Sunteți pe pagina 1din 15

Prestaţia compensatorie în procesul de divorţ

29.11.2019 | Andreea MIHEȘ

Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) a introdus, pentru prima oară în legislaţia noastră,
prestaţia compensatorie, ca instrument juridic pus la îndemâna soţului nevinovat, alături de
despăgubirile reglementate de art. 388 Cod civil, în vederea compensării dezechilibrului
semnificativ pe care desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unuia dintre soţi îl determină
în condiţiile de viaţă ale celuilalt soţ.

Sursa de inspiraţie pentru reglementarea prestaţiei compensatorii, a constituit-o cel mai


probabil, la fel ca şi în cazul despăgubirilor prevazute de art. 388 Cod civil, Codul civil
francez, care la art. 270 (introdus încă din anul 1975) dispune că prestaţia compensatorie este
destinată a compensa, atât cât este posibil, dezechilibrul pe care desfacerea căsătoriei îl
crează asupra condiţiilor de viaţă ale soţului solicitant[1]. În mod similar, art. 390 prevede
că prestaţia compensatorie este menită a compensa, atât cât este posibil, un dezechilibru
semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.
Totuşi, deşi scopul prestaţiei compensatorii este similar, în reglementarea franceză şi romană,
condiţiile de acordare şi modul de stabilire sunt parţial diferite. Vom aborda, şi sub aspect
comparativ cu reglementarea Codului civil francez, în rândurile ce urmează, condiţiile
prestaţiei compensatorii.

Menţionăm, ab initio, că este posibilă acordarea cumulativă a despăgubirilor prevăzute de art.


388 Cod civil şi a prestaţiei compensatorii, cele două instrumente juridice de dezdăunare a
soţului nevinovat, având condiţii de acordare semnificativ diferite. Ca atare, după cum vom
detalia şi în rândurile ce urmează, se pot acorda atât despăgubiri pentru prejudiciile materiale
sau morale, în condiţiile art. 388, cât şi o compensaţie sub forma prestaţiei compensatorii, în
măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 390 Cod civil.

Art. 390 Cod civil reglementează condiţiile prestaţiei compensatorii[2]. Astfel, prestaţia
compensatorie poate fi acordată numai în cazul în care divorţul a fost pronunţat din culpa
exclusivă a soţului pârât. Cu alte cuvinte, numai soţul căruia nu i s-a reţinut nicio culpă
comună sau exclusivă în desfacerea căsăstoriei poate solicita prestaţia compensatorie de la
soţul vinovat. Scopul prestaţiei compensatorii este, așa cum prevede expressis verbis art. 390
Cod civil, acela de a compensa, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care
divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită. Ca atare, ca o
condiţie sine qua non a acordării prestaţiei compensatorii, se impune existenţa unui
dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale soţului nevinovat, ca urmare a divorţului.

1
În plus, căsătoria trebuie să fi avut o durată de cel puţin 20 de ani. Ultimele două condiţii sunt
corelate, căci este lesne de înţeles că divorţul poate afecta într-o măsură semnificativă
condiţiile de viaţă ale soţului nevinovat, numai în contextul în care căsătoria a avut o durată
mare de timp. Legiuitorul a urmărit să instituie o limitare a cazurilor în care se poate cere şi
obţine prestaţia compensatorie, la situaţiile în care durata căsătoriei a determinat un anumit
stil de viaţă, pe care soţul nevinovat, prin ipoteză dedicat familiei, fără vreo vină în
destrămarea relaţiilor de familie, se vede nevoit să îl schimbe. Probabil că legiutorul a
apreciat că încheierea prin divorţ unui mariaj mai scurt nu determină o schimbare atât de
radicală în condiţiile de viaţă ale soţului nevinovat, încât să se impună compensarea acestuia
cu ajutorul acestui instrument juridic. În Codul civil francez, sursă de inspiraţie pentru cel
român, nu s-a instituit o astfel de limitare, menţionându-se doar că judecătorul va ţine seama
de durata căsătoriei soţilor. Considerăm că o astfel de soluţie era de preferat, având în vedere
multitudinea situaţiilor care se pot ivi în practică. Desfacerea unei căsătorii care a durat, de
pildă, mai puţin de 20 de ani, dar totuşi un timp îndelungat, peste 10 ani, ar trebui să dea
dreptul soţului nevinovat să solicite acordarea prestaţiei compensatorii, râmânând la
aprecierea judecătorului dacă durata căsătoriei este suficientă şi desfacerea ei a produs un
dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită, în funcţie de
ansamblul împrejurărilor concrete ale cauzei.

Pentru cazurile în care soţul nevinovat suferă un prejudiciu, moral sau material, care se poate
manifesta şi printr-o schimbare semnficativă a condiţiilor de viaţă (ceea ce îl poate afecta atât
psihic – de exemplu, prin îndepărtarea sau excluderea din grupul de prieteni sau cunoştinţe
comune, pierderea statutului social, cât şi material – imposibilitatea procurării unei locuinţe
similare, a menţinerii aceluiaşi stil de viaţă), acesta din urmă are la dispoziţie posibilitatea de
a solicita despăgubiri în temeiul art. 388 Cod civil, dacă nu îndeplineşte condiţia privitoare la
durata căsătoriei. De asemenea, după cum am arătat, va putea obţine atât despăgubiri, cât şi
prestaţia compensatorie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ambele
instrumente juridice. Este posibil, de exemplu, ca soţul nevinovat să sufere un prejudiciu
moral din cauza infidelităţii celuilalt soţ, în condiţiile în care căsătoria a avut o durată mare
de timp, peste 20 de ani, perioadă în care acesta s-a dedicat familiei, iar desfacerea căsătoriei,
determină o suferinţă psihică importantă, în contextul sentimentelor de singurătate, izolare şi
stigmat social survenite ca urmare a divorţului. O astfel de situaţie poate atrage însă şi
obligarea soţului vinovat la plata unei compensaţii, date fiind consecinţele asupra condiţiilor
de viaţă ale soţului nevinovat. De pildă, acesta este obligat să se mute din locuinţa proprietate
exclusivă a soţului vinovat, fiindu-i imposibil să îşi procure altă locuinţă sau nu îşi mai poate

2
asigura nici măcar mijloace apropiate de cele avute în timpul căsătoriei, pentru susţinerea
traiului zilnic.

