MANCHESTER HOTEL

Roman de dragoste de Diana Duță

 DIANA DUȚĂ

MANCHESTER HOTEL

Roman de dragoste

CORESI
Publishing House

WWW.CORESI.NET
 DIANA DUȚĂ

Coperta: Leo Orman

Ilustrația copertei – sursa: https://pixabay.com/en/fantasy-nature-
beautiful-dawn-3077928/

© 2018 Coresi Publishing House SRL, WWW.CORESI.NET

Toate drepturile rezervate.

ISBN 978-606-996-158-2

Ediția electronică a acestei cărți se poate accesa aici:

http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-996-159-9

Pentru mai multe informaţii privind această carte,

sunaţi la ++4021 312 8212 sau scrieţi la coresi@coresi.net.

www.coresi.net
www.LibrariaCoresi.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DUȚĂ, DIANA
Manchester Hotel : roman de dragoste / Diana Duță. – Bucureşti:
WWW.CORESI.NET, 2018
ISBN 978-606-996-158-2

821.135.1

4
 MANCHESTER HOTEL

INTRODUCERE

„Manchester Hotel” ar putea la fel de bine să se intituleze

„Jurnalul Dariei”, căci scrierea la persoana întâi amintește de jurnalele
intime pe care le țineau tinerele în adolescență sau oricând simțeau
primii fiori ai dragostei.
Acțiunea romanului, în care se concentrează un joc antrenant între
bărbat și femeie, presărat de diferențe religioase și culturale, de
diferențe de mentalități și de o atracție sexuală puternică, o poate aduce
pe Daria spre lozul câștigător al dragostei și al împlinirii sentimentale
sau spre colțul rușinii, în care nu mai există demnitate. Treptat, scriitura
diaristică se deschide, iar cititorul accede la inserții ce par obiective,
oferindu-i-se iluzia îndepărtării de la realitatea specifică jurnalului. De
fapt, totul este filtrat prin experiențele Dariei, așternute pe bucăți de
hârtie și notițe luate în carnețele ascunse pe biroul său, în care fiecare
coleg, prieten și bărbat se contura ca un personaj în viitoarea sa carte.
O pasiune interzisă este adusă în prim-plan cu o singură propu-
nere care ascundea mai multe decât personajul-narator ar fi crezut. O
miză mare este astfel pusă în joc și totul se agață, în final, de niște decizii
luate rapid, spontan și pe nerăsuflate. Ritmul acțiunii crește gradual,
odată cu intensitatea sentimentelor mai mult sau mai puțin împărtășite.
Ca și vremea din Anglia – țara unde are loc acțiunea –, relația eroilor
principali trece prin toate anotimpurile într-o singură zi. Surprize
plăcute și neplăcute, întorsături de situație, speranțe și emoții, toate
alături de un bărbat mult prea complex și alunecos pentru o femeie
simplă. O călătorie presărată cu de toate, concepte arabe, influențe
românești și reguli englezești. Scris la persoana întâi, aducând o doză

5
 DIANA DUȚĂ

mare de subiectivism și o personalitate feminină ce abia se descoperea

pe sine, vă invit să intrați în mintea crudă a unui început de femeie.
Personaje principale? Daria, domnul E. și prietenul său, Khalil,
care printr-o singură întâmplare au ajuns să ocupe unul dintre cele mai
importante roluri în viața ei. Dorință și gelozie, adrenalină, teamă și
obsesie, lacrimi și nebunie, nerăbdare sau rușine, toate au cuprins-o, pe
rând, într-o frenezie ce o făcea vie, tot mai vie.

6
PARTEA ÎNTÂI
 MANCHESTER HOTEL

1. HOTELUL

– Am cumpărat un mic cadou pentru Nur. Știu că e ziua ei în

weekend și am vrut să-i fac o surpriză, i-am spus patronului hotelului,
în seara în care nu aveam nicio idee că totul se va schimba în jurul meu.
Nur era una dintre cele două fiice ale sale, o fată de paisprezece
ani, care îmi devenise dragă de cum o cunoscusem. Petreceam timpul
împreună atunci când venea în hotel și îmi povestea multe despre
băiatul de care îi plăcea, despre obiceiurile din familiile tradiționale
arabe și despre fratele ei mai mare, pe care îl idolatriza. Și pe bună
dreptate, Khalil era un bărbat pe cinste. Întreaga familie era reușită,
copiii educați, bărbații familiei deștepți și buni afaceriști, iar femeile
frumoase și răsfățate.
– Daria, îți mulțumesc mult! îmi spuse el, ducând mâna dreaptă
la inimă și aplecându-se ușor. (Știam că gestul acesta înseamnă recu-
noștință în lumea islamică.) Mi-ar face plăcere să veniți la noi la cină
sâmbăta seara. Tu și mama ta.
– La cină?…
– Da. O să mai vorbim despre asta. Vă invităm în familia noastră
să vă cunoaștem mai bine.
Apoi a plecat cu aceeași febrilitate pe care i-o observasem de când
îl cunoscusem. Aveam în sfârșit tot ceea ce îmi dorisem de la această
familie, dar îndeplinirea dorințelor mele se înfăptuise prea târziu. Cum
puteam eu să pășesc în căminul lor cu capul sus, când în urmă cu câteva
minute el încercase să mă seducă din nou? Încălcam toate regulile scrise
și nescrise și se simțea al naibii de bine! Corpul îmi ardea de dorință, în
timp ce mâna lui era acum sub fusta mea, pe picior. Alesesem cu grijă
fusta neagră creion, gândindu-mă dacă i-ar plăcea să mă vadă îmbrăcată

9
 DIANA DUȚĂ

în ea sau dacă îmi punea formele în evidență suficient de mult, fără a

deveni vulgară. Și asupra cămășii albastre m-am decis cu greu. Era
decoltată, dar decentă. Eram sexy, dar cuminte. Pofticioasă, dar reți-
nută. Îmi plăcea să îl văd privindu-mă excitat și să nu se poată concentra
la nimic din jurul său, dar, de data aceasta, situația era puțin inversată…
– Pe clienții X și Y îi calculezi împreună, adaugi sumele de bani
achitate tot în registrul vechi, cel pe numele lui X, apoi…
– Parcă ai spus că suntem prieteni.
– Suntem. Așa le permiți tuturor prietenilor să te atingă?
întrebase, în timp ce mâna îi aluneca încă puțin în sus.
Îmi dăduse șah mat. Și avea dreptate. Fusese momentul cheie să
îi spun „stop” și nu am putut. Nu mai aveam nicio putere asupra lui de
mult. În jumătate de an, glasul îmi devenise tot mai slab și îngreunat,
strigătul îmi era tot mai timid, aproape mut. Îmi pierdusem rațiunea în
jocul periculos al unei pasiuni obsedante.
Mâna îi urca pe sub fusta mea și eu i-o mângâiam între coapse,
cerându-i din priviri să nu se oprească și să nu și-o retragă. Poziția sa,
șezând pe scaun, îi permitea să mă atingă natural, cât se poate de ușor,
căci mă aflam lângă el în picioare, încordată și împietrită ca o statuie.
Nu mai înțelegeam nimic din ce îmi explica, iar clienții treceau prin fața
noastră fară să știe ce se întâmpla în spatele recepției. Mi-am simțit gura
uscată și trupul moale, pradă mângâierilor lui, iar când și-a retras puțin
mâna pentru a răspunde întrebării unui client, eu am pășit instinctiv în
lateral. Deși sufeream necontenit după atingerea lui blândă, uram să las
loc de interpretări. Îl voiam mai mult ca niciodată. În ultima lună îmi
lipsise fiorul acesta cald pe care doar el putea să mi-l dea. De îndată ce
clientul băgăcios se întoarse în camera lui, eu m-am reapropiat de
scaunul său, aproape implorându-l să continue de unde rămăsese. Mi-a
anticipat imediat dorința și și-a pus mâna înapoi pe piciorul meu drept,
urcând peste dresul negru și fin, bucurându-se de moliciunea pulpei
calde.
– Nu te poți concentra deloc acum… îmi atrase atenția, observând
că vorbește inutil despre bani, tranzacții și clienți. Ia-ți un scaun din
birou mai bine și așază-te lângă mine.

10
 MANCHESTER HOTEL

L-am ascultat ca de fiecare dată și m-am așezat cu mâinile pe

genunchi ca o școlăriță din clasele primare. Îi aprobam din cap fiecare
propoziție rostită, deși mintea mea era în altă parte.
– Lasă-le așa, mi-a spus el în final despre greșelile din sistem, o
să le repar eu. Idioții ăștia! Idioți, idioți, peste tot numai idioți. Cine a
pus numerele astea aici?!?
– Hmm…
– Tu???
L-am aprobat tăcută din cap cu ochi de miel speriat.
– Îmi cer scuze. Tu nu ești idioată. Restul sunt.
– Îhî…
– Daria, vorbesc serios. Îmi cer scuze… Știi că tu ești cea mai bună
de aici, nu?
În acea seară s-a retras devreme în dormitorul său din incinta
hotelului, nu înainte de a mă sorbi din priviri și de a mă lăsa topită pe
scaunul din recepție. Ne zâmbisem ca doi complici înainte de a urca
treptele, neștiind că, în mai puțin de treizeci de minute, urma să devin
părtașă a unui complot pus la cale de două minți iscusite.
Aterizasem pentru prima dată pe pământ englezesc într-o seară
târzie de vineri. Nu o voi uita niciodată. 27 mai. După încă un drum de
cinci ore străbătut cu autobuzul, ajunsesem într-un orășel frumos din
sud, cochet, dar străin pentru mine. O construcție colosală, albă, ridicată
pe trei etaje mă întâmpinase la destinație, așezată strategic la o inter-
secție unde toate clădirile arătau la fel. Urcând treptele ce duceau spre
intrarea principală, găseai două uși vopsite într-un vișiniu burgundy, iar
în spatele lor te întâmpina o mochetă roșie, cu un imprimeu floral.
Tapetul era gălbui și nu știam dacă așa fusese cumpărat sau era îngăl-
benit de trecerea timpului. Mă aflam într-un salon mare, cu scări de
lemn brun-ciocolatiu și cu canapele clasice din piele maro-închis. Mi-am
rotit privirea peste ceasul antic decorativ ce avea un pendul greoi și cifre
romane, peste tablourile ce surprindeau istoria locală și peste semnul
oval de lemn ce atârna dintr-un toc lăcuit, pe care era inscripționat
elegant, cu litere aurii: „Recepție”. Era hotelul despre care nu aveam nici
cea mai mică idee că îmi va oferi atâtea de povestit. Nu știam ce noi

11
 DIANA DUȚĂ

lucruri mă așteaptă aici, ce oameni diferiți voi întâlni și nici cât de mare
va fi impactul lor asupra mea.
– Ea e fiica mea, m-a prezentat mama recepționerului din tura de
noapte.
– Bine ai venit la Manchester Hotel! răspunse bărbatul îmbrăcat
într-un costum negru, într-o engleză ce îi trăda originile străine.
Nu era britanic și, cu siguranță, nici nu arăta ca unul. Avea părul
mare, netuns și rebel, cu o tendință vizibilă de încrețire. Barba îi era
nerasă de cel puțin două săptămâni, completând aspectul latin. A ieșit
rapid de după ușița de lemn ce închidea recepția și mi-a luat geaman-
tanul greoi din mână, cărându-l pe treptele șubrezite până în dreptul
camerei în care urma să înnoptez.
……………………………………………………………………………………………

Pe el l-am văzut prima dată printre lamelele de plastic ce acope-

reau fereastra camerei mele. Nerăbdătoare să aflu ce se afla dincolo de
persiana ruptă și de imaginația mea hrănită cu povești despre o altă
civilizație, m-am apropiat de geam încă de când m-am dat jos din pat.
Dimineața venise cu o întârziere de două ore pentru prima dată.
Diferența de fus orar mi se părea imperceptibilă, dar organismul meu
nu era de acord cu mine. Mă trezisem în zori și mă culcasem la loc când
am văzut ceasul, care nu trecuse de ora șase. În final, m-am ridicat din
așternuturi după ora opt, încurajată de razele de soare ce se strecurau
prin jaluzeaua trasă. Aveam atât de multe de descoperit în noua lume
în care mă aflam, iar eu nici nu știam de unde să încep!!! Îmi era teamă
de început și de această schimbare produsă în nici douăzeci și patru de
ore, dar ideea unei aventuri vest-europene mă sedusese. Voiam să
cunosc oameni, să îmi îmbunătățesc engleza și să mă las cucerită la
prima vedere de orice lucru mărunt mi-ar fi făcut cu ochiul. Cu o singură
mână am îndepărtat ușor două lamele care atârnau nefiresc și atunci
l-am zărit. Se remarca imediat față de restul oamenilor din curtea
aglomerată, căci înainta printre ei de parcă locul îi aparținea. Era mai
tânăr decât mă așteptam să fie, diferit în atât de multe feluri de cum mi-l
imaginasem din povestirile mamei, clientă deja de câteva luni a hote-

12
 MANCHESTER HOTEL

lului. Am știut din prima clipă cine este. Un bărbat musulman, un sirian
așa cum ne imaginăm noi că arată unul, brunet, cu pielea măslinie și cu
o barbă scurtă și deasă, care îi dădea un aer masculin și misterios. Era
junele manager al hotelului, prezentabil și mândru, un burlac aparte ce
făcea multe victime în jurul său. Purta o cămașă lejeră, ușor șifonată, cu
doi nasturi descheiați în jurul gâtului și mergea hotărât, cu pași mari și
cu privirea înainte. Nu avea cum să nu atragă atenția, căci atitudinea sa
impunea respect și admirație. Avea ceva al său care îți rămânea în minte
din prima clipă, dar, totuși, nu puteam numi absolut nimic particular.
Îmi aduc aminte că gândurile mi se întorceau la acea siluetă în-
treaga zi și a doua zi și următoarea… Situația devenea tot mai clară. Nu
aveam prea multe lucruri de făcut între cei patru pereți triști și plicti-
seala mă vizita în fiecare zi ca un oaspete insistent și nesuferit. Filme nu
puteam urmări, nici muzică nu puteam asculta din cauza problemelor
de conexiune la internet și nici cărți nu aveam la mine. Așa am hotărât
că este cazul să îmi mut cuibul dincolo de camera mică și să ies pentru
câteva ore pe zi.
Mi-am așezat laptopul înghesuit pe măsuța rotundă dintr-un colț
al sălii de recreere, unde în centru trona o masivă masă de biliard. Era
singurul loc din hotel unde conexiunea depășea cele două linii timide
de mai devreme și mă bucuram că nu era nimeni în încăpere. Îmi plăcea
solitudinea în astfel de momente, căci puteam să îmi verific e-mail-urile
nederanjată de nimeni și să îmi îmbrac păpușa virtuală de care aveam
grijă deja de peste trei ani. Eram atât de atașată de ea, încât atunci când
nu aveam inspirație în ceea ce privea asortarea hainelor din șifonier,
încercam să reproduc vreo ținută de-a ei și ieșeam numaidecât din
impas. Dacă ar fi aflat cineva că încă îmi petreceam timpul liber cu jocuri
de fetițe la vârsta mea, ar fi râs cu poftă și aș fi devenit instantaneu ținta
unor glume nesărate ce m-ar fi urmărit multă vreme de atunci încolo.
Un zgomot de pași ce se se auzea tot mai aproape mi-a atras atenția și
m-a determinat în cele din urmă să îmi ridic privirea din ecranul
laptopului. Era el. Același bărbat elegant pe care l-am zărit pentru câteva
secunde printre jaluzelele orizontale ce acopereau fereastra camerei
mele. De data asta nu era singur, ci însoțit de un alt bărbat, la fel de tânăr

13
 DIANA DUȚĂ

ca el. Erau eleganți, cu aceeași alură de masculi impunători și cu aceeași

ținută încrezătoare. Trăsăturile fizice le erau însă foarte diferite, aș putea
spune chiar total opuse. Amândoi erau înalți, atrăgători, cu trupurile
zvelte, frumos conturate pe sub cămășile ce le trădau pieptul și brațele
puternice, dar era ceva ce îi făcea să arate ca yin și yang în mintea mea
abilă în asocieri neobișnuite. Unul blond, altul brunet. Unul cu pielea
albă, poate mai albă ca a mea, și cu ochii blânzi, de un albastru limpede.
Celălalt creol, cu ochii căprui-închis, intenși. Împreună formau un
întreg. Reprezentau tot ceea ce însemna bărbat pe acest pământ. Tot
ceea ce trebuia un bărbat să aibă ei aveau de trei ori mai mult.
Managerul hotelului îl urma grăbit pe celălalt, trecând amândoi pe lângă
mine ca două stafii puse pe alergătură.
Câteva clicuri mai târziu, traseul li s-a repetat de parcă și ei
simțeau același interes straniu de a ne cunoaște. Blondul cel drăguț a
ieșit din încăpere pe aceeași rută neschimbată, în timp ce managerul s-a
întors spre mine, singur, și, întinzându-mi mâna prietenos, a spus:
– Bună, tu trebuie să fii fiica Valeriei.
– Bună, da… am răspuns eu, afișând un zâmbet prostesc.
– Bine ai venit, îmi pare bine să te cunosc, a continuat el să spună,
strângându-mi mâna ferm. Eu sunt E., manager în acest hotel.
Pentru prima dată de când eram în Anglia nu îmi mai găseam
cuvintele, nu îmi mai aminteam nimic din limba engleză studiată atâția
ani și m-am simțit expusă în fața unui necunoscut. Ceva se întâmplase.
Mintea îmi era goală, în gât mi se pusese un nod care nu mă lăsa să spun
nimic potrivit, deși era evident că el aștepta să îi răspund cumva, ceva,
orice. În schimb, între noi era o liniște ciudată care m-a rușinat și care
a durat o eternitate.
– E la muncă mama ta? Când se întoarce? a întrerupt el momentul
stânjenitor.
– Ea…
Mă privea cu ochii mari, rotunzi, de culoarea cafelei, cu niște gene
lungi și dese care păreau că se opriseră din clipit doar pentru a nu pierde
secunda când aveam să îi răspund. Dar acea secundă nu mai venea, căci
și eu mă uitam la el cu ochii la fel de mari, încurcată de situație, intimi-

14
 MANCHESTER HOTEL

dată de încrederea în sine pe care o emana prin fiecare por. M-am

bâlbâit, într-o încercare de a aduna cuvintele la un loc, iar domnul E. a
intervenit din nou să mă salveze din agitația pe care o simțeam. A
mormăit ceva, iar eu am fost de acord cu absolut tot ce spunea, deși îmi
pierdusem auzul cu mult timp în urmă. Eram absorbită de combinația
reușită dintre atitudinea sa maiestuoasă, cămașa turnată peste pectoralii
lucrați și genele bune moștenite de la sirieni falnici, luptători bravi în
războaie primejdioase. Când s-a retras pe aceeași ușă pe care intrase,
am răsuflat ușurată, împăcată cu gândul că s-a terminat în sfârșit con-
versația mea englezească. Nu la fel de împăcată cu gândul că da, acum
era cât se poate de clar, eram atrasă de managerul hotelului, domnul E.

15
 DIANA DUȚĂ

2. O FANTEzIE BLONDĂ

„O femeie care-și impusese sacrificii atât de mari putea foarte bine

să-și îngăduie fantezii.”, spunea Flaubert.
Când am citit în facultate „Doamna Bovary”, m-am îndrăgostit
pentru prima dată cu adevărat de ideea de dragoste. M-am regăsit în
Emma într-un mod cu atât mai curios, cu cât nu fusesem măritată
niciodată și nu experimentasem nicio dragoste furtunoasă care să mă
facă să mă clatin pe picioare. Oh, dar mi-aș fi dorit atât de mult! Aștep-
tam nerăbdătoare clipa când voi găsi acel bărbat care să mă reinventeze.
Mă speria ideea unei căsnicii placide, monotone, care să mă decoloreze
și pe mine cu trecerea anilor. Îmi doream un bărbat deștept, dar nu
insensibil, un bărbat citit, dar nu plictisitor, un bărbat care să nu vor-
bească mult, dar care să spună multe. Aflam de foste colege care acum
erau măritate sau aveau copii, iar eu nu încetam să mă minunez de
fiecare dată. Chiar atât de mult timp trecuse, încât toate se așezau la casa
lor, iar eu încă nu găsisem omul care să mă ia de braț și să îmi spună
decis: „Femeie, te vreau!”? Mă vedeam tânără și lipsită de orice fel de
angajamente, naivă, dar nu prostuță, agreabilă, dar nu extrem de fru-
moasă. Nu concepeam să fiu legată de un bărbat pentru anii ce vor urma,
doar de dragul de a avea un companion în cursa vieții, de a trăi o
dragoste obișnuită și reconfortantă, cu cina servită la ore fixe și cu ziua
de spălat rufe stabilită dinainte de a ne muta împreună. Deci, oricum aș
fi refuzat orice bărbat anost care mi-ar fi ieșit în cale. Ori primeam totul,
cu artificii și explozii, cu larmă și nopți albe, ori nu îmi trebuia nimic.
– Sper că vii la nunta mea! îmi spusese prietena mea când a aflat
că mă mut în Anglia.

16
 MANCHESTER HOTEL

– Bineînțeles că vin! Vin și bărbați mișto? am întrebat-o în glumă,

sorbind din cocktailul roșu și rece.
– O grămadă! Ascultă tu aici, Daria, o gră-ma-dă! mi-a silabisit ea
cuvântul, pentru a mi se întipări în minte.
– Ești nebună! Îți vine să crezi că devii doamna Matei? Ești sigură
că asta trebuie să faci?
– Da. Totul a venit așa de firesc… Locuiam împreună de atâția ani,
trebuia să mă ceară de nevastă mai devreme sau mai târziu.
Îmi aminteam cum plecam împreună spre universitate în fiecare
dimineață, împărțind un covrig pe scaunul înghețat din autobuz, în timp
ce aburi ne ieșeau pe gură de frig. Acum eram două absolvente care o
luau pe drumuri diferite în viață. Ea se pregătea de nuntă, eu mă pregă-
team de o schimbare de carieră. Și nici nu a durat mult până să fiu
angajată, cu puțin ajutor, în cel mai neinspirat loc pentru mine. De fapt,
schimbările din jurul meu s-au întâmplat rapid și succesiv, nedându-mi
seama cum existența mi se așeza treptat, fără ca eu să fac nimic deosebit.
Ba dimpotrivă, peripețiile care credeam că mă așteaptă odată cu ateri-
zarea pe unul dintre cele mai frecventate aeroporturi din Londra
întârziau să apară. Viața îmi era atât de liniară, încât muream de plic-
tiseală și singura variație pe care mi-o permiteam era micul dejun diferit
de prânz și prânzul diferit de cină, toate luate însă în aceeași încăpere
anostă. Nimic extraordinar nu mi se întâmpla, ziua de azi arăta precum
cea de mâine, iar cea de mâine ca următoarea. Doar curiozitatea legată
de viață, de oameni, de obiceiuri și culturi, dar mai ales de domnul E.,
mă făcea să îmi creez deseori scenarii neverosimile și îmi îngăduiam să
mă joc cu imaginația în sensuri nebănuite de nimeni. „Dar dacă…”, „Și
poate totuși…”, „Și cum ar fi oare să…”.
Oriunde mergeam și îl zăream pe domnul E., imediat apărea și
acel bărbat blond în urma lui. Îi vedeam atât de des împreună, încât mi
se părea că se ține ca un cățeluș după domnul meu. Niciodată nu spunea
nimic, nici nu își întorcea capul spre mine de parcă nu mă vedea, mereu
părea grăbit să ajungă undeva, urmărindu-l pe manager într-o forfotă
fără încetare. Îi examinam de la distanță pe amândoi în timp ce ieșeam
din hotel, ferindu-mi cu discreție privirea, și îmi dădeam seama că sunt

17
 DIANA DUȚĂ

doi bărbați diferiți de ce întâlnisem până atunci. Erau impecabili din cap
până în picioare, cămașa le era ca și croită pe trup, pantofii erau din piele
naturală sau mocasinii din piele întoarsă, ceasul scump era nelipsit de
la încheietura mâinii stângi. Erau șarmanți, interesanți și misterioși.
Emanau putere și păreau inabordabili, pretențioși și iubitori de rafina-
mente ce erau străine pentru mine. Domnul E. avea însă ceva ce bărbatul
cel blond nu avea. Prezența sa umplea încăperea. Se diferenția de restul
lumii atât de clar, încât era imposibil să nu îți fure cel putin o ocheadă.
Observam agitația femeilor tinere în preajma lui, o mână trecută fugitiv
prin păr, o schimbare a poziției picioarelor sau o privire ce fugea
inconștient spre el. Era atrăgător și el părea să știe asta.
– Pare un om bun, i-am spus mamei în timp ce mutam bagaje și
umerașe cu haine.
– Da, muncește foarte mult. Îl văd mereu transportând mobilă sau
te miri ce alte lucruri de care nici nu știai că are nevoie un hotel. Se
implică.
– Asta așa e. Ce patron ar face la noi cumpărăturile pentru afa-
cerea lui? Ia uite ce cameră ne-a dat! În sfârșit o să pot să simt și eu locul
ăsta ca pe o a doua casă.
Pe domnul Akram l-am întâlnit accidental în acea zi. Împingeam
coșul de cumpărături cu mama într-unul din celebrele magazine
englezești cu bunuri de uz casnic, iar el se clătina încărcat de cutii de
carton și de pungi de cumpărături care păreau să îl dărâme, dar cumva
reușea să le manevreze de colo-colo cu succes. Ne-a văzut pe un raion
de veselă și a venit să o salute pe mama și să mă cunoască pe mine. După
politețuri și formalisme, odată întorși în hotel, domnul Akram ne-a
arătat cea mai frumoasă cameră pe care o avea, abia ieșită din renovări
și gata de a primi două femei singure. Patul meu era vedeta încăperii,
regal, în mijlocul dormitorului, din lemn masiv, tapițat cu piele maro și
păr de cal, cu o saltea înaltă și moale de pe care nu îți venea să te mai
ridici. Mocheta crem, pufoasă și curată, te îmbia să îți scufunzi picioarele
desculțe în ea ca în niște șosete groase de lână. Pereții încă miroseau a
vopsea, tapetul pe care se sprijinea tăblia patului era modern, cu modele

18
 MANCHESTER HOTEL

florale, iar baia era imensă, spațioasă, de un alb imaculat. Ne-am înțeles
asupra noului preț și ne-am mutat imediat.
– Și să știi că și pe copii îi învață la fel. Unde ai văzut tu la noi băiat
de patron să își rupă spinarea cu pachete de gresie și cu găleți de var?
– Muncesc și ei aici? am întrebat uluită.
– Da. Ai grijă unde pui pantofii ăia. Nu vreau să mă împiedic de
ei.
– Da, da… Povestește-mi de ei, insistam dintr-un motiv pe care
nici eu nu îl înțelegeam.
– Ce să îți povestesc? Lucrează în recepție băieții ambilor patroni.
Sigur i-ai văzut. Sunt doi frați ai domnului Amer și un singur băiat
blonduț, al domnului Akram, șeful cel mare pe care l-ai întâlnit astăzi.
Blonduțul este simpatic foc dacă îl vezi. Așa băiat educat întâlnești rar.
Și nu este nici urât. Muncește în recepție și îl mai ajută și pe tatăl lui la
alte munci grele. Am înțeles că e și la facultate! Tatăl lui trebuie să fie
tare mândru.
– Blonduț ai zis? Cum îl cheamă?
Asemănarea dintre ei era vizibilă oricui, același nas cârn, aceiași
ochi albaștri care inspirau bunătate și aceeași atitudine care te convingea
că ei dețin puterea. Nu epatau prin nimic neobișnuit și nu te făceau să
te simți inferior, dar mersul bărbătesc și sprinten pe care îl aveau le
trăda agenda încărcată. Mereu în umbra domnului E., bărbatul blond
nu îmi spunea însă prea multe. Era tăcut, serios, sobru, iar curiozitatea
mea în legătură cu el nu trecea mai departe de originile sale siriene în
neconcordanță cu aspectul său occidental. Nu știam că există sirieni
blonzi, cu pielea atât de albă și cu ochii albaștri. Arăta ca un suedez
autentic. Nu avea absolut nicio trăsătură orientală, iar singurele lucruri
pe care i le găseam în comun cu bărbatul sirian ce îmi furase privirile
erau ținuta distinsă și eleganța din gesturi.
– Khalil!
– Am venit să îți aduc oglinda, îmi spuse, arătându-mi oglinda cât
el de mare.
Ca și cum nu ar fi fost suficient de mulți muncitori în hotel, el îmi
bătuse la ușă. Cu mânecile cămășii albe suflecate până la cot și cu

19
 DIANA DUȚĂ

bormașina ținută strâns în mâna sa încordată, atât cât să i se vadă brațul

bine definit, fiul patronului a apărut la ușa camerei mele ca un bărbat
decupat din reviste. Îi lipseau doar câțiva nasturi descheiați la cămașă
și ar fi putut să pozeze foarte bine într-o revistă de profil.
– Intră, l-am invitat înăuntru, alungându-mi din cap imaginile
nepotrivite.
– Unde vrei să o pun? Pot să o așez aici, deasupra caloriferului,
sau pe peretele acela…
– Este bine oricum. Cred că arată mai bine acolo, lângă ușa de la
baie.
„Deci știe să umble și fără însoțitor”, am comentat ca un cârcotaș
în mintea mea, mirată să îl văd pentru prima dată singur și cumva
intrigată de faptul că domnul E. trăgea chiulul. Ar fi trebuit să mă simt
importantă și flatată că sunt o clientă tratată atât de special, cu o cameră
peste standardele hotelului și cu unul dintre șefii cei mari veniți să îmi
monteze ultimele piese de mobilă.
– Și… Cum ți se pare aici? Te-ai acomodat? încerca el să facă
conversație, în timp ce analiza unghiul de penetrare a peretelui.
– Încerc… Totul este încă destul de nou pentru mine.
– O să îți placă, vei vedea. Ai puțină răbdare.
Ne-am zâmbit politicos, apoi el s-a întors către zidul ce trebuia
găurit. A proptit burghiul într-un punct fix și, cu o turație puternică, a
început să înșurubeze tot mai adânc. Mușchiul brațului de pe mânerul
cauciucat i se mărea vizibil pe măsură ce viteza de rotație creștea, aproa-
pe să îi sfâșie cămașa. Prima încercare fusese un eșec.
– Ai stricat peretele, l-am dojenit în glumă.
– Nu e nimic. E destul loc pe perete, nu? spuse și zâmbi recon-
fortant.
Nu știa să dea găuri, dar era distractiv să îl urmăresc încercând.
Îmi plăcea că nu renunța ușor și că totuși manevra mașinăria aceea grea
cu o ușurință înnăscută. Imediat, o altă ciocănitură s-a auzit în ușă, iar
gândul mi-a zburat involuntar la domnul E. Îmi doream să îl revăd și să
îmi vorbească din nou. Eram capabilă să comunic, trebuia doar să îmi
dea șansa să îi arăt că nu sunt chiar atât de nătăfleață. Știam engleza! Și

20
 MANCHESTER HOTEL

o știam bine. Numai dacă nu m-ar fi privit atât de atent cu ochii aceia
mari și hipnotizanți… Am descuiat ușa și de îndată m-a cuprins o
dezamăgire inexplicabilă. Erau doar muncitorii veniți în ajutorul fiului
patronului, și nu bărbatul care îmi frecventa trenurile minții ca un
pasager punctual. Nu știam exact nici ce era în capul meu, nici ce iluzii
croșetam. Cum putea un bărbat ca el să își îndrepte privirea către mine?
Era de o mie de ori mai interesant și de încă o mie de ori mai de calitate
decât alți bărbați.
– Khalil, ce faci? am sărit ca arsă, brusc trezită din reveria cu
accente orientale.
Bărbatul blonduț din fața mea se aplecase și strângea praful de pe
jos, de parcă din patron devenise brusc menajeră.
– Strâng eu, oprește-te! i-am spus, pe când mă prăbușeam cu
genunchii pe mochetă lângă el.
– Stai liniștită…
Niciunul dintre noi nu mai zicea nimic, în timp ce doar mâinile ni
se mai intersectau accidental de câteva ori, iar degetele mele subțiri și
nepricepute se îmbârligau cu mâinile sale ferme în încercarea de a aduna
praful într-un șervețel… Sindromul bovarism era mai acut decât cre-
deam.
Khalil nu era un bărbat care să lase o femeie indiferentă. Era apeti-
sant, în felul lui unic, față de domnul E. Nu era vorba de niciun fel de
magnetism nebun între noi, însă eram convinsă că femeile fac coadă la
ușa lui la fel de mult ca la ușa colegului său. Și, lăsând în urmă fante-
ziile nevinovate, îmi făcusem în minte alegerea rapid și mai hotărâtă ca
niciodată: cel pe care l-aș fi vrut cu adevărat era domnul E.

21
 DIANA DUȚĂ

3. NOI ÎNCEPUTURI

Treptat, totul se așezase în jurul meu atât de bine, încât rutina îmi
curgea prin vene. Era parte din mine. Trecuse mai bine de o lună de când
eram în Anglia și experimentasem chiar și prima vizită în România în
calitate de turist. Multe lucruri se întâmplaseră între mine și frumosul
manager al hotelului într-un timp atât de scurt și totuși eram în același
punct ca la început. În cele două săptămâni petrecute acasă, am făcut
tot ce se spune că trebuie să faci ca să îți scoți un bărbat din sistem: am
chemat prietenele în ajutor, am mâncat ciocolată, multă ciocolată, am
furat tot soarele de pe cer și apoi am mai mâncat o ciocolată. Ca și cum
nimic din ce a fost până acum nu existase în realitate, ajunsesem pentru
a doua oară în orășelul ce începea să îmi intre în suflet fără să îmi dau
seama. Era mijlocul verii, 15 iulie, iar odată cu noul început aici, mă
bucuram să încerc feluri noi de mâncare, sushi, quiche sau tort de
morcovi și să descopăr părțile turistice ale orașului adoptiv. Era o vară
englezească extrem de frumoasă, nu atât de toridă cum era acasă, dar
plăcută, însorită, perfectă pentru drumeții, motiv pentru care orașul era
ticsit de bărbați și femei din toate colțurile lumii, un amestec cultural
impresionant. zona pietonală gemea de oameni care vorbeau limbi
diferite și cu greu mă strecuram printre ei. Simțeam o bucurie neobiș-
nuită când auzeam vorbindu-se limba română și mă distram teribil când
eram admirată verbal pe stradă de bărbați în limba mea. Mă prefăceam
că nu îi înțeleg și treceam nepăsătoare pe lângă ei, pretinzând în mintea
mea că sunt vreo spaniolă sau vreo turistă încrezută. Uneori, doar ca să
mă amuz și mai mult, inventam o limbă doar a mea și o rugam pe mama
să se prefacă că mă înțelege când îi explicam ceva foarte important.

22
 MANCHESTER HOTEL

Era o combinație de litere și sunete care în capul meu suna a finlandeză

sau poate a daneză. Începea să îmi placă Anglia și mă adaptam repede.
– Domnul Akram mi-a spus că E. are o ofertă pentru tine, iar sfatul
dumnealui este să o accepți, spuse mama întoarsă în cameră.
– Ce ofertă?
– Nu știu. O propunere pe care nu o vei putea refuza. Te așteaptă
în biroul lui să discute cu tine.
Mi-am luat cele mai la îndemână haine pe care le aveam și am
plecat măcinată de gânduri să mă întâlnesc cu el. Încă de când mă
întorsesem din scurta vacanță, fugeam unul de altul, ne evitam prezența,
evitam contactul vizual de fiecare dată când treceam unul pe lângă
celălalt, iar dacă intram în perimetrul lui de desfășurare, domnul E. se
retrăgea cât mai departe, în colțul opus al încăperii, sau se întorcea pur
și simplu cu spatele la mine. Încetase să mă mai salute atunci când mă
vedea, de parcă aș fi fost transparentă, dar gesturile lui nu mă înfuriau.
Din contră, știam că tot ceea ce face este pentru a stinge focul dintre noi.
Aveam nevoie de timp și spațiu să îl uit, iar el asta îmi oferea. După ce
îmi urase un formal „bine ai revenit”, eu o zbughisem pe ușa vișinie ca
o sălbatică. Voiam să tacă, voiam să plece și să nu îl mai vad pe holurile
hotelului niciodată. Mergeam apoi pe străduțele aglomerate, orbecăind
prin mulțime după ceva ce nu puteam identifica, fără să mă uit în urmă,
fără să privesc în jurul meu. Intrasem în cel mai apropiat magazin, de
unde mi-am cumpărat direct, fără regrete, cea mai mare ciocolată cu
alune. „La naiba!” am bombănit cu gura plină de remediul dulce și
cremos. „Încă îl vreau!”
Pe aceeași undă telepatică, domnul E. încerca să pară indiferent,
deși de multe ori îi simțeam privirea ascunsă asupra mea atunci când
treceam pe lângă el. Când mă prefăceam că mă uit înainte, el mă cerceta
pe furiș din cap până în picioare. Când mă uitam la el, își ferea ochii de
ai mei. Și, probabil, eram singura clientă a hotelului pe care nu o mai
saluta, dar nu puteam să îl condamn. Ultima dată când vorbise cu mine
fusese săptămâna trecută, preluând ștacheta de la prietenul său într-un
mod inedit.
– Hai să cumpăram o înghețată. De care îți place?

23
 DIANA DUȚĂ

Acceptasem invitația lui la o plimbare, mai mult din plictiseală.

Ce puteam să fac toată ziua, zi după zi, între aceiași pereți crem pe care
îi analizam de fiecare dată, când nu reușeam să dorm? Îl cunoscusem în
autobuzul de întoarcere de la Londra spre sudul Angliei și îmi fusese o
companie bună în cele cinci ore de călătorit. Era un indian rotofei și
simpatic care mă servise din chipsurile lui mult prea picante pentru
papilele mele gustative învățate cu dulce, mult dulce. Ne împrietenisem
rapid când râdea că îmi țineam geanta de laptop în brațe, într-o în-
cercare de a-mi încălzi picioarele goale. De fapt, râdea mult și din orice.
Mai ales de faptul că nu puteam să îi rețin numele sub nicio formă și îl
strigam „Raj Kapoor”. Era singura personalitate indiană pe care o știam
în afară de Salman Khan.
– De ciocolată. Mulțumesc! Nu sunt o mare fană a vaniliei.
Mă minunam de orice mic lucru diferit față de cercurile în care
mă învârtisem în România și de oamenii din diferite colțuri ale lumii pe
care îi zăream pe stradă. Femei aproape dezbrăcate, femei acoperite de
costume tradiționale, femei ce își aveau doar ochii descoperiți, oameni
negri, albi sau galbeni. Trăiam în orașul extremelor.
– Uită-te la dinții vânzătoarei, i-am șoptit, mirată de albul ce mă
orbea. Erau mai albi ca ai oricărei vedete prietenă cu medicul dentist.
El se uita în schimb ciudat la mine și nu la vânzătoare. Nu a înțeles
prea bine ce e în neregulă și a dat din cap confuz, cerând explicații supli-
mentare.
– Mă pui să mă uit la sânii ei?
– Sânii?!? Dinții! Dinții! repetasem, de data aceasta indicând cu
degetul spre dantura mea.
– Ah…
Și izbucnisem amândoi într-un râs înfundat, urmat de chicoteli și
alte glume proaste. Se pare că descoperisem o nouă calitate a mea de a
pronunța cuvinte în limba engleză, cuvinte care sunau bine în mintea
mea și nu atât de bine în mintea altora. Cuvinte care, odată rostite cu
accentul meu, răsunau a alte cuvinte nepotrivite. Niciodată nu mi se
păruse mai amuzantă ca acum această limbă care îmi dăduse atâtea
bătăi de cap în școală, apoi în liceu și chiar și în facultate. Viața are căi

24
 MANCHESTER HOTEL

interesante de a îți arata că nimic nu este chiar așa cum pare inițial. Și
nici dracul nu era atât de negru pe cât credeam! De ce fusesem atât de
speriată să vin aici, când zilele erau mai colorate și mai vesele ca
oriunde?
– Mulțumesc pentru plimbare, i-am spus când a venit momentul
să mă întorc acasă.
– Nu ai pentru ce. Ne-am distrat amândoi.
L-am lăsat în urmă cu promisiunea că ne vom revedea dacă nu
pentru o altă înghețată, cel puțin pentru ceva ce implica mâncarea in-
diană. Eram tare curioasă să mănânc ceva tradițional, ceva ce nu mai
încercasem până acum, îmbogățindu-mi cunoștințele în gastronomia
orientală. Vânam orice oportunitate pe care nu o avusesem până atunci
în România. Tot globul pământesc îmi făcea reverențe și își scotea
pălăria în fața mea. Astăzi puteam să fiu în Italia, mâine în India, iar
poimâine în Thailanda. Ce minunăție! Cu mâna stângă puteam să
mănânc cele mai bune paste cu ciuperci din lume, în timp ce cu cea
dreaptă puteam să gust dintr-un pui scufundat în curry și usturoi din
Kerala, iar pentru desert puteam să aleg între budincă lipicioasă de
mango și chipsuri de creveți sau alge marine. Gătite ca la mama lor
acasă! Cu fel de fel de rețete în minte, care de care mai sofisticate și mai
desprinse dintr-o carte de bucate, am început să mă grăbesc spre casă.
Stomacul îmi era atât de gol, încât aș fi mâncat și o rață nejumulită.
– Bună. Pot să iau cheia, vă rog? i-am întrebat pe cei doi sirieni ce
mă așteptau în recepție ca doi băieți obraznici ce ascundeau ceva.
– Ce faci, Daria? m-a întrebat Khalil, fără a îmi da ceea ce cerusem.
– Sunt bine, voi?
Asistam la o scenă în care rolurile le erau atribuite greșit. Liderul
de până acum pășea în spate și îi dăduse frâu liber prietenului său să mă
interogheze. Domnul E. devenise un observator tăcut care nu intervenea
deloc în dialogul nostru.
– Suntem la fel de bine și noi. Unde ai fost?
– Pe cheiul din apropiere. Am profitat de vremea frumoasă de azi,
i-am spus zâmbind timid.
– Frumos. La plajă?

25
 DIANA DUȚĂ

– Astăzi nu, dar vreau să merg și acolo. Să îmi mențin bronzul…

– Oh, dar ești suficient de bronzată! Nu mai sta la soare, a
concluzionat Khalil, scanându-mă rapid din cap până în picioare.
– Crezi?
– Da. Ești perfectă așa cum ești.
– Măcar de ar arde soarele și în țara asta! am adăugat cu patimă,
mândră de bronzul obținut în cele două săptămâni petrecute pe litoralul
românesc. Arătam aproape ca domnul E., ciocolatie și apetisantă.
– Ți-ai găsit de lucru?
– Am găsit ceva… Cochetez cu ideea de a fi recepționeră, dar nu
am suficiente ore. E doar ceva part-time, așa, ca de început.
– Recepționeră? Hmmm.
Se oprise puțin ca pentru a digera informația, apoi a continuat:
– Și îți place?
– Îmi place la nebunie!
Adevărul era că îmi plăcea ceea ce făceam, dar exageram la partea
cu nebunia. Era o muncă solicitantă, mai ales pentru o vorbitoare de
engleză neexperimentată. Dar îmi plăcea să mă îmbrac ca femeile de
succes și să fiu una dintre cele mai îngrijite domnișoare din clădire. Și
nici nu voiam să par o plângăcioasă în fața celor doi bărbați, cu atât mai
mult cu cât mai fugisem o dată de un serviciu oferit chiar de domnul E.
la o cafenea.
– E departe locul de muncă?
– Nu chiar atât de departe…
– Cât faci până acolo? insistă el, tot mai interesat de subiect.
– Aproximativ o oră cu autobuzul.
– Ha-ha! o ploaie de râsete și coate schimbate între domnul de
vanilie și cel de ciocolată.
Ah, ce foame îmi mai era!
– Cică nu e departe și ea merge o oră! Merită, Daria, să străbați
tot orașul pentru două zile de muncă?
– Sigur că merită, Khalil. În lipsă de altceva…
Mi-a întins cheia pe care o ținuse în mână în tot acest timp, obli-
gându-mă să nu fug înainte de a-i răspunde la toate nelămuririle.

26
 MANCHESTER HOTEL

Era recomandarea hotelului ca, atunci când părăsești camera, să lași

cheia la recepție pentru a evita neplăcerea de a fi suprataxat în caz de
pierdere a ei. Iar eu eram o fată bună, îmi plăcea să respect regulile.
Toată viața mea fusese trăită după reguli: la școală, în familie și în
societate. Eram exemplul viu de cetățean model și de femeie bună. Am
luat cheia, mulțumind și pregătindu-mă de un festin culinar. Deja îmi
imaginam un castron plin cu salată iceberg, cușcuș, porumb dulce și
avocado, asezonată cu câteva măsline sărate, când…
– Daria? m-a strigat domnul E.
Era doar numele meu, rostit de cine trebuia, pe tonalitatea care
trebuia. Dar, cu acest singur cuvânt, el reușise să îmi întărâte acea
scăpărare din mine, așa cum o făcuse dintotdeauna. Mă stimula și mă
umplea de plăcere ca și cum urechea mi-ar fi fost cea mai erogenă zonă.
– Da?
– Ai uitat ceva.
– Ce anume? l-am întrebat, în timp ce ne priveam ochi în ochi
după atât de mult timp.
– Să spui „bună”.
– Dar am spus deja!
Îi făcea o plăcere nebună să mă tachineze din nou, iar eu savuram
momentul mai mult decât o făcea el. Colțurile gurii îi erau mai ridicate
ca până atunci, într-o încercare de a își ascunde zâmbetul poznaș, iar
capul și-l lăsase în jos, fixându-mă cu o privire nouă, subtilă și jucăușă.
Ajunsesem în biroul său, unde mă aștepta singur, învârtind nerăb-
dător o țigară neaprinsă între degete. Cu un singur gest al mâinii îmi
oferise scaunul din fața lui, apoi tot el a fost cel care a spart gheața:
– M-am gândit mult la asta, Daria… Îți voi face o propunere inte-
resantă. Am vorbit și cu restul conducerii și am căzut de acord că este o
decizie bună.
Încordarea era tot mai evidentă pe chipul meu și începusem să îmi
frământ mâinile pe sub birou, fără ca el să le poată vedea. Totul era atât
de formal și de profesional. De la discursul lui plin de solemnitate, spus
pe un ton neutru, de parcă eram partenera lui de afaceri, nu femeia care
îi zgândărise veleitățile de vânător, până la decorul ce impunea o

27
 DIANA DUȚĂ

anumită atitudine și o ținută corporatistă. Era spațiul lui, îi purta

amprenta chiar și în dezordinea din jur. Eleganța lui imperfectă, cu
mânecile cămășii suflecate neglijent, cu cei doi nasturi desfăcuți la piept
și lipsa cravatei și cu cana personalizată cu pseudonimul care mi se
părea că i se potrivește ca o mănușă: Mr. Right. Iar eu stăteam acolo,
înghesuită pe un scaun mic de lemn, îmbrăcată într-o fustă roșie veche,
decolorată de la atâtea spălări. Se vedea că sunt din altă categorie socială
decât el și era prima dată când mă deranja acest lucru. Simplitatea mea
îmi devenise dușman, dezvăluia despre mine interiorul inimii mele
învățate să simtă totul de la A la z, să creadă în povești adevărate de
dragoste, în oameni cu intenții corecte și în cursul lin al vieții, în care
fiecare om își are fericirea chiar sub nas.
– Te vrem aici, să lucrezi pentru noi, zise domnul E. firesc, ca și
cum vorbea cu unul dintre bărbații arabi ce frecventau hotelul în calitate
de clienți fideli.
Ochii mi se bulbucaseră de mirare. Își ținea promisiunea făcută
în urmă cu atâta timp, o promisiune pe care o credeam uitată.
– O să fii recepționera noastră. Nici nu mai trebuie să bați drumul
până la celălalt loc de muncă, din moment ce deja locuiești aici. Ce
părere ai?
– Iar tu o să fii șeful meu… am spus, realizând cum schimbările
pe tabla noastră de șah mă puneau tot mai mult în dezavantaj. Vrei o
părere, domnule E.? Ah, mulțumesc! Mulțumesc mult de tot!
Îmi venea să urlu de bucurie, să îl iau în brațe și să îl smotocesc ca
pe un pui de mâț. Era o pierdere pe planul amoros, dar un câștig imens
pentru partea profesională. Și apreciam că, deși din nu știu ce motiv nu
m-a vrut ca femeie în viața lui, m-a plăcut suficient de mult încât să îmi
ofere o șansă pe care nu o are orice imigrant într-o țară străină. Scă-
pasem de munca de jos de la cafenea și de drumurile lungi spre un loc
de muncă nesigur și ăsta era un motiv suficient de bun încât să rămân
veșnic îndatorată bărbatului sirian ce mă angajase într-un domeniu
despre care nu știam absolut nimic.

28
 MANCHESTER HOTEL

– Vei vedea că sunt un șef bun, a adăugat la final, privindu-mă

șugubăț, într-o modificare bruscă de atitudine. Chiar dacă știu că tu nu
mă consideri și un bărbat bun…
– Da, da… l-am oprit într-o încercare de a mă arăta dură și imună
tatonărilor acestea îngrozitoare, pentru admirația ce i-o purtam. Nu
acesta este subiectul discuției noastre acum, E., dar zâmbetul afișat a
dat de gol încă o dată faptul că îl plăceam mai mult decât trebuia.

