Universitatea din București

Facultatea de Administrație și Afaceri

Specializarea Administrație Publică

Teorii morale

Student:
Gurea Roxana Maria

București
2019
 Introducere

Etica, în calitatea ei de disciplină a filosofiei, caută răspuns la întrebarea cum ar trebui să

acționeze individul atât în raport cu sine însuși sau în raport cu ceilalți, fie că vorbim despre
mediul individual sau social, fie că ne referim la domeniul funcției publice. Se prezintă, astfel,
diverse concepte morale, făcându-se referire și la deontologia funcției publice, care privește
normele și obligațiile, atribuțiile specifice activității profesionale de funcționar public. Lucrarea
va aduce în prim-plan teoriile morale cele mai cunoscute pe care le va dezbate în comparație cu
acțiunile zilelor noastre și își propune să sublieze diferențele dintre acestea.

Teoriile morale reprezintă structuri abstracte, care își propun să definească principiile de bază
sau ideile pe care se fundamentează moralitatea, clasificând indivizi, acțiuni și chiar efecte, cum
ar fi: bine-rău, corect-incorect, permis-interzis. Rolul acestora este, prin urmare, de a justifica
caracterul constrângător al principiilor și, mai ales, a valorilor promovate.

Eudaimonia
Filosofii Greciei Antice înțelegeau prin eudaimonie cel mai înalt concept uman de bine, fiind
preocupați de găsirea modalităților de a-l obține pe acesta. Originea noțiunii pornește de la
cuvântul “eu”, care înseamnă “bine” și “daimon”, care se referă la un “gardian spiritual”1. În
filosofia greacă, Eudaimonia înseamnă obținerea celor mai bune condiții posibile pentru o ființă
umană, în orice sens - nu numai fericirea, ci și virtutea, moralitatea și o viață semnificativă.
Aceasta consideră că binele suprem este fericirea, iar fericirea poate fi obținută printr-o viață
rațională în conformitate cu virtutea. “Fericirea este, așadar, lucrul cel mai bun, cel mai frumos și
cel mai plăcut, iar aceste calități nu sunt separate […] ci toate acestea există laolaltă în acțiunile
desăvârșite.”2

Aristotel considera că scopul nostru final este fericirea (care nu este o stare momentană, de o
clipă, ci una care ține de perioade lungi de timp). Fericirea este atinsă de către oameni dacă sunt
virtuoși. Virtutea nu este însă plăcere, căci plăcerea este insațiabilă, discontinuă, capricioasă, ne
consumă timpuriu puterile vitale şi creează dependență. Fericirea nu înseamnă nici bani, faimă,
carieră sau putere. Aristotel consideră că fără anumite plăceri rezonabile, fără o situație materială
stabilă, fără respectul celorlalți și fară chiar un anumit noroc în viață nu putem fi fericiți. Virtutea
este, cu alte cuvinte, ceva necesar, dar nu suficient pentru atingerea fericirii (Socrate, Platon,

1
https://philosophyterms.com/eudaimonia/, accesat la data de 25.10.2019, ora 16:52
2
Aristotel- Etica nicomahică (Rațiunea și virtutea), Ed. Antet, București, pag. 40
stoicii și unii autori contemporani considerau că virtutea este necesară și suficientă pentru
atingerea fericirii). Aristotel susține însă că fericirea nu poate fi atinsă de către oamenii
unilaterali şi mărginiți, care urmăresc o singură formă de satisfacție în viață, întrucât aceștia iau
drept scop (plăcerea, faima, averea sau puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vederea
scopului final unic, și anume fericirea.