Pe de altă parte, în cazul prestaţiei compensatorii, solicitantul nu trebuie să facă dovada


vreunui prejudiciu, aşa cum este ţinut pentru a obţine despăgubiri în temeiul art. 388 Cod
civil, ci doar să dovedească dezechilibrul semnificativ în condiţiile de viaţă, survenit ca
urmare a divorţului (deci nu ca urmare a faptelor soţului culpabil de desfacerea căsătoriei). În
practica judiciară s-a decis că, în cauza dedusă judecăţii, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de 390 aliniatele 1 şi 2 Cod civil şi cum veniturile reclamantului au fost din totdeauna net
superioare faţă de cele ale pârâtei, ceea ce le permitea ca aceştia să aibă o viaţă confortabilă,
lipsită de griji, iar prin desfacerea căsătoriei viaţa pârâtei – reclamante cel puţin din punct de
vedere material, suferă o modificare majoră fiind nevoită să aplice alte standarde potrivit cu
veniturile sale, instanţa va obliga intimatul – pârât la plata unei prestaţii compensatorii sub
forma rentei viagere, în cuantum de 10 %, din venitul net permanent realizat de reclamant pe
o perioadă de 5 (cinci) ani, începând cu data pronunţării hotărârii[3].

În practica judiciară[4] s-a decis că atunci când nu se poate dovedi existenţa unui dezechilibru
semnificativ în condiţiile de viaţă ale solicitantului ca urmare a divorţului, nu se va acorda
prestaţia compensatorie. Ca atare, instanţa a arătat că din declaraţiile martorilor audiaţi se
constată că la părăsirea de către reclamant a domiciliului comun pârâta a rămas cu toate
bunurile dobândite în timpul căsătoriei, aceasta beneficiind şi de o pensie care îi poate
acoperi nevoile uzuale, astfel că nu s-au putut identifica un dezechilibru semnificativ pe care
divorţul urmează a-l determina în condiţiile de viaţă ale pârâtei. În ceea ce priveşte solicitarea
de acordare a desăgubirilor în temeiul art. 388, instanţa de judecată a arătat că prejudiciul a
cărui reparare se solicită pe această cale, nu se confundă cu diferența de nivel de trai
intervenita prin divorț, care poate genera dreptul la prestația compensatorie şi nu are relevanţă
nivelul de trai al soților sau durata căsătoriei, iar prejudiciul trebuie sa fie, în toate situațiile,
dovedit[5]. Vizavi de acest aspect s-a reţinut că după o căsătorie care a durat 28 de ani şi în
care cel puţin din exterior părțile au părut a fi un exemplu pentru comunitate şi o familie de
gospodari cu o conduită demnă de urmat, reclamantul a părăsit domiciliul comun fără nicio
explicaţie, lăsând-o pe pârâtă singură, cu o gospodărie de întreţinut, fără sprijinul material şi
mai ales emoţional şi moral de care pârâta reclamantă ar fi sperat să beneficieze după atâţia
ani de gospodărie, acesta fiind de fapt şi scopul încheierii unei căsătorii (aceasta a dovedit că
suferă de depresie şi tulburări anxioase, cauzate de faptul că fost părăsită de către soţ).
Instanţa de fond a decis astfel că prejudiciul moral suferit de pârâta reclamantă este dovedit,
iar culpa reclamantului este reţinută având în vedere temeiul de drept în temeiul căruia a fost

3
admisă cererea de divorţ, fiind admisă cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la
despăgubiri şi apreciindu-se că suma de 5.000 lei poate acoperi prejudiciul astfel creat.

Dificultatea pe care o creează pe tărâm probatoriu varietatea şi dinamica relaţiilor de familie


şi a împrejurărilor de fapt avute în vederea la acordarea compensaţiilor la divorţ este lesne de
observat în soluţiile diferite pronunţate de instanţele de control judiciar faţă de instanţele de
fond. În cauza citatată instanţa de apel a invalidat interpretarea instanţei de fond. Nu numai că
motivele de divorţ s-au ivit înainte de intararea în vigoare a noului Cod civil, astfel cu nu se
poate face aplicarea art. 388, dar despăgubirile pentru daunele morale nu pot fi acordate nici
în temeiul principiilor generale de drept. În acest sens, s-a arătat că solicitanta a locuit singură
în ultimii 6 ani ca urmare a faptul că soţul său părăsise domiciliul comun şi s-a gospodărit
singură, soţul reclamant lăsând la plecare toate bunurile pe care cei doi soţi le dobândiseră în
timpul căsătoriei. În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că cele
două părţi ar fi avut o căsătorie de 28 de ani în care din exterior părţile au părut a fi un
exemplu pentru comunitate aceasta nu corespunde realităţii deoarece, după cum rezultă din
recunoaşterile părţilor, acestea sunt despărţite în fapt din anul 2008, după o convieţuire de 21
de ani şi după ce copii rezultaţi din căsătorie au devenit majori, iar aparenţa unei relaţii nu
este de natură a genera dreptul la despăgubiri. Tribunalul apreciază astfel că în cauza dedusă
judecăţii nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu suferit de apelanta pârâtă prin
desfacerea căsătoriei, deoarece de mai bine de 6 ani aceasta se află în aceeaşi situaţie, iar
tulburarea depresivă menţionată în adeverinţa emisă în anul 2013 emisă de medicul de
familie, în condiţiile în care nu a fost însoţită de acte provenite de la medicul de specialitate,
nu apare ca fiind un argument suficient pentru acordarea acestor despăgubiri.[6]