29
 DIANA DUȚĂ

4. O PRIVIRE ÎN URMĂ

Ce sentiment straniu de déjà-vu! La câteva zile după ce ajunsesem

în Anglia, domnul E. îmi oferise primul loc de muncă. Acum mi-l oferea
pe al doilea. Trebuia să lucrez cu el, să îl văd în fiecare zi și să mă port
ca și cum nimic nu se întâmplase între noi vreodată. Era început de iulie,
iar în urmă cu o lună totul arăta diferit în viața mea.
Nu mult timp după ce Khalil îmi arătase abilitățile sale de a
meșteri sub privirile critice ale unei femei, domnul E. recuperase rapid
terenul pierdut. De parcă mi-ar fi simțit afinitatea aparte pentru el,
domnul E. își căuta diverse drumuri în camera mea. El venea să verifice
cabluri, eu m-aș fi băgat sub pat. El venea să verifice detectorul de fum,
eu mă ascundeam după ușa de la baie. În fiecare vizită a sa găseam un
motiv ascuns și în fiecare privire un interes secret asupra mea.
– Acum m-ai văzut și fără machiaj, i-am spus eu stângace, împie-
dicându-mă de prag.
Ieșeam de după ușa băii ce îmi servise până atunci drept paravan.
Nu îmi plăcea să mă vadă nemachiată, proaspăt trezită și încă amorțită.
Aș fi vrut să cunoască cea mai bună versiune a mea, să mă admire în
cele mai bune rochii și în zilele în care părul mi se așeza de la sine încă
de dimineață, să se îndrăgostească de prospețimea și de strălucirea mea,
de parfumul dulce și de privirile aruncate pe sub gene rimelate. În
schimb, eu arătam ca și cum trecuse un tanc peste mine. Într-un halat
mătăsos și subțire, cu părul ciufulit prins într-un coc neglijent în vârful
capului, cu ochii mici, chinuiți de lumina puternică ce intra pe geam,
stăteam în picioare înconjurată de haine aruncate pe scaune, de sticle
goale de apă și cu un pat nefăcut ce îmi trăda agitația cu care m-am dat
jos din pat în acea dimineață când el mi-a bătut la ușă. Un zâmbet fin îi

30
 MANCHESTER HOTEL

răsărise la colțurile gurii și mi-a răspuns, întorcându-și privirea spre

aparatul rotund și alb prins de tavan:
– Mai bine așa. De asta te ascundeai?
– Nu, nu mă ascundeam… Am fost ocupată… puțin ocupată…
„Doamne, ce îmi face bărbatul ăsta?” Cuvintele mi se amestecau
pe vârful limbii mai ceva ca unui peltic.
– Cu siguranță, mi-a spus el zâmbind politicos și părăsind încă-
perea.
Următoarea vizită a domnului E. a fost într-o seară ca oricare alta
și a fost cu atât mai surprinzătoare cu cât nu își mai masca intențiile sub
treburi administrative legate de buna funcționare a hotelului. L-am
primit înăuntru și, după ce ne-am așezat confortabil în jurul măsuței de
lemn, mi-a spus direct motivul pentru care era acolo.
– Mâine mergem în oraș. Am o surpriză pentru tine. La ora patru
după-amiaza să mă aștepți pregătită în holul hotelului.
– Surpriză? întrebasem mirată. Despre ce e vorba?
– Ceva ce am știut că vrei de când te-am cunoscut, îmi făcuse cu
ochiul ca un puștan obraznic pus pe pozne. Ceva ce cauți de atâta timp,
iar acum, în sfârșit, vei primi.
– Primesc și un indiciu?
– Să te îmbraci frumos, cu ce ai tu mai bun. Oricum, tu ești pre-
zentabilă fără să faci vreun efort anume. Aranjează-te cum știi tu.
– Atât de frumos? Dar ce mi-ai pregătit? am urmat, pisicindu-mă.
Cu cât se lăsa mai neînduplecat, cu atât eu deveneam mai curioasă,
iar vocea îmi era tot mai languroasă.
– Nu îmi strica surpriza. Ar trebui să fug înapoi la muncă.
Scuză-mă că am dat buzna așa în camera ta. Ești cam greu de găsit prin
hotel, spuse, ridicându-se în picioare. Nu te văd niciodată și nu mai
aveam răbdare să… Lasă, vei afla tu mâine, se oprise brusc și intenționat,
zâmbindu-mi cu toată fața.
– Oh! Ești un criminal! Cum să te conving? întrebam, arzând de
nerăbdare să aflu intențiile lui.
– Hmmm, poate ar fi ceva ce ai putea face pentru mine…

31
 DIANA DUȚĂ

Se oprise lângă ușă, pregătit să o deschidă în orice moment. Figura

aceasta de adult cu expresia unui copil zburdalnic întipărită în colțurile
ochilor îmi aprindea obrajii și îmi făcea ochii să sclipească ca un felinar
în noapte.
– Ce vrei să fac? întrebasem, pregătită de orice răspuns.
– Mi-ar plăcea să vizitez și eu România cândva.
– Sigur că ar trebui să o vizitezi. Ți-ar plăcea, spuse mama intrând
în cameră ca și cum nimic deosebit nu se întâmpla. Bună ziua, domnule
E. Avem multe femei frumoase, ai de unde alege!
– Mama! am exclamat reușind cu brio să stric flirtul cu domnul
E. (Era oare un flirt?)
Mama se obișnuise atât de tare cu prezența managerului în
camera noastră în ultimele zile, încât nu îi mai stârnea interesul faptul
că își găsea fiica singură în dormitor cu un bărbat. De obicei, era un
părinte strict, care îmi ținuse loc și de mamă și de tată, iar, când simțea
că regulile de bună purtare nu erau respectate în familia noastră, avea
un cuvânt greu de spus în educația mea. M-a învățat să mă feresc de
persoanele nepotrivite și să îmi setez obiective mai importante decât
irosirea timpului în relații efemere cu oameni care intră și pleacă atunci
când vor din viața ta. Iar bărbatul căruia îi voi dărui totul va trebui ales
cu grijă, căci el va trebui să ofere la rândul său mai mult decât un
acoperiș deasupra capului și mâncare pentru toată familia.
– Bună ziua! Eu nu sunt interesat de așa ceva și nici nu am timp,
zise însuși domnul E., calm și dezinvolt, de parcă știa că mama urma să
intre peste noi.
– E. tocmai pleca, iar pe mine tocmai m-a invitat în oraș cineva
astăzi. Un bărbat care stă și el în hotel. Credea că sunt din Spania, îți
vine să crezi? Astea sunt singurele noutăți pe care le am… Ție cum ți-a
fost ziua?
– Cine te-a invitat? întrebă domnul E., mult prea indiscret pentru
poziția sa de manager. Voiam să zic că e foarte bine. Înseamnă că ești
plăcută de bărbați.
Cu o sprânceană ridicată și săgetându-l din priviri, mama vorbi în
numele meu:

32
 MANCHESTER HOTEL

– Nu e chiar atât de bine, pentru că nici Daria nu e interesată de

așa ceva.
Eu mă înroșisem ca focul. Nu puteam spune dacă acesta era modul
prin care ambiționa un bărbat să îi facă curte fiicei sale sau, dimpotrivă,
îi spunea să stea deoparte. Tonul îi era neschimbat, ca și cum își găsea
o prietenă veche trântită pe canapeaua ei după o zi de muncă. Și totuși,
remarcile îi erau usturătoare.
– Mai ai nevoie de ceai? mă întrebase el înainte de a pleca,
știindu-mă o iubitoare a băuturii sănătoase din plante.
Singura dată când pomenisem cuvântul „ceai” în prezența lui
fusese zilele trecute. El se uita la firele ce atârnau din tavan și calcula
probabil ce tip de detector de fum să cumpere și cum să îl monteze, în
timp ce eu scotoceam prin cutiuțe de carton goale și borcănele cu
mirodenii după vreun pliculeț aromat ce îmi oferea licoarea aurie,
neagră sau verde, în funcție de tipul de frunze măcinate.
– Mami! am strigat după omul care știa întotdeauna unde se afla
orice lucru din casă. Unde ținem noi ceaiul?
– Nu mai căuta în borcanul meu de cafea. Nu am cumpărat ceai,
ai uitat?
Apoi a adăugat în engleză pentru domnul E.:
– Voia ceai. Mă omoară fata asta. Mereu vrea ceea ce nu are!
– Nu asta vrem toți? am întrebat eu încet în limba română, doar
pentru mine.
– Am eu în birou. Termin ce am de făcut și îi trimit câteva pli-
culețe.
Iar douăzeci de minute mai târziu, recepționera era la ușă cu o
ceșcuță albă cu o duzină de plicuri în ea. Era singura femeie care lucra
la recepție și era româncă. O femeie trecută de prima tinerețe, care ar fi
trebuit să fie măritată și să aibă și copii. În schimb, ea își luase lumea în
cap și plecase în Anglia să lucreze. Era singură de mult timp, așa că nu
i-a fost greu să se aventureze pe cont propriu și să se angajeze în cel mai
vechi și memorabil hotel din oraș. O chema Veronica și, deși mi se părea
prea bătrână pentru a lucra într-o recepție, mi-a plăcut de ea. zâmbea
mult și vorbea frumos cu toată lumea. Cât despre domnul E., am

33
 DIANA DUȚĂ

apreciat perspicacitatea lui și faptul că a ținut minte un detaliu atât de

nesemnificativ.
– Mai ai? Știu că ar trebui să îmi cumpăr singură ceaiul, dar încă
nu am avut ocazia. Îmi cer scuze, i-am spus, stânjenită de situația ce
devenea tot mai ciudată.
– Pentru mine nu e nicio problemă. Te costă cinci lire. Ha-ha!
Glumesc, Daria. Nu ți-l adaug la factură, a spus ieșind amuzată pe ușă.
Unu, doi, trei… Atât am putut să mă abțin până când…
– Mamă, nu ai să ghicești niciodată! am explodat turuind fără
suflare, cuvânt după cuvânt. M-a invitat în oraș mâine-seară!
– Cine? Românul care credea că ești din Spania? întrebase, știind
deja răspunsul meu.
– Nu, nu! E. m-a invitat în oraș!
– Te-a invitat în oraș managerul hotelului?!? a exclamat cu un
scepticism vizibil.
– Da! Închide gura, nu îmi spune că era imposibil să se întâmple
asta! Nu a fost o invitație directă, dar sunt sigură că asta a vrut să în-
semne… Nu mi-a dat nici măcar un indiciu despre întâlnire, dar mi-a
spus să mă îmbrac frumos. Oare mergem la un restaurant?
Restaurant sau cinema, doar o plimbare sau o cafea băută pe o
băncuță în parc, nici nu conta cu adevărat ce planuri avea domnul E. cu
mine. Mi se părea ireal ca un asemenea bărbat să mă placă din prima,
așa cum l-am plăcut și eu. Cu atât mai mult cu cât el nu era un bărbat ca
oricare altul, ci avea o perfecțiune pe care nu o găseai în niciun alt om
de pe pământ. Și poate că viața într-adevăr bate filmul. Dormitorul îmi
devenise expoziție de rochii și pantofi și nimic nu mi se părea destul de
potrivit pentru a mă prezenta în compania celui mai complet bărbat pe
care îl întâlnisem vreodată.
– Asta e tot ce am mai găsit prin birouri, zise domnul E., întors la
ușa camerei mele.
– Este suficient. Îți mulțumesc. M-ai salvat încă o dată! i-am spus,
strângând în pumni ceaiul.
Apoi am adăugat cu nesiguranță în glas:

34
 MANCHESTER HOTEL

– Dacă chiar îți dorești, te voi lua cu mine în România data

viitoare.
– Promiți? întrebase, cu chipul luminat de un zâmbet ce părea
sincer.
– Promit!
Și, deodată, dintr-un bărbat aveam în fața mea un copil încântat
de primirea unei vești pe care o aștepta de atâta timp. Habar nu avea că
eu aș fi plecat cu el oriunde, iar să am un asemenea bărbat la brațul meu
în România m-ar fi făcut să mă simt cea mai mândră femeie din ținu-
turile carpato-danubiano-pontice. Mă îmbujoram doar imaginându-mi
aventurile prin care am putea trece împreună. De la nunta tradițional
românească a prietenei mele, călătorii nocturne cu muzica bubuind în
boxele de la mașină, alergături și săruturi pasionale pe malul mării, până
la bătăi cu perne ce ne-ar fi lăsat dărâmați unul peste altul într-o casă
răsturnată cu fundul în sus. Oare simțea și el chimia dintre noi?
A doua zi am plecat împreună pe un drum nou, spre o destinație
necunoscută. Îmi deschidea atent fiecare ușă, lăsându-mă să intru prima
în fiecare nou coridor ce ducea spre ieșirea din spate a clădirii. Își păstra
gesturile reverențioase și mă lăsa să trec în fața lui ca un adevărat gentle-
man, iar eu îi simțeam privirea căzând peste curbele evidențiate de
sarafanul negru, sobru și clasic. Mizasem pe o piesă vestimentară
simplă, nelipsită din garderoba niciunei femei. Am părăsit hotelul și,
odată ajunși în parcarea supraaglomerată cu mașini așezate de-a
curmezișul, mi-a deschis portiera într-un mod distins, cum mai văzusem
doar în filmele în care ea era curtată de cel mai dorit personaj masculin.
– Mulțumesc, dar… O să stau în spate. Te superi? întrebasem,
rămânând blocată în fața mașinii ce mă aștepta să urc.
– De ce?
– Așa aș prefera. Mă simt mai confortabil, am spus automat, într-o
încercare de a-mi contra emoțiile.
Conducea un Mercedes albastru, un model mai vechi, dar încă
actual, de care îl vedeam tare mândru. Era atent la traficul aglomerat al
cochetului orășel. Treceam pe lângă restaurante cu pretenții, parcul

35
 DIANA DUȚĂ

central al orașului, acvariu și muzee, dar nu ne opream nicăieri. Când

credeam că este pe punctul de a parca undeva, mașina înainta din nou.
– Acum îmi spui unde mergem? mi-am încercat norocul încă o
dată.
– Hmm, și unde ar mai fi distracția?
– Nici nu știu dacă m-am îmbrăcat potrivit cu locul unde mă duci!
– Ești îmbrăcată bine. Nu te mai gândi la detaliile astea, Daria.
Relaxează-te, te rog.
Și a pornit radioul, unde Fire Fm transmitea cele mai recente
hituri. Era ciudat să nu mai auzi absolut nicio melodie în limba română.
Și nu era singura ciudățenie pe care o găseam în Anglia. Pe lângă obsesia
generală pentru aspiratoarele roșii Henry și ceaiul negru băut întot-
deauna cu lapte, geamurile nu se ștergeau niciodată la curățenia
obișnuită, chiuveta avea două robinete unde apa caldă era separată de
cea rece, iar vasele se lăsau neclătite, cu spuma la scurs. Obiceiurile
englezilor nu încetau să mă uimească, la toate acestea adăugându-se
traficul, care mă făcea foarte confuză. Când trebuia să traversez, mă
uitam în stânga, apoi în dreapta și apoi în stânga iar. Era mai ușor și mai
natural să fac încă o mișcare a gâtului în plus, decât să mă asigur în stilul
lor adaptat la o circulație haotică.
– Cum poți să conduci în țara asta? Totul e pe dos… Schimbătorul
de viteze, parcarea laterală și chiar și sensul giratoriu. Ai luat carnetul
aici?
– Nu, dar m-am obișnuit. Când am început să conduc, aveam
tendința de a merge prea aproape de linia continuă. Adică aproximativ
așa… a zis, smucind volanul spre dreapta.
– Ohoho! Am înțeles E., nu era nevoie să îmi și arăți, am spus,
strângând bancheta între pumnii încleștați.
– Te-ai speriat? întrebase iar, cu același zâmbet poznaș care îl
caracteriza.
– Puțin. Și engleza îmi devine și mai proastă acum!
– Cred că engleza ta e proastă numai când vorbești cu mine.
Îmi aruncase o privire în oglinda retrovizoare, care spunea mai
multe decât o făcea el. Apoi, cu o singură mișcare din braț, a întors

36
 MANCHESTER HOTEL

volanul mașinii, încadrându-și perfect autovehiculul în fața unei cafe-

nele aflată la un colț de stradă. Tot trotuarul era ocupat de măsuțe
rotunde și de scaunele răsfirate sub o copertină ce ferea oamenii de
soare.
– Am ajuns, zise el la finalul perfectei parcări laterale.
– Wow! Eu nu pot să parchez așa! am exclamat, aducându-mi
aminte în câte crengi îl băgasem cu capul pe instructorul meu.
– O să te învăț eu cândva! dăduse domnul E. răspunsul potrivit.
Întotdeauna știa ce să zică și când să zică. Observasem că avea
replici pregătite indiferent de context și erau replici bune. Mângâia auzul
unui femei exact așa cum trebuia, atât cât trebuia.
– Îți place cafeneaua asta? Este foarte elegantă, nu?
– Este, într-adevăr, am îngăimat, întrezărind liniile moderne ale
mobilierului prin geamurile întunecate. Ne oprim aici?
– Da. Aici găsești deserturi și zeci de feluri de înghețată, dar nu o
pot numi gelaterie. Are tot ce ține de cafea, espresso, cappuccino,
milkshake-uri și ceaiuri, preferatele tale. Toate minunățiile! Iar punctul
maxim de atracție sunt prăjiturile, clătitele și vafele îmbrăcate în tot felul
de siropuri dulci și fructe. Ți-am făcut destulă poftă încât să…
– …să comandăm două porții de clătite cu ciocolată și zmeură?
– …să mergem să discutăm cu vărul meu? am spus amândoi în
același timp.
– Vărul tău? Ce vrei să spui?
– Cafeneaua este a lui. Sunt convins că are un loc și pentru tine
dincolo de CV-urile pe care le primește constant.

37
 DIANA DUȚĂ

5. CAFENEAUA

Știam că surprizele înseamnă ceva plăcut, ceva fenomenal, ca de

pildă atunci când mama mă anunțase că va trebui să îmi fac bagajul
pentru că voi urma să văd Pisa și Florența. Italia. Frumoasa Italie mă
așteptase să o descopăr pentru prima dată în primul an de facultate.
Cumpărasem biletele de avion pentru întreaga familie cu jumătate de
an în avans, pentru a profita de oferta convenabilă. Era prima mea
vacanță adevărată, prima mea călătorie în afara granițelor României și
primul zbor cu avionul. Dintotdeauna visasem să urc într-un avion și să
plec și eu în vacanțe, așa cum făceau oamenii din jurul meu. Când am
aflat destinația de vacanță am fost încântată, dar, când m-am văzut pe
străduțele înguste, pavate cu pietre mari și cu bistrouri simpatice, mi
s-a părut că mă aflu în cel mai frumos loc de pe pământ. Ca să nu mai
vorbesc despre mâncare. Nu era nimic care să nu îmi placă și probabil
atunci a fost momentul când am devenit o pofticioasă și o iubitoare de
gusturi.
– Asta e surpriza despre care vorbeai? l-am întrebat pe domnul
E., cu o dezamăgire ce mi se citea pe chip.
– Da. Credeam că o să te bucuri… Ți-am găsit loc de muncă, nu
asta căutai?
Se uita la mine și se prefăcea că nu înțelege de ce entuziasmul de
pe față mi se ștersese gradual, dar sigur.
– Ești bine? M-am gândit că e o idee bună, din moment ce el are
nevoie de angajați noi, iar tu de un serviciu.
– Pentru asta ai vrut să fiu îmbrăcată în cele mai bune haine ale
mele? întrebasem, tot mai confuză.

38
 MANCHESTER HOTEL

– Am vrut să fii și mai prezentabilă decât ești deja, zâmbi vinovat.

Și, mai mult decât atât, îmi vei cunoaște singurul membru al familiei pe
care îl am aici.
Probasem vreo cinci ținute diferite în fața oglinzii până să mă
decid la rochia neagră și îmi petrecusem toată ziua, nu doar plim-
bându-mă prin fața oglinzii, ci și gândindu-mă la ce impresie îi voi lăsa
exigentului bărbat. Nu mă prea pricepeam eu să mă machiez și le invi-
diam pe femeile care au un talent în a aplica fardul de ochi, în a amesteca
plăcut culorile și în a crea umbre ce subțiază, dar îmi dădusem silința
să mă ridic la standardele domnului E. Îmi imaginam că la brațul lui au
fost doar femei din buna societate, școlite în instituții de top și îmbrăcate
doar de la magazine scumpe de la Milano. Bucurie și spaimă îmi învă-
luiau deopotrivă inima, într-o concurență acerbă. Era un loc de muncă,
dar nu era ceea ce căutam eu. Îi cunoșteam singura rudă pe care o avea
în Anglia, dar într-un context diferit de ce m-aș fi așteptat.
– Unde sunt părinții tăi? întrebasem cu glas blând. Dar frații?
Surorile?
– Sunt singur la părinți. Ei au rămas în Siria, dădu domnul E.
explicațiile necesare.
– Nu îți e teamă pentru ei? Oricând se poate întâmpla să îi pierzi…
– M-am obișnuit cu gândul ăsta, zise în continuare. Oricum vor
muri cândva. Nimeni nu trăiește veșnic.
Rostea cuvintele cu sânge-rece și cu privirea goală, ceea ce făcea
ca un fior bizar să îmi petreacă tot corpul.
– Mergem?
– Da, am spus deschizând portiera. E., stai.
– Da?
– De ce mă ajuți? m-am oprit din a coborî din mașină cu o ultimă
întrebare.
– Îmi place să ajut. Și nu doar pe tine. Ajut pe oricine merită.
Își luă cheile mașinii într-o mână, își netezi gulerul cămășii rapid
și ocoli autovehiculul pentru a mă ajuta să cobor, oferindu-mi brațul său
puternic drept sprijin în a-mi recăpăta echilibrul. Fața nu îi mai era atât
de severă ca în urmă cu două minute, dar nici lejeritate nu avea în trăsă-

39
 DIANA DUȚĂ

turi. Era ursuz și îmi era teamă să nu fi zis ceva ce l-ar fi putut schimba
atât de mult.
– Este o cafenea elegantă, Daria, nu ca orice pub pe care îl poți
găsi prin Anglia. Nu ai de ce să fii îngrijorată, zise, mirosindu-mi ne-
siguranța ce mă stăpânea. Avea o calitate de a mă citi ca pe o carte
deschisă și acum mă făcea să mă simt expusă, lucru ce nu îl mai pățisem
până atunci cu nimeni.
Era într-adevăr un local amenajat cu mult bun-gust. Toți pereții
exteriori erau, de fapt, geamuri înalte curate ca lacrima, podeaua era
neagră și mată, canapelele și colțarele erau din piele mov și neagră, cu
logoul brandului întipărit pe ele, iar efectul glam era dat de globuri disco
agățate de tavan și de niște stâlpi îmbrăcați în mii de particule
sclipicioase ce te făceau să te simți ca la Hollywood. Dar eu mă aflam
acolo să curăț și să servesc clienți și chiar nu conta dacă podeaua era
neagră sau albă, căci mopul aluneca la fel pe orice fel de culoare.
– Ce vrei să bei? întrebase, vizibil preocupat de cum mă simt.
Voia să mă facă să mă destind și să mă scoată din cochilia mea, în
care stăteam ca un arici și sceptică la tot ce se întâmpla în jur.
– Nu îmi lua nimic. Sunt bine așa, refuzasem din politețe, cu
jumătate de glas.
– Nu, nu… insist. Îți place ceaiul, și-a adus aminte el. Ia un loc
până dau eu comanda.
M-am așezat pe locul pe care mi-l indicase și am așteptat câteva
minute până l-am văzut că se întoarce cu o cană aburindă de ceai negru
și tare, fără lapte, și cu verișorul său. Pe cât de curtenitor fusese domnul
E. când mă cunoscuse, pe atât de mohorât mi se părea vărul lui. Nu
schiță niciun zâmbet și nu mi se părea prea nerăbdător să mă
întâlnească. Din contră, îmi vorbea cu asprime și nu îmi ușura situația
în care mă aflam. Mă simțeam cu adevărat străină de locul acela, departe
de casă și de căldura care mă înconjura de cele mai multe ori în sânul
familiei sau în mijlocul prietenelor.
– Nu ai voie să porți bijuterii, părul trebuie să fie prins, telefonul
îl vei lăsa în vestiar. Aici va fi mult de muncă, nu avem nevoie de gentuțe,

40
 MANCHESTER HOTEL

unghiuțe și pantofiori. Mă aștept să fii harnică, puncta cu o ușoară

răutate proprietarul cafenelei.
Ascultam ultimele detalii și cerințe și îmi era greu să îl aud cu
domnul E. lângă mine, care, deși nu spunea nimic, parcă îmi acoperea
auzul. Ce efect ciudat avea asupra mea! M-am aplecat ușor spre urechea
lui, într-un gest intim și familiar, de parcă ceva știut numai de noi se
petrecea.
– Ăsta e zahărul? l-am întrebat în șoaptă, părând venită din altă
lume.
– Da… răspunse el grav, ca și cum îmi încredința cheia celor mai
mari mistere ale lumii, privindu-mă adânc în ochi și apucând pliculețul
alb de zahăr pe care îl țineam cu vârful degetelor.
În doar câteva clipe mă pierdusem în cafeniul uniform ce îi încon-
jura pupilele mari. Ne conectasem și pulsam în același ritm lent care îmi
sfârâia corpul ca pe jar. Dacă așa se simțea când proteja o clientă
nou-venită în hotelul pe care îl administra, mă întrebam cum s-ar simți
oare ca un bărbat ca el să aibă grijă de mine și în alte numeroase feluri,
așa cum un bărbat are grijă de o femeie pe care o iubește. Îl găseam un
bărbat exact așa cum îmi doream eu să fie: răbdător, protector, atent cu
mine. Cu siguranță era modelat de condeiul vreunei scriitoare roman-
tice. Era mai bun ca orice domn Darcy al lui Jane Austen sau Heathcliff
al lui Emily Brontë și cu siguranță peste orice domn Gatsby al lui
Fitzgerald.
Nici nu am realizat când presupusul interviu s-a terminat și am
ajuns înapoi în mașină cu domnul E. Am urcat înapoi pe locul meu din
spate și tot drumul am stat îngândurată, uitându-mă pe geam. Desigur
că apreciam tot ceea ce făcea domnul E. pentru mine, dar el nu știa că
singurul meu loc de muncă de până atunci fusese doar pentru trei săp-
tămâni în mijlocul verii și că a trebuit să împart pliante șoferilor de la
semafor. Nici măcar nu o făcusem din nevoia de bani, ci pentru a avea
sentimentul acela de împlinire personală și pentru a-mi petrece timpul
cu prietena mea care muncea vară de vară. Era mai mult o distracție
decât un serviciu real. Împărțeam pliante pentru câteva ore, apoi, în
restul programului, fugeam la un magazin dintre blocuri și ne ascun-

41
 DIANA DUȚĂ

deam mâncând bunătăți pe un pasaj pietonal, ferite de șeful nostru care

putea trece oricând cu mașina prin intersecția atribuită echipei mele.
Apoi, cu burțile pline, era mult mai plăcut să ne plimbăm pe aleile um-
broase și să aruncăm câte cinci-șase pliante în aceeași cutie poștală
pentru a ne subția teancul de papetărie. Astfel că, la sfârșit de program,
plecam acasă fericite că făcusem treaba pentru care eram plătite și ne și
relaxasem cu plimbări sub arborii stradali.
– Ce părere ai, Daria? întrebase domnul E., în timp ce oprise
mașina la un semafor.
– Nu mă așteptam la asta, i-am răspuns eu sinceră. Nu este slujba
ideală, dar…
– Este doar ceva temporar. Mâine te duc eu la muncă, dacă vrei.
– Mi-ai fi de mare ajutor dacă ai face asta… Nu cunosc orașul
deloc!
– O să te descurci destul de repede. Înainte să vin în Marea
Britanie am locuit o perioadă în Franța, apoi am ajuns aici. Am învățat
orașul în trei zile.
– Asta pentru că bărbații au viziune în spațiu. Noi femeile avem
nevoie de repere. Nu vrei să știi de câte ori m-am rătăcit în orașul meu
natal! i-am mărturisit, începând în sfârșit să îmi revin în simțiri.
Conducea calm, în limitele legale de viteză, și îmi asculta trăncă-
nelile într-o engleză stâlcită, completată de mâini în sus, în stânga și în
dreapta. Aproape obosisem de cât de mult vorbisem.
– Când ai venit în Anglia? l-am întrebat de pe bancheta din spate
când deja prinsesem glas și mă simțeam confortabil în preajma lui.
– Fix acum un an și cinci luni, spusese, privindu-mă în oglinda
retrovizoare.
– Wow! De asta e atât de bună engleza ta, am exclamat admirativ.
Și, față de multă lume, pe tine te pot înțelege perfect, fără nicio pro-
blemă. Vorbești clar și cursiv…
– Este normal să fie așa, continuă el. Amândoi avem engleza a
doua limbă, iar eu, comparativ cu tine, o vorbesc de mulți ani. După ce
am plecat din Siria, am fost prin multe țări, iar în multe dintre ele nu se
vorbea arabă.

42
 MANCHESTER HOTEL

– Câte țări ai vizitat?

– Sunt destul de multe. Egipt, Maroc, Libia, Algeria, Liban sau
Israel. Aici m-am descurcat foarte bine cu araba, deși există și câteva
diferențe în limbaj. Iar printre cele unde mi-am exersat engleza ar fi
Turcia, Germania, Slovenia, Austria…
– Ce listă lungă! Adică tu îmi spui că ai văzut nordul Africii, vestul
Asiei și mare parte din Europa?
– Da, cam așa, conchise el.
– Când ai avut timp să le faci pe toate? Câți ani ai? îmi începusem
șirul de întrebări care îmi veneau în minte fără încetare.
– Douăzeci și cinci, dar ține numărul ăsta doar pentru tine. De
obicei nu îmi dezvălui vârsta nimănui.
– S-a făcut! i-am zis, zâmbindu-i conspirativ.
Ajunseserăm înapoi la hotel și era momentul să ne luăm
rămas-bun, deși eu aș mai fi rămas să ne continuăm discuția. Aș fi vrut
să îl cunosc mai bine, să aflu ce îi place, în ce crede, ce iubește. Mă
fermeca într-un mod ciudat, ca și cum nu era doar o simplă ființă
omenească. Avea ceva ezoteric ce nu era uman, ceva ce nu puteam
descrie în cuvinte și nici nu puteam descifra. Acel lucru nu se mai
regăsea în nimeni altcineva. Era deosebit de restul oamenilor mai
comuni sau mai inexpresivi, bărbați și femei deopotrivă. Fără defect și
fără păcat, era ca un Hermes autentic printre o mulțime de replici mai
mult sau mai puțin reușite. Iar eu nu eram nici măcar un Ted Baker să
mă pot atinge de el.
– Lasă-mi numărul tău de telefon, să ne auzim mâine înainte de
muncă. Este mai ușor să comunicăm așa, zise domnul E., strecurându-și
cu greu mașina lungă prin înghesuiala de caroserii pe patru roți.
– Da, sigur. Stai să îl caut… Trebuie să îl am salvat pe aici pe
undeva… am bălmăjit, scoțându-mi telefonul din geantă și butonându-l
ca și cum ar fi fost prima mea întâlnire cu tehnologia. Notează-l! 07…

43
 DIANA DUȚĂ

6. EȘTI PREGĂTITĂ DE JOC?

În prima zi de muncă englezească am ajuns în fața recepției la ora

stabilită, răsucindu-mă de pe un picior pe altul la emoția revederii lui.
Îl așteptam să iasă din birou și podeaua începea să frigă. Nu îmi găseam
locul în acei câțiva metri de mochetă și mă învârteam în cercuri mici,
privind din când în când spre ușa de lemn după care se afla. Era ceva cu
acest bărbat ce mă făcea să ard de nerăbdare să îl cunosc. Simțeam că
are multe de spus și încă și mai multe de oferit. Era bărbatul căruia nu
i-ar fi rezistat nicio femeie, era complex și ascundea o viață care, dacă
ar fi fost ecranizată, ar fi bătut în vânzări orice film din industria
cinematografică.
„Trebuie să îți spun ceva. Dormi?” îi scrisesem pe whats-app
viitoarei doamne Matei noaptea trecută, când somnul îmi fugise deja de
câteva ore. Acolo comunicam cel mai ușor, iar ea îmi trimitea deseori
poze de la probele rochiei de mireasă, alegerea tortului și degustarea
meniului.
„Încă nu. Doar visam cu ochii închiși, departe, la luna mea de
miere. Ce s-a întâmplat?”
„Cred că a avut o viață grea. Să fugă din Siria din cauza răz-
boiului… E crunt!”
„Evident că nu i-a fost ușor, Daria…”
„Și e atât de tânăr! Mie îmi e frică să mă duc singură și până în
capătul celălalt al orașului, iar el a traversat un continent! Știi că are azil
politic?”
„De unde știi tu asta?”
„L-am căutat pe Google”, am recunoscut, trăgându-mi cearșaful
peste cap rușinată, de parcă ea ar fi fost lângă mine privindu-mă cu ochii

44
 MANCHESTER HOTEL

mijiți, ca de cercetaș. „A venit ilegal în Anglia, adus de un prieten cu

avionul personal, s-a ascuns o perioadă până l-au găsit autoritățile și
l-au arestat. La proces a declarat că a fost nevoit să fugă din Siria, altfel
se temea că va fi omorât dacă nu omoară el primul. Ca în junglă!”
Când citisem rândurile din presa britanică, primul instinct mi-a
fost să pun laptopul deoparte și să mă duc să îl iau în brațe. Îmi plăcea
totuși că, dincolo de masca imaculată pe care o avea în societate, as-
cundea o latură sensibilă și o poveste unică de-a dreptul, care îl făcea
puțin mai uman, mai real. Pe lângă istoria mea de viață, în care cel mai
emoționant moment fusese primirea unui cățel cadou, iar cel mai
dramatic divorțul părinților, clipele cheie ale vieții lui erau desprinse
dintr-un bestseller.
– Hai să mergem! îmi spuse el, apărând deodată lângă mine.
M-a condus cu aceeași grație, așa cum mă trata de fiecare dată,
spre ieșirea din spate a hotelului. Înaintam doar cu un pas înaintea lui,
el urmărindu-mă îndeaproape, astfel încât îi simțeam respirația în părul
meu. Brusc, s-a oprit în fața ușii și eu m-am oprit odată cu el. Ceva era
diferit la domnul E. în acea zi și totuși nu puteam spune ce anume. Părea
agitat și grăbit, cu mintea preocupată de un lucru pe care eu nu îl cu-
noșteam. Încurcat de situație, se frământa ca un leu prins într-o cușcă,
ezita să înainteze și se uita la mine, apoi la ușa din fața noastră, apoi din
nou la mine.
– Ce e? l-am întrebat confuză.
– Nimic, zise fără a mă privi. Am… Am uitat ceva important.
Mi-a trântit în brațe, rapid și fără nicio explicație suplimentară,
cheile mașinii sale și cele două telefoane mobile și, după ce mi-a deschis
ușa politicos, mi-a spus cu cea mai neutră voce posibilă:
– Du-te la mașină și așteaptă-mă înăuntru. Vin și eu imediat.
S-a întors pe călcâie și a plecat în direcția opusă, în timp ce eu
m-am îndreptat spre parcare fără să protestez. M-am oprit lângă mașina
lui, așteptându-l. Comportamentul lui era neobișnuit și imprevizibil, de
parcă ascundea ceva de ochii mei, dar mi-am spus că astea nu sunt
altceva decât copilării. Doar aveam în palme telefoanele sale și cheia
prețioasei lui mașini. Le țineam cu grijă să nu le zgârii sau să nu le scap,

45
 DIANA DUȚĂ

protejându-le ca pe cele mai prețioase comori de pe pământ. Eram

renumită printre prietenele mele pentru neîndemânarea ce mă carac-
teriza. Nu de puține ori mă împiedicam atunci când coboram grăbită
treptele facultății, îmi aluneca lingura din farfurie la picioarele noastre
sau îmi zbura pixul din mână direct în părul colegei din fața mea. Odată
eram atât de atentă la mașinile dezorientante pentru universul meu,
încât nu îl observasem pe tânărul ce alerga să prindă autobuzul. Când
mi-am ridicat sandaua de pe asfalt cu intenția de a traversa, el, cu o
viteză uluitoare, se izbise de mine și, în loc să mă dărâme, căpătase un
avânt spre stație așa cum nu se așteptase, evitând într-un ultim moment
o coliziune cu trotuarul dur. Mereu m-am simțit prost din cauza felului
meu diferit de a fi și încercam deseori să imit gesturile altor copii și apoi
adolescenți doar pentru a nu fi dată la o parte. Tot ce îmi doream era să
fiu acceptată, să primesc validarea de care aveam atâta nevoie. Când am
crescut, am realizat că nu trebuie să fiu ca alții. Eram drăgălașă așa cum
eram.
– De ce nu ai intrat în mașină? rostise domnul E., apropiindu-se
de mine cu pași mari și găsindu-mă în poziție de drepți printre zecile de
mașini parcate. Aveai cheile, spuse, întinzând mâna după ele.
– Nu mi-am permis să intru în mașina ta…
– Trebuia să intri. Doar eu îți dădusem voie, accentuă ultimele
cuvinte.
Însă acordul pe care mi-l dăduse mi se părea un gest viclean,
menit să mă ascundă de cineva și nu unul făcut din generozitate. Nu
știam ce să mai cred despre domnul E. Instinctul feminin îmi urla în
acel moment că ceva nu era așa cum părea, dar cum ar putea face așa
ceva un bărbat ca el? Ar fi fost în conflict cu felul în care se prezenta în
societate, cu perfecțiunea pe care o reprezenta, cu felul în care mă sim-
țeam lângă el. E firesc ca fiecare om să aibă o parte întunecată pe care
să o țină ascunsă de privirile imprudente ale curioșilor. Și eu deja știam
că domnul E. nu avusese o viață ușoară. Era un personaj care nu îmbă-
trânea niciodată, indiferent ce ar fi trăit. Avea multă poftă de viață, prea
multe de cărat cu el în fiecare zi și încă pe atâtea de înfruntat în con-

46
 MANCHESTER HOTEL

tinuare, și totuși era un om viu, un om cât o sută, impunător, vesel și

nespus de frumos.
Am urcat în stânga lui, ținând încă în mână telefoanele pe care mi
le încredințase. Eram doar noi doi, pentru prima dată singuri, așezați
unul lângă celălalt, umăr lângă umăr într-un spațiu atât de mic, și din
nou nu mă mai simțeam confortabil. Urcasem din proprie inițiativă pe
scaunul din față și acum mi-ar fi venit să sar peste schimbătorul de viteze
și să mă ascund înapoi pe locul meu din urmă cu o zi. Intuiam curio-
zitatea lui și îl vedeam cum mă analiza cu coada ochiului, iar eu mă
simțeam dezgolită din priviri, inferioară lui, vulnerabilă. Respirația îmi
devenise necontrolată, iar palmele îmi transpiraseră sub tensiunea ce
creștea în mașină. Îi eram recunoscătoare pentru ce făcea pentru mine.
Mă ajutase atât de mult de când venisem în Anglia, mai mult decât
oricine, dar nu știam cum să interpretez această bunătate venită din
nimic. Era doar în imaginația mea totul? Oare înnebunisem? Parcă mă
privea cumva diferit față de restul lumii, parcă și încerca să flirteze cu
mine, dar nu eram absolut sigură de nimic. Părea ireal că aș putea să îi
fiu pe plac și nici nu făcea ceva concret care să îmi arate că îl interesez
ca femeie. Mă credeam cu mult sub nivelul lui, nu eram demnă de un
bărbat atât de reușit și până și ideea că domnul E. m-ar putea socoti
potrivită pentru el mi se părea țipătoare și vulgară. Misteriosul domn E.
nu putea dori o femeie atât de pală, când el era atât de strălucitor. Oare
fiecare surâs și joc de cuvinte nu erau altceva decât închipuiri ale unei
femei care trăise înconjurată în mare parte doar de alte femei?
– Unde e șapca? mă întrebase el despre obiectul vestimentar al
uniformei care mă enerva cel mai mult. Nu ți-ai luat-o cu tine?
Vărul său îmi dăduse în urmă cu o zi un tricou polo, mult prea larg
pentru mine, un șorț pătat și o șapcă cu numele cafenelei pe ea, pe care
trebuia să o port peste părul prins într-un coc acoperit de o plasă
hidoasă. Când ajunsesem în hotel mă cuprinsese o deznădejde pentru
ceea ce mi se întâmpla. Mi se părea că viața e nedreaptă și că ceea ce mi
se întâmpla se numea tortură. Nu eram învățată să spăl nici o farfurie,
iar acum toate vasele nespălate din timpul vieții mele se adunaseră în
acea bucătărie și mă așteptau să se răzbune.

47
 DIANA DUȚĂ

– O să arat ca o bucătăreasă! murmuram cu buzele tremurând de

supărare, povestindu-i mamei despre ce voi urma să lucrez.
Mă abținusem cu greu să nu plâng în fața domnului E. și nici nu îi
spusesem că nu mă vedeam fiind chelneriță, femeie de serviciu și
ucenică în bucătăria cochetei cafenele. Eram într-o poziție dificilă să îl
refuz pe bărbatul pe care îl respectam mai mult decât pe oricare altul.
Știam că a vrut să îmi ofere un început bun într-o țară nouă, dar mă
simțeam atât de copleșită de volumul de muncă ce mă aștepta, încât fața
mi se înroșise toată și zâmbetul îmi dispăruse de îndată ce intrasem pe
ușile hotelului.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat domnul Amer ce se afla în apropiere
și m-a observat atât de lipsită de esența de viață pe care o aveam de
obicei.
– Mă scuzați… Sunt foarte supărată pe plasa de păr și pe șapcă.
Am și un șorț cât un cort… am continuat să îmi vărs năduful la patronul
hotelului.
– Oh, Daria, m-a compătimit bietul om. O să vorbesc eu cu ei să
schimbe uniforma, a încercat el să îmi însenineze fața tristă pe care nu
mi-o mai văzuse.
Îmi întorsesem capul spre domnul E., căscând ochii de uluire.
– De unde știi tu de șapcă?
– Eu știu tot ce se întâmplă în hotel. Spune-mi, unde e?
– În geanta mea, ascunsă.
– Nu mi-o arăți și mie?
– Nu! am refuzat vehement, cu o încăpățânare tipică femeilor.
– Hai, scoate-o de acolo și probeaz-o.
– Nuuu. Nu vreau. E urâtă! îmi păstram răspunsul inițial cu
îndârjire.
– Nu cred că e atât de urâtă… Hai, te rog. Fă asta pentru mine și
îți spun eu cum îți stă, mă încurajase domnul E. Ai încredere în mine.
Și, fără un motiv anume, chiar aveam încredere în el, în vorbele
sale și în ochii lui ce sclipeau când mă ruga insistent să îi fac pe plac. Am
scos șapca cea mov înghesuită în geanta micuță și mi-am pus-o pe cap
timid, simțind imediat un impuls să îmi privesc vârfurile pantofilor.

48
 MANCHESTER HOTEL

– Ești chiar drăguță! îmi făcuse el primul compliment. De ce te

ferești să nu te văd?
Roșeam până în vârful nasului și, în timp ce el se felicita singur că
știe să mintă frumos, eu acceptam bucuroasă neadevărul rostit de cel
mai arătos bărbat pe care îl cunoscusem. „Noroc că m-am machiat bine
de dimineață, altfel aș fi arătat ca un ren din echipa lui Moș Crăciun”,
mi-am spus, tot mai conștientă de ce mi se întâmplă în prezența lui.
Restul drumului l-am petrecut în liniște, o liniște pe care nu știam cum
să o umplu. Nici radioul nu era pornit, singurul zgomot de fundal
rămânând cel al traficului destul de fluid într-o după-amiază obișnuită
într-unul din cele mai turistice orașe ale Angliei. Ajunși la cafeneaua
familiei lui, vărul său mă aștepta la intrare, ca un polițist vigilent pregătit
să nu ierte nimic.
– Nu pot să o primesc așa la muncă. Nu pot să fac diferențe între
angajați, a spus cel mai probabil vărul său, gesticulând nervos și
aruncându-mi ocheade reci.
De fapt, nu înțelegeam nimic din limba arabă, dar am presupus
că sigur nu îmi admira gustul vestimentar în alegerea pantofilor după
felul dezaprobator în care mă privea. Știam că nu respectam cerințele
impuse la interviul de angajare: adidași negri, cu talpa groasă și gumată,
ca restul angajaților. Dar, în apărarea mea, nu aveam absolut nicio
pereche de astfel de încălțări în garderobă. Întotdeauna preferasem niște
balerini lejeri și feminini pe timp de zi în detrimentul încălțărilor
butucănoase și greoaie, iar pentru ocazii speciale aveam numeroase
perechi de pantofi cu toc.
– E de rău? îl întrebasem pe domnul E., de care mă simțeam deja
legată prin felul cum mereu era acolo să mă ajute când ceva se întâmpla.
Parcă aveam un bodyguard personal care mă proteja ca pe ochii din cap
și care se lupta pentru mine în orice împrejurare.
– Nu. Se pare ca mergem la cumpărături, mi-a spus întor-
cându-mă cu discreție spre ieșirea localului.
– Cumpărături? Acum? Dar mai avem timp?
– Da, ne descurcăm noi cumva, zise, făcându-mi cu ochiul.

49
 DIANA DUȚĂ

Într-un drum de douăzeci de minute ne-am îndreptat împreună

spre unul dintre cele mai scumpe lanțuri de magazine sportive. El își
deschise brațele larg într-un gest ce prezenta paradisul iubitorilor de
sport, iar eu stăteam în mijlocul lui, neștiind în ce direcție să o apuc. Mai
văzusem magazine mari și pretențioase, cu brand-uri celebre și vitrine
ce îți luau ochii, dar aici nu găseam nimic care să mă atragă, nimic care
să îmi întărâte simțurile shopaholice de femeie mofturoasă.
– Alege orice model îți place, spuse el ofertant.
– Hmm…
Mă invita în raiul oricărei femei cu o lejeritate înnăscută. Dar mie
îmi era teamă și să mă uit la eticheta produselor de pe raft. Meritau o
pereche de cârpe buretate cu șireturi sute de lire? Ne plimbam împreună
printre rânduri de adidași de toate modelele și culorile și nu simțeam
acea dragoste la prima vedere care mă făcea întotdeauna să ard de
nerăbdare înainte să îmi achiziționez o pereche de pantofi stiletto. Nici
nu îndrăzneam să îi ating, de teamă să nu dărâm vreo etajeră sau să nu
sparg vreo oglindă.
– Nu vrei să alegi tu pentru mine, te rog? îl rugasem în cele din
urmă, după ce renunțasem să mai găsesc perechea potrivită.
– De ce? Nu îți place nimic?
– Nu prea… Nu mă pricep la încălțări sport. Am alt stil vesti-
mentar.
– O să îți spun un secret. Îmi place ca o femeie să poarte ceea ce
porți tu, balerini exact așa. Sunt încălțările mele favorite pentru o
femeie.
– Mulțumesc… am răspuns acceptând al doilea compliment făcut
în aceeași zi.
– Uite, de aceia ce spui? îmi indicase o pereche de adidași simpli
și negri de lângă noi, cu o dungă fină roz, pudrată de-a lungul cala-
podului.
Erau cei mai delicați și cei mai frumoși croiți din întreg magazinul.
Îi observasem și eu în urmă cu câteva clipe, dar erau totuși tot adidași.
Nu exista model care să mă facă să îi iubesc din prima clipă și nici din
următoarele dacă stăteam să mă gândesc mai bine…

50
 MANCHESTER HOTEL

– Hmm… am strâmbat din nas ca un copil mofturos. Nu pot să

aleg. E., dacă eram într-un magazin normal îți puteam spune imediat ce
îmi doresc. Dar aici… ezitam, și din rușinea pe care o simțeam față de
el.
Era pus în ipostaza să îmi achiziționeze ceva pentru a îmi asigura
intrarea în cafeneaua vărului său. Eu eram pusă în ipostaza de a accepta
un mic cadou de la domnul E., pentru a împinge lucrurile pe făgașul
normal. Să am o slujbă și să îl aduc pe acest bărbat sirian cât mai
aproape. Cu siguranță vărul lui nu mă îndrăgea prea mult și asta era o
premieră pentru mine în această țară, unde părea că lumea mă
simpatiza de cum mă întâlnea.
– Data viitoare o să mergem și la o sesiune de cumpărături care
să îți placă. Acum suntem puțin contra cronometru. Îi probezi? întrebase
el încurajator.
– Da. Cu rochițe și pantofi?
– Cu absolut orice vrei tu. Eu prefer însă lenjeria intimă, a adăugat
apoi cu o voce joasă și răgușită. Dar dacă tu vrei pantofi, pantofi vor fi…
Și, ca în Cenușăreasa aproape, prințesa Daria a probat nu
pantoful, ci adidasul și a fost potrivire de la prima încercare. Ne-am
îndreptat apoi spre casa de marcat pentru ca prințul găsit de mine să îi
plătească. Prețul mi se părea exagerat de mare, dar am tăcut. Nici cei
mai buni pantofi cu toc ai mei nu costaseră atât și de fapt cred că nici
toate perechile mele de pantofi la un loc nu depășeau valoarea adidașilor
aleși de domnul E. Cu o mână pusă timid pe talia mea, m-a cârmuit apoi
înapoi spre parcare ca un căpitan cu experiență. Era delicat în mișcări,
își știa limitele, iar bunătatea lui mă făcea să îl îndrăgesc tot mai mult.
Gândul că un bărbat îmi intra atât de furtunos pe sub piele mă speria,
mă cutremura, dar se simțea atât de plăcut încât nu puteam să îmi refuz
acest mic deliciu. Mă atrăgea mai mult ca orice amandină cu frișcă sau
ca orice savarină, care îmi lipseau atât de mult de când aveam cofetăriile
românești la 2500 de km depărtare. Îmi ținea gândurile ocupate mai
ceva ca o problemă de matematică. Nici nu am simțit când am ajuns
înapoi la cafenea, iar ceasul ticăia deja în defavoarea noastră. Eram în
întârziere cu câteva minute peste ora de începere a programului și

51
 DIANA DUȚĂ

localul era aglomerat, angajații se amestecau printre mese eficienți, în

timp ce clienții își savurau deserturile făcându-și selfie-uri cu farfuriile
ce arătau delicios.
– Mulțumesc pentru tot. O singură nedumerire mai am totuși…
– Spune.
– Cum mă întorc la hotel diseară? Nici nu știu unde sunt…
– Voi trimite eu pe cineva să te ia. Nu ai pentru ce să îți faci griji,
Daria. Voi avea grijă de tine întotdeauna.
– Cred că ar trebui să mă duc înăuntru acum…
– Da, ar trebui… spuse el, verificând ora la ceasul de la mână. O
să revin mai târziu să te văd, adăugă în final cu o voce ce mi se părea
provocatoare.
– Nuuu! Să nu vii, te rog!
Mă privi nedumerit.
– De ce? Nu mă vrei aici?
Îl imploram, deși mi-aș fi dorit să îl revăd în acea zi. Nu îmi făcea
plăcere să mă vadă așa, îmbrăcată într-o uniformă murdară, clătinând
farfurii și ștergând podeaua în timp ce jumătate de clătită atârna de șorț.
Nu mi se părea o imagine care să complimenteze o femeie.
– Vrei să mă concentrez la muncă sau nu? îl întrebasem dintr-o
suflare, fără a avea răgaz să îmi reformulez întrebarea rostită aproape
inconștient.
Jocul începuse. Domnul E. era un bărbat deștept și atunci am
înțeles amândoi din schimbul de priviri că între noi este o atracție
reciprocă, neobișnuită, periculoasă. Am acceptat să intru în dansul
seducției alături de el, fără regrete și fără să mă gândesc de două ori. Un
bărbat sirian care părea să mă aprecieze, deși nu mă cunoștea. Era
singurul bărbat care mă făcea să mă simt cu adevărat frumoasă. Nu mai
eram o puștoaică ce învăța pentru examene și găsea bărbați ideali doar
în romanele din biblioteca facultății. Acum totul era real. Acum eram
femeie.

