Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Științe Politice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Cristian Pîrvulescu

Absolvent:

Alexandru Dan Iordache

București, Iulie 2017

 Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Științe Politice

Globalizarea - Concept și evoluție

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Cristian Pîrvulescu

Absolvent:

Alexandru Dan Iordache

București, Iulie 2017

1
 Cuprins

Introducere .................................................................................................................................. 4

Capitolul 1 – Globalizarea – Generalități ................................................................................... 6

1.1. Conceptul de „globalizare” ......................................................................................... 6

1.2. Apariție și evoluție ....................................................................................................... 6

1.2.1. Globalizarea premodernă ...................................................................................... 7

1.2.2. Globalizarea modernă timpurie (în jurul anilor 1500 - 1850) .............................. 8

1.2.3. Globalizarea modernă ( cuprinsă între 1850-1945) .............................................. 9

1.2.4. Globalizarea contemporană ................................................................................ 10

1.3. Beneficii și costuri ale globalizării economice .......................................................... 11

1.4. Statul în fața globalizării ............................................................................................ 13

1.5. Globalizarea și economia politică .............................................................................. 14

1.6. Avantaje și dezavantaje ale globalizării ..................................................................... 15

Capitolul 2 - Teorii ale globalizării ......................................................................................... 17

2.1. Globalizarea economică și financiară ........................................................................... 17

2.2. Globalizarea și efectele ei asupra realității internaționale ............................................ 20

Capitolul 3 - Globalizarea politică............................................................................................ 30

3.1. Statul națiune și suveranitatea ........................................................................................ 30

3.2. Organizații globale ......................................................................................................... 35

3.2.1 Organizația Națiunilor Unite (www.un.org) ............................................................ 35

3.2.2. Fondul Monetar Internațional (www.imf.org) ........................................................ 36

3.2.3. Banca Mondială (www.worldbank.org) .................................................................. 36

3.2.4. Organizația Mondială a Comerțului (www.wto.org) .............................................. 37

3.2.5. Transparency International (www.transparency.org , www.transparency.org.ro) .. 38

3.2.6. Médecins sans frontières (www.msf.org) ............................................................... 38

2
 3.2.7. Greenpeace (www.greenpeace.org) ........................................................................ 38

3.3. Macroregiuni .................................................................................................................. 39

3.3.1. Uniunea Europeană (www.europa.eu) .................................................................... 39

3.3.2. NAFTA (www.nafta-sec-alena.org) ........................................................................ 40

3.3.3. ASEAN (www.aseansec.org) .................................................................................. 40

3.3.4. Comunitatea Statelor Independente (www.cisstat.com) ......................................... 40

3.3.5. MERCOSUR (www.mercosur.org.uy) ................................................................... 41

3.3.6. Uniunea Africană / Organizația Unității Africane (www.africa-union.org) ........... 41

3.3.7. APEC (www.apecsec.org.sg) .................................................................................. 41

3.4. Alte organizații .............................................................................................................. 42

3.4.1. NATO (www.nato.int) ............................................................................................ 42

3.4.2. G8 (www.g8.gc.ca) ................................................................................................. 42

Capitolul 4 – Studiu de caz ....................................................................................................... 43

1 Ianuarie 2017 – Zece ani de la integrarea României în Uniunea Europeana .................... 43

Concluzii................................................................................................................................... 56

Bibliografie ............................................................................................................................... 60

3
 Introducere

„Globalizarea implică în primul rând o întindere a

activităţilor sociale, politice şi economice peste graniţe, astfel încât
evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune a lumii să aibă
semnificaţii pentru indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale
globului”. (David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan
Perraton, Transformări globale, Editura Polirom, Iași, 2004, p.39)

Globalizarea este unul dintre subiectele cele mai discutate în ultima perioadă,
reprezentând un fenomen real, apărând atât în discursul omului de rând, cât și în cel politic,
mass-media și, desigur, în științele sociale.

Fenomenul de globalizare își face simțită prezența în toate sectoarele: în sectorul politic
prin dezvoltarea regulilor, regimurilor și institutiilor internaționale, precum și prin creșterea
factorilor statali și non-statali, în sectorul economic prin integrarea economică mondiala, în
comerț , finanțe-bănci, transporturi, producție și servicii, capital, piață etc., social, la nivelul
persoanelor, imaginilor și ideilor, prin creșterea rolului societății civile internaționale. De
asemenea, este resimțit la nivel cultural, în infrastructura culturală și informațională, în
desemnarea valorilor culturale occidentale, care nu vor deveni dominante la nivel global,
deoarece și alte culturi vor afecta cultura occidentale, care nu vor deveni dominante la nivel
global, deoarece și alte culturi vor afecta cultura occidentală, în omogenizarea culturală și
întărirea identitaților culturale locale. 1

Globalizarea este resimțită și în sectorul comunicațional, în expansiunea tehnologiei

informației. mass-media electonică, telefonie, internet, dar și în sectorul militar, unde se
crează rețele ale interdependenței, în care forța sau amenințarea cu forță pot fi folosite, în
proliferarea armamentelor și comerțul internațional cu arme etc.

Procesul actual de globalizare a început în secolul al XVI-lea. Atunci s-a înregistrat

prima expansiune a capitalismului european. Maxima acestei dezvoltări a avut loc însă, la
mijlocul secolului al XIX-lea, moment în care industrializarea a explodat.

1
Bell, D., The Cultural Contradictions of Capitalism, Journal of Aesthetic Education, Vol. 6, No. ½, Special
Double Issue: Capitalism, Culture, and Education (Jan. –Apr. , 1972), p. 11-38
4
 Comisia Europeană definea în 1997, globalizarea ca fiind „ un proces prin care piețele și
producția din diverse țări dobândesc un grad ridicat de interdependență datorat dinamicii
comerțului de bunuri, servicii și fluxurilor de capital și tehnologie”.2

Există mail multe procese internaționale care definesc globalizarea, cea mai bună
imagine fiind creată de expresia „statului planetar”, globalizarea reprezentând consecința
aproape naturală a cursului tot mai acceleratimprimat istoriei de Revoluția industrială.

Pentru mulți, globalizarea este sinonimă cu „americanizarea”, alții asociază termenul cu

creșterea importanței pieței mondiale, în timp ce a treia categorie utilizează conceptul pentru
descrierea unei realități ideologice – globalizarea ca victorie a economiei de piață.

„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai
puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economicț,
politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențe dobândesc un potențial tot mai
mare de a deveni internaționale și mondiale.”3

Globalizarea reprezintă procesul de accentuare a interdependenței între economii pe

plan mondial, prin dezvoltarea susținută a schimburilor de mărfuri și servicii , și prin
dezvoltarea fluxurilor de investiții de capital străin. Globalizarea are trei cauze principale:
tehnologică, politică, economică, carea au declanșat un proces în care distanța geografică a
devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor
economice, politice si socioculturale internaționale.4

Globalizarea este privită de către unii ca un proces cu efecte benefice, ca o soluție

pentru dezvoltarea economică mondială,în timp ce alții o privesc cu ostilitate, chiar teamă,
considerând că aceasta determină creșterea inegală între națiuni,provoacă șomajul și amenință
standardele de viață și procesul social. Globalizarea oferă oportunități pentru dezvolatrea la
nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele țări devin din ce în ce
mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele, astfel țările care
au reușit să devină parte a sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creșteri
economice mult mai însemnate și de o reducere mult mai importantă a sărăciei.

2
Șerban, G., Vancea, I., Elemente de politică externă, Editura TehnoMedia, Sibiu, 2009, p.29
3
Bari, I., Globalizarea și problemele globale, Editura Economică, București, 2001, p. 7
4
Bell, D., The cultural Contradictions of Capitalism, Journal or Aesthetic Education, Vol. 6, No. ½, Special
Double Issue : Capitalism, Culture, and Educatin (Jan.- Apr., 1972), p. 11-38
5
 Capitolul 1 – Globalizarea – Generalități

1.1. Conceptul de „globalizare”

Termenul de „globalizare” are mai multe înțelesuri în concepțiile indivizilor. Unii

privesc termenul ca o „americanizare”, alții îl confruntă cu o creștere a importanței pieței
mondiale, în timp ce alții consider globalizarea o victorie a economiei de piață. Majoritatea
analiticilor consider că această complexitate a conceptului este dată de omogenizarea
ideologiilor socio-culturale, politice și economice.

Cauzele de natură economică, tehnologică și politică sunt cele care duc la globlizare.
Existența lor au făcut ca distanța „geografică” să nu mai aibă o importanță mare atunci când
vine vorba de legăturile relațiilor economice, teritoriale, politice, sociale, culturale,
internaționale, ele fiind bazele globalizării.

„Globalizarea nu este un fenomen în totalitate negativ. Ea este un factor de integrare a

omului în comunitatea mondială și oferă spațiu de desfășurare a noilor sisteme de
guvernabilitate globală și unei societăți civile globale. ” 5

Globalizare în termeni economici face din state niște agenți ale lumii globalizate. Ea se
referă la posibilitatea individului de a realiza că lumea poate fii un spațiu unic. Indivizii Lumii
a Treia anticipau globalizarea ca drept de colonizare.

1.2. Apariție și evoluție

Anul 1961 este momentul apariției termenului de „globalizare” în atenția economiștilor,

atunci când a fost introdus într-un dicționar al Webster. Acesta este primul care face o
diferență între globalizare (care este o creștere a comerțului și investițiilor) și globalitate (care
este doar o condiție ).

5
Bari, I., Globalizarea şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.17-18
6
 De-a lungul timpului, concepțiile indivizilor s-au împărțit în două în privința înțelegerii
conceptului. Pe de o parte unii îl acceptă ca și proces benefic în viitoarea dezvoltare a
economiei mondiale , pe de altă parte, termenul este neacceptat din punctul de vedere al
creșterii inegalităților între națiuni, influențează statutul social, de viată, ducând și la
majorarea șomajului. Acestea devin efecte negative în concepția indivizilor față de societate.

1.2.1. Globalizarea premodernă

Această perioadă descrie epoca de acum 10 000 de ani în urmă, când se făcea trecerea la
centre care privesc sedentarismul civilizatiei agricole în Africa, America și Eurasia. Pentru ca
globalizarea să înceapă să prindă contur era nevoie de tehnologie, ținând cont de faptul că
inovația și infrasctructura era destul de dezvoltată pentru acea vreme. Globalizarea a reușit să
stabilizeze relațiile dintre regiunile existente în Eurasi, fără rezultat însă în Oceania si
America, deoarece acestea au rămas civilizații independente, iar înre Europa Atlantică -
Japonia și Asia de Sud-Est – Africa de Sud (acestea fac parte din partea afro-eurasiatică) s-au
stabilit relații neglijabile (regulare sau directe) .

Au existat trei mari influențe ale globalizării: migrația, religia ți politica. Cea de-a patra
este comerțul între popoare pe distanțe mai mari, dar nu avea o importanță așa de mare.

Globalizarea premoderna poate fi numită și „globalizarea subțire”, deoarece nu s-a putut

face o legătura între poparele existente în Eurasia și Africa cu cele din America și Oceania.
Această separare se poate observa în răspândirea lentă sau aproape deloc a tehnologiei și a
părții agricole. Ruptura dintre Eurasia și Africa Sudsahariană, indiferent de puținele relații pe
care acestea două le aveau, a cret-o deșertul, așa cum între cele două Americi, oceanele au
fost bazele separării.

Religia din acea vreme, prin ideile și concepțiile existente atunci, a fost o sursă
semnificativă. Așa cum știe toată lumea, aceasta poate schimba un popor, împărțindu-l în mai
multe culte. Religia poate deveni „un hotar geografic puternic”.

Pe partea economică, comerțul, dau și venitul aferent al acestuia erau elemente

importante în crearea de bunăstare pentru cele mai importante state care erau principalele
surse de comercializare ale vremii. Ele au contribuit cu noi metode culturale și economice
între state, inclusiv cu dezvoltarea tehnologiei.

7
 Pe partea infrastructurii globalizării, au avut un caracter variat. În timp ce unele state au
fost destul de afectate din acest punct de vedere, celelalte finnd afectate mai puțin sau absolut
deloc. Influenta infrastructurii a fost dată clar de mărimea imperiilor, de exemplu, continuarea
drumurilor romane, nu se putea face mai departe de Imperiul Roman. În China, dezvoltarea
infrastructurii a rămas aceeași , în sensul că acele canale de circulație au rămas la fel. Ei ca
transport foloseau animalele, astfel aceste canale erau aproape ineficiente.

„Aproape nici o formă intituționalizată de reglementare globală sau cel puțin

interregională sau intercivilizațională nu a fost creată în această perioadă.[…] Dincolo de
acest aspect, întâlnirile între regiuni și civilizații au rămas, în cea mai mare parte, mai degrabă
ad hoc și conflinctuale decât instituționalizate și regularizate. Este important să facem
distincție, în aceasta epocă, între impactul pluxurile globale – adesea întâlniri sau angajamente
unice între civilizații și regiuni – și impactul relațiilor susținute”6. Fluxurile au ajutat la
stabilizarea persoanelor străine și la crearea de noi sisteme politice.

1.2.2. Globalizarea modernă timpurie (în jurul anilor 1500 - 1850)

Secolul al XVI-lea, denumit literar „ascensiunea Occidentului”, a presupus schimbări

istorice în ceea ce privește atât apariția, cât și dezvoltarea instituțiilor europene moderne,
„importurile” de tehnologie și resurse de către popoare. Această globalizare a vizat o
expansiune europeană, neînsemnând una globală, prin cucerirea în mare parte a Americii, dar
și a Oceaniei (fiind vorba doar de popoarele fără stat și cele agrare din Munții Anzi și
America Centrală).

În această perioadă, ceea ce a stat la baza evoluției globalizării au fost ecologia,

demografia și epidemiologia, corelate și puternic influențate de legăturile politice și formarea
teritoriilor imperiilor europene între America, Oceania și Europa.

O scurtă caracterizare a impactului globalizării în acea perioadă o face Ion Popescu: „

Noi forme de globalizare economică au inceput să ia amploare, așa cum au fost cele inițiate de
marile companii comerciale. La mijlocul secolului al XVI-lea, popoarele europene, imperiile,
religiile, flora, fauna și microbii Europei , transformaseră Americile și Caraibele, și începeau
să acționeze asupra Australiei și restului Oceaniei. Avanposturi slab populate au fost înființate

6
Popescu, I., Bontea, A., Constantinescu, M., Globalizarea: mit și realitate, Editura Economică, București,
2004, p. 217
8
pe coasta de vest a Africii și în Africa de Sud. În Asia de Sud, prezența britanică în India
devenea și mai pregnantă, în timp ce, mai spre est, o firavă influență europeană se înfiripase în
insulele și arhipeleagurile Asiei de Sud-Est : spaniolii în Filipine, olandezii în Java,
portughezii în Macao și Timor. De-a lungul vastelor câmpii și tundre ale Asiei Centrale și
Siberiei, prezența și puterea rusă sporeau constant, atingând coasta Pacificului. ”7

Există diferențe între cele două epoci : epoca premodernă și cea modernă timpurie. Una
destul de importantă ar fi cea a tehnologiei, care era puțin mai diferită în domeniile de bază:
comunicații, transport, dar și infrastructură. Această perioadă s-a remarcat prin faptul că spre
final, modernizarea căilor ferate, vapoarelor și drumurilor, dar și a canalelor navigabile , a
simplificat legăturile pe distanțe lungi. Singurul dezavantaj era că se întinsese doar peste
câteva state occidentale și nu avea o arie geografică mare de dezvoltare.

O alta caracteristică a anilor globalizării premoderne este reformarea teritoriilor și

delimitarea fixă a hotarelor , care a creat astfel un stat puternic și independent. Relațiile dintre
statele suverane și națiunile existente s-au stabilit spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Formarea statelor și modalitatea de intervenție a globalizării în acest domeniu

construiesc o trecere sustenabilă între epoca premodernă și cea modernă.

1.2.3. Globalizarea modernă ( cuprinsă între 1850-1945)

Începutul acestei epoci este marcat de transformările structurale în zona Occidentului,

europenii fiind cei care s-au bazat pe capitalizarea economiilor industrializate, dezvoltarea
armamentului armatei, dar și a tehnologiilor navelor. În Europa, statul începuse să aibă cea
mai mare putere. Apare puterea economică, dar și influența occientală. Acest lucru se
datorează extinderii majore a inovațiilor și a imperiilor globale din Occident.