Sub aspectul cumulării mai multor tipuri de compensaţii în cadrul procesului de divorţ, soţul
care solicită pensie de întreţinere, în temeiul art. 389 alin. 2 Cod civil, nu o va putea cumula
cu prestaţia compensatorie[7]. Acordarea pensiei de întreţinere are loc numai dacă sunt
îndeplinite mai multe condiţii specifice. Deşi condiţiile ce se impun a fi întrunite pentru
acordarea celor două tipuri de compensaţii sunt diferite, legiuitorul a apreciat că scopul lor
este acelaşi, fiind ambele menite să compenseze un dezechilibru semnificativ în condiţiile de
viaţă ale soţului solicitant. Se subînţelege faptul că şi în cazul pensiei de întreţinere, soţul
aflat în incapacitate de muncă survenită în timpul căsătoriei sau înainte de căsătorie, ori în
decurs de un an de la desfacerea acestei (dacă inacapacitatea este cauzată de o împrejurare în
legatură cu căsăstoria), suferă ca urmare a divorţului un dezechilibru important sub aspectul
condiţiilor de viaţă. Ca atare, pensia de întreţinere este menită să compenseze acest
dezechilibru, determinat în mod primordial de incapacitatea de muncă a soţului solicitant,

4
starea de nevoie apărând însă ca urmare a deasfacerii căsătoriei. Când sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru ambele instrumente juridice, soţul solicitant poate opta pentru una
dintre ele: prestaţie compensatorie sau pensie de întreţinere, neavând, aşadar posibilitatea de a
le obţine cumulat.

În jurisprudenţă, au survenit deja interpretări distincte ale instanţelor de diferite grade de


jurisdicţie ale incidenţei art. 392 Cod civil în cauzele deduse judecăţii. Astfel, dacă în primă
instanţă cererea pârâtei de acordare a prestaţiei compensatorii a fost respinsă (pe motiv că
ambii soţi se fac vinovaţi de desfacerea căsătoriei, iar aceasta primeşte o pensie de
invaliditate ca urmare a unei boli ce a survenit în timpul căsătoriei şi îşi suplimentează
veniturile prin prestarea unor activităţi în străinătate, încât nu se poate aprecia că se află în
stare de nevoie, nefiind date condiţiile prevăzute de art. 389 Cod procedură civilă[8]),
instanţa de apel a stabilit că solicitarea apelantei – pârâte de stabilire a unei prestaţii
compensatorii, în temeiul dispoziţiilor art. 392 aliniat 1 Cod civil, este întemeiată, întrucât
aceasta, cu înscrisurile medicale depuse la dosar, a dovedit afecţiunile grave de sănătate pe
care le-a contactat în timpul căsătoriei, faptul că reclamantul a avut un comportament infidel
şi conflictual, inacceptabil vieţii de familie, cu repercusiuni negative asupra sănătăţii sale,
precum şi faptul că nu poate să-şi găsească un loc de muncă, aflându-se în incapacitate
parţială de a munci, cu o pensie de invaliditate de 300 lei, pe care este nevoită să o cheltuie
pentru a-şi procura medicamentele necesare tratamentului afecţiunilor grave de care
suferă[9]. Martora din proces a declarat că de la introducerea acţiunii de divorţ pârâta plânge
mereu, nu poate să doarmă şi a slăbit foarte mult. Toate aceste aspecte justifică, a apreciat
instanţa, cel puţin pentru o perioadă de timp, o compensaţie bănească (o rentă lunară, în
cuantum de 150 de lei, pe o perioadă de 20 de luni) pentru traumele provocate de divorţ şi un
ajutor material pentru susţinerea cheltuielilor pentru tratarea afecţiunilor de sănătate care au
survenit în timpul căsătoriei[10].

În speţă, cum s-a arătat, prima instanţă a respins cererea pârâtei de acordare a pensiei de
întreţinere, cu motivarea că aceasta nu se află în stare de nevoie, în sensul disp. art. 389 Cod
civil, iar instanţa de apel a invalidat această soluţie. În recurs s-a decis din nou în sens contrar
celor reţinute în apel, arătându-se că în atare situaţie, considerentele avute în vedere la
acordarea prestaţiei compensatorii, privind incapacitatea parţială de muncă a pârâtei şi
cuantumul redus al pensiei lunare de invaliditate nu pot fi primite, fiind contrare celor avute
în vedere la soluţionarea cererii de acordare a pensiei de întreţinere. Tot astfel, nu pot fi
primite nici considerentele instanţei de apel privind suferinţa provocată pârâtei prin
introducerea acţiunii de divorţ de către reclamant, aceste argumente fiind aduse de pârâta

5
însăşi în susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor, cerere de asemenea respinsă ca
nefondată de prima instanţă, soluţie menţinută de Tribunal prin decizia atacată[11].