52
 MANCHESTER HOTEL

7. CAFENEAUA (partea a doua)

Experiența cafenelei era însă ceva ce nu aș fi vrut să trăiesc nicio-

dată. Dacă știam că aș fi ajuns să spăl un maldăr de vase, să mătur
printre mese și să verific toaletele, nu aș fi plecat niciodată din România.
Refuzasem o poziție respectabilă de domnișoara profesoară pentru o
țară care promitea atât de multe. Ceream mai mult de la viață. Aveam
vise mărețe și aspirații înalte, iar unghiile rupte și durerile de picioare
nu îmi intraseră niciodată în socoteală. Mâinile nu mă ajutau nici ele
prea mult, căci cești și farfurioare de cafea îmi alunecau frecvent pe
pardoseaua umedă și de fiecare dată trăiam un mic atac de cord să nu fi
ciobit sau crăpat vesela frumoasei cafenele.
După ce se terminase prima mea aventură de opt ore, am crezut
că plec acasă și că dau uitării pentru o noapte problemele de la muncă
și mai ales imaginile cu ciocolată de casă amestecată cu caramel topit,
alune și fructe de pădure. Fetele de la cafenea mă serviseră și pe mine
cu o vafă îmbogățită cu ciocolată, căpșuni și frișcă, dar nelimitatele
opțiuni oferite de meniul bogat al cafenelei nu se împăcau prea bine cu
imaginația bogată a unei femei obosite și cu mare nevoie de un exces de
energie.
– Tocmai ce a plecat și ultimul client. Am închis pentru ziua de
azi, ne anunțase vărul domnului E. Când terminați curățenia, puteți
pleca și voi acasă. Daria, pentru că tu ai stat mai mult în bucătărie azi,
acela e sectorul tău. Ai în debara o găleată și un mop, diluează soluția
de curățat și cam asta este. Altceva nu am ce să îți mai cer pe ziua de azi.
În timp ce, cu ultimele puteri, mânuiam mopul de-a lungul și de-a
latul linoleumului antiderapant, nu puteam să nu mă gândesc că, pentru
munca titanică pe care o solicitau, trebuiau să plătească regește. Dar

53
 DIANA DUȚĂ

puteau să îi plătească pe restul angajaților, căci eu eram decisă să nu

frecventez acea cafenea pentru mult timp. Uram ceea ce făceam, sim-
țeam cum trupul îmi cedează și în doar opt ore întreaga viziune asupra
vieții mi se schimbase. Respectam mult mai mult oamenii nevoiți să
lucreze în astfel de condiții zi de zi și apreciam altfel ceea ce mi se oferise
pentru a nu simți aceste greutăți de-a lungul vieții. Acum chiar eram ca
o Cenușăreasă fără prinț. Iadul pe pământ se instaurase exact la primul
meu loc de muncă, iar domnul E. nu mai era acolo să mă salveze.
– Am terminat, am spus oftând de oboseală și eliberându-mi părul
lung din elasticul crem.
– Ai mai dat cu mopul vreodată în viața ta? a răsunat vocea lui
aspră pe neașteptate.
– Nu…
– Tu ai văzut ce ai făcut aici? Sunt zoaie peste tot. Nu ai stors
mopul de apă.
– L-am stors… am spus cu sfială.
– Nu l-ai stors! răbufnise tot mai tare, în timp ce privea încruntat
dezastrul din bucătărie. O să curețe colegii tăi și pentru tine. Ieși din
bucătărie!
Era un om dur, dintr-o bucată, în fața căruia niciun angajat nu
îndrăznea să își dezvăluie propria personalitate sau părere. Toți erau
ireproșabili, munceau sincron, ca o echipă bine antrenată în care fiecare
știa ce are de făcut. Eu însă nu mă contopeam cu atmosfera cafenelei și
nu puteam spune dacă era de vină volumul de muncă neobișnuit de
mare sau pur și simplu doar felul meu de a fi, slab la orice fel de agre-
sivitate, verbală sau în forma unui mixer cât mine de mare, folosit în
prepararea compoziției clătitelor. Așteptasem în picioare ca unul din
băieți să repare ceea ce eu stricasem, apoi auzisem din nou vocea care
începea să îmi inspire teamă:
– Cine a împrăștiat detergentul ăsta aici?!?
M-am îndepărtat de ușa bucătăriei, eliberându-mi gândurile ten-
sionate cu o privire lăsată în jos. Și nu pentru că mă rușinam ca altădată,
ci pentru că aveam adidașii cei negri cu dungă roz, care însemnau atât
de mult pentru mine. Avusesem o zi cu de toate. Domnul E. mă vizitase,

54
 MANCHESTER HOTEL

așa cum mă anunțase la început de program. Khalil trecuse și el pe la

cafenea împreună cu prietenii lui arabi, iar, după un salut scurt din
priviri, mă ascunsesem înapoi în bucătărie, unde niciun alt bărbat atât
de chipeș nu mă mai putea vedea.
Imediat după ora de închidere și după ce vărul plecase nervos și
cu dureri de cap, în fața cafenelei era o mașină ce mă aștepta, exact cum
domnul E. dăduse ultimele indicații. Escortată până în fața hotelului în
care locuiam de către unul din prietenii săi arabi, mă simțeam din nou
în siguranță. Căutam idei și soluții pentru cum să abordez această
problemă delicată cu domnul E. Nu voiam să îl jignesc, nu voiam să îmi
înțeleagă greșit motivele pentru care nu îmi doream să mă întorc la gătit
și la curățat. Eram o femeie care nu era făcută pentru așa ceva. Nu
semănam cu o gospodină care să arunce clătitele în sus și apoi să le
prindă perfect, nu arătam a casnică care să lustruiască dușumeaua și
faianța până sclipea. Și, cu atât mai mult, nu eram angajata ideală să fac
treburile astea într-un local plin de oameni tineri și cu un apetit deosebit
pentru grămezi de bunătăți cu multe calorii. La vederea treptelor
luminate de două felinare mă pregăteam să cobor din mașină, când
portiera din față s-a deschis brusc și domnul E. a sărit energic pe
bancheta goală de lângă șofer. Deodată zeci de senzații reci și calde îmi
străbăteau corpul. Toate alarmele din capul meu sunau asurzitor.
– E.! Ce faci aici? Nu mă așteptam să te văd la ora asta târzie…
– Bună! Ce faci? mi-a pus într-o limbă română pronunțată perfect.
– Tu! Vorbești…
– Da! Știu câteva cuvinte și în română. Nu te așteptai la asta, așa-i?
Mâna i-a căzut lejer pe tetiera din fața mea, în timp ce vorbea cu
bărbatul de la volan, iar eu l-am apucat de ea repede, într-un automa-
tism care îmi trăda nevoia de el. Îi strângeam degetele fără a spune
nimic. Nu mai aveam absolut nimic în cap. Gândurile îmi erau neclare,
șterse, undeva în spatele propriilor simțiri. Aș fi vrut să mă privească,
să mă asculte, să mă simtă… Vorbea normal, fără niciun fel de fluctuație
în tonul vocii și fără a-și retrage mâna din mâna mea.
– Poți face o campanie de marketing. E un oraș bun pentru afaceri,
nu ai cum să dai greș aici dacă te promovezi bine.

55
 DIANA DUȚĂ

– Cred că voi aplica o reducere la toate produsele într-un anumit

interval orar. Să angajez o firmă specializată în publicitate?
– Dacă îți dau banii afară din buzunare…
Discuta despre afaceri și nimic de pe chipul său nu trăda inti-
mitatea stranie ce se crease între noi cu o singură atingere ascunsă care
îmi deregla busola interioară.
– Noapte bună! am spus, de îndată ce realitatea m-a trăznit,
resuscitându-mi toate celulele nervoase.
L-am eliberat din strânsoare și am coborât din mașină mai bul-
versată ca oricând, neașteptând un răspuns din partea celor doi. Nu mai
știam în ce zi a săptămânii ne aflam și nici ora la care trebuia să fiu la
muncă a doua zi. Ce se întâmpla cu mine? M-am întors din drum cu pași
mici, clătinându-mă după atingerea pe care o simțeam încă vie pe piele.
I-am bătut în geamul lateral, iar el mi-a deschis mirat portiera.
– Am uitat la ce oră încep mâine, am adăugat, consternată de
situația penibilă în care mă puneam singură.
– Ai uitat? a repetat el retoric. Îl voi suna pe vărul meu și apoi îți
trimit mesaj cu programul.
– Mulțumesc…
– Mulțumești cam mult, nu crezi? Cum a fost azi?
– Ar fi multe de povestit… Am făcut o baltă de nămol în bucătărie,
aproape am spart fiecare farfurie și am încurcat compoziția de clătite.
– Hmm…
– E., nu îmi place munca asta… i-am recunoscut în cele din urmă,
cu un curaj împins la suprafață de amintirea ultimelor ore petrecute la
cafenea.
Mă lăsasem în jos cu tot corpul, coborâtă la nivelul scaunului său,
într-o apropiere pe care nu o mai simțisem până atunci alături el. Ochii
săi mi se păreau mai mari ca atunci când l-am cunoscut prima dată și
totuși erau mai frumoși, plini de secrete pe care voiam să le descopăr.
– Mi-am distrus unghiile!
– Arată-mi, a spus el căutând să îmi cuprindă mâinile în ale sale.
– Nu, nu… Sunt urâte. Nu vreau să le vezi așa.
– Arată-mi-le…

56
 MANCHESTER HOTEL

– Sunt urâte, oja e sărită.

– Mie mi se pare că arată bine, adăugă, ținându-mi mâinile cu
delicatețe. Locul ăsta de muncă e doar ceva temporar, Daria… Vom găsi
împreună ceva mai bun.
– Promiți? l-am întrebat, fixându-i ochii bruni.
– Da.
Și mă privea empatizând cu mine, tăcut și pofticios. Nu ne mai
rosteam niciun cuvânt. Ne înțelegeam doar din priviri, fără să clipim,
fără să ne atingem, iar pentru câteva secunde timpul se oprise în loc. Nu
mă mai grăbeam să ajung în hotel și nici el nu mai era interesat de nimic
din ce avea de spus prietenul său. Totul era posibil cu domnul E. alături
de mine.

57
 DIANA DUȚĂ

8. DIFERENȚE

Vasele murdare și mopul îmbâcsit erau doar o amintire urâtă,

acum când domnul E. mă așeza în sfârșit la confortul unui birou. Nu
discutasem niciun detaliu al angajării mele, salariu sau contract și nici
nu erau principalele mele îngrijorări.
„Cum o să lucrez eu cu el?” am întrebat-o pe Viola imediat ce i-am
dat vestea cea mare.
Îi istorisisem prietenei mele cele întâmplate în biroul domnului
E. și așteptam părerea ei ca pe un colac de salvare. Nu puteam să refuz
un loc de muncă parcă făcut special pentru mine, doar pentru că între
mine și managerul hotelului existaseră niște subtilități și niște apropieri
amoroase.
„Daria, acceptă că s-a terminat totul. Dacă te voia, te lua până
acum. De azi înainte îți este doar șef. Scoateți-l din minte!” m-a mustrat
ea cu cele mai bune intenții.
„Nu mă așteptam la asta…”
ziua începuse nesperat de bine. Primisem cea mai frumoasă și mai
ușoară poziție din lume. Într-adevăr o propunere care nu era de trecut
cu vederea. Cât despre domnul E., provocarea în ceea ce îl privea abia
acum începea. Avea dreptate în tot ceea ce spusese. Nu îl mai consi-
deram un bărbat chiar atât de bun. Dar încă eram fermecată de șarmul
lui pe care nu îl mai găsisem la niciun alt bărbat până atunci. Primul fior
de îndrăgosteală din viața mea a fost unul pueril. L-am simțit în
perioada copilăriei și a durat cinci ani, iar singura conversație pe care o
avusesem cu acel băiat în tot acest timp nu trecuse de un „bună” spus
cu timiditate și de schimbul de mesaje tematice de Crăciun și de Paște.
Așteptam cu atâta nerăbdare noaptea de Ajun pentru a îmi primi SMS-ul

58
 MANCHESTER HOTEL

cu urarea lui ca pe o confirmare că și el se gândește la mine, încât

cadourile de la Moș Crăciun erau întotdeauna pe locul doi în lista mea
de bucurii. I-am fost fidelă întreaga copilărie, ignorând alți flăcăi
curajoși ce îmi ofereau cadouri mărțișoare sau buchețele de zambile și
ghiocei cumpărate de la florăriile de lângă școală. Apoi ajunsesem la
liceu și ochii îmi fugeau după un băiat mai mare cu un an decât mine,
care a preferat-o pe prietena mea ca parteneră la balul bobocilor în locul
meu. Al treilea băiat fusese puțin mai norocos decât restul și îmi furase
primul sărut din viața mea într-un parc, exact ca într-un scenariu de
dragoste adolescentină cu multe clișee. Și totul a fost bine între noi până
când, urmărind un film ales de el, l-a pus pe pauză și mi-a zis pri-
vindu-mă pătrunzător:
– Uite cum facem. Imaginează-ți că tu ești fata din film, iar eu sunt
băiatul. Intrăm în roluri și facem ce fac și ei.
Apoi m-a pus să urmăresc o secvență grotescă în care băiatul
apuca sânii fetei cu două mâini, ca pe două mere coapte. A fost momen-
tul în care brusc am simțit un dezgust profund pentru puștanul din fața
mea și m-am întrebat ce am văzut la mediocrul acela. L-am părăsit peste
câteva zile în cel mai urât mod posibil, fără urmă de regret și cu o indi-
ferență crudă. Peste nici mai mult, nici mai puțin de o lună, mă întrebam
singură ce m-a atras la el. Nu mai găseam absolut nimic frumos în fizicul
lui subțirel și cam pricăjit și atunci mi-am format pentru prima dată
gustul în materie de bărbați. Trebuia să fie galant, distins și neapărat să
mă facă să mă simt femeie lângă el. Nu am mai acceptat niciodată
avansuri de la bărbați sub nouăzeci de kg și cu nimic deosebiți față de
restul lumii.
Domnul E. era însă cu totul diferit de toți bărbații pe care îi cunos-
cusem până atunci. Era un bărbat clădit exact pe gustul meu. Iar, dincolo
de înfățișarea lui, căci era un bărbat clădit voinicește, bine întremat, îmi
plăcea imprevizibilitatea de care dădea mereu dovadă. Niciodată nu îmi
oferea ce așteptam sau când așteptam. După ce ne-am pândit unul pe
altul la cafenea, după tejgheaua ce ne despărțea de fiecare dată când mă
vizita, mă așteptam să primesc invitații în oraș la cine romantice, săru-
turi înfocate și o dragoste înfierbântată care să încingă ploioasa Anglie

59
 DIANA DUȚĂ

în două. Dar tot ce îmi oferise el au fost ori stropi răcoritori de brumă,
ori brize călduțe și mângâietoare. Cu cât îi dădeam mai mult, cu atât el
oferea mai puțin. Cu cât îl ignoram mai mult, cu atât mă căuta mai cu
ardoare.
– Pentru tine! îmi zisese Umar din recepție, întinzându-mi o
ciocolată.
Era a doua sau a treia ciocolată pe care o primeam de la el atunci
când mă vedea supărată după încă o zi grea la cafenea. Era unul din
băieții celui de-al doilea patron al hotelului, domnul Amer, mândrul cap
de familie al unei alte case de sirieni la fel de numeroasă ca și cea a
domnului Akram. Nu știam exact câți copii aveau fiecare sau care erau
legăturile dintre toți acei arabi pe care îi vedeam mereu în recepție,
zâmbindu-mi frumos când mă vedeau. Semănau între ei ca două picături
de apă, astfel încât îmi era greu să înțeleg care dintre ei erau frați și care
nu. Umar avea câte puțin din Khalil și câte puțin din domnul E. Aspectul
lui fizic nu era mai prejos decât al celor doi, și chiar ajunsesem să mă
întreb dacă toți sirienii erau atât de prezentabili și de prietenoși. Părul
și barba deasă neagră îi evidențiau pielea albă ca laptele și ochii de un
albastru cobalt, precum cei ai lui Khalil, în care te puteai pierde cu
ușurință.
Se făcea tot mai târziu, dar oboseala îmi dispăruse inexplicabil în
compania lui. Cu cât se apropia dimineața, cu atât mă simțeam mai plină
de energie. Era ocazia ideală să aflu mai multe despre gândirea arabilor,
despre așteptările lor de la o femeie, despre această nouă realitate care
mă fascina tot mai mult în fiecare zi. Totul datorită unui singur om.
Orele treceau pe nesimțite vorbind cu Umar despre facultate, despre
muncă, despre România și Siria sau despre mâncare. Și ascultam tot ce
îmi povestea, ceream tot mai mult, nerăbdătoare să descopăr lumea din
care venea domnul E. Piesele de puzzle se potriveau de la sine, dezvă-
luindu-mi o imagine tot mai completă a bărbatului sirian ce îmi furase
mințile. Devoram orice îmi spunea despre inima Damascului, despre
contrastul dintre clădirile moderne și tarabele pline de condimente,
țesături și veșminte colorate, gablonzuri, covoare sau narghilele din
bazarul Al-Hamidiyah. În mijlocul capitalei puteai găsi grămezi de cărți

60
 MANCHESTER HOTEL

înșirate pe jos, chiar lângă universitate. Multe dintre clădirile pe care

mi le arata în pozele de pe telefon mi se păreau că seamănă cu blocurile
noastre gri și ceaușiste, construite pentru a omogeniza și a nivela popu-
lația. Moscheile erau însă deosebite. Albe, unele înconjurate de grădini
mărețe și cupole impresionante și cu minarete. Dar Umayyad era
moscheea frecventată de domnul E., una dintre cele mai vechi moschei
din lume. Cu o arhitectură autentic islamică, coloane din piatră cu
arabescuri unite în arce și arcade grandioase, era printre cele mai
frumoase construcții din Siria. Temperaturile pe timp de vară treceau
cu ușurință de patruzeci de grade Celsius și mă întrebam cât de greu este
pentru femeile lor să umble acoperite de hijab sau de al-amira.
Mâncărurile lor mi se păreau foarte asemănătoare cu cele turcești, grase,
consistente, iar deserturile erau foarte dulci, cu fel de fel de semințe –
susan, nuci, migdale, fistic – și alte oleaginoase ale căror nume îmi erau
străine și imposibil de tradus.
– Hai în birou, m-a invitat Umar în încăperea din spatele recepției,
unde îl vedeam mereu pe domnul E. înconjurat de hârtii. Vrei să guști
din niște dulciuri tradiționale siriene? Cred că îți vor plăcea.
– În birou?
– Da. Nu aș vrea să mâncăm aici unde clienții ne-ar putea vedea,
explică el.
– Dar este biroul lui E.! exclamasem cu solemnitate, de parcă mă
invita într-un loc sacru. Am voie să intru aici?
– Dacă ești cu mine, da! Hai! îmi făcuse un semn aprobator din
cap, deschizându-mi ușa.
Tentația de a îi vedea spațiul în care își petrecea cel mai mult timp
pulsa în venele mele împingându-mă cu teamă spre ușa larg deschisă.
Știam că nu am ce să caut acolo, că este un teritoriu interzis mie, o sim-
plă clientă a hotelului, și totuși am pășit cu neîncredere în timp ce Umar
a aprins lumina. Țineam ciocolata primită cu ambele mâini, lipită de
mine, și, nemișcându-mă din loc, îmi roteam privirea de la dreapta la
stânga prin toată încăperea. Era o dezordine generală, foi albe și dosare
înșirate pe mese, o foarfecă și un capsator stăteau lângă telefon, iar pe
un minifrigider erau cutii cu bomboane și căni goale cu urme de cafea.

61
 DIANA DUȚĂ

O carte groasă, copertată cu roșu și inserții aurii – Coranul – era pe

biroul său la loc de cinste. Peretele din fața mea era ocupat de un panou
negru, imens, ce avea atârnate câteva chei răsfirate, fiecare cu o plăcuță
roșie atașată și inscripționată cu numele și adresa hotelului, iar într-un
colț al încăperii, în partea stângă, era agățat un televizor ce ne arata
imagini live cu fiecare coridor al hotelului, birourile și recepția.
– Wow! am exclamat. Are ecrane cu înregistrările camerelor de
supraveghere!
– Ha-ha! a chicotit. Da! Le are și pe telefon, nu doar în birou, se
amuza Umar de mine.
Clipeam des, uitându-mă la el. Nu știam dacă râde sau dacă
vorbește serios.
– Chiar?!? l-am întrebat, pentru a mă asigura de seriozitatea
spuselor lui.
Umar mă privea caraghios, nepricepând nici acel interes asupra
managerului hotelului care îi era prieten și nici nedumerirea asupra unui
fapt ce i se părea de la sine înțeles într-un hotel în care se perindau
diferiți oameni zilnic.
– Da, Daria. E manager aici. Are acces la tot ce ține de hotel.
– Asta înseamnă că poate să ne vadă acum și aici? am urmat, tot
mai îngrijorată.
– Ha-ha! Da, poate! izbucnise într-un râs prietenos. Deja e
dimineață și e posibil să și apară la muncă. Și el locuiește în hotel, știai?
Are o cameră aici.
– Adică ne poate găsi în biroul lui? am zis, clipind tot mai des. Din
ce parte vine spre noi?
Priveam speriată holurile ce legau camerele de birouri și imaginile
din televizorul ce îmi arăta aproape fiecare coridor și o singură ușă de
hotel: camera cinci.
– Hmm, nu știu. Uneori coboară pe scările acelea, din față, alteori
vine pe cele din dreapta.
– Umar, de ce doar dormitorul meu are montată o cameră în
dreptul ușii?

62
 MANCHESTER HOTEL

– Hmm, se întorsese pentru a privi mai atent cifra ce abia se zărea

în micul chenar din colțul ecranului televizorului. Cred că așa ești tu,
mai norocoasă, te ținem sub supraveghere să fii în siguranță.
– Ar trebui să mă retrag. Nu aș vrea să mă găsească ca pe o intrusă
în biroul lui și oricum e deja târziu, am închis grăbită noaptea
destăinuirilor. Mulțumesc pentru tot, Umar!
– Ha-ha! Nu ai pentru ce, Daria. Uite, dacă vreodată ai nevoie de
ceva, ăsta e numărul meu de telefon.
Mi-a lăsat pe o bucățică albă de hârtie numărul său și am plecat
urându-ne noapte bună, deși soarele începea să ne arate deja primele
sale raze.
A doua zi, într-o după-amiază dormită aproape în totalitate, mă
trezisem pentru încă o tură de opt ore în cafeneaua în care știam că am
zilele numărate. Îmi era greu să cred că încrezutul văr al domnului E. ar
fi ajuns să mă placă vreodată, indiferent de cât de bine luceau lingurițele
și cât de pufoase ieșeau deserturile. Mi-am prins părul într-un coc, ca
de obicei, mi-am tras uniforma pe mine, când, deodată, un țârâit m-a
făcut să mă îndrept spre telefonul lăsat la încărcat pe noptieră. Când am
văzut SMS-ul de la domnul E., săream în pat de bucurie, tăvălindu-mă
și rostogolindu-mă dintr-o parte în alta, mișcând picioarele elegant și
frenetic ca o lebădă pe lac.
„Bună Daria. Ce faci? Nu mai pot merge cu tine astăzi la cafenea.
Îmi pare rău.”
După ce am citit mesajul de încă două ori, asigurându-mă ca
înțelegeam bine fiecare cuvânt scris în limba engleză, excesul de energie
îmi dispăruse rapid, ca un pocnet al degetelor.
„De ce? Ce mă fac eu acum?” l-am întrebat, simțind cum ceva
începea să clocotească în mine.
„Nu te panica. Te duci în stația de autobuz și iei 3-ul, apoi cobori
la Lowther Road. Eu sunt ocupat acum.”
Domnul E. era un bărbat cu multe îndatoriri, muncea enorm de
dimineața devreme până seara târziu și îi respectam dedicarea pe care
o avea față de hotelul pe care încerca să îl pună pe picioare. Și, cu toate
acestea, refuzul lui de a mă mai duce la serviciu ca în fiecare zi mă de-

63
 DIANA DUȚĂ

ranja peste măsură. O simțeam ca pe o trădare sau ca pe un abandon

venit fără niciun fel de explicație. Era o retragere pe care nu o antici-
pasem, iar necunoscutul mă înspăimânta. Nu mai fusesem niciodată
singură cu autobuzul prin Anglia și nici nu știam să folosesc GPS-ul. Dar
știam să folosesc internetul și să nu îmi pierd singura prietenă ce știa de
existența unui nou bărbat în planurile mele.
„Daria, nu știi că arabii nu agreează așa ceva? Ai stat de vorbă cu
prietenul lui toată noaptea. Chiar dacă tu în sinea ta ai avut intenții bune
și eu știu că ai vrut să descoperi mai multe despre el, domnul E. nu vede
lucrurile cum le vezi tu”, mi-a scris prietena mea din nou.
„Viola, când m-a văzut astăzi plecând din hotel, s-a purtat cu mine
ca și cu restul clienților. Rece, formal, indiferent… Îl pierd dinainte să îl
am. Nici seara nu mă mai caută să se intereseze ce am mai făcut… De
unde schimbarea asta atât de mare?”
„Un arab vrea o fată cuminte, să nu îi iasă din cuvânt și să fie doar
a lui. Au niște pretenții foarte ridicate la femei. Sunt stricți… Ești sigură
că asta îți dorești? Poate chiar își va lua și mai multe neveste…” a
continuat ea sceptică.
„Ei sunt arabi modernizați. Nu poate fi atât de rău. Trăiesc într-o
societate complet diferită față de mediul lor obișnuit de acasă. Și, în plus,
e normal ca orice bărbat să își dorească o femeie bună lângă el. Nu crezi
la fel?” îl apăram cu înverșunare.
Îndepărtarea domnului E. mă făcuse să mă simt vinovată pentru
că într-un moment de slăbiciune și de singurătate am permis curiozității
să mă domine și să îl ascult pe Umar.
„Nu știu, Daria… Ai grijă. Te știam și religioasă. Nu te deranjează
că nu e ortodox?”
„Nici nu am avut timp să mă gândesc la asta până acum. Mi-a
plăcut de el din prima. Parcă mi-ar fi tras cineva o tigaie în cap și mi
s-au îmbârligat principiile! Tu cum te descurci cu pregătirile de nuntă?”
„Suntem foarte stresați. Am fost la târgul de nunți de la București
și am probat zeci de rochii de mireasă. Și eu care îmi făceam probleme
cum să mai slăbesc puțin înainte de marele eveniment. Uite că am
descoperit secretul. După ce mă dezbrac și mă îmbrac de enșpe mii de

64
 MANCHESTER HOTEL

ori într-o singură zi, nici nu îmi mai trebuie sală de sport! Mai rău o să
fie când o să încep degustările pentru meniu… Ha-ha-ha!”
Nu îmi pusesem niciodată problema așa cum tocmai mi-o expu-
sese ea. Când aflase de existența unui sirian în inima mea, Viola nu era
sigură dacă ar trebui să se bucure pentru noi începuturi și noi iubiri sau
dacă nu cumva era o idee mai bună să încerce să mă facă să renunț la
această idee îndrăzneață. Era încă mult prea devreme să mă gândesc la
o posibilă căsătorie între un musulman și o creștină, deși imaginea
domnului E. ca bărbat ce îmi încredințează dragostea sa mă flata și mă
amăgea în unele nopți albe. Întotdeauna când speram cu ardoare ca un
lucru să se întâmple, totul îmi ieșea pe dos. Mai ales într-ale amorului.
Când îmi doream eu ceva, nu mă observa el; când mă observa el, nu
eram prima lui alegere; dacă eram prima lui alegere, interesul meu era
la fel de mare precum cel pentru istoria sistemului periodic. Era ca un
tipar care se respecta cu strictețe iar și iar, cu oameni diferiți. Acum era
prima dată când reușisem o sincronizare perfectă între noi, între atracție
și timp, între dorință și loc. Îl plăceam și mă plăcea, mă atrăgea și îl
atrăgeam; un sirian și o româncă în același loc și în aceeași perioadă.
Iar din cauza unei diferențe de mentalități și a unei comunicări precare,
totul se termina înainte să înceapă. O barieră inutilă și atât de neim-
portantă nu ar trebui să existe niciodată între doi oameni ce se înțeleg
atât de ușor doar din priviri. Credeam cu tărie că domnul E. interpretase
greșit noaptea petrecută cu Umar. Eram inocentă și cuminte, dar
pasională și focoasă. Eram tot ceea ce și-ar fi putut dori domnul E. de la
sexul frumos. Eram dulce și picantă în același timp. Și totul era despre
el, ceea ce și aveam să îi dovedesc într-un fel sau altul…
– Ești bine? mă întrebase din biroul său când m-a văzut blocată
în fața recepției, fâstâcindu-mă și căutându-mi cuvintele potrivite
pentru nebunia ce urma să o fac.
Era singura soluție găsită, una radicală pentru care îmi trebuiseră
câteva zile de antrenament și exerciții de respirat și inspirat menite să
îmi ascundă agitația. Mi-am luat inima în dinți și, într-un act dement
de bravură, m-am oprit în dreptul ușii biroului său, unde am ridicat

65
 DIANA DUȚĂ

două degete cu bilețelul împăturit, arătându-i-l ca pe un tichet hotărâtor

pentru soarta mea.
– Aș vrea să îți dau asta, am spus, încercând să îmi reglez vocea
ce vibra din cauza emoțiilor.
– Vino aici.
L-am privit neîncrezătoare, apoi scurt m-am uitat la Veronica,
recepționera româncă, martora celui mai nebunesc gest din viața mea
pentru un bărbat care, de fapt, nu știa nimic despre mine. Am înghițit
în sec, cu cocoloașe și noduri, și m-am apropiat de biroul său,
întinzându-i sub nas hârtiuța mototolită.
– Poftim! Poți să îl păstrezi tu, dacă asta te-a deranjat… i-am zis
direct.
– Ce e asta? a întrebat, despăturind curios bucățica de hârtie și
recunoscând numărul de telefon al lui Umar.
– Nu am nevoie de el, am adăugat.
– Nu, nu, Daria! Te rog, păstrează-l, spuse, întinzându-mi biletul
înapoi. Este în regulă.
– Dar… Nu din cauza asta?…
– Este în regulă, repetă el. Crede-mă, răspunse evaziv. Aștept un
mesaj de la tine după muncă, da?
Nu eram musulmană, ci creștină educată în spirit ortodox, la fel
de evlavioasă și de integră ca și o femeie din religia lor. Voiam să vadă
asta, voiam să creadă în mine că nu l-aș fi rănit și nu aș fi ales niciun alt
bărbat în afară de el. Girul pe care mi-l cerea era deja plătit. Domnul E.
putea accepta doar o femeie diferită de restul femeilor, docilă și supusă
culturii lui. Îl fascinau reprezentantele sexului frumos în general și le
știa pe acele femei europene frumoase, dar cu ideile lor diferite de ale
lui. Așadar, aleasa sa trebuia să fie superioară tuturor acestora. Un
sacrificiu ce mi se părea firesc pentru mahomedanul care merita.
La sfârșitul acelei săptămâni am acceptat bucuroasă propunerea
domnului E. Aveam un nou loc de muncă, mai bun și mai potrivit pentru
o fată ca mine, cu două mâini stângi și cu două picioare împiedicate, dar
și doi noi șefi care erau vedetele hotelului. Toată lumea îi cunoștea și îi
saluta cu respect atunci când se întâlneau în salonul principal. Bărbații

66
 MANCHESTER HOTEL

le strângeau mâna ca și cum abia încheiaseră afacerea vieții lor, iar

femeile le căutau compania cu diverse probleme, mai mult sau mai puțin
reale. Și știam că, în sinea fiecăreia dintre ele, este o dorință nerostită
ca măcar unul dintre ei să le arunce o privire la fel de semnificativă
precum cea aruncată de ele spre ei. O simțeam cu intuiția mea feminină
care nu mă mințea niciodată și o vedeam de fiecare dată când Khalil sau
domnul E. erau pe scaunele din recepție. Clientele stăteau pur și simplu
agățate de tejgheaua de lemn și râdeau zgomotos la tot ce le-ar fi putut
spune cei doi bărbați fermecători. Alteori, își inventau drumuri doar
pentru a mai trece încă o dată prin fața lor.
– Va fi o surpriză mare pentru toată lumea să apar eu luni în
recepție…
– Va fi. Să fii atentă la tot ce îți explică, întrebi ce nu înțelegi și…
Ai văzut că toate se așază de la sine în viață? mă încurajase mama când,
în sfârșit, viața mea părea din nou liniștită.
– Da, mama. Un singur lucru mai vreau să fac înainte de asta. Hai
să mergem la cumpărături. Am nevoie de niște ținute mai profesionale
de acum încolo.
Eu mi-l dorisem ca bărbat. Acum el îmi devenise șef. Ce întor-
sătură de situație!

67
 DIANA DUȚĂ

9. PRIETENIE ÎN DOI

Curtea din spate a hotelului era un loc amenajat cu măsuțe și

băncuțe, ghivece cu flori în diferite forme și culori și biciclete prinse de
un gărduleț de lemn. O canapea de exterior, cu pernuțe moi pentru
șezut, era răsfățul suprem printre restul scaunelor din lemn dur și
neprimitor. Cele două românce își savurau țigara uzuală lungite între
perne în poziție turcească, tolănite cu picioarele sub ele. Împărțeau o
pătură care le ferea de răcoarea nopții și trăgeau cu nesaț din tutunul
înfășurat în foițe subțiri și albe. Erau prietene dintotdeauna și locuiau
împreună în hotel într-un studio de la subsol cu două dormitoare,
bucătărie proprie și mobilă identică cu cea din camera mea. La câțiva
pași de ele îi țineam companie mamei în timp ce pufăia din ultima ei
țigară, încercând să le ignor pe cele două. Doar scrumul aprins al țigării
ținute între două degete mișcate în sus și în jos, într-un gest ce se dorea
feminin, le trăda prezența în întunericul ce ne învăluia.
– Ia uite cine vine! i-am arătat mamei forma ce se îndrepta rapid
dinspre parcare spre intrarea hotelului.
Înaintase ca vântul pe lângă noi și pe lângă ele, apoi s-a oprit în
dreptul ușii unde Khalil îl aștepta. Deși nu era aproape deloc lumină
afară, le-am putut distinge mersul apăsat în bezna densă care ne
învăluia. Fară nicio privire aruncată spre mine, Khalil și-a întors
prietenul din drum, apoi au făcut amândoi dreapta împrejur spre cele
două femei. S-au așezat lângă ele, ignorându-ne pe mine și pe mama
într-un gest demonstrativ care mă deranja. Îl auzeam pe domnul E.
vorbind cu ele, dar nu puteam înțelege nimic. În timp ce el era liderul
discuției, acaparând interesul celor din jur, Khalil era tăcut, ca de obicei.
Începeam să cred că îi făcea plăcere să ocupe rolul de spectator. Trebuia

68
 MANCHESTER HOTEL

să fie un bărbat deștept dacă știa că această poziție era mai avantajoasă
decât cea de executant. El putea să asculte și să afle mai multe fără să se
dezvăluie pe sine nimănui.
– Ce prostie! Ai văzut ce au făcut? Parcă a fost totul așa teatral…
O reprezentație patetică special pentru mine!
– Ori asta, ori au încurcat borcanele și au nimerit lângă ele, în loc
să nimerească lângă tine.
– Nu au încurcat nimic. Știu amândoi foarte bine ce fac. Hai să
mergem! am spus, tot mai revoltată. Nu am de gând să mai stau aici nici
măcar un minut.
A tamponat scurt de câteva ori țigara în scrumiera metalică, apoi
ne-am ridicat amândouă în picioare și, fără a ne întoarce capul spre
niciunul dintre ei, am trecut pe lângă canapeaua lor, ca și cum nu ar fi
existat. Mă retrăgeam din cadru cu capul sus și cu privirea înainte,
oferindu-le intimitate. Îndată ce am deschis ușa, i-am zărit cu coada
ochiului pe cei doi bărbați ridicându-se de pe canapea cu o repeziciune
de care nu îi credeam capabili. Nu își încheiaseră conversația și nici nu
își luaseră la revedere de la Ilinca și Irene, ci o zbughiseră după mine de
parcă ceva ardea. Și eu mă făceam că nu îi observ, iar ei nu se dădeau
bătuți. Fugeam fără să mă uit în urmă, iar ei mă urmăreau cu și mai
multă îndărătnicie prin mozaicul coridoarelor. Totul se transformase
într-o alergătură haioasă, unde mândria era prea mare ca să îl las pe
domnul E. netaxat pentru felul în care mă abandonase și mă lăsase să
cred că eu eram cea defectă, din cauza conversației cu Umar. Eram
mândră foc și din cale afară de orgolioasă cu bărbatul care începea să
îmi dezamăgească așteptările. Ușă după ușă, culoar după culoar, goana
devenea tot mai evidentă pentru toți cei implicați. M-am oprit,
consolându-mă cu mutrișoara părăsită a Irenei, și l-am privit în ochi pe
domnul E. din capătul opus al sălii de biliard, unde ne cunoscusem cu
ceva timp în urmă.
– Ce faci? întrebă, de parcă nimic nu se întâmplase.
– Bine, am răspuns eu cât am putut de sec, iritată de compor-
tamentul lui.
– Nu mi-ai scris așa cum te-am rugat…

69
 DIANA DUȚĂ

Khalil era și el acolo, nelipsit de la scenele cele mai interesante

dintre mine și domnul E. Mă privea de peste umărul prietenului său, cu
capul strecurat prin crăpătura ușii. Arăta ca un maimuțoi ce voia să știe
tot. Un maimuțoi simpatic de altfel. Asculta deosebit de atent tot ce ne
spuneam și sorbea în mod special fiecare cuvânt ce îl scoteam pe gură.
Era martorul unei situații foarte ciudate și nu părea că ar vrea să piardă
asemenea reprezentație.
– Nu, nu ți-am scris…
– Am așteptat un mesaj de la tine de când am vorbit ultima dată.
Nu am zis nimic. Starea de nervozitate mă cuprindea din nou.
– Mâine lucrezi? urmă el.
– Da, am răspuns scurt, cu un picior deja ieșit din încăpere.
– Atunci scrie-mi mâine cum ți-a fost ziua, după ce termini.
– Noapte bună, i-am spus, hotărâtă să nu mai fac niciodată nimic
din ce voia acel bărbat.
Ce fel de jocuri copilărești erau acestea? Așteptam ce era mai
moral de la el, îmi doream să mă învețe lucruri pe care nu le știam, să
îmi arate locuri noi și să îmi spună cuvinte pe care nu le mai auzisem
niciodată. Iar el mă trăgea în schimb într-un joc de grădiniță în care ne
iubeam ca doi proști, ne făceam geloși unul pe altul și ne supăram fără
motiv, doar pentru ca a doua zi să ne căutam privirile peste munții de
jucării care ne separau. Adevărul era că mai rău mă intriga acest fel bizar
de a își arăta afecțiunea, o zi caldă urmată de o alta rece. Cu siguranță
nu era cine îmi imaginasem eu că este. Toate șansele spuneau că poate
fi ori cel mai mare nenorocit din sexul masculin, ori cel mai încântător
bărbat pentru care merită să lupți și să ai răbdare.
– Daria, a fost cam vizibil cum ai fugit de el… îmi spuse mama,
odată rămase singure.
– A cam fost… Știu asta. Dar E. merita o lecție. Și, în plus, am o
presimțire proastă legată de cele două.
– Ilinca și Irene?
– Da. Nu îmi place deloc de Irene.
Mi-am întors capul spre ea, pândind orice reacție. În lipsa uneia,
am continuat.

70
 MANCHESTER HOTEL

– Are față de femeie rea.

– Înainte să vii tu aici, Irene m-a întrebat dacă nu vreau să cumpăr
ceva de la ea. Este prietenă cu o grupare de români care vin și pleacă
mereu plini de diferite mărfuri.
– Le fură?
– Nu știu, zise ea. Da. Probabil. Au lucruri bune la prețuri ridicol
de mici, dar eu nu vreau să iau parte la nimic din ce face Irene.
Ilinca și Irene formau o echipă, așa cum fac două bune prietene.
Împărțeau cheltuielile, momentele frumoase, mâncarea și o mașină
mică cu volan pe dreapta. Ilinca era una dintre cele mai frumoase cliente
ale hotelului, o femeie ce deborda de sex-appeal, cu părul strălucitor de
un blond miere, slabă și energică. O vedeam deseori țopăind ștrumfește
de pe un picior pe altul și râzând singură, jucându-se cu brelocul de la
geantă sau cu telefonul mobil. Împrăștia zâmbete și dinamism, un chef
de viață asemănător copiilor de grădiniță, era un spirit tânăr într-un
corp tânăr. Nu avea forme voluptoase, din contră, arăta ca un model
suplu, cu picioarele lungi până în gât. Era de o frumusețe rară. Tenul îi
era impecabil, curat, ca de porțelan, iar rujul roșu i se potrivea ca o mă-
nușă. O făcea să arate ca o femeie fatală, irezistibilă în ochii oricărui
bărbat. Era o combinație reușită între candoare și sexualitate. În schimb,
colega ei de apartament, Irene, îmi părea desprinsă dintr-un cu totul alt
scenariu. Prima dată când am văzut-o și am făcut cunoștință a fost și
momentul când am decis că nu o vreau în apropierea mea vreodată.
– Ai cumpărat biletul de avion? o întrebase mama când a văzut-o
concentrată la un laptop în sala de mese a hotelului.
– Da. În sfârșit. Mă chinui de atâta timp.
– Când pleci în țară?
– În septembrie. Abia aștept!
– Am observat eu că ești fericită. Ți-o prezint pe fiica mea. Daria,
Irene. Irene, Daria.
– Bună, ne-am spus în același timp.
Își ridicase doar puțin privirea spre mine, suficient cât să simțim
amândouă antipatia cruntă dintre noi. Cu doar o singură privire schim-
bată, ne-am înțeles într-un acord mut că nu vom fi prietene niciodată.

71
 DIANA DUȚĂ

În timp, s-a dezvoltat între noi un acord tacit de a ne evita reciproc.

Originile ei de etnie rromă se puteau citi cu ușurință în tenul închis, cu
un aspect murdar, gras și îmbătrânit. Buzele erau la fel de negre și de
subțiri, respingătoare, pline de otravă, iar ochii îi erau migdalați și negri,
cu gene lungi și curbate. Trupul îi era armonios, aș putea spune chiar
frumos, dar nu puteam trece mai departe de atât în ceea ce admiram la
ea. O vedeam afișând un zâmbet larg și fals față de toată lumea, măgu-
litoare și perfidă, intrându-le celor mai slabi pe sub piele cu o naturalețe
ce mă uimea. Dar pe mine nu mă putea păcăli. Cunoșteam prea bine
tipul acesta de femeie. Era acră, genul acela care le văzuse pe toate și
care le trăise pe toate. Se putea adapta oriunde. Dacă o puneai în mijlo-
cul unui trib de amazoane, ea era aceea care ar fi devenit conducătoarea
lor, apoi le-ar fi înfipt adânc sulița în coaste rând pe rând, trădându-le
și reorganizând întreaga așezare după bunul plac. Ar fi adus trei bărbați
să îi fie sclavi sexuali și încă trei să o servească, mărindu-și treptat
haremul cu câte un exemplar rar de mușchiuleț file masculin. Îi plăcea
viața și confortul. Sigur iubea vinul bun roșu la ceas de seară și trabu-
curile scumpe. Și, dacă nu și le permitea, găsea întotdeauna o soluție.
Ca de pildă atunci când o văzusem în treacăt în brațele unui client din
hotel, sărutându-se cu foc înainte de a urca în camera lui, pentru ca a
doua zi să se poarte ca și cum nu se cunoșteau. Ce putea să îi ofere acel
om fără de nimic pentru a putea determina o femeie să își înjosească
propriul trup și propria reputație?
Nu știam ce le putea lega pe cele două. Superba Ilinca, cu trăsături
luminoase și multă poftă de viață, învăluită într-o aură pe care nu o
văzusem la prea multe femei. Și scandaloasa Irene, o femeie de treizeci
de ani, fadă, din cale afară de urâtă și cu apucături îndoielnice. Și totuși,
erau cele mai bune prietene.
– Parcă toată lumea are o pereche în hotelul ăsta. Domnul E. pe
Khalil, Irene pe Ilinca, mai sunt câteva cupluri pe aici. Numai eu sunt
cu mama de mână, am concluzionat în acea seară.
– Îți țin eu loc de prietenă aici. Și să nu te plângi, că, de fapt, nici
nu realizezi cât ești de norocoasă că mă ai!

72
 MANCHESTER HOTEL

– Oh, dar realizez! Dacă nu erai tu, aș fi mâncat doar conserve reci
și burgeri cumpărați de la fast food. Totuși cred că tu ești cea norocoasă,
i-am adăugat mamei, care devenea tot mai atentă la ce idee mi-o mai fi
venit și de data aceasta. Lângă mine te poți simți o puștoaică din nou,
să retrăiești tinerețea și jocurile astea ale dragostei…
– Da, da… Ce m-aș fi făcut fără tine? întrebă retoric, ridicându-și
umerii a nedumerire. Aș fi murit de plictiseală.
– Recunoaște! zici că suntem într-o tabără de vară, două adoles-
cente care trăiesc aventura vieții lor!
– Aventura vieții tale poate…
– Mama, oare eu nu mă mai mărit? schimbasem brusc subiectul,
amuzată. Colegele de facultate deja se așază la casele lor, iar eu
abramburesc pe aici după feți-frumoși. Unul singur îmi trebuie, să îmi
schimbe lumea, să mă facă să mă îndrăgostesc nebunește…
– Răbdare, Daria, răbdare…
– Aștept să mă ceară cineva și pe mine.
Intrasem într-o stare avansată de râzgâială, mă alintam și mă
fandoseam. Era partea mea preferată, unde puteam să mă lamentez de
cum tot mai multe femei de vârsta mea devin serioase, măritate și au
bebeluși, iar eu eram și fără bărbat, și fără copii, și cu o păpușă virtuală
căreia îi cumpăram hăinuțe de la marile case de modă. Ce n-aș fi dat să
am și eu măcar o geantă Chanel din garderoba ei! Dar, de fapt, mă
consideram una dintre cele mai delicioase creaturi din rândul femeilor.
Îmi iubeam personalitatea copilăroasă și nu aș fi dat-o la schimb pe
niciun bărbat scorțos sau bebe grăsan. Îmi plăcea doar să fac haz de
necaz.
– Și ai mai venit și cu zestrea după tine! mă completase mama,
care deja își dăduse seama de apucăturile mele bezmetice. Te-ai pregătit
intens și bărbații ăștia nu se mai hotărăsc o dată să facă pasul cel mare.
– Ce zestre? întrebasem nedumerită.
– Nu ți-ai cărat perna din România după tine? Ei, cred că ai avut
o presimțire și ți-ai adus averea cu tine. Nu de alta, dar să fii pregătită
pentru orice s-ar întâmpla. Dar e perfect, Daria. Faceți echipă bună. Tu
ai pernă, ei au hotel. Miros o compatibilitate…

73
 DIANA DUȚĂ

– Ha-ha! bufnisem într-un râs zgomotos amândouă.

– Chiar nu vede niciunul cât de mult ne potrivim?
– Chiar îți plac amândoi?!? mă întreba ea mirată, nemaiînțelegând
ce își dorește, de fapt, fiica ei care refuză să se maturizeze.
– Nu, nu… Amândoi sunt interesanți, dar unul singur este inte-
resant cu adevărat pentru mine…
– Lasă-mă să ghicesc… domnul E…
– Bingo! i-am zis, zâmbind amar. Off, de ce nu m-ai născut și pe
mine aici? Ar fi fost mai bună engleza mea, aș fi studiat aici, viața mea
ar fi arătat altfel… Nu m-aș mai fi chinuit atât.
– Nu m-am gândit la varianta asta când te-am născut pe tine,
Daria. Doar ce intrasem în democrație și noi. Toată lumea spera că o să
fie mai bine, că vom intra în normalitate.
– Eu, dacă m-aș mărita cu bărbat străin, de orice altă naționalitate
în afară de român sau britanic, aș avea un copil foarte deștept.
– De unde știi tu ce fel de copil ai avea?
– Pentru că l-aș naște în Anglia să aibă alte posibilități. Ar învăța
engleza de la școală, româna de la mine și încă o limbă de la tătic. Apoi
dacă mai studiază singur cel puțin încă o limbă străină, aș avea un pui
de geniu! Îți dai seama câte ar putea să facă dacă ar avea trei limbi native
și încă una vorbită la nivel avansat?
– E suficient de bun și un soț englez.
– Ba nu. Sunt urâți…

74
 MANCHESTER HOTEL

10. zIUA DEMISIEI

Decizia de a demisiona am luat-o la mai puțin de o săptămână de

când îl cunoscusem pe vărul domnului E. L-am regăsit singur, rătăcind
pe coridoarele hotelului, și, când ne-am revăzut, amândoi simțeam că
trebuie să ne vorbim. Tăcerea recentă fusese o ambiție și o luptă în care
niciunul dintre noi nu mai știa cine fusese primul vinovat. Ne-am oprit
unul în fața celuilalt și ne priveam ca și cum nu ne mai zărisem chipurile
unul altuia de ani.
– E., aș vrea să vorbesc cu tine…
zâmbi și se apropie de mine.
– Nu vreau să te pun într-o poziție dificilă. Știu că ți-ai dat
cuvântul pentru mine, știu că ai vrut să mă ajuți, dar nu mă mai întorc
la cafenea.
– Nu mă pui în niciun fel de poziție. Știu că nu ești făcută pentru
locul acela, mă asigură domnul E., dându-mi impresia că înțelege fiecare
părticică din mine.
– Trebuie să duc uniforma înapoi, nu?
– Da, trebuie, confirmă el. Vrei să mergi acum?
– Aș vrea.
– Singură?
– Da.
– Nu ți-ar plăcea să mergem împreună? urmă cu prudență. Dacă
mă vrei lângă tine, bineînțeles…
Ochii săi îmi spuneau că mă căutase și nu mă găsise atunci când
își inventa drumuri prin hotel. Tot ce ținea de Umar și de noaptea care
îl făcuse să ezite și mai mult în alegerea sa era uitat. Atracția dintre noi
era mai presus de orice regulă și mentalitate de musulman. Și așa și

75
 DIANA DUȚĂ

trebuia să fie. Știam amândoi că, de data aceasta, venea cu un scop bine
stabilit în minte și recunoscu faptul că ajutorul dat nu mai putea fi un
pretext plauzibil pentru nimeni și nici religia nu mai părea un impe-
diment, acum când iertase ce nu îngăduise vreodată altei femei.
L-am așteptat în camera mea ca un soldat pregătit să intre pe
câmpul de luptă, să își termine îndatoririle pe care le avea ca manager.
Inima îmi tropăia tot mai accelerat și tot felul de gânduri mă năpădeau.
Mă uitam la ceas deseori și mi se părea că timpul îmi devenise cel mai
mare dușman. Mă așezam pe pat, apoi mă ridicam doar după câteva
minute și mă plimbam prin dormitor nerăbdătoare, entuziasmată de
ceea ce urma. Îmi verificam ținuta în oglindă, părul îmi stătea bine, lung
și drept pe spate, apoi mă uitam din nou la ceas. Pentru moment,
uitasem că mă duc să renunț la un loc de muncă, căci eu mă perpeleam
ca înaintea unei prime întâlniri romantice. Care erau șansele ca singurul
bărbat pentru care simțeam ce simt toate personajele feminine ale
Sandrei Brown să împărtășească aceleași sentimente pentru mine? Când
mi-a bătut la ușa camerei, am deschis aproape imediat, zâmbindu-i
bucuroasă că este din nou acolo pentru mine.
– Gata de plimbare? întrebase cu o sclipire deosebită pe chip.
– Gata!
– Îmi place mult culoarea rochiei tale. Îți vine foarte bine, zise, în
timp ce mă analiza discret, dar atent, ca pe o piesă de muzeu.
– Îți place rozul pe o femeie?
– În special pe o femeie ca tine.
Venea tot mai aproape de mine, îngrămădindu-mă între pereții
coridorului îngust și ușa camerei mele. Purtam o rochie de vară, lungă
până în pământ, roz și mulată pe forma corpului, care îmi evidenția
fiecare atu fizic, fiecare curbă și fiecare rotunjime mai apetisantă.
Materialul cădea perfect peste fiecare părticică din mine, iar lui îi plăcea
tot ce întrezărea prin transparența materialului subțire.
– Stai să îmi iau uniforma și vin!
– Nu, mă oprise simplu, doar cu un cuvânt ferm.
– Nu? am repetat, înlemnind în drumul meu spre dulap.
– Te aștept în mașina mea în cinci minute. E mai bine așa.

76
 MANCHESTER HOTEL

– De cine te ascunzi? l-am întrebat și eu, la fel de direct.