Intervențiile plitice și cele militare ale statelor americane, dar și a celor europene, sunt
din ce în ce mai puternice în această perioadă a globalizării. Atunci când se aduce în discuție
conceptul de globalizare, se face referire automat la domeniile politice, economice, dar și
culturale, care au avut la bază pacea, în dezvoltarea modernă. Această pace se stabiliza prin
controlul transporturilor internaționale.Gradul de instituționalizare în acești ani a fost mult

7
Ibidem
9
mai ridicat.Statul ,având o forță mult mai mare, putea să controleze nivelul migrațiilor,
datorită piețelor forței de muncă, care erau organizate într-o formă corectă.

Baza acestei perioade a globalizării se poate împărții în patru elemente:

-Efecte politico-militare

-Comerț și investiții

-Migrație

-Cultură

1.2.4. Globalizarea contemporană

Principalul influent al producerii acestei perioade sunt consecințele provocate de Cel de-
al Doilea Război Mondial , care a modificat, într-un sens sau altul, sensul puterii globale.
„Puterea militară și relațiile militare au căpătat forme consolidate și globale. Spațiul strategic
al geopoliticii a devenit cu adevărat global, după care au urmat pattern-uri de transferuri de
arme, transferuri de tehnologie militară și sinteme de alianțe. În același timp, s-a format o
nouă ordine politică mondială, care avea la bază ONU și principalele sale instituții și
agenții.”8

Globalizarea contemporană are și ea o serie de factori care i-au influențat parcursul și

dezvoltarea : dimensiunea spațio-temporală, dimensiunea organizațională (bazată pe
instituționalizare, dar și pe organizarea puterilor sociale, a celor economice și nu în ultimul
rând a celor politice), dimensiunea conjuncturală, modalități diverse (creșterea pattern-urilor,
făcând o diferență de migrarea populației, a globalizării ecologice, culturale), reflexivitate,
contestare,regionalizare,occidentalizare, teritorializare, forme de stat, guvernare democratică.

În concluzie, în lucrările mai multor autori s-a găsit comparatia globalizare

contemporană – globalizare groasă, deoarece „extensiunea, intensitatea și velocitatea
fluxurilor și conexiunilor politice, economice și culturale”9 au stat la baza dezvoltării acestui
fenomen contemporan.

8
Ibidem
9
Ibidem
10
 1.3. Beneficii și costuri ale globalizării economice

În argumentarea conceptului de „globalizare” există atât argumente pro , cât și

argumente contra. Cu timpul, a căpătat diferite densuri, de aceea atenția ar trebui să se
îndrepte către formele pe care globalizarea le-a avut și să se îndepărteze de ceea ce creează ea
în domeniul economico-politic. Impactul său în aceste comenii creează, în concepțiile
indivizilor, dezbaterile între cele două opinii.

Efectul pozitiv, îl descoperim în viziunea unor economiști consacrați, care sunt

promotori ai pieței libere. Acestia sunt de părere că o dezvoltare a globalizării, ajută statele în
privința creșterii economice și a creării de relații internaționale.În continuarea enumerării
beneficiilor aduse de acest fenomen ar fi o creștere a nivelului factorilor de producție. Acest
lucru duce la o creștere a profitului celor care le posedă. „Kofi Annan, fost secretar general al
ONU, sublinia că: posteritatea va judeca liderii politici după felul în care ei au încurajat
integrarea țărilor lor în economia globală și s-au asigurat că popoarele lor vor beneficia de pe
urma ei. Vor fi judecați după modul în care au oferit posibilitatea popoarelor lor sa prindă
trenul globalizării și să-și găsească un loc în el, chiar dacă, pentru moment, nu este cel mai
confortabil.”10 Pe lângă modificarea în sens pozitiv a factorilor de producție, dar și
reorientarea concepțiilor și cunoștințelor popoarelor au fost elemente de bază în scăderea
șomajului și a sărăciei. Globalizarea a fost motorul de accelerarea în ceea ce privește
progresul tehnic.

Grafic 2.1 : Procesul tehnologic a contribuit cel mai mult la creșterea inegalității

Altele

Contibuția tehnologică

Contribuția comerțului și
globalizării financiare
Schimbări in inechitate

-1 0 1 2 3 4 5 6

Sursă : IMF stafl. Calculation

10
Lungulescu, L.M., Statul și globalizarea economică, teză de doctorat, București, ASE, 2009, p.52
11
 Globalizarea în toate sensurile ei poate fi considerată o modalitate de schimbare a
istoriei gândirii indivizilor. Apariția și acțiunea ei, au reorientat atât sursele, cât și limitele
populației concretizând sintagma „gândește global și acționează local ”11 .

Partea negativă a conceptului vine din perspectiva că aceasta a fost creată pentru a
favoriza statele care au resurse. Totul a început de la „alunecarea” câtorva țări care erau în
curs de dezvoltare la un statut de dezvoltare medie. Efectul negativ , în ochii criticilor vine din
partea creșterii accentuate pe partea comerțului, a cursurilor valutare, investițiilor străine
directe, deoarece pe termen lung pot fi dăunătoare. În urma analizării impactului negativ al
globalizării se-a lungul timpului s-au împărțit in două idei, cea naționalistă și cea
comunitariană.

Naționaliștii asociază fenomenul cu efecte precum :

-Scăderea bunăstării, asta fiind în contradictoriu cu creșterea economică a economiștilor

pozitivi (dar pe competivitatea internațională)

-O creștere a inegalității economiei

-O accelerare a șomajului

Criticii globalizării au fost întotdeauna cei care au sprijinit protecționismul comercial.

Premergătorii ideilor comunitariene sunt de părere că cei care conduc sunt capitaliștii , și
distrug independența statelor și puterea autoguvernării democrației. Evoluția globalizării
poate fi influențată de acțiunile noastre, de aceea trebuie să o ținem sub control.

„Globalizarea ar trebui să conducă la creșterea economiei, echitate și securitate,

educație, regândirea cadrului instituțional, internațional, transparență, o mai bună guvernare
globală, care să asigure o mai largă distribuire a oportunităților, un mediu propice creșterii
economice echilibrate și includerea celor marginalizați. ”12

11
Postelicu, Ghe., Postelnicu, C., Grzykowski, C., Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2000
12
Lungulescu, L.M., Statul și globalizarea economică, teză de doctorat, București,ASE, 2009, p. 59
12
 „Globalizarea, privită ca un proces orientat spre eliminarea barierelor din calea liberului
schimb și spre integrarea economiilor naționale, ar trebui să produca efecte pozitive pentru
toate țările lumii.”13

Joseph Stiglitz, în lucrarea sa „Globalizarea.Speranțe și deziluzii” , face mai multe

afirmații despre definirea fenomenului din mai multe puncte de vedere, cu privire la opoziția
statelor care sunt în curs de dezvoltare în ceea ce privesc negocierile comerciale care trebuiau
să aibă loc în 1999 în Seattle : „Occidentul a susținut libelarizarea comerțului pentru
produsele pe care le exporta, dar în același timp a continuat să protejeze acele sectoare în care
concurența venită din partea țărilor în curs de dezvoltare ar fi putut pune în pericol economia
proprie […] Rundele anterioare protejaseră interesele țărilor industrializare avansate […] fără
să aducă vreun beneficiu țărilor mai putin dezvoltate […] Rundele de negocieri comerciale
care avuseseră loc mai înainte duseseră la coborârea barierelor pentru bunurile industrial
exportate de țările dezvoltate, de la automobile până la utilaje. În același timp, negociatorii din
partea acestor țări nu au renunțat la subvențiile pe care statele lor le acordau pentru produsele
agricole și au menținut închise piețele pentru aceste produse și pentru textile, la care multe țări
în curs de dezvoltare beneficiau de avantaj comparativ.”14

Inițial FMI( Fondul Monetar Internațional) , era instituția care avea ca obiectiv ,
menținerea unei stabilităti macroeconomice pentru statele care erau în pragul unui
dezechilibru economic și inflaționist, prin oferirea de ajutor financiar de reglare a indicatorilor
macroeconomici. Cu trecerea timpului, obiectivele acesteia s-au extins, mergând și spre
activitățile economiei naționale spre dezvoltarea acestora.

1.4. Statul în fața globalizării

Problematica statului poate fii abordată din mai multe părți în ideea de globalizare.

Prima abordare cuprinde trei teorii. In sens general, se referă la dezvoltarea conceptului
de globalizare și integrarea acestuia în toate activitățile unui stat, acest lucru ducând la cele
trei teorii ale unor școli de analiză asupra subiectului :

13
Văcărel, I., Studii de istoria gândirii și practicii economico-financiare, Editura Academiei Române, București,
2008
14
Ibidem
13
 -Teoria sceptică. Globalizarea –fenomen exclusiv economic, care pe termen lung duce
la o diferențiere foarte mare între bogați și săraci, creându-se o marginalizare economică. Nu
sunt de acord cu ideea că statele por fi conduse de guvernare locală sau chiar să aibă parte de
o internaționalizare a economiei.

-Teoria transformativistă.Globalizarea–proces nou, multidimensional. Ei merg pe ideea

de nou, deoarece cu timpul acest concept a căpătat numeroase schimbări, de exemplu prin
intermediul intern și internațional.

-Teoria hiperglobalistă. Globalizarea – cercetată din punct de vedere economic. Spre

deosebire de cea sceptică, nu este exclusiv un fenomen economic. Ei sunt de părere că, o dată
cu apariția acestui fenomen, statul va dispărea.

A doua abordare , mergea pe conturarea de ideologii, unde este analizată influența

statului. Statul se împarte în două zone , având rol în crearea unui cadru social , dar intervine
și în economie , cu privire la utilizarea factorilor de producție.

1.5. Globalizarea și economia politică

Globalizarea contemporană a fost precedată de comoditatea libertății piețelor.un proces

limitat specific sectoarelor și regiunilor. Eforturile au început prin scoaterea barierelor pentru
importurile de bunuri în selectarea piețelor internaționale.

Câțiva economiști au argumentat că rolul statului trebuie să fie restricționat de trei

funcții :construirea legilor, forțarea lor și prevenirea încălcării pieței libere și a regulilor
ofertei. Mai mult de atât, țările în mod individual trebuie să concentreze aceste trei fumcții
într-o manieră uniformă, care înseamnă crearea similară a legilor care expun o influență
similară în afaceri, industrii, astfel ei respectă legea și acționează în aceeași manieră când sunt
afectate piața liberă și legile ofertei libere.

Din acest punct de vedere, politica macroeconomică ar trebui orientată spre balanța
bugetului național și ținerea inflației cât mai jos posibil. O deschidere largă a economiei către
importul de bunuri, servicii și factori de producție este indispensabil să garanteze cererea
mare și productivitatea capitalului.

14
 Neregulile și privatizarea propietății în industrie, agricultură și servicii trebuie să fie
universale și permanente.

Fondul Monetar Internațional și Banca Națională au adoptat aceste principii,care

necesită îndatorarea țărilor pentru a le implementa,ca o condiție indisponibilă pentru
obținerea creditului de asistență de la aceste instituții.Aceste instituții au devenit principalii
sustinători pentru o economie politică sub globalizare.

Pe de altă parte, câțiva economiști promovează un punct de vedere diferit. În opinia lor,
o politică uniformă de numește o deregularizare completă, și privatizarea economiei nu poate
fi urmărită în procesul globalizării.

Competiția sub globalizare este departe de perfecțiune, când numai competițiile perfecte
por fi un început pentru activitățile compatibile cu consensul de la Washington.

Prin urmare, economia politică în procesul globalizării nu poate fi limitată de

legislație,fiind supravegheate respectul pentru lege și prevenirea încălcării piețelor libere,a
ofertei libere,cu alte cuvinte aceste funcții ar trebui să fie obligatorii pentru toate țările
participante la proces.În multe cazuri,ar fi suficient să limiteze această politică la
instrumentele macroeconomice.Instrumentele politici microeconomice,endogene sau exogene,
pot fi permisive ca instrumente macroeconomice.Formele primare include industria,
agricultura, investiția și educația politică.Desigur,sub globalizare,această politică nu poate fi
autonomă,dar trebuie să fie contractuală,reglementată de argumente cu investiții supervizând
procesul globalizării.

1.6. Avantaje și dezavantaje ale globalizării

În încheierea acestui capitol, voi prezenta pe scurt avantajele și dezavantajele

globalizării. Din punt de vedere economic, globalizarea este văzută ca un proces pozitiv, încă
de când contribuie la creșterea prosperității medii globale. Aceasta creză condiții pentru
propagarea tehnologiei moderne și metode care sunt adaptate cerințelor managementului
întreprinderii moderne, finanțării creșterii economice și așa mai departe. În acest mod,
globalizarea crește productivitatea muncii și contribuie la o eficientă alocare a factorilor de
producție.

15
 În aceasta evaluare generală pozitivă, globalizarea o exercită o influență multiformă a
participanților la acest proces, oferind preferințe către puterea economică eliminând
slăbiciunea. Aceste rezultate formează esența pieței libere, unde globalizarea este bazată pe
cea mai competitivă întreprindere, echipată cu cea mai modernă tehnologie. Ei sunt capabili
să ofere cumpărătorului calitate de top si produse ieftine.

Globalizarea accelerează mișcarea internațională a factorilor de producție, în special

capital și tehnologie, urmată de know-how, metodele de producție a managementului modern,
marketing și advertising. Expansiunea globalizării conduce la imbunătățirea cunoștințelor
tehnologice, financiare și manageriale din întreaga lume, contribuind la metodele moderne
pentru coordonarea economiei și sporește eficiența managementului.

Un alt factor care influențează beneficiile globalizării este privatizarea producției de

bunuri. Capitalul străin participant în acest proces este la egalitate cu capitalul domestic.

Personalul tehnic calificat, oameni de știință, doctori și ingineri tind să emigreze de la

periferii către centru în căutarea de locuri de muncă bazate pe calificarea lor și pe ambiția
profesională. ei vor să beneficieze de echipament modern, know-how și tehnologie, dar și de
venituri mai mari în centru, față de periferie. Forța de muncă slab calificată și necalificată a
emigrat în centru pentru a căuta locuri de muncă în sectoarele tratate ca fiind inferioare. Mulți
dintre ei găsesc de lucru , deoarece cererile lor financiare sunt mai modeste.

Marea mobilitate a capitalului speculativ este o problemă îngrijorătoare cu care se

confruntă periferia. În particular, țările unde băncile sunt deținute de capital străin raportând o
creștere a ponderii investițiilor speculative și o cotă redusă a investițiilor fizice efectuate la
creditele acordate de aceste bănci. Acestea generează mari beneficii pentru aceste țări și le
protejează de pierderile legate de investiții fizice, greșit direcționate de către întreprinzătorii
locali. În același timp, creșterea speculativă a investițiilor în țările periferice, subminează
creșterea acestor economii. Pentru a menține investitorii străini interesați dă cumpere titluri de
caloare și pentru a preveni o risipire a capitalului, țările periferice- în special cele cu un deficit
bugetar permanent- sunt obligate să mențină ratele dobânzii mai mari decât cele din centru.
Acest lucru afectează în mod negativ ratele de investiții și limitează creșterea economică
endogenă, dar are o influentă pozitivăasupra inflației și creșterii profiturilor speculative de
capital transferate către centru.

16
 Capitolul 2 - Teorii ale globalizării

2.1. Globalizarea economică și financiară

Globalizarea are două motoare. Primul dintre acestea este inovația tehnologică, care
cuprinde mai ales tehnologia de informare și comunicare. Prin natura lor, noile tehnologii din
sfera comunicațiilor au o dimensiune gloabală, ele nu recunosc și nu respectă granițele
naționale. Cel de-al doilea motor al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale, aflată
în legătură cu dezvoltare economice de piață și a societății de consum.

Globalizarea s-a relansat după încheierea războiului rece, când odată barierele
ideologice depășite, ideile pieției libere au cucerit și estul Europei.