Ca atare, soluţia instanţei de apel, a fost invalidată în recurs. Aceasta deoarece considerentele
reţinute de instanţă au fost eronate. După cum am arătat, scopul pensiei de întreţinere şi cel al
prestaţiei compensatorii este acelaşi, anume de a compensa dezechilibrul creat prin
desfacerea căsătoriei în condiţiile de viaţă ale celui care le solicită, motiv pentru care nici nu
pot fi acordate cumulat. În speţă, dacă nu s-a putut reţine acest dezechilibru pentru acordarea
pensiei de întreţinere (nefiind dovedită incapacitatea de muncă parţială şi nici imposibilitatea
obţinerii de venituri), este evident că el nu poate fi reţinut pentru acordarea prestaţiei
compensatorii.

Dacă în reglementarea Codului nostru civil, soţul solicitant trebuie să fie total inocent, adică
să nu i se poată reţine vreo culpă în desfacerea căsătoriei, legiuitorul francez a optat pentru o
reglementare mai puţin restrictivă, stabilind că judecătorul poate refuza să acorde prestaţia
compensatorie dacă soţul solicitant are o culpă exclusivă în desfacerea căsătoriei.[12] Ca
atare, cazurile în care se poate acorda prestaţia compensatorie sub imperiul legii franceze sunt
mult mai numeroase decât în reglementarea Codului civil francez. Judecătorul francez are
libertatea de a decide acordarea prestaţiei compensatorii indiferent daca desfacerea căsătoriei
a avut loc din culp exclusivă a soţului a cărui obligare se solicită sau din culpă comună a
celor doi soţi. El poate refuza acordarea prestaţiei atunci când reţine culpa exclusivă a soţului
solicitant, dar nici în acest caz nu este exclusă acordarea acesteia, dacă împrejurările cauzei o
impun.

Observăm că legiuitorul român a adoptat o reglementare mult mai restrictivă, care nu


corespunde neapărat necesităţilor parctice, în opinia noastră. În general, în cadrul relaţiilor
dintre soţi, este destul de dificil, în cele mai multe cazuri, a se stabili culpa exclusivă a unuia
dintre soţi, dată fiind dinamica şi varietatea acestor relaţii de-a lungul timpului. De pildă, este
posibil ca infidelitatea unuia dintre soţi să conducă în mod nemijlocit la desfacerea căsătoriei.
Însă nu este exclus ca relaţiile dintre soţi să se fi deteriorat anterior acestui moment, iar
pentru aceasta să i se poată reţine o culpă şi soţului solicitant al prestaţiei compensatorii. În
acest caz, dacă divorţul se pronunţă din culpă comună, soţul înşelat de pildă, nu va avea
dreptul la prestaţie compensatorie, deşi împrejurările de fapt ar conduce către o astfel de
soluţie, care s-ar dovedi echitabilă. De exemplu, soţii au fost căsătoriţi o lungă perioadă de
timp, fiind îndeplinită condiţia referitoare la durata mariajului, soţul solicitant al prestaţiei s-a
dedicat familiei, astfel încât nu a evoluat profesional şi nu poate obţine venituri care să îi
asigure condiţii similare de viaţă. Chiar dacă este posibil să i se reţină o culpă în desfacerea

6
căsătoriei (de exemplu, atitudine distantă faţă de soţ, reproşuri frecvente vizavi de timpul
limitat petrecut cu familia), considerăm că în contextul în care motivul nemijlocit al
divorţului îl constituie infidelitatea soţului, dublat de îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii
prevăzute de lege pentru prestaţia compensatorie, s-ar impune ca şi în astfel de cazuri,
judecătorul să aibă posibilitatea, după o analiză riguroasă a împrejurărilor de fapt, să acorde
prestaţia compensatorie soţului ale cărui condiţii de viaţă se modifică substanţial şi a cărui
culpă în desfacerea căsătoriei, deşi existentă, a determinat într-o măsură mai mică sau doar în
mod indirect degradarea reaţiilor de familie. Codul civil francez se referă în mod expres la
echitate, ca şi criteriu, în funcţie de care judecătorul poate refuza acordarea prestaţiei
compensatorii. Per a contrario, echitatea poate fi invocată şi în vederea acordării prestaţiei
compensatorii, atunci când împrejurările cauzei conduc spre o astfel de soluţie. Considerăm
că o putere mai largă de apreciere a judecătorului ar fi fost benefică şi în reglementarea
românească şi ar fi condus la o aplicare pe scară mai largă a prestaţiei compensatorii,
răspunzând astfel mai bine necesităţilor practice.

De menţionat că în reglementarea Codului civil francez, soţii au posibilitatea ca şi în cazul


unui divorţ prin acord să stabilească cuantumul şi modalitatea de executare a prestaţiei
compensatorii, printr-un act sub semnătură privată, contrasemnat de un avocat, sau prin
convenţie omologată de judecător.[13] Acesta din urmă poate refuza omologarea convenţiei
dacă aceasta fixează în mod inechitabil drepturile şi obligaţiile părţilor. Convenţia ratificată
de judecător are aceeaşi forţă ca a unei decizii judecătoreşti şi nu poate fi modificată decât
printr-o convenţie similară, supusă omologării. Se poate remarca faptul că reglementarea
franceză acordă posibilităţi mai largi de aplicare a prestaţiei compensatorii, scopul său nefiind
acela de a constitui o sancţiune pecuniară a soţului vinovat pentru desfacerea căsătoriei, ci
mai degrabă un remediu pentru dezechilibrul pe care unul dintre soţi, fie el şi culpabil de
desfacerea căsătoriei, va fi obligat să îl suporte ca urmare a divorţului. Credem că o atare
abordare răspunde mai bine specificului raporturilor de familie, a căror evoluţie în timp poate
da naştere unor situaţii complexe, în care nevoia de a restabili echilibrul în viaţa unuia dintre
soţi poate să existe, cel puţin pe considerente de echitate, chiar daca s-a reţinut o culpă
comună a soţilor în destrămarea relaţiilor de familie.