A deveni oameni mai buni este unul dintre scopurile filosofilor antici: să devenim oameni mai
buni – să ne îndeplinim potențialul unic ca ființe umane. Aristotel argumentează că la această
stare se ajunge muncind din greu, cultivând virtuțile și excelând la orice sarcini care vin din
natura omului. Cu toate acestea, filosoful susține că desfășurarea vieții în mediul potrivit și
echilibrarea activităților cu înțelepciune sunt esențiale pentru a ajunge la eudaimonie. De
asemenea, consideră că, pe lângă rolurile specifice ale fiecărui om (părinte, profesor, doctor),
toate ființele umane împărtășesc un scop – un lucru pe care îl realizăm cu toții, care ne face să
fim oameni. Pentru a ajunge la starea superioară, în concepția lui Aristotel, este nevoie să fim
persoane morale, care să își controleze emoțiile și care să își exercite rațiunea, căci acestea sunt
cele mai avansate și unice abilități umane.

Eudaimonia nu are prea multe legături cu norocul. Indiferent dacă ai noroc sau nu, aceasta
funcționează la fel: trebuie să muncești din greu pentru a deveni o persoană mai bună și a excela
în activitățile de zi cu zi. Norocul poate decide ce probleme îți ies în cale sau unde trăiești, dar,
potrivit filozofiei grecești, acesta nu are nicio legătură cu a fi cea mai bună ființă umană care poți
fi. Mai mult, „fericirea” este o emoție, în timp ce Eudaimonia este o stare de a fi mult mai
cuprinzătoare. Fericirea este ceva pe care o persoană ar putea să o creeze sau să o piardă în orice
moment, în timp ce Eudaimonia presupune depunea de eforturi îndelungate pentru a construi și a
deține puterea.

Hedonismul
Hedonimsul este un termen care provine din grecescul hedone, care înseamnă plăcere, devenind
un curent filosofic care militează în favoarea obținerii plăcerii. Acesta face referire la obținerea
plăcerii și la evitarea suferinței ca fiind binele suprem. Plăcerea este principiul oricărei acțiuni,
iar fericirea nu este decât suma plăcerilor particulare, indiferent de natura lor. Hedonismul
recomandă căutarea experiențelor care procură plăcere și a lucrurilor care contribuie la aceasta.
Contrar percepției existente, nu se face referire la plăcerea fizică, care este considerată efemeră.
Prin urmare, se are în vedere plăcerea de durată, care derivă din artă, prietenie sau înțelepciune.

Epicur consideră că atingerea plăcerii este dependentă de utilizarea rațiunii, în vederea reducerii
durerii la un nivel cât mai mic posibil. Prin urmare, viziunea epicurianistă a ajuns să pună mai
mult accent pe lipsa durerii decât pe obținerea plăcerii. Hedonismul poate fi unit, în viziunea
unora, cu egoismul psihologic – teoria conform căreia oamenii sunt motivați numai de propiul
interes. De asemenea, putem discuta și despre egoismul etic – care afirmă că indivizii ar trebui să
își caute binele propriu, susținând să ne comportăm în așa fel încât să obțină plăcerea proprie. Cu
toate acestea, hedonismul nu este legat, în mod neapărat, de egoism. E adevărat că Epicur susține
urmărirea plăcerilor proprii, dar nu a afirmat niciodată că ar trebui să ducem o viață egoistă care
să îi împiedice pe restul să obțină același lucru.

Filosoful Epicur susținea, de asemenea, în caracterizarea fericirii: “Dacă nu te poți mulțumi cu

puțin, nu te poți mulțumi cu nimic.”3 Tot acesta, descoperă în interiorul ființei umane 3 categorii
de dorințe, cum ar fi: plăcerile care nu sunt nici naturale nici necesare (bogăția, gloria), plăcerile
naturale fără a fi neapărat necesare (dorințele care țin de nevoile omului legate de viață și adăpost
– locuințe somptuase) și plăcerile naturale și necesare (dorința de a mânca în raport cu foamea). 4
Cu toate acestea, ființa umană nu trebuie să caute să le satisfacă decât pe cele din urmă, care ne
dau adevărata plăcere și ne apropie de fericire.