Cum remarcă Francis Fukuyama, „actorii economici individuali se bucură mai mult ca
oricând de un grad ridicat de egalitate și de libertate de alegere, piețelor devin tot mai libere,
barierele comerciale se prăbușesc, circulația mărfurilor și serviciilor unifică spatii economice
aflate până mai ieri în izolare”.15

Piața muncii se transformă radical, de asemenea, întreaga societate, feminismul, atenția

acordată minorității au dus la eliberarea unor categorii importante de constrângeri sociale
anterioare. Globalizarea se referă la capacitatea de interconexiune în permanentă creștere a
diferitelor părți ale lumii, procesiune și care vehiculează un flux de persoane, imagini,
mărfuri, bani, idei și informații pe scară globară și conturează forme complexe de intercțiune
și de interdependență.

Oportunitățile pe care globalizarea le-a adus, au dat unor țări precum cele din Asia de
Sud-Est posibilitatea de valorificare a deschiderii piețelor și posibilitatea asimilării de noi
tehnologii, mai ales atât timp cât nu s-au deschis financiar prematur și au exploatat mai bine
resursele umane de care dispuneau, unii analiști grăbindu-se să observe “dezlănțuirea
economică a celei mai numeroase democrații a lumii”16.

15
Carlin, W., Soskice, D., “Macroeconomics: Imperfections, Institutions, and Policies”, Editura Oxford
University Press, Oxford, 2005, p. 15.
16
Dăianu, D., „De ce stârnește globalizarea atâtea pasiuni” , în Revista Secolul 21. Globalizare și identitate, nr.
7-9/2001, p. 23
17
 Globalizarea a stimulat distribuirea activităților de producție și comerțul internațional,
pe baza unei logici a avantajului comparativ, aplicată la scară globală. Fenomenul globalizării
reprezintă etapa viitoare a procesului general de dezvoltare politico-econimică și culturală a
omenirii. Procesul de globalizare are atât un impact pozitiv, cât și unul negativ, partea
pozitivă a acestui proces fiind asigurarea circulației informației și sporirea interacțiunii dintre
țări, care deschide noi posibilități pentru dezvoltarea civilizației umane, îndeosebi în sfera
econimică, intensificarea schimburilor comerciale, investiționale și tehnologice între diferite
regiuni, facilitarea contractelor interumane, familizarea cu culturile altor popoare.

Globalizarea comportă și noi provocări, cărora omenirea trebuie să le facă față, pericole
cu caracter reginal sau chiar planetar, cum ar fi de exemplu catastrofe ecologice și
tehnologice, criminalitatea transnațională, terorismul internațional etc. În multe zone ale
globului se observă fenomene de slăbire și fragmentare a interdependenței sociale, de
localism. Tensiunile sociale apar chiar și în societățile dezvoltate, unde proprii cetățeni au
așteptări peste posibilitatea statului . Acesta are dificultati în a oferi bunuri politico sociale,
chiar dacă cheltuielile publice sunt în creștere.

Termenul de globalizare înseamna micșorarea lumii, unde acesta se referă mai puțin la
distanța geografică și mai mult la natura economică a dezoltării relațiilor transfrontaliere de
natură economică, politică, socio-culturală, așadar „rețele și relații și dependențe dobândesc
un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale ”.17

Procesul de globalizare se regăsește într-un fel sau altul în toare sferele vieții sociale,
deși acest proces nu este perceput la fel peste tot în lume. 18

Procesul de globalizare reprezintă o dezvoltare procesuală nouă în relațiile

internaționale, ceea ce rezultă că unele evaluări suferă de simplificări, exagerări și „wishful
thinking”. Devine tot mai evident faptul că schimbările care au loc intr-o parte a globului
influențează global pe toată lumea, cum ar fi problema stratului de ozon rarefiat, problemele
de SIDA sau încălzirea globală. În ceea ce privește aspectul socio-cultural, este evident că
influențele provenite din prelucrarea modelelor aduc schimbări profunde în ceea ce privește
structura tradițională a societăților, fiind observabil cum tinerii din majoritatea statelor tind să
replice comportamentele celor din statele dezvoltate în detrimentul celor tradițional-locale.19

17
Bari, I., Globalizarea și problemele globale, Editura Economică, București, 2001, p. 9
18
Acocella, N., „Economic Policy in the Age of Globalisation”, Editura Cambridge University Press, New York,
2009, p. 233
19
Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, 1999, p. 17
18
 Anularea tehnologică a distanțelor spațio-temporale tinde să polarizeze societățile în
diverse grupuri. Societatea de consum a dobândit carctere globale, la fel și piața forței de
muncă, turismul, informația. Cultura globală este departe de a fi monolită, există o falsă
imagine a omogenității culturale, în fapt existând doar o cultură consumatoare și identități
alterate.

Caracteristicile globalizării sunt economia de piață liberă și neo-liberalismul, acestea

fiind contrastante, și chiar repulsorii față de naționalismul economic și protecționismul.

Deși este privită negativ, ca fiind motivul pentru mărirea distanțelor dintre granițele
naționale, aceasta are o parte din caracteristici comune cu internaționalizarea și este deseori
interschimbabilă. Formarea statului global – diferite părți ale lumii se apropie prin creșterea
posibilităților de schimburi, înțelegere internaționala și înființarea unei civilizații globale.

Cele mai importante fluxuri care survin o data cu globalizarea economică sunt de
bunuri/servicii, fluxuri de capital și fluxuri de tehnologie. O data cu acestea se crează și relații
mai strânse între dezvoltatorii din aceleași industrii din diferite părți ale lumii ( acesta poartă
denumirea de globalizarea industriei), dar și o descreștere a suveranității naționale în sfera
economică. FMI-ul defineste globalizarea ca și „creșterea în interdependența economică a
țărilor din întreaga lume prin creșterea volumului și a varietătii tranzacțiilor de bunuri și
servicii peste granițe, fluxul de capital internațional mult mai liber și mai rapid, dar și o
difuziune mai largă a tehnologiei.”20 Banca Mondială definește globalizarea ca „Libertatea și
capacitatea indivizilor și a firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai
altor țări”21.

În detrimentul managementului, globalizarea este vizualizată ca fiind un termen din

domeniul marketingului sau din detrimentul managementului strategic. Apariția unor piețe
internaționale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi și gusturi similare ale clienților
, reușind astfel, de exemplu, să vândă aceleași mașini sau săpunuri sau produse alimentare
prin campanii de publicitate similare, unor persoane ce aparțin unor culturi diferite. Această
uzanță contrastează cu internaționalizarea, care descrie activitățile companiilor multinaționale
ori în instrumente financiare, mărfuri, ori în produse care sunt exclusiv destinate piețelor
locale.

20
FMI, World Economic Outlook, mai 1997
21
www.worldbank.org/economicpolicy/globalization
19
 În domeniul software, globalizarea este termenul care combină procesele de
internaționalizare și localizare. Efectele negative asupra companiilor multinaționale axate pe
profit – folosirea unor metode legale și financiare sofisticate de a atinge limitele legilor și
standardelor locale pentru a controla balanța dintre munză și servicii ale unor regiuni inegal
dezvoltate și a le intoarce împotriva lor. Răspândirea capitalismului din tările dezvoltate către
țările în curs de dezvoltare. „Conceptul de Globalizare se referă la micșorarea lumii și la
mărirea gradului de conștientizare a lumii ca un întreg” 22- Roland Robertson.

2.2. Globalizarea și efectele ei asupra realității internaționale

Unele state se regrupează formând zone de integrare economică: Uniunea Europeană în

Europa, NAFTA în America de Nord, Mercosur în America de Sud și ASEAN în Asia de
Sud-Est. Aproape toate grupările regionale au o structură instituțională la nivel regional,
aceste instituții regionale preluând o parte din atribuțiile de reglementare ale autorității
naționale, fiind responsabile pentru elaborarea anumitor politici economice comune pentru
întreaga grupare regională sau chiar politici comune de abordare a relațiilor cu terții, limitând
rolul autorităților naționale la acela de a aplica aceste politici la nivel național și de a gestiona
și elabora la nivel național aspectele economice reglementate la nivel regional.23

Majoritatea țărilor în dezvoltare consideră că singura consecință vizibilă a globalizării

este propria lor marginalizare, acesta fiind fenomenul care descrie cel mai bine situația țărilor
din afara „curentului”, care nu pot ține pasul cu procesul rapid al integrării și solicită atenție
specială pentru a nu cădea din nou în abisul sărăciei și a dezintegrării. Interesele țărilor în
dezvoltare se lovesc de o serie de sancțiuni internaționale percepute ca o reîntoarcere la
colonianism. Astfel, colonianismul revine sub forma FMI-ului, Băncii Mondiale, altor
instituții financiare și carteluri economice, iar când este necesar chiar și alianțe militare.24

Integrarea europeană poate fi pusă în relație cu globalizarea. Aceasta din urmă aduce un
progres major în anumite domenii, care nu este însă uniform. Totodată, globalizarea
tensionează structuri sociale și economice ce nu se pot adapta rapid, lipsa de convergență în

22
Robertson, R., Globalisation, London and Newbury Park: CA Sage, 2002, p. 13
23
Bari, I., Globalizarea și problemele globale, Editura Economică, București, 2001, p.18
24
Albareda, L., Lozano, J., Tencati, A., Midttun, A., Perini, F., „The changins role of governments in corporate
social responsability: drivers and responses”, Business Ethics: A European Review, vol. 17, nr. 4, Octombrie
2008, p. 347
20
evoluția agregatelor sociale și societate poate alimenta concepții de confruntare în spațiul
mondial, mai ales într-o lume în care tehnologia informației ne permite să interacționăm
direct, în timp real, să ne comparăm, unde dialogul poate fi ușor înlocuit cu o confruntare.

Marea provocare pentru globalizare , pentru omenire este cum să fie micșorate sursele
de fragmentare, de slăbire a coeziunii sociale, sentimentele de frustrare ale unor grupuri și
comunități, neînțelegire între civilizații. Integrarea nu poate fi automată și nici nu poate avea
loc în lipsa unei strategii care să țină cont de asimetrii și echilibre precare.25

Uniunea Europeană este un fel de model geopolitic care a creat progresiv piața unică în
care mărfurile , serviciile , capitalurile și persoanele se deplasează liber. Țările membre ale
UE au suprimat orice control la granițele lor interne, dar instituția care este frontieră se
menține în Europa, ba chiar se întareste, iar de-a lungul acestor granițe se fac în continuare
controale și aceste state își păstrează dreptul de a reveni la controlul granițelor, dacă consideră
necesar. Volumul comerțului rămâne mult mai important în interiorul țărilor membre ale UE
decât între ele, apropierea, obișnuința dar și diferențele culturale sau lingvistice continuă să
aibă rolul lor, ceea ce ar putea dovedi că frontierele există în continuare, chiar dacă ele au fost
abolite administrativ, chiar fizic, nemaifiind în principiu o piedică în calea comerțului.

Flexibilitatea frontierelor în interiorul UE a impus un transfer al funcțiilor acestora spre

granițele externe ale organizației. Spania și-a consolidat frontiera în eclavele sale din Maroc,
de asemenea Italia a întărit supravegherea Canalului Otranto din Marea Adriatică, pentru a
limita imigrările dinspre Albania și Kosovo. În Est, Polonia, Cehia, Ungaria, România și
Bulgaria sunt îndemnate să limiteze la plecare-emigrarea, iar la sosire-imigrarea, îndeplinind
astfel de-a lungul frontierelor europene funcția de filtru.

Pe de o parte, există o flexibilitate a frontierelor interne ale UE, iar pe de altă parte o
întărire a celor externe, dar în nici un caz nu poate fi vorba de sfârșitul frontierelor sau
statelor, abolirea granițelor interne ale Europei ducând la apariția de noi state europene.
Globalizarea regională și mondializarea nu le interzic europenilor să strângă legăturile în
cadrul unor entități mai mici, mai accesibile, mai familiale.26

Viața economică și socială are o serie de probleme, care sunt rezultatul acumulării în
timp a unei mulțimi de dificultăți care, intr-un final, pot conduce la un impas, aceste probleme

25
Carlin, W., Soskice, D., „Macroeconomics: Imperfections, Institutions, and Policies”, Editura Oxford
University Press, Oxford, 2005, p. 289
26
Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, 1999, p. 21
21
globale având caracteristici specifice bine determinate. O problemă globală reprezintă un
fenomen complex, ce se manifestă la scară mondială, planetară și care, prin natura sa, are un
caracter negativ, și nu trebuie confundată cu cele comune.

Problemele globale cu care se confruntă în prezent omenirea sunt: creșterea populației,

alimentația oamenilor, subdezvoltarea, energia și materiile prime. dezechilibrul ecologic etc.
În ceea ce privește soluțiile problemelor globale, acestea nu se pot baza pe folosirea forței, ci
numai pe cooperare intenațională a tuturor statelor.27

În cadrul resurselor primare ale globului, alături de resursele naturale, potențialul de

resurse demografice ocupă un loc din ce în ce mai important. Problematica populației
mondiale în care criza demografică și șomajul sunt componente principale, stau în centrul
atenției, atât în cadrul ONU și instituțiilor sale specializate, cât și la nivel de organizații
neguvernamentale, guverne sau federații sindicale. Șomajul a devenit una din cele mai grave
probleme cu care se confruntă economia mondială, cu implicații deosebite pe plan economic,
social și chiar politic. Cauzele agravării șomajului sunt multiple și variate de la o țară la alta,
începând cu încetinirea ritmului de creștere economică și implicit al investițiilor și continuând
cu criza „structurală” a aparatului productiv ca urmare a introducerii programului tehnic și a
necesității structurării acestuia.28 Pe de altă parte agravarea șomajului, în special în țările
dezvoltate, s-a datorat în bună parte caracterului restrictiv al politicilor monetare și bugetare
promovate de guvernele statelor respective, în scopul deliberat al combaterii inflației.

O altă problemă mondială ce poate fi abordată o reprezintă creșterea nivelului de sărăcie

determinat în principal de crizele economice, care indiferent de natura lor afectează atât
populația săracă cât și pe cea cu venituri mari, dar într-o manieră diferită. Acestea sunt
însoțite de regulă, de scăderi ale venitului, declinul producției naționale, șomaj etc. Un alt
element important îl constituie și agricultura care se află în continuă scădere în formarea
produsului intern brut, comparativ cu celelalte două sectoare ale economiei- industria și
serviciile.

În cadrul problemelor mondiale se includ și elementele economiei subterane

reprezentate de frauda fiscală, munca la negru, activități criminale, activități casnice
generatoare de venituri necuvenite, dezvoltarea acestei economii fiind favorizată de
extinderea corupției. În prezent, se poate afirma că lumea finanțelor moderne și criminalitatea

27
Carstensen, K., Toubal, F., „Foreign direct investment in Central and Eastern European Countries: A dynamic
panel analysis” , Journal of Comparative Economics, nr. 32, 2004, p. 39
28
Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale , Editura Antet, 1999, p. 23
22
economică sunt două componente ale economiei mondiale care se sprijină reciproc. În prezent
nu există țară în care să se poată afirma că nu există mafie, terorism, activitate ilicită sau
corupție. În acest context devine extrem de importantă cooperarea statelor lumii pentru
menținerea păcii și eliminarea pericolelor pe care le presupun conflictele militare
internaționale.

Țările dezvoltate au ponderea cea mai mare în consumul mondial de energie și materii
prime. Dintre diversele sectoare consumatoare, pe primul loc se situează industria, iar in
cadrul ei subramurile de prelucrare primară a metalelor. Problema energiei este strâns legată
de aceea a materiilor prime; pe de o parte pentru că producerea energiei depinde de existența
în cantități îndestulătoare a unor resurse specifice, iar pe de altă parte deoarece pentru
extragerea și obținerea în stare pură a minereurilor este necesară energia.Cu energie suficientă
este posibil să se producă toate materialele necesare pentru a satisface ansamblul cererii pe
termen nelimitat.

Problema distrugerii mediului înconjurător, cu consecințele ei dramatice asupra

supraviețuirii, trebuie rezolvată prin acțiuni comune. Dată fiind importanța problemei, se
conturează deja pe plan mondial, în țările dezvoltate în special, a industriei reciclării, cu
activitate tot mai diversificată, care cuprinde nu numai metalel, ci include și produse
petrochimice, lemn, hârtie etc. La baza elaborării oricărei strategii de protecție a mediului
trebuie să stea conceptul dezvoltării durabile care corespunde cerințelor prezentului, fără a
compromite viitorul.

