a confruntat la începutul anului
2009 cu o adevărată criză, determinată de divergenţele apărute între Rusia şi Ucraina cu privire la
pretul gazului, criză ce a durat şase zile în care furnizarea de gaze a fost sistată complet. În ianuarie
2009, ţările europene au fost nevoite să recunoască că trebuie să adopte o strategie mai ofensivă.din
punct de vedere energetic, Europa încă mai este împărţită în douaă. De aceea, UE intenţionează să
racordeze mai bine reţelele de transport est-vest. Strategia europeană pe termen lung subliniază
necesitatea de a investi în terminale pentru gazul natural lichefiat şi în depozite subterane, dar şi
de a continua procesul de diversificare a surselor de aprovizionare şi a proiectelor de infrastructuri,
care să evite Rusia.Europa promovează în special proiectul Nabucco, un gazoduct cu o lungime
de 3.300 de kilometri care urmează sa treacă prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi să ajungă
în Austria. Proiectul presupunea iniţial cheltuieli de 250 de milioane de euro, fiind redusă apoi la
200 de milioane de euro, şi urmează să transporte către Europa 30 de miliarde de metri cubi de
gaze din zona Mării Caspice, primind girul UE în 2003. Evoluţia lui însă a fost lentă din cauza
lipsei investitorilor şi a surselor de alimentare cu gaze naturale. Astfel, aspecte politice ţinând de
recunoaşterea genocidului împotriva armenilor din Turcia au dus la opoziţia Ankarei faţă de
participarea la proiect a companiei Gaz de France. Un alt moment sensibil a fost semnarea unui
accord între compania austriacă OMV şi Gazprom, prin care monopolul rus intră în posesia a 50%
din terminalul de la Baumgarten, punctul terminus al Nabucco. Acordul a fost interpretat ca o
victorie a strategiei Moscovei de a împiedica realizarea proiectului Nabucco sau de a folosi
44
gazoductul pentru livrarea gazelor ruseşti către Europa. Au urmat nenumărate piedici care au fost
puse de către Rusia fostelor republici sovietice din Asia Centrală, de unde s-ar fi alimentat
Nabucco şi astfel singurul partener de încredere a rămas, pentru un timp,Azerbaidjanul. Recent
Gazprom şi compania petrolieră de stat din Azerbaijan au semnat un memorandum de întelegere
pentru furnizarea pe termen lung a gazului din Asia Centrala către Rusia la preţul pietei, subminand
preferinţa UE pentru gazoductul Nabucco. Vânzarea de gaz azer către sau prin Rusia ar reduce
volumele disponibile pentru alte gazoducte ca Nabucco. Turkmenistanul a fost atras de Rusia în
construirea unui gazoduct care să facă legătura cu câmpurile gazeifere din Turkmenistan (deşi un
acord scris încă nu a fost semnat), iar Iranul, stat riveran Mării Caspice, invocă raţiuni de protecţie
a mediului pentru a se opune construirii unei conducte subacvatice care să alimenteze
Nabucco.Mai mult, proiectul Nabucco a primit o lovitură grea prin semnarea acordului între
Gazprom şi compania italiană ENI, pentru construirea gazoductului Southstream (costurile
proiectului fiind estimate la peste 10 miliarde de euro), în acest proiect fiind atrase toate ţările
participante la construirea Nabucco, cu excepţia României. Aceste state au semnat acorduri pentru
livrarea de gaze naturale din Rusia fără intermediari. Din cauza dificultăţilor create de criza
economică, Gazprom a amânat demararea lucrărilor până în 2015.Consiliul European din martie
2009 a fost precedat de adoptarea de către UE, la 8 martie 2009, a noii strategii europene în
domeniul energiei – Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură. Este
un garant al pieței interne a energiei electrice și a pieței interne a producției de energie electrică,
care este un mijloc de a crea surse regenerabile de energie, de a interconecta sursele de energie
regenerabile existente, de a asigura eficiența energetică și eficiența energetică. solidaritate între
statele membre. revizuirea legii privind rezervele naționale de gaz și petrol, diversificarea surselor
de energie, protejarea mediului și promovarea politicilor de economisire într-o manieră
compatibilă cu obiectivele de la Lisabona, crearea unei strategii strategice în domeniul tehnologiei
energetice, Frontierele externe ale UE au fost identificate de UE ca o prioritate în construcția unei
noi infrastructuri pentru protecția sistemului energetic, adoptată printr-un tratat energetic
european, prin adoptarea unui nou parteneriat energetic cu Rusia. Un mecanism de răspuns la
precaritatea crizei energetice a Europei. În acest context, România se adaptează strategiei naționale
pentru semantică și componentele energetice naționale, care este și politica Uniunii Europene.
Participăm la politica energetică a Uniunii Europene într-un stil de viață vibrant, cu o unitate de
structură unică.
2.2 Acțiunea Endeavour 2005.Prima inițiativă NATO la Marea Neagră
Operaţiunea Active Endeavour (OAE) reprezintă răspunsul imediat al NATO la atacurile
teroriste asupra Statelor Unite de la 11 septembrie 2001, ca urmare a invocării, pentru prima dată
în istoria Alianţei, a articolului 5. Operaţiunea a fost lansată în luna octombrie 2001, cu scopul