– Îți explic totul în mașină. Nu uita, cinci minute.
Și a plecat înainte de a mai putea adăuga ceva. L-am găsit în
parcarea hotelului cu motorul pornit, pregătit să demareze cât mai
repede. M-a urcat lângă el, în Mercedesul său de lux în care îi stătea atât
de bine. Nu îmi dădeam seama dacă mașina îl completa pe el sau el era
cel care completa mașina. Arăta impecabil pe scaunul de piele gri, cu
mâna stângă pe schimbătorul de viteze și cu cea dreaptă pe volanul ce
avea emblema argintie poziționată în centru. I-am repetat din nou
aceeași întrebare care mă zgândărea:
– De cine te ascunzi?
– De nimeni, spuse el, ieșind cu mașina în trafic.
Era serios, ușor încruntat, în timp ce era atent la mașinile ce
veneau din toate părțile. Două cute îi apărură între sprâncene. După o
tăcere de câteva secunde, domnul E. a început să vorbească.
– Daria, ai observat îndepărtarea mea de tine în ultimul timp…
– Da… am oftat. Nu prea am înțeles de ce ai făcut asta. Am greșit
ceva?
– Nu ai greșit nimic. Sunt nebun, dar sunt un nebun rezonabil.
– Așadar, nu te-a deranjat ce s-a întâmplat între mine și Umar?
– Nu mai este vorba doar de Umar, Daria. A fost necesar să mă
îndepărtez de tine din mai multe motive. Dar singurul pe care trebuie
ca tu să îl știi acum este că lumea din jur a început să îmi pună întrebări
incomode despre noi.
– Lumea? Contează atât de mult ce spune lumea?
– Vreau să înțelegi că aici este locul unde eu lucrez. Din întâmplare
locuiesc tot aici. Îmi doresc să îmi țin viața privată departe de ochii
clienților din hotel. Nu îmi place să mă afișez cu nimeni în fața tuturor.
Nu e etic.
– Înțeleg… am murmurat eu.
Adevărul era că nu înțelegeam în totalitate. Îmi doream un bărbat
care să nu mă ascundă de nimeni, un bărbat care să își asume faptele
amoroase. După ce am returnat uniforma, am plecat cu domnul E.
într-un drum pe care nu îl mai recunoșteam.

77
 DIANA DUȚĂ

– Unde mergem? am întrebat când am realizat că ne abătusem de

la traseul obișnuit.
A virat brusc la stânga într-o parcare a unei clădiri cu două etaje.
Era un fel de bloc rezidențial într-o zonă liniștită, departe de agitația
centrului orașului, de gălăgia motoarelor turate în exces ale mașinilor
puternice și de vâltoarea creată de turiști rătăciți. În fața noastră se
întindea o mare albastră senină. Era Marea Mânecii, care părea că se
contopea undeva în depărtare cu cerul la fel de albastru și de clar. Eram
deasupra oamenilor de pe plajă, care păreau niște furnici hoinărind fără
sens în stânga și în dreapta. O margine stâncoasă a insulei Wight se
zărea în partea stângă, niciun nor nu umbrea sclipirea mării care
scânteia amețitor, ca un șirag de mărgăritare, și niciun val nu perturba
liniștea ei.
– Ai mai fost aici vreodată? mă întrebase, surprinzându-mi
expresia de încântare de pe față.
– Nu.
– Aici am locuit înainte. Chiar la geamul ăsta, mi-a spus ară-
tându-mi a doua fereastră de la primul etaj.
– Singur?
– Da.
– Nu ai avut cu cine să împarți… chiria?
– Nu am vrut să stau cu nimeni, dacă asta mă întrebi.
Deși mi se arăta un domn E. mai prietenos și mai deschis ca de
obicei, emoțional nu reușeam să trec de zidul ce și-l ridicase. Își păstra
misterul care m-a atras încă de la început. Dar eu voiam mai mult.
Voiam să pătrund acolo unde nu lasă pe nimeni niciodată. Voiam să îl
apropii de mine și să îl fac al meu. Ce inimă curajoasă trebuie să fi avut,
încât să ceară atât de multe de la un singur om! Oprise motorul mașinii
și se întorsese cu fața spre mine. Eu mă uitam cu interes pe geam,
fascinată de suprafața albastră de sub ochii noștri, apoi la el, într-o
incomodă tăcere. Nu știam ce să ne mai spunem unul altuia, deși aveam
atât de multe lucruri pe care aș fi vrut să i le dezvălui și nu îndrăzneam.
Îi analizam chipul încă o dată, trăsăturile frumoase, pielea fină, firele
negre de păr și pectoralii denși, dar nu exagerat de mari, ce se ghiceau

78
 MANCHESTER HOTEL

printre nasturii cămășii. Parfumul era unul discret, proaspăt, care se

răspândea spre mine din jurul gulerului cămășii sale. I-am văzut mâinile
muncite, lovite, pline de răni și de tăieturi și parcă ceva se strângea în
mine la această nepotrivire. Nu așa trebuiau să arate mâinile unui bărbat
atât de perfect. I-am luat mâna stângă între palmele mele moi și i-am
sărutat-o ușor, cu o mângâiere delicată a buzelor ce urma să îi vindece
zgârieturile adânci.
– De ce faci asta? m-a întrebat, vizibil mirat de gestul meu. Pentru
că sunt lovit?
– Da. Ce s-a întâmplat?
– Am montat mobila nouă pentru camerele renovate, cum e și cea
din camera ta.
– Dar tu faci muncă de birou! De ce le-ai montat tu? Ai angajați…
– Le-am montat împreună cu Khalil. Mai facem și astfel de treburi
câteodată.
– Nu știam… E păcat de mâinile tale.
– Voi avea mai multă grijă data viitoare. E bine așa? zâmbi
călduros.
– Sigur. E., tu cunoști limba română?
– Nu, dar știu câteva cuvinte. E normal, când am atâția români în
jurul meu. As-salaam alaykum! zâmbește, Daria! zise deodată,
scoțându-și brusc telefonul și începând să mă fotografieze.
– E.! Nu! Ce faci?!? am sărit ca arsă.
– Nimic rău. Vreau să te pot vedea și când nu ești cu adevărat
lângă mine.
– Termină! i-am cerut printre mâinile ce îmi acopereau fața. Așa
procedezi când îți dorești ceva? Ți-aș fi dat eu o poză dacă era necesar…
– Eu îmi iau singur ceea ce vreau.
– Uită-te aici, i-am zis, înclinând ecranul telefonului meu spre el.
Oricare dintre pozele astea e mai bună decât ceea ce ai făcut tu.
– Care? Asta?
Îmi furase telefonul cu totul și, fără permisiunea mea, începuse să
îmi controleze, rând pe rând, fiecare poză din galerie. Sângele de arab îi

79
 DIANA DUȚĂ

curgea prin vene iute și îl ghida să afle cât mai multe din micul dispo-
zitiv ce conținea toate secretele unei femei.
– Ce faci? E., ești nebun? Oprește-te!
Îl vedeam jucăuș, curios și autoritar în același timp. Deținea
controlul și se amuza să mă vadă dezarmată și vulnerabilă, luptându-mă
pentru ceea ce îmi aparținea.
– E.! Te rog!
Mâinile mele nu erau suficient de lungi pentru a ajunge la tele-
fonul pe care îl ferea de mine, în timp ce pozele deveneau din ce în ce
mai interesante. Îmi descoperise secretul cel mai interesant pentru un
bărbat: o colecție apetisantă de poze în lenjerie intimă. Purtam doar o
pereche minusculă de chiloței negri și un corset strâns pe talia deja
subțire, care crea iluzia că sânii îmi explodează din sutien. Artificii
feminine. Dar părea că îi plac formele mele rubensiene.
– Dă-mi înapoi telefonul! Nu poți să vezi așa ceva!
Ne luptam, mă tachina, mă chinuia tot mai mult și tot jocul îi făcea
o plăcere nebună. Ochii nu și-i mai dezlipea de pe mine. De pe mine cea
fără haine. Era mai puternic și mai ferm decât eram eu și nu îl puteam
opri de la dezmățul vizual pe care și-l oferea.
– Ha! Să te mai văd acum! i-am spus, acoperindu-i ochii cu ambele
mâini.
Era singura soluție pe care o găsisem într-o astfel de situație de
criză. Îi țineam capul între palme, iar el stătea cu mâna dreaptă ridicată
în sus, cu telefonul departe de mine, timp în care nu putea vedea nimic.
Nu protesta, doar zâmbea victorios, mândru de isprava sa.
– Oricum am văzut tot deja. Frumoase poze! mi-a spus, rânjind
cu toată fața.
– Dar nu ai voie să vezi astfel de poze!
– Încă nu am, dar poate în timp o să văd mai mult de atât, a
continuat el încrezător.
„Poate”, i-am răspuns în gând.
– Pentru cine ai făcut pozele? urmă, când îndoiala îl cuprinse din
nou.
– Pentru nimeni. Pentru mine.

80
 MANCHESTER HOTEL

– Le-a mai văzut cineva?

– Nu. Și nici tu nu ai voie! Dă-mi telefonul!
Mă ridicam ușor de pe scaun să ajung mai bine, ba pe stânga, ba
pe dreapta. El se ferea, eu încercam iar. El se ferea și mă păcălea din
nou, și tot așa continua zgândăreala până când „poc!”, ceva trosni cu
putere. Sirianul meu drăguț primise cu avânt un cap românesc direct în
ochiul stâng.
– Oh! Scuză-mă, scuză-mă! Nu am vrut să te nimeresc în ochi!
i-am spus printre hohote de râs.
– Ochiul meu… mă doare! se alinta, frecându-și pleoapa lovită.
– Iartă-mă! A fost un accident!
– Mă doare foarte tare… exagera el în mod vădit.
Mi-am apropiat buzele de ochiul lovit și l-am pupat cu multă
căldură. Mă făcea să cred că, în lipsa unor tratamente imediate, durerea
se putea accentua, ba chiar transmite și la celălalt ochi.
– E mai bine?
– Hmmm, încă mă doare…
– Dar acum? l-am întrebat din nou după al doilea sărut.
– Încă doare…
– Și acum?
Încă un pupic, aceeași întrebare, același răspuns, iar și iar… Apoi
cererea verbală s-a transformat într-una nonverbală. Eram atât de
apropiați fizic, încât ne simțeam respirația unul celuilalt. Buzele mele
se mișcau încet deasupra pielii lui măslinii fără a-l atinge, în timp ce el
venea tot mai aproape, milimetru cu milimetru. Buzele mele întredes-
chise coborau ușor în jos de-a lungul liniei nasului lui, oprindu-se
deasupra buzelor sale pentru câteva secunde, fără a se grăbi, fără a
îndrăzni să se împreuneze, doar privindu-le cu dorință forma plină și,
în final, acceptând amândoi amânarea sărutului.
– Mă duc în România la sfârșit de lună. Ți-ar plăcea să vii cu mine?
am întrebat de îndată ce ne revenisem în simțiri. Știu că ți-am promis…
– La sfârșit de lună? Știi cât de mult mi-ar plăcea, dar îmi e teamă
că nu pot de data asta. Poate când vei merge a doua oară… mi-a zis
dezamăgit, verificându-și calendarul din telefon.

81
 DIANA DUȚĂ

– De ce nu?
– Am ceva care mă reține aici.
– Cum ar fi… Ramadanul?
– De unde știi de Ramadan? mă întrebase cu ochii căscați de
mirare.
– Ești credincios, nu-i așa?
– Sunt. Și pentru asta îmi cer scuze că nu mergem să mâncăm
ceva. Vreau să știi că singurul motiv este acela că nu am voie să beau și
să mănânc nimic pe timpul zilei în perioada asta. Dar acum că te-am
cunoscut pe tine, trebuie să treacă săptămânile astea cât mai repede!
– Trebuie?
– Îhî! Așteaptă-mă, te rog!
Am deschis portiera, pregătită să cobor din mașină, căci ajunse-
sem înapoi în parcarea hotelului. Discreția pe care mi-o ceruse domnul
E. impunea ca orice plecare și întoarcere în incinta hotelului să fie
secretă.
– Daria? mă strigă din urmă.
– Da?
– Dacă nu sunt la birou, mă găsești în camera 116. Bate-mi la ușă
oricând dorești.

82
 MANCHESTER HOTEL

11. ÎNCEPUTUL

– Daria! Chiar te așteptam! m-a întâmpinat el încă de când am

ajuns în birouri.
Era prima mea zi ca recepționeră în Manchester Hotel și nici că
puteam fi mai entuziasmată de atât.
– Mulțumesc pentru tot. Apreciez oportunitatea pe care mi-o oferi
să lucrez aici…
– Da. Despre asta voiam și eu să îți vorbesc. Din păcate ceva s-a
schimbat și… Ha-ha! Te-am prins!
– Poftim?!
– Mi-a plăcut expresia ta. Credeai că m-am răzgândit?
– M-ai speriat!
– Am văzut, zise el, rânjind până la urechi. Te-am chemat la ora
asta pentru că vreau să vezi cum se face schimbul de tură. Se numără
întotdeauna banii din seif de ambii recepționeri pentru a coincide cu ce
sumă ai în registre și în chitanțier, apoi vă predați sarcinile și infor-
mațiile relevante. Dar înainte de toate, hai, te rog, în biroul cel mare să
vorbim în liniște.
Cu tot profesionalismul pe care mi-l impusesem înainte de a veni
aici, tensiunea sexuală creștea între noi în mod îngrijorător. Mi-a oferit
un loc pe unul dintre cele două fotolii, iar el s-a așezat în fața mea.
Ultima oară, când fusesem doar noi în spatele unei uși închise, ieșiseră
scântei.
Când cineva îmi bătuse la ușa camerei mele în acea după-amiază
plictisitoare de iunie, nu aș fi putut ghici cine mă vizita. Nu mai lucram
la cafenea și nici prieteni nu puteam spune că aveam. Domnul E. stătea
sprijinit cu spatele de perete și cu privirea în tavan, așteptând să îi

83
 DIANA DUȚĂ

răspund. S-a desprins de zid aruncându-mi un zâmbet ștrengăresc și,

înaintând spre mine, s-a strecurat neinvitat prin deschizătura ușii. Era
hotărât să îmi arate cât de bine știe să se joace cu mintea și cu trupul
unei femei.
– E.! Nu te așteptam. Ce faci aici? îl întrebasem, oprindu-l cu o
mână pusă pe pieptul lui.
– Încă mă doare ochiul… zise, venind intimidant tot mai aproape.
– Și ce sugerezi, domnule E.? îl tachinam și eu pentru prima oară.
– Poate să încerci să mă vindeci mai bine decât ultima dată?
Un înghițit în sec mi-a traversat sonor gâtlejul uscat. Sau era tot
efectul domnului E.?
– Scuză-mi dezordinea… Am hainele împrăștiate peste tot, am
schimbat subiectul, încă mai căutând o salvare.
– Nu e nimic. Vino la mine în cameră să vezi acolo dezordine, îmi
sugerase el din nou.
– La tine în cameră? Nu pot să vin la tine, este un gest nepotrivit.
Dacă prima invitație am crezut-o a fi doar o chemare rostită în
treacăt, acum simțeam că nu e doar o formă de a spune, lipsită de
substanță. Ceva în privirea lui mă lăsa să înțeleg că, dacă aș spune „da”,
cumva el nu ar refuza o întâlnire în spațiul său. Și de ce în cameră la el
și nu o invitație în oraș, într-un loc așa cum își dorea, departe de ochii
clienților din hotel?
– Șmechero! De asta nu ai venit de prima dată? întrebă fără să mai
aștepte și un răspuns. Dar eu să vin la tine în cameră nu este nepotrivit?
Eu sunt managerul aici, nu pot să bat la ușa clienților.
– De fapt, tu poți…
– Nu, nu pot…
Era tipul de bărbat care și cu mâinile legate ar fi putut să facă o
femeie să îl vrea. Îi simțeam dorința înfrânată din gesturile reținute,
fiind încătușat de reguli din Coran care îl chinuiau, înrobit în propria
cultură. Nu avea voie să mă facă a lui. Nu încă, atât timp cât Ramadanul
nu se încheiase. Dar pofta din priviri îmi spunea ceea ce el nu putea, în
timp ce trupul meu răspundea la fiecare apropiere de domnul E.
Genunchii mei deveneau tot mai moi, picioarele îmi erau inutile. Cu

84
 MANCHESTER HOTEL

fiecare pas al său făcut spre mine, simțeam pulsând în piept un tropot
apăsat, sufocant. Inima îmi zvâcnea, răsuflarea devenea greoaie. El
pășea ușor spre mine, eu făceam un pas în spate. El mai înainta puțin
câte puțin, fixându-mi privirea, eu mă simțeam tot mai mică și mă
retrăgeam în același ritm cu pașii săi lenți. Dansam fără muzică, fără
atingeri și fără cuvinte rostite. Era un dans mut și interzis pe care îl
savuram amândoi la intensitate maximă. Mă controla atât de bine fără
să mă atingă și fără să îmi vorbească. Limbajul trupului era singurul care
dădea de gol intensitatea unei dorințe sexuale simțite de amândoi. M-a
lipit cu tot corpul de ușa de lemn de unde nu mai puteam să fug.
Vânătoarea a continuat. Se înghesuia în mine. Îmi limitase spațiul de
mișcare. Brațele puternice îi erau în stânga și în dreapta mea, sprijinite
de ușă, iar el se aplecase ușor spre gura mea, privindu-mă în ochi tot
mai adânc, tot mai în suflet. Mâinile și le-a lăsat apoi să cadă lent peste
curbele mele, neîndrăznind să mă simtă cu adevărat. Doar cu vârfurile
degetelor îmi sculpta silueta, de sus în jos, peste sâni, talie, șolduri și
coapse.
– Caută-mă diseară după ora zece, dacă ești liberă. Ești liberă?
mi-a spus direct, nedezlipindu-se de pe mine.
– Sunt liberă, dar… am înghițit cu noduri ideile blocate de o minte
deja rătăcită.
– Dă-mi un mesaj și ne întâlnim… Dar fă-o de data asta!
– Nu! l-am oprit în cele din urmă, cu un ultim efort de a îmi aduna
gândurile la un loc. Tu ești bărbatul, iar eu sunt femeia. Dacă vrei ceva
de la mine, tu ar trebui să fii cel care mă caută. Este responsabilitatea
ta.
– Hmmm, îi citeam un zâmbet mustăcit la colțurile gurii. Așa este
în lumea exterioară, dar aici în hotel eu sunt șeful, iar tu trebuie să mă
asculți.
– Și de ce îmi ceri mie mereu să îți dau mesaje? Încetează!
Mă domina, scurt și autoritar, fără să îmi permită să mă mișc din
spațiul strâmt în care mă ținea captivă. Dar mie îmi plăcea tot ce îmi
făcea, iar dacă protestam, o făceam și pentru a prelungi emoțiile plăcute
pe care le simțeam.

85
 DIANA DUȚĂ

– Nu meriți să te caut, am continuat.

Și-a coborât încet capul și a început să îmi mângâie lobul urechii
drepte cu limba caldă, apoi gâtul, din ce în ce mai jos, oprindu-se dea-
supra claviculei, simțindu-i barba deasă și aspră cum îmi zgâria excitant
pielea netedă. Mi-a aruncat o privire scurtă, fugitivă, înainte de a-și
continua drumul pe corpul meu până în dreptul abdomenului, de care
și-a apropiat buzele delicat într-un sărut. Mii de fluturi îmi invadaseră
stomacul de parcă cineva se decisese să îi elibereze, fără milă, pe toți
deodată.
– Acum merit? întrebase el revenind în poziția inițială și
atingându-mi vârful nasului cu nasul său.
Nu am putut să mai răspund nimic. Uitasem orice cuvânt în limba
engleză. În lipsa unei reacții, domnul E. a început să se joace cu buzele
mele, conturându-le cu un singur deget, simțindu-le fierbinți și moi. Le
descoperea fără a le gusta, cu multă răbdare și pasiune pentru nuanța
lor rozalie. Dinții mei i-au străpuns carnea animalic, iar el și-a retras
brusc degetul mult prea îndrăzneț. S-a îndepărtat de mine, însă nu dorea
să părăsească camera atât de devreme. Se așezase pe o margine de pat
și mă privea imaginându-mă cel mai probabil goală. Dar eu eram în fața
lui îmbrăcată într-o fustă lungă care se așeza perfect peste fundul meu
rotunjit.
– Îmi place cum ești îmbrăcată astăzi. Îți stă bine în roșu și negru,
frumoasă combinație…
De fapt, eu eram cea care îi plăcea din cap până în picioare. O
vedeam în pupilele sale dilatate, în apropierea pe care mi-o căuta tot
mai mult în spațiul restrâns dintre perete, pat și ușă, dar și în gesturile
curajoase pe care le făcea. Cu același deget proaspăt mușcat a început
să îmi mângâie piciorul, ce se întrevedea prin crăpătura fustei. Mișcările
fine, ușoare, de la gleznă spre genunchi, deveneau din ce în ce mai exci-
tante. Avansa timid, descoperind mai mult decât lăsa bucata de material
să se vadă, pulsul creștea în timp ce mâna lui…
– Daria? Ești aici cu mine?
– Da, da! Scuză-mă!

86
 MANCHESTER HOTEL

– Nu te îngrijora, așa am discutat cu toți angajații în prima zi de

lucru, mi-a spus cu o voce blândă, într-o încercare de a îmi alunga
neliniștea ce mă cuprinsese. Vreau să știi că te poți baza pe mine, orice
s-ar întâmpla. Orice problemă vei întâmpina, eu sunt aici să mă întrebi.
Și dacă nu sunt, ai numărul meu. Mă poți suna.
– Sigur, sigur că da! am bălmăjit derutată.
– Nu este o muncă grea și cumva cred că te vei descurca. Am
încredere în tine.
– Mulțumesc. Voi face tot posibilul să fie bine.
– O să dureze puțin până te vei acomoda și până vei învăța tot ce
ai de făcut. Dar trebuie să știi că aici noi suntem o familie. Nu facem
diferențe între noi, ne acoperim unul pe altul. În general suntem uniți,
indiferent de ce s-ar întâmpla. Este important să lucrăm în echipă ca
lucrurile să meargă bine și ca nimeni să nu observe dacă avem o
problemă.
– Trebuie să și curăț? Eu nu vreau să fac curățenie aici… am
întrebat speriată de amintirea cafenelei.
– Nu, nu, Daria. Nu vreau ca tu să cureți. Nu pentru asta te
angajez. Vreau să îți fie bine…
– Pentru că am văzut că Veronica face și treburi care nu au
legătură cu recepția.
– Tu nu vei face curățenie, stai liniștită. Ți-am zis că voi avea grijă
de toate. Te vei ocupa doar de recepție. Cele mai importante procese pe
care trebuie să le știi sunt check-in-ul, check-out-ul și să actualizezi lista
generală cu clienți.
– Și rezervările…
– Și rezervările, dar asta mai puțin. Vreau să fii atentă astăzi cum
schimbă tura recepționerii. Cheia de la seif trebuie să fie mereu cu tine,
pentru că ușa de la birou mai rămâne deschisă; tu vei mai fi plecată din
recepție să verifici câte o cameră sau să o prezinți clienților și atunci
oricine poate intra să fure banii. De obicei, dacă pleci de aici, este bine
să încui ușa de la birouri.
– Înțeleg… Ce program folosim la recepție?

87
 DIANA DUȚĂ

– Niciun program. Am simplificat absolut totul când domnul

Akram și domnul Amer m-au luat la ei. Vei lucra doar în Excel. Uită-te
la registrele astea vechi cât erau de detaliate înainte… zise, răsfoind o
agendă datată cu un an în urmă. Multă muncă inutilă.
– Sunt norocoși să te aibă ca manager.
– Nu-i așa? îmi zâmbea măgulit de tot ce aude.
– Dar… ești în regulă să lucrăm împreună? întrebasem, ținân-
du-mi răsuflarea. După tot ce a fost…
– Bineînțeles, zise vioi, cu o energie în voce. Tu nu ești?
– Ba da, am spus, deloc convingătoare.
Mai auzisem de aventuri romanțate în care șeful pusese ochii pe
angajată, apoi ieșeau scântei la locul de muncă și se încărcau de energie
și adrenalină, încercând să ascundă de ochii colegilor idila interzisă. Dar
la noi nu era așa, ci totul era pe dos. Cine mai pomenise ca, după ce
povestea de dragoste se terminase înainte să înceapă, el să o vrea de
subalternă?
– Cunoști pe toată lumea care lucrează aici?
– Așa îmi place să cred.
– Îți voi face o scurtă prezentare:
Domnul Amer și domnul Akram – proprietarii hotelului
Eu – Office Manager
Mike – Janitor Manager
Tommy – Maintenance Supervisor
Betsy – Head Housekeeper
Paola și Mariana – cameriste
Recepționeri:
Márcio – italianul nostru
Veronica – până acum singura româncă din echipă
Khalil – băiatul domnului Akram
Mustafa și Umar – băieții domnului Amer
Și acum… tu! Bine ai venit în echipă!

88
 MANCHESTER HOTEL

12. ADIO ȘI BINE TE-AM REGĂSIT!

Sfârșitul lunii iunie adusese o vară frumoasă cu temperaturi de

douăzeci de grade Celsius și cu cer, de cele mai multe ori, senin. ziua
strălucea soarele, iar noaptea străluceau stelele, transformând orașul
într-un platou de filmări, mereu luminat, permanent gălăgios și mai
aglomerat decât l-am găsit eu prima dată. Se trăgeau cadre peste cadre
în decoruri diversificate și cu oameni diferiți: la plajă, în intrările
lanțurilor de magazine înșiruite unul după altul în centrul pietonal al
orașului, la puburile britanice sau la festivalurile săptămânale, terminate
de obicei în focuri de artificii. Orașul exploda de viață și de culoare, iar
eu eram pe punctul să explodez de nerăbdare. Domnul E. devenise
actorul principal în jocul vieții mele, iar gândul că ar putea rămâne doar
un spectator pasiv mă revolta mai rău decât ceea ce îmi auzeau urechile.
– Trebuie să îți spun ceva. Nu cred ca domnul tău e un bărbat bun,
Daria, zise mama destul de răspicat încât să priceapă și cel mai
turmentat om de aburii îndrăgostelii. Ar trebui să renunți la ideea asta,
adăugă, trăgându-și un scaun aproape de mine.
– Ce vrei să spui?
– Vin de afară de la țigară și nu o să îți placă ce o să urmeze…
Îmi captase atenția atât de ușor, încât tăcerea mea era cel mai bun
răspuns în acel moment. Mă lăsasem pe speteaza scaunului cu o senzație
ciudată de neliniște care îmi afecta bătăile regulate ale inimii. De parcă
știam ce urma să îmi spună, privirea mi se încețoșase.
– O femeie povestea de zor cum, în miez de noapte, Irene se
întorcea singură din parcare, pentru ca, peste câteva minute, să apară
și E., tot din parcare! Știi, și ei îi place să fumeze și așa s-a nimerit, să
fie fix atunci în curte…

89
 DIANA DUȚĂ

– Ha! am pufnit gălăgios. Irene? Irene cea negricioasă?

– Da, chiar ea.
– Nu cred așa ceva! Nu se poate uita la ea! declarasem hotărâtă ca
un membru dintr-o curte cu jurați.
Desigur că nu puteam fi un judecător imparțial. Eram implicată
emoțional în tot procesul de judecată.
– Trebuie să fi fost o coincidență.
– Daria, draga mea, nu te mai chinui! Ești destul de isteață,
intuitivă și educată ca să realizezi când un bărbat nu merită să te zbați
pentru el. Hormonii tinereții și încăpățânarea ta prostească nu te lasă
să vezi lucrurile așa cum ar trebui acum, dar mai târziu o să îmi
mulțumești. Lumea din hotel nu o place deloc pe Irene. Și mai cu seamă
românii de bună-credință și-au dat seama ce fel de femeie este. Nu uita
că E. al tău ți-a cerut să plecați separat din hotel. Nu îți spune nimic
asta?
Îmi duceam mâna la fruntea brăzdată de cute de îngrijorare și îmi
mișcam capul dezaprobator pentru gândurile neplăcute ce începeau să
răzbească toate în același timp din străfundul minții. Îmi era teamă.
Știusem din clipa în care mă ferise de toți cei din hotel că ceva necurat
se petrecea. Dar refuzasem să cred într-o asemenea lipsă de sens.
– Ba da, mamă, dar cu Irene? Irene! rosteam numele cu ciudă și
cu o înverșunare care îmi înăsprea chipul de copilă. Nici măcar nu
vorbim de prietena ei sexy, ci de cea mai neatractivă femeie din hotel!
– Bărbații sunt diferiți, Daria. Unii nu au nevoie de prea multe în
viață. Atâta timp cât primește ceea ce își dorește, nu mai are pentru ce
să lupte. Irene îi oferă la nas tot ce are nevoie un bărbat cu instincte
primitive.
– Așa sunt bărbații plafonați, inferiori. Niște sălbatici! E. este
peste orice bărbat de acest gen. Sunt sigură!
– Nu mai fi așa de sigură. De ce îl aperi atât? Nici nu îl cunoști,
argumenta ea, punându-și mâna protector peste mâna mea. Nu ți-am
spus decât ceea ce e evident pentru toată lumea. Și am să îți mai spun
încă ceva. Irene se laudă că E. i-a cumpărat toate florile alea pe care le
vezi tu în curte. Din cauza asta le udă ea și le îngrijește zilnic.

90
 MANCHESTER HOTEL

– Irene spune ce visează noaptea. Ar vrea ea să îi aducă flori E.,

am terminat de rostit cu o față îngălbenită, ridicându-mă de pe scaun.
Sentimentul meu curat și real pentru domnul E. era întinat de cele
auzite, de imaginea Irenei incompatibilă cu ingenuitatea dintre mine și
domnul E. Câte fabulații! Câte minciuni! Rivalitatea cu o astfel de femeie
era absurdă. Eu știam că domnul E. nu s-ar fi uitat niciodată la o femeie
precum Irene. Avea pretenții de la cea care îi va sta la braț! Era deștept
și exigent. Eram mai bună ca Irene din toate punctele de vedere. Și el
știa asta. Era imposibil să nu fi observat diferența uriașă dintre două
femei ce nu aveau nimic în comun în afară de țara în care erau născute.
Pe lângă mine, Irene era doar o umbră înecăcioasă, o mâzgălitură fără
sens ce purta din întâmplare același titlu de femeie. Culoarea negricioasă
a pielii Irenei îi îmbătrânea chipul mai mult decât finele riduri din jurul
ochilor și de pe frunte, îi stingea orice urmă fadă de feminitate. Răutatea
o făcea osoasă, dizgrațioasă, lipsa purității era grețoasă pentru o femeie
ce aspira la un bărbat de asemenea calibru. Mă încurajam singură și îmi
credeam fiecare minciună împachetată atât de frumos cu amintirea unui
bărbat ce aproape fusese al meu și eu a lui. Dar în interiorul meu, acolo,
dincolo de înclinarea mea spre o dragoste ideală, un sâmbure de îndoială
fusese sădit.
Domnul E. reușise să aprindă în mine o flacără care mă mistuia
necontenit de când pleca de lângă mine și până când îl revedeam. Nu
mai știam însă nimic de el. Îl zăream din când în când muncind în biroul
său, afundat cu capul în hârtii, uitând de ceea ce îl înconjura, uitând să
privească pe geam și neglijând orice se afla dincolo de masa de lucru,
uitând și de mine, și de noi.
– Ești încântată că mergi acasă? mă întrebase Khalil în noaptea
în care mă întorceam în România.
Ieșisem în curtea hotelului, neștiind că aș putea să mă întâlnesc
cu cineva. Mă pregătisem de călătorie având o deosebită grijă pentru
detalii, așa cum aveam întotdeauna. Deschisesem și închisesem rucsacul
de mai multe ori pentru a nu uita nimic important în Anglia sau pentru
a mai îndesa câte vreun obiect fără de care drumul până la aeroport mi
s-ar fi părut plictisitor. Acum eram gata de întoarcerea acasă, de a mă

91
 DIANA DUȚĂ

regăsi cu Viola și de a îi fi aproape, în căutarea rochiei perfecte. Cel puțin

ea avea norocul de a își trăi visul, deținea puterea de a își organiza
propriul univers așa cum și-l imaginase dintotdeauna: așezată la casa
ei, cu un soț care să îi vină acasă în fiecare noapte, ea împărțindu-se cu
succes între carieră și viața de gospodină. Putea să își construiască
turnuri de fildeș sau să își zugrăvească pereții vieții în orice culoare ar fi
vrut. Nici nu își dădea seama cât de norocoasă o consideram în
comparație cu mine, a cărei fericire depindea de alegerile altcuiva.
– Sunt mai mult îngrijorată, am spus, apropiindu-mă de colțul de
paradis al curții, acolo unde pe canapeaua din palete de lemn erau de
data aceasta așezați cei doi sirieni.
– Stai jos, te rog, spuse Khalil, ridicându-se de lângă prietenul său.
– Pot să stau și pe scaun.
– Nu, nu, refuză imediat, trăgându-și deja singurul scaun din jurul
nostru spre el. Scaunul e rece și murdar. Stai pe canapea, a insistat el.
De ce ești îngrijorată, Daria?
M-am așezat în locul lui Khalil, lângă domnul E. care mă sfida
prefăcându-se că nu mă vede. Stătea cu nasul adâncit în telefonul mobil,
preocupat de o conversație, cel mai probabil cu o altă femeie. Cine ar fi
putut să îl țină atât de captivat de un ecran luminos când eu eram acolo,
la câțiva centimetri de el? Nu mă salutase și nu schițase nici măcar un
fals interes spre mine când m-am așezat pe marginea canapelei. Nu
știam de unde venea și această a doua retragere a lui, dar știam că, de
data aceasta, eram îndreptățită să mă înfurii pe el. Fără alte scuze, fără
alte amânări. Situația aceasta dintre noi trebuia să ia sfârșit cu mine
pedepsindu-l, certându-l, răzbunându-mă pentru cum se purtase cu
mine. Și nu mă indigna neseriozitatea lui ca bărbat, cât mă insulta
atitudinea sa persiflantă din acea noapte.
– Pentru că am atâta drum de făcut, singură, pentru prima dată,
răspunsesem mușcându-mi pentru o clipă buza de jos nervos. Îmi aduc
aminte că în urmă cu câțiva ani am fost într-o excursie și am alergat
după autobuz…
– Și a plecat fără tine, completase Khalil engleza mea rudimentară.

92
 MANCHESTER HOTEL

– Nu, nu. L-am prins până la urmă, dar era autobuzul greșit și…
cuvintele mi se frânseră brusc.
Mă poticnisem într-o engleză inhibată de domnul E., care stătea
lângă mine și nu asculta nimic din ce spuneam. Nici nu mă privea. Mă
simțeam mică și nedorită în spațiul lui. Aș fi vrut să mă scufund și să
dispar cu totul între pernele moi ale canapelei. Voiam să îi povestesc lui
Khalil o întâmplare hilară despre cum, din cauza autobuzului greșit,
ajunsesem într-o cu totul altă excursie cu niște străini, dar cumva nu
aveam haz și nici glas în limba engleză. Eram rigidă ca o scândură,
speriată ca un struț și adesea mă supăram că nu pot să îi arăt domnului
E. latura mea simpatică. Eram convinsă că, dacă ar fi descoperit co-
moara umoristică din mine, s-ar fi îndrăgostit subit și iremediabil.
Cumva viața mea de până la cei douăzeci și doi de ani fusese un șir lung
de pozne și de momente desprinse dintr-un serial de comedie, astfel
încât mama mă surprindea de nenumărate ori zâmbind sau chicotind
singură pe sub mustăți. Își dădea ochii peste cap și îmi spunea că numai
oamenii nebuni râd de ce își aduc aminte.
– O să fii bine, Daria, zise Khalil când văzu că nu există conti-
nuitate în conversația noastră. Eu mă voi retrage în birou. Îți urez drum
bun și ne revedem… Când te întorci?
– Peste două săptămâni.
– Numai bine! spuse înainte de a intra în hotel, lăsându-mă în
așteptare lângă managerul ce aproape mă sărutase de două ori.
Singură cu un domn E. pe care nu îl mai recunoșteam, simțeam
cum mă cuprinde o anxietate hrănită de orgoliu, mândrie și furie, toate
presărate cu o jenă în mișcări și în respirație. Mă făcea să mă simt
incomod, iar indiferența lui mă revolta mai mult ca niciodată. Inspiram
și expiram privind înainte într-un punct gol și mi se părea că până și
aerul ce îmi trecea prin plămâni era prea sonor pentru liniștea morbidă
ce ne învăluia. Fusese atât de bine să îl am lipit de mine și să îl văd
încercând să mă descopere, iar acum era atât de rău să devin nulă în fața
bărbatului dorit.
– Ai ceva să îmi spui? îl întrebasem, spărgând tăcerea de mormânt
și foșnind tapițeria de pânză.

93
 DIANA DUȚĂ

Își ridicase vădit deranjat ochii din telefon. Mă privea orb, dar nu
putea să vadă nimic. Nu mai distingea dorințe de sentimente, fapte de
vise, litere de realitate. Trăise în telefon, vrăjit de mesaje erotice schim-
bate cu o altă femeie numită Julia – atât apucasem să întrezăresc peste
umărul său –, iar acum îl scosesem din lumea lui, forțându-l să se uite
la mine.
– Văd că tu ești cea care vrea să îmi spună ceva, rostise iritat, cu
maxilarul zbătându-i-se sub presiunea dinților încleștați.
– Ce e în neregulă cu tine? izbucnisem cu o voce care răsuna în
curtea goală a hotelului. Ce fel de joc e ăsta? Am obosit… Azi sunt femeia
din viața ta, mâine nu mă mai cunoști. Nu mă poți trata așa!
– Nu ai cum să înțelegi. Nu e vina ta că te-ai născut femeie, spuse
mai rece ca un ghețar, abandonându-și pentru o clipă telefonul pe brațul
canapelei.
– Poftim? Ce înseamnă asta?
– Nu ești capabilă să înțelegi.
– Ce să înțeleg? E., eu nu am venit aici să caut aventuri, am zis în
cele din urmă propoziția pe care mi-o reformulasem în cap de zeci de
ori în ultimele zile. Nu știu ce impresie ți-ai făcut despre mine, dar nu
sunt o femeie ușoară.
– Cred că ești o femeie bună. Totul a fost un test pentru a te
cunoaște mai bine.
– Tu nu ești un bărbat adevărat, atacam verbal tot mai înflăcărată.
– Nu am fost atât de apropiați încât să știi ce fel de bărbat sunt,
ridică și el vocea autoritar, devenind nemilos.
Chipul îi era din ce în ce mai deformat, o venă i se zărea încordată
pe tâmpla dreaptă, iar imaginea aceasta cu un străin disprețuitor și
misogin mă speria.
– Renunț! Poate că ai dreptate. Nu te pot înțelege. Spune-mi, te
împiedică Ramadanul de la a ieși împreună? Am picat testele tale aiuris-
tice? Este vorba de vărul tău? Altă femeie? Oferisem toate variantele ce
îmi veneau îngrămădite în mintea tot mai tulbure.

94
 MANCHESTER HOTEL

Căutam o explicație, trebuia să existe cel puțin o cauză, un pretext,

măcar o scuză care să îi salveze aparența aceea de bărbat desprins din
povești pe care i-o atribuisem convinsă că nu greșesc.
– Nu. Daria, a fost alegerea mea să mă distanțez de tine, îmi tăie
vorba domnul E. Am motivele mele pe care nu doresc să ți le împăr-
tășesc. Ar trebui să mă duc la Fajr, spuse, ridicându-se energic în
picioare.
– Ce înseamnă Fajr?
– Una din cele cinci rugăciuni care trebuie spuse pe parcursul unei
zile. La ce oră ai autobuzul?
– La 2:30. Sunt nevoită să plec în jumătate de oră, dacă nu vreau
să îl pierd. Te rogi de cinci ori pe zi?
– Te duc eu la gară, adăugase ignorând întrebarea mea.
– Acum mă conduci la gară? am zis, ridicând ambele sprâncene
indignată. Și Fajrul?
– Nu te mai gândi tu la asta. O fac doar pentru mama ta, lămurise
situația finală dintre noi fără să își îndulcească vorbele. Nu vreau să își
facă griji, mai ales că e noapte.
A urmat cel mai trist drum petrecut împreună. Minute în șir de
liniște apăsătoare în care nimeni nu dorea să mai spună nimic. Tot ce a
fost de zis fusese rostit deja. Stăteam pe bancheta din spate, ascunsă în
întunericul nopții, departe de el, departe de tot ce fusese între noi. Îi
priveam din când în când ochii fugitiv în oglinda retrovizoare, atentă să
nu îmi surprindă și el ochii îndurerați. Mă rănise și asta mi se putea citi
pe față, ceea ce mă făcea să îmi urăsc transparența firii. Nu mai vedeam
nimic din bărbatul care o dată îmi oferise ceea ce doar transpunându-mă
în locul unor personaje obișnuiam să trăiesc. Mă săturasem de asta!
Domnul E. îmi arătase că, trăind totul pe pielea mea, este de mii de ori
mai plăcut decât să te oglindești într-o lume fantastică. Și acum asta îmi
doream și eu, să fie totul real, să exist! Să exist cu adevărat. Dar el era
de o răceală de care nu îl știam capabil. Era crud și nepăsător. Dacă până
acum speram că lucrurile se vor îndrepta de la sine și vor urma cursul
firesc al unei noi povești de dragoste, acum, când găseam un alt bărbat
în el, realizam că posibilitatea ca așa ceva să se întâmple era nulă.

95
 DIANA DUȚĂ

Percepeam plecarea mea ca pe o rupere definitivă între noi. În loc să se

urce în avion cu mine spre România, mă lăsa în gara orășelului sudic în
miezul nopții.
– Ai grijă, spuse formal, cu glasul aspru, oprind în apropierea
autobuzelor.
– Mulțumesc.
Și am închis cât am putut de silențios portiera în urma mea,
drumul nostru separându-se acum și fizic. Îndreptându-mă spre ter-
minalul corespunzător autobuzului meu, mi-am întors capul spre
automobilul său pentru ultima dată. I-am văzut mașina oprită câțiva
metri mai încolo, iar o blondă cu un bob până la umeri urca în stânga
lui. Trebuia să fi fost acea femeie care îl câștigase de partea ei prin
mesaje incitante toată seara. Lacrimi fierbinți începuseră să îmi șiroiască
pe obraji, arzându-i. Nici eu nu știam de unde venea atâta durere. Cu
mâneca cardiganului le ștergeam în zadar. M-am prăbușit pe o băncuță
rece de plastic, rămânând singură cu gândurile și cu tristețea mea.
Iluziile și visurile legate de bărbatul care mi-a plăcut din prima, fără
nicio ezitare, fără pic de rațiune, îmi erau acum pierdute, odată cu
dorința de a mă mai reîntoarce vreodată în Anglia. I-am căutat numele
în lista de contacte a telefonului mobil, apoi am apăsat pe „ștergere”,
ezitând pentru câteva clipe deasupra tastei virtuale. Era ceea ce trebuia
să fac, să îl elimin din mintea mea și, mai ales, din inima mea, în care își
făcuse loc cu atâta încăpățânare.
– Viola, nu pot să îl învinovățesc pentru ce a făcut. Chiar nu pot,
oricât de mult aș vrea, i-am spus prietenei mele după relatarea pe scurt
a lunii petrecute alături de domnul E.
– Eu zic să îți mănânci toată ciocolata de pe masă ca să te simți
mai bine. De ce ai lăsat ultimele bucăți acolo, sub nasul meu? Știi că
încerc să renunț la păcate până mă mărit!
Pe măsuța din fața noastră stăteau două sortimente diferite de
ciocolată, pe jumătate mâncate. Viola nu știa că mai aveam încă o impre-
sionantă rezervă de dulciuri în dulapurile din bucătărie. Napolitane,
eugenii, bomboane și nuga. Urma să o surprind cu ele la filmul pe care

96
 MANCHESTER HOTEL

îl programasem pentru acea seară. Unul siropos, de vindecat suflete

singure.
– Nu mă ajuți deloc, am zis, luând o bucățică de ciocolată albă cu
alune întregi. Era bărbatul ideal, știu că era! Am simțit-o din prima! Ce
naivă sunt. Ce femei poate să aibă el, nici nu visăm noi! Cum am putut
să cred că m-ar fi vrut pe mine? Sunt prea comună pentru un asemenea
om.
– Ai nevoie de iubire. Dar, în lipsă, poți apela întotdeauna la
ciocolată. Ai mai făcut-o și înainte. Uite-o cum te cheamă să o guști…
– Sau e din cauza religiei? continuam șirul întrebărilor fără
răspuns. Sau poate i-a plăcut blonda aceea mai mult… Dar ea sigur nu
era musulmană!
– Gata! Sun fetele. Diseară evadăm din casă, decretase Viola,
împingând doar cu o fluturare de mână resturile de ciocolată pe jos.
Petrecerea burlăcițelor va avea loc în avans!
„Ce risipă!” îmi spusesem, numărând pătrățelele înșirate prin
toată bucătăria. Viola nu știe că acelea sunt bucățele magice care vindecă
femeile plângăcioase, suferinde din dragoste sau care pur și simplu
binedispun pe oricine?
Viola nu era genul petrecăreț. Din contră, era o tipă liniștită și
calculată. Prefera oricând o pungă de floricele înghesuită lângă ea în pat
și serialul favorit, decât să își piardă noaptea în vreun club plin de fum
de țigară și de oameni amețiți. Chiar și o terasă confortabilă cu muzică
bună și o limonadă rece cu mentă suna mai bine decât înghesuiala și
agitația din cluburile frecventate de lumea bună a Constanței. Făcea asta
pentru mine, pentru a îmi umple de culoare zidurile gri ce mă încon-
jurau. Pesemne că fusese și ea ca mine cândva, aprinsă prea devreme de
o dragoste care exista doar în capul ei, apoi rănită și în cele din urmă
matură, cu un diamant strălucind pe inelar și un logodnic radiind de
fericire. Plimbare pe plajă noaptea, baldachine, jocuri de lumini și un
grup restrâns de fete ce își fluturau părul și rochiile lungi în briza Mării
Negre. Nu aveam multe prietene. Le număram pe degetele de la o
singură mână, dar în acea seară nici nu puteam cere mai mult. Era
atmosfera perfectă, multă voie bună și, prin vene, muzica ți se scurgea
lin. Viola se asigurase că are cea mai reușită petrecere a burlăcițelor. Și

97
 DIANA DUȚĂ

doar noi două știam că, de fapt, ea se asigurase că în mintea mea nu mai
exista niciun sirian.
– Daria, noi comunicăm între noi pe whats-app. E mai ușor, spuse
domnul E. repoziționându-și noul statut de șef în fața mea. Îmi place să
fac lucrurile puțin diferit față de restul lumii. Cred că te-ai prins deja de
asta.
Își deblocase telefonul mobil și deschisese aplicația cu simbol
rotund și verde.
– Ești cel mai diferit!
– De fapt, tu știi mai multe decât ar trebui, nu crezi? mă întrebase
fixându-mă cu privirea, exact cum o făcuse și în trecut.
În ochii săi puteam vedea din nou universul acela tainic la care nu
avea nimeni acces. Aș fi vrut atât de mult să fiu eu singura care îl
pătrunde…
– Știu mai multe decât crezi tu, adăugasem, convinsă că am
dreptate.
– Îmi place încrederea cu care spui asta, urmă zâmbind. Te voi
adăuga în grupul nostru, iar în fiecare duminică vă voi trimite programul
de lucru.
– E grup cu toți angajații? întrebasem, admirându-i de data
aceasta doar simplitatea și eficiența ca manager.
– Este un grup doar pentru recepție, nu cu toți angajații, mă
lămurise el. Ai toate numerele salvate în telefonul tău?
– Nu… am răspuns după ce aruncasem o scurtă privire asupra
listei de membri ai grupului.
Nu cunoșteam pe aproape nimeni, deși îi știam din vedere pe toți
recepționerii. Formau o echipă restrânsă, dar din care eram mândră să
fac și eu parte acum. Și îmi plăcea de Veronica, mă liniștea gândul că ea
ar putea fi cumva aliatul meu acolo, chiar și doar prin faptul că ne
puteam face schimbul de tură în limba noastră maternă.
– Va trebui să îmi spui tu trei dintre ele.
– Hmmm… Pe cine mai ai în telefon în afară de Umar? plusa el cu
întrebările despre care nu știam dacă mai aveau scop profesional sau
nu.

98
 MANCHESTER HOTEL

– Khalil, i-am răspuns cu sinceritate.

– Khalil? repetase mirat. Interesant.
Khalil îmi ceruse numărul de telefon strict profesional în urmă cu
doar câteva zile, spunându-mi că îl pot suna oricând aș fi avut nevoie de
ajutor și birourile ar fi fost goale. Dar îmi plăcea să îl văd pe E. arzând
pe interior așa cum ardeam și eu din cauza lui. Al patrulea număr pe
care nu îl aveam în agendă era chiar al lui. Habar nu avea că atunci a
fost clipa când a devenit oficial „Domnul E.” Salvat. Adio iubitule, bună
domnule manager!