Globalizarea reprezintă renunțarea la limitele teritoriale, ascensiunea nelimitată a

tehnologiei, circulația neîngrădită a informației, uniformizarea economiei, libera circulație a
capitalului și a persoanei, dar nu în ultimul rând alinierea politică în perspectiva unei
guvernări globale. Așadar, anul 1989 reprezintă un nou început al globalizării, o globalizare
conștientă și ireversibilă prin care relațiile sociale și economice devin lipsite de distanțe și
granițe. Este anul în care fosta Uniune Sovietică s-a destrămat, zidul a fost „eliminat”, este
primul an al democrației din țara noastră, dar este și anul în care SUA își „afișează”
supremația. Creșterea semnificativă a fluxurilor internaționalede capital, în ultimii ani, este o
trăsătură a globalizării. Începând cu jumătatea anilor '80 s-a manifestat o intensificare a
fluxurilor internaționale de capital și un grad tot mai ridicat de integrare a piețelor financiare
internaționale. Astfel, a crescut volumulinvestițiilor, în special a investițiilor străine directe,
ceea ce sporește importanța producției internaționale în economia globală.

23
 Procesul de globalizare depinde, în primul rând, de interdependența economică și
culturală și mai puțin de dominarea economică și culturală, depinde de diversificare mai mult
decât de unificare și integrare, depinde de descentralizare, de participarea mult mai profundă
decât de centralizare și de mobilizare. În această nouă eră a globalizării avem de-a face cu o
realitate de necontestat, și anume o ordine economică internațională nedreaptă ce trebuie
înlăturată. Conceptul de globalizare este abordat în numeroase dezbateri internaționale și
naționale, putând fi considerat un subiect „ la modă” sau de actualitate , și este interesant să
trecem în revistă opiniile unor autori atât în favoarea, cât și contra acestui fenomen.

În economiile industrializate, dezbaterile tot mai numeroase asupra globalizării și a

consecințelor ei au conturat trei perspective. Mulți economiști, lideri politici și de afaceri,
precum și alți susținători ai globalizării împărtășesc perspectiva „pieței libere”, opunându-se
reglementărilor stricte asupra economiei globale. Unii indivizi și grupuri de interese (precum
sindicatele), cercurile de afaceri confruntate cu competiția importurilor și naționaliștii
economici susțin o perspectivă „populistă”, respingând hotărât globalizarea și îmbrățișând
restricțiile asupra liberului schimb, a activității investitorilor și a firmelor multinaționale.

Mulți economiști și oameni de afaceri consideră că globalizarea și adoptarea în întreaga

lume a valorilor americane (sociale, politice și economice) eliberează energiile economice
latente și conduce la o folosire mult mai eficientă a resurselor mondiale în scădere, la
maximizarea avuției mondiale și la beneficii economice pentru toate popoarelor. Credința în
avantajele enorme ale globalizării a fost expusă cu entuziasm de Lowell Bryan și Diana
Farrell în cartea lor “Market Unbound: Unleashing Global Capitalism” (1996). Cei doi analiști
proclamă că globalizarea va conduce la o prosperitate fără precedent, pe măsură ce tot mai
multe națiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice și financiare dinspre
tările dezvoltate înspre cele mai puțin dezvoltate vor determina o egalizare a bogăției și o
dezvoltare a întregii lumi.

Perspectiva populistă (naționalistă) – membrii acestui grup acuză globalizarea pentru

toate relele politice, economice și sociale care tulbură Statele Unite și alte societăți
industrializate. Globalizării îi sunt atribuite fenomene precum: creșterea inegalității
economice și a șomajului în cadrul economiilor industrializate, reducerea sau chiar prăbușirea
programelor sociale și a statului bunăstării în numele competitivității internaționale,
distrugerea culturilor naționale și a autonomiei poliției naționale, migrația ilegală,
criminalitatea în creștere. În Europa, neofasciștii și socialiștii și-au expimat antipatia față de
deschiderea economiei și teama pentru pierderea autodeterminării naționale. Chiar și un

24
capitalistde calibru, precum defunctul James Goldsmith, a avertizat asupra pericolelor pe care
le aduce liberul schimb cu țările cu forță de muncă ieftină din Asia de Est și a pledat în
favoarea unor bariere ridicate pentru restricționarea importurilor din țările mai puțin
dezvoltate. Aceste critici au sprijinit protecționismul comercial, blocurile economice regionale
și restricțiile asupra activității CMN.

A treia perspectivă este un melanj de teoria dependenței, gândire economică grandhiană

și tezele privind „limitele creșterii”. Termenul „comunitarism” este preluat din cartea lui Dani
Rodrik „Has Globalization Gone Too Far?” (1997) și sugerează ca scop principal al acestui
grup după reîntoarcerea la comunitățile locale independente și coezive. Membrii acestui grup
difuz, care include gherilele zapatiste din statul mexican Chiapas, pe cruciatulanticorporatist
Ralph Nader și pe magnatul George Soros, denunță globalizarea pentru instaurarea unei tiranii
capitaliste brutale, pentru exploatarea imperialistă și pentru degradarea mediului din întreaga
lume. Acești critici susțin că programele de bunăstare socială din țările industrializate vor fi
eliminate în numele competitivității internaționale și al maximizării profitului , iar oamenii de
pretutindeni vor fi uniformizați în consumatori pasivi. Ca și populiștii, ei cred că marile
corporații multinaționale, piețele de capital nereglementate și birocrații internaționali anonimi
din organizații precum Organizația Mondială a Comerțului sau Fondul Monetar Internațional
sunt cei care fac jocul capitaliștilor și conduc lumea prin modalități ce distrug independența
internațională și autoguvernarea democratică. Comunitarienii, ca și mulți dintre populiști,
consideră că globalizarea este responsabilă pentru aproape toate problemele politice și
economice din lume, inclusiv inegalitatea veniturilor și șomajul cronic; după cum s-a
exprimat un critic, săracii țărilor bogate subvenționează bogații țărilor sărace.29

În decursul istoriei, omul a adoptat diferite sisteme filozofico-economice. Toate au avut

ca țintă globalizarea, adică o uniformizare coluntară sau forțată a nevoilor, a vieții, chiar a
gândirii. Țelurile înalte ale socialismului erau tranzația spre comunism, faurirea lumii perfecte
în care toți să fie egali, atât economic cât și spiritual, ca și comportament, ca și avuție. Ideea
era grozavă, doar realizarea a fost precară și s-a reușit într-o măsură această mult dorită
egalizare, dar nu sus, cum și-ar fi dorit Marx și Engels, ci foarte jos, acolo unde uniformitatea
șterge personalitatea și individual dispare în mulțime. Dar nu acest fapt a dus la căderea
sistemului, ci îndepărtarea omului de rezultatul muncii sale.

29
Aguilera, R.V., Jackson, G., The cross-national diversity of Corporate governance: dimensions And
determinants, Academy of Management Review, 2003, Vol. 28, No. 3, 447-465
25
 Capitalismul, contrat socialismului promovează ideea de diferențiere după calitate.
Astfel, cel ce muncește mai mult este îndreptățit să câștige mai mult. Principalul mod de
reglare a pieței este concurența. La început perfecta, concurența a suferit modificări în
decursul a 200 de ani tocmai datorită aplicării principiului de mai sus. S-a ajuns la o
concentrare de capitaluri la nivelul economiilor naționale, apoi fenomenul s-a extins la nivel
internațional. Deci, se poate spune că inegalitatea dintre diferite regiuni este legată de nivelul
productivității. Statele au fost nervoite să își regândească poziția după anii 1930 și să își
revizuiască rolul pe care îl aveau, o dată cu caderea principalelor procupări, cum ar fi
protejarea, ghidarea și chiar planificarea investițiilor. Astfel au apărut cele doua căi și anume:
individualizarea sau globalizarea. Individualizarea însemnează închiderea între granițe, fapt
care de multe ori duce la dictatură. Acțiunea de neparticipare la piața mondială rezultă o
ruptură a realitații econimoce. Va exista un moment când barierele vor cădea, iar economia
va rămâne descoperită față de invazia de produse străine mult mai profitabile din punct de
vedere al prețului și al calității. Globalizarea este procesul de mărire a cadrelor determinate
având în vedere schimbările sociale la nivel mondial, ca un întreg.

Globalizarea înseamnă schimburi economice la nivel planetar, iar neparticiparea la

aceste fluxuri înseamnă pierderea cursei spre civilizație. Un alt aspect interesant al globalizării
îl reprezintă diversificarea în interiorul comunităților. În loc să vedem ca rezultat al
globalizării o lume uniformă, conform doctrinei socialiste, se poate ajunge la diferite
comunități locale să adopte diferit schimbarea, iar rezultatul să fie o reprezentare a diversității
mondiale în interiorul unui spațiu restrâns. Diferite zonele geografice cunosc diferite nivele
de productivitate, de aceea este normalca pasul evoluției să fi avut direcții și viteze diferite. În
acest context globalizarea reușește să elimine decalajele temporale și tehnologice, repornind
concurența loială între culturi, între state, între civilizații. Astfel se ajunge la noțiunea de
“timp mondial” care înlocuiește “timpul local” .

În concluzie, , nu se poate face abstracție de performanțele celorlalte națiuni. Cu toate

acestea, este puțin probabil să se ajungă la o uniformizare a influenței politice, economice,
militare ale celor puternici cu ceilalți. Totodată sunt slabe șanșe să se ajungă vredată la o
putere politică unică, pentru întreaga planetă, care să țină frâu problemele legate de dezvoltare
integrală, de migrație internțională a populației, să se reușească trecerea peste interesele
divergente ale statelor. Globalizarea economiei mondiale a afectat și va continua să afecteze
aproape orice aspect al afacerilor interne și internaționale. Creșterea comerțului internațional,
fluxurile financiare internaționale masive, precum și activitățile corporațiilor multinaționale
leagă tot mai strâns una de cealaltă economiile mondiale, făcând astfel din globalizare o
26
trăsătură extrem de controversată a economiei mondiale.30 Deși o serie de economiști reputați
consideră ca un sistem financiar internațional lipstit de reglementări reprezintă o amenințare
serioasă la adresa economiei mondiale, aproape toți specialiștii și toți susținătorii pieței libere
cred că globalizarea promite o lume mai prosperă și o mai bună cooperare internațională. Ei
susțin că nici un obstacol nu trebuie să blocheze libera circulație a bunurilor, serviciilor și
capitalurilor.31

Criticii globalizării se tem că amplificarea comerțului, a investițiilor externe și a

fluxurilor financiare produce serioase consecințe negative asupra societății lor. Sondajele de
opinie arată că măcar jumătate dintre americani cred că globalizarea duce la scăderea
salariilor, la sondaj și la alte efecte dăunătoare. Europenii sunt și mai sceptici decât americanii
față de integrarea economică mondială, iar în multe țări industrializate opinia populară este la
fel de ostilă.

Cei mai pesimiști definesc globalizarea ca fiind versiunea secolului XXI a

colonialismului. Într-un articol apărut în The Daily Monitor se arată cum Revoluția Industrială
a fost înfăptuită dintr-un ritm mult mai alert de către statele care aveau posesiuni coloniale,
exploatau resurse naturale la prețuri scăzute și folosind forța ca instrument de plată. Autorul,
Addis Abada, spune că cel mai folosit exemplu pentru susținerea acestor teorii a fost
exploatarea resurselor Africii de Sud folosind munca forțată. Industrializarea a fost accelerate
atât de varietatea resurselor naturale, cât și de forța de muncă ieftină disponibilă. Costul
pentru folosirea acestor resurse era doar cel legat de menținerea ordinii și respectarea legii.

Versiunea colonialismului în secolul XXI nu se bazează pe forța militară, pentru că

aceasta costă vieți și resurse financiare la un nivel mult prea ridicat. În schimb, globalizarea se
folosește de un sistem bine dezvoltat care concentrează puterea și influența economică cu
presiunile diplomatice. Descentralizarea capitalistă pe baza particularităților de dezvoltare a
fiecărei națiuni nu se potrivește cu globalizarea. Globalizarea urmărește concentrarea
capitalului în mâinile a câtorva corporații internaționale aparținând câtorva țări foarte
dezvoltate. Descentralizarea capitalului între națiuni înseamnă descentralizarea deciziilor și a
puterii economice care sunt elemente esențiale ale democrației internaționale. Există multe
țări care beneficiază de consultanța și sprijinul organizațiilor internaționale pentru a accelera

30
Bodislav,D.A.,Countries versus corporations and economies versus businesses...what makes the global
mechansim work better?,Annals of the “Constantin Brâncuși” University of Târgul Jiu,Economy Series, Issue
3/2012
31
Aguilera,R.V.,Jackson, G., The cross-national diversity of Corporate governance: dimensions And
determinants, Academy of Management Review 2003, Vol.28, No.3, 447-465
27
dezvoltarea. În ciuda bunelor intenții, rezultatele nu sunt deloc satisfăcătoare, țările susținute
nu reușesc să iasă din spirala inflaționistă, nici să imprime economiei un ritm cât de cât
constant al creșterii economice și cu toate acestea, nu asistăm la schimburi spectaculoase în
cadrul organizațiilor internaționale pentru nerealizarea de rezultate satisfăcătoare la
programale desfășurate.

Deși globalizarea economică este, intr-adevăr, extrem de importantă, lume nu este nici
pe departe atât de integrată pe cât consideră unii, iar globalizarea nu este ireversibilă; ea se
bazează pe un fundament politic ce se poate dezintegra dacă marile puteri nu reușesc sa-și
întărească legăturile politice și economice. Mai mult, integrarea economiei globale a fost
inegală, restrânsă la câteva sectoare, și nu foarte extensivă. Unii autori au observat că
economia internațională postbelică a restabilit globalizarea la aproape același nivel la care se
afla în 1913, The Economist sublinia că Franța și Marea Britanie nu erau mai deschise față de
comerț în 1999, comparativ cu 1913, în timp ce Japonia era chiar mai puțin deschisă în raport
cu aceeași perioadă. 32

Paul Krugman afirmă că, la sfârșitul anilor 1990, economia globală era mai puțin
integrată decât înaintea Primului Război Mondial, în unele privințe importante. Spre exemplu,
deceniile de dinainte de 1914, caracterizate prin Etalonul-Aur și prin influența doctrină
laissez-faize, au marcat era supremației piețelor și a implicării reduse a guvernelor în
economie. Raportate la mărimea economiilor naționale și a economiei internaționale,
comerțul, investițiile și fluxurile financiare erau mai mari la sfârșitul secolului XIX decât la
sfârșitul secolului XX. Globalizarea muncii era mai accentuată în perioada premergătoare
primului război mondial; după război, migrația internațională a cunoscut un declin
considerabil. În a doua jumătate a secolului XIX, circa 60 de milioane de europeni au emigrat
în Lumea Nouă, iar mulți alții către Australia, Noua Zeelandă, Argentina și alte regiuni de
climă temperată. O data cu izbucnirea primului război mondial, migrația de masă a încetat și
nu a mai atins niciodată asemenea proporții. Deși numărul refugiaților politici a rămas mare
încă de la Al Doilea Război Mondial , unii au obținut cetățenia țării de azil. SUA este singura
țară care a primit un număr mare de noi cetățeni în această perioadă. În consecință, la sfârșitul
secolului XX, migrația forței de muncă nu este o caracteristică esențială a economiei globale.
Ea este relativ scăzută chiar și între statele membre ale Uniunii Europene.

32
Albareda, L., Lozano, J.M., Perrini, F., Midttun, A., The Changing Role of Governments in Corporate Social
Responsibility: Drivers and Responses, Business Ethics A European Review, august 2008
28
 Globalizarea a stârnit și stârnește dezbateri aprinse, polemici între optimiști și pesimiști.
Primii văd sosirea unei noi ordini mondiale ca o „parusia” a Omului Tehnologic. Cei de pe
urmă văd globalizarea o formă de Armaghedon Rece, în care corporațiile multinaționaliste își
dau arama pe față pregătind confruntarea finală cu nevoiașii lumii. Dacă dorim să studiem
impactul globalizării asupra inegalității și sărăciei trebuie să distingem între cele două
dimensiuni separate ale acestora: inegalități și sărăcie în interiorul țărilor, și inegalități și
sărăcie între țări. Aceste delimitări conceptuale sunt foarte importante. Analizând impactul
globalizării asupra inegalităților și a sărăciei, este necesar să privim de-a lungul istoriei,
pentru a descoperi eventuale corelații între dinamica fenomenului de globalizare și trendul
inegalităților și a sărăciei. Se poate vorbi de existența a trei etape importante ale acestui
fenomen. Primul val al globalizării (1870-1914) a avut drept punc declanșator scăderea
cheltuielilor de transport și reducerea barierelor tarifare, primul pas fiind făcut prin acordul
anglo-francez.