Art. 391 Cod civil reglementează modul de stabilire a prestaţiei compensatorii[14]. Astfel,
sub aspect procedural, prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea
căsăoriei, fiind o cerere accesorie cererii de divorţ. Ca atare, cererea de acordare a prestaţiei
compensatorii nu poate fi formulată înainte sau după desfacerea căsătoriei, ci numai odată cu
cererea de divorţ. În vederea stabilirii prestaţiei compensatorii, art. 391 Cod civil instituie o

7
serie de criterii specifice de apreciere, în funcţie de situaţia de fapt, a căror aplicabilitate se
analizează de la caz la caz, enumerarea nefiind limitativă, rămânând judecătorului a stabili
dacă sunt incidente şi alte criterii relevante sub aspectul stabilirii prestaţiei compensatorii.

Astfel, se va ţine seama de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ
din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului
matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar
fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o
şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o
activitate producătoare de venituri şi altele asemenea. Toate aceste aspecte se apreciază în
concret, în funcţie de situaţia de fapt, fiind luate în considerare toate împrejurările relevante
pentru determinarea dezechilibrului semnficativ pe care divorţul îl determină în condiţiile de
viaţă ale soţului solicitant. Se va ţine seama şi de evoluţia previzibilă a unor împrejurări, care
va determina o afectare semnificativă a traiului soţului solicitant. De exemplu, chiar dacă la
momentul divorţului soţul nevinovat are resurse financiare suficiente pentru a-şi asigura
condiţii de viaţă similare celor din timpul căsătoriei, ca urmare a desfacerii căsătoriei starea
de sănătate i se deteriorează în mod semnificativ, astfel încât nu mai poate desfăşura o
activitate producătoare de venit sau acestea se diminuează semnificativ, ca urmare a stării de
sănătate deteriorate ori ca urmare a pensionării de boală sau pentru limită de vârstă.

Considerăm că în practică vor apărea frecvent situaţii în care soţul solicitant (în genere soţia)
şi-a neglijat pregătirea profesională sau cariera pentru a se dedica familiei şi creşterii şi
educării copiilor, în vreme ce celălalt soţ s-a ocupat de obţinerea resurselor financiare pentru
întreţinerea familiei, având totodată posibilitatea, în acest context, să evolueze din punct de
vedere profesional, asigurându-şi mijloace superioare de trai. Această situaţie este una
consimţită de soţi pentru o lungă perioadă de timp (prin ipoteză ne aflăm în prezenţa unei
căsnicii de cel puţin 20 de ani). Între timp, soţul care asigură resursele financiare ale familiei,
determină prin comportamentul său desfacerea căsătoriei (de exemplu, prin abuzuri fizice şi
psihice, infidelitate etc.). În acest context, este evident că soţul nevinovat va avea de suportat
un dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă, neavând posibilitatea de a obţine resurse
materiale similare, astfel că va putea beneficia de prestaţia compensatorie, al cărei scop este
tocmai acela de a remedia acest dezechilibru, pe care soţul nevinovat de desfacerea căsătoriei
este forţat să îl suporte în mod injust şi inechitabil. Codul civil francez se referă în mod
expres la această situaţie, foarte frecventă în practică, incluzând-o în categoria criteriilor
avute în vedere de judecător la stabilirea prestaţiei compensatorii (art. 271 Cod civil francez).
Astfel, judecătorul va lua în considerare consecinţele prezente şi viitoare ale alegerilor

8
profesionale pe care unul dintre soţi le-a făcut în considerarea familiei şi a sprijinului acordat
celuilalt soţ în dezvoltarea pregatirii profesionale şi a carierei, în detrimentul celor proprii.

În acest sens, în practica judiciară[15] s-a decis că fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute
de lege pentru acordarea prestaţiei compensatorii (durata căsătoriei, de peste 20 de ani, culpa
exclusivă a pârâtului în desfacerea căsătoriei, dezechilibrul survenit în condiţiile de viaţă ale
solicitantei), soţia reclamantă are dreptul la o compensaţie sub forma unei rente viagere
lunare de 1/6 din venitul său net, începând cu data pronunțării hotărârii. Pentru a decide
astfel, instanţa a reţinut că solicitanta s-a preocupat exclusiv de creșterea și îngrijirea celor
patru copii născuți în timpul căsătoriei (2 dintre ei cu afecţiuni medicale), sursele de venit ale
familiei constând aproape exclusiv în veniturile salariale și de altă natură ale pârâtului, astfel
că desfacerea căsătoriei, din culpa soţului (care nu a manifestat interes pentru căsătorie, fiind
violent cu reclamanta) determină un dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale
acesteia.

Este însă absolut necesară dovada dezechilibrului semnificativ suferit de soţul solicitant în
privinţa condiţiilor de viaţă ca urmare a divorţului. Sub acest aspect, în practica judiciară s-a
stabilit că reclamanta nu a motivat în ce constă acest dezechilibru, mai precis să menționeze
că în timpul căsătoriei îi erau asigurate condiţii de viaţă care prespuneau cheltuieli în cuantum
de X lei, iar ea are un venit într-un cuantum mult mai mic. Nu s-a administrat din partea
reclamantei nicio proba care să dovedească veniturile și cheltuielile părților în timpul
căsniciei, cuantumul acestora, precum și veniturile pe care le va avea după desfacerea
căsătoriei. Reclamanta a făcut o simplă afirmație în sensul căa în acest moment nu mai este
aptă să desfășoare activități lucrative[16]. Astfel, cererea de acordare a prestaţiei
compensatorii a fost respinsă ca neîntemeiată, dată fiind imposibilitatea instanţei de a verifica
condiţia dezechilibrului semnificativ.