45
combaterii terorismului şi de a preveni acţiuni teroriste în Marea Mediterană. Navele NATO
desfăşoară activităţi de patrulă, monitorizare a traficului naval şi control şi oferă escortă navelor
nemilitare prin strâmtoarea Gibraltar. Din luna aprilie, 2003, au fost realizate operaţiuni de
inspectare a vaselor, pentru a descuraja proliferarea armamentelor şi a mişcărilor teroriste.
România a participat la OAE cu fregata „Regele Ferdinand” în perioadele octombrie-decembrie
2005, octombrie-noiembrie 2007 şi octombrie-noiembrie 2008, şi cu fregata „Regina Maria” în
perioada septembrie-noiembrie 2006. În anul 2006 a fost înregistrată prima participare a Federaţiei
Ruse la acţiuni de combaterea terorismului în regiune Mării Mediterane. În 2007 s-a alăturat şi
Ucraina în această operaţiune. Alţi parteneri, precum Albania, Croaţia, Israel sau Maroc contribuie
sau şi-au exprimat interesul de a participa la acţiuni. Operația Avtive Endeavor este o operație
NATO de tip articol 5, având drept obiectiv combaterea terorismului, inițiată ca sprijin acordat
Statelor Unite imediat după atacurile din 11 spetembrie 2001. Operația este menită să demonstreze
solidaritatea NATO și să sprijine detectarea și descurajarea activităților teroriste din Marea
Mediterană.Combaterea terorismului și controlul activităților teroriste în Marea Mediterană este
considerată a fi esențială pentru securitatea spațiului Nord-Atlantic. Păstrarea deschise și sigure a
rutelor comerciale maritime aglomerate din Marea Mediterană este esențială pentru securitatea
Euro-atlantică dar și pentru securitatea globală. Afirmația se susține dacă avem în vedere că mai
bine de 65% din petrolul și gazele consumate în Europa de Vest trec prin Marea Mediterană în
fiecare an.Monitorizarea fluxului de nave ce tranzitează Marea Mediterană, abordarea navelor
suspecte sunt activități menite de a descuraja și limita libertatea de mișcare a teroriștilor, conferind
astfel Mării Mediterane un statut de mare sigură. Forțele navale NATO au monitorizat mult peste
100.000 de nave, abordând un număr de peste 160 de nave suspecte. Actualul model operațional
al Operației Active Endeavour utilizează forțele de suprafață pentru realizarea de misiuni cum ar
fi: localizarea, urmărirea, raportarea, abordarea și escortarea navelor suspecte, utilizând
informațiile obtinute de către structurile NATO sau partenere. Desfășurarea forțelor a debutat la
data de 6 octombrie 2001, primind oficial numele de Operația Active Endeavour la 26 octombrie
2001. La acel moment, Standing Naval Force Mediterranean (STANAVFORMED), care participa
la un exercițiu Destined Glory 2001 în sudul coastelor Spaniei, i-a fost asignată o altă misiune
pentru a asigura prezență NATO imediată în Mediterana de Est. Acestea au fost primele zile ale
celei mai lungi și complexe Operații maritime ale NATO. Interesant de menționat este faptul că
pe 4 decembrie 2001, forțe navale aparținând STANAVFORMED, respectiv vasele Aliseo,
Formion și Elrod, au fost solicitate să acorde asistență pentru un număr de 84 de civili aflați în
plină furtună pe o mare de grad 4, aflați pe o platformă de foraj petrolier. Elicopterul militar de la
bordul lui Aliseo a efectuat 14 misiuni de salvare, transportând toate cele 84 de persoane.
Asemenea operațiuni de salvare în Mediterana au mai fost efectuate de accesat la data de 12
46
ianuarie 2013. Poate ar trebui doar reamintit evenimentul din 2 ianuarie 2002 când nava comercială