99
PARTEA A DOUA
 MANCHESTER HOTEL

1. RUTINA HOTELULUI

Toate hotelurile sunt la fel. Au camere impersonale și clienți care

vin și pleacă ca niște trecători neînsemnați. Dar Manchester Hotel nu
mai era doar un hotel pentru mine. Devenise centrul universului meu.
Și nici eu nu mai eram doar o clientă ca oricare alta. Dormeam în cea
mai frumoasă cameră, într-un pat de prințese, cu așternuturi moi și cu
perna adusă din România. Munceam tot acolo, în recepția mereu ocu-
pată și toți oamenii pe care îi cunoșteam și îi îndrăgeam în Anglia erau
în acel hotel: angajați, proprietari de hotel sau clienți. Jumătate dintre
cei ce stăteau cazați pe termen lung erau fie români, fie arabi. Era un
echilibru aproape perfect între două rase ce, în principiu, nu au prea
multe similarități în afară de faptul că ne rugăm fiecare la o entitate
divină numită, după caz, Dumnezeu sau Allah, și o bucătărie delicioasă
unde femeile chiar dețin arta îmbinării aromelor și a gusturilor. Și toți
plăteam o rată săptămânală, locuind în Manchester Hotel ca într-un bloc
cu apartamente unde administratori erau cei doi bărbați din Siria,
domnul Akram și domnul Amer.
Din motive diverse, precum călătoriile în interes de afaceri în afara
Regatului Unit sau dificultatea întâmpinată în negocierea contractelor
în limba engleză, domnul E. reprezenta pentru ei principalul pilon în
conducerea hotelului. Alături de Khalil, el se ocupa de absolut tot ce
ținea de cârmuirea lui. Muncea enorm de mult, de dimineața devreme
până seara târziu și uneori și în timpul nopții. Răspundea de toate
contractele încheiate, aproviziona bucătăria cu alimentele necesare
micului dejun continental, recepția și birourile cu pixuri, foi, cărți de
vizită sau cartușe de imprimantă, iar cameristele cu produse de
curățenie. Plătea salariile, făcea programul tuturor și ne coordona îndea-

103
 DIANA DUȚĂ

proape. Pe lângă toate acestea, lua deciziile cele mai importante legate
de dezvoltarea hotelului și promova serviciile oferite cât putea de mult.
Iar viziunea lui funcționa de cele mai multe ori. De când devenise
managerul locului, hotelul câștigase mai mulți clienți, astfel și situația
financiară se îmbunătățea de la o lună la alta. Camerele arătau din ce în
ce mai bine, coridoarele erau mai curate, clienții din ce în ce mai selecți,
iar cireașa de pe tortul Manchester erau apartamentele ce se construiau
la subsolul clădirii. Mari, spațioase, cu bucătărie proprie și cu ieșire
directă la piscină, destinate special acestui tip de clienți imigranți care
aveau nevoie de o nouă casă. Așadar, clienți fideli care trebuiau păstrați,
iar necesitățile lor prioritizate. Un hotel cu un manager ce înțelegea din
proprie experiență povara oamenilor aflați la depărtare de familiile lor,
cu idei de afaceri originale, inovatoare, adaptate realității actuale, care
făcea ca hotelul pe care îl reprezentam câteva ore pe zi să fie diferit de
orice alt hotel, de tot ceea ce se contura în jurul ideii de turism.
Îi simțeam în permanență prezența în spatele meu, dincolo de ușa
biroului ce stătea mai mereu deschisă și mă îngrozeam la gândul că toată
lumea și-ar fi putut da seama că mă intimida la locul de muncă. Îmi
devenea tot mai greu să mă concentrez la clienții pe care trebuia să îi
cazez cu zâmbetul pe buze, când știam că el îmi asculta în liniște fiecare
cuvânt și fiecare bătaie a inimii, stând ascuns de ochii tuturor. Mi se
strecura în minte în cele mai nepotrivite momente, la orele de vârf,
acoperindu-mi gândurile inocente pas cu pas. Prinsă în încurcături,
deseori domnul E. îmi șoptea de după peretele ce ne despărțea prețurile
pentru camere sau mă punea să mint în legătură cu disponibilitatea lor,
dacă persoana ce stătea în fața recepției era un om incompatibil cu
politica hotelului. El știa tot ce se întâmpla pe tura mea, era vigilent și
dinamic, chiar dacă nu își părăsea biroul. Întregul zid din fața biroului
său era acoperit de imaginile camerelor de supraveghere. Așadar, toate
persoanele pe care eu le vedeam în decursul unei zile, nu scăpau ochilor
săi exigenți și absolut nimeni dintr-o clasă socială îndoielnică nu putea
obține o cameră în hotel.
Nicio zi nu semăna cu alta și nicio oră nu trecea fără să nu simt
adrenalina care îmi încărca trupul de energie. Situații noi mă surprin-

104
 MANCHESTER HOTEL

deau de fiecare dată și mă făceau să iubesc locul de muncă tot mai mult.
Aveam slujba ideală, cunoșteam zilnic oameni noi, mă îmbrăcam așa
cum am visat dintotdeauna să o fac, în ținute office, sacouri, cămăși și
fuste cu talie înaltă. Îmi zăream șeful în ipostaze noi, așa cum nu aș fi
putut să îl cunosc vreodată doar din calitatea de iubită a sa. Desco-
peream un alt fel de domn E., pe cel cu un fler deosebit pentru afaceri
profitabile și cu o înclinație evidentă către relațiile interumane. Mă
fascina să îi privesc chipul dur când vorbea cu cineva, lipsa de expresie,
figura dreaptă, semeață, cu umerii trași în spate. Părea un om vertical,
corect. Reușea să își schimbe vocea, astfel încât interlocutorul știa că
vorbește cu cel care e superior. Și când spun superior, vreau să spun că
era cu adevărat preeminent. Era evoluat ca ființă umană față de toată
lumea, ca rang, prestanță, inteligență. Mintea sa ageră rezolva rapid și
cele mai delicate conflicte și cele mai imposibile îmbârligături. În fața
chipurilor străine ce se perindau prin salon ca într-o autogară plină de
călători, se poziționa drept cel mai impozant om. O făcea exact atât cât
trebuia pentru a le rămâne în memorie tuturor. Clienților vechi le oferea
încredere și siguranță, se plia pe cerințele fiecăruia, negocia prețurile
lăsând întotdeauna impresia că cel avantajat era chiriașul. Dar hotelul
nu ieșea în pierdere niciodată. Oferea tuturor „cel mai bun preț, doar
pentru tine”, iar suma varia de la un om la altul, reducerile erau fictive,
de la un preț exorbitant, la prețul normal al pieței. Și, de fapt, erau
extrem de puțini cei care beneficiau în realitate de o reducere semni-
ficativă: câțiva arabi veniți în oraș pentru a deschide business-uri și o
familie de libanezi aflată în vacanță, prieteni vechi cu domnul Akram.
Domnul E. știa să intre pe sub pielea oricui, zilele treceau, iar afacerea
sporea zi după zi. Era imposibil să nu îl iubești, să nu îi admiri talentul
cameleonic și diplomația în orice problemă apărea.
„Și ce dacă e un bărbat de coșmar”, mi-am zis după prima săptă-
mână, „domnul E. este un șef ideal.” Era dedicat muncii lui, părea să fie
născut pentru așa ceva, dar ceea ce mă îngrijora pe mine era fericirea
pe care o simțeam de fiecare dată când mă întorceam în recepție. Și nu
era o bucurie izvorâtă doar din plăcerea de a lucra acolo, era ceva mai
mult, ceva ce nu ar fi trebuit să mai existe în mine după atât de mult

105
 DIANA DUȚĂ

timp. Știind că urmează să petrec următoarele ore lângă el, mă umpleam

de un sentiment plăcut care dura chiar și după terminarea programului.
Era beatitudine pură.
– Bună dimineața, am salutat pe toată lumea din birouri, ajunsă
la timp în recepție pentru a schimba tura de noapte.
– Bună dimineața, Daria! zise italianul Márcio, recunoscându-mă
din noaptea în care ajunsesem prima dată în hotel.
– Cum ți-a fost noaptea? îl întrebasem așezându-mi cana de ceai
lângă computerul nostru.
M-am întors spre Tommy și Mike și i-am salutat discret cu o
mișcare din cap.
– Ca de obicei, obositoare. Am aflat că ești noua noastră colegă,
urmă, venind puțin mai aproape de mine. Nu vreau să te sperii, zise cu
glasul tot mai șoptit. Am vrut să te invit la o cafea, dar era neadecvat să
fac avansuri unei cliente. Acum îmi mai ești și colegă!
– Deci așa arată un gigolo italian veritabil? l-am întrebat amuzată.
– Nu, nu! Nu spune aberații. Nu sunt deloc un gigolo. Toată lumea
consideră așa doar pentru că sunt din Italia, dar aș vrea să vadă dincolo
de stereotipuri.
– Italiano vero. Ciao. Grazie. Arrivederci, repetam papagalicește
cuvinte italienești care îmi veneau în cap fără nicio legătură între ele.
Era cam tot ce îmi aminteam în limba italiană.
– Ha-ha! Sei una bella ragazza1. Oricât de mult aș vrea, acum nu
pot să mai am vreun astfel de gând. Nu aș vrea să stric relația profe-
sională dintre noi. Dacă nu ar ieși bine, ar deveni apoi foarte ciudat și
stânjenitor să ne întâlnim aici… spuse serios. Dar să știi că ești cea mai
frumoasă femeie din hotel. Ce prostii spun? Ești cea mai frumoasă
recepționeră!
Mă flatau complimentele bărbaților, ca pe orice femeie, dar nu mă
atingeau așa cum o făcuseră cele venite de la domnul E. în urmă cu o
lună, când încă nu îmi era manager și omul care îmi încărca cardul cu
bani săptămânal.
– Ai dreptate, Márcio, nu e bine să amesteci relațiile la serviciu.

1
Ești o fată frumoasă. (It.)

106
 MANCHESTER HOTEL

– Așa mi-a fost mie norocul. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, zise
Márcio, ieșind pe cele două uși principale.
– Sigur, mulțumesc, i-am răspuns cu o politețe exagerată.
Dacă aș fi avut nevoie de un bărbat care să îmi sară în ajutor, nu
pe Márcio l-aș fi contactat, ci pe domnul E. Dar era bine ca nimeni să
nu afle acest lucru vreodată. Îmi părea rău că nu mă ascunsesem mai
bine chiar și față de el. Aș fi evitat stânjeneala pe care o simțeam de
fiecare dată când apărea la muncă și îmi dădea „bună dimineața” cu
zâmbetul pe buze. O simplă recepționeră ce tresare la vederea șefului ei
nu suna ca un plan bun de viitor, nu din punctul de vedere al carierei.
Îmi închipuiam că măcar el, fiind atât de ocupat, nu observă cum vocea
îmi tremură în preajma lui și cum mă stăpânesc cu greu să nu îl privesc
mai mult de cinci secunde. Nu aveam altă cale de ieșire decât așteptarea.
Abandonarea minții în treburile cotidiene care fac omul, în cele din
urmă, să uite.
Tommy și Mike erau bătrâni, îmbrăcați în haine ponosite și mur-
dare, dovadă a muncii fizice pe care o derulau în hotel: paturi și dulapuri
montate și demontate, țevi vopsite, acoperișul reparat și alte astfel de
sarcini străine pentru o femeie. Își începuseră ziua cu o țigară fumată
pe grabă în fața hotelului, în timp ce eu făceam inventarul camerelor
goale din hotel. Îmi învățasem rutina și urmăream aceiași pași de fiecare
dată. Verificam plățile din ziua precedentă, notam restanțierii și îmi
scriam pe o foaie plasată lângă tastatura calculatorului camerele de
închiriat cu prețul fiecăreia, doar pentru a fi pregătită în momentul unui
check-in. Apoi mă asiguram că am toate cheile la locul lor, pe panoul cel
negru din biroul aflat în spatele recepției. Dintre toate acestea le puneam
deoparte doar pe cele ce erau rezervate, terminând forfoteala destul de
devreme, căci hotelul era deja aproape plin în mijloc de sezon estival.
Atunci mă așezam pe scaunul meu și mă ocupam doar de clienții ce
începeau să se trezească și să se îndrepte spre plajă, centrul orașului sau
să bifeze următoarea destinație pe lista lor de călătorii. În același timp,
Betsy, Paola și Mariana, singurele cameriste de care avea nevoie hotelul
cu puțin peste o sută de camere, terminau de aspirat mocheta din
birouri, schimbau sacii de gunoi de peste tot, iar acum urcau și coborau

107
 DIANA DUȚĂ

scările încărcate de prosoape, așternuturi de pat, săpunele și mostre de

șampon. După ce am sfârșit de scris chitanța unei femei venite tocmai
din China, i-am înmânat cheia urându-i ședere plăcută și am mai
verificat repede două dosare, m-am întors la cana mea de ceai care deja
se răcise. Era un moment de respiro pe care îl savuram, citind presa
online din România și sorbind cu grijă din ceaiul aromat, atentă să nu
rămân fără rujul „nude” și mat, perfect pentru ținuta de birou. Deși nu
mă pasionau nici politica, nici știința și nici showbizul în mod deosebit,
aceasta era activitatea care mă relaxa la locul de muncă. Găseam
actualmente mai interesante știrile despre Brexit, mai ales că rezultatele
referendumului anunțau că puțin peste jumătate din cetățenii britanici
au votat părăsirea Blocului European sau despre prăbușirea lirei sterline
sub șocul dezechilibrului politic. Toate acestea credeam că mă vor afecta
mai devreme sau mai târziu, așadar, deși detestam politica, partidele și
lupta pentru putere, nu eram indiferentă față de ele. Îmi plăcea să fiu
informată despre orice și să pot purta o conversație despre felurite
subiecte, oricât de masculine și de neinteresante ar fi fost ele. Și poate
că lăsam uneori impresia unei femei ca și celelalte, preocupată doar de
frumusețea fizică, lăsând-o undeva în urmă pe cea intelectuală. Dar
acesta este farmecul unei femei, la început să te surprindă cu părul ei
lung, sănătos și să te atragă cu talia subțire, părând vulnerabilă și ușor
de iubit, apoi să nu te lase să te plictisești de ea, să fie greu de descoperit
și să te surprindă când te aștepți mai puțin cu cunoștințele ei, de la
filozofie până la ultima gală auto de mașini clasice. Pentru mine, ajunsă
într-o țară în care timpul se scurgea cu o viteză uluitoare, acesta era
momentul meu de pauză și clipa când îmi repetam cât sunt de norocoasă
pentru ceea ce mi s-a oferit – o viață mai bună și un loc de muncă parcă
inventat pentru o fată pe nume Daria, care nu știa să facă, de fapt, nimic.
Se auzi venind în jos pe scări o voce pe care o recunoșteam deja
fără să clipesc. Domnul E. se apropia de mine vorbind la telefon, tro-
păind sonor pe trepte.
– Ți-am spus să iei televizoare puțin mai mici. Au același preț, dar
sunt mai bune și au și telecomandă.

108
 MANCHESTER HOTEL

Când ajunse în mijlocul salonului, închise conversația și mă privi

senin, dându-mi bună dimineața. Era conștient că nu sunt cea mai bună
angajată pe care o are, dar eram singura angajată alături de care îi plăcea
în mod deosebit să lucreze. Se distra în zilele plictisitoare de la birou
alături de Khalil sau ceilalți arabi ce lucrau în recepție, Mustafa și Umar,
dar cu mine era diferit. Eram femeie. Totul era mai delicios cu o angajată
îmbrăcată în fuste conice, drăguță încât să țină bărbații ca pe jar și cu o
insecuritate gingașă izvorâtă din neputința de a își stăpâni simpatia
pentru el. Și cu cât era mai interzisă și imposibilă relația dintre noi, cu
atât devenea mai interesant să ne prefacem că lucrăm împreună. Nu
eram doar o simplă recepționeră pentru el, o subalternă ca oricare alta
și nici el nu era pentru mine un simplu manager. Relația dintre noi era
ușor nefirească. Eram mai puțin decât parteneri sau amanți, dar eram
mai mult decât șef și angajat, deși ne chinuiam amândoi ca acestea să
fie limitele reale.
– Ce faceți aici? îi întrebă pe Mike și Tommy ce erau încă afară.
Fumați fără mine?
– Am bea și o cafea, dar nu e apă în fierbător. Tu ești singurul
vinovat, îi spuse Tommy, aruncându-mi însă mie o privire acuzatoare.
– Iar am uitat să aduc apă? continuă domnul E. gluma pe care eu
nu o gustam deloc. Daria, hai cu mine să îți arăt cum se face.
L-am urmat până la chiuveta de la spălătorie, unde a umplut fier-
bătorul de plastic cu apă, apoi, odată întorși în birou, a conectat aparatul
la curent și apa a început să fiarbă cu bulbuci. Și-a luat cana
inscripționată cu Mr. Right, pe care și-a umplut-o pe jumătate cu laptele
abia scos din frigider și și-a adăugat două lingurițe de cafea instant.
– Vrei să îți fac eu cafeaua? îl întrebasem în mijlocul preparării.
Sunt ca și secretara ta.
– Ești secretara mea… zise cu o scurtă licărire în ochi. Dar nu e
nevoie să îmi faci cafele, îți mulțumesc. Mi le pot face și singur.
– Știi ce mă face pe mine fericit în viață? întrebă Tommy, intrând
în birou alături de noi. Două lucruri – și ambele se beau. Cafeaua și
berea.

109
 DIANA DUȚĂ

– Oh! Și nu știi câte cafele poate să bea Tommy!

adăugă domnul E.
– Aproape atât de multe câte halbe de bere pot să bag după
program! Vrei și tu o cafea? continuă cu o politețe forțată.
– Nu, mulțumesc. Am ceai și nici nu îmi place cafeaua, am zis,
ducând la gură cana alb-rozalie.
– Bleah! exclamă Tommy.
O grimasă de dezgust i se întipărise pe chip.
– Asta numești tu ceai? spuse, uitându-se lung în cana mea. Aia e
lămâie?
– Da, ce e în neregulă cu ceaiul meu? Eu așa îl beau și e foarte bun.
– Scârbos!
– Decât cu lapte, mai bine cu lămâie, miere, esență de rom…
– Rahat! Noi am inventat ceaiul, zise cu mândrie, împingându-și
pieptul în față. Ceaiul adevărat se bea cu lapte. Întotdeauna!
Apa clocotea amenințător în fierbător, când în birou a intrat
Khalil, întrerupând toate discuțiile din jur. Toată lumea l-a salutat cu
respect, domnul E. și Khalil și-au strâns mâna și s-au sărutat pe obraz,
apoi Khalil se întoarse către mine și spuse cu un ton blând:
– Daria, îmi pare bine să te văd. De cât timp lucrezi aici?
– Câteva zile… am murmurat, neștiind ce ar putea urma.
– Doar atât? zâmbi ușor. Hai cu mine să îți arăt împrejurimile. Fac
pariu că nu știi toate scurtăturile și nici camerele unde sunt. Vechiul
proprietar al hotelului le-a numerotat foarte ciudat. Nu se păstrează
ordinea cronologică și multe numere nu există deloc. Nu avem camera
13, de la 43 se sare la 50, iar de la 86 la 90.
Mă luase cu el pe treptele înguste, în timp ce, cu o mișcare fină din
cap, domnul E. înțelesese că el trebuie să rămână în recepție până la
întoarcerea mea.
Khalil nu se regăsise în orașul acesta la început, printre oamenii
străini de inima sa. Siria fusese tot ceea ce cunoștea pentru mai mult de
jumătate din viață. În timp ce urcam împreună treptele de lemn șu-
brezit, ulterior carpetate cu mochetă roșie cu ornamente florale, își
aducea aminte de saloanele din marmură lăsate în urmă. Încă îi era dor

110
 MANCHESTER HOTEL

de mititelul Khalil care fugărea caii de la herghelie, fluturându-și în aer

cârlionții aurii, Khalil care cădea pe pământul tare și își găurea panta-
lonii crem de călărie, și de gașca de băieți ștrengari care alergau
bezmetici pe moșia familiei. Viața era simplă pe atunci și, deodată rupt
de pe pământul natal, dorul îl făcuse să aprecieze altfel copilăria avută.
Nu putea spune că exista ceva ce îi lipsea în traiul englezesc, dar acele
neînsemnate clipe când intra într-un magazin și trebuia să vorbească
într-o limbă învățată, nu așa cum îi venea firesc, îl făceau de multe ori
să se gândească cât de neobișnuit i se părea gestul făcut de negustorul
generos cu barbă căruntă ce deținea aceeași tarabă de zeci de ani. Oare
ce se întâmplase cu acel om bun? În serile fierbinți se aciua proptit cu
spatele de sacii de rafie ai bătrânului și se includea pe sine în partea
sărăcăcioasă a Damascului. Se uita la trecători și se împrietenea cu toți
băieții de vârsta lui, indiferent de clasa socială. Negustorul îi aducea
pumni de curmale, knafeh sau ghraybeh, după posibilități, apoi îl învăța
versete din Coran. O singură dată vânzările îi merseseră mai bine și
atunci păstrase o porție de kharouf mahshi doar pentru Khalil.
Oare supraviețuise bombardamentelor? Sau sărăcia fusese cea
care îi stinsese viața? Câți ani să fi avut atunci? Suficienți cât să mai
trăiască și acum, după zece ani scurși pe nesimțite?
În orașul englezesc se afla acum a doua sa casă. Mintea i se
deschisese în chip deosebit de când era aici, gândirea îi era mai profundă
și mai înțeleaptă, perspectivele erau altele și ele. De un an, de când tatăl
lui cumpărase hotelul, Khalil era doar recepționer în acte, dar în realitate
el supraveghea îndeaproape absolut toate activitățile hotelului. Studia
managementul la facultatea din oraș, căci Londra l-ar fi despărțit prea
curând de familie, iar înainte de a-și deschide propria afacere, profita
de timpul rămas să învețe toate secretele unui turism de succes de la
tatăl său, domnul Akram. Așa că, ori de câte ori avea timp, venea aici și
îl ajuta pe domnul E. la întocmirea contractelor, discuta cu clienții și
deseori muncea cot la cot cu muncitorii angajați să ridice de la zero
apartamentele ce urmau să adauge încă o stea hotelului.
Îmi deschidea ușile la fel de galant cum o făcuse și prietenul său.
După ce am avansat puțin, m-am oprit în mijlocul coridorului, așteptând

111
 DIANA DUȚĂ

ca el să mă depășească și să mă conducă în continuare de-a lungul

culoarelor înguste – toate arătau la fel. Când încetineam, Khalil înce-
tinea și el. Când mă opream, Khalil se oprea și el, refuzând să își încalce
manierele ireproșabile. Apoi urcam la următorul etaj, iar scena se repeta
cu exactitate de fiecare dată.
– Poți să mă conduci la camera 91, Daria? întrebă când eram deja
pierdută pe holurile de la etajul doi.
– Încerc.
Îl învârteam trecând de mai multe ori prin același loc, iar el se
ținea după mine răbdător, dar amuzat. Se simțea mai bărbat mergând
în spatele meu și analizându-mi sfiiciunea din mișcări, nepriceperea ce
mă făcea să par nevinovată de nimic. Consimțământul meu dat atât de
serios și încuviințarea că voi găsi cea mai ascunsă cameră din hotel,
modul în care dădeam însemnătate unei provocări atât de mărunte îl
făceau să se simtă protectorul meu, chiar și pentru acele câteva minute.
Îmi simțea slăbiciunea aceea tipică femeilor puse în dificultate și vulne-
rabilitatea mea i se părea dulce și încântătoare. Mă urma prin labirintul
de coridoare, mă privea cum încercam să ies din încurcătură, dar nu mă
ajuta cu nimic, tocmai pentru că nu ar fi vrut ca el să fie cel care oprește
acel sentiment de virilitate pe care femeile prea mature și experimentate
cu greu îl mai dau bărbaților. Întâlnise multe femei, dar puține îl făcu-
seră să se simtă așa, majoritatea dominându-i firea ușor timidă. Buna
creștere îl ajutase să fie un gentleman, dar nu îi ridicase și stima de sine
în conexiunea sa cu femeile, care, de cele mai multe ori, erau gălăgioase,
pline de culori vibrante și devoratoare de bărbați cu bani, așa ca el.
– Am nevoie de ajutorul tău, Khalil. Altfel mă tem că ne vom
plimba pe aici și mâine. Sunt sigură că picioarele nu mă țin atât de mult
și tind să cred că, de fapt, nici nu există camera 91!
zâmbi ușor și îmi spuse să îl urmez. După ce mi-a explicat ce
detaliu aș putea alege drept punct de reper, ne-am întors la parter,
înapoi în recepția unde domnul E. îmi ținuse locul cât fusesem plecată.
Khalil glumi cu Tommy și cu Mike, apoi se afundă în treburi admi-
nistrative ce îl ținură ocupat pentru următoarele ore. Nimeni nu era mai
echilibrat ca el în ceea ce privea relațiile cu angajații tatălui său. Știa să

112
 MANCHESTER HOTEL

fie prietenos, atât cât să destindă o atmosferă austeră și anostă, fără a

depăși vreo limită personală și fără a fi un șef autoritar. Ura monotonia
în tot ceea ce făcea și asta se vedea cel mai bine atunci când era la muncă
printre noi. Odată cu el aducea și un aer înviorător de bucurie și energie
care se transmitea tuturor. Dacă pentru clienții ce nu îl cunoșteau el
părea doar un om apăsat de griji și serios, pentru cei care interacționau
cu el, Khalil era cel mai amuzant și mai tânăr om pe care puteai să îl
întâlnești. Mă miram cum cineva atât de solemn pentru privitorii din
exterior posedă, de fapt, un simț al umorului dezvoltat și o prospețime
care îi era elixir al tinereții. Era îndrăgit pentru voia bună, pentru ochii
săi ce îi dezvăluiau bunătatea nemărginită și pentru sprinteneala
incomensurabilă. Angajații îl tutuiau și își permiteau să glumească cu
el, tocmai pentru că reușea cu ușurință să șteargă diferențele de statut
dintre toți. Nu conta că el avea sacouri din colecții Dolce&Gabbana și
Giorgio Armani, căci la fel de bine îl vedeam cu toții purtând și tre-
ninguri prăfuite și acoperite de tencuială, glet sau vopsele, când lucra în
hotel în partea cea mai grea a afacerii, construcțiile. Căra grinzi, bătea
cuie sau curăța calorifere, făcea de toate pentru hotelul care îi plătea
hainele și accesoriile scumpe.

113
 DIANA DUȚĂ

2. FIORII DRAGOSTEI ȘI INCERTITUDINI

SFREDELITOARE

Mijlocul verii adusese pentru hotel nu doar o recepționeră nouă,

tânără și drăguță, utilă românilor care nu se descurcau atât de bine să
comunice în limba engleză. Flori noi decorative apăruseră pe treptele
din fața hotelului și mici ghivece în vase de lut se înmulțiseră printre
măsuțele din curtea hotelului. Tot aerul era împrospătat, culori vii te
îmbiau să deschizi geamurile și să speri că veselia aceasta a verii va
pătrunde și în odaia ta. În pitoreasca cromatică formată din panseluțe,
begonii, năsturei și gerbere, Irene se juca mândră printre ele, udându-le,
cântând și înflorind ea însăși cu fiecare clipă petrecută acolo, ca și cum
farmecul florilor se transmitea celor ce le îngrijeau.
O vedeam în drumurile mele între recepție și parcare, când o
mașină bloca aleea principală sau atunci când alergam prin curte după
domnul E. să îl aduc înapoi în birou. Primea telefoane ce mi se păreau
importante, la care eu nu știam să răspund. Și, de fapt, eram îngrozită
de apelul telefonului din biroul său care anunța un efort supraomenesc
din partea mea. Era cea mai grea parte a rolului meu de recepționeră:
să răspund în limba engleză într-o manieră profesională, cu o voce
neutră și să înțeleg persoana de la capătul firului, care de cele mai multe
ori vorbea fluent și cu un accent pur britanic sau irlandez. În tot timpul
acestor alergături prin și în jurul hotelului, mă opream din tot ce aveam
de făcut și, privind-o pe Irene, îmi spuneam: „Domnul E. are o relație
ascunsă cu ea, se bucură de trupul ei, iar ea îi oferă câte puțin din
experiența sa sexuală vastă. Trebuie să îmi opresc gândurile și dorințele
legate de acest bărbat, căci tot ce face îmi strică dispoziția bună și

114
 MANCHESTER HOTEL

fericirea de a îi fi alături.” Apoi rămâneam singură în recepție și

continuam: „Ce prostii vorbesc? Nu s-a întâmplat nimic între mine și el.
E un bărbat liber. Dacă îmi voi schimba atitudinea, va observa imediat.
Va ști că încă îl mai plac și se va simți învingător. E doar șeful tău Daria,
doar șeful tău…” Dar, de îndată ce domnul E. apărea înapoi în birou, îmi
dădeam seama că nimic nu era chiar așa. Privindu-i degetele ce alergau
pe tastele computerului și privirea concentrată asupra rapoartelor și a
chitanțelor, toate opiniile de mai devreme mi se schimbau de parcă nici
nu ar fi existat. „E imposibil ca toate aceste zvonuri să fie adevărate.
Irene își îngrijește florile pentru că și le-a cumpărat singură.”
Încercam să vizualizez o zi din viața ei, să mi-o imaginez așa cum
nu aveam să o cunosc niciodată și să pot înțelege ce poate găsi atrăgător
un bărbat la ea. Se urca în mașina ei veche și mică cât o cutie de conserve
și pleca spre locul de muncă, o fabrică de săpunuri. Aici își punea mănuși
de cauciuc și, după ce cântărea ingredientele, amesteca în cazane
metalice uleiurile și unturile vegetale cu hidroxidul de sodiu și le turna
apoi în forme. Stătea în picioare cu cipici protectori ce semănau cu pungi
de plastic și cu o bonetă bufantă, iar când ajungea acasă se schimba în
hainele ei sărăcăcioase, cumpărate de la buticuri de cartier în urmă cu
mulți ani, atunci când plecase din România. Se îmbâcsea în fum de
țigară, făcea sarmale pentru ea și Ilinca, apoi plecau împreună la o seară
de beție în vreun bar, unde încerca să pară o femeie scumpă. Cu o altă
ocazie își savura berea la televizor, iar cu o alta și-o petrecea în dormitor
alături de unul din numeroșii români cazați în hotel. Apoi îmi închi-
puiam viața personală a domului E., ideile lui despre viață, dorințele lui
cele mai ascunse și nu găseam nimic care să îi asemene. Era cu neputință
ca aceste zvonuri să fie adevărate.
– Daria, spuse domnul E., venind în birou cărând ghivece suspen-
date și jardiniere de nuiele împletite. Ai văzut? Curtea arată superb!
Lăsă jos pe mocheta biroului său vasele cărămizii. Se întoarse cu
fața spre mine, cu un zâmbet care nu îmi era adresat mie, ci exprima
exaltarea pentru ceea ce punea la cale.
– Ai cumpărat noi ghivece să redecorezi? am întrebat, sperând ca
eu să am dreptate, și ca zvonurile să nu însemne nimic.

115
 DIANA DUȚĂ

– Nu. Sunt ghivecele Irenei. Le-am luat de afară fără ca ea să știe.

zâmbetul îi devenise și mai aprins. Era același tip pus pe ghidușii
simpatice, doar că acum ele erau îndreptate spre Irene. Aș fi vrut să aflu
amănunte despre acele flori și despre relația clandestină dintre ei. Cine
a cumpărat florile? Au fost un cadou? Sunt florile hotelului? Și totuși
îmi era rușine de curiozitatea indiscretă pe care mi-o stăpâneam cu greu
și nu întrebam nimic.
– Am să le ascund aici. Să nu îi spui că sunt la mine. Vreau să o
îngrijorez puțin, zise el înainte de a se întoarce la munca de birou.
Domnul Akram venise și el devreme în acea dimineață și, ca de
obicei, îl ținea pe domnul E. alert, atent și neobosit. Pasiunea și
dedicarea lui pentru conducerea hotelului deveneau mai crâncene când
domnul Akram era prezent. Stăteau împreună majoritatea timpului. La
ora patru și douăzeci de minute, ușa biroului cel mare se închise cu cei
doi înăuntru. Bănuiam că ceva se întâmpla de când i-am văzut stropiți
de apă pe cămăși și cu părul ud, din care li se prelingeau picături de apă
pe frunte. Trebuia să fi fost o conductă de apă spartă sau un robinet
defect, poate chiar întreaga rețea de țevi era defectă, după cantitatea de
apă pe care o purtau pe ei. Rămasă singură în recepție, fără ajutorul
domnului E., toți clienții hotelului păreau să își fi propus să vină la
recepția hotelului cu o plângere, cu o problemă sau cu trei cerințe
deodată.
– Mi-am uitat cheia în camera de hotel și nu mai pot intra, începu
unul dintre clienții pe care îi vedeam zilnic. O să mai vină un prieten să
stea cu mine o săptămână, se poate să negociez prețul cu domnul E.?
– Aș dori returnarea banilor. A intervenit ceva și nu mai pot ră-
mâne peste noapte, zise altul ce plătise cu cardul de credit.
– Dar se poate să schimb camera cu una mai mare?
Întrebările curgeau în timp ce alți clienți intrau în hotel și așteptau
să fie cazați. Am aruncat o privire scurtă spre ușa biroului ce era închisă,
iar intenția de a ciocăni mi-a fost oprită de semnul cu „Nu deranjați”.
– Se roagă.
– Poftim?

116
 MANCHESTER HOTEL

– Șefii noștri. Se roagă, repetă în șoaptă Tommy, parcă pândin-

du-mi reacția.
Fără să îi răspund, am luat cheia de rezervă de la camera clientului
numărul unu, apoi m-am întors în recepție unde i-am înmânat-o,
rugându-l să o aducă înapoi cât mai curând posibil; i-am rugat pe ceilalți
doi clienți să revină mai târziu, apoi i-am cazat pe următorii. Când am
rămas singură, m-am trântit pe scaunul de la recepție mai obosită decât
după un maraton de înot.
Tommy mă privea cu acel aer superior pe care îl avea față de mine
numai când eram doar noi în încăpere. Nu îi plăceau imigranții, mai ales
europenii veniți din țări slab dezvoltate economic, pe care le considera
inferioare Marii Britanii din multe alte puncte de vedere, pe lângă cel
economic. Românii, polonezii și bulgarii erau pe cea mai de jos treaptă
a dezvoltării umane, aducători de probleme de care țara lui nu avea ne-
voie, iar hotelul cu atât mai puțin. Dar ne tolera pentru că reprezentam
jumătate din profitul hotelului și avea nevoie de banii noștri, așa cum
aveau nevoie și domnii Akram și Amer. Mai mulți români însemnau mai
mulți bani, iar cu gândul acesta în minte putea să respire același aer cu
noi, să ne salute în fiecare dimineață și să doarmă sub același acoperiș
cu niște oameni ce reprezentau doar o cifră de afaceri pentru el. Împre-
ună cu Betsy, șefa cameristelor și soția sa, aveau dormitorul propriu, și
la fel ca mine, plăteau o chirie săptămânală propriilor angajatori.
Veronica plătea și ea, aflasem mai târziu, dar nu pentru o cameră în
hotel, ci pentru o garsonieră într-un bloc de apartamente deținut tot de
domnul Akram. Afacerile cu imobiliare le mergeau bine, iar, anga-
jându-ne pe noi, știau că o parte din salariile oferite se întorceau tot în
conturile lor. Dintre toți cei ce lucram aici, Tommy, Betsy și Mike erau
singurii englezi din echipă, dar Tommy era un naționalist convins.
Proasta lui dispoziție creștea treptat de la începutul programului până
la final, seara deja fierbând în suc propriu. Îl scoteau din fire multe din
hotărârile luate de Akram și de domnul E., mai cu seamă toți străinii pe
care îi angajau în patria lui, în hotelul construit pe pământul lui și
recepționerii aceștia cu engleza lor stâlcită care ocupau locul unui
profesionist desăvârșit, născut și educat în Anglia. Dar nu avea nicio

117
 DIANA DUȚĂ

putere reală să schimbe ceva. Singura refulare pe care și-o permitea era
alcoolul după program și o înjurătură bodogănită în timp ce își ținea
zeflemitor mâinile în buzunar.
– Ei, ai terminat? mă întrebă, fluturându-și brațele neglijent pe
lângă corp. Mai ai nevoie de E.?
– Normal că am nevoie, sunt la început.
Mă încruntasem ca un om ce e jignit fără motiv.
– În fiecare zi se închid în birou și se roagă, continuă el.
– Se roagă? Cred că este o problemă cu rețeaua de apă, amândoi
sunt acoperiți de apă din cap până în picioare.
– Ha! Tu chiar nu știi nimic. Este ora lor de rugăciune. Apa este
pentru purificare. Face parte din legătura lor cu Allah.
– Și se roagă împreună? am întrebat, aruncându-i o privire ciu-
dată.
Solemnitatea unei rugăciuni mi se părea dată de intimitatea creată
între om și divinitate între cei patru pereți ai unei camere private. Nu
mai auzisem de o rugăciune colectivă spusă în afara bisericii. Treptat,
mi se părea tot mai intrigantă viața lor atât de diferită la care eu nu
aveam acces și ceva mă atrăgea ca un magnet spre tot ceea ce erau ei:
bărbați, sirieni, musulmani sau șefi într-un hotel. De la cultura aceea
despre care eu nu știam aproape nimic și până la caligrafia lor de la
dreapta la stânga, cu litere desenate ca niște mici șerpi încovoiați pe
hârtie, totul era mistic. Toate acestea erau o taină pe care doream să o
pătrund cu orice preț. Iar pronunția cuvintelor din cel mai îndepărtat
punct al gâtlejului devenise cel mai atrăgător accent străin pe care îl
întâlnisem vreodată.
– Sunt religioși. Așa sunt musulmanii, se roagă de cinci ori pe zi.
Îmi mișcam capul aprobator de sus în jos. Era prima dată când
Tommy spunea ceva ce mi se părea interesant. De obicei, vorbea doar
despre cafele, bere și clienți ce stricau mobilierul.
– Sunt oameni buni. Nu trebuie judecați ca teroriști. Doar tâmpiții
îi confundă pe musulmani cu teroriștii, zise în continuare.
– Departe de mine gândul ăsta.

118
 MANCHESTER HOTEL

– Au venit cu bani mulți din Siria și au cumpărat aici clădiri cu

apartamente și hotelul…
Făcu o pauză, apoi urmă:
– Acum oferă locuri de muncă imigranților europeni. Ha! Ce
ironie! Ai zice că sirienii au nevoie de ajutorul civilizației, nu invers. Dar
uite că banul cântărește greu… povestea, dându-și ochii peste cap
într-un tic ce exprima derâdere. Au fost putred de bogați în Siria, au avut
afaceri, case grandioase, servitori și cai. Au vândut absolut tot și s-au
mutat aici unde lira siriană nu valorează nimic pe lângă prețurile noas-
tre. Și totuși, au avut o putere de cumpărare incredibilă. Sunt oameni
iscusiți. Ce e al lor e al lor!
– Sunt!
– Ceea ce nu înțeleg e de ce te-au angajat pe tine aici. Nu știi să
faci nimic. Nici măcar cafea dimineața. De fapt, înțeleg. Te-au angajat
doar pentru cum arăți, spuse, scanându-mă rapid din cap până în
picioare.
– Asta crezi tu? întrebam cu o sforțare de a îmi păstra calmul apa-
rent. Contează și cum arăți, da, îți dau dreptate, mai ales când te prezinți
aici, în fața lumii, și devii imaginea hotelului. Dar eu am terminat o
facultate, vorbesc o limbă care nu este a mea, eu spun că mă descurc
binișor!
– Și tot un englez vorbește mai bine decât tine… Nu poți să bați
asta.
– Normal că vorbește mai bine. Dar eu, spre deosebire de acel
englez, mai știu o limbă în plus, iar în contextul de față cred că este fix
ceea ce trebuie pentru un hotel plin de români.
– Bla, bla, bla! bombănea, îndepărtându-se de mine. Mă duc la
pub să beau o bere. După conversația cu tine, cred că am nevoie de zece
ca să îmi revin, nu doar de una!
Ieși pe una dintre cele două uși vișinii fără a privi în urmă. Știam
că Tommy nu mă place, observasem din modul în care mă ataca subtil
cu orice ocazie. De la fierbătorul fără apă pe care îl găsea dimineața în
birouri și până la reclamațiile clienților pe care i le transmiteam, iar el
refuza sau amâna să îi ajute până a doua zi: să înlocuiască un bec ars, să

119
 DIANA DUȚĂ

conecteze televizorul sau să verifice instalația sanitară. Dar, după

cuvintele lui rostite malițios și cu atâta dezinvoltură, aveam certitudinea
că nu mă respectă nici măcar ca pe o colegă.
Domnul E. părăsise biroul, lăsând în urma lui un covoraș purpuriu
persan de rugăciune. Urcă în camera lui, unde își schimbă cămașa cu
una nouă, uscată și proaspăt călcată. Își împrospătă și parfumul, iar
când se întoarse mirosea a bărbat odihnit și puternic, așa cum miros
bărbații recent ieșiți dintr-un duș fierbinte, unși cu uleiuri aromate din
diferite ierburi rare. Era un miros distinctiv, doar al lui, care acum era
mai strident ca altădată. Se învârtise de câteva ori intrând și ieșind din
birou, iar după o jumătate de oră apăru în recepție. Mie nu îmi mersese
ziua prea bine, dar el nu arăta dărâmat de vreo situație nefastă sau
plictisit, ci era în cea mai bună formă a sa. După energia ce i-o dăduse
abureala, atât de familiară lui, cu aromă de mosc și esență de oud,
domnul E. avea poftă de un nou joc și un chef nebun de a încinge
spiritele în jurul său. Eu, dimpotrivă, aș fi vrut ca acea zi să se termine
curând și să plec să mă odihnesc.
– Știi, trebuie să vezi asta, începu direct domnul E. Hotelul este
din ce în ce mai colorat și mai viu. Îmi place spiritul acesta al verii adus
de clienți: mai mulți turiști, mai multe raze de soare și mai multă zarvă.
Asta e viața reală, asta e atmosfera care mă face să mă ridic din pat
dimineața la prima oră și să cobor aici, unde iau din plin tot ce mi se
oferă. Și nu pot să mă mai opresc până când nu dispare și ultima fărâmă
de lumină de afară. zic să mergi până în curte, Irene își udă florile.
În timp ce vorbea, mă gândeam că nimic din ceea ce spune nu poa-
te fi adevărat. Mie îmi părea că el este cel care încarcă tot locul și oamenii
din jur cu o energie pozitivă, și nu invers. Nu avea nevoie de soare pe
cer, căci el avea propria sursă de lumină inepuizabilă pe care nu i-o
putea stinge nimeni.
– Ce vrei să fac? am întrebat fixându-l cu privirea. Florile ei? Nu
sunt florile hotelului?
– Nu, nu, sunt florile ei. Ne-a ajutat să decorăm. E pasionată de
grădinărit probabil. Te poți duce să le vezi.

120
 MANCHESTER HOTEL

Am ajuns în dreptul Irenei mergând mecanic. Nu mai întrebasem

nimic dintr-o teamă ce avea ca unic motiv durerea ce ar putea veni odată
cu adeverirea relației lor. Voiam să știu totul și totuși nu voiam să aud
nimic ce ar fi putut altera imaginea lui desăvârșită. Iubeam aura ideală
pe care o reprezenta domnul E. și simțeam că asocierea sa cu o femeie
nedemnă ar însemna o profanare teribilă. Îmi plăcea atât de mult
descoperirea acestui bărbat-minune care știa să facă de toate, încât îmi
era suficient doar să îl văd în fiecare zi pentru ca momentele în recepție
să devină cele mai plăcute din întreaga-mi aventură englezească. Nu
puteam pierde idealismul care făcea parte din mine de atâția ani. Nu
puteam accepta destrămarea unei filozofii proprii bine sedimentate, ce
presupunea existența unei lumi construite perfect: iubirea sublimă
dintre bărbat și femeie, gentlemanul de vis și feminitatea dusă la extrem.
– Bună, Irene, am zis păstrându-mi privirea rece.
– Bună, răspunse ea.
S-a uitat la mine fără prea mult interes, apoi și-a fixat atenția
asupra florilor. Când o vedeam fluturându-și coada de un șaten-închis,
lungă și împletită, în portocaliul apusului, aplecată peste șiruri galbene
de gerbere, Irene îmi aducea aminte de o țigancă florăreasă. Lumina
palidă îi făcea tenul și mai întunecat și îmi păru mai urâtă ca de obicei.
– Domnul E. are ceva pentru tine, niște ghivece de flori.
Deodată, fața i se lumină. O bucurie îi inundă trupul uscățiv și o
strălucire îi îmblânzi trăsăturile îmbătrânite și îngrețoșate. Era o femeie
îndrăgostită, aprinsă de o pasiune ce o mistuia încet zi după zi. Cine
putea să o condamne? Să aștepți un semn de la bărbatul iubit, iar el să
ți-l ofere doar la final de program, având grijă să păstreze discreția, e
prea crud pentru orice femeie. Nu e corect și, oricât de mare ar fi fost
slăbiciunea ei pentru domnul E., o compătimeam și o disprețuiam în
același timp. Pe lângă moravurile ușoare și urâțimea fizică, Irene era o
femeie proastă și needucată. Nicio dragoste nu merită sacrificiul de a-ți
ceda demnitatea și alături de ea tot ceea ce te face femeie.
Se ridică dintre iubitele-i flori și, mai sprintenă ca de obicei, se
grăbi spre biroul domnului E.
– Ai ceva pentru mine? îl întrebă ea încântată.

121
 DIANA DUȚĂ

Irene era ușor de citit, simplă în purtare și previzibilă. Nu își putea

controla expresia feței, zâmbetul larg, ochii înamorați de bărbatul în
cămașă ce stătea în fața ei și o chema mai aproape de biroul său. Nu se
mai putea preface că domnul E. e doar managerul hotelului. Pentru ea,
domnul E. era acel bărbat pe care îl întâlnești o singură dată în viață.
Abia atunci realizam, dintr-odată, privind-o cum pășește emoționată
spre el, că eu și Irene nutrim același simțământ pentru aceeași persoană.
Vorbiră singuri în încăpere, iar când a plecat, luându-și ghivecele și
jardinierele de nuiele, pentru Irene fusese cea mai plăcută clipă a zilei.
Deocamdată nu avea nevoie de mai mult de la domnul E., ci se mulțu-
mea cu ceea ce primea, așteptând nerăbdătoare momentul când va
deveni iubita sa.
– I-ai spus Irenei că eu i-am cumpărat ghivecele? întrebă domnul
E., venind în recepție lângă mine.
– Da… am răspuns încet. Cam așa i-am spus.
– De ce i-ai spus asta? Sunt ale ei, Daria. Și le-a cumpărat singură
și eu am lăsat-o să le așeze după bunul plac în curte. Te-am trimis să
vezi florile, nu să îmi dai de gol ascunzătoarea. Ce mă fac eu cu tine?
– Dar florile? Tu i le-ai cumpărat?
– Florile? Sub nicio formă. Mie nu îmi plac florile. Fosta mea
iubită era înnebunită după ele, dar eu niciodată nu i-am adus nici măcar
un buchețel, s-a lăudat el ca un gentleman.
– Foarte urât din partea ta, domnule E.!
Următoarele ore trecură repede. La sfârșitul zilei aveam răspunsul
care, pe de-o parte, mă neliniștea, iar pe de alta mă calma. Știusem din-
totdeauna că domnul E. este preferatul femeilor și nici nu se putea altfel,
dar acum, după ce văzusem încântarea Irenei pentru jocurile lui ino-
fensive, cunoșteam un prim sentiment de concurență, o temere de care
îmi era ciudă. De ce să fi simțit gelozie față de ea? Ea nu îmi putea fi
adversară nici pentru inima domnului E., nici pentru altceva. De fapt,
ea nu putea fi adversara nimănui. Se întâmpla ca uneori să mă încerce
un fel de neajuns când o femeie din cale-afară de frumoasă se afla în
aceeași încăpere cu mine și toate privirile se îndreptau spre ea. Dar, dacă
eu și Irene am fi pășit în același timp într-o sală ticsită de oameni, Irene

122
 MANCHESTER HOTEL

cu siguranță ar fi pălit în umbra mea. Era cu neputință ca domnul E. să

o curteze, iar după ce a plecat, am conchis că Irene nu era doar o femeie
foarte banală în purtare, ci și în felul cum iubea.

123
 DIANA DUȚĂ

3. O SCURTĂ INTRUzIUNE ÎN LUMEA LOR

Atât domnul Akram, cât și domnul Amer meritau toată mulțu-

mirea și respectul meu pentru ceea ce făcuseră pentru mine. Dar ceva
mă făcea să mă simt incomod în preajma lor. Acea sobrietate dată de
cadrul oficial al recepției și al birourilor, bărbații îmbrăcați elegant,
rigoarea de care dădeau dovadă în fiecare zi când se rugau în propriile
birouri și conștiinciozitatea cu care plecau la moschee în fiecare vineri
pentru Jumuʼah. Dacă în viața de zi cu zi erau doi oameni de afaceri
onorabili, îmbrăcați corect pentru poziția lor în societate, atunci când
era ziua de rugăciune, cei doi se găteau în mod deosebit. Își alegeau cu
plăcere cele mai bune veșminte, cei mai lustruiți pantofi și încercau să
își țină în frâu emoția pe care încă o simțeau de fiecare dată când știau
că nu doar apropierea de divinitate contează, ci și impresia generală pe
care o făceau în comunitate.
Jucau un rol important în marile cercuri de musulmani ale Angliei
și se întâlneau cu cei mai influenți oameni ce păstrau halalul la ospățuri
sau la dineuri retrase. Îndeplineau cu sfințenie toate orânduielile
credinței musulmane, își declarau mândri devoțiunea pentru Allah, în
timp ce donau o parte din avere anual și, în general, încercau să fie
milostivi cu cei din jur. Mai mult decât atât, posteau în luna
Ramadanului sau plecau la Mecca în pelerinaj, unde sărbătoreau Eid
al-Adha și respectau ritualurile terminate cu sacrificarea unei oi, a unei
capre, vaci sau chiar a unei cămile.
Pe lângă încărcătura spirituală pe care o duceau, pe lângă respon-
sabilitatea uriașă ce o aveau față de toate gurile familiei pe care trebuiau
să le hrănească și pe lângă influența lor în lumea bună a Angliei, eu mă
simțeam stânjenită să fac parte dintr-un colț al vieții lor. De aceea, în

124
 MANCHESTER HOTEL

fața lor eram întotdeauna neclintită, într-o poziție înlemnită. Îmi

închipuiam că o mișcare naturală sau o vorbă spusă de mine ar fi
tulburat bunul mers al lucrurilor, așa cum cei doi arabi le rânduiau de
atâția ani de când erau prieteni. Îi respectam prea mult și îmi era greu
să găsesc o cale de a mă armoniza cu mediul lor fascinant.
– Să mergi la domnul Akram și să îi mulțumești pentru tot, zise
domnul E. la finalul turei mele de la masa lui de lucru. Se află în biroul
dumnealui.
– Mă duc, am spus, deși mi se părea un efort dificil să pătrund în
biroul pe care îl evitam întraga zi.
Îmi plăcea când îmi purta de grijă, chiar și numai din poziția sa
de superior. Era o plăcere aparte ca domnul E. să mă protejeze, să mă
învețe cum să mă port, atât cu clienții, cât și cu proprietarii, să mă
instruiască în sarcinile recepției și, în general, să îmi ghideze pașii,
indiferent de situație. Nu fusesem niciodată bună să mă integrez într-un
colectiv, iar el mă ajuta mai mult decât își dădea seama.
Pășeam spre ușa biroului principal cu neîncredere, apoi a urmat
un alt pas, mai mic decât primul. Plămânii mi s-au umplut de aer și
m-am oprit cu piciorul drept flexat ușor, ca și cum cineva îmi apăsase
butonul de pauză.
– Acum? am întrebat întorcându-mă doar cu jumătate de trup
spre domnul E. Mă duc acum, da?
– Da… mă încurajă el din priviri.
– Bine, am spus înaintând încă un pas. Intru în birou?
– Da…
– Acum? Mă duc înăuntru, da?
– Da…
zâmbea amuzat. În ciuda bilanțului fiscal pe care îl avea de ter-
minat înainte de a închide încă o zi de lucru, domnul E. stătea sprijinit
în coate pe marginea mesei și mă privea atent. Găsea ceva copilăros și
interesant în șovăirea mea.
– Bine, hai că mă duc. Chiar trebuie acum, acum?
– Da, da… mă împingea, nedezlipindu-și ochii bruni de pe mine.