Şi în Codul civil francez sunt prevăzute mai multe criterii de apreciere, în funcţie de care
judecătorul este în drept sa acorde sau să respingă cererea având ca obiect prestaţia
compensatorie, ele fiind mai detaliate decât în Codul civil român: durata căsătoriei (de
remarcat că nu se instituie o durată minimă, ca în Codul civil român, aspect benefic în opinia
noastră), vârsta şi starea sănătăţii celor doi soţi, calificarea şi pregătirea lor profesională,
consecinţele alegerilor profesionale făcute de unul dintre soţi în timpul vieţii comune pentru
creşterea şi educarea copiilor, timpul alocat dezvoltării carierei soţului, în detrimentul celei
proprii, patrimoniul estimat sau previzibil al soţilor, sub forma capitalului şi a veniturilor,
după lichidarea regimului matrimonial, drepturile lor existente şi previzibile, situaţia soţiilor

9
sub aspectul drepturilor de pensie, diminuare acestor drepturi de retragerea anticipata a soţulu
solicitant, ca efect al desfacerii căsătoriei.

Sub aspectul momentului la care poate fi solicitată prestaţia compensatorie, şi în


legislaţia franceză aceasta se acordă odată cu divorţul, fiind lasată la aprecierea suverană a
judecătorului, la momentul pronunţării divorţului[17], când acesta va proceda la un examen
global al situaţiei patrimoniale a soţilor din trecut, precum a consecinţelor previzibile.[18]

Art. 392 Cod civil reglementează forma în care poate fi acordată prestaţia compensatorie.
Astfel, aceasta poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente
viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care
aparţin debitorului. Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau
într-o sumă de bani determinată. Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii
celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte
prin hotărârea de divorţ. Observăm că prestaţia compensatorie poate îmbraca diverse forme,
lăsate la aprecierea judecătorului, astfel încât să răspundă cât mai bine nevoii de restabilire a
dezechilibrului în condiţiile de viaţă, suferit de soţul solicitant.

De exemplu, probabil frecventă în practică, va fi situaţia în care soţul solicitant va beneficia


cu titlu de prestaţie compensatorie de un drept de uzufruct asupra imobilului proprietatea
soţului debitor al prestaţiei sau asupra cotei sale părţi din deptul de proprietate asupra
imobilului, în care a locuit familia până la divorţ. Este posibil ca acest imobil să fie
proprietate comună devălmaşă a celor doi soţi, dar ca urmare a partajului să se stabileasca o
cotă de contribuţie mai mare a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei. În acest caz, soţul
nevinovat se va găsi în imposibilitatea de a-şi procura o locuinţă similară, astfel că formă
potrivită de reparaţie a prejudiciului suferit va fi tocmai acordarea unui drept de uzufruct
asupra cotei de proprietate a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei.

În cazul prestaţiilor periodice (renta viageră sau uzufructul), prin hotărârea judecătorească se
va stabili și durata acestora, putând fi limitate în timp sau întinzându-se pe întreaga durată a
vieţii soţului beneficiar. În cazul prestaţiilor limitate în timp, acestea vor înceta la data
stabilită prin hotărârea de divorţ sau la momentul producerii evenimentului care determină
stingerea lor. De exemplu, renta viageră se acordă până la încetarea incapacităţii de muncă a
soţului beneficiar, astfel că acesta îţi poate găsi un loc de muncă corespunzător. Desigur că
astfel de împrejurări ridică unele dificultăţi în practică, dat fiind că soţul beneficiar ar putea să
întârzie momentul găsirii unui loc de muncă adecvat pregătirii sale profesionale, pentru a
beneficia în continuare de prestaţia compensatorie (considerăm că această atitudine poate fi

10
calificată şi ca abuz de drept). Soţul debitor se va putea adresa însă instanţei de judecată
pentru sistarea prestaţiei periodice, daca apreciază că s-a produs evenimentul care determină
stingerea ei (de exemplu, starea sănătăţii soţului beneficiar s-a ameliorat, astfel că poate
obţine venituri îndestulătoare).

În reglementarea Codului civil francez, prestaţia compensatorie poate fi acordată ca regulă


generală, sub forma unei sume de bani. Cu toate acestea poate lua si forma unui drept
(uzufruct, abitaţie sau folosinţă) sau a unui bun oferit în compensaţie.[19] Atunci când se
stabileşte sub forma unei sume de bani, despăgubirea se va plăti într-o singură etapă, şi numai
dacă debitorului îi este imposibil, judecătorul va putea stabili mai multe tranşe în care se va
face plata (de obicei lunar) pentru o perioadă care nu va putea depăşi opt ani[20] (în cazuri
excepţionale se poate depăşi această durată). Numai în mod excepţional se va putea stabili
prestaţia compensatorie sub forma unei rente viagere, în cazul în care starea de sănătate nu îi
permite solicitantului să îşi asigure mijloacele necesare traiului zilnic. De asemenea, în cazul
bunurilor primite de debitor cu titlul de donaţie sau prin succesiune, este necesar acordul
acestuia pentru constituirea unor drepturi în favoarea soţului creditor[21].