sub pavilion turcesc AYDIN KAPTAN a suferit avarii la sistemul de propulsie si scurgeri de apă
la coca vasului aflându-se într-o situație disperată. Intervenția navelor NATO a evitat un dezastru,
deorece nava avea la bord peste 245 de refugiați. Am menționat acestea pentru a scoate în evidență
și alte beneficii indirecte dar foarte concrete ale misiunii Active Endeavour în Mediterana. La data
de 4 februarie 2003, Consiliul Nord Atlantic decide să extindă misiunea Operaței Avtive
Endeavour sub denumirea de Task Force STROG (Straight of Gibraltar). Misiunea era de a oferi
navelor comerciale ale Aliaților, care solicitau acest lucru, escortă pentru a traversa Strâmtoarea
Gibraltarului. Misiunea STROG a lut sfârșit la finalul anului 2004. În martie 2004, datorită
succesului înregistrat de Operația Active Endeavour, NATO extinde atribuțiile operației asupra
întregii Mări Mediterane. La Summit-ul de la Istanbul, în iunie 2004, liderii aliați au decis să
continua și să consolideze Operația Active Endeavour, salutând totodată și oferta Rusiei și
Ucrainei pentru sprijinul operației. În cadrul Conceptului de Operații revizuit, aprobat de Consiliul
Nord Atlantic la data de 23 aprilie 2009, Comitetul Militar a subliniat două aspecte importante:
necesitatea de a cosnsolida și mai mult schimbul de informații între NATO și alți actori din
regiune; faptul că, în unele cazuri, operația este împiedicată de lipsa consimțământului a
autorităților pentru abordarea vaselor suspecte. Mai mult decâr atât, Planul Operațional aprobat în
ianuarie 2010, aduce o modificare importantă: schimbă Operația Active Endeavour de la o operație
bazată pe o platformă la o operație bazată pe o rețea de forțe de gardă, gata să fie utilizate ca unități
active, în locul vechiului concept care se baza pe forțe dislocate în aria de responsabilitate. De
asemenea noul Plan Operațional încearcă să consolideze NESECRET NESECRET 18 din 21
cooperarea cu țările non-NATO și cu organizațiile internaționale în vederea schimbului de
informații și a cunoașterii situației maritime. Ca urmare a desfășurării Operației Active Endeavour
a căpătat o experiență deosebit de valoroasă în domeniul securității maritime. Astfel NATO devine
un actor deosebit de important în mediul de securitate maritimă. Operația Active Endeavor are
patru caracteristici importante: este prima și singura operație tip articol 5 din istoria NATO; este
prima operație exclusiv navală desfășurată de NATO; este operația NATO cu cea mai mare
întindere temporară din octombrie 2001 până în 2014; începând cu martie 2004, aria de
responsabilitate s-a extins foarte mult la nivelul întregii mări Mediterane, adică aria de
responsabilitate cea mai mare dintre toate operațiile NATO. C) NATO a fost prima organizație de
securitate care definește în mod concret mediul de securitate maritim, elaborând analize de
securitate a mediului de securitate maritim, ceea ce din punct de vedere conceptual marchează o
nouă etapă în evoluția gândirii de securitate la nivel global. D) Strategia Maritimă a NATO se
integrează conceptului Comprehensive Approach fiind în deplină concordanță cu Comprehensive
Approach Action Plan. Astfel că AMS (Alliance Maritime Strategy) aduce cu sine dimensiunea
47
maritimă a abordării comprehensive promovând relațiile de durată cu actorii statali și nonstatali,
promovând politica de parteneriate și cooperare.