Globalizarea nu este totuși un proces inevitabil, din calea căruia nu te poți feri cu nici un
chip. Astfel că acest prim val al globalizării a fost urmat de o retragere în naționalism (1914-
1945). Dupa 1945, forțate și de efectele devastatoare ale războiului, guvernele au cooperat
între ele pentru a menține barierele vamale generate prin protecționism. Protecționismul
accentuat a însemnat un mare pas înapoi pentru comerțul internațional, exporturile coborând
la nivelul înregistrat în 1870. Această retragere din calea globalizării nu a modificat însă deloc
trendul crescător al inegalităților. Între 1913 și 1950 economia mondială a cunoscut o scădere
față de 1870-1913, iar gradul de inegalitate dintre diferitele regiuni geografice a crescut
substanțial. Numărul absolut al persoanelor sărace a crescut cu 25%. În ciuda accentuării
generale a sărăciei, această perioadă a fost una a creșterii speranței de viață, generată de
descoperirile din medicină pe de o parte, și de politicile de sănătate publică , ce au început să
prindă contur pe de altă parte.

29
 Capitolul 3 - Globalizarea politică

Deși suprapunerea globalizarii politice și a celei economice este foarte puternică, iar
influența reciprocă este greu de supraestimat, cele două diferă prin problemele in jurul cărora
se constituie. În cazul globalizării economice , cum am arătat și in capitolul trecut al lucrării,
problema fundamentală este cea a echilibrului creșterii și stabilității în cadrul unei economii
cu adevărat globalizate , iar în cazul globalizarii politice, este vorba de problema viitorului
statului-națiune.

3.1. Statul națiune și suveranitatea

În concepția unor autori precum Joshua Goldstein , John Rouke și Iain McLean ,
„sistemul internațional poate fi privit ca o rețea de reguli, norme și cutume care organizeazaă
și fac previzibile ecoluțiile politicii mondiale”. În nodurile acestei rețele , se găsesc actorii din
sistem – in mod tradițional state-națiune. Alianțele sau blocurile de state (economice sau
militare – de ex. UE, NAFTA, OPEC, NATO) , ONG-urile de avergură internațională (de ex.
Geenpeace) sau corporațiile multinaționale (de ex. DaimlerChrysler) , pot fi considerate și ele
actori notabili.

În primul articol al Constituției României, statul român este definit ca stat național,
acest fapt stârnind anumite dezbateri si controverse, iar unii reprezentanți ai minorităților
naționale insistând asupra renunțării la acest atribut.

Statul-națiune s-a afirmat ca principala intituție politică pe continentul european, mai

ales după Revoluția Franceză. În urma destrămării imperiilor multinaționale (Imperiul
Otoman, Imperiul Țarist, Austro-Ungaria) și a imperiilor coloniale ( în special cel britanic și
cel francez) după cele două războaie mondiale, statul-națiune a devenit modelul normativ în
relațiile internaționale, monopolizând scena politică mondială.

După Michael Keating, trăsăturile pe care le-ar avea un stat-națiune în cadrul unui
spațiu determinat , ar fi :

- „ un set de sisteme funcționale, precum o „economie națională” și „un stat al

bunăstării”;

30
 - o cultură și o identitate națională;

- o populație națională corespunzătoare, sau demos, definită prin identitatea comună,

un domeniu de valori împărtășite, încredere reciprocă și interacțiune;

- un set de instituții de guvernare;

- pretenția la suveranitate internă și externă. ” 33

Statul-națiune este legat de modernism , și sunt destui cei care susțin că va apune odată
cu acesta. Indiferent dacă este așa sau nu, sunt însă șapte motive care pun statul-națiune și
soarta sa , în miezul globalizării politice:

1. Statul-națiune este principalul actor din sistemul internațional . El este , dupa

spusele lui Joshua Goldstein , fundamentul acestui sistem. În măsura în care globalizarea va
eroda până la dispariție statele-națiune, ea va cauza în egală masură dispariția actualului
sistem internațional.

2. Statul-națiune este principalul factor de reglementare a statutului populațiilor și

teritoriilor. Se referă la faptul că problemele cetățeniei, aplicării anumitor măsuri legislative
anumitor indivizi pe un anumit teritoriu ( jurisdicția, în general), problemele relației dintre
legislația internă și cea internațională, disputele teritoriale samd., nu pot fi puse între
paranteze.

3. Statul-națiune rămâne un actor economic redutabil, mai ales prin funcția sa de

arbitru. Statul previne, în limitele capacităților sale de intervenție, transformarea piețelor în
oligo- , monopoluri sau chiar colapsul acestora. Statul conservă instrumente economice
fundamentale precum: capacitatea de a emite și aplica legislația economică, monopolul
monetar, bănci naționale, autorități vamale, fiscale și de control, rezerve de stat, în unele
cazuri monopolul asupra unor resurse strategice sau de risc.

4. Statul-natiune este principalul - dacă nu unicul – furnizor de securitate, atât la nivel

local, regional sau național, cât și la nivel continental sau mondial. În general, doar statele au
armate, forțe de menținere a ordinii publice și forțe paramilitare. Acestea pot fi delegate sau
realocate în cadrul unor alianțe precum NATO. În condițiile în care globalizarea înseamnă și o
amplificare a riscurilor - de la terorism neconvențional la dezastre naturale și de la colapsul
unor state la epidemii catastrofale – funcția de securitate exercitată de stat este esențială.

33
Keating, M., Plurinational Democracy, Oxford University Press, 2001
31
 5. Statul-națiune este principala instanță legislativă și principalul garant al respectării
legilor. El corespunde cel mai bine conceptului de stat de drept și este o dilemă cum anume ar
putea fi înlocuit în această privință. Legislația internațională sau chiar cea comunitară, în
cazul Uniunii Europene, se bazează tptuși pe legitimitatea parlamentelor naționale, și ,
indirect, pe acceptarea faptului că popoarele statelor-națiune sunt corpurile politice relevante.

6. Statul-națiune este un actor social vital . Statul poate interveni pentru combaterea
dezechilibrelor sociale produse de piețe sau de accidente istorice, prin intermediul funcțiilor
sale legislative și economice. În general, statele-națiune practică redistribuirea bunurilor către
cei defavorizati , aplanând astfel tensiunile sociale. El furnizează, prin politicile sale bugetare,
servicii esențiale precum asistența și asigurările medicale și sociale, educația publică minimă,
(re)integrarea grupurilor marginalizate, întreținerea infrastructurii de interes public, medierea
conflictelor între patronat și muncitori etc.

7. Statul-națiune deține un capital colosal de legitimitate, reprezentative și loialitate. În

afară de statele-națiune, este greu de spus ce instituții dispun de o capacitate de mobilizare a
populației de ordinul zecilor de milioane. Diferența de proporție dintre numărul celor care nu
si-au părăsit țara niciodată , și acei „cetățeni ai lumii” (persoane care călătoresc și nu se simt
legate de o țară anume) este imensă.

În opinia mai multor autori precum Martin Schumann, Zygmunt Bauman și Hagen
Schulze , este și mai important faptul că statul-națiune este unica instituție în care democrația
poate funcționa.

De la Pacea de la Westfalia (1648), tratat prin care s-a incheiat devastatorul Război de
treizeci de ani (1616-1648) și prin care s-a făcut primul pas către suveranitatea statului, și mai
ales de la Revoluția Franceză (1789) încoace, afirmarea statelor-națiune și impunerea lor ca
actori principali ai relațiilor internaționale a fost o afirmare a suveranității lor. Statul-națiune
modern este constituit pe baza pretenției de a fi suveran. Deși conceptul își are originea în
Evul Mediu european și a cunoscut consacrarea în spațiul european după Pacea de la
Westfalia (1648), el este deja de multă vreme parte a patrimoniului politic global.

Globalizarea politică reinterprezează caracteristicile suveranității, astfel că pretenția

statului-națiune de a fi suveran în mod absolut este limitată , trecându-se catre o suveranitate
relativă, distribuită sau împărțită. Teritorialitatea iși păstrează importanța, dar este din ce în ce
mai puțin dependentă de granițele statale, iar sistemul internațional nu se mai sprijină exclusiv
pe suveranitate , și se concentreză și pe alte principii, precum păstrarea păcii, drepturile
omului sau dezvoltarea durabilă.
32
 Cele două încercări din secolul trecut de a construi o ordine mondială care să
promoveze pacea, cooperarea, justiția, prosperitatea și dezvoltarea au plecat de la principiul
suveranității statului-națiune. Liga Națiunilor, înființată după Primul Război Mondial, a avut o
viață scurtă și o influență redusă. În schimb , catastrofa celui de-Al Doilea Razboi Mondial, a
impus crearea unei organizații puternice și de o anvergură cu adevărat globală- Organizația
Națiunilor Unite.

În iunie 1945, la San Francisco, 51 de state semnau Carta Națiunilor Unite. Articolul al
doilea al Cartei cuprinde principiile care stau la baza ONU și la baza funcționării sistemului
internațional. Primul principiu este : „Orgaizația este bazată pe principiul egalității suverane
a tuturor Membrilor săi ”34. Rezoluția ONU 2625 din 1970, definește astfel principiul
egalității suverane :

„ – statele sunt egale din punct de vedere juridic;

- fiecare stat se bucura de drepturile deplinei suveranități;

- fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea celorlalte state;

- integritatea teritorială și independența politică a statului sunt inviolabile;

- fiecare stat are dreptul de a alege și dezvolta liber sistemul său politic, social,
economic și cultural;

- fiecare stat are obligația de a respecta deplin și cu bună credință angajamentele

sale internaționale și de a trăi în pace cu celelalte state.” 35

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), are și ea ca fundament

așa-numitul „Decalog de la Helsinki” din 1975, care conține zece norme procedurale susținute
de semnatarii europeni și americani, în scopul evitării „încălzirii” războiului rece. Prima
normă este , și aici, „egalitatea suverană, respectarea drepturilor intrinseci suveranității”.36

Este dicutabil cum anume au fost aplicate prevederile din Carta Națiunilor Unite de la
semnarea ei și pană în prezent, însă importantă este motivația care a făcut ca, pentru prima
dată în istorie, statele să fie de acord să cedeze sau să pună în comun o parte din prerogativele
lor: anumite probleme-pacea și securitatea, drepturile omului-nu mai erau locale si

34
Carta Naţiunilor Unite, Avalon Project Yale School of Law, Internet
35
Năstase, Dorina; Mătieş, Mihai – „Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării
europene”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002
36
Jackson, Robert – „The Global Covenant”, Oxford University Press, 2003
33
localizabile, ci erau recunoscute ca probleme de importanță globală, iar statele acceptau că
depind unele de altele pentru a le rezolva.

Putem să distingem două două etape ale procesului de limitare a suveranității, și ,

implicit, două etape ale globalizării politice.

Prima etapă este marcată de cel de-Al Doilea Război Mondial, de înființarea ONU și de
Războiul Rece. În această perioadă suveranitatea nu este pusă la îndoială ca fundament al
sistemului internațional, dar este totuși limitată.

A doua etapă debutează după terminarea Războiului Rece, la începutul anilor '90 și este
mult mai spectaculoasă. De obicei, când se vorbește de globalizarea politică, se face referire
numai la acestă etapă, deși aceastaă abordare poate duce la erori de judecată.În etapa secundă
a globalizării politice, suveranitatea statului-națiune este chestionată deschis, iar actorii non-
statali din sistemul internațional devin mai numeroși , mai importanți. Problemele de
importanță globală sunt mai multe și mai complicate: de la terorism și poluare, la dezarmare,
și , din nou la drepturile omului. Echilibrul de putere din timpul Războiului Rece nu mai
există, p e scena globală rămânând o singura superputere: Statele Unite, tentată din ce în ce
mai mult să acționeze unilateral. Rolul ONU în aceste condiții pare să cunoască un declin. În
schimb, actorii regionali-alianțe economice și militare- se afirmă ca jucători globali de primă
ligă, alături de state sau chiar concurându-le.

34
 3.2. Organizații globale

3.2.1 Organizația Națiunilor Unite (www.un.org)

ONU a fost creată în 1945, de 51 de state și cuprinde în prezent aproape toate țările
lumii (192). Obiectivul principal al ONU este menținerea păcii, însă are si alte obiective care
sunt legate de apărarea drepturilor omului, lupta împotriva sărăciei și a epidemiilor,
dezarmare sau dezvoltarea economică. Sediul ONU este în New York.

Steagul ONU

Sursă foto : https://ro.wikipedia.org

Adunarea Generală este structura cea mai vastă și cea mai reprezentativă a ONU și este
formată din reprezentanții tuturor statelor membre. Aceasta discută toate problemele
importante de pe agenda ONU și face recomandări în conformitate cu Carta Națiunilor Unite.

Consiliul de Securitate este cel mai important organism al ONU și are 15 membri. Cinci
dintre acești membrii sunt permanenți și au drept de veto, iar ceilalți zece sunt aleși de
Adunarea Generală pentru mandate de doi ani. Cei 5 membrii permanenți sunt statele
învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial și totodată sunt puteri nucleare: SUA, Rusia,
Marea Britanie, Franța și China. Deciziile Consiliului sunt obligatorii pentru toți membrii
ONU.

Secretariatul Națiunilor Unite este organismul executiv al ONU și are rolul de a

supraveghea desfășurarea programelor și politicilor ONU. Acesta este condus de un Secretar
General, care este nominalizat de Consiliul de Securitate și ales de Adunarea Generală pentru
un mandat de 4 ani , dar nu mai mult de două mandate. Actualul Secretar General este
António Manuel de Oliveira Guterres, din Portugalia.

35
 România este membră a ONU din decembrie 1955 și a fost membră a Consiliului de
Securitate pentru perioada 2004-2005.

3.2.2. Fondul Monetar Internațional (www.imf.org)

Formal, FMI este o agenție din cadrul ONU, dar activitatea sa se desfășoară în mare
parte independent de ONU. Și-a început activitatea în 1947, dar înființarea sa a fost hotărâtă
prin Acordul de la Bretton Woods (New Hampshire, SUA) din 1944. În prezent, 188 de țări
sunt membre ale FMI. Obiectivele FMI sunt : stabilirea sistemului monetar global,
promovarea cooperării financiare și încurajarea comerțului liber. FMI are sediul la
Washington.
Logo FMI

Sursă foto : http://www.infomondo.ro

Inițial, FMI ave ca rol supravegherea monetară prim menținerea unor rate de schimb
fixe raportate la dolarul american, insa acest sistem s-a prăbușit la sfârșitul anilor '70. Acum,
FMI funcționează ca instanță de împrumut și asistență financiară de urgență pentru statele
membre.
FMI este condus de un Consiliu Director format din 22 de membri care reprezintă fie
marile puteri în mod individual, fie grupuri de țări mai mici. SUA este principalul contribuitor
al FMI, și are cea mai mare influență.
România este membră a FMI din decembrie 1972.

3.2.3. Banca Mondială (www.worldbank.org)

Banca Mondială, cunoscută și ca Banca Internațională pentru Reconstrucție și

Dezvoltare, este ca și FMI o agemție specializată a ONU , înființată tot ca urmare a Acordului
de la Bretton Woods și funcționează , de fapt, independent de ONU. Sediul instituției este tot
la Washington. Obiectivul inițial al Băncii Mondiale a fost asistența pentru reconstrucția

36
statelor devastate de cel de-Al Doilea Război Mondial, însă în prezent acordă asistență
financiară statelor membre pentru proiecte precum educație, sănătate, locuințe, aagricultură,
dezvoltarea infrastructurii etc.

Conducerea instituției este exercitată de un Consiliu al Guvernatorilor, fiecare stat

membru numind un guvernator, și este administrată direct de 21 de directori executivi, 5
dintre acestia fiind numiți de statele care dețin cele mai mari cote de capital, iar restul aleși de
celelalte state pentru mandate de doi ani. Cei 21 de directori sunt conduși de Președintele
Băncii Mondiale , ales pentru un mandat de cinci ani, și cu condiția să fie membru FMI.
Actualul președinte este Jim Yong Kim, aflat la al doilea mandat. România este și ea membră
a Băncii Naționale.