Art. 393 prevede, cu titlul de garanţii, că instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga
pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura
executarea rentei. În cazul în care prestaţia compensatorie se stabileşte sub forma unei rente,
soţul debitor va putea fi obligat, la cererea soţului creditor să dea garanţii pentru executarea
acesteia, sub forma unei garanţii reale sau a unei cauţiuni. Reglementarea privitoare la
garanţii se regaseşte în mod similar şi în Codul civil francez.[22]

Art. 394 Cod civil reglementează condiţiile în care poate avea loc modificarea prestaţiei
compensatorii. Astfel, instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se
modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului. În cazul în
care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept,
trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei. Cu alte cuvinte, prestaţia compensatorie va suferi
modificări în funcţie de evoluţia resurselor materiale ale debitorului sau ale creditorului.
Trebuie să fie însă vorba de o modificare semnificativă a acestora, iar nu de fluctuaţii
normale, nesemnificative, în veniturile acestora. Dacă de exemplu, soţul debitor obţine
venituri semnificativ mai mici decât cele avute în vedere în hotarârea de divorţ, prestaţia
compensatorie se va modifica în mod corespunzător. Sau dacă, pe de altă parte, soţul
beneficiar realizează venituri considerabil mai mari decât cele de care dispunea la momentul
desfacerii căsătoriei, prestaţia compensatorie se va micşora în mod corespunzător (în ipoteza
în care dezechilibrul în condiţiile de viaţă s-a atenuat, dar subzistă, astfel că nu se impune

11
încetarea prestaţiei compensatorii, ci doar diminuarea ei). Pentru cazul în care prestaţia
compensatorie nu s-a stabilit sub forma unei cote procentuale din veniturile debitorului (când
orice modificare a acestora atrage modificarea cuantumului prestaţiei), ci într-o sumă
determinată de bani, indexarea acesteia se face de drept, trimestrial, în funcţie de rata
inflaţiei.

Art. 395 Cod civil reglementează cazurile în care încetează prestaţia compensatorie.
Conform art. 395 Cod civil, prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi,
prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să
îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei. Ca atare, prestaţia
compensatorie încetează când unul dintre soţi, fie el creditor sau debitor al acesteia încetează
din viaţă, dat fiind caracterul strict personal al acesteia. De asemenea, daca soţul beneficiar al
prestaţiei se recăsătoreşte, el nu va mai avea dreptul la prestaţie compensatorie, dat fiind
faptul, că prin refacerea vieţii de familie, este de presupus că a dispărut şi dezechilibrul
semnificativ pe are desfacerea căsătoriei l-a produs în condiţiile de viaţă ale acestuia. Pe de
altă parte, ar fi de asemenea, de neconceput ca soţul debitor, chiar dacă i s-a stabilit culpa
exclusivă în desfacerea căsătoriei, să fie obligat să îl susţină în continuare financiar pe celălalt
soţ, în condiţiile în care acesta şi-a întemeiat o nouă familie. Prestaţia compensatorie
încetează şi în cazul în care soţul solicitant obţine resurse financiare care îi permit sa îşi
asigure condiţii de viaţă similare celor din timpul căsătoriei, astfel că obligarea soţului
vinovat de desfacerea căsătoriei la executarea prestaţiei compensatorii nu se mai impune.

Sub aspectul încetării prestaţiei compensatorii în practica judiciară s-a decis că diminuarea
veniturilor obţinute de debitor ca urmare a pensionării anticipate nu constituie motiv pentru
încetarea sau reducerea prestaţiei compensatorii, fiind rezultatul manifestării de voinţă a
acestuia, celelalte împrejurări de fapt avute în vedere în momentul acordării compensaţiei
rămânând neschimbate.[23]

Sub aspectul dreptului comparat, menţionăm că în Codul civil francez[24] este reglementată
în mod expres situaţia morţii debitorului pensiei de întreţinere. Astfel, în cazul morţii soţului
debitor, prestaţia compensatorie, indiferent de forma sa, se impută asupra moştenirii
defunctului debitor. Aceasta va fi suportată de către toţi moştenitorii universali, în limita
activului succesoral, şi în cazul în care acesta este insuficient, de toţi legatarii cu titlu
particular, proporţional cu drepturile dobândite, sub rezerva aplicării art. 927 Cod civil. Dacă
prestaţia compensatorie a fost stabilită sub forma unei sume de bani, ce urma a fi plătită în
mai multe tranşe, indexate conform regulilor de la pensia alimentară, soldul acestui capital
indexat devine imediat exigibil la moartea soţului debitor. Şi în ipoteza în care prestaţia

12
compensatorie a fost fixată sub forma unei rente viagere, aceasta este substiuită de un capital
imediat exigibil, la moartea debitorului. Prin derogare de la aceste prevederi, moştenitiorii pot
decide de comun acord să menţină forma în care a fost acordată prestaţia compensatorie,
obligându-se astfel să execute personal această obligaţie. Sub sancţiunea nulităţii, acordul
trebuie încheiat în formă autentică, notarială, fiind opozabil terţilor sub condiţia notificării
către soţul creditor, chiar dacă acesta din urmă nu este parte în convenţie.