Teorii teleologice
Provenind de la grecescul “telos” – țel,scop, teoriile teleologice presupun că valoarea morală a
oricărui act săvârșit se constituie din capacitatea acestuia de a realiza ceva bun sau ceva rău. Tot
ceea ce este în conformitate cu morala, conform teoriilor, se datorează intenției cu care a fost
făcut, de a obține ceea ce este bun în esență: “binele în sine este țelul spre care este orientat orice
comportament cu valoare morală.”5

Etica deontologică
Aceasta se bazează pe faptul că o acțiune are valoare morală dacă este guvernată de anumite
principii normative care îi asigură necesitatea și universalitatea. Adepții consideră că o faptă este
greșită nu prin consecințe, ci dacă se încalcă un principiu sau o normă, indiferent de scop sau
obiective. Avându-și originea în cuvântul grecesc “deon” – datorie, ceea ce este necesar, ceea ce
se cade, etica deontologică fundamentează moralitatea pe principiul obligației. Aceste principii
sunt obligatorii prin ele însele, făcând distincție între actele morale.

Distincția dintre cele două, teleologic-deontologic se poate sesiza și în raportul dintre valoare-
normă morală. Prin teoriile teleologice se dorește reducerea normelor la valorile morale, în timp
ce cele deontologice urmăresc reducerea valorilor la normele morale.

Există, de altfel, mai multe categorii de teorii deontologice, cum ar fi: teoria dreptății, teoria
datoriei, teoria imperativului categoric kantian etc.

3
Epicur- Scrisoare către Menoiceus
4
Ionel Cioară – etică I-II - note de curs – http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2011/06/etica_curs_2009.pdf,
accesat la data de 25.10.2019, ora 18:10
5
http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2011/06/etica_curs_2009.pdf, accesat la data de 25.10.2019, ora 18:18
 Utilitarismul
Reprezintă teoria conform căreia o acțiune poate fi considerată dreaptă, bună, în măsura în care
contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de persoane, deci produce cât mai multă plăcere
și cât mai puțină suferință. Acesta este definit ca „concepţia care acceptă ca fundament al moralei
Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri – susține că acţiunile sunt corecte în măsura în
care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul
fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de
plăcere“. 6

Conform utilitarismului pozitiv, o acțiune este, din punct de vedere moral, corectă dacă are drept
consecință, în primul rând, cea mai mare cantitate de plăcere posibilă pentru cât mai multe
persoane și, în al doilea rând, evitarea suferinței. În opoziție se află utilitarismul negativ, care
consideră că ce este relevant atunci când evaluăm o acțiune nu este atât plăcerea care rezultă, cât
evitarea suferinței. Prin urmare, o acțiune este corectă dacă duce la evitarea suferinței și, abia în
al doilea rând, la producerea unei cantități cât mai mari de plăcere.

Primatul datoriei
Cea mai importantă teorie etică este cea kantiană, care are la bază conceptul de datorie: ceea ce
este corect, din punct de vedere moral, sunt numai actele realizate din simțul datoriei.
Consecințele nu sunt relevante, căci, de cele mai multe ori, noi nu suntem răspunzători de
consecințele acțiunilor noastre. Poate ne dorim să ajutăm pe cineva, însă consecința poate să fie
suferința sau moartea acelei persoane (cineva cere o aspirină, noi vrem să-l ajut și îi oferim
pastila; însă persoana este, fără să știe, alergică la aspirină; ca atare, moare subit). În acest caz,
numai intenția contează, iar dacă intenția a fost bună, atunci acțiunea ar trebui considerată
morală, indiferent de consecințe.