3.2.4. Organizația Mondială a Comerțului (www.wto.org)

Organizația Mondială a Comerțului (OMC) a fost înființată în 1994, prin semnarea unui
nou tratat de către membrii Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT- înființată in
1948), ele coexistând până in decembrie 1995, când acordurile cuprinse în GATT au devenit
parte a OMC. Obiectivul organizației este promovarea comerțului internațional prin reducerea
și eliminarea barierelor vamale și tarifare, și prin pritejarea drepturilor actorilor economici, în
special dreptul de proprietate (inclusiv cea intelectuală).

Logo OMC

Sursă foto : https://ro.wikipedia.org

Sediul organizației se află la Geneva, iar OMC are 153 de state membre. Organizația
este condusă de un Consiliu General, care cuprinde ambasadorii statelor membre.
Supravegherea Consiliului General și numirea Directorului general al OMC, se fac printr-o
conferință ministrerială care are loc o dată la doi ani. Deciziile Organizației Mondiale a
Comerțului au forță legală și sunt constrângătoare pentru statele membre. România este
membra a OMC din 1995.

37
 3.2.5. Transparency International (www.transparency.org , www.transparency.org.ro)

Transparency International este o organizație care activează din 1993, având ca obiectiv
principal combaterea corupției și nu acceptă finanțări de la guverne sau corporații. TI a
căpătat recunoaștere internațională în 1995, datorită inițiativei „Corruption Perception Index”.
Structura organizației cuprinde filiale naționale. un centru de cercetare la Londra și un
Secretariat internațional, aflat la Berlin. În prezent, Transparency International este
reprezentată în peste 90 de țări, inclusiv în România.

3.2.6. Médecins sans frontières (www.msf.org)

Această organizație funcționează din 1971 și se bazează pe voluntariat. Actual, peste

2500 de voluntari oferă asistență medicală în cadrul programelor organizației. MSF are două
obiective majore :

- oferirea asistenței medicale de urgență acolo unde este nevoie de ea

- creșterea notorității problemelor medicale la nivelul sferei publice globale
Médecins sans frontières desfășoară programe în peste 80de țări, inclusiv România, și
are reprezentanțe în 18 țări, sediul organizației fiind la Bruxelles.

3.2.7. Greenpeace (www.greenpeace.org)

Organizația a fost înființată în 1971 în Vancouver, Canada, de un grup care se opunea

testelor nucleare americane în Alaska. Obiectivele organizației sunt legate de protencția
mediului și dezvoltarea unei conștiințe civice mai preocupate de ecologie. Greenpeace are
peste 3 milioane de membri (care plătesc o contribuție) în circa 40 de țări. Sediul organizației
este în Amsterdam. Printre evenimentele care au adus recunoașterea Greenpeace se afla
scufundarea navei Rainbow Warrior, care aparținea Greenpeace, în 1985, de către agenți
secreți francezi. Nava urma să ia parte la un protest împotriva testelor nucleare franceze în
Pacific. Fotograful Fernando Pereira a murit în naufragiu și scandalul internațional de
proporții care a urmat a dus la demisia ministrului francez al apărării și a șefului serviciilor
secrete.

38
 3.3. Macroregiuni

3.3.1. Uniunea Europeană (www.europa.eu)

Uniunea Europeană a fost înființată, formal, la 1 noiembrie 1993 și este ultima

întruchipare instituțională a proiectului de unificare a continentului european care a dominat
viața politică a Europei după cel de-Al Doilea Război Mondial. În 1951, a fost creată
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care aducea sub o autoritate unică
instituțiile cărbunelui și oțelului din Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. În
1957, au fost create Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (Euratom) și
Comunitatea Economică Europeană (CEE), numită uneori și Piața Comună. Cele trei
comunități au format în 1967 Comunitatea Europeană. În 1973 au aderat la aceasta
comunitate : Marea Britanie, Irlanda și Danemarca, în 1981 Grecia , iar în 1986 Spania și
Portugalia. Tot în 1986 a fost semnat Actul Unic European, care cuprindea măsuri pentru
accelerarea integrării statelor membre.

În 1992 Comunitatea Europeană a devenit Uniunea Europeană (UE) prin semnarea

Tratatului Uniunii Europene (Tratatul de la Maastrich). Acest tratat a așezat Uniunea pe trei
piloni care delimitau competențele statelor, de cele ale UE: Comunitatea Europeană, Politica
externă și de securitate comună, Justiție și afaceri interne. Primul pilon cuprinde competențele
Uniunii, iar ultimii doi, competențe exercitate în comun de state prin decizie unanimă.

Steagul UE

Sursă foto: https://ro.wikipedia.org

În 1995, au aderat la UE , Austria, Suedia și Finlanda. În anul 1997 , tratatul de la

Maastrich a fost modificat și completat prin tratatul de la Amsterdam. Ultimul „val” de
extindere al UE a avut loc în 2004, când au aderat zece țări: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria. În octombrie 2005 , UE a început

39
negocierile cu Croația și Turcia, Croația alăturându-se și ea în 2013. În 2007 , România și
Bulgaria au aderat și ele la Uniunea Europeană.

3.3.2. NAFTA (www.nafta-sec-alena.org)

NAFTA este acronimul pentru denumirea în limba engleză a Acordului Nord-American

de Liber Schimb, care grupează Mexicul, Statele Unite și Canada într-o zonă de comerț liber,
în care majoritatea barierelor vamale și fiscale sunt eliminate. Acordul a fost semnat în 1992,
însă a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, după cea a fost rectificat de parlamentele celor trei
lideri. În prezent se duc trataive pentru extinderea NAFTA către țările Americii Latine.
NAFTA este o organizație internațională și nu supranațională, statele membre păstrându-și
suveranitatea.

3.3.3. ASEAN (www.aseansec.org)

Asociația Statelor Sud-Est Asiatice cuprinde zece țări: Malaezia, Thailanda, Indonezia,
Singapore, Filipine, Brunei, Vietnam, Laos, Myanmar și Cambodgia. Asociația a fost
înființată în 1967, iar scopul ei inițial a fost împiedicarea răspândirii comunismului în Asia. În
prezent, această organizație promovează creșterea economică, stabilitatea și schimburile
culturale în regiunea Asiei de sud-est. ASEAN a creat în 1993 o zonă de comerț liber. Ca și în
cazul NAFTA, ASEAN nu are un nivel supranațional de integrare, statele membre păstrându-
și deplina suveranitate. Insistența statelor componente, care sunt relativ mici, asupra
suveranității a fost motivația excluderii „greilor” Asiei din această organizație: Japonia și
China. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Japonia stabilise o „sferă a
coprosperității” în teritoriile ocupate, care provoacă încă amintiri neplăcute. Însă, în noul
context economic, s-a creat un organism „ASEAN plus 3” , deci plus cele mai dezvoltate state
ale Asiei de Est: Japonia, Coreea de Sud și China.

3.3.4. Comunitatea Statelor Independente (www.cisstat.com)

CSI a fost înființată în decembrie 1991, după destrămarea URSS. Comunitatea a fost
inițiată de Rusia, Ucaina și Belarus, ulterior aderând Armenia, Azerbaijan, Georgia,
Kazahstan, Kyrgystan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan. În urma războiului

40
din Osetia de Sud, Georgia a anunțaț că se retrage. CSI a încercat să creeze o autoritate
centrală după modelul UE, dar acest proiect a eșuat. Deși s-a încercat ca rubla rusească să
rămână moneda comună, acest lucru a eșuat de asemenea. Comanda militară strategică
unificată a devenit și ea nefuncțională, din cauza tensiunilor dintre republici șia a preluării de
către Rusia a tuturor armelor nucleare ale fostei URSS. CSI conservă totuși anumite elemente
ale unei „piețe comune” și este un vehicul al influenței rusești în spațiul ex-sovietic.

3.3.5. MERCOSUR (www.mercosur.org.uy)

MERCOSUR este acronimul numelui spaniol pentru Piața Comună Sudică. Este un
acord care crează o piață comună între Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay. Bolivia are
și ea un statul observator. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995 și a permis ca 90%
din comerțul între statele membre să fie scutit de taxe. MERCOSUR nu are atribute
supranaționale. Preocuparea centrală a statelor Americii de Sud este să construiască pe baza
MERCOSUR o variantă sudică a NAFTA, care să fie, alături de NAFTA, un punct de plecare
pentru unificarea economică a celor două Americi. Brazilia a propus deja ca statele sud-
americane să negocieze aderarea la NAFTA în bloc.

3.3.6. Uniunea Africană / Organizația Unității Africane (www.africa-union.org)

Organizația Unității Africane a fost creată în 1963 și cuprinde în prezent 53 de state.

Sediul se află la Addis Abeba, Etiopia. În 1994, reprezentanții statelor membre au rectificat o
inițiativă a OUA, care propunea crearea une Comunități Economice Africane, după modelul
european, precum și adoptarea unei monede comune. Aceste proiecte au fost împiedicate de
lipsa de resurse și de instabilitatea cronică de pe continent. În 1999, tot după modelul UE,
statele din OUA au inițiat formarea unei Uniuni Africane care să îmbine integrarea politică
supranațională cu integrarea economică, însă și la acest nivel rezultatele au fost până acum
modeste.

3.3.7. APEC (www.apecsec.org.sg)

Organizația Cooperării Economice Asia - Pacific grupează 21 de state, printre care

Japonia, China, Statele Unite, Rusia, Canada, Australia, Coreea de Sud, Mexic, Singapore sau

41
Taiwan. Organizația a fost înființată în 1989 și are, din 1992, un Secretaria în Singapore.
APEC are drept obiective promovarea comerțului liber, asigurarea securitîții regionale și
dezvoltarea infrastructurii din zona respectivă. Organizația nu poate lua decizii
constrîngătoare; ea este un for consultativ și nu se poate vorbi de integrare a statelor, fie și la
un nivel rudimentar, sub umbrela APEC. Potențialul APEC este imens și urmăresc să
valorifice planurile de a crea o zonă de comerț liber până în 2020 . Dacă aceste planuri ar fi
tranpuse în realitate, am asista la nașterea celei mai puternice macroregiuni a planetei. Este
discutabil însă dacă rivali istorici precum SUA, Rusia, China sau Japonia pot depăși
suspiciunea reciprocă pentru a construi un asemenea colos.

3.4. Alte organizații

3.4.1. NATO (www.nato.int)

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este principala alianță militară a lumii.

Competitorul său direct din războiul rece, Pactul de la Varșovia, nu a supraviețuit prăbușirii
blocului comunist. NATO a fost creată în 1949 și are 28 de membrii. Obiectivele prezente ale
NATO sunt legate de securitatea globală și de lupta împotriva terorismului. În 1995, forțele
NATO au atacat Iugoslavia fără mandat ONU, încercând să forțeze Belgradul să oprească
violențele din Kosovo. Operațiunea a fost cea mai importantă și controversată din istoria
alianței. România este membră NATO din 2004.

3.4.2. G8 (www.g8.gc.ca)

G8 este grupul celor mai puternice state din lume din punct de vedere economic: SUA,
Japonia, Germania, Franța, Anglia, Italia, Canada și Rusia. Calitatea de membru a Rusiei este
datorată nu atât performanțelor economice, cât importanței sale geopolitice. UE este și ea
membră G8, independent de statele din G8 care sunt membre UE, fapt care subliniază
caracterul supranațional al Uniunii. Deși este mai mult un cadru consultativ, decât un organ de
decizie, discuțiile din G8 influențează masiv economia globală. G8 nu este în nici un sens o
regiune geografică, dar acest grup al elitei economice constituie nucleul asa-numitului Nord
geopolitic.

42
 Capitolul 4 – Studiu de caz

1 Ianuarie 2017 – Zece ani de la integrarea României în Uniunea Europeana

În drumul spre globalizare, asocierea României la Uniunea Europeană, înseamnă pe

plan economic crearea unei zone de liber schimb, cooperarea economică și financiară, în
sprijinul restructurării economiei românesti, iar pe plan politic crearea unui cadru instituțional
pentru realizarea unui dialog politic permanent între părți. După cum afirmă și Călin Popescu
Tăriceanu intr-un comunicat de presă, „ aderarea la UE a însemnat tocmai impulsul decisiv în
ceea ce privește aderarea țării noastre la un nou model de societate, bazat pe democrația
politică și pe capitalism... Creșterea economică accelerată începută în momentul în care
perspectivele de aderare la UE au devenit clare pentru țara noastră este ceva de netăgăduit.
Beneficiem pe deplin de principiul solidarității țărilor membre care ne dă posibilitatea
accesării fondurilor europene pentru dezvoltare economică și socială".

România a început drumul său către Uniunea Europeană la 1 februarie 1993, dată la
care a fost semnat Acordul european de Asociere între Comunitățile Europene și statele
membre ale acestora, pe de o parte, și România pe de altă parte. Acest acord recunoștea
obiectivul țării de a deveni membru al Uniunii și prevedea asistență financiară și tehnică din
partea acesteia.

Vizita premierului Nicolae Văcăroiu în Belgia (Bruxelles) la semnarea Acordului

de Asociere a României la Comunitățile Europene (01.02.1993)

Sursă foto: www.agerpres.ro

43
 La 22 iunie 1995, în cadrul unei ceremonii oficiale de la Paris, ministrul român al
afacerilor externe Theodor Meleșcanu, depune cererea oficială a României de aderare la
Uniunea Europeană. Această cerere era însoțită de documentul „ Strategia națională de
pregătire a aderării României la Uniunea Europeană” semnat la Snagov cu o zi înainte, de
către toți liderii partidelor parlamentare, de președinții celor două Camere ale Parlamentului
României și de președintele Ion Iliescu.

Pe data de 27 iunie 1995, în Palatul Festivalurilor de la Cannes, s-a desfășurat Consiliul

European al Uniunii Europene, la care a fost prezent și președintele Ion Iliescu. Momentul a
fost de o însemnătate aparte pentru statele asociate, calitate în care se afla și România, datorită
aprobării de către statele membre a Cartei Albe, un cadru general al legislației comunitare în
domeniul pieței interne și al cerințelor pe care statele asociate trebuiau să le adopte pentru
armonizarea legislației comunitare cu cea națională.

România își completează statutul de stat asociat la Uniunea Europeană prin semnarea
Protocolului adițional la Acordul de Asociere în data de 30 iunie 1995, la Buxelles. Prin acest
protocol este finalizat cadrul juridic de participare a României la programele comunitare care
vizau domeniul economic, domeniul tehnic, cel științific și cel cultural.

Transpunerea în practică a prevederilor Acordului European de Asociere, precum și

pregătirea procesului de aderare a României la Uniunea Europeană au revenit Comitetului
Interministerial pentru Integrare Europeană, care și-a început oficial activitatea în cadrul
primei reuniuni, la 14 august 1995.

În data de 27 iunie 1997, la Amsterdam, are loc summit-ul Uniunii Europene, la care
sunt invitate să participe și statele candidate la aderare. România a fost reprezentată la
lucrările acestei reuniuni de o delegație condusă de președintele Emil Constantinescu.

La 15 iulie 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000, caracterizată drept un

pachet de măsuri care indică calea de urmat pentru realizarea aderării. Documentul este
structurat pe trei părți și se referă la viitorul politicilor comunitare, extinderea Uniunii
Europene și perspectivele financiare ale Uniunii Europene pentru perioada 2000-2006. De
asemenea, documentul are anexate opiniile Comisiei, elaborate pe baza criteriilor de la
Copenhaga, privind cererile de aderare formulate de Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, România, Slovacia și Slovenia. Comisia a realizat evaluări pentru fiecare

44
țară în parte privind gradul de îndeplinire a condițiilor de aderare, iar România nu a fost
inclusă în categoria țărilor recomandate să înceapă negocierile de aderare.