125
 DIANA DUȚĂ

Am ciocănit timid în tocul de lemn al ușii întredeschise și, stre-

curându-mi doar capul, mi-am exprimat recunoștința față de tot ceea
ce făcuse pentru mine domnul Akram: de la camera cea mai frumoasă
din hotel și până la locul oferit în recepție. Nu mai era un secret pentru
nimeni că domnul Akram era un om cu un suflet mare. Betsy și Tommy
fuseseră angajații hotelului încă dinainte ca acesta să fie cumpărat de
cei doi bărbați arabi, iar, deși tot personalul se schimbase, ei doi își
păstraseră pozițiile inițiale. Veronica a fost angajată atunci când avea
mai mare nevoie de ajutor. Venise singură în Anglia și, după câteva
săptămâni de încercări, nu reușise să își găsească un loc de muncă. Eco-
nomiile i se epuizaseră și se pregătea să se întoarcă în România, când,
la insistențele unei prietene din hotel și, mai ales, ale familiei, și-a lăsat
un curriculum vitae pentru a lucra în Manchester Hotel. A fost primită
imediat, cu atât mai mult cu cât deținea o diplomă de traducător și
terminase facultatea de drept.
Dar cel care îi era cel mai îndatorat lui Akram era domnul E. Nu
mai avea nimic când ajunsese în Anglia. Deși presa Regatului Unit vuise
la acel timp despre un sirian adus în Marea Britanie ilegal de un alt com-
patriot ce avea cetățenie britanică, ca un favor gratuit pentru a îl ajuta
să își viziteze vărul bolnav, în realitate totul avea un preț. Cetățeanul
britanic nu îi era prieten, ci îl cunoscuse printr-o conjunctură socială
încurcată, într-o cafenea din portul Chantereyne. Toți banii strânși în
Franța, lucrând într-un restaurant modest, i-au revenit pilotului, în
schimbul transportului aerian peste Canalul Mânecii. Nu avea acte,
așadar întreaga operațiune trebuia săvârșită sub tăcere și știută de cât
mai puțini oameni. Prețul a fost însă unul extrem de scump. Odată ce
aterizase pe aeroport, domnul E. fugise ca un dezertor, ascunzându-se
într-o mașină ce îl aștepta cu farurile stinse în noapte. Autoritățile au
fost sesizate de operatorii de zbor și, în câteva ore, domnul E. a fost prins
și închis până la proces. Dacă el a scăpat cu un azil politic pentru cinci
ani, cetățeanul britanic nu a fost atât de norocos. Sentința a fost dură
pentru un om bogat de 49 de ani, cu familie și afaceri de îngrijit:
condamnare cu executare pentru implicare în imigrația ilegală, trei ani
și jumătate. Îi jurase răzbunare domnului E., dar acesta aștepta ziua

126
 MANCHESTER HOTEL

eliberării pentru a își șterge vina pe care o simțea. Nu își dorise ca vreun
om să sufere de pe urma lui, iar gândul că un alt sirian plătise pentru el
nu îl lăsase să doarmă multe nopți de la condamnare.
Acum, domnul Akram îl făcuse un om mare. Doar pentru că blân-
dețea sa nu îl lăsa să treacă nepăsător pe lângă un sirian, naționalitatea
pe care o iubea cu tot sufletul său, Akram îl implicase pe domnul E. în
propriile afaceri, încredințându-i cea mai importantă sursă de venit:
hotelul. Treptat, relațiile dintre ei se conturaseră frumos. E. devenise
fratele și prietenul cel mai bun al fiului lui Akram, Khalil, iar acum era
considerat parte din familie. Locuia gratuit în hotel și deseori dormea
acasă la ei, o reședință cu șapte dormitoare: unul principal, cinci pentru
copii și încă unul – camera de oaspeți. Dar ceea ce mă impresiona cel
mai mult era modul în care îl saluta pe Akram de fiecare dată când îl
întâlnea: cu o stimă desăvârșită îi lua mâna și i-o săruta, apoi își lipea
fruntea de încheietura lui într-un gest prin care îi cerea binecuvântare.
Acum înțelegeam mai bine relațiile dintre domnul E. și ceilalți
sirieni. Fiecare zi aducea ceva nou, reconstruindu-mi sau comple-
tându-mi imaginea domnului E. cu elemente neștiute de niciunul dintre
clienții uzuali ai hotelului sau de femeile pe care le vedeam îmbujo-
rându-se la vederea lui. Iubeam avantajele pe care le aveam lucrând în
compania sa. Dacă angajarea mea în recepția hotelului nu fusese șansa
perfectă de a ne cunoaște mai bine, atunci pentru ce m-a vrut acolo? Ce
urmărește? E doar șeful meu? Mă privește oare doar ca pe o salariată?
Erau întrebări rostite fără rost, căci, pentru moment, relația noastră era
statică. Nu se dezvolta în nicio direcție.
Era trecut de ora douăsprezece după-amiaza. Deși era devreme,
ambii deținători ai hotelului erau așteptați în alte locuri. Exact când
Akram părăsea clădirea, pe ușa principală intra o femeie ce pășea grațios
pe niște tocuri mici, într-o rochie de dantelă albă. De pe scaunul biroului
meu, prin geamurile ușii vișinii, zăream pe oricine venea și pe oricine
pleca, fără a face niciun efort de a mă ridica. Întâlnindu-se pe treptele
pe care unul le cobora, iar altul le urca, mi-am dat seama că cei doi se
cunosc. O privire prietenoasă și un zâmbet cald trădau familiaritatea
dintre ei. Ca să nu întârzie, Akram îi indică pe unde ar fi recepția, apoi

127
 DIANA DUȚĂ

se grăbi către mașina lui ce era parcată temporar pe marcajul de interzis.

Apropiindu-se de mine, m-am ridicat în picioare și am recunoscut-o de
îndată după culoarea părului, după felul de a-și mișca capul și mai ales
după delicatețea pe care o avea în fiecare gest. Era aceeași femeie blondă
tunsă bob pe care domnul E. o luase de la gară în noaptea în care noi ne
spusesem la revedere. Era splendidă, acum că o vedeam îndeaproape.
Mâinile îi erau subțiri și firave, cu degete lungi, iar trăsăturile feței erau
într-o armonie aproape perfectă. Bucle lejere îi cădeau pe umeri și părea
un înger de femeie.
– Îl caut pe E., spuse ea cu vocea gingașă, nedorind să deranjeze
pe nimeni.
Altădată aș fi zâmbit și aș fi fost atentă ca persoana din fața mea
să se simtă bine-venită. Cu atât mai mult cu cât îmi vorbea politicos și
cu un glas slab și tremurat, parcă intimidată de necunoscut. Însă de data
aceasta nu puteam. Domnul E. căutat de o frumoasă domnișoară îmi
schimbă brusc toată mimica feței și îmi strânse inima.
– Pe cine căutați?
– Pe E., repetă ea.
Fără formule de politețe, am înțeles că domnul E. nu îi e străin. Și
nici nu putea fi, după ce îi văzusem împreună în miez de noapte. Dar
care erau relațiile dintre ei? „Daria, ce copilă naivă ești…”, mi-am spus.
„Ce relație ar putea fi între o femeie și un bărbat ce se întâlnesc noaptea
și pleacă împreună cu mașina lui?” În fața mea, ea devenise pe loc fe-
meia ce îmi era rivală și uitasem de Irene. Am intrat în biroul domnului
E. și, adunându-mi puterile, i-am spus:
– Este cineva în recepție care dorește să îți vorbească.
– Femeie sau bărbat? întrebă el aruncând un ochi spre imaginile
camerelor de supraveghere.
– Femeie, după cum vezi… am adăugat confuză.
– Ce norocos sunt! E bună? Nu se vede prea bine de aici…
Tăceam înmărmurită și încercam să îi deslușesc gândurile după
figura ce o avea. Colțurile gurii erau drepte și doar ochii îi licăreau inti-
midant. În truda sa de a își menține un aer sobru și de a da un aer de
normalitate întrebărilor rostite, se înclina spre mine și mă privea fix.

128
 MANCHESTER HOTEL

Dar, în realitate, el se amuza copios. Stătuse pe locul său toată ziua,

printre hârtii ce îl plictiseau teribil, iar acum avea în sfârșit oaza de
amuzament ce și-o dorise inconștient. Cu trecerea orelor, își dădea
seama că are nevoie de ceva anume, dar, oricât de mult se întreba, nu
putea spune ce. Acum știa. Totul era clar. Firea sa năstrușnică cerea să
fie hrănită ocazional cu niște episoade care puteau porni furtuni. Și mai
știa că, atunci când va veni clipa, își va da seama numaidecât.
Văzându-mă în biroul lui încercând să mă port profesional în timp ce –
cu o față alungită – îl anunțam de altă femeie, îi dădeam o satisfacție
ciudată. Era exact ceea ce trebuia să fie pentru a-i relaxa mintea
încărcată de problemele hotelului. Îi plăcu și hotărî că de acum încolo
nu are de ce să piardă posibilitatea de a mă chinui, totul pentru orgoliu
personal. Își luă un aer inofensiv, prefăcându-se că întrebarea lui era
una obișnuită. Nu mai așteptă răspuns și se ridică în picioare, pășind
spre mine. Și veni aproape, apoi și mai aproape, spațiul personal
nemaiexistând între noi. În ultima clipă m-am mutat din calea sa, iar el
și-a continuat drumul drept, deschizând ușa biroului și oprindu-se în
recepție în fața superbei blonde.
– Bună, îmi pare bine că ai venit, zise domnul E., invitând-o să i
se alăture în birou.
Intrară amândoi în încăperea lui, în timp ce eu mă întorsesem pe
scaunul meu. În urmă cu cinci minute, când păpușa aceea cu suflet de
om apăruse în hotel întrebând de domnul E., eram pregătită să îl acuz
și să îmi impun să îl uit odată pentru totdeauna. Acum nu știam nici eu
ce mai vreau. Nu mai trăisem niciodată o asemenea complexitate de
sentimente. Mă atrăgea și mă înfuria în același timp. Mă decisesem să
îl privesc drept ceea ce era – un bărbat aventurier care îmi era și ma-
nager –, apoi mi-a dat un fior plăcut prin tot corpul și mi-am pierdut
gândurile de mai devreme. Dar ea era încă acolo cu el și, tocmai pentru
că nu puteam auzi nimic din ce vorbeau, o gelozie cumplită îmi puse
stăpânire peste orice alte trăiri. Când a plecat în cele din urmă, mi-am
lăsat capul în jos, impunându-mi să nu mă uit la ea și să nu îmi trădez
golul ce creștea în mine. El o urmă, dar se opri lângă mine în recepție,
privindu-mă suspicios cu coada ochiului.

129
 DIANA DUȚĂ

– Nu înțeleg cum poți fi geloasă fără să cunoști realitatea, spuse

încet fără să întoarcă spre mine capul.
– Poftim? Dar cine a spus că sunt geloasă?
O mașină trase în fața treptelor și vărul domnului E. deschise din
interior portiera, cu o singură mână. Femeia blondă urcă lângă el
oferindu-i un sărut scurt.
– Ei? Ești mai zâmbitoare deja! Așa vreau să îmi văd recepționera.
Se întoarse și, fără a mai adăuga ceva, se așeză la computer și se
ocupă de ultimele e-mail-uri primite.

130
 MANCHESTER HOTEL

4. CULTURI DIFERITE, PERCEPȚII

DIFERITE

Noaptea care abia se terminase lăsase o urmă apăsătoare în mine.

Fusese o noapte explozivă. Trupurile ne ardeau unul după celălalt mai
rău ca oricând și acum era momentul nostru. Domnul E. mă ridicase cu
posteriorul pe masă și se urcase peste mine ca un animal flămând.
Săruturile lui sufocante erau cele mai gustoase din viața mea. Cu fiecare
nasture descheiat al cămășii, el mă întindea pe toată suprafața mesei și
mă purta prin cele mai plăcute experiențe. Mâinile lui în jurul meu mă
dezarmau complet și aș fi vrut ca acel vis să dureze o eternitate. M-am
trezit derutată, cu o dorință fierbinte pe care găseam greu să o stăpânesc.
Și înăuntrul meu se ducea o luptă strânsă între poftă carnală și rațiune,
iar pe față îmi era întipărită încântarea de a-l fi avut pe domnul E. măcar
în vis. Trăiam o pasiune mută și imposibilă. Dintre atâția bărbați,
singurul care îmi aprindea imaginația în fel și chip era cel pe care nu îl
puteam avea. Orice ar fi putut fi între noi era interzis sau cu neputință
din cauza relațiilor profesionale, din cauza dogmelor religiilor noastre
diferite și din cauza firii lui libertine. Dar toate aceste lucruri, în loc să
mă descurajeze, mai rău mă provocau. Când mă gândeam la el, nimic
din ce aveam în cap nu mai era inocent. Nu mai știam ce însemna mora-
litate atunci când, stând în recepție, el ieșea din biroul său și, trecând
pe lângă umărul meu, mâna îi aluneca pentru o secundă pe talia mea.
Atingerea aceea trecătoare mă dădea peste cap și îmi dezmorțea niște
simțuri primare pe care nu știam că le am.
Visul erotic îmi schimbase atât de mult percepția poziției în care
mă aflam în raport cu domnul E., încât acum râvneam cu mai multă

131
 DIANA DUȚĂ

ardoare să fac parte din universul lui oriental și să îi demontez toate

regulile stricte. Apoi venea rândul judecății și toate fanteziile îmi erau
alungate. „Domnul E. e șeful tău”, mi-am repetat încă o dată în acea
dimineață în drum spre recepție.
Mi-am reluat rutina, apoi am pus apă în fierbător, ceea ce l-a făcut
pe Tommy să se declare mulțumit și pe domnul E. să rămână surprins
de îmbunătățirea pe care o vedea. Bătusem palma prietenește și ziua
începuse bine. Eu eram în locul meu obișnuit, în recepția de lemn, iar
domnul E. pleca și revenea cu diferite treburi administrative.
– Dacă mai înveți și să răspunzi la telefon, aș putea spune că a fost
o alegere înțeleaptă să te angajeze aici, spuse Tommy cu fața senină, care
îi mai ștergea din ridurile timpurii.
– Totuși, se descurcă din ce în ce mai bine, spuse și Mike. Așa era
și Veronica la început, doar că ea pare că nu se mai dezvoltă deloc. A
rămas blocată la un nivel ce trebuia depășit de mult. Nu ia nicio decizie
singură, fără să îl înștiințeze pe E.
– Le urmăresc eu pe amândouă îndeaproape, căci sunt fetițele
noastre. Pe tura Dariei ghici cine răspunde la telefonul recepției? E.! Că
ea nu este în stare! Îi e frică de telefon…
– Dar poți să ai răbdare cu ea, zise Mike.
– Răbdare? Pentru ce să am răbdare? Dacă alegeau un recepționer
vorbitor nativ de limba engleză, nu mai aveam nevoie de răbdare. Ce
înseamnă cuvântul ăsta la locul de muncă? Drăcia dracului!
Tommy și-ar fi dorit ca Mike să fi fost de partea lui de data aceasta,
mai ales că împărțeau același sânge englez și că erau prieteni de dinainte
de achiziționarea hotelului de către Akram și Amer. Dar Mike era mai
deranjat de cealaltă recepționeră româncă.
– În ceea ce mă privește, pot să spun cu siguranță că Veronica mă
scoate din sărite câteodată. Dacă ai știi ce mi-a făcut! I-am cerut bani
din seif pentru vopsea, iar ea m-a refuzat, argumentând că are nevoie
de permisiunea lui E. înainte.
– Da, și pe mine mă sună pentru toate rahaturile! S-a ars un bec
la unul din felinarele de afară și m-a sunat după ce îmi terminasem

132
 MANCHESTER HOTEL

programul să îmi spună idioțenia asta, adăugă Tommy, dându-se în

spectacol cu fel de fel de cuvinte ce i se păreau de efect imediat.
– Părerile tale nu mă interesează Tommy, am răspuns eu. Cât
despre banii din seif, sunt sigură că nu a făcut-o dinadins, Mike. Noi
răspundem de banii aceia și dăm socoteală în fața lui E. pentru fiecare
sfanț. Tu împrumuți bani din seif, dar nouă trebuie să ne spui că E. a
fost informat.
Cunoscând mersul lucrurilor dinaintea mea cu mult și știindu-se
în poziția de a lua decizii asupra părții de mentenanță, Mike se înțelesese
din priviri cu Tommy. După ce căzură de acord, continuă cu mai multă
indulgență:
– Progres înseamnă muncă de echipă, spuse el. Mie îmi place că
ție, deși nu ai experiență în recepție, cumva îți iese să respecți poziția
fiecăruia, fără să superi pe nimeni. E greu să fii just. Mai ales aici, unde
unii cred că pot fi buricul pământului doar pentru că au aceeași
naționalitate ca domnii Akram și Amer. E. a ajuns manager aici pentru
că e sirian. Acesta e adevărul și cui nu-i convine poate să mă contrazică.
Procedurile de evacuare, avizele de funcționare, siguranța clienților –
toate acestea sunt rezolvate de noi. În schimb, nu ne dau nicio putere. Îl
consideră pe E. mai bun doar pentru că este unul de-al lor. El primește
toate meritele și are ultimul cuvânt chiar și în problemele ce îl depășesc.
Iar o greșeală îi e trecută cu vederea ușor, în timp ce noi suntem taxați
de fiecare dată, supuși stresului. De fapt, managementul e defect,
complet bolnav.
– Dar de ce spui lucrurile astea? îl întrebam. Și dacă ar fi așa cum
sugerezi, E. este încă tânăr și învață. Este exact aceeași situație cu a mea.
În plus, am înțeles că hotelul a evoluat mult într-un an.
– Într-adevăr, este o schimbare în bine! interveni Tommy mânios.
Au dispărut prostituatele și drogații din hotel, dar în schimb? Nu aș
numi-o îmbunătățire.
– Cum nu? Dar este o îmbunătățire. Toată lumea o poate vedea zi
după zi. Construiesc și apartamentele acelea la subsol…
– Atunci toată lumea are probleme cu vederea. Ai văzut apar-
tamentele măcar?

133
 DIANA DUȚĂ

Mike, sătul de cât auzise și de cât spusese, plecă de lângă noi.

Tommy continuă să manifeste nemulțumirea exprimată la început de
Mike. Îi preluase și îi susținea ideile din loialitate și mai ales din plăcerea
discuției. Sorbind din cafeaua fierbinte ce tocmai și-o făcuse, ideile îi
apăreau altfel în minte și nu ezita să și le expună. Nu își dădeau seama
că uniunea lor reprezenta, de fapt, exact ceea ce ei acuzau că se întâmpla
între șefii de origine musulmană. Țineau unul cu celălalt așa cum Akram
ținea la domnul E. sau așa cum Ilinca ținea la Irene.
Deși Mike spusese multe, poate mai multe decât ar fi dorit, puțin
din ce spusese conta pentru mine. Nu eram de acord cu el, nu în tota-
litate. Desigur că domnul E. fusese angajat în condiții speciale, dar nu
exista un om mai potrivit ca el în acea poziție de manager. Știa să facă
de toate, de la repararea unei prize defecte și până la convingerea oricui
că a făcut cea mai bună alegere venind la Manchester Hotel. După ce a
plecat și Tommy să își termine îndatoririle zilnice, în acea după-amiază
tot ceea ce puteam să gândesc erau răspunsuri pe care ar fi trebuit să le
dau în apărarea domnului E. „Ar fi trebuit să vorbesc. Da. Merita măcar
atât, după câte a făcut pentru mine. Și dacă nu, măcar să nu fi ascultat
plângerile unor oameni care ar fi procedat exact la fel dacă ar fi fost în
locul domnilor Akram și Amer.”
– Știți ce, le-am spus celor doi mai târziu. Vreau să văd aparta-
mentele și eu. De mult aud vorbindu-se de ele, păreri de tot felul, dar
niciodată nu le-am văzut cu ochii mei. Rămâneți voi în birouri ca să mă
pot duce la subsol? am adăugat, ridicându-mă în picioare și netezin-
du-mi fusta cu dosul palmelor.
– Da, da! răspunseră Tommy și Mike. Ai grijă, sunt încă în con-
strucție. E un praf înecăcios acolo jos.
Când începuseră lucrările de modernizare a hotelului, Akram
luase hotărârea că un grup format din patru sau cinci muncitori români
necalificați era suficient pentru a crea niște locuințe noi la costuri re-
duse. Aceștia erau descurcăreți, fie că era vorba de a tencui, de a pune
gresie și faianță sau de a monta uși și parchet. Pe post de salahori, cei
cinci români acceptau să fie zilieri, căci banii erau mai mulți decât ce
primeau de obicei în România, iar un loc de muncă fără contract îi

134
 MANCHESTER HOTEL

scutea de plata taxelor. În plus, le era greu să găsească altă activitate

bănoasă, nevorbind limba engleză. I-am găsit pe toți împărțiți în cele
patru apartamente ce deocamdată arătau ca un buncăr aflat sub dărâ-
mături. Le-am spus că am venit să văd apartamentele mult discutate și
dorite în hotel, iar ei au început să îmi prezinte mândri ceea ce făcuseră
în cele câteva săptămâni de activitate: camerele erau deja delimitate de
ziduri groase, mai groase decât ce se obișnuia să se construiască în
Marea Britanie, geamurile erau montate, iar unele băi erau deja
terminate. Unul dintre muncitori și-a pus mâinile în șold, mândru de
munca sa și mai țanțoș ca de obicei, căci o femeie îi evalua din ochi
lucrarea.
– Încăperile sunt foarte spațioase și luminoase, dar pereții aceștia,
am spus, arătând spre zidul din fața mea, nu sunt terminați. De ce nu
sunt până sus în tavan?
– Așa am primit și noi ordine. Cică pentru umezeală sau dracuʼ
știe ce zic ei în limba lor.
– E doar un zid exterior unde sunt geamurile, interveni altul. Dacă
nu lăsam puțin spațiu între tavan și perete, dormitorul ar fi devenit ca o
grotă întunecată și mucegăită.
– Dar mirosul de mâncare din bucătărie va ajunge în dormitor.
Ciudățenii englezești, am conchis, părăsind apartamentul cu pricina.
Călcam ușor pe cimentul zgrunțuros îndreptându-mă spre ieșire,
când unul dintre ei mă strigă:
– Domnișoară, domnișoară! Să știți că eu sunt foarte mândru că
avem așa o recepționeră. Nu au văzut englezii ăștia așa personal în hotel.
Româncă frumoasă de-a noastră!
– Vă mulțumesc, dar nu cred că este chiar așa.
– Nu vă supărați că vă întreb, dar mergeți la sala de sport sau în
cluburi? Vă văd atât de des în recepție încât mă întreb cum împăcați
viața profesională cu cea personală. Ce fel de localuri frecventați?
– Mi-aș dori! Nu sunt adepta cluburilor de noapte și nici timp nu
am de așa ceva. Programul meu este foarte încărcat. Spor la treabă în
continuare.

135
 DIANA DUȚĂ

– Stați puțin domnișoară, mă opri el. Nu vă supărați pe mine, eu

sunt un om simplu și fără școală. Poate nu știu multe, dar vreau doar să
vă mai spun că e păcat să vă afundați în muncă și atât. Viața trece re-
pede. Bucurați-vă de ce este în jur. Trăiți-vă viața, ieșiți în baruri și
restaurante, faceți-vă amintiri.
– Vă mulțumesc pentru sfat, am spus și m-am strecurat printre
grinzi și o scară metalică abandonată pe podea.
Fără să știe, acele vorbe atinseră o coardă sensibilă în mine.
Dincolo de zâmbetul pe care îl arătam tuturor de pe scaunul meu de
recepționeră, eu sufeream îngrozitor. Aveam o durere în mine pe care
de cele mai multe ori o negam, o ignoram intenționat. Conștiința vieții
mele date peste cap complet, în doar două luni de trăit în Anglia, mă
apăsa cumplit atunci când rămâneam neînsoțită. Nu mai aveam nimic
din ce avusesem în România, de parcă renăscusem într-un loc unde nu
aparțineam. Suportam singurătatea fără să arăt nimănui că am nevoie
de oameni lângă mine. Și, deși locul de muncă îmi oferea posibilitatea
de a întâlni români și englezi și arabi tineri, eu nu puteam lega prietenii
cu nimeni. Motivele erau diverse. Nu suportam falsitatea aceea a
prieteniei de complezență legată între colegi de camere. Nu îmi doream
amici ocazionali, ci prieteni și oameni adevărați care să împărtășească
aceleași valori cu mine. În plus, nici nu puteam să mă dezvălui pe mine
în fața clienților. Era o chestiune de decență, de autoprotecție împotriva
vorbelor ce circulau rapid în grupurile de români din hotel. Cum aș fi
putut să îi povestesc vreunei cliente de atracția mea pentru domnul E.?
Orice apropiere între mine și oamenii ce locuiau în Manchester Hotel
era exclusă. Și acceptasem asta, purtându-mă în consecință. Iar
așteptările mele erau oricum mai mari ca ale lor. Eram o fată venită de
la oraș, cu o educație primită și o școală terminată. Banii nu erau atât
de importanți pentru mine încât să accept o muncă de jos, așa cum
făceau cei mai mulți dintre ei. Experiența cafenelei îmi și dovedise de
altfel că nu eram menită pentru așa ceva. Voiam ceva uriaș, totul sau
nimic; nu firimituri de care alții nu aveau nevoie. Ceea ce eu știusem de
la început, românii din hotel nici nu bănuiau. Nu existau puncte comune
între noi, îmi dădeam seama că nu aș fi avut ce să vorbesc cu acei oameni

136
 MANCHESTER HOTEL

și că pasiunile noastre erau în principiu diferite. Mă dezgusta

prefăcătoria pe care o afișau mai ales femeile care își petreceau timpul
liber împreună doar pentru a afla ultimele noutăți din viața celorlalte și
nu puteam să mă complac în nicio situație ce nu mă împlinea. Așadar,
treptat, începusem să construiesc un zid între mine și ceilalți, menit să
mă protejeze de o variantă de trai pe care nu mi-o doream.
Și cum să trăiesc o viață monotonă și modestă alături de un ro-
mân, când puteam să am una pasionantă, care să îmi pulseze veșnic
adrenalină, alături de un bărbat sirian? De aceea, îndemnurile acelui
bărbat de a descoperi lumea mă întristau peste măsură. Aș fi dorit o
viață încărcată, dar singurătatea îmi era, în schimb, cel mai fidel com-
panion. Ce fel de bucurie este aceea care rămâne neîmpărtășită? Ce gust
ar avea tartele cu fructe mâncate de una singură la o masă goală? Cât de
îndurerată ar fi muzica fără cel puțin doi ascultători îndrăgostiți! Ce
risipă de mișcări ar avea valurile dacă nu le-ar privi două perechi de ochi
visători! Pe mine mă fascina lumea domnului E. și a lui Khalil, nu
cultura rurală a țăranului român plecat din gospodărie în străinătate.
Voiam să învăț cât mai multe despre ei și să ajung în final una de-a lor,
o femeie răsfățată și iubită în cel mai frumos chip. Și domnul E. nu era
capabil de o iubire mediocră, ci de una înălțătoare, pe care femeile și-o
doreau dintotdeauna. Dar cum să fac să frecventez aceleași cercuri ca
șefii mei arabi? Cum să le plac cu adevărat?
– Ce-i cu tine? mă întrebă Tommy când m-am întors în recepție
și m-am așezat la birou fără a spune nimic.
– Nimic. Pereții sunt prea scunzi.
– Asta e problema pe care ai văzut-o tu? În loc să observi detaliile,
te uiți unde nu trebuie. Pereții sunt bine așa cum sunt, e decizia
arhitectului. Dar mâna de lucru nu e bună. Finisajele lasă de dorit.
– Nu știu. Nu mă pricep. Mie mi se pare că arată bine.
– Ce să știi tu! izbucni Tommy în stilul caracteristic. E normal. Le
ții partea lor, doar sunteți din aceeași țară. Români afurisiți!
– Ai putea să ne faci tu treburile dacă nu ești mulțumit de ce facem
noi.

137
 DIANA DUȚĂ

Oriunde, de jur împrejur, vedeam doar oameni care nu puteau fi

ca mine și nici eu ca ei. Iar gândul acesta era acum mai pregnant ca
niciodată. Englezii erau ostili și reci, bețivi sau proști. Românii erau
banali și plictisitori. Italienii sau portughezii, neatrăgători. Singurii ce
mi se păreau superiori față de restul lumii, cei mai interesanți și
încântători bărbați, erau sirienii. Atât de diferiți de orice alți musulmani,
prin ținută și gesturi, sirienii pe care îi cunoșteam eu deveniseră
prototipul sensului cuvântului „bărbat”. Domnul E. și Khalil ieșeau din
anonimat și aveau ceva doar al lor. Un fel de mister ce îți stârnea
curiozitatea și o putere masculină pe care o observa orice femeie. Dar ei
erau și se purtau ca niște burlaci înnăscuți. Aveau întreaga lume la
picioare și nu le era frică, așa cum îmi era mie, că timpul zboară și nici
nu își trăiesc tinerețea și nici familie nu își vor întemeia într-un viitor
îndepărtat. Spre deosebire de oamenii de rând, domnului E. și lui Khalil
timpul le era un aliat, nu un inamic, așa cum le este majorității.

138
 MANCHESTER HOTEL

5. PERSONAJE FEMININE ALE HOTELULUI

Cele două prietene, Irene și Ilinca, trăiau în continuare împreună

în studioul utilat cu tot ce ar putea avea nevoie două femei: două dor-
mitoare comode, baie și o bucătărie mică, dar suficientă pentru a-și
pregăti bucatele românești. Dacă despre Irene aflasem că tânjește la
inima domnului E., despre Ilinca nu cunoșteam niciun fel de detaliu
amoros. Era o curiozitate pentru mine, cu atât mai mult cu cât nu o
vedeam însoțită de niciun bărbat și nici surprinsă cu buchete de flori
lăsate pe covorașul de la ușă așa cum îmi imaginam că li se întâmplă
femeilor frumoase.
O vedeam rar și atunci nu ne vorbeam niciodată. Pleca dimineața,
mult înainte de a îmi începe eu tura, și se întorcea în același timp cu
sfârșitul zilei mele. Se ducea direct în studio și apoi mai ieșea cu Irene
la câte o seară dansantă în cluburile și barurile din apropiere. În acea zi
se întâmplă ca Ilinca, însoțită de Veronica și de o necunoscută tânără,
să apară în fața recepției mele și să îmi lase cheile studioului pentru a le
ține în siguranță. Le-am privit surprinsă, iar Veronica a fost prima care
mi-a sesizat mirarea de pe chip.
– Ea e Alessa, zise prezentând noua față bucălată, colega mea de
garsonieră.
– Bună Alessa, îmi pare bine de cunoștință.
Era o fată durdulie, cu părul lung și ondulat, cu nasul mic, în vânt,
și cu ochii verzi. Cele câteva kilograme în plus nu îi știrbeau însă
frumusețea. Buzele îi erau cărnoase, de parcă ar fi cerut mușcături
senzuale împărțite în mod egal între buza de jos și cea de sus.

139
 DIANA DUȚĂ

– Și mie, zise zâmbind larg, dezvăluindu-și dinții albi și rotunjiți.

În sfârșit cunosc și eu noua recepționeră. Veronica mi-a vorbit despre
tine.
– I-am spus că am o nouă colegă tot din România, se justifică
Veronica, ușor fâstâcită. Alessa e din Italia.
– Din Sicilia, punctă ea plină de mândrie, cu un spirit de pa-
triotism accentuat. Ca și Márcio.
– Frumoasă zonă, am zâmbit cu admirație. Cine nu a auzit de
faimoasele portocale roșii de Sicilia?
– Într-adevăr, dar vezi tu… nu sunt locuri de muncă. Toți tinerii
sunt șomeri. Eu provin din Catania. E păcat ca așa frumusețe de oraș să
nu ne poată oferi nimic.
– Alessa lucrează în aceeași branșă ca și noi, explică Veronica. Este
recepționeră în Hotelul Savoy, la doar câteva minute de Manchester
Hotel.
Apoi îi spuse Alessei:
– Daria e proaspăt absolventă a unei facultăți. Exact aceeași
situație ca și în Sicilia. Tinerii nu au viitor, e păcat… E mare păcat. Și ea
e născută tot la Marea Neagră, ca și mine. Avem o țară superbă, îți spun.
Avem munți, lacuri, plaje, orașe moderne și orașe încărcate de istorie.
Dacă am fi avut și un trai mai comod la noi acasă… spuse Veronica și
oftă adânc.
– Sunteți din același oraș?
– Din orașe învecinate, dar este același județ.
– Oh, deci vă știați dinainte să veniți aici?
– Nu, nu! spuseserăm amândouă. Ne-am cunoscut aici. Asta e
ironia vieții. Dintre atâția români, am o colegă constănțeancă. Cine ar fi
crezut?
Ne-am zâmbit una alteia, Veronica nebănuind cât de mult mă
bucuram că ea era acolo.
– Ne nimerirăm toate trei libere și mergem să mâncăm înghețată,
interveni Ilinca cu un grai oltenesc ce m-a făcut să îmi îndrept atenția
către ea. Păcat că ești în recepție azi. Făcură italienii o înghețată atâta
de bună!

140
 MANCHESTER HOTEL

„Nu cumva o fi cafeneaua în care mă dusese domnul E.?” m-am

întrebat în gând, păstrându-mi același zâmbet profesional pe buze.
– E departe de hotel?
– Din contra! În două minute iești deja colo-șa. Puseră magazinul
acia, di vale de sala de sport. Chiar în intersecția aceea în formă de
triunghi, urmă Ilinca cu detaliile de rigoare. Cum ți se pare acia, Daria?
Viața în Anglia, oamenii, locul de muncă?
– Este bine, am spus. „Daria, ești nebună. Nu e aceeași cafenea.
Și, dacă era, de ce m-ar fi deranjat?” Îmi place să lucrez aici, toată lumea
m-a primit foarte bine, dar… m-am întrerupt fără să vreau pentru o
pauză scurtă. Dar încă nu am prieteni și uneori parcă nu aparțin locului.
Mă simt străină.
– Așa fuserăm toți la început. Ieste firesc. În câteva luni vei fi una
de-a noastră, spuse, făcându-mi cu ochiul. Dar poți ieși cu noi, Daria,
zilele următoare. Apoi… cine știe? Poate îți vei face și un prieten. Nu
pusei ochii pe nimeni de acia?
– Ilinca, eu sunt mai pretențioasă…
– Te înțeleg perfect! Așa sunt și ieu. De fapt, îmi e foarte bine
singură. M-am învățat singură, fără obligații și sunt fericită. Am timp
pentru mine, pentru cumpărături, filme și ieșiri în oraș. Patul ie doar al
meu să mă întind în voie, iar de bucătărie se ocupă Irene. Sunt o
norocoasă, zise, trecându-și degetele prin părul drept și blond. E greu
ca un bărbat să mă scoată din rutina mea. Ar trebui să aibă cu adevărat
ceva special…
– Chiar așa! Irene nu merge cu voi? am întrebat-o, schimbând
intenționat subiectul.
– Nu, nu. Din păcate ea lucrează azi. Are un program mai încărcat
decât al meu.
– Alessia, scuză-mă! Vorbim în limba română în fața ta, i-am spus
italiencei.
– Nu e nicio problemă! zise făcând de sus în jos o mișcare lejeră a
mâinii. Te rog să nu îți faci griji. Sunt învățată de la Veronica. Vorbește
atât de des cu familia la telefon prin casă, încât o să învăț și eu în curând
limba română!

141
 DIANA DUȚĂ

Veronica și Alessa au ieșit afară, în timp ce Ilinca, rămasă în urma

lor, le privea prin geamul ușii principale cum se îndepărtează, pentru ca
apoi să se oprească pe treptele hotelului în așteptarea ei.
– Și… tu și Irene lucrați în aceeași fabrică? am întrebat-o după ce
mă așezasem mai bine în scaunul meu de birou. Ce bine de voi că sunteți
venite împreună.
– Eu lucrez într-un restaurant chinezesc recent deschis de doi
români întreprinzători. Muncesc douăsprezece ore pi zi, șase zile pi
săptămână și uneori și șapte. Azi am și ieu un liber în cele din urmă.
– Cum lucrezi atât de mult? Ce anume faci la restaurant?
– Și ce anume faci la restaurant?
– Fac de toate. Sunt chelneriță, mă ocup și de curățenie, fac și
preparatele.
– Nu e greu să gătești mâncare chinezească?
– Oh! Dar nu gătesc. Nici nu mă pricep să fac mâncare. Îți spusei
că Irene are grijă de mine acia… spuse, zâmbind recunoscătoare. Sunt
semipreparate, nu e ceva greu. Până și torturile sunt gata cumpărate.
Eu doar le scot din ambalaje și le așez în vitrină.
– E o muncă grea chiar și așa. Eu nu aș putea să fac asta. Stai mult
în picioare, am spus, aducându-mi aminte de peripețiile de la cafeneaua
mov a orașului. Mai ai și mâncarea sub nas o zi întreagă… aș fi poftit
toată ziua!
„Mulțumesc domului E. pentru slujba pe care mi-a dat-o!” mi-am
spus în gând cu gratitudine.
– Crezi că eu sunt diferită? Ciugulesc cu drag din toate prăjiturile!
– Iar acum te duci la înghețată! Și totuși arăți foarte bine! Feli-
citări!
– Îți mulțumesc, Daria, spuse îmbujorată. Și tu ești o frumușață.
Chicotisem amândouă și schimbul de priviri părea că deschide o
nouă prietenie. În ochii săi licărea o lumină izvorâtă din frumusețea
interioară pe care o văzusem în Ilinca încă de la început. Își drese vocea,
apoi urmă:
– Spuneai că te simți singură. Nu ți-ar plăcea totuși să cunoști pe
cineva. Voiam să îți spun că… ăăă… sunt niște băieți români pe aici prin

142
 MANCHESTER HOTEL

hotel ce puseră ochii pe tine. O întrebară pe Irene de tine. Nu ți-ar plăcea

să…
– Nu. Oprește-te aici. Nu mă interesează, am întrerupt-o brusc,
uitând de surâsul cerut de poziția mea în hotel.
– Îmi cer scuze. Eu sunt doar informatorul, nu te supăra.
Vraja dintre noi se rupse brusc. Fermecătoarea Ilinca devenise una
și aceeași cu Irene și eu nu puteam smulge rădăcinile unei prietenii atât
de vechi. Când am înțeles acest lucru, am putut să zâmbesc din nou și
să o tratez ca pe o clientă obișnuită a hotelului. Era încă cea mai sofis-
ticată femeie care trăia printre noi, și, deși graiul îi dădea de gol originile
nu atât de pretențioase, Ilinca nu își pierdea din valoare prin acest
detaliu. Însemnătatea ei fusese însă diminuată de posibilitatea tot mai
plauzibilă a asemănării celor două contraste cu nume similare: Ilinca și
Irene. Îmi plecasem ochii peste hârtiile de pe birou, cu teama că deznă-
dejdea de pe chipul meu ar fi putut jigni un suflet ce o dată mi se părea
ingenuu. Acum nu știam ce să mai cred despre Ilinca și mă întrebam
dacă aparențele înșală atât de mult în cazul ei, precum și în cel al
domnului E.
Peste câteva ore, salonul hotelului era plin. Pe canapelele de piele
stăteau trei bărbați arabi ce nu doreau nimic și nici nu așteptau pe
nimeni. Devenise un obicei ca în fiecare seară să își petreacă timpul
acolo ascultând muzică, mâncând chipsuri și dulciuri, râzând puternic
și închegându-și relațiile de prietenie. Când intrară în încăpere cele trei
femei, întoarse de la înghețată, Veronica se salută scurt cu clienții din
jur, iar Ilinca ne ură o seară bună tuturor, își luă cheia de la recepție,
apoi se îndreptă spre ușa studioului său. Alessa lăudă gelato de fistic și
stracciatella ce fusese exact ca aceea de acasă, iar Veronica îmi arătă o
poză cu o delicioasă clătită umplută cu ciocolată topită și acoperită cu
straturi de căpșuni, frișcă, înghețată de alune și fulgi de ciocolată albă.
– Mamma mia! Trebuie să mănânci așa ceva cel puțin o dată în
viață! exclamă Alessa. Patronii sunt din Sicilia și ei. Înghețată autentică!
Nu găsești nimic asemănător în toată Anglia!
– Voi vreți să mă îmbolnăviți! Arabii ăștia mănâncă bunătăți în
fața mea, iar voi îmi arătați clătite italiene. Cum a fost, Veronica?

143
 DIANA DUȚĂ

– Minunat! Azi a fost ziua mea de dezmăț. De obicei nu am voie

să mănânc zahăr, nici prăjeli, nimic din ce e bun și gustos, dar sâmbăta
este ziua excepției.
– Ești la dietă?
– E un regim de viață. Trebuie să mănânc sănătos ca să fiu pe
picioarele mele.
Veronica era la fel de slabă ca și Ilinca, dar, luând în considerare
vârsta ei trecută de prima tinerețe, nu putea stârni decât admirație din
partea mea și invidie din partea altor femei ce nu îi apreciau prezența
așa cum o făceam eu. Dar puțină lume știa că, de fapt, pentru Veronica
nu fusese o alegere, ci o obligație, acest mod calculat de a mânca. După
ce umblase din ușă în ușă pe la diferiți medici, în loc să afle cauzele
stărilor ei de rău, Veronica se stingea pe picioare. Un singur doctor a
salvat-o, în ultimul ceas, schimbându-i complet alimentația, transfor-
mând-o în vegană pentru șase zile din săptămână. Și nu doar carnea și
lactatele îi erau interzise, ci și zahărul, dulciurile și, de fapt, tot ce repre-
zintă grăsime saturată sau grăsime trans. Îi fusese greu să înceapă să
consume doar salate, năut sau porumb, dar asta o făcea să se simtă mai
bine. Poftele culinare și le satisfăcea doar sâmbăta, așteptând-o ca pe o
zi de sărbătoare. Gustul dulce italienesc îi umpluse de bucurie papilele
gustative și stomacul mititel. Cu toată starea precară a sănătății ei și cu
toate durerile sufletești ce o încercau, Veronica găsea întotdeauna
puterea să zâmbească și nu se dădea bătută niciodată. De aceea, mi se
părea nu doar o persoană agreabilă, ci cea mai bună colegă recepționeră
pe care o puteam avea. Era o femeie încercată de viață, dar temerile ei,
alături de singurătatea ce o simțea în fiecare zi când se întorcea în
garsoniera sa, îi scuzau prietenia cu Ilinca și Irene în fața mea. Uneori
aș fi vrut-o doar pentru mine, căci simțeam că ne leagă mai multe lucruri
decât un județ din România și locul de muncă. Dar nu puteam să
înlocuiesc locul celor două în viața ei.
Aceeași singurătate, pe care bănuiam că Veronica o ține ascunsă
în ea, mă bântuia și pe mine în fiecare seară când știam că toți tinerii
ies în oraș, iar eu puneam capul pe pernă în aceeași liniște deranjantă
din viața mea. Clienții români ai hotelului cutreierau orașul în lung și

144
 MANCHESTER HOTEL

în lat în grupulețele lor de prietenie de conjunctură, se ajutau unii pe

alții cu gândul că nu poți ști niciodată când ai nevoie de un favor întors
sau găteau împreună în bucătăria comună a hotelului. Bărbații arabi
jucau biliard în fiecare seară sau stăteau în salon vorbind mult mai tare
decât ar fi permis politica hotelului. Domnul E. și Khalil stăteau în
birouri până târziu, câteodată însoțiți de Umar sau Mustafa, iar în
weekend dispăreau împreună în orașe din apropiere sau în restaurante
și cluburi de noapte. Numai sâmbetele și duminicile mele mi se păreau
triste pentru o tânără de vârsta mea. Dar așteptam să vină și clipa mea,
acel moment perfect și real. Fără timp pierdut în relații false și cu
oameni cu măști și mai ales fără graba ce duce de cele mai multe ori spre
drumuri închise. Mai aveam puțin de așteptat până când ceva să se
întâmple, iar cu fiecare zi trecută mă simțeam mai aproape de ceea ce
urma să îmi schimbe complet viața în bine.
– Spune-mi, Daria, ai mai multă încredere în tine acum? mă
întrebă Veronica după ce plecă și Alessa spre casă. Au trecut deja câteva
săptămâni de când ai început munca și ce era mai greu s-a dus cu ele,
nu-i așa? Mă uit la tine și îmi amintesc cum eram eu la început, în urmă
cu trei luni. Eram mult mai speriată decât tine. Dar eram fericită. Nu
mă așteptam să mă angajeze aici…
– Mi-ai spus povestea ta. Acum e bine, Veronica, am asigurat-o,
privind-o cu compasiune. Sunt oameni buni și știi ce e cel mai ciudat?
Faptul că nu îi simt pe niciunul dintre ei că mi-ar fi șef. Desigur că e
respectul acela cuvenit și recunoștința…
– Recunoștința, repetă ea. Avem o obligație morală față de acești
oameni. Să știi că am schimbat câteva locuri de muncă în viața mea în
România. Un singur om m-a tratat așa cum mă tratează domnii Akram
și Amer, E. sau Khalil. Nu banii sunt importanți pe lumea asta! Cât de
mult contează să ai niște șefi umani, prietenoși! Și când mă gândesc că
la început îmi era rușine să mă duc să le cer o slujbă!
O ascultam cu luare-aminte și îi aprobam din cap fiecare părere.
Avea dreptate. Toți erau niște oameni deosebiți și nu credeam că exista
om mai îndatorat lor decât mine.
– Veronica, tu cum răspunzi la telefon în engleză?

145
 DIANA DUȚĂ

– Ei! Cum să răspund? „Good afternoon. This is Manchester

Hotel. Veronica speaking.”1 Și asta e tot!
Și astfel Veronica mă iniția în secretele profesiei de recepționer și
îmi răspundea la orice întrebare aveam și nu doream să o spun dom-
nului E.

1
Bună ziua. Acesta este Manchester Hotel. Veronica la telefon. (engl.)

146
 MANCHESTER HOTEL

6. DRUMUL SPRE PROFESIONALISM

– Cine este pe tură azi? îl întrebă Tommy pe Mike, dar privirea

întoarsă spre mine sugeră că nu mai așteaptă ca Mike să răspundă.
– Uh Oh! Ești o belea! îmi zise cu ochii bulbucați ațintiți asupra
mea.
Apoi au intrat amândoi în biroul domnului E. Purtau o discuție
despre necesitatea cumpărării unor noi echipamente. Domnul E.
încuviință și ieși din încăpere. Pleca cu o listă de cumpărături tradi-
țională, scrisă pe hârtie în grabă, să cumpere ceea ce Tommy și Mike îl
rugaseră. Trecu pe lângă mine cu mâna dreaptă atingându-mi protector
spatele și îmi zise cu voce caldă:
– Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.
Apoi ieși pe ușa din spate a hotelului, ca și cum totul era firesc.
– Mike, azi avem o zi grea. Uită-te aici! spuse, arătându-i progra-
mul recepției afișat pe panoul din birou. Diseară vine Veronica în
recepție. E zi de români.
Se întoarse spre mine și, surprins de încruntătura de pe fruntea
mea, îmi scoase limba.
– Avem numai femei azi. Asta înseamnă probleme, probleme!
Mi-am dat ochii peste cap și m-am întors la computerul din recep-
ție prefăcându-mă că am de lucru. Nu aveam chef de înțepăturile lui
Tommy. Alte idei îmi alergau prin minte. Eram hotărâtă să devin o
recepționeră adevărată. Îi întinsesem receptorul de prea multe ori dom-
nului E., cerându-i din priviri ajutor în conversația telefonică. Iar el, ca
un șef indulgent, sărea prompt de pe scaunul biroului său și apuca rapid
receptorul, salvându-mă de fiecare dată. Se învățase atât de mult cu
slăbiciunile mele, încât nu le considera defecte neadmisibile la un

147
 DIANA DUȚĂ

recepționer, ci parte din farmecul unei femei care colora birourile ce-
nușii. Din punctul său de vedere, nu exista o alegere mai bună pentru o
angajată acolo decât Daria. Iar atunci când suna telefonul, putea
răspunde foarte bine și singur sau își putea aștepta cuminte rândul. A
doua variantă îi părea însă mai delicioasă. Abandona orice activitate și
mă privea în amănunt cum mă fâstâcesc și mă agit în jurul dispozitivului
de pe masa sa de lucru, apoi rânjea victorios când mă vedea jucându-mă
emoționată și încurcată cu firul negru și buclat al receptorului. Ne uitam
unul la altul și îl imploram din priviri să mă ajute. „Ah! Și ce îl mai
îndrăgesc când mă salvează!” îmi spuneam de fiecare dată. Îmi surâdea
ideea că domnul E. poate mă va dori și mai mult în preajma sa pentru
aceste momente de dulce stângăcie.
Deodată, două siluete feminine au întunecat salonul și mi-au
perturbat gândurile. Ilinca și Irene se apropiau de recepție, cea din urmă
aducând cu ea și o cană de cafea. Îl căuta cu privirea în biroul din spatele
meu și știam că prezența ei nu prevestea nimic bun. Când uitam de
studioul ei ascuns la subsol și de faptul că ea exista printre noi, atunci
Irene apărea cu zâmbetul montat dinainte pe chipul fățarnic. Deși nu
mă uitam la ea, îi simțeam privirea ațintită spre locul unde domnul E.
stătea de fiecare dată, pașii siguri pe ea și bărbia ridicată. Nu de puține
ori trecea prin fața recepției și de fiecare dată se uita cu jind la domnul
E., care se prefăcea că nu o vede în prezența domnului Akram. Ea îl
sorbea din priviri în timp ce inima îi zvâcnea în piept, iar el își continua
conversațiile cu deținătorii hotelului cu o expresie rece, neinfluențat de
sentimentele Irenei. Și parcă o făcea dinadins, forțându-și privirea să
stea fixată pe chipul omului care îi dăduse o a doua șansă în viață. Cu
prudență, reușea de fiecare dată să pară indiferent la ochii migdalați și
plini de speranță ai Irenei în prezența altor oameni. Altădată însă, când
birourile erau goale, în loc să păstreze aceeași distanță pe care o avea
față de toți clienții hotelului, el accepta schimburile de priviri cu
flușturatica Irene. În momente ca acestea mă îndepărtam de el cel mai
mult și îmi spuneam că domnul E. nu merită iubirea mea.
– Tommy! Dragul meu Tommy! exclamă ea când bătrânul bărbos
trecu prin salon cu o trusă de scule sub braț.

148
 MANCHESTER HOTEL

– M-am gândit să te fac fericit! Ai băut vreo cafea pe ziua de azi?