2.3 Sinergia Mării Negre,NATO și UE sau CSI,Uniunea Economică Euroasiatică,OTSC,PaE

Prezentată sub forma unei Comunicări a Comisiei Europene către Consiliul UE şi
Parlamentul European şi dată publicităţii la 11 aprilie 2007, Sinergia Mării Negre, sintetizează
viziunea UE asupra cooperării cu ţările regiunii Mării Negre. Subtitlul său – o nouă iniţiativă
regională de cooperare – este întrucâtva înşelător, întrucât, în realitate, Sinergia Mării Negre nu se
constituie într-o strategie independentă a UE pentru regiunea Mării Negre, căci politica UE în
regiune este cuprinsă deja în trei dimensiuni bine conturate şi distincte: strategia de pre-aderare a
Turciei; Politica Europeană de Vecinătate (PEV), ce se adresează, în Europa de Est, noilor state
independente occidentale; şi parteneriatul strategic cu Rusia. Mai degrabă, ea trebuie privită ca o
iniţiativă complementară acelor politici care se focalizează pe nivelul regional, ce lipsea până acum
abordării precumpănitor bilaterale a PEV, în intenţia impulsionării cooperării atât în cadrul
regiunii Mării Negre, cât şi între regiunea Mării Negre şi UE. Legată de strategia UE pentru Asia
Centrală, Sinergia Mării Negre cuprinde, de asemenea, importante elemente inter-regionale.
Totodată, iniţiativa va lua în considerare şi alte programe de cooperare regională dezvoltate de
organizaţii internaţionale sau de terţe ţări în zonă. Sunt enumerate în acest sens iniţiativele
României, Austriei, Comisiei Europene şi Pactului de Stabilitate pentru consolidarea profilului
regiunii dunărene, prin dotarea acesteia cu dimensiuni politice şi economice bine definite. Pe
ansamblu, Sinergia Mării Negre se doreşte a fi un cadru flexibil pentru a asigura o mai mare
coerenţă şi o mai bună orientare politicilor ce se adresează zonei. Ideea Comisiei Europene este de
a completa politicile existente, de a conferi o mai mare vizibilitate zonei şi de a contribui la
dinamizarea actualului proces de cooperare regională printr-un dialog intensificat, care să crească
încrederea dintre statele vizate, un accent deosebit punânduse pe cooperarea transfrontalieră.
Întrucât activităţile Sinergiei Mării Negre sunt strâns legate de regiunile învecinate, în special de
Marea Caspică, de Asia Centrală şi de Europa de Sud-Est, sfera sa de acţiune va putea fi extinsă
dincolo de regiunea Mării Negre27 . Iniţiativa Comisiei Europene porneşte de la constatarea că
regiunea Mării Negre este o piaţă în evoluţie, o placă turnantă pentru fluxurile de energie şi traseele
de transport, dar care se confruntă cu provocări majore precum conflictele îngheţate, migraţia
ilegală, 26 Fabrizio Tassinari, A Synergy for Black Sea Cooperation: Guidelines for an EU
Initiative, CEPS Policy Brief No. 105/June 2006, pp. 10-14. 27 Black Sea Synergy – A New
Regional Cooperation Initiative, Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament, COM(207) 160 final, Brussels, 11 April 2007.