Agenda 2000 – For a stronger and wider Union

Sursă foto: print screen https://ec.europa.eu/agriculture/sites/agriculture/files/cap-

history/agenda-2000/com97-2000_en.pdf

Autoritățile de la București au realizat un Program Național de Aderare a României la

Uniunea Europeană pe termen mediu, care era structurat în patru părți. Acest program a fost
prezentat pe 21 mai 1998 la ședința de guvern , de către Alexandru Herlea, ministru delegat
pe lângă prim-ministru pentru integrarea europeană. După ce a fost discutat în plenul celor
două Camere ale Parlamentului, acesta a fost transmis, la 25 iunie 1998, către Comisia
Europeană.

Executivul comunitar a propus , la 13 octombrie 1999, începerea negocierilor de

aderare la Uniunea Europeană cu Malta, Letonia, Slovacia, Bulgaria și România, dar în ceea
ce privește ultimele două state, trebuia așteptată decizia Consiliului European de la Helsinki,
din decembrie 1999.

45
 Cu ocazia summit-ului șefilor de stat și de guvern ai UE de la Helsinki, din decembrie
1999, liderii celor 15 state membre au aprobat în prima zi a Consiliului European începerea
negocierilor de aderare a celor șase state, printre care și România, cu precizarea că momentul
aderării se va produce atunci când statele vor fi îndeplinit condițiile de aderare.

Momentul dechiderii negocierilor de aderare ale României cu Uniunea Europeană s-a

consumat la Bruxelles, la 15 februarie 2000, în cadrul Conferinței Interguvernamentale
România-UE la nivel de miniștrii de esterne ai celor 15 state membre cu delegația română
condusă de Ministrul Afacerilor Externe, Petre Roman.

Ministrul de Externe, Petre Roman, la Consiliul Europei de la Bruxelles, unde a participat

la ceremonia de deschidere oficială a negocierilor de aderare a țării noastre la Uniunea
Europeană (UE) (15.02.2000)

Sursă foto: www.agerpres.ro

La 29 iunie 2001, Ministerul Integrării Europene a trimis Comisiei Europene de la

Bruxelles, ediția 2001 a Programului Național de Aderare a României la UE, care reflectî
stadiul de pregătire a statului român pentru aderare, evoluțiile în îndeplinirea fiecărui criteriu
în parte și pe fiecare domeniu de activitate.

În debutul sesiunii de lucru din 2001, Parlamentul European votează, la 5 septembrie ,

raportul întocmit de raportorul pentru România, Emma Nicholson, și care privea stadiul de
aderare al României la Uniunea Europeană. Evaluarea procesului de pregătire pentru aderarea

46
României la blocul comunitare a fost subiectul vizitei comisarului european pentru extindere,
Günter Verheugen, la București în data de 20-21 februarie 2003.

Raportul referitor la candidatura României si a Bulgariei de aderare la Uniunea

Europeană a fost aprobat de Parlamentul European în data de 11 martie 2004, cu 374 de voturi
favorabile , 10 împotrivă și 29 de abțineri.

Reuniunea pe problematica integrarii europene cu ambasadorii României din statele membre,

candidate și în curs de aderare la UE. În imagine (de la stg. la dr.): Eugen Bejinariu, ministrul
pentru Coordonarea Secretariatului General al Guvernului, Mircea Geoană, ministrul
Afacerilor Externe, Adrian Năstase, prim-ministru, Alexandru Farcaș, ministrul Integrării
Europene și Vasile Pușcaș, negociatorul-șef al României cu U.E.(9.02.2004)

Sursă foto: www.agerpres.ro

Ceremonia istorică desfășurată la Dublin, la 1 mai 2004, prin care Uniunea Europeană a
primit cele zece noi state membre: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria, a reprezentat și o ocazie a liderilor de la
Bruxelles de a transmite un mesaj de încredere autorităților de la București prin vocea
comisarului pentru extindere Günter Verheugen, care a declarat că marele proiect european nu
este complet atât timp cât România și Bulgaria, „care sunt o parte integrantă a acestui
proiect”, nu au aderat la Uniunea Europeană.

România finalizează, din punct de vedere tehnic, negocierile de aderare la UE, la 8

decembrie 2004, la Bruxelles, prin închiderea provizorie a ultimelor două capitole : „Politica

47
în domeniul concurenței” (cap. 6) și „Justiție și afaceri interne” (cap. 24), cu prilejul
conferinței de aderare România-UE.

Pe data de 24 decembrie 2004, Comisia Europeană confirmă, în cadrul celei de-a XII-a
și ultime Conferințe Interguvernamentale de Aderare a României la UE, desfășurată la
Bruxelles, închiderea provizorie a tuturor celor 31 de capitole de negociere, urmând ca decizia
politică de închidere a negocierilor să fie pronunțată la Consiliul European în cadrul reuniunii
de iarnă. Reprezentanții Comisiei Europene au subliniat faptul că România va trebui să își
respecte în totalitate angajamentele asumate în vederea închiderii negocierilor și să facă din
reforma administrației publice, a sistemului judiciar și din lupta împotriva corupției, priorități
absolute pentru perioada următoare.

Parlamentul European a votat, la 16 decembrie 2004, raportul referitoar la progresele

României pe calea aderării la Uniunea Europeană, recomandând semnarea Tratatului de
aderare în primăvara anului 2005 și aderarea efectivă, împreună cu Bulgaria, la 1 ianuarie
2007.

În cadrul reuniunii de iarnă a Consiliului European, desfășurat la 17-18 decembrie 2004,

liderii Uniunii Europene au aprobat ca Tratatul de Aderare a României și Bulgariei la UE să
fie semnat în aprilie 2005, iar aderarea ca state cu drepturi depline a celor două țări să aibă loc
în 2007, în cazul în care își vor continua reformele și își vor îndeplini angajamentele asumate.

Ceremonia de semnare a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană;

fotografie de familie (25.04.2005)

Sursă foto: www.agerpres.ro

48
 Pe 13 aprilie 2005, la Strasbourg, Parlamentul European a acordat, cu 497 de voturi
favorabile, 93 împotrivă și 71 de abtineri, avizul conform pentru semnarea Tratatului de
aderare al României la Uniunea Europeană.

Delegația română, condusă de președintele Traian Băsescu, a participat, la 25 aprilie

2005, la Luxemburg, la ceremonia de semnare a tratatului de aderare a României la instituțiile
Uniunii Europene.

Traian Băsescu, președintele României, Răzvan Mihai Ungureanu, ministrul Afacerilor

Externe, primul ministru Călin Popescu Tăriceanu și Leonard Orban, negociator-șef al
României cu UE la Ceremonia de semnare a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană
— 25.04.2005

Sursă foto: www.agerpres.ro

Cu aproape două săptămâni înaintea prezentării în Parlamentul European a raportului

tehnic de monitorizare a progreselor înregistrate de România pe calea aderării, la 13
octombrie 2005, comisarul european Olli Rehn a efectuat o vizită de documentare la
București, pentru a discuta cu autoritățile române și pentru a lua un ultim puls asupra
transpunerii în practică a măsurilor ce se impun pentru a respecta calendarul aderării
României, la 1 ianuarie 2007.

49
 Pe data de 25 octombrie 2005, la Strasbourg, în plenul Parlamentului European,
comisarul european pentru extindere, Olli Rehn, a prezentat, structurat în cadrul celor două
rapoarte, pozițiile Comisiei Europene privind nivelul atins de Bulgaria și de România pe calea
aderării.Conform acestei prezentări , ambele state au înregistrat progrese pentru îndeplinirea
obligațiilor asumate. România a înregistrat progrese în domeniul justiției, al concurenței și al
ajutoarelor de stat, și o anume ameliorare în privința alinierii legislației la normele
comunitare. Atât Bulgaria, cât și România, au făcut progrese în domeniul respectării
drepturilor omului și ale minorităților, dar este obligatoriu ca eforturile să continue în
domeniul economiei. Olli Rehn a evidențiat reformele structurale foarte importante și
creșterea economică remarcabilă din anul 2005, aproximativ 8,3 % pentru România. Bulgaria
trebuie să-și intensifice eforturile pentru reducerea deficitului de cont curent, iar România să
acorde o atenție considerabilă balanței comerciale.

La 26 septembrie 2006, la Stransbourg, Comisia Europeană a prezentat raportul

comprehensiv de monitorizare a României și Bulgariei, în care s-a făcut precizarea, pentru
prima oară, că cele doră state candidate sunt pregătite să adere la 1 ianuarie 2007.

Pe 24 noiembrie 2006, Republica Federală Germania și-a dat acordul pentru Tratatul de
Aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeană, fiind ultimul stat care trebuia să
încheie acest proces necesar.

Consiliul Europaen de la Bruxelles, din 14-15 decembrie 2006, a confirmat aderarea

României și a Bulgariei la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007.

Sedința comună solemnă a Senatului și Camerei Deputaților, consacrată adoptării

'Declarației Parlamentului privind aderarea României la Uniunea Europeană' (20.12.2006)

Sursă foto: www.agerpres.ro

50
 După aderarea la Uniunea Europeană, România are reprezentanți în toate instituțiile
europene, iar cetățenii săi beneficiază de drepturile conferite de cetățenia europeană. Limba
română a devenit una dintre limbile oficiale ale UE, toate documentele urmând a fi traduse și
în limba română.

Aderarea României la UE a fost marcată simbolic printr-o hartă căreia i s-a alăturat
și harta României. În imagine: președintele Traian Băsescu, Jose Manuel Durao
Barroso, președintele Comisiei Europene, premierul Călin Popescu Tăriceanu, premierul
bulgar Serghei Stanișev și comisarul european pentru extindere Olli Rehn

Sursă foto: www.agerpres.ro

Alegerile europarlamentare din România au fost făcute pânăîn prezent de trei ori: la 25
noiembrie 2007, pentru alegerea a 35 de europarlamentari români, la 7 iunie 2009, pentru cele
33 mandate de europarlamentar, care au revenit României, iar la 25 mai 2014, pentru 32 de
mandate. De-a lungul celor zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România a avut trei
comisari europeni:

1. Leonard Orban
- Și-a preluat funcția de comisar european pentru
Multilingvism la 1 ianuarie 2017. El a gestionat un buget
de aproximativ 1,2 miliarde de euro, având în subordine
3400 de persoane. Portofoliul multilingvismului a cuprins
traducerile, interpretarea și oficiul pentru publicații
oficiale al Uniunii Europene.

Sursă foto: www.agerpres.ro

51
 2. Dacian Cioloș
- A fost al doilea comisar european din partea
României, pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală,
fiind învestit în funcție la 9 februerie 2010. Dacian
Cioloș a gestionat unul dintre cele mai importante
portofolii, care a avut alocat pentru anul 2010 circa 50
de miliarde de euro, aproape o treime din bugetul
Uniunii Europene. Sursă foto: www.agerpres.ro

3. Corina Crețu
- De la 1 noiembrie 2014, Corina Crețu este al treilea comisar european din partea
României, pentru Politica Regională a Comisiei Europene. Aceasta va fi în funcție pana
în anul 2019. Conform site-ului corinacretu.worldpress.com, în perioada iunie-octombrie
2014, a ocupat funcția de vicepreședinte al Parlamentului European. Potrivit mae.ro,
portofoliul Prolitica Regională reprezintă un portofoliu
important, care, prin natura și responsabilitățile pe care le
implică, face parte din majoritatea grupurilor de
coordonare pe orizontală (așa numitele „echipe de
proiect”) din cadrul Comisiei Europene.

Sursă foto: www.agerpres.ro

România este reprezentată în cadrul instituțiilor și organelor Uniunii Europene (

Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European) prin membri aleși încă de la aderare.
Țara noastră are drept de vot în toate reuniunii Consiliului Uniunii Europene. Ca cel de-al
șaptelea stat membru (după criteriul demografic- mărime), României i-au fost atricuite 14
voturi.

În Parlamentul European, în legislatura 2014-2019, cetățenii României sunt reprezentați

de 32 de deputați europeni, aleși prin vot direct în urma alegerilor desfășurate la 25 mai 2014.
Parlamentarii europeni aleși vor ocupa această pozitie până în anul 2019, când vor avea loc
alegeri europene în toate statele membre pentru desemnarea unui nou Parlament European.
Mandatul din perioada 2014-2019 este cel de-al treilea mandat pentru europarlamentarii
români și al doilea mandat complet, de 5 ani.

52
 Alți reprezentanți ai României în cadrul instituțiilor Uniunii Europene:

- un judecător la Curtea de Justiție a Comunităților Europene- Camelia Toader

- un judecător la Tribunalul Uniunii Europene- Andrei Popescu
- un membru în Curtea de Conturi- George Pufan
- 15 membri în Comitetul Economic și Social
- 15 membri în Comitetul Regiunilor

De asemenea, Banca Națională a României face parte din Sistemul European al

Băncilor Centrale, iar guvernatorul acesteia participă, ca membru cu drepturi depline, la
Consiliul General al Băncii Centrale Europene și la comitetele acesteia.

Anul acesta , pe data de 1 ianuarie 2017, România a împlinit 10 ani de la aderarea la

Uniunea Europeană. La acest eveniment a participat și Lazăr Comănescu, reprezentant al
Ministerului de Afaceri Externe, care declara printr-un comunicat oficial de presă că „Acest
deceniu a reprezentat pentru România o perioadă fastă de modernizare și de dezvoltare socio-
economică, de îmbunătățire a calității vieții cetățenilor români, de valorificare a integrării în
Piața Unică Europeană. Experienţa de până acum relevă, totodată, existenţa, în continuare, de
premise pentru o valorificare si mai eficientă a beneficiilor apartenenţei la UE. În toată
această perioadă, România s-a situat printre promotorii cei mai activi ai continuării și
consolidării procesului de integrare europeană. Angajarea fermă și contribuția la eforturile
vizând identificarea de soluții la provocările cu care UE se confruntă sunt recunoscute ca atare
de partenerii noștri și reprezintă confirmări ale rolului pe care România îl are astăzi în familia
europeană. Consolidarea pe mai departe a integrării europene rămâne pentru România un
obiectiv strategic. România va pleda pentru întărirea coerenței acțiunii UE, pentru o abordare
solidară și incluzivă la nivel european, bazată pe definirea și urmărirea unor obiective
concrete, în consonanță cu interesele cetățenilor europeni. România dispune de voința și
capacitatea necesare pentru a contribui la efortul de revigorare a UE. Este cu atât mai mult în
interesul României ca aniversarea în acest an și a împlinirii a 60 de ani de la semnarea
Tratatului de la Roma să confirme o Uniune mai puternică, mai unită și mai coezivă,
apărătoare a valorilor și principiilor care au asigurat, peste timp, fundamentul durabil al
construcției europene."37

37
10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeanpă, Comunicat de presă, 1.01.2017, www.mae.ro
53
 În domeniul financiar, aderarea României la Uniunea Europeană a adus beneficii în
principal prin posibilitatea accesarii fondurilor europene. Din 2005 și până astăzi, România a
primit 39,8 miliarde de euro. Banii au fost alocaţi, preponderent, pentru dezvoltarea rurală şi
plăți directe în agricultură. Astfel a rezultat un sold pozitiv de peste 26 de miliarde de euro,
deşi România şi-a plătit contribuţia obligatorie de 1% din PIB. De-a lungul celor 10 ani,
Guvernul României a înlocuit lent dar sigur investiţiile din buget cu investiţiile din bani
europeni, supraestimând de foarte multe ori veniturile obţinute din această sursă.

Mulţi critici susţin că România are nevoie disperată de învestiţii şi finanţare în

infrastructură, sănătate şi educaţie, iar cei 26 miliarde de euro primiţi din partea Uniunii
Europene coincid cu costul total al tuturor autostrăzilor şi drumurilor expres din România.
Deşi banii pentru construirea autostrăzilor s-au primit, puţini kilometri s-au şi
realizat/inaugurat. De la 222 km de autostrăzi în 2006, aceştia reprezentând în principiu
autostrada Soarelui şi autostrada Piteşti-Bucureşti, pe parcursul a 10 ani s-a ajuns la 705 de
km de autostrăzi. “Fondurile UE ar fi trebuit să ajute în punctele cheie. Ele au fost destinate să
suplimenteze sumele alocate de stat, nu să le înlocuiască. Dimpotrivă, guvernele succesive au
înlocuit investiţiile din buget cu investiţiile din bani europeni supraestimând de fiecare dată
veniturile obţinute din această sursă. Aşa s-a ajuns ca, în 2014 şi 2015, cheltuielile de capital
(investiţiile din buget) să reprezinte doar 2,5% din PIB faţă de 4 – 5% în anii în care România
nu a beneficiat de fonduri UE. Din cele 45 de miliarde de lei programate pentru investiţii în
buget în 2015 am avut cheltuieli (din buget şi fonduri UE) de doar 34 de miliarde de lei.”,
relatează Ziarul Financiar din sursele Eurostat.