îl întrebă, ridicând cana în aer.
– Irene! Ești o dulceață! Toată lumea trebuie să știe că ești favorita
mea! spuse Tommy, luminat de fericire. Vezi cine mă iubește aici? mă
întrebă apoi retoric, punându-și brațul peste umerii Irenei și trăgând-o
mai aproape de el.
– Întotdeauna, Tommy, întotdeauna! Știi că mă pricep să fac
cafeaua exact așa cum îți place ție.
– E cea mai bună cafea din lume! spuse și o pupă părintește pe
creștetul capului.
zâmbeam disprețuitor în fața acelor gesturi de afecțiune prin care
Irene îl câștigase pe morocănosul și dificilul Tommy de partea ei. Ilinca
zâmbea și ea prostește, fără a scoate niciun cuvânt. Surâsul ei nu mi se
mai părea gingaș ca altădată, ci expresia unei femei neghioabe. O
bănuiam adesea de naivitate, dar aveam un obicei de a vedea lucruri
bune în oamenii din jurul meu și de a le inventa diferite scuze. De data
aceasta însă, percepția mea asupra Ilincăi începea să se schimbe. Cât de
credulă poate fi Ilinca cu Irene alături? Era cu neputință ca ele două să
aibă un plan pus la punct în legătură cu șefii mei? Dacă Irene îl vrea pe
domnul E., iar Ilinca pe Khalil? O vânătoare dublă cu două mize mari,
frumoase și bogate. Un tertip condus de mintea coaptă a Irenei și jucat
perfect de femeia cu trup de model, Ilinca. Își uneau farmecele, viclenia
Irenei cu tinerețea Ilincăi, pentru a prinde în ghearele lor doi dintre cei
mai râvniți burlaci ai orașului. Și totuși, fața aceea copilăroasă nu putea
fi încărcată de atâta venin și nu putea face parte dintr-o astfel de
înșelătorie. Dar Irene cunoștea cel mai bine butoanele de control ale
Ilincăi și i-ar fi venit atât de ușor doar să îi insufle ideea unei partide
bune, ca Ilinca să se și îndrăgostească iremediabil de Khalil. „Daria,
hotărăște-te o dată!” mi-am scuturat gândurile fără sens.
– Când o să înveți și tu să faci cafea? mă întrebă Tommy, cu același
aer răutăcios ca întotdeauna. Trebuia să fie blondă, spuse apoi către
Ilinca, încă având un zâmbet tâmp. Nu știe să facă nimic.
Ofensele lui Tommy nu erau noi, dar, spuse în preajma celor două,
era ca și cum acum le auzeam pentru prima dată. Dacă până atunci,

149
 DIANA DUȚĂ

pentru comportamentul lui respingător, dădeam vina pe faptul că era

un englez bătrân și îngâmfat, acum totul devenea personal. Tommy nu
mai avea nicio scuză. Nu mă plăcea tocmai pentru că nici Irene nu mă
plăcea. Nu mă respecta, pentru că eram doar o angajată fără experiență
care nu știa să răspundă la telefon, să vândă serviciile hotelului și nici
măcar să prepare cafeaua atât de dorită dimineața.
„Acest lucru are să se schimbe”, mi-am spus cu și mai multă
convingere când am rămas din nou singură în recepție. Și nu a durat
mult până când sorții mi-au adus ocazia perfectă de a îmi arăta velei-
tățile de recepționeră domnului E. Telefonul suna și suna, acoperind cu
două tonuri mai ridicate discuțiile din birouri. M-am învârtit cu scaunul
biroului spre ușa domnului E. care era deschisă și l-am privit. De parcă
nu auzea țârâitul deja familiar, își continua conversația în limba arabă
cu domnul Akram. „Oh, nu! Trebuie să faci asta, Daria. Poți să răspunzi.
Du-te acolo! Du-te! Du-te!”, mă încurajam pe măsură ce mă apropiam
de telefon. Palmele îmi transpiraseră și o frică mă cuprinsese cu totul.
Faptul că domnul Akram era acolo mi se părea că îmi îngreuna toată
situația. Disconfortul pe care îl simțeam de obicei răspunzând la telefon
se unea cu jena pe care o simțeam când Akram era în birouri. Dacă mă
obișnuisem cu domnul E. și el se învățase cu firea mea slabă și simpatică,
lângă tatăl lui Khalil simțeam că trebuie să fiu ireproșabilă. Lipsa din
birouri a domnului Akram crease o intimitate ciudată și plăcută între
mine și E., o încredere în care era greu de investit când deținătorii
hotelului erau acolo. Acum însă nu mai puteam conta pe ajutorul
managerului salvator.
Am ridicat receptorul și, aducându-mi rapid aminte lecția dată de
Veronica, m-am prezentat:
– Good afternoon, Manchester City… ăăă… Hotel! Daria
speaking.3
Ochii mei măriți de rușine îi întâlniseră pe cei măriți de mirare ai
domnului E. Cred cu tărie că acela a fost momentul când și-a dat seama
cu adevărat că nu eram doar o femeie pe gustul său, cu forme atrăgă-

3
Bună ziua. Acesta este orașul Manchester… ăăă … Hotelul Manchester! Daria
la telefon. (Engl.)

150
 MANCHESTER HOTEL

toare și cu o neîndemânare înnăscută, ci și una încă prinsă în mrejele

iubirii. Și cine nu ar fi fost așa după acel sărut amânat de atât de multe
ori? Domnul E. realizase că recepționera sa, de altfel singura angajată
care înfrumuseța zilele ploioase de la birou, încă nutrește sentimente
pentru el și are aceiași fluturași năstrușnici. Desigur că bănuise cu mult
timp în urmă și simțise aceeași atracție ucigătoare dintre noi, dar el era
bărbat. La el, dragostea era diferită față de cea a femeilor. Era o dragoste
rațională, ușor de controlat și nicidecum monogamă. Iubea frumosul,
accesoriile de lux și parfumurile arăbești cu miresme orientale. Îl
măgulea atenția femeilor și iubea încă și mai mult curbele irezistibile
ale unei Eve. Învârtindu-se într-o lume a bărbaților unde, de la ședințele
de afaceri până la mesele informale sau sesiunile de rugăciune, se
regăsea în elementul său masculin și cu o mulțime de frați de patrie,
acum acea femeie europeană îi intra în viața profesională cu o fustă
conică strânsă în jurul taliei și cu un posterior urcat pe tocuri. Uneori
parcă și-ar fi dorit-o în viața lui mai mult, căci privirile-i aruncate asupra
mea nu mai erau de mult inocente. Mai ales când birourile și salonul
hotelului erau goale, domnul E. mă urmărea mai atent decât de obicei.
Iar pentru zilele aglomerate, își făcea întotdeauna timp să mă studieze
de pe scaunul biroului său.
Scria rapoarte și răspundea la e-mail-uri, apoi se oprea pentru
câteva clipe și se uita spre recepție. Își dădea seama de bucuria care mă
cuprindea atunci, dar și de spaima de a-l iubi, căci uneori simțea și el la
fel. O amestecătură care îi perturba judecata rece exersată în și pentru
afaceri. Îi intrase atât de mult în reflex, încât devenise o parte naturală
a firii lui. Era ca și cum nu ar fi iubit niciodată pe nimeni. Câteodată îl
enerva mărinimia aceea pe care o avea față de femeile drăguțe. Se simțea
extraordinar ca el să fie cel care le întinde o mână de ajutor, fie că era
vorba de o clientă în căutarea unui loc bun de muncă sau de o clientă
care are nevoie de protecție în fața iubitului violent, oferindu-i adăpost
în altă cameră. Altădată însă, considera că își îngreunează singur
situația. Nu se putea concentra asupra problemelor cu adevărat
importante și femeile deveneau doar o distragere de la stilul său de viață
alert.

151
 DIANA DUȚĂ

Deși poate nu aveam nimic deosebit față de femeile ce fuseseră

cândva ale domnului E., acum tot locul de muncă îi părea diferit. zâm-
beam clienților plină de curtoazie și lui i se înmuia inima de drag.
Scăpam pe jos hârtii și lui i se însenina întregul chip. Tresăream la
fiecare apel telefonic, iar el se simțea un bărbat împlinit ajutându-mă.
Însă când Umar sau Mustafa erau în recepție în locul meu, mustrările îl
copleșeau din nou. Fusese alegerea lui să completeze echipa recepțione-
rului cu o femeie europeană tânără și își impusese ca emoțiile să nu îi
afecteze niciodată munca. Era un maestru în a-și controla viața în cele
mai mici detalii și în a-și refuza apucăturile năuce ale inimii. Nu
înțelegea de ce deodată are aceste scăpări periculoase pentru tot ceea ce
se chinuise să clădească în jurul său. Și nu era sigur nici dacă e o atracție
trecătoare, așa cum trăise de atâtea ori până acum, sau dacă aceste
tulburări erau un semn al îndrăgostitului. Apoi se implica în munca de
birou și aceste probleme sentimentale i se păreau mult prea neînsem-
nate pentru a se mai gândi la ele.
zilele următoare au fost mai line. Hotărârea de a învăța cariera de
recepționer și de a o practica la un nivel profesional devenise tot mai
serioasă, iar acest lucru i se datora în mare parte domnului E., pe care
doream să îl fac să se simtă mândru și mulțumit de mine. Tommy era
însă cel mai satisfăcut de situație. Trecea trufaș prin fața recepției și mă
privea făcând rezervări telefonice sau explicând facilitățile oferite de
hotel clienților ce căutau cazare. Considera că toate criticile lui fuseseră
constructive și de aceea, în cele din urmă, Daria devenea o recepționeră
aproape la fel de bună ca Márcio sau ca Veronica. Cafeaua era din ce în
ce mai bună, nici prea tare, nici prea dulce, dar cu mult lapte și preparată
de mult mai binevoitoarea româncă, ce îl servea cu o cană aburindă de
fiecare dată când el venea cu mâna întinsă în fața recepției. După ce
termina de băut licoarea magică, cofeina își făcea efectul, iar Tommy nu
mai simțea oboseala și nici stresul muncii sale. Din omul ursuz de
altădată, Tommy se schimba într-unul din cei mai zâmbitori angajați
atâta timp cât substanța de care era dependent încă îi curgea prin vene.
Irene plusa și ea de fiecare dată cu o cafea matinală pe care i-o dăruia
prietenului său englez, continuându-și conversația începută în ziua

152
 MANCHESTER HOTEL

anterioară. De atât avea nevoie Tommy pentru a începe ziua bine și

pentru a da randament până seara, când își încărca bateriile din nou la
pubul din apropierea hotelului cu halbe de bere spumoase. În zile ca
acestea, Tommy era un bătrânel ca oricare altul. Spunea povești din
tinerețe și glumea cu personalul hotelului, făcând uz de subtilități și de
ironii fine. Dacă nu m-ar fi deranjat de atâtea ori cu vorbe tăioase și dacă
nu ar fi fost apropiatul Irenei, aproape aș fi spus că îl simpatizam. Însă
el chiar era mai afectuos cu mine atunci când se întorcea noaptea amețit
de alcool, cu ciocolată pentru Betsy și cu flori pentru Irene. Îmi săruta
mâna politicos și destăinuirile nu încetau să curgă.
– Familia e cea mai mare dezamăgire a vieții mele, spuse în acea
noapte, mirosind a tutun ieftin și cu părul ciufulit. Vai, câteodată vreau
să îmi omor fosta nevastă!
„Sigur a exagerat cu berile azi”, mi-am spus, privindu-i mișcările
nesigure cu groază.
– Fosta nevastă? Nu știam că ai mai fost căsătorit.
– Oh! Nu mă chinui, te rog! Voi femeile… sunteți niște șerpoaice.
Vrea să plece, apoi se întoarce din drum și se sprijină din nou de
marginea lemnoasă pe care se afla un mic ghiveci de flori în colțul drept,
iar în cel stâng un suport cu multe cărți de vizită.
– Uite ce e! Nenorocita aia m-a atacat cu un cuțit, m-a îndepărtat
de copilul meu, mi-a făcut zile fripte, dar și eu m-am răzbunat cum se
cuvine! M-am însurat cu soră-sa!
– Betsy e sora fostei neveste?!? l-am întrebat, privindu-l grav.
– Sunt afurisit, știu. Ce cuvânt e ăsta? Nici nu s-a inventat terme-
nul potrivit pentru mine. Dar, oh! se scutură deodată din tot corpul. Așa
pocitanie de femeie! Îmi e dor de fata mea, scumpa mea Niki… De ce
crezi că am ajuns într-o cameră de hotel la vârsta asta? M-a ruinat. Mi-a
mâncat tinerețea, mi-a luat casa și copilul. Părul îmi e alb și nu am decât
50 de ani împliniți!
Acum îi înțelegeam frustrările și brutalitatea verbală frecventă. Cu
chipul ce purta semnele trecerii timpului întipărite adânc pe frunte și
pe obraji, cu cele câteva fire de păr rămase încărunțite prematur,
Tommy arăta de 70 de ani. Necazurile, țigările și alcoolul îi furaseră 20

153
 DIANA DUȚĂ

de ani din viață, iar Tommy își vărsa năduful în fiecare zi cât pentru toți
acei ani pe care i-ar fi vrut înapoi.
– De ce nu îți cauți copilul?
– E prea târziu acum, răspunse cu amărăciune. Nimeni nu ne mai
dorește în preajma lor. S-au întâmplat atât de multe… mult prea multe
supărări… Sunt doar eu și Betsy. Ea m-a salvat de femeia aia nebună.
Îmi pare rău că nu avem copii împreună, dar… își înghiți cuvintele pline
de regret. Ascultă aici! Fata mea, Niki, seamănă foarte mult cu Irene. O
regăsesc în Irene în atât de multe feluri! Nu doar că au aceeași vârstă,
dar seamănă ca două picături de apă. Aceeași culoare a pielii, același
păr, aceiași ochi… spuse el nostalgic.
– De asta o iubești așa de mult…
– Irene e fiica mea pe care aș fi vrut să o am dintotdeauna. Iar eu
sunt ca și tatăl ei. Are grijă de mine și eu am grijă de ea. Plus că mă
răsfață cu o cafea extraordinară!
– Și când mă gândesc că nu îți plac imigranții… l-am tachinat ușor
la rândul meu.
– Irene nu e imigrantă. E fiica mea, nu ți-am zis? E o dulceață. Nu
pot să mă gândesc la nicio persoană care nu ar putea iubi-o.
„Aș putea eu să mă gândesc în locul tău…”, am gândit.
– Sunt total de acord cu tine! am zis în schimb.
– Dar ce e cu tine în recepție la ora asta? E aproape miezul nopții!
mă întrebă el, uitându-se la ceasul fixat pe peretele din spatele meu.
– Khalil întârzie puțin. Va ajunge imediat și apoi mă voi duce să
dorm.
– Cum te-au lăsat pe tine singură noaptea?! Ei nu știu că e
periculos? Dă-mi un mesaj pe telefon când ești în camera ta, să nu îmi
fac griji pentru tine. Și nu uita, orice s-ar întâmpla, contactează-mă!
spuse Tommy înainte de a se îndrepta spre camera sa.
Se retrase spre dormitorul unde soția sa, Betsy, îl aștepta iubitoare
și înțelegătoare. În brațele ei era locul unde se simțea în siguranță și
putea să uite de durerile pe care viața i le adusese în cale. După scurta
refulare, acum era împăcat cu sine și adormi cu gândul la fericirea ce i-o
va pricinui Irenei a doua zi oferindu-i buchețelul de trandafiri roz. Khalil

154
 MANCHESTER HOTEL

a venit după numai câteva minute, pregătit pentru tura de noapte și,
după ce și-a cerut scuze pentru întârziere și mi-a mulțumit pentru
ajutor, m-am îndreptat și eu spre dormitorul meu. I-am scris un mesaj
scurt lui Tommy în care îl informam, așa cum mă rugase, că totul este
în regulă, apoi am adormit cu gândul la mesajele pe care le primeam de
la Khalil în așa-zisul scop profesional.
Primul lui mesaj venise într-o dimineață devreme, când soarele
abia răsărea, iar Khalil pleca din hotel obosit, cu dorința de a ajunge în
pat cât mai repede. Nopțile petrecute în recepție îl chinuiau grozav de
rău, mai ales când toate coridoarele se afundau în liniște și întuneric,
iar pleoapele îi deveneau tot mai grele. El credea că ațipește doar o
jumătate de oră în acea poziție chinuită, cu gâtul strâmb și cu șezutul
amorțit pe scaunul de birou, dar oboseala acumulată în decursul atâtor
nopți pierdute îi fura mai multe ceasuri decât se aștepta. Apoi deschidea
ochii în zori când simțea primele mișcări prin salonul pustiu și, de îndată
ce schimbul de tură era încheiat, se grăbea spre casă pentru a se întinde
în patul său confortabil. În acea dimineață, Khalil ajunse acasă și, când
începuse să își dezbrace cămașa – pe care oricum o șifonase –, realizase
că ceasul nelipsit de pe mâna sa stângă rămăsese în sertarul biroului
recepției, unde și-l lăsa de fiecare dată pe timpul nopții. zăpăceala îl făcu
să uite de ceas în acea zi, dar situația îi conveni dintr-un singur motiv.
Găsise, fără să caute, pretextul perfect pentru a sparge gheața dintre el
și noua sa angajată. Își dorise de mult o cale de a se apropia de femeia
aceea care îl tulbura mai mult decât o făceau fetele din viața de noapte
a orașului și, acum, fără niciun efort, lucrurile se așezaseră de la sine în
favoarea sa.
O simplă întrebare despre ceasul rătăcit îi strânse inima de emoție,
iar pe mine mă umplu de o explozie de fericire pe care nu o înțelegeam.
De ce aș fi simțit așa ceva dacă domnul E. era bărbatul pe care mi-l
doream?
Atenția lui mă îmbujora și îmi însenina ziua, astfel încât rămâ-
neam o prezență mai mult decât plăcută în recepție, pentru tot restul
programului. Și nici cel mai pretențios și nepoliticos client nu ar fi putut

155
 DIANA DUȚĂ

să îmi șteargă zâmbetul care mi se citea în colțurile gurii, în ochi și în

pomeții rumeni de jovialitate.
Din acea dimineață, Khalil a îndrăznit să îmi trimită mesaje din
ce în ce mai des: îmi ura o zi ușoară de muncă, mă întreba dacă mă
descurc singură în recepție sau mă ruga să stau pentru o oră noaptea în
recepție, până ajunge el la hotel. Și de fiecare dată mă făcea să lucrez
mai cu drag, să mă întorc în recepție mai nerăbdătoare pe zi ce trece și
să nu simt în nicio clipă locul de muncă ca pe o îndatorire profesională.

156
 MANCHESTER HOTEL

7. KHALIL SAU DOMNUL E.?

Trosc! Poc! Poc!

Sunete troncănite răsunau în tot biroul domnului E. și se auzeau
până în salonul principal, unde clienții hotelului se foiau spre ieșire, spre
camerele lor sau spre curtea din spate – singurul loc unde aveau voie să
fumeze. Seiful greoi din biroul domnului E. refuza să se închidă. Încă de
când începusem să lucrez, întâmpinasem diferite dificultăți: prezența
intimidantă a domnilor Akram și Amer, atingerile trecătoare ale
frumosului meu șef, telefonul din biroul său sau manifestările nervoase
ale lui Tommy. Acum, seiful vechi de culoare roșie unde erau depozitați
banii încasați într-o zi de muncă îmi completa lista cu lucruri ce nu le
puteam controla. Dacă la ceilalți recepționeri părea ușor de manevrat,
pe tura mea devenea un monstru metalic neiertător. Mânerul se bloca
și ușa scârția ca o fiară în chinuri. După ce încuiam seiful, cheia rămânea
în broasca ruginită. Descuiam din nou seiful și deschideam ușa cu greu,
apoi o luam de la capăt. Poc! Trosc!
– Daria? intră Khalil agitat în încăpere.
Se opri și, când m-a văzut așezată în genunchi pe mocheta înflo-
rată, un surâs i-a înlocuit grimasa de îngrijorare cu una amuzată.
– Te lupți cu seiful? Ține mânerul ridicat când închizi ușa, apoi
vei reuși să scoți și cheia din încuietoare.
– Khalil, chiar nu pot! am spus, troncănind încă o dată cutia de
metal înainte de a renunța.
M-am întors în recepție unde un client englez fidel mă aștepta, iar
Khalil m-a urmat în câteva clipe, aducându-mi cheia seifului.
Perce era un tip lungan, mai înalt ca orice baschetbalist și cu un
trup zvelt. Gesturile dintre el și cei doi șefi tineri ai mei trădau o

157
 DIANA DUȚĂ

familiaritate și un respect mutual. Era un client mai deosebit, bun

platnic și „de-al casei”. Făcea parte dintre oamenii hotelului, aducea
clienți și povestea cu domnul E. și Khalil lucruri personale.
– Măi, măi, măi… făcea Perce ținându-și ochii pe mine. Ce recep-
ționeră drăguță aveți! Unde ați găsit-o?
– Ai să râzi, dar Daria a venit ca clientă în hotel la noi, explică
Khalil.
– Ha, ha! Serios?!? Și acum a ajuns recepționeră? Ce înseamnă să
arăți bine și să fii femeie. De ce nu am și eu norocul ăsta? întrebă retoric,
scărpinându-și cu mâna dreaptă începutul de chelie.
– Acum ne este atât clientă, cât și recepționeră.
– Eu zic să inviți fata în oraș, Khalil.
O tăcere se lăsase în tot salonul, iar Khalil își înghiți vorbele. Ar fi
vrut să spună că nu este cazul de așa ceva, dar nu ar fi fost complet
adevărat și nici nu ar fi dorit să stingherească printr-un refuz categoric
noul personal. Dacă de obicei era un maestru al diplomației, situația
delicată de acum îl punea în dificultate. Ar fi vrut și parcă nu ar fi vrut
să își cunoască recepționera stângace mai bine. Dar sub nicio formă nu
ar fi riscat să își arate slăbiciunea pentru o angajată în fața altor clienți.
Acest lucru ținea de viața lui personală și de dorințele lui ascunse, lucruri
ce le dorea cât mai departe de hotelul în care își petrecea aproape toate
nopțile și unele zile solicitante.
– Perce, știi că și Khalil este șeful meu, nu? am spus salvându-l pe
Khalil de jena evidentă.
– Nu trebuie să gândești așa, Daria, vorbi și el. Aici toți suntem
egali. Nu sunt șeful tău.
Îl văzusem de atât de multe ori pe lunganul Perce, ca și pe alți
clienți ai hotelului, dar comportamentul și felul în care ne privea era
neobișnuit acum. Dintre atâția bărbați care observau gingășia recepțio-
nerei și atâtea femei care se aprindeau la vederea lui E. și a lui Khalil,
tocmai el știuse să înțeleagă fâstâceala dintre recepționeră și băiatul
patronului. „Trebuie să fii prost să nu vezi cum se poartă ca doi adoles-
cenți fără experiență când sunt unul lângă celălalt”, gândea Perce, deși
el însuși realizase asta cu doar câteva minute în urmă. Expresiile acestea

158
 MANCHESTER HOTEL

naive îi erau însă atât de ușor de pătruns, încât se miră cum de nu le

observase mai devreme. Mirosea a subiect încins și interesant, a idilă ce
merita atenție și a subiect de pariuri la berea împărțită cu prietenii
englezi. Așa că decise să treacă prin fața recepției mai des ca înainte și
să întrețină relațiile cu Khalil cât se poate de strâns.
Mult timp, Khalil își concentrase atenția doar pe studiile de la
facultate și pe afacerea pe care o avea de condus. Rareori se lăsa prins
în mrejele unei femei și atunci doar pentru o aventură și o distracție de
o noapte. Respecta femeile și nu și-ar fi permis să seducă, pentru ca apoi
să plece de lângă ele ca un străin. Prefera micile flirturi nevinovate ce se
legau în cluburile de noapte – așa cum plăceau oricărui bărbat – și
prostituatele de lux pe care le putea plăti fix pentru satisfacerea curiozi-
tăților. Aceste lucruri bărbătești, așa cum le numea el, erau, alături de
țigări și de mașinile puternice, plăcerile lui vinovate. Și nu le considera
neapărat defecte, ci pasiuni ascunse care îl ajutau să treacă mai ușor
peste dezamăgirile din dragoste și peste cerințele ridicate ale familiei
lui. Dacă s-ar fi aflat de escapadele lui amoroase ar fi murit de rușine,
căci tatăl său, Akram, l-a învățat să fie un om corect care își onorează
promisiunile, iar mama sa, să prețuiască familia. Era de ajuns că îi
dezamăgise o dată când aflaseră de dependența lui de tutun. Un com-
portament destrăbălat ar fi nenorocit inima mamei sale și l-ar fi mâniat
pe domnul Akram.
Obișnuia să fie un fiu exemplar, învăța bine și muncea mult.
Timpul liber și-l dedica fraților și surorilor sale pe care îi iubea nespus
de mult. Ajungea acasă și se uita la filme împreună cu Nur și Alya,
surorile lui, sau pleca să mănânce în oraș cu Amare și Hamid, frații săi
adevărați. Însă, de când domnul E. devenise al treilea său frate, Khalil
gustase un alt fel de viață și, ușor-ușor, pătrunse în această lume, tot
mai cuprins de vraja ei. Libertatea era scumpă, dar era de neprețuit. Își
știa valoarea ca burlac și efectul pe care îl aveau banii asupra femeilor.
Așadar, explora posibilitățile pe care le avea, încurajat de pofta de
aventură a domnului E. Purta cu mândrie accesoriile scumpe și își achi-
ziționase o mașină sport cu motor puternic, iar atenția domnișoarelor îl
măgulea de fiecare dată. Accepta toate propunerile neobișnuite pe care

159
 DIANA DUȚĂ

i le făcea prietenul său și trișa învățăturile părintești cu sfială, dar curios

să descopere toate modurile în care Marea Britanie e mai vicioasă decât
Siria. Totul avea însă o limită, iar acea limită erau principiile familiei
sale. Nu și-ar fi permis niciodată să aducă acasă o femeie ca acestea și
nici nu ar fi lăsat vreo aventură să îi stea în calea îndatoririlor familiale.
– Nu mă interesează că nu ai dormit azi-noapte, îl atenționă auto-
ritar Akram. Nu te duci nicăieri. Azi vine noul mobilier pentru ultimele
camere și am nevoie de tine aici. E. ne va ajuta și el. Cu cât mai multe
mâini de muncă, cu atât mai bine.
– Dar tată… la noapte iar trebuie să stau în recepție, încercă Khalil
să primească acordul de a merge acasă.
– Nici nu discutăm.
Și, astfel, Khalil nu ieșea din cuvântul lui Akram. Își suflecă mâ-
necile cămășii, se învârti prin birouri pentru puțin timp, apoi plecă
împreună cu tatăl său și cu domnul E. spre camionul ce aducea paturi,
noptiere, șifoniere și oglinzi. Cărau încărcătura grea, puneau piesă lângă
piesă și își epuizau energia pentru îmbinarea perfectă a lemnului lăcuit.
Eu am rămas singură în recepția aglomerată ca în orice altă seară de
vară într-un oraș de la Marea Mânecii. Khalil ar fi trebuit să își înceapă
tura de noapte în recepție, dar până atunci avea de terminat toate
sarcinile atribuite de tatăl său.
De una singură, nimic nu mergea bine. Nu aveam destulă expe-
riență ca să mă descurc singură cu diferitele situații specifice unui hotel:
plângeri și reclamații, cereri neobișnuite și recomandări de localuri
pentru turiști puși pe distracție. Dar pentru prima dată găsisem o
rezolvare la toate acestea fără a-l mai asalta pe domnul E. cu întrebări
și telefoane deranjante. După zile întregi în care el mă dădăcise la locul
de muncă fără ca eu să i-o cer, după ce mă făcuse să mă simt protejată
ca femeie, nu doar ca angajată, atunci când îmi spunea de fiecare dată
să îl sun dacă am nevoie de ceva, acum aveam nevoie din nou de ajutor.
„Dar de ce să îl chinui tot pe el? Nu e suficient că ne chinuim reciproc
încercând să ne purtăm profesional?” mi-am zis, căutând în agenda
telefonului un număr nou. „Și așa muncește mult, ce rost are să îl distrag
de la ale lui? Îl voi suna pe Khalil în schimb.”

160
 MANCHESTER HOTEL

Relația dintre mine și Khalil devenise din ce în ce mai bună. Era

prietenos cu mine, își înfrângea sfiala și îmi aducea ceai răcoritor cu
gheață și diferite arome de la Starbucks sau mă invita să mănânc alături
de el și Akram în biroul cel mare. Comandau în general fast-food,
aripioare de pui ce respectau halalul și cartofi prăjiți, pizza sau aduceau
sandvișuri și cutii pline cu bomboane de ciocolată. De rușine, îi spuneam
„nu” de fiecare dată când îmi oferea din mâncarea sa, dar Khalil știa că
refuzurile se datorau doar unei bune creșteri și nu renunța până nu îmi
punea în mână sau în farfurie o porție separată. Mușca bărbătește din
aluatul crocant de pizza și se uita pe sub gene la recepționera ce își făcea
semnul crucii înainte de a începe și ea să mănânce cina alături de ei.
În acea seară l-am sunat pe Khalil – care se afla într-una dintre
camerele de hotel – de cel puțin zece ori. La început cu teama de a nu îi
întrerupe munca, apoi cu timiditatea de a nu profita de bunătatea sa,
pentru ca, spre final, toate acestea să se înlocuiască cu un zâmbet
mustăcit. Când i se auzea tonul de apel, știa cine îl caută fără să se mai
uite la ecranul telefonului mobil și se înveselea de jocul ingenuu ce se
crease între noi fără să ne dăm seama. Ajunsesem să îl apelez din cele
mai banale motive, de la a-l întreba unde sunt depozitate consumabilele
pentru clienți și până la a-i cere acordul să negociez prețul unei camere.
Mă amuzam și eu să îi formez numărul și mă obișnuisem cu vocea sa
groasă și misterioasă de la telefon. Îi simțeam zâmbetul prin receptorul
telefonului, iar el mi-l simțea pe al meu, ca într-o conexiune ciudată care
ne distra pe amândoi. Îmi plăcea să îl aud, glasul lui vorbind în limba
engleză aducând o atmosferă calmă asupra mea. El însă se îmbujora
când domnul E. îl privea și îi asculta convorbirile scurte, parcă mus-
trându-l din priviri. Nu îi zicea nimic, dar Khalil își cunoștea prietenul
și știa că acele chicoteli mute îl incomodează.
După câteva ore și încă vreo câteva apeluri mult așteptate de
Khalil, domnul E. și Khalil coborâră în recepție pentru a vorbi cu un
client ce insista în mod deosebit să vorbească cu managerul. Îi urmă-
ream în tăcere cum în fața acelui om, ca și în fața oricărui străin, cei doi
erau cameleonici. Chiar dacă broboane de sudoare li se prelingeau pe
tâmple, iar hainele le erau împroșcate, pe ici pe colo, cu pete negre și

161
 DIANA DUȚĂ

slinoase, ei își păstrau poziția și atitudinea aceea a unei persoane culte,

superioare. Citeau și înțelegeau dorințele clientului înainte de a fi rostite,
foloseau cele mai persuasive vorbe pentru a-i intra pe sub piele, puterea
de manipulare fiind vizibilă doar pentru mine, cea care observa din
spatele lor cum încheie cele mai multe afaceri. Flerul lor era înnăscut,
gândirea le era agilă și eficace, iar împreună erau de neoprit. Privindu-le
modul de operare asupra minții umane, eram sigură că, împreună, nu
doar că fac o echipă strălucită, ci că ar putea cuceri lumea. Semănau atât
de bine în postură, în diplomație și în deciziile luate fără să se consulte
între ei, încât puteai să juri că au o telepatie reală sau că au crescut
laolaltă în aceeași familie și societate. De îndată ce conversația se
sfârșise, Khalil se grăbi înapoi în camera unde își petrecuse tot restul
zilei, pregătindu-se a încheia munca fizică și a mă înlocui în biroul
recepției. Domnul E. însă nu se mai întoarse să îl ajute, ci intră în biroul
său, de unde se strecurase cu un ma’amoul din care plescăia cu plăcere.
De obicei, se ferea de dulciuri, dar acum, după munca extenuantă, avea
nevoie de un supliment de energie.
– Îți e dor de casă? mă întrebă domnul E., apropiindu-se de mine.
– Îmi e dor de tot ce am lăsat în urmă, familie, prieteni, vara din
România și rutina mea de acasă. Ție? Un an și jumătate poate nu
înseamnă prea mult timp în unele situații, dar în altele poate fi mult prea
mult…
– Nu am ce să fac. Nu mă pot duce acasă în vacanțe, așa cum poți
tu.
Îi priveam chipul direct, așteptând să zăresc o urmă de tristețe,
dar placiditatea îi încripta sentimentele pe care nu dorea să le dezvăluie
nimănui. Viața îl educase că aceste trăiri trebuie ținute ascunse de
oricine și se învățase ca, de fiecare dată în astfel de momente de vulne-
rabilitate, să procedeze așa cum făcea și în mediul dur al afacerilor. Avea
aceeași severitate pe fața măslinie neclintită, privirea dreaptă, semeață
și doar trăsăturile frumoase armonizau portretul unui bărbat despre
care eram convinsă că ascundea multe. În spatele acestei măști reci,
domnul E. trebuia să aibă o durere mare. Avusese o viață de fugar, prin
atâtea țări străine de cultura lui. Acum avea o viață în care era nevoit să

162
 MANCHESTER HOTEL

poarte amintirea părinților, în loc de a-i simți fizic lângă el, de a-i strânge
în brațe și de a le săruta mâna. Și, cu toate că era ocupat de dimineață
până în noapte, domnul E. mi se părea în sinea lui un om singur. Familia
lui Khalil era un substituent bun, dar nu era familia lui adevărată. Iar
noaptea, în loc să se întoarcă într-o casă plină de fericire și voie bună,
se culca într-o cameră din hotel, ca și mine.
– Mâine te trezești de dimineață, ar trebui să mergi în dormitorul
tău. Ne așteaptă o zi lungă, spuse domnul E.
– Ești sigur? Khalil nu e încă aici, am îngăimat, deși mă simțeam
obosită.
– Da. Este în regulă. Ai stat suficient azi, îți mulțumesc pentru
ajutor, amica. Ne vedem mâine.
– Bine, amico, am răspuns folosind același cuvânt italienesc,
ridicându-mă de pe scaunul confortabil și îndreptându-mă spre ieșirea
din recepție.
Domnul E. își drese glasul, nemulțumit de apropierea dintre noi
care devenea tot mai reală cu fiecare zi petrecută împreună la birouri,
nefericit de amabilitatea exagerată ce se lega între prietenul său cel mai
bun și recepționera pe care el o dorise acolo și îngândurat de miile de
probleme pe care le avea.
– Eu nu sunt amico tău. Eu te pot numi cum vreau, dar tu pe mine
nu.
– Nu suntem prieteni? E o prietenie doar unilaterală? Mie îmi
convine, dacă asta te face fericit…
– Cum să îți explic eu ție? Ești într-o postură în care nu poți face
prea multe. În calitate de manager, îmi iau libertatea de a mă adresa
angajaților mei așa cum doresc, atâta timp cât este politicos și adecvat
relațiilor dintre noi. Tu nu ai aceeași posibilitate. Dacă altcineva ți-o
permite, de la mine nu vei primi această independență față de formule
de politețe, îmi spuse el cu ochii strălucitori de răutate.
Totul îl irita și, fără să își dea seama, uitase să își ascundă nervo-
zitatea ce punea stăpânire pe el. Nimic nu era cum trebuia să fie, nimic
nu se așeza într-un mod care să îl satisfacă în întregime. Nu știa ce își
dorește mai cu ardoare, ca tatonările dintre Khalil și Daria să înceteze,
să o formeze ca recepționer după cele mai înalte standarde sau să fie

163
 DIANA DUȚĂ

bărbat și să își ia el ceea ce dorește, fără să țină cont de ce ar putea crede

domnii Akram și Amer. Acum nu ar fi găsit rezolvare nici în concedierea
noii angajate, căci își dorea ca vorba lui să cântărească mult. Trăsese cu
grijă sforile necesare pentru a-i convinge pe cei doi patroni de potrivirea
unei femei tinere occidentale în recepția hotelului, astfel încât, dacă și-ar
fi retras argumentele prezentate inițial, acum ar fi ridicat noi semne de
întrebare ce nu își aveau rostul în efortul său constant de a le câștiga
respectul și încrederea deplină.
– Dar ceea ce e cel mai grav este că tu nu poți înțelege.
– Ai mai spus asta înainte, în urmă cu ceva timp. Ce anume nu
înțeleg?
– Nu e vina ta că te-ai născut femeie.
„Misoginule! Fanaticule!” îmi zbierau necontrolat toate furiile din
mine. „Nebunule! Ce vrei de la mine?”
– Mă bucur că ești tu un bărbat cu de toate: simț al umorului
dezvoltat, înțelept și, mai presus de toate, un șef cum nu mai e altul.
Noapte bună!
– Stai! m-a oprit, zâmbetul obraznic apărându-i înapoi pe chip.
Reușise să mă supere și asta îl bucura. Cumva, el se simțea
răzbunat și relațiile dintre noi se restabiliseră. Acum se simțea din nou
în largul său, chicotea și era pregătit să continue jocurile amețitoare ale
amorului ce îi plăceau atât de mult. Controlul pe care îl avea din poziția
de șef și de bărbat – poziție pe care și-o exercitase destul de clar în acea
seară – îl făcea încrezător. Starea i se schimbă brusc. Uită de probleme,
iar ideea că prietenul său ar fi o amenințare pentru ce avea el și angajata
lui i se părea acum absurdă și amuzantă.
– Ce dorești?
– Sună-mă de dimineață de cum te trezești. Și te rog să insiști până
răspund. Sunt un somnoros notoriu.
– Să te sun? Să nu te sun? Intră în atribuțiile de serviciu să îmi
trezesc șeful?
– Hmm, se făcu că se gândește o clipă. Cred că intră. Oricum ar fi,
trebuie să admit că ar fi o plăcere ca tu să fii persoana care mă trezește
dimineața.

164
 MANCHESTER HOTEL

– Voi ruga pe cineva să te trezească. Nu am vrea să întârzii la

serviciu, nu?
– Pe cine vei ruga? Pe Khalil? întrebă, ridicând curios din
sprâncene.
– Khalil, da… Nu e o idee rea. Ba chiar îmi place. Noapte bună,
domnule E.
– Noapte bună, Daria.

165
 DIANA DUȚĂ

8. CE VREI TU, DOMNULE E.?

A doua zi l-am găsit pe domnul E. în salon, așteptându-mă. Dis-

cuta cu un client matinal, iar mie îmi dăduse o atenție minimă: o privire
scurtă ce ținea loc de bună dimineața și locul meu din recepție.
– Tu nu dormi niciodată? l-am întrebat, așezându-mi cana de ceai
pe birou.
Cu dosul palmei acoperise deodată telefonul mobil de pe masă, îl
blocase rapid și îl apucase cu două degete, îndepărtându-l din câmpul
meu vizual. Tachinările de seara trecută îi rămăseseră încă în minte
domnului E., iar acum abia aștepta ca recepționera lui favorită să se
întoarcă la muncă. Venise mai devreme pentru a-l menaja pe Khalil, care
dormise chinuit în șezut pentru a doua noapte consecutivă. Doar pentru
asta erau prieteni, să își ușureze viața unul altuia așa cum puteau mai
bine și să se sprijine reciproc în cele mai nebune decizii, fără a încălca
totuși cuvântul lui Akram. Acum, domnul E. refuza să se apuce de al său
lucru înainte ca toți angajații să fie prezenți.
Când am lăsat ceaiul fierbinte pe biroul de lemn, ochii mi s-au
îndreptat cu o curiozitate de care îmi era rușine spre ecranul telefonului
său aflat între un șirag de chei și niște notițe scrise dezordonat și am
încremenit pe loc. Într-o fracțiune de secundă am văzut ceea ce urmărea
domnul E. cu interes atunci când credea că nimeni nu îl vede – imaginile
înregistrate de camera de supraveghere montată la ușa mea. Cu coada
ochiului, domnul E., vigilent și fin observator, a observat că secretul îi
fusese expus într-o clipă de neatenție. Dincolo de calmul aparent, se
simțea ca și cum fapta sa era o crimă. Nu era prima dată când se folosea
de avantajele de a fi managerul locului în scopuri personale, de la a
obține întotdeauna un loc de parcare aproape de intrare și până la a

166
 MANCHESTER HOTEL

impresiona domnișoarele singure cazate peste noapte cu rolul ce îl avea,

dar pornirile lui neobișnuite, fixațiile asupra unor lucruri sau persoane
de sex feminin, trecutul și planurile de viitor – nu trebuiau cunoscute
de nimeni. Credea că doar așa putea deține controlul absolut, ascun-
zându-se pe sine de alții. Odată cu descoperirea imaginilor ce îl
incriminau în văzul femeii care îl atrăgea ca un magnet, își pierdea din
putere și asta nu i se întâmpla prea des. Cu atât mai puțin când era vorba
de femei, accesoriile de care se plictisea cel mai repede și care se cereau
înlocuite regulat.
Plăcerea lui pentru femeia occidentală era o nebunie, o fantezie
pe care nu o putea lăsa să se materializeze, căci fanteziile și capriciile
inimii sunt pentru oamenii slabi și fără scopuri clar conturate. De când
plecase din Siria, întâlnise femei europence vestice care erau altceva,
aveau ceva ce femeile musulmane nu aveau – o lejeritate care le carac-
teriza, un aer particular deosebit – și care îi întărâtau spiritul de vânător.
Fusese palpitant, la început, să se apropie de ele, să interacționeze și să
le descopere libertatea din gândire, dar, după un anumit timp, totul îl
plictisise. În Franța, după viața mizeră pe care o dusese până atunci,
cunoscuse pentru prima dată două dintre lucrurile care l-au schimbat
ca om: puterea banilor și bucuriile inimii. Domnul E. simți acolo, în țara
modei și a parfumurilor, farmecul zilelor petrecute alături de o femeie
din buna societate, curată și neatinsă de alți bărbați, dar cu sânge
autentic de franțuzoaică catolică. Se îndrăgosti de mirosul ei dulce, de
cum cânta la pian operele lui Chopin, de viața ei luxoasă și de modul
cum își purta beretele colorate. Nu se gândea că vizitele lui acasă la ea,
nopțile când o plimba pe Riviera franceză și toate bagatelele pe care le
vorbeau ar fi putut însemna atât de multe pentru acea copilă crescută
să le aibă pe toate. Deși el nu făcuse nimic deosebit pentru ea, domnul
E. simțea că atenția lui devenea indispensabilă pentru acea femeie. Îi
plăcea sentimentul acesta și, cu cât era mai intens, cu atât răspundea
mai bine cererilor ei de afecțiune. Nu bănuia că ceea ce el numea un joc
inofensiv al tinereții, familia fetei găsea a fi o jignire la adresa reputației
ei.

167
 DIANA DUȚĂ

Căsătoria era departe de intențiile prezente ale domnului E. și o

plasa undeva în viitorul îndepărtat, ca pe o posibilitate atunci când avea
să fie mulțumit de restul aspectelor vieții sale. Nu doar că nu se vedea
bărbatul unei singure femei, dar numai ideea de însurătoare i se părea
ridicolă. De ce să își pună piedici singur în ascensiunea sa, când statutul
de burlac i se potrivea de minune? Cercurile la care avea din ce în ce mai
mult acces nu ar fi fost la fel dacă i-ar fi apărut o verighetă pe inelar și
nici atenția lui asupra lucrurilor din agenda personală nu ar mai fi avut
aceeași profunzime dacă ar fi avut o femeie de îngrijit sau de iubit. Nu
înțelesese niciodată de ce deodată ușile casei cu miros de Bellet blanc și
Bellet rosé – două dintre finele vinuri preferate de bărbații familiei
creștine – îi fuseseră brusc închise. Monden, el corespundea tendințelor
tinerilor din lumea modernă – chipeș, muncitor și curtenitor –, iar
femeile nu puteau decât să fie copleșite de atenția lui.
Toate cele ce îi urmară acelei femei franțuzoaice le catalogase
drept frivole și deveneau material de cercetare. Acum aprecia mai mult
femeia musulmană și virtutea ei, iar ceea ce simțea când era lângă
recepționera venită dintr-o țară pe care nu o vizitase niciodată nu putea
fi decât un moft trecător, o atracție efemeră pe care o mai trăise de atâtea
ori în preajma femeilor frumoase.
Ca într-o comedie de mâna a doua, ziua mi se părea că este o
reluare proastă a evenimentelor trecute. Seiful începusem să îl tron-
cănesc ca în primele zile, hârtiile îmi alunecau din mână mai rău ca
niciodată, iar Tommy era la fel de morocănos. Sunam la firma de taxi,
apoi primeam un apel înapoi la care răspundeam cu poezioara învățată
papagalicește: „Good morning. This is Manchester Hotel. Daria spea-
king. How can I help?”1, doar ca să descopăr că la capătul liniei era
robotul ce confirma sosirea taxiului în fața clădirii și nicidecum o voce
umană gata de făcut conversație. Domnul E. râdea și se bucura de
compania mea în birourile frecventate doar de bărbați, ca de o oază de
apă în deșert. „Am făcut o alegere bună. Era exact ceea ce lipsea de aici!”
își zise în gând bucuros.

1
Bună dimineața. Aici este Manchester Hotel. Daria la telefon. Cum vă pot fi de
folos? (engl.)

168
 MANCHESTER HOTEL

Trosc! Poc! „Uf! Ce mă chinuie! Mânerul în sus, mânerul în jos,

împinge puțin, așa… încă puțin…”
– Daria, Daria, ce mă fac eu cu tine? întrebă retoric domnul E.,
privindu-mi încordarea mușchilor împotriva greutății cutiei ruginite
plină de încasări frumoase.
Se așeză la nivelul meu și își întinse brațele spre seif cu intenția
de a mă ajuta. Rapid, speriată de apropierea lui, mi-am retras mâinile.
– Pune-le înapoi. Îți voi arăta cum se face.
După un moment de ezitare, în care eu și domnul E. ne-am privit
chipurile confuze și amăgite de tentația dulce și dureroasă, am pus timid
mâinile pe ușa roșie ce îmi crea atâtea greutăți. El și-a așezat tandru
palmele masculine peste ale mele, dându-mi un fior vibrant prin toate
încheieturile. „Ce fel de șef face așa ceva?” am gândit îndată. „O face
intenționat!” Îmi mișca gentil mâna în sus, apoi în jos, stând lipit de
umărul meu și își apăsa palmele mari peste degetele mele subțiri.
Fiecare mișcare îmi devenea calculată în preajma lui, dintr-o grijă
exagerată de a nu greși profesional, și totuși era presărată de o trepidație
interioară ce îmi copleșea tot trupul. Îmi amintesc mâinile lui calde care
trezeau în mine, în aceeași măsură, teama și dorința de a nu mă lăsa fără
atingerea sa.
Gesturile acestea de apropiere au continuat și în zilele următoare
sub diverse forme și în momente când mă așteptam mai puțin. Primeam
în mod constant CV-uri de angajare de la diverse categorii de oameni:
tineri și bătrâni, de cele mai multe ori imigranți, fete și băieți veniți din
Spania sau Columbia, oameni disperați să își găsească un loc de muncă
într-o țară care le putea oferi un trai mai bun. Nu puteam să le spulber
visele și să le spun că pentru a lucra în Manchester Hotel ai nevoie de
mai mult decât de un CV și o experiență în domeniul turistic, ca de pildă
niște legături de rudenie cu cei doi patroni sirieni sau niște relații de
aproape prietenie cu managerul E. Cine și-ar fi imaginat că nu doar în
sistemul românesc există astfel de deprinderi? Îmi făceam datoria și
duceam CV-urile în biroul lui, cu o îngrijorare prostească de a nu fi
înlocuită. Era copleșitor sentimentul acela că domnul E. mă domină pe
atât de multe planuri. Emoțional eram a lui de fiecare dată când mă

169
 DIANA DUȚĂ

privea cu ochii mari și vii, fizic mă încălzeam în propria piele când îi

simțeam mâna peste talia mea, financiar depindeam de orele de muncă
pe care mi le acorda în fiecare săptămână, iar ca șef nu puteam să îi ies
din cuvânt. Dar îmi plăcea. Și lui îi convenea efectul pe care îl avea
asupra recepționerei proaspete, cu aer virginal.
– Cine a lăsat CV-ul de data aceasta? Femeie sau bărbat? mă
întreba fără să citească hârtiile ce i le lăsam pe birou.
– Femeie, răspundeam de cele mai multe ori.
– E bună? urmă el.
Și amândoi înțelegeam substratul întrebării, deși poate pentru un
martor ea ar fi fost o banalitate în sfera intereselor comune. Răspunsul
meu varia de la „nu cred că e ceea ce cauți”, la „era drăguță”, ca în final
să ajungă la „eu sunt mai bună”. Atunci când primul meu răspuns fusese
„bărbat”, domnul E. a mototolit foaia de hârtie fără a se fi uitat la ea, s-a
ridicat în picioare și, pe drumul spre coșul de gunoi, a înaintat spre mine,
a intrat în spațiul meu personal, a zâmbit amăgitor și, în ultimul
moment, a trecut pe lângă umărul meu, lăsându-mă cu o poftă arzătoare
de a-l simți și mai aproape de atât. Îmi era rușine de gândurile mele tot
mai păcătoase și de dorințele ce dospeau ca un cozonac, dar, zi după zi,
atunci când în birourile hotelului eram doar noi, domnul E. îmi hrănea
speranța că ne îndreptăm cu pași repezi în aceeași direcție.
Lunganul Perce îi cunoscuse pe E. și pe Khalil când se mutase în
hotel. Deși nu era imigrant și ar fi putut să închirieze un apartament de
unul singur sau să locuiască cu familia, i-a plăcut mica comunitate de
străini închegată de cei doi, telenovelele iscate de cuplurile gălăgioase
care se certau și cereau camere separate, prieteniile legate pe aceleași
băncuțe de lemn, gustul și prețul țigărilor românești și poloneze, schim-
bul cultural la care asista într-un mediu unde măștile cădeau pe termen
lung, iar oamenii își dezvăluiau mai devreme sau mai târziu adevăratele
intenții. Într-o Anglie ce se considera democrată și care totuși blama tot
mai mult musulmanii din cauza știrilor ce făceau înconjurul lumii, el
găsise în acel colț englezesc o societate nu utopică, dar cel puțin plină
de farmec. Nu doar că nu era împotriva imigranților precum tot mai
mulți britanici, dar chiar și-ar fi dorit ca E. și Khalil să îi devină prieteni

170
 MANCHESTER HOTEL

pe viață. Traiul în hotel nu era un act al sărăciei și al pribegiei – așa cum

lumea avea tendința să judece –, ci o experiență singulară care îi aducea
tot atât de multe învățăminte ca și cum și-ar fi dus pentru o perioadă
existența în fiecare țară de proveniență a clienților hotelului: Siria,
Liban, Oman, România, Spania, Italia, China și lista ar putea continua.
Încă de când văzuse silueta feminină a noii recepționere, îi încolțise în
mintea ageră ideea unei legături scandaloase. Și nici nu se putea altfel.
Eram prima femeie tânără recrutată în echipa sirienilor, dintre atâtea
și atâtea femei ce dădeau târcoale recepției, ba purtând cea mai scurtă
pereche de blugi, ba zâmbindu-le larg, sperând că astfel vor atrage aten-
ția unor bărbați din categoria celor mai buni.
Bănuielile sale se întăreau și mai mult când, fiind aproape de
miezul nopții, mă găsise încă în recepție, iar pe domnul E. singur în
biroul său, lucrând concentrat la computer. Se uită la domnul E., apoi
la mine, apoi iar la domnul E., ca și cum căuta răgaz să își aleagă cele
mai potrivite cuvinte. Limba îi ardea să facă sonoră remarca deocheată
ce o gândise imediat, ca orice altă supoziție pe care nu o ținea niciodată
pentru el. „Dacă în tot timpul ăsta Khalil nu a făcut nicio mișcare, poate
este, de fapt, prada lui E. Nu degeaba au angajat-o aici. O femeie fru-
moasă între doi bărbați tineri, aflați la vârsta hormonilor încinși și a
curiozităților de tot felul, sigur nu are doar scop decorativ. Și nu le-ar
sta nici rău…”, își spuse el cu acea mentalitate de bărbat care le cunoaște
pe toate.
– De ce ții fata aici la ora asta? îl abordă pe domnul E., la fel de
simplu și de natural cum o făcuse și cu Khalil.
– Termină imediat programul, răspunse el, abia ridicându-și capul
din ocupația sa.
Nu îi plăceau intervențiile persoanelor din exterior în ceea ce făcea
el. Iar Perce, la fel ca toți cei din hotel, oricât de apropiate păreau relațiile
dintre ei și de sincere strângerile de mână, rămânea un spectator
nepoftit. El se dedicase construirii noii sale vieți și, dincolo de zidurile
înălțate cu grijă, nu permitea accesul oricui. Respectul și datoria avute
față de Akram și Amer impuneau o limită pe care nu o depășea nicio-
dată. Femeile nu erau demne de a pătrunde în ceea ce considera el sfânt.