48
 Institutul European din România – Studii de strategie şi politici (SPOS 2007) 27 crima
organizată şi probleme de mediu. Prin urmare, pentru a stimula continuarea reformelor
democratice şi economice şi pentru a susţine dezvoltarea şi stabilitatea regiunii, Comisia
Europeană propune, într-o primă etapă, ca Sinergia Mării Negre să îşi îndrepte atenţia spre acele
aspecte şi sectoare de cooperare care reflectă priorităţi comune şi unde prezenţa şi sprijinul UE
sunt deja semnificative:Democraţie, respectarea drepturilor omului şi buna guvernare; Gestionarea
circulaţiei şi ameliorarea securităţii; Conflictele „îngheţate”; Energie; Transporturi; Mediu;
Politica maritimă; Pescuit; Comerţ; Reţele de cercetare şi educaţie; Ştiinţă şi tehnologie (S&T);9
Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; Dezvoltarea regională. Comisia Europeană consideră
că un rol deosebit de important în implementarea obiectivelor sale în regiunea Mării Negre revine
cooperării transfrontaliere şi actorilor locali şi ai societăţii civile. În acest sens, Comisia Europeană
a instituit un program de cooperare transfrontalieră pentru Marea Neagră în cadrul Instrumentului
European de Vecinătate şi Parteneriat. Acest program se axează pe sprijinirea societăţii civile şi
pe cooperarea la nivel local în regiunile de coastă ale Mării Negre. Programul va fi gestionat la
nivel local în cadrul regiunii, partenerii fiind egal responsabili pentru punerea sa în aplicare.
Programul facilitează consolidarea contactelor între oraşele şi comunităţile, universităţile,
operatorii culturali şi organizaţiile societăţii civile din regiunea Mării Negre, inclusiv organizaţiile
consumatorilor. Urmează să se instituie, de asemenea, noi programe de cooperare transfrontalieră
între Bulgaria şi România (finanţate din Fondul European de Dezvoltare Regională) şi între
Bulgaria şi Turcia (finanţate din Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare). Acestea vor înlesni
acţiunile maritime şi de coastă care favorizează crearea de legături şi cooperarea de-a lungul
coastei de vest a Mării Negre. Comisia Europeană are în vedere, totodată, consolidarea PEV, prin
crearea unei dimensiuni tematice a PEV, elaborarea progresivă de acorduri de liber schimb,
facilitarea de investiţii pentru vecinătate, eliminarea obstacolelor pentru călătoriile efectuate în
scopuri legitime, noul program de burse din cadrul secţiunii de cooperare externă a programului
Erasmus Mundus şi cooperarea consolidată între universităţi. Sinergia Mării Negre recomandă, de
asemenea, intensificarea contactelor UE cu organizaţiile regionale şi, în primul rând, cu
Organizaţia Cooperării Economice a Mării Institutul European din România – Studii de strategie
şi politici (SPOS 2007) 28 Negre (OCEMN), prin organizarea la început a unor reuniuni între înalţi
funcţionari ai celor două organizaţii iar, ulterior, a unor întâlniri ministeriale periodice la care să
participe ţările membre UE şi OCEMN. Din acelaşi punct de vedere, dat fiind accentul pus pe
parteneriatele şi reţelele regionale, Comisia Europeană consideră că Forumul Mării Negre ar putea
fi folositor cu precădere la nivelul non-guvernamental, al societăţii civile. În ceea ce priveşte

9
STUDII DE STRATEGIE ŞI POLITICI (SPOS 2007)SINTEZE.p.1
49
instrumentele financiare, principiul general ar urma să fie cel al cofinanţării. Sprijinul financiar al
Comunităţii ar putea fi acordat în cadrul programelor naţionale, regionale şi transfrontaliere ale
Instrumentului European de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP), precum şi în cadrul altor instrumente
de asistenţă externă, iar pentru statele membre ale UE în cadrul Fondului European de Dezvoltare
Regională. Se apreciază, totodată, că pe lângă activităţile Băncii Europene de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, ale Băncii Europene de Investiţii, precum şi ale Băncii pentru Comerţ şi Dezvoltare a
Mării Negre, implicate deja în regiune, Sinergia Mării Negre ar putea oferi noi posibilităţi de
finanţare, care să includă crearea de mecanisme de finanţare comună, pornind de la valorificarea
experienţei dobândite în cadrul unor programe precum parteneriatele încheiate în cadrul
Dimensiunii Nordice. Sinergia Mării Negre a fost supusă aprobării statelor membre în cursul
preşedinţiei germane a forului comunitar, ce s-a încheiat la 1 iulie 2007.

50
CAPITOLUL III. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ PE BAZĂ DE CHESTIONAR, PRIVIND
PERCEPŢIA CETĂŢENILOR REPUBLICA MOLDOVA PRIVIND INTERESUL
ALIANŢEI NORD-ATLANTICE PENTRU SPAŢIUL GEOPOLITIC AL MĂRII NEGRE
3.1 Opinia despre cele mai importante probleme cu care se confruntă Republica Moldova la
moment
Potrivit cetățenilor, problemele cele mai importante din Republica Moldova sunt șomajul
și corupția. În plus, cetățenii au subliniat faptul că salariile și pensiile scăzute, precum și sărăcia,
reprezintă probleme majore. Mai mulți tineri cu vârsta de 18-29 de ani decât populația în vârstă
consideră că anume corupția este o problemă majoră. Privind diferențele regionale, menționăm că
populația din capitală este mai predispusă să spună că anume corupția reprezintă o problem majoră
pentru țară (34% din Chișinău menționează acest lucru), în timp ce 30% cetățeni din alte așezări
urbane și 38% - din mediul rural se plâng de șomaj.