Migrația de după aderare a fost o speranță a populației pentru un trai mai bun, astfel că,
din caza că graniţele efective nu au mai existat, românii au migrat în străinătate din cauza
lipsei de locuri de muncă sau a salariilor mici din ţară. În Spania şi Italia, numai în anul 2007,
au plecat peste 2,5 milioane de români. Din anul 2006 până în anul 2015 cetățenii români au
trimis acasă o suma considerabilă pentru cei rămaşi în ţară şi mai ales pentru economia ţării:
peste 52 de miliarde de euro, fiind cu mult peste investiţiile străine din acea perioadă ( 41
miliarde de euro în ultimii 10 ani). Fenomenul emigrării a avut însă şi beneficii, aducând cu
sine inovație în ţară din punct de vedere politic, cultural şi social. Cel mai bun exemplu este
cel al alegerilor prezidenţiale din 2014, când diaspora, fiind influenţată pozitiv de ţara în care
au emigrat şi îşi desfăşurau viaţă, au schimbat rezultatele votului.

În detrimentul afacerilor, exportul a avut o creștere de 110%, creșterea fiind de la doar

25,9 miliarde de euro în 2006, până la 54,6 miliarde de euro în 2016. Germania este principala
54
ţară în care România a exportat cel mai mult în 10 ani, având o bază pe exportul de
autoturisme şi echipamente pentru acestea. Italia se află pe locul 2, cu exporturi de 6,8
miliarde de euro, iar Franţa cu un total de 3,7 miliarde de euroeste pe locul 3. Un mare impact
asupra importurilor României în această ultima ţară a avut fuziunea Renault-Dacia, în
momentul de faţă fiind cea mai puternică firma din România. Acest fenomen de majorare a
exporturilor este mulțumită faptului că acestea au riscat și au investit în România. Aceasta a
avut de câştigat, nu doar prin crearea de locuri de muncă pentru cetăţenii români, dar şi prin
exporturi de peste 10 miliarde de euro.

Din punct de vedere a justiţiei şi a corupţiei, România a facut progrese considerabile. În

2007 a fost introdus Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), pentru monitorizarea
progreselor celor două ţări nou intrate în Uniune, privind statul de drept şi corupţia. Recent, o
delegaţie a Comisiei Europene a avut o întâlnire oficială cu Ministrul de Interne, Florin
Iordache, acesta declarând: “am arătat că România şi-a îndeplinit acele condiţionalităţi. Am
arătat că România a făcut paşi importanţi şi a consolidat instituţii importante care garantează
că în acest moment statul de drept este foarte important în România. În acest moment
România prezintă toate condiţiile pentru ca acest Mecanism, în acest an, să poată fi încheiat.”

Luând în considerare aceşti 10 ani, cu activități și decizii atât negative cât și pozitive,,
potențialul României este unul foarte mare nu numai din punct de vedere al teritoriului, dar şi
a populaţiei, romînii dând dovadă de productivitate, eficientă, creativitate şi inovaţie. Șansa la
reiventare a României, prin intermediul Uniunii Europene se realizează cu fiecare an ce trece
şi cu fiecare mică investiţie realizată.

55
 Concluzii

Prin amploarea și evoluția sa, îndelung discutată şi analizată, globalizarea a devenit

astăzi un fenomen obiectiv, fără precedent în istoria universală. Globalizarea îşi urmează
traiectoria, în ciuda criticilor sau aprecierilor. Acest proces atât de controversat constă în
integrarea mai puternică a ţărilor şi a populaţiilor acestora, ca urmare a reducerii semnificative
a costurilor de transport şi comunicare, şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei
bunurilor, serviciilor, capitalului, cunoştinţelor şi a oamenilor între state.

Globalizarea se afla în plină afirmare, iar noua economie modelată de procesul

globalizării, considerată în totalitatea sa la scară planetară, este în mod inevitabil o operă
complexă la care îşi aduc o contribuţie deosebit de importantă şi operatori, agenţi economici
internaţionali, naţionali şi locali. Activitatea acestora se interferează cu cele ale agenţilor
economici planetari – firmele multinaţionale. Globalizarea este determinată într-o foarte mare
măsură de corporaţiile internaţionale, care nu deplasează numai capital şi bunuri între state, ci
şi tehnologie.

În opinia reputatului economist Joseph E. Stiglitz „ cei care critică globalizarea ignoră
prea adesea beneficiile ei”38. Globalizarea a făcut să scadă sentimentul izolării resimţit în
multe ţări în dezvoltare, mulţi oameni din aceste ţări având acces la cunoaştere într-o măsură
mult mai mare decât cei mai bogaţi oameni din lume în urmă cu un secol.

Globalizarea generează efecte diferite la nivelul statelor. În general, marile puteri

economice sunt cele care definesc şi coordonează principiile acestui proces universal, care au
un cuvânt important de spus în stabilirea strategiilor de dezvoltare a lumii, dar cu toate
acestea, toate statele trebuiesc angrenate în acest proces.

Mişcările antiglobalizare sunt o replică la atitudinea unor organisme internaţionale,

precum Organizaţia Mondială a Comerţului, care nu de puţine ori, prin politica promovată au
defavorizat şi mai mult economiile ţărilor slab dezvoltate şi au continuat să avantajeze marile
puteri.

38
Stiglitz, Josepf E., Globalizarea, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 31.

56
 Nemulţumirea la adresa globalizării provine mai ales din faptul că o anumită concepţie
economică – fundamentalismul de piaţă – este pusă înaintea tuturor celorlalte concepţii.
Opoziţia faţă de globalizare manifestată în multe părţi ale lumii nu vizează globalizarea în
sine – noile surse de fonduri destinate promovării creşterii economice sau noile pieţe de
export – ci un anumit set de doctrine și politicile cuprinse în Consensul de la Washington pe
care le-au impus instituţiile financiare internaţionale.

Cel mai puternic efect al globalizării este, cu siguranță cel legat de omogenizarea și
standardizarea stilului de viață, considerat în mod categoric și unanim ca rezultat negativ al
globalizării. Criticile față de acest efect au fost extrem de vehemente având în vedere că
uniformizarea se manifestă în toate aspectele vieții sociale, materiale sau non-materiale.
Procesul de ștergere a granițelor între state, creează teama de pierdere a identității culturale,
de standardizare a stilului de viață, a mentalităților.

Comerțul are implicații negative asupra relațiilor politice datorită inegalităților pe care
le creează. Deși dereglementarea comerțului este asociată cu creșterea schimburilor
comerciale pentru toți partenerii, câștigurile economice sunt adesea inegal distribuite. În
cadrul multor țări în dezvoltare, globalizarea intensifică inegalitățile la diferite niveluri. Chiar
și cele mai optimiste studii arată că, deși globalizarea a ajutat la reducerea sărăciei în multe
țări în dezvoltare, nu toate statele s-au integrat cu succes în noua economie globală. În același
timp, integrarea în piețele globale și expunerea mai mare la bunuri de import și la noi stiluri
de viață, întăresc sentimentele naționaliste, ducând pe termen mediu la potențiale surse de
conflict.

Nemulțumirile celor săraci dar mulți se fac tot mai simțite, o marginalizare continuă a
acestora putând genera conflicte. Pentru milioane de oameni, globalizarea nu a adus nimic.
Situația multora chiar s-a înrăutățit, locurile lor de muncă fiind desființate, iar traiul devenind
mai nesigur.

Globalizarea activității umane creează, alături de numeroase efecte pozitive, și mari

dezechilibre ecologice care, dacă nu sunt stopate la timp, pot amenința existența omenirii în
următorii ani. Mediul înconjurător este unul global, iar efectele negative generate de o
catastrofă naturală sau de ignoranța omului la nivel local, pot fi transmise asupra întregii
planete, uneori cu consecinte ireversibile.

Totuși, în prezent, globalizarea poate fi o forță de propagare a binelui: a făcut ca sute de

milioane de oameni să ajungă la un nivel de trai superior; globalizarea economiei a adus

57
foloase țărilor care au profitat de ea, identificând noi piețe de export și atrăgând investițiile
străine. Creșterea comerțului internațional, fluxurile financiare internaționale masive, precum
și activitățile corporațiilor multinaționale, leagă tot mai strâns, una de cealaltă, economiile
mondiale, făcând astfel din globalizare o trăsătură extrem de controversată a economiei
mondiale.

Datorită unei complicate rețele de mecanisme și procese, precum unificarea rapidă a

piețelor și a capitalului și procese tehnologice, accelerate de combinația dintre calculatoare,
sateliți de telecomunicații și cabluri submarine și din fibră optică, globalizarea a ajuns astăzi
la cel mai înalt stadiu al său.

Astăzi, globalizarea economică nu mai este o simplă tendință trecătoare sau un capriciu
economic. Este deja un sistem internațional care reflectă mondializarea comerțului, ea
însemnând de fapt lupta pentru piețe. Tranzacțiile electronice, dezvoltarea transnaționalelor și
formarea de alianțe strategice, transcend granițele țărilor. Globalizarea comerţului a devenit
posibilă datorită, în principal, liberalizării circulaţiei mărfurilor în lume şi dezvoltării rapide a
comunicaţiilor şi informaticii.

„Ancheta realizată de Almond şi Verba arată legătura necesară dintre participarea

socială, dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului social global, cu alte
cuvinte funcţionarea eficientă a unui regim democratic.”39

„Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte precum existenţa

economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantă numericeşte, a profesionalizării elitei
politice, este nevoie şi de o componentă culturală, numită de unii cercetători “competenţă
civilizatoare”, care devine o condiţie necesară a integrării în lumea contemporană. În această
perspectivă, perioada comunistă a fost o formă de “incompetenţă civilizatoare”, blocând o
tendinţă naturală de adaptare a societăţii la normele pe care globalizarea vieţii politice şi
sociale din secolul al XX–lea le-a impus.”40

În ceea ce priveşte România, globalizarea a creat probleme serioase. Trăind în spaţiul

comunist, al economiei dirijate şi controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului şi al
industriei, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia transporturilor,
a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990, timid,

39
Cristian Pîrvulescu, Note de curs- Politică Comparată
40
Cristian Pârvulescu, Note de curs- Politici şi instituţii politice

58
societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost
devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie
ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ
economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic, luând aspectul
unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de şomeri, 1 milion de locuitori mai
puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie şi cu 5,5 milioane de pensionari. Adică o ţară
epuizată. România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătită să îi facă
faţă în mod lucid.

„Cu toate că, în general, cultura politică este înţeleasă ca o componentă unitară a unei
comunităţi statale, este mult mai relevant pentru analiza politică dacă se pot face diferenţieri
între diferitele tipuri de subculturi, spre exemplu: cea a elitei politice şi cea a maselor, sau ale
grupurilor profesionale, religioase, etnice, etc. Disfuncţionalităţile unui sistem politic se
datorează cel mai adesea diferenţelor de cultură politică dintre grupuri şi inadecvării
modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii
globale.”41

Trebuie să acceptăm că „forţele globalizării remodelează lumea noastră, atât prin fiecare
integrare economică, cât şi prin modalitatea transfrontalieră în creştere a oamenilor şi a
cunoştinţelor”. Starea de globalitate induce ca tot ceea ce are loc pe planetă, indiferent de
coordonatele geografice, să nu mai reprezinte ceva limitat local, descoperirile, victoriile ca şi
catastrofele să intereseze sau să privească pe toată lumea pentru că toţi devenim obligaţi, într-
un fel, să ţinem cont în viaţa şi activitatea noastră că ceea ce este local-personal se mişcă pe
axa local-global.

Aforismul „Gândeşte global şi acţionează local” este o realitate de care trebuie să ţină
seamă toate statele indiferent de nivelul de dezvoltare.

41
Cristian Pîrvulescu, Note de curs- Politică Comparată
59
 Bibliografie

 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări

globale, Editura Polirom, Iași, 2004, p.39
 Bell, D., The Cultural Contradictions of Capitalism, Journal of Aesthetic Education, Vol.
6, No. ½, Special Double Issue: Capitalism, Culture, and Education (Jan. –Apr. , 1972),
pp. 11-38
 Șerban, G., Vancea, I., Elemente de politică externă, Editura TehnoMedia, Sibiu, 2009,
p.29
 Bari, I., Globalizarea și problemele globale, Editura Economică, București, 2001, p. 7
 Popescu, I., Bontea, A., Constantinescu, M., Globalizarea: mit și realitate, Editura
Economică, București, 2004
 Postelicu, Ghe., Postelnicu, C., Grzykowski, C., Globalizarea economiei, Editura
Economică, București, 2000
 Lungulescu, L.M., Statul și globalizarea economică, teză de doctorat, București, 2009
 Văcărel, I., Studii de istoria gândirii și practicii economico-financiare, Editura Academiei
Române, București, 2008
 Carlin, W., Soskice, D., “Macroeconomics: Imperfections, Institutions, and Policies”,
Editura Oxford University Press, Oxford, 2005, p. 15.
 Dăianu, D., „De ce stârnește globalizarea atâtea pasiuni” , în Revista Secolul 21.
Globalizare și identitate, nr. 7-9/2001
 Bari, I., Globalizarea și problemele globale, Editura Economică, București, 2001, p. 9
 Acocella, N., „Economic Policy in the Age of Globalisation”, Editura Cambridge
University Press, New York, 2009, p. 233
 Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, 1999, p. 17
 FMI, World Economic Outlook, mai 1997
 Robertson, R., Globalisation, London and Newbury Park: CA Sage, 2002, p. 13
 Bari, I., Globalizarea și problemele globale, Editura Economică, București, 2001, p.18
 Albareda, L., Lozano, J., Tencati, A., Midttun, A., Perini, F., „The changins role of
governments in corporate social responsability: drivers and responses”, Business Ethics:
A European Review, vol. 17, nr. 4, Octombrie 2008, p. 347

60
 Carlin, W., Soskice, D., „Macroeconomics: Imperfections, Institutions, and Policies”,
Editura Oxford University Press, Oxford, 2005, p. 289
 Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, 1999, p. 21
 Carstensen, K., Toubal, F., „Foreign direct investment in Central and Eastern European
Countries: A dynamic panel analysis” , Journal of Comparative Economics, nr. 32, 2004,
p. 39
 Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale , Editura Antet, 1999, p. 23
 Aguilera, R.V., Jackson, G., The cross-national diversity of Corporate governance:
dimensions And determinants, Academy of Management Review, 2003, Vol. 28, No. 3,
447-465
 Bodislav,D.A.,Countries versus corporations and economies versus businesses...what
makes the global mechansim work better?,Annals of the “Constantin Brâncuși”
University of Târgul Jiu,Economy Series, Issue 3/2012
 Keating, M., Plurinational Democracy, Oxford University Press, 2001
 Carta Naţiunilor Unite, Avalon Project Yale School of Law, Internet
 Năstase, Dorina; Mătieş, Mihai – „Viitorul suveranităţii naţionale a României în
perspectiva integrării europene”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională
şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002
 Jackson, Robert – „The Global Covenant”, Oxford University Press, 2003
 Stiglitz, Josepf E., Globalizarea, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti,
2005, p. 31.
 Cristian Pîrvulescu, Note de curs- Politică Comparată
 Cristian Pârvulescu, Note de curs- Politici şi instituţii politice
 Dobrescu Paul, Note de curs- Globalizare și integrare europeană
 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeanpă, Comunicat de presă, 1.01.2017,
https://www.mae.ro/node/39781
 http://qvorum.ro/10-ani-de-la-aderarea-romaniei-la-ue/
 https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/01/01/documentar-zece-ani-de-la-
integrarea-romaniei-in-uniunea-europeana-12-38-00
 http://www.dozadebine.ro/suntem-de-10-ani-in-uniunea-europeana/
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Mondial%C4%83_a_Comer%C8%9B
ului

61
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Na%C8%9Biunilor_Unite
 https://pl.scribd.com/document/337858101/Comer%C8%9Bului-interna%C8%9Bional-
in-contextul-globaliz%C4%83rii-pdf
 www.worldbank.org/economicpolicy/globalization

62