Acțiunile care au la bază o înclinație, orice tip de emoție sau sentiment, nu sunt acțiuni autentic
morale, pentru că noi nu decidem mereu ce emoții să avem. Ca atare, dacă fac ceva moral
bazându-mă pe emoții sau sentimente, atunci eu nu sunt în totalitate demn de laudă, deoarece eu
nu sunt în totalitate răspunzător pentru ceea ce simt: nu eu decid să simt într-o situație ceea ce
simt. Datoria, pe de altă parte, este o obligație care se impune rațiunii în orice situație, indiferent
de sentimente. Atunci când ajutăm, de exemplu, un cerșetor, trebuie să ne asigurăm că actul
nostru are la bază recunoașterea rațională a faptului că avem datoria să îi ajutăm pe nevoiași.
Intențiile, în opinia lui Kant, trebuie să se bazeze pe principii generale numite de acesta
“maxime”. Însă nu orice maximă este acceptabilă din punct de vedere moral. Morala este ceva

6
John Stuart Mill - Utilitarismul, Ed. All, 2014, pag. 18
valabil pentru toți oamenii și în toate situațiile și, ca atare, reprezintă un sistem de imperative
categorice, nu ipotetice. Dacă ajut o persoană rănită bazându-mă pe principiul “Ajută-i pe cei
răniți, dacă vrei să fii răsplătit!” sau pe principiul “Ajută-i pe cei răniți, dacă îți este milă!”,
atunci acțiunea mea nu este morală. Acestea sunt imperative ipotetice au un caracter relativ și
condiționat (fă ceva dacă…). Imperativele categorice, în schimb, sunt datorii absolute și
necondiționate de genul “Nu trebuie să ucizi!” sau “Nu trebuie să minți!”.

Principiul Kantian moral de bază, din care rezultă lista datoriilor noastre morale are, în scrierile
filosofului, trei formulări specifice. Prima dintre ele, cunoscută sub numele de formula
universalizării, ne spune că ar trebui să acționăm numai conform acelor maxime pe care le putem
folosi, totodată, ca legi universale: „imperativul universal al datoriei ar putea fi exprimat şi astfel:
acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a
naturii“7. Ar trebui să ne întrebăm, cu alte cuvinte, ce s-ar întâmpla dacă toți oamenii ar face ceea
ce vrem noi să facem. În cazul în care cineva vrea să ucidă pentru a lua bunurile cuiva, problema
este că dacă toți oamenii ar ucide când ar vrea să obțină foloase materiale, atunci ceea ce face
posibilă însăși existența moralei, adică viața oamenilor, ar fi amenințată pentru toți indivizii.
Dacă eu vreau să ucid, atunci s-ar putea să fiu și eu ucis în cazul în cazul în care toți oamenii ar
face ceea ce vreau eu să fac.

Într-o altă formulare (cea a scopului în sine), imperativul categoric ne spune că trebuie să le
acordăm oamenilor aceeași demnitate, să îi tratăm pe ceilalți oameni ca scopuri în sine, niciodată
ca mijloace în vederea unui scop: „acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta,
cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc“8.
Nu ar trebui, deci, să ne folosim niciodată de alți oameni spre a ne satisface interesele noastre
personale. Ca atare, minciuna, furtul, crima, încălcarea unei promisiuni etc. sunt imorale pentru
că în aceste cazuri tratăm persoanele din jur ca mijloace și nu ca scopuri.

Unele acțiuni se clasifică în raport cu conceptul de datorie ca acțiuni realizate din datorie și
acțiuni realizate conform datoriei. În sensul în care discutăm despre cele făcute din datorie,
principiul determinant al acţiunii este chiar datoria (acţiunea este făcută de dragul datoriei, nu al
plăcerii sau al interesului egoist, sunt făcute pentru respectarea datoriei). Acțiunile realizate
conform datoriei nu au ca mobil datoria însăși. Spre exemplu, un vânzător care cere un preț
corect clienților săi, dar care nu face acest lucru din datorie sau dintr-o înclinație nemijlocită- îi
este milă de ei-, ci din dorința de a-și asigura profitul sau continuitatea în afaceri.

7
Immanuel Kant - Critica rațiunii practice, Ed. Științifică, București, 1972, pag. 39
8
ibidem, pag. 47
 Dimensiunea etică a funcției publice
În administrație este necesar ca oamenii să își desfășoare activitatea cu profesionalism și să fie
ghidați de spiritul moral, persoane pentru care țelul principal este acela de a sluji cetățeanul și nu
interesul personal. Cine nu are puterea necesară de a pune binele general deasupra interesului
personal, nu își are locul în administrația publică.