Sursa- Atitudini față de relațiile de securitate bilaterale și multilaterale ale țării Februarie, 2018

51
3.2 Opinia despre cele mai mari amenințări la securitatea personală a persoanelor care
locuiesc în Republica Moldova
Se consideră că amenințările sociale reprezintă cele mai mari riscuri pentru securitatea persoanelor
din Republica Moldova - 68% dintre respondenți au menționat că amenințările sociale sunt cele
mai mari. Sărăcia și corupția sunt cele mai frecvent menționate riscuri pentru siguranța
persoanelor. Amenințările externe sunt semnalate drept riscuri primare de către 10% din populație.
Dintre aceștia, aproape jumătate crede că exisă riscul războaielor cu alte state.

Sursa- Atitudini față de relațiile de securitate bilaterale și multilaterale ale țării Februarie, 2018
3.3 Opinia despre rolul NATO în asigurarea securității cetățenilor Republicii Moldova
Adulții cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 de ani sunt mai susceptibili să sprijine pozițiile care pretind
că NATO are un rol foarte important sau destul de important în asigurarea siguranței poporului
moldovenesc. Cetățenii care susțin că NATO nu are niciun rol în asigurarea poporului
moldovenesc tind să trăiască în alte localități urbane decât în capitală (37%, comparativ cu 24%
în Chișinău și în zonele rurale). De asemenea, mai mulți cetățeni care urmăresc media rusă spun
că NATO nu are niciun rol în asigurarea securității Republicii Moldova.

52
Sursa- Atitudini față de relațiile de securitate bilaterale și multilaterale ale țării Februarie, 2018

53
CONCLUZII
Marea Neagră este un liant strategic pentru ţările riverane,10 cu efect sinergic în menţinerea
unui mediu de securitate stabil, favorabil dezvoltării economico-sociale şi cooperării regionale.
Acest mediu poate avea influenţe în sens pozitiv asupra zonelor conflictuale cronice din Caucaz,
Transnistria şi chiar din Orientul Apropiat. Extinderea frontierei NATO şi UE la Marea Neagră a
creat premisele transformării acestui spaţiu într-un nod de confluenţă şi de comunicare, între Est-
Vest şi Nord-Sud. Amplasarea unor baze militare americane, mai suple şi mai mobile, mai aproape
de zonele conflictuale sau potenţial conflictuale fac să sporească rolul regiunii Mării Negre de
spaţiu de securitate şi siguranţă strategică. Fiind punctul de intersecţie al intereselor NATO, UE şi
ale Rusiei, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să-şi creeze o identitate care să îi permită crearea
unei relaţii de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să ţină cont atât de
importanţa ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât şi de statutul lor de punte de legătură
comercială şi zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Cooperarea
multilaterală constituie şansa menţinerii stabilităţii şi unităţii regiunii. În domeniul politic,
cooperarea regională trebuie să aibă drept scop finalizarea tranziţiei de la autoritarism la normele
statului de drept, la principiile democraţiei şi respectarea drepturilor omului. Din punct de vedere
economic este necesar ca regiunea să acorde atenţie proiectelor comune care promovează
liberalizarea şi privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii atractiv. În ceea ce priveşte
domeniul securităţii, ar trebui să deţină prioritate programele şi proiectele ce au drept scop
accelerarea integrării statelor în structurile europene şi euroatlantice, eficientizarea strategiilor de
prevenire şi luptă împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa regiunii. Aceste forme
de cooperare şi dialog trebuie încurajate şi dezvoltate în continuare utilizându-se modalităţile şi
instrumentele de securitate europene, euro-atlantice şi eurasiatice.
România, împreună cu Bulgaria şi Turcia, ţări NATO, care deţin mai mult de jumătate din litoralul
Mării Negre, în cooperare cu Rusia, Ucraina, Georgia şi ţările caucaziene limitrofe, ca deţinătoare
a gurilor Dunării, trebuie să aibă un rol activ şi să devină un pivot în arhitectura de securitate
regională.
Apreciem, că în viitor, Marea Neagră va fi nu doar o regiune de confruntare sau de
siguranţă strategică între marile Imperii de odinioară şi între marile entităţi cu valoare globală, ci
şi o zonă de confluenţă şi de unitate strategică, devenind un foarte important şi influent pilon de
securitate şi stabilitate, de care vor depinde, în mare măsură, securitatea, pacea şi dezvoltarea
durabilă a spaţiului eurasiatic.Extinderea NATO și securitatea a adus Marea Neagră spre atenția
aliaților