Legiuitorul român nu a preluat reglementarea franceză incidentă în cazul decesului soţului


debitor. Astfel, art. 395 din Codul civil român se mărgineşte a enumera între cazurile de
încetare ale prestaţiei compensatorii decesului soţului debitor sau al soţului creditor. Decesul
soţului creditor nu ridică probleme, fiind evident că odată cu decesul beneficiarului prestaţiei
compensatorii, se stinge şi obligaţia născută în considerarea persoanei acestuia. În lipsa unor
prevederi speciale, se aplică regulile generale din materia succesiunilor. Astfel, prin
moştenire nu se transmit drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului. Este
vorba de acele obligaţii cu caracter viager (în cazul de faţă, prestaţia poate fi stabilită sub
forma unei rente viagere, care se stinge, desigur, fie la moartea debiturului, fie la cea a
creditorului) sau care sunt forma căruia poate fi acordată prestaţia compensatorie este o
obligaţie strict personală născută în temeiul legii). De asemenea, sunt intransmisibile pe care
succesorală obligaţiile legate de calităţile personale ale defunctului şi cele contractate intuitu
personae.

Ori, în cazul prestaţiei compensatorii este evident că suntem în prezenţa unei obligaţii legate
de calitatea de soţ a debitorului şi a creditorului. Astfel, în cazul în care prestaţia
compensatorie a fost stabilită sub forma unei rente viagere sau a unei sume de bani plătită
periodic până la data stabilită de instanţă sau până la momentul producerii unui eveniment,
dacă survine decesul soţului debitor aceste plăţi periodice vor înceta, moştenitorii neputând fi
obligaţi în continuare, după cum nici moştenitorii beneficiarului prestaţiei nu vor putea
solicita plata de la soţul debitor, obligaţia stingându-se la data decesului acestuia. În mod
similar, dacă prestaţia compensatorie a fost acordată sub forma unui drept de uzufruct acesta
va înceta la data decesului soţului debitor, bunul intrând în patrimoniul succesoral liber de
această sarcină. De asemenea, aceste drepturi vor înceta şi la data decesului soţului
beneficiar, astfel că moştenitorii acestuia nu vor putea cere executarea din partea soţului
debitor. În ipoteza în care prestaţia compensatorie a fost stabilită sub forma unei sume de
bani, plătibilă într-o singura tranşă, considerăm că dacă aceasta nu a fost achitată până la data
decesului soţulului debitor sau a soţului creditor, ea se va stinge la acest moment, nemaifiind
posibilă executarea ei. Aceasta deoarece este vorba de o obligaţie strict personală, legată de

13
calităţile personale ale beneficiarului şi ale debitorului, astfel încât ea nu se transmite
moştenitorilor acestora, neintrând în patrimoniul succesoral, nici ca activ, nici ca pasiv.

Ca o concluzie, putem afirma că introducerea prestaţiei compensatorii în Codul nostru civil


este benefică şi, în timp, va creşte şi incidenţa practică a acestui instrument juridic. În
momentul de faţă, deşi a trecut o bună perioadă de timp de la reglemenarea ei, jurisprudenţa
în materie este relativ săracă. O posibilă explicaţie este şi faptul că pentru acordarea ei este
necesar ca motivele de divorţ să se fi ivit înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.
Dinamica relaţiilor de familie şi specificul acestora reclamă cel mai adesea un timp mai
îndelungat de decizie şi acţiune. Astfel că probabil va mai creşte de-a lungul timpului
numărul proceselor de divorţ în care se va solicita şi prestaţia compensatorie. O limitare a
cauzelor de acest tip va fi însă permanent incidentă, datorită opţiunii legiuitorului pentru
condiţionarea acordării prestaţiei compensatorii, ca şi în cazul despăgubirilor de la art. 388
Cod civil, de culpa exclusivă a soţului a cărui obligare se solicită. După cum arătat, dată fiind
specificitatea şi permanenta evoluţiei a relaţiilor de familie şi a cadrului în care acestea se
desfăşoară, o abordare mai largă (similară lgislaţiei franceze) ar fi răspuns mai bine
necesităţilor practice, lăsând judecătorului o putere mai mare de apreciere a cazurilor în care
se impune acordarea prestaţiei, în funcţie de ansamblul împrejurărilor de fapt.

[1] Codul Civil francez, disponibil aici.


[2] (1) În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul
reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un
dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care
o solicită. (2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a
durat cel puţin 20 de ani. (3) Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la
fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.
[3] Tribunalul Botoșani, Decizia civilă nr. 161A/2013, portal.just.ro.
[4] Tribunalul Gorj, Decizia nr. 834/2014, portal.just.ro.
[5] Idem.
[6] Idem.
[7] (2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei
incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la
întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria.

14
[8] Judecătoria Dorohoi, sentinţa civilă nr. 490 din 06 martie 2012, portal.just.ro.
[9] Decizia nr. 13 A din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Botoşani, portal.just.ro.
[10] Idem.
[11] Decizia 993 din 18.09.2013, Curtea de apel Suceava, portal.just.ro.
[12] Codul Civil francez,disponibil aici.
[13] Art. 278 Cod Civil francez, disponibil aici.
[14] (1) Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.
(2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o
solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are
sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări
previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor,
contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ,
pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi
altele asemenea.
[15] Judecătoria Constanţa, sentinţa civilă nr. 5369 din 16.05.2018, pe portal.just.ro.
[16] Judecătoria Constanţa, sentinţa civilă nr. 4145 din 08.04.2015, pe portal.just.ro.
[17] Juliette Daudé, PRESTATION COMPENSATOIRE & DOMMAGES ET INTÉRÊTS :
QUELLES DIFFÉRENCES ?, disponible aici.
[18] Idem.
[19] Ibidem.
[20] Idem.
[21] Codul Civil francez, disponibil aici.
[22] Art. 277, Cod Civil francez.
[23] Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentință civilă nr. 8363/21.06.2016, pe portal.just.ro
[24] Art. 280, modificat prin Legea 439 din 26 mai 2004, disponibil aici.

Av. Andreea Miheș

15

S-ar putea să vă placă și