În opinia lui Kant, numai atunci când acţionăm din datorie, acţiunea noastră are un conţinut
moral, prin urmare, atunci când acţiunile noastre sunt determinate de impulsuri, sentimente sau
interes personal nu au valoare morală. Atunci când un funcţionar public aplică legea în mod
imparţial şi face acest lucru determinat fiind de teama de a nu fi sancţionat în caz contrar,
aplicarea imparţială a legii nu are valoare în plan moral. Acest gest, chiar dacă respectă legea din
punct de vedere juridic, nu este şi moral, pentru că, deşi aparent virtuos, el nu face altceva decât
să coincidă cu datoria. Din punct de vedere deontologist, acţiunile au reală valoare morală numai
dacă sunt izvorâte din sentimentul datoriei, adică din respect necondiţionat pentru legea morală
în sine.

Kant face o diferenţiere foarte clară între legalitate şi moralitate. Legea care prescrie numai
obligaţii este juridică. În domeniul legii nu contează de ce am făcut într-un anumit fel sau altul,
atât timp cât nu atentez la integritatea drepturilor altei persoane. Însă, deoarece motivaţia nu
contează în domeniul legii sau în chestiuni legale, dacă nu mă comport cum trebuie , voi fi
obligat să o fac, sub imperiul pedepsei. Unele acțiuni sunt, însă, întotdeauna imorale, indiferent
de consecințe și autori. Spre exemplu, cel mai concludent fapt este a minți.

Concluzie
În concluzie, teoriile morale prezentate mai sus își au corespondent și în societatea noastră,
aplicându-se atât în viața privată, cât și în cea publică. Dacă ne referim strict la dimensiunea etică
a funcției publice, ajungem la ideea conform căreia nu toți funcționarii publici sunt capabili să
adapteze imperativul categoric al lui Kant la fiecare situație cu care se confruntă. Este nevoie de
respectarea codurilor etice, care să fie îmbinate cu comportamentul moral al persoanelor. Se va
înțelege, astfel, necesitatea respectării binelui general și nu al interesului personal.
 Bibliografie

Referințe electronice
1. https://philosophyterms.com/eudaimonia/, accesat la data de 25.10.2019, ora 16:52
2. https://www.descopera.org/eudemonismul-eudaimonia-versus-arete/, accesat la data de
25.10.2019, ora 17:15
3. http://www.espressofilosofic.ro/curente-filosofice/hedonismul-si-mitul-placerii-
nestavilite/, accesat la data de 25.10.2019, ora 18:04

4. Ionel Cioară – etică I-II - note de curs –

http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2011/06/etica_curs_2009.pdf, accesat la data
de 25.10.2019, ora 18:10
5. http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2011/06/etica_curs_2009.pdf, accesat la data
de 25.10.2019, ora 18:18
6. https://polifilosofie.files.wordpress.com/2008/10/teorii-etice.pdf, accesat la data de
25.10.2019, ora 18:43
7. https://www.academia.edu/26379142/Radulescu_Deontologie, accesat la data de 26.10.2019,
ora 10:24
8. http://revad.uvvg.ro/files/nr1/Articol%201%20-%20Oana%20Matei.pdf, accesat la data de
26.10.2019, ora 10:31
9. https://polifilosofie.files.wordpress.com/2008/10/teorii-etice.pdf, accesat la data de
26.10.2019, ora 10:58

Lucrări de specialitate
1. Aristotel- Etica nicomahică (Rațiunea și virtutea), Ed. Antet, București, pag. 40
2. Epicur- Scrisoare către Menoiceus
3. John Stuart Mill - Utilitarismul, Ed. All, 2014, pag. 18
4. Immanuel Kant - Critica rațiunii practice, Ed. Științifică, București, 1972, pag. 39
5. Ibidem, pag. 47