10
https://unibuc.ro/studies/Doctorate2013Februarie/TUDORIE%20FLORIN%20-
%20Geopolitica%20traseelor%20energetice%20europene/Rezumatul%20tezei%20Tudorie%20Florin%20final.doc
54
 Bibliografie:
1. Administrarea Publică, nr. 1, 2016 110 2. П. А. Цыганков. Теория международных отношений.
Учебное пособие. Москва, Гардарики, 2003, 590 с. 3.
2. BĂHNĂREANU Cristian, Resursele energetice şi mediul de securitate la începutul Secolului XXI,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
3. Bary Buzan. Popoarele, statele şi teama. Chişinău: Cartier, 2000, 386 p.
4. Black Sea Synergy – A New Regional Cooperation Initiative, Communication from Commission
to the Council and the European Parliament, Bruxelles, 2007
5. Concluziile Preşedinţiei, Consiliul European, Bruxelles, 19 – 20 martie 2009
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec/106829.pdf
6. Constantin Manolache. Securitatea ecologică. Aspectul politico-militar. Chişinău: Institutul
Militar al Forţelor Armate, 2008, 126 p. 6.
7. COŞCODARU Ion, Balcanii de Vest şi zona extinsă a Mării Negre în paradigma securităţii
euroatlantice, în Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est
european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2006
8. Declaraţia Summit-ului NATO de la Bucureşti, 2-4 aprilie 2008
9. Dumitru Mînzari, Veaceslav Ioniță. De ce avem nevoie de NATO? Sau de ce existenţa Moldovei
ca stat suveran depinde de aderarea la NATO.// „Discussion Paper,” nr. 3, octombrie 2008 – martie
2009, 90 p. 10.
10. FRUNZETI Teodor, Optimizarea securităţii prin cooperare în zona extinsă a Mării Negre, în
Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre, Sesiune de
comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2005
11. https://www.mae.ro/node/5337-vizitat-11.06.2019
12. MEDAR Sergiu – Tudor, SAVU Gheorghe, Conflictele îngheţate în zona Mării Negre, în
Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre, Sesiune de
comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2005
13. MUREŞAN Doina, Stăncilă L., Adevăruri despre Cecenia, Editura UNAp, Bucureşti, 2007
14. Nicu Popescu. Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele postsovietice. Chişinău: Cartier,
2013, 224 p.
15. Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Departamentul pentru Integrare Euroatlantică şi
Politica de Apărare, 2006
16. Strategia de Securitate Naţională a României, România Europeană, România Euroatlantică: pentru
o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă. Bucureşti, 2007
17. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 306, 17 decembrie 2007
18. Victor Juc. Edificarea relaţiilor internaţionale postrăzboi rece: aspecte teoretico-metodologice şi
replieri geostrategice. Chişinău: Sirius, 2011, 248 p. 4.
19. Victor Juc. Politica externă.// „Republica Moldova,” ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită. Chişinău:
Tipogr. „Bonsoffices” SRL, 2010, p. 706-715. 8.
20. Vitalie Varzari. Reformarea sectorului de securitate naţională a Republicii Moldova din
perspectiva ameninţărilor şi vulnerabilităţilor.// „Revista de filozofie, sociologie şi ştiinţe politice,”
2010, nr. 3, p. 58-64. 7.
21. Vlad Lupan. Relaţiile Republicii Moldova cu Alianţa Nord-Atlantică (NATO).// „Evoluţia politicii
externe a Republicii Moldova (1998-2008).” Chişinău: Cardidact, 2009, p. 142- 152. 9.
22. Валентин Бенюк. Контекстуальные условия разрешения приднестровского конфликта.//
Anuar ştiinţific al Institutului de Relaţii Internaţionale din Moldova. Volumul IV, Chişinău: IRIM,
2006, p. 9-13. 5.
55
 Legături externe
23. Site-ul oficial al Centrului NATO în Moldova
24. http://chisinau.mae.ro/index.php?lang=ro&id=681
25. http://politicom.moldova.org/news/la-chiinu-a-fost-inaugurat-centrul-nato-73914-rom.html
26. http://www.stiri.romanism.net/?p=1539
27. en Information and Documentation Centre on NATO opens in Moldova, 3 octombrie 2007,
nato.int

56