171
 DIANA DUȚĂ

Doar vărul său și Khalil erau singurii care cunoșteau firea sa reală,
sufletul și câteva amănunte sentimentale care îl făceau vulnerabil. Dar
ei erau familia sa, nu l-ar fi trădat niciodată, așa cum nici el nu ar fi
înșelat oamenii în jurul cărora se învârtea lumea sa. De altfel, cea mai
înțeleaptă regulă după care se ghida în alegerile pe care le făcea era: „Eu
niciodată nu mint, dar chiar și «niciodată» e un termen relativ.”
– La ora aceasta ar trebui să fie în oraș, să se distreze, nu la locul
de muncă și într-un birou pustiu. Ar trebui să o inviți la o întâlnire, nu
să vă petreceți noaptea între aceiași pereți pe care îi vedeți în fiecare zi.
– Hmm, mormăi el deranjat de îndrăzneala lui Perce. Eu încă am
de lucru, dar da, ea ar trebui să iasă în oraș și să se distreze. E tânără,
lămuri el problema sec și cu un ton neutru pe care îl folosea în con-
versațiile formale.
Severitatea lui mă lovise cumplit. Drept răspuns, întregul chip îmi
înțepenise într-o expresie nouă, rece. Domnul E. nu dorea să avanseze
în niciun fel relația noastră. „Și atunci pentru ce toate acestea? Pentru
ce jocurile acestea care ne bulversează pe amândoi?” am gândit cu
amărăciune. Eu mă înroșeam în fața lui și nu suportam să îl privesc prea
mult, de teamă de a nu arăta ca îndrăgostita Irene, lui i se strecurau
greșeli în programul pe săptămâna viitoare când îmi urmărea atent
fiecare mișcare. Eu alegeam cele mai provocatoare ținute și pierdeam
timp prețios aranjându-mi părul și unghiile pentru el, iar domnul E. abia
aștepta ca eu să vin la locul de muncă și verifica de câteva ori pe zi
imaginile înregistrate de camera de supraveghere de la ușa mea. Eu mă
purtam pe tocuri toată ziua, în timp ce el îmi admira mișcările feminine
ale șoldurilor. Totul doar pentru o distragere de la cotidian, pentru
înfrumusețarea zilelor profesionale și pentru bucuria pe care o simțeam
amândoi revăzându-ne în fiecare zi.
De-a lungul timpului, gusturile în ceea ce privește bărbații mi se
schimbaseră, devenisem mai selectivă și mai pretențioasă, mai prudentă
în fiecare alegere. Dar domnul E. era excepția care dărâma radical orice
regulă, credeam eu că îmi impusesem în momentele conduse de rațiune.
Era atracția fizică care mă devora cu totul, îmi topea nucleul neuronilor,
îmi slăbea cartilajul articular al genunchilor și îmi articula lovituri

172
 MANCHESTER HOTEL

necontrolate în burtă, ca niște spasme ale stomacului. Joaca lui avea

multe înțelesuri pentru mine: „acum te vreau”, „acum nu te vreau”,
„acum sunt șeful tău”, dar „câteodată aș putea să fiu mai mult de atât”
– toate duceau nu doar la confuzie, ci și la o revoltă a hormonilor
feminini. În decursul unei nopți mă trezeam de nenumărate ori, suferind
de insomnii ce se resimțeau tot mai obositoare pe timpul zilei. Părul îmi
cădea mai mult decât de obicei. Sânii îmi explodau, încărcați de o
tensiune incomodă. Și cu toate acestea, trupul întreg îmi ardea după el,
deși nu îl avusesem niciodată. Speram ca, după fiecare zi de lucru, clipa
în care domnul E. se va îndrăgosti de mine să nu întârzie să apară.
Relația noastră de serviciu era și albă și neagră, cum era de
așteptat cu un bărbat imprevizibil alături. Era protector și prietenos, era
un șef aparte și un bărbat pe care, deși nu puteam să îl am, îl adoram
din toate punctele de vedere, pentru tot ce reprezenta el, pentru că era
deosebit de toți ceilalți.

173
PARTEA A TREIA
 MANCHESTER HOTEL

1. MINI-FEMEI

Așa cum celebra scriitoare turcă Elif Shafak avea șase degețici care
o înnebuneau cu părerile lor contrare, amuzând cititorii de sex feminin
și probabil creând confuzie în rândul celor de sex masculin, tot așa
regăseam și eu în mine diferite femei care nu cădeau la pace aproape
niciodată. Și nu mai era doar o problemă banală cum fusese dintot-
deauna, de tipul – ce fel de femeie sunt astăzi: cochetă sau una care
preferă hainele confortabile? O cizelată care mănâncă doar salate, piept
de pui și pește sau o gurmandă care își face toate poftele culinare? –, ci
atingea proporții care de data aceasta îmi afectau cu adevărat ritmul
vieții.
Jumătate din mini-femeile ce mă compuneau începuseră o pro-
pagandă pro-iubire, basm, sentimente și mă îndemnau să cred cu tărie
că, dacă continuam în direcția potrivită, domnul E. avea să devină al
meu. Femeile simt la fel de bine ca și bărbații când sunt dorite, iar noi
simțisem chimia dintre noi din prima clipă când mâinile ni s-au atins
în sala de biliard. Nu se putea să mă fi înșelat. În fiecare zi îi simțeam
privirile ațintite asuprea mea în recepția hotelului. Protecția pe care
mi-o oferea era venită de la bărbatul E., nu de la managerul E., care
oricum își susținea echipa cum putea mai bine. Pe mine mă proteja altfel
decât pe restul, cu afecțiune și cu o delicatețe parcă menită să mă dezar-
meze ca femeie, să îmi bucure sufletul ce îi cerșea iubirea. Își alegea cu
grijă cuvintele blânde pentru a mă îndruma. Mă ținea departe de
pericole și intervenea atunci când credea că aș putea simți o dificultate
sau o amenințare din partea vreunui client. Eram a lui deja, într-un fel
în care o știam doar noi, fără sentimente exprimate verbal și fără ca

177
 DIANA DUȚĂ

lumea să știe că nu eram doar angajata lui, ci eram femeia care îi

schimbase complet zilele plictisitoare din birou.
Cealaltă jumătate de mini-femei țipau disperate și mă atenționau
cu câte un gând dezaprobator, încercând din răsputeri să le acopere
sonor pe vorbărețele care visau și își închipuiau că există ceva ascuns și
frumos în spatele fiecărui gest și al fiecărei vorbe a domnului E. Cine e
nebun să riște tot ceea ce are – familie, loc de muncă și cazare – luând
ca subalternă femeia pentru care are o slăbiciune, fie ea de orice natură,
sentimentală sau sexuală? Cu siguranță nu domnul E., care e un om
calculat și care, în spontaneitatea sa, își urmează totuși scopurile precise
și direcțiile stabilite. Imaginația îmi era bolnavă, închipuindu-mi priviri
cu subînțeles, atingeri tandre pe brațe și pe talie și atracție reciprocă
ținută cu greu în frâu de ambele părți.
De altfel, domnul E. a fost destul de clar cu privire la relațiile
dintre noi atunci când, în urmă cu ceva timp, patul din camera mea se
stricase, iar el a venit să rezolve problema. Încă de când a bătut la ușa
camerei mele, am știut că este el. Ca în vremurile trecute, l-am primit
înăuntru și imaginile cu el lipindu-mă de ușa dormitorului mi se derulau
rapid în cap, accentuându-mi bătăile neregulate ale inimii. Îmi doream
ca totul să se repete aidoma, să retrăiesc fiecare gol din stomac și fiecare
răsuflare tăiată. El era bărbatul care reușise să se joace cu simțurile mele
atât de bine, încât, deși era cel mai nepotrivit lucru, acum tânjeam din
nou după aceeași dulce greșeală. Doar că acum totul era diferit. M-am
așezat pe un scaun și îl priveam cum reușea de unul singur să mute patul
voluminos regal. Mi se părea cel mai puternic și sexy bărbat, care îmi
oferea un program artistic privat. Era ca un preludiu care mă incita și
îmi aprindea pofte noi pentru toate femeile din mine. Apoi, fără a-l
întreba nimic, ca și cum îmi ghicea fiecare gând rușinos, a spart tăcerea
dintre noi:
– Știi că acum sunt doar în calitate de șef aici, nu?
Bineînțeles că știam. Era trist că de acum încolo nu vor mai exista
astfel de momente de apropiere între noi. Poate de aceea acum, mai mult
ca niciodată, îl priveam ca și cum era ultima dată când îl vedeam. În
mintea mea era ultima dată când domnul E. și cu mine ne aflam singuri

178
 MANCHESTER HOTEL

în același dormitor. Nu putea fi al meu și faptul că acum îmi subliniase

asta, sonor și atât de direct, paraliza ceva în mine.
– Testez patul, a spus țopăind cu șezutul pe salteaua moale.
Îmi zâmbea jucăuș, iar eu i-am întors un zâmbet amar. M-am
ridicat brusc în picioare și l-am condus spre ușă. Trebuia să plece. Ce ar
mai fi căutat șeful meu în dormitorul meu, în patul meu?
– Mulțumesc pentru ajutor, am rostit cu glas rece, menit să îmi
ascundă dezamăgirea pe care vorbele lui mi-o provocaseră.
Eram în același colț în care mă înghesuise cândva, destul de
aproape încât să îi simt parfumul și nu numai. Valul acela masculin care
mă intimida atunci când îmi încălca spațiul personal avea același efect
asupra mea, chiar și după ce se asigurase că știu limitele cerute de el sau
de societate. Și totuși, domnul E. părea că simte ce simt și eu. Blocat în
fața ușii, părea că se scufundă în ochii mei și că rămâne acolo pe vecie,
lângă mine. Oare chiar nu ar fi vrut să plece? Regreta ceea ce spusese?
Au și bărbații degețici care se bat în străfundul sufletelor lor, instaurând,
pe rând, ba oligarhie, ba monarhie, ba episoade de anarhie?
– Asta e tot? m-a întrebat, foindu-se de pe un picior pe altul,
încurcat în propriile sentimente contrarii.
– Asta e tot. Doar ești șeful meu, nu?
A încuviințat din cap și, de data aceasta, el a fost cel care mi-a ofe-
rit un zâmbet crispat. L-aș fi apucat de gulerul cămășii și l-aș fi împins
în ușa pe care era pe punctul de a o deschide. Mi-aș fi lipit sânii de
pieptul lui, să mă arunc în brațele lui cu totul, iar el să îmi cuprindă talia
și să mă tragă spre el și mai mult. Cu palmele sale aș fi vrut să mă apese
peste el, să ne simțim trupurile unul altuia prin hainele ce ar fi devenit
apoi doar obstacole între noi… În schimb, l-am lăsat să apese pe clanța
ușii și să părăsească camera ca și cum atracția dintre noi dispăruse
complet. Din acest punct, eu și domnul E. ne înțelesesem asupra rolu-
rilor noastre. Le jucam cu dedicare și credeam că nimeni nu va putea
spune că a fost ceva vreodată între noi sau că trupurile ne vibrează atunci
când suntem unul lângă altul. Până într-o seară, când femeia cu origini
din China s-a apropiat de noi și, pentru o clipă, s-a oprit și ne-a privit
altfel. Domnul E. stătea în recepție lângă mine, pe un alt scaun, dar

179
 DIANA DUȚĂ

suficient de aproape, încât, într-un moment de neatenție, brațele ni s-ar

fi putut lipi.
– Este iubita ta? l-a întrebat ea, înclinând ușor capul spre mine.
Un moment de tăcere se lăsase între noi. Domnul E. părea în-
curcat și pentru prima dată îl vedeam fără cuvinte în fața unui client.
– Nu, nu… Este șeful meu, l-am scăpat din vădita încurcătură.
– Ah! Atunci îmi cer scuze, domnișoară. Nu am vrut să vă pun
într-o ipostază incomodă.
Cele șase mini-femei diferite din mine porniseră din nou războiul
și, de multe ori, după orele din recepție, abandonam lupta și încercam
să le evit. Dar, inevitabil, cumva ajungeam să mă lovesc de ele tot mai
des. Dacă nu în interiorul meu, atunci în alte femei care – ce ciudat –
aveau aceleași vorbărețe gălăgioase dincolo de femeia pe care o vedeam
eu.
– Daria, dacă ai ști prin ce trec… a început Viola într-o seară la
telefon.
– Ce s-a întâmplat?
– Nu am povestit nimănui lucrurile astea. Nu mai suport să le țin
în mine. Mă sufocă. Pe zi ce trece, în loc să mă bucur de evenimentul ce
se apropie, eu plâng și mă simt tot mai tristă.
– De ce, Viola? Te supără Marian?
– Nu direct, dar… Are și el o parte din vină. Familia lui mă des-
consideră, a spus ea printre sughițuri de plâns.
– Despre ce vorbești? Mama lui te adoră! Îți face toate mofturile.
Viola îl cunoscuse pe Marian în urmă cu aproximativ cinci ani,
într-o vacanță la mare. După o perioadă în care s-au iubit de la distanță,
el din Constanța, ea dintr-un sat din Ialomița, cei doi au decis că este
momentul oportun să se mute împreună. Astfel, Viola s-a mutat în
apartamentul lui Marian împreună cu părinții lui și s-a înscris la
facultate, unde am și cunoscut-o. Știam de la Viola că nu îi lipsea nimic,
chirie nu plătea, soacra le gătea sănătos, cu ouă și legume proaspete
aduse de la gospodăria din Frățilești, de două ori pe an plecau în vacanță
și, spre deosebire de mine, vizitaseră mai multe locuri din România
decât îmi puteam eu imagina, iar acum atingeau fericirea supremă – își

180
 MANCHESTER HOTEL

întemeiau propriul cămin. Ce i-ar fi putut lipsi? Arăta a femeie împlinită,

norocoasă, profesa în domeniul studiat și avea viața pusă în ordine.
Urma ca după nuntă să rămână singură cu Marian în apartamentul din
Constanța, iar părinții lui să se mute la casa lor de la țară. În câțiva ani
ar fi trebuit să aibă și un copil și atunci ar fi putut spune că le făcuse pe
toate în viață, exact în ordinea în care trebuia și la momentul potrivit.
– Nu mă adoră, Daria, am obosit să joc teatru și să părem familia
perfectă… Crezi că totul e așa roz? De când m-am mutat în casa ei,
încearcă să controleze tot. Trebuie să mănânc atunci când pune ea masa,
chiar dacă eu cumpăr mâncarea mea din banii mei. Dacă stau în cameră
să învăț pentru examen, nu e fericită că nu îi țin companie în bucătărie.
Dacă Marian nu are bani, e vina mea. Și Marian e un mămos! Îmi vine
să îl strâng de gât câteodată! Nu iese din gura mamei. Refuză să ne
mutăm doar noi, că ar supăra-o pe mămica! Până și cererea de căsătorie
mi-a făcut-o la insistențele mamei lui. Oare și când facem sex îi dă
raportul?!?
– Viola… Ești stresată cu nunta. Nu poate fi chiar așa.
– Vrea să impună meniul de nuntă, vrea să îmi pună mama la altă
masă, în colțul restaurantului! Și Marian tace! Tace! repeta ea, cu glasul
deznădăjduit. Nu vrea să intervină între noi!
– Ai răbdare cu Matei. E mai greu pentru bărbați să își schimbe
statutul social și să renunțe la burlăcie. Sunteți cele mai importante
femei din viața lui.
– E băiatul mamei!
– Tocmai de asta. Vorbește cu el. Te iubește mult. Îți va fi alături…
și… Viola?
– Da?
– Chiar dacă nu sunt acasă, știi că îți sunt aproape de oriunde aș
fi.
– Știu. Îți mulțumesc. Eu nu am alte prietene, Daria. Sunt
singură…
– Și eu sunt singură. Atât de mult aș fi vrut să fii aici cu mine să îl
vezi și tu pe E…

181
 DIANA DUȚĂ

Nu găseam secretul armoniei mini-femeilor din mine, așa cum Elif

Shafak reușește cu degețicile ei într-un anume punct din viața ei. Și nici
Viola nu reușea să împace mini-femeia nevastă cu mini-femeia inde-
pendentă și dornică de afirmare. În atâția ani de prietenie, acum făceam
cunoștință pentru prima dată cu aceasta din urmă. Nu știu unde o ținuse
Viola ascunsă până acum, în nenumăratele clipe când îmi povestea că
familia e tot ceea ce contează în cele din urmă, că visul ei e de a avea un
soț, câinele familiei și, mai târziu, rodul dragostei – copilul. Se mândrea
că Marian Matei este primul bărbat din viața ei și că va fi singurul.
Promova femeia cu bune maniere, educată să respecte deciziile bărba-
tului și să îl urmeze până la capăt de lume. Era o viitoare gospodină
desăvârșită, pasionată să facă cele mai bune prăjituri de casă și cele mai
aromate supe. Era limpede. În zilele ce au urmat acestei conversații,
mini-femeia casnică fusese redusă la tăcere de mini-femeia feministă.
Brusc, Viola nu mai suporta să își vadă soacra, pe Marian nici nu îl putea
privi, iar pregătirile de nuntă se suspendaseră. Asta până când, într-un
moment de luciditate, Viola și-a dat seama că utopia pentru care își
dedicase viața și la care majoritatea femeilor aspirau, fusese întinată
prin expunerea sentimentelor ei contrarii. Și atunci a decis: nu va mai
vorbi niciodată despre problemele ei atât de personale. Nu pentru că nu
ar avea cu cine sau pentru că nu ar fi bine, ci pentru că imaginea unei
vieți ideale e mai importantă decât orice. E exact lucrul pentru care ea
luptă și se dedică, e energia și aerul ei… Am înțeles că Viola s-a lăsat
condusă de o singură femeie din complexitatea de femei ce se află în
fiecare dintre noi și a încetat să se mai chinuie cu lupte interioare. Nu a
mai deschis niciodată subiectul și s-a prefăcut că zilele în care îmi
plângea la telefon nu au existat niciodată. Eu, în schimb, încă nu puteam
să îmi controlez fluturii la vederea managerului meu.

182
 MANCHESTER HOTEL

2. O NOAPTE ÎN ORAȘ

„Șușoteli în limba arabă…”

Băieții din Oman – căci arătau a niște puștani oarecare, slabi și
incredibil de tineri – purtau o discuție înflăcărată cu domnul E. și Khalil
în biroul acestora. Nu puteam înțelege nimic, dar ceva îmi spunea că
subiectul acelei conversații eram eu, recepționera pe care o priveau în
fiecare seară de pe canapelele maro din salonului hotelului. Acolo
împărțeau doze de suc, ascultau muzică tare și erau gălăgioși, lipsiți de
subtilitatea și eleganța sirienilor. Acum, aceeași lipsă de tact le dădea de
gol intențiile.
Au ieșit toți din birou și au format un semicerc în jurul meu.
Domnul E. s-a așezat pe scaunul de lângă mine și zâmbetul ștrengar
vorbea în numele lui. Toți se uitau la mine și eu știam că se întâmpla
ceva. E. și Khalil nu s-au mai putut abține și au bufnit într-un râs colorat
când unul dintre băieții din Oman încercă să vorbească cu mine într-o
engleză pocită:
– Vrei să bei?… și îmi indică doza de suc din mâna sa.
– Nu, mulțumesc… am spus eu precaută.
– Vrea să te întrebe dacă accepți să ieși cu el în oraș să beți ceva
împreună, a intervenit Khalil cu traducerea.
– Aaa, nu, mulțumesc. Nu sunt disponibilă, am refuzat eu încă o
dată.
– Ha-ha, auzi, măi, nu e disponibilă. E offline! a început Khalil să
glumească în stilul caracteristic.
– De ce? Ai iubit? a reușit de data asta să mă întrebe într-o engleză
mai bună tipul din Oman.

183
 DIANA DUȚĂ

– Nu sunt disponibilă pentru oricine, am spus închizând tranșant

conversația.
După ce trupa veselă din Oman a plecat, Khalil și-a preluat atri-
buțiile de gentleman și m-a lămurit:
– Îmi cer scuze pentru mai devreme. Nu vreau să crezi că eu și E.
râdeam de tine. Ne distram pe seama lor.
– Într-adevăr, amuzant…
– Știi unde e Oman?
– Da.
– E o țară unde nu sunt femei. Adică sunt, dar este ca și cum nu
ar fi. Sunt acoperite din cap până în picioare, nu li se văd decât ochii.
Legile sunt foarte stricte acolo. De aici și reacția lui când te-a văzut pe
tine. Nu cred că a mai văzut vreodată o femeie așa…
Khalil s-a întrerupt și pentru o secundă am avut senzația că ochii
i-au sclipit uitându-se la mine. Aceeași licărire o mai văzusem o singură
dată, când, la începutul meu ca recepționeră, i-am întins receptorul
telefonului cu un zâmbet gingaș pe chip, menit să îl facă să mă ierte. L-a
luat și, acoperind receptorul cu palma sa, mi-a șoptit:
– Daria, de ce ești așa frumoasă azi?
M-am fâstâcit și obrajii mei au devenit mai roșii decât rochia pe
care o purtam.
– Sunt frumoasă? am întrebat eu retoric, mirată că fiul patronului
mă complimentează.
S-a întâmplat din nou peste câteva zile când era singur în birou,
iar eu am început să îi povestesc noua pățanie a zilei.
– Khalil, nu o să îți vină să crezi!
– Ce ai mai făcut? a spus el, începând să râdă amuzat. Cine ți-a
fost victimă de data aceasta? Fierbătorul, capsatorul sau telefonul?
Începuse să mă cunoască și îmi știa stângăciile. Nu doar că le
adora, dar de fiecare dată când domnul E. îi povestea ceva nou, el ar fi
dorit să fie acolo, prezent la gingășiile involuntare ale femeii românce.
– Clientul din camera 36! Îl știi?
– Eu știu pe toată lumea din hotelul ăsta, Daria.

184
 MANCHESTER HOTEL

– Mi-a făcut avansuri! Mi-a cerut numărul de telefon! Bineînțeles

că l-am refuzat politicos, dar bărbatul a insistat și a continuat să îmi
ceară numărul de fiecare dată când mă vedea în recepție.
Ochii albaștri ai lui Khalil se făcuseră mari și mă privea cu un aer
neserios.
– Știi că e însurat, nu?
– Poftim?!? Ohoho! am exagerat ieșind pe ușă. Drept cine mă ia?
– Ce femeie! Și gingășie și atitudine într-un singur exemplar…
– Khalil?!? l-am strigat țopăind spre el, doar cu o săptămână mai
târziu. I-am cunoscut nevasta! Numărul 36!
– Ha-ha! Nu ți-am spus eu?
– E chiar de râs! Mi-a prezentat-o mândru nevoie mare, apoi a
condus-o în camera de hotel. Câteva minute mai târziu, m-am trezit cu
el în fața mea, strecurându-mi un bilețel cu numărul lui de telefon.
– Se pare că toată lumea în hotelul ăsta te vânează. Odată angajez
și eu o recepționeră tânără, și o ia lumea razna. Ha-Ha!
– Khalil! Fii serios! i-am mustrat neseriozitatea și apoi am bufnit
amândoi în râs.
– Și ce a făcut angajata mea cea profesională? Se întâlnește cu
clienții hotelului? Hm…
– L-am întrebat ce face, i-am subliniat faptul că este un bărbat
însurat și l-am rugat să nu mai insiste. Totul cât se poate de îndulcit,
promit! Ha-ha!
– Desigur. Nici nu se putea altfel, când tu ești așa de dulce… a spus
încet și a plecat privind în altă parte.
– Drăguț răspuns, interveni domnul E., care auzise toată conver-
sația dintre mine și băieții din Oman, apoi dintre mine și prietenul său.
„Desigur că e drăguț, doar nu ești tu cel refuzat…” am gândit. De
ce nu puteam să fiu atât de fermă și când era vorba de domnul E.? Din
partea lui aș fi acceptat oricând o întâlnire și aș fi încălcat orice regulă a
societății.
– Diseară te așteptăm la ziua lui Betsy, continuă el. Ți-a spus
cineva că ne vedem toți la un bar, nu?
– Dar nu m-a invitat nimeni. Betsy nu a spus nimic.

185
 DIANA DUȚĂ

– Te invit eu.
– Nu pot.
Toți senzorii de autoapărare mi se activară și din nou mă simțeam
ca la început, o străină în anturajul construit de E. și Khalil în hotel.
Faptul că eu și domnul E. aveam ocazia să ne vedem în afara progra-
mului și în exteriorul hotelului mă făcea să mă simt foarte incomod.
Dacă în mod normal asta m-ar fi bucurat – și, de fapt, era ceea ce aștep-
tam din partea lui –, acum simțeam mai multă teamă decât bucurie.
Dar, trebuia să recunosc, apreciam efortul domnului E. de a mă integra
în mica lor familie.
– De ce? Trebuie să vii. Toți vom fi acolo. Eu, Khalil, Paola și
Mariana, Tommy și…
– Tommy… Ești sigur că mă vrea acolo?
– Sigur că da, nu fi prostuță! Betsy și Tommy nu invită pe nimeni,
pentru că asta e ceea ce facem de obicei când e ziua vreunuia dintre ei.
Pubul e la capătul străzii, la doar două minute de mers pe jos și este locul
preferat de cei doi. Ne putem vedea la ora opt aici, în fața recepției și
mergem împreună.
– Va trebui să cumpăr cadou pentru Betsy…
– Nu, nu… Nu ai nevoie de nimic, nici de cadou, nici de invitație.
Vreau să te aduci doar pe tine, spuse, zâmbindu-mi sincer și cald.
– Ne vedem diseară, adăugă și Khalil binedispus.
La ora opt fix m-am prezentat în fața recepției îmbrăcată într-o
rochie neagră, turnată pe corp și ușor transparentă. Nu lăsa nimic la
vedere, dar textura materialului și accentele sclipicioase ale rochiei
puteau foarte ușor încuraja imaginația masculină. Pășeam pe mocheta
roșie cu tocurile stilleto nude și tot ce auzeam îmi era inima cum bate.
Eram sigură că o parte din angajații hotelului erau acolo și, undeva în
sufletul meu, speram ca domnul E. să fie și el printre ei. Betsy stătea de
vorbă cu cineva aflat în recepție, dar unghiul din care veneam nu îmi
permitea să văd mai multe. Era frumos îmbrăcată, cu o rochie neagră
cu un model floral deosebit și sandale cu un toc mic, pătrățos. Un pas,
doi pași, bătăile inimii se accentuau și atunci l-am zărit așa cum observi
un trandafir într-o grădină de mărăcini. Domnul E. stătea în picioare

186
 MANCHESTER HOTEL

lângă Veronica și, de îndată ce am intrat în câmpul lui vizual, tot chipul
i s-a luminat. Ne priveam reciproc în timp ce mă apropiam încet de
recepție și, deși încăperea era plină, pentru o secundă tot ceea ce conta
era existența lui. El era sursa tuturor emoțiilor mele, iar lui i se părea că
tot salonul era luminat de prezența mea. Veronica și Betsy observară
conexiunea dintre noi și se întoarseră și ele către mine. Veronica se
ridică în picioare și se aplecă peste recepție, de unde mă scană admirativ
din cap până în picioare.
– Mergem? am întrebat, spărgând liniștea din jur.
– Daria, iubita mea! Ce frumoasă ești! a exclamat Betsy. Sigur că
mergem. Pe tine te așteptam. Restul fetelor sunt deja la pub, ne așteaptă.
– Wow! Daria, arăți minunat! zise și Veronica.
– Mulțumesc. Și tu, Betsy, ești atât de elegantă! Nu îmi amintesc
să te fi văzut vreodată așa, în rochie și pe tocuri…
– Este o zi specială. Hai să bem ceva. Îți place sucul de portocale?
– Atâta timp cât nu luăm alcool, îmi place orice. Veronica? Dar
tu?
– Din păcate, cineva trebuie să stea în recepție și, cum e tura mea…
Dar nu te îngrijora. Vom mai avea astfel de evenimente și atunci sigur
mă voi alătura vouă.
– E.? Nu vii? l-am întrebat și pe el, pregătită să ies pe ușă alături
de sărbătorită.
– Duceți-vă voi, vin și eu mai târziu după ce mă schimb, răspunse,
încă privindu-mi picioarele dezgolite.
Eram cea mai nou-venită în grupul lor și mă simțeam ușor stin-
gheră. Nu doar că nu întrețineam conversația, dar în mare parte a
timpului eram tăcută, lăsându-i pe ceilalți să vorbească. Barul era auten-
tic englezesc, plin de bărbați ce își savurau berile și sărbătoreau
începutul weekendului. Tommy era și el în elementul lui. Se vedea că se
simțea bine și, contrar așteptărilor mele, se bucurase să mă vadă și
cumva aveam impresia că se mândrea cunoscuților din bar cu familia
pe care o avea la masă. Eram fetele lui: eu, Paola, Mariana și Alessa, dar
și prietena Alessei. Seara decurgea normal, ca într-o ieșire obișnuită cu
niște prieteni. Dar de departe cel mai bun și revigorant moment de până

187
 DIANA DUȚĂ

atunci a fost cel în care, pe ușa barului, a intrat domnul E. însoțit de

Khalil. Oricât aș fi vrut să îmi ascund bucuria, totul îmi părea în zadar.
Pe cine puteam să mint? Eram acolo nu pentru Betsy, ci pentru domnul
E. Renunțase la cămașa în care mă învățasem să îl văd la muncă zi de
zi. Era un bărbat normal, într-un tricou polo verde, dar la fel de chipeș
ca întotdeauna. Pe Khalil îl mai văzusem purtând haine sport, dar E. era
mereu impecabil și prezentabil.
Odată cu venirea celor doi, atmosfera petrecerii se schimbă. Khalil
și-a cerut scuze de întârziere și de îndată mânuia atât de bine acea
combinație socială și culturală, încât petrecerea abia atunci începea.
Domnul E. socializa cu toată lumea și făcea eforturi să mă integreze cu
adevărat în grup. Mă implica în conversațiile oamenilor, făcea poze cu
toată lumea și avea grijă ca nimeni să nu se simtă în plus. Mă proteja
din nou și mă tachina în același timp, însuflețind adunarea și mai ales
pe mine, angajata lui favorită.
– Știți că urmează o nuntă? Numărul trei a cam pus ochii pe tine,
Daria.
– Vrei o nuntă în hotel?
– Da, chiar aș vrea una, răspunse și mă lovi cu piciorul pe sub
masă.
Mă înroșisem până în vârful urechilor și l-am privit pe Khalil. Se
uita la mine și nu spunea nimic. „Oare observă ce se petrece între mine
și prietenul său?”
– Se formează noi cupluri în seara asta? a întrebat Mariana.
– Chiar așa, unde îți e iubitul, Mariana? interveni Tommy.
– Nu a putut să vină, dar o am pe Paola lângă mine, râse zgomotos
și își luă prietena în brațe.
– Mariana cu Paola, Alessa are și ea însoțitoare în seara asta, eu
am pacostea pe cap, ăăă, dragostea am vrut să spun, adăugă, pupând-o
pe Betsy. Băieți, voi cui rămâneți?
– Băieții mei frumoși! îi mângâie pe creștetul capului Betsy.
– Eu sunt într-o relație cu Khalil, lămuri domnul E. problema,
după care se aplecară amândoi demonstrativ în fața mea și mimară un
pupic cu boticurile alungite unul spre altul.

188
 MANCHESTER HOTEL

– Ha-ha! Voi sunteți împreună de când vă știu. Unde e unul, e și

celălalt, spuse prietena Alessei. Probabil e cea mai solidă relație pe care
o cunosc.
– Suntem o mare familie cu toții, nu? continuă domnul E. con-
versația. Când vom avea un nou membru în gașcă, o voi prezenta pe
Daria drept nepoata mea, spuse, privindu-mă amuzat.
– Nepoată? am repetat, privindu-i ochii mari și căprui. Atunci așa
să fie, dar trebuie să ai grijă de mine de acum încolo.
– Întotdeauna voi avea.
– Și mai am nevoie de un bărbat care să aibă grijă de mine. Nu
doar de un unchi împrumutat.
– Să îl chem pe numărul trei? Sigur nu s-ar supăra să îi dau un
telefon… glumi el, și ne strâmbarăm unul la celălalt.
Câteva zeci de minute mai târziu am vrut să mă întorc înapoi în
hotel, dar domnul E. m-a oprit.
– Ce rost are să pleci acum? Și așa o să plecăm și noi imediat. Mai
așteaptă puțin și mergem împreună.
Când Khalil și-a luat la revedere, urmat de Alessa și prietena ei,
domnul E. se ridică și el brusc de la masă și îmi zise:
– Hai, Daria. Plecăm.
Am ieșit din bar după ei, iar, în timp ce îmi luam la revedere,
domnul E. m-a oprit din nou.
– Așteaptă, te rog. Khalil va aduce mașina aici și mergem
împreună.
– Pentru ce? Hotelul e chiar aici! am indicat cu mâna spre direcția
hotelului unde mi se desfășura toată viața.
– Iată-l! Șoferul pentru domnițe! Urcați! a spus domnul E.,
deschizând portiera mașinii sport a lui Khalil.
– Chiar nu este nevoie. Mulțumesc, Khalil, dar hotelul e aproape,
am insistat de data aceasta, adresându-mă șefului meu cel blond.
– Daria! mi-a pronunțat numele pe un ton jumătate autoritar,
jumătate glumeț. Urcă în mașină și taci.
Prietena Alessei plecă pe jos, de îndată ce ieșise din local, însă ea
se bucură de locul din stânga lui Khalil. A urcat natural și s-a făcut

189
 DIANA DUȚĂ

confortabilă pe scaunul din piele neagră. Fără să realizez, în câteva

secunde, și eu eram înghesuită pe bancheta din spate, alături de domnul
E. Genunchii ni se atingeau în spațiul prea neîncăpător și, deși nu ne
uitam unul la altul, amândoi simțeam o intimitate periculoasă pentru
relația profesională pe care ne chinuisem cu greu să o menținem în
ultimele luni. Mă zăpăcea mirosul lui, atingerile lui accidentale, barba
lui neagră. Cu coada ochiului, îl sorbeam din priviri și îi adulmecam
parfumul însetată de el, de mângâierile lui tandre pe trupul meu. „Oare
simte și el asta?” Alessa a coborât din mașină și s-a îndreptat spre
apartamentul pe care îl împărțea cu Veronica, iar când am rămas
singură cu cei doi, domnul E. a plonjat peste scaun și s-a așezat pe locul
ei, lângă Khalil.
– Daria, ai treabă acasă? întrebă Khalil, întorcând doar puțin capul
spre mine.
– Nu. De ce?
– Pentru că nu te ducem acasă, zise, apăsând mai puternic pedala
de accelerație.
– Dar unde mergem? am întrebat ținându-mă strâns de bancheta
din față.
– Vei vedea.

190
 MANCHESTER HOTEL

3. SUNETE ÎNCÂNTĂTOARE ARABE

După câteva străzi parcurse în noapte, Khalil a oprit mașina în fața

unei clădiri impresionante, cu pereți din sticlă și linii moderne. Era cea
mai înaltă construcție din oraș și cea mai impozantă. Bodyguarzi în
costume negre și sobre stăteau de-o parte și de alta a ușilor și supra-
vegheau oamenii ce intrau și ieșeau și mulțimea de mașini scumpe lăsate
una câte una în grija valetului. Era acea zi a săptămânii când toată
societatea bună se întâlnea în același loc și se cunoșteau, deși nu toți își
vorbeau. Oameni de afaceri, fericiți parveniți peste noapte, tineri din
familii cu averi impresionante, toți frecventau același loc cu pretenții,
unde profitau să își etaleze cele mai bune posesii: ceasuri, bijuterii,
mașini luxoase sau femei rafinate.
– Hotel Hilton. Ce zici, Daria? Care e hotelul tău favorit? m-a
întrebat Khalil coborând din mașină.
Domnul E. m-a ajutat să cobor, oferindu-mi brațul, apoi a luat-o
înainte, salutându-se cu diferite persoane – credeam eu – influente. El
părea liderul din acea seară. Mergea încrezător printre toți acei oameni
desprinși dintr-o lume căreia nu îi aparțineam, cu pași rapizi îndrep-
tându-se spre lift. În spatele lui, Khalil îmi deschidea ușa și mă lăsa să
intru în renumitul hotel.
– Manchester Hotel, i-am răspuns lui Khalil.
– Uită de asta pentru o noapte. În seara asta îți vom lua o cameră
să dormi aici.
Cu ajutorul liftului am urcat până la ultimul etaj, de unde se
auzeau sunete de muzică și forfotă. După un mic coridor, am ajuns într-o
încăpere imensă care avea un bar oval în partea dreaptă, luminat de
candelabre moderne. Ne-am strecurat printre domnii în costume și

191
 DIANA DUȚĂ

femeile în rochii cu spatele gol și ne-am apropiat de bar. În partea stângă

am văzut canapele ce înconjurau ringul de dans și dj-ul aflat lângă un
zid lung de sticlă. Tot etajul era un somptuos club de noapte, cu o terasă
amplasată deasupra întregului oraș – cel mai impunător sky bar din
oraș. Priveliștea îți tăia răsuflarea. Lumini se contopeau în noapte și
ofereau o strălucire altfel decât o știam eu. Era lumea domnului E. și a
lui Khalil și, poate, sclipirile nu erau altceva decât amăgiri ale unei vieți
alături de bărbatul pe care mi-l doream. Dar pe cine doream cu
adevărat? Era posibil ca în inima unei femei să existe doi bărbați?
– Ce bei?
– Ce?
Mă simțeam cea mai fericită și știam că există un răspuns la toate
acele întrebări pe care îmi era frică să le rostesc.
– Am întrebat ce bei, mi-a repetat domnul E. la ureche, atin-
gându-mi obrazul cu barba lui aspră.
– Ceva fără alcool, te rog.
A comandat trei cocktailuri nonalcoolice și, în timp ce le savuram,
am observat privirile fugitive ale altor oameni. Eram o femeie însoțită
de doi bărbați frumoși și nu puteam să nu mă întreb de ce au preferat
această formulă în loc să fi rămas patru. Obrajii mi se îmbujoraseră,
ochii îmi scânteiau și buzele se rumeneau sub presiunea dinților care le
mușcau de emoție. În atâtea luni nu îi surprinsesem niciodată alături
de o femeie, iar dacă domnul E. avea un renume de cuceritor, admirator
al femeilor frumoase, Khalil avea un istoric nepătat de amintirea
niciuneia. Discreția și educația primită nu îi permiteau priviri curioase
asupra femeilor. Și nici nu îl interesa atât de mult, căci în anii petrecuți
în Marea Britanie văzuse de toate. În ciuda vârstei fragede, Khalil trăise
cât alții în zece vieți și știa că femeia pe care o va prezenta lumii va fi cea
potrivită. Îmi dădeam seama că cei doi nu veneau aici cu orice femeie și
asta mă măgulea.
– Îți place de ea? o întrebă Khalil pe una dintre chelnerițe, arătând
spre mine ca spre un trofeu.
Femeia a aprobat din cap fără să mă vadă prea bine în alergătura
sa spre mesele clienților. Chipul lui Khalil avea o expresie de învingător.

192
 MANCHESTER HOTEL

Părea mulțumit. Vorbeam despre necunoscuții din jur, despre lucruri

lipsite de importanță și, deși subiectele erau banale pentru noi și domnul
E., pentru Khalil acestea aveau o valoare aparte. Vorbeam aceeași limbă
și tot ceea ce se mișca în jurul nostru se înconjura de fum. Înnebuneam
sau Khalil era cel mai important bărbat din încăpere?
– Dansezi? îmi șopti Khalil deodată.
Ne-am apropiat cu sfială unul de celălalt, iar Khalil mi-a cuprins
ușor talia. Cu mișcări stângace, reușeam să ne amestecăm printre
celelalte cupluri de pe ringul de dans. Când zâmbea el, zâmbeam și eu.
Când se concentra asupra pașilor de dans, la fel făceam și eu, iar în final
părea că ringul de dans e doar al nostru. La finalul melodiei, peste
umărul lui Khalil l-am zărit pe domnul E. sorbind ultima gură dintr-o
băutură diferită de ceea ce comandase inițial și fixându-ne cu privirea
pe deasupra paharului aproape gol. Ne-am apropiat de el, iar E. a lăsat
paharul cu licoarea arămie pe marginea barului, apoi s-a ridicat brusc.
– Mergem? întrebă, înaintând deja spre ieșirea clubului, fără a
mai aștepta un răspuns.
Khalil a grăbit pasul spre prietenul său și toți ne-am întors la
mașină fără nicio explicație. În tăcere am urcat pe aceleași locuri ca mai
devreme, iar Khalil a demarat în trombă.
– Ține-te bine, mi-a spus și a apăsat pedala de viteză.
– Ești nebun? Aproape m-ai dărâmat! Vrei să mă vezi întoarsă cu
fundul în sus?
– Servești chipsuri? întrebă domnul E., găsind o cutie de chipsuri
începută între scaunele mașinii.
Apoi luă unul și făcu același gest demonstrativ ca în bar. Se aplecă
către Khalil și mușcară amândoi din același chips ca într-un film roman-
tic cu doi îndrăgostiți ce împart aceeași porție de spaghete. Totuși,
domnul E. nu era în apele sale și, oricât încerca, zâmbetele îi erau for-
țate. Gesturile nu îi veneau natural și eu, care îmi petreceam cel mai
mult timp în compania lui, înțelegeam asta cel mai bine. Mima o
relaxare și o nepăsare față de mine care îi ascundeau adevăratele
gânduri și îngrijorări. Khalil era însă fericit și puse muzică arabă tare în
mașină; cânta și mă întreba dacă îmi place. Ritmurile orientale erau din

193
 DIANA DUȚĂ

ce în ce mai plăcute și, brusc, am realizat mai clar ca niciodată ceea ce

îmi doream: să fac parte din acea lume. Voiam ce aveau ei, voiam cultura
lor, prietenia lor, stilul lor de viață și îi voiam pe ei. De a doua zi am
început să studiez limba arabă. Am cunoscut-o pe Nur, sora mai mică a
lui Khalil și a fost dragoste la prima vedere. Eu îi arătam cum e să fii
recepționeră, iar ea îmi explica cuvinte și mai târziu propoziții în limba
arabă, pe care eu le repetam până când Nur era mulțumită de pronunție.
– Mă bucur că vă înțelegeți, ne spuse domnul Akram într-o
dimineață. Nur e în vacanță și se pare că se plictisește acasă. Nu știu ce
i-ai făcut, dar în fiecare zi mă roagă să o aduc aici să stea cu tine.
– Aveți o fiică deosebită. De fapt, toți copiii dumneavoastră sunt
foarte bine educați, manierați.
– Îți mulțumesc, Daria! Și tu ești o fată foarte bună.
– Shukran!
– Afwan! Nu știam că înveți arabă. Cine te învață?
– Nur mă ajută foarte mult, mai prind câte un cuvânt când vorbesc
băieții și studiez singură când am timp. Știu să număr până la șase,
câteva cuvinte de bază și încerc să învăț și scrierea.
– Și ea mă învață limba română, tată, a adăugat Nur zâmbitoare.
Știu deja să salut și să spun că mă doare capul.
– Sunt impresionat. Mie îmi e greu să învăț și limba engleză, iar
tu deja știi bazele limbii arabe. Să nu renunți, Daria. Poate vom reuși să
purtăm o conversație în arabă cândva.
Intră în birou încântat. Deși găsea dificil să discute într-o limbă
străină, dintotdeauna avusese raporturi bune de respect mutual cu
angajații săi și mai ales cu recepționerii. Nu îi plătea cu mulți bani, dar
pentru aceia veniți din țări estice remunerația oferită era tot ceea ce
puteau spera pentru un trai mai bun. Totuși, când mi-am primit prima
hârtie de salariu, am avut surpriza să descopăr că ceea ce mi se oferise
mie era mai mult decât salariul minim pe economie. De atunci, stima
pe care i-o purtam acelui om crescuse considerabil. Oricât de neașteptat
ar fi părut, toate aceste gesturi venite din partea familiei lui Akram mă
făcuseră să iubesc și mai mult casa lor și fiecare membru al ei. Femeile
erau cuminți și prietenoase, iubite și răsfățate de soți, frați și părinți.

194
 MANCHESTER HOTEL

Bărbații erau harnici, corecți și dețineau ceva ce alți oameni pierdeau în

timp și în rutina împovărătoare a zilelor și a nopților repetitive. Aceștia
din urmă se dezbrăcau de aparențe și de secrete, lăsau cortinele să cadă
în văzul tuturor, dezvăluind ba simplitate, ba o crudă banalitate sau, pur
și simplu, monștri. Însă familia lui Akram apărea pentru mine ca o taină
pe care trebuia să o aflu și eu cândva. Sub acel văl misterios ascundeau
frumuseți pe care aș fi vrut să le cunosc și eu. De ce se deosebeau de alți
bărbați atât de mult? De ce limba arabă suna deodată atât de melodios?
De ce se roagă la ore fixe și de ce urmează atât de conștiincios fiecare
regulă coranică? De ce, indiferent de greutăți, ei prețuiesc familia drept
cel mai scump dar de pe pământ? Și de ce Khalil nu are o iubită sau o
soție, dacă asta este important în cultura sirienilor? Întrebări alături de
alte întrebări, care doar făceau ca misterul familiei musulmane să pară
și mai seducător.
– Khalil este preferatul meu dintre toți frații, zise Nur într-o altă
zi când stătea lângă mine în recepție. Este cel mai simpatic. E foarte
glumeț și seara petrecem mult timp împreună.
– Stă cu tine?
– Ne uităm la filme amândoi, înainte să înceapă tura de noapte. E
rebelul familiei, dar, de fapt, e băiat bun, să știi. E sarea și piperul la noi
în casă.
– Ce vrei să spui?
– Știi, Daria, noi avem valori puternice…
– Și e de apreciat, Nur…
– Da, da, dar vezi tu, Khalil e mai răzvrătit. E familist ca și noi, ne
iubește pe toți în mod egal și ne face toate poftele. Dar tata consideră că
e timpul ca el să își întemeieze propria familie și să învețe să fie mai
responsabil. O noră și un nepoțel l-ar face foarte fericit, doar că fratele
meu nu acceptă să joace după regulile casei. Știi că fumează… Părinții
noștri îi spun să renunțe, dar în zadar. E singurul fumător din casă.
– E greu să te lași de fumat odată ce ai început. Mama fumează de
tânără, de dinainte să mă aibă pe mine și nu vrea să renunțe, deși numai
pierderi are din cauza fumatului.

195
 DIANA DUȚĂ

– Ai dreptate și îl înțeleg pe tata când îi reproșează apucăturile

astea. Dar, Daria, acesta e Khalil. Așa e el, diferit și amuzant. Pentru asta
îl iubesc din toată inima. Pot să îți povestesc ceva?
– Te rog.
– Este un exemplu din familia noastră. Lui Hamid, fratele nostru
mai mare, bunica îi va alege viitoarea soție. Va fi o fată bună din Siria,
care îi va împărtăși valorile și care îl va urma în viață. Khalil, în schimb,
nici nu vrea să audă de așa ceva! La o cină în familie a fost atât de
supărat și de exigent cu noi încât am înmărmurit. A spus clar că soția
și-o va alege singur. Iar, la cum îl cunosc eu de bine, își va lua o creștină
europeană.
– Are voie să se căsătorească cu o femeie de altă religie?
– Sigur că are voie. Doar cu creștine sau evreice.
– Nur, eu nu cred că va alege așa. Oricum, Khalil nu poate iubi pe
oricine, o fată care nu este cel puțin la fel de sus ca el…
– Îți spun eu, este pretențios. Îi plac femeile nemusulmane mai
mult. Tipologia lor, sexualitatea pe care o emană, trupul de model…
– De model? Oare s-ar uita la Ilinca? mi-a scăpat deodată
întrebarea.
– Ilinca? Oare care Ilinca? Te referi la cea din hotel? Nu știu ce să
zic, Daria…
Gândul că Ilinca ar putea fi femeia lui Khalil mă deranja mai mult
decât trebuia. Khalil era făcut pentru lucruri mărețe și pentru femei fine,
iar pe Ilinca, cu toată frumusețea și farmecul ei încântător, o găseam
inferioară lui Khalil. Dar oare chiar exista femeia care să se ridice la
nivelul său?
– E foarte frumoasă cultura voastră, Nur. Îmi place mult și mi-aș
fi dorit ca și familia mea să fi fost ca a voastră. Din păcate, noi suntem
mai separați…
– Daria, ce s-a întâmplat cu tatăl tău? Îmi poți povesti?
– Părinții mei sunt divorțați. Nu am prea multe de spus despre
asta, doar că nu mai țin legătura cu tatăl meu de câțiva ani buni. Eram
cam de vârsta ta când și-au separat drumurile.

196
 MANCHESTER HOTEL

– Îmi pare rău să aud. La noi e păcat foarte mare să divorțezi. De

aceea e important să îți alegi soțul sau soția cu grijă. Avem o tradiție
interesantă. Dacă băiatul place o fată, trebuie ca părinții lui să vorbească
cu părinții fetei. De obicei, mama lui se duce și vorbește cu mama fetei
și, dacă se înțeleg, are loc logodna. Familia băiatului plătește apoi o
sumă de bani pentru viitoarea soție, astfel încât viitorul ei să fie asigurat.
Dacă ceva i se întâmplă soțului sau dacă intervine un divorț, atunci
femeia nu va suferi din punct de vedere financiar.
– Și dacă sunt mai multe soții? Bărbații pot avea mai multe femei,
nu?
– Pot avea până la cinci și trebuie să le trateze în mod egal pe toate.
E dificil, nu? râse Nur.
– E dificil și incorect.
– Sunt de acord cu tine. Tata are doar o soție, pe mama, iar frații
mei sunt educați în același spirit. Mama ar fi foarte supărată și deza-
măgită ca vreunul dintre ei să aibă mai multe neveste. Akram o iubește
prea mult pe mama pentru a mai aduce altă femeie în viața lui. Dacă a
decis ca mama să rămână unica, nu are voie nici să îmbrățișeze altă
femeie sau să o atingă, chiar și în cel mai inofensiv și banal gest. Pentru
mulți, asta pare ciudat și exagerat, dar mie mi se pare o dovadă de iubire
sinceră. Ah, Daria! Aș vrea ca viitorul meu soț să fie exact ca tata, să aibă
aceleași calități.
– Nur, mititica mea! Îți place de cineva?
Nur s-a îmbujorat și a lăsat pioasă privirea în jos.
– Nur! E vreun băiat de la școală?
– Nuuu. Șșt! Nu vreau să ne audă tata sau E. Eu sunt la o școală
de fete, nu avem băieți acolo. Îți spun de cine îmi place, dar te rog, te
rog atât de mult să nu afle nimeni… mă rugă insistent.
– Buzele îmi sunt pecetluite!
– De câțiva ani nu pot să mi-l scot din cap pe Mustafa.
– Mustafa?!? Băiatul domnului Amer?
– Da… a spus ea cu glasul stins. Iar el nici nu mă observă. Nu se
uită la mine niciodată când eu îl privesc. Mă doare, Daria…

197
 DIANA DUȚĂ

– Oh, Nur, nu se știe niciodată. Mustafa e la vârsta la care abia se

descoperă pe sine și oamenii din jur. Dă-i timp și, cine știe? Cum să nu
placă o fată așa drăguță ca tine?
zilele de vară se scurseră repede, iar Nur venise aproape în fiecare
zi să stea cu mine. Repetam limba arabă, o lăsam să actualizeze datele
în sistem și ea mă introducea încet, fără să își dea seama, în lumea minu-
nată a lui Khalil. Înțelegeam cultura și obiceiurile familiei, ascultam
vrăjită povești dintr-o realitate care mi se deschidea doar așa, prin
cuvintele unei fete ce purta al-amira, care se ruga la anumite ore în vreo
cameră goală din hotel și care, mai târziu, mă însoțea și după terminarea
orelor de program. Fie că stăteam în dormitorul meu și urmăream filme,
fie că mergeam să mâncăm amândouă sau să facem cumpărături, Nur
era acum ca sora mea.
Cea mai bucuroasă de această situație era de departe mama mea.
În ochii ei asta era ceea ce trebuia să se întâmple și, în cele din urmă,
soarta pregătea cele mai bune lucruri. Nici nu exista termen de compa-
rație între familia lui Akram și domnul E. De ce ai alege ca bărbat un
prinț care are nu doar lumea, ci și femeile la picioare, când poți avea
direct regele? Cum mai poți aștepta un bărbat care nu te caută doar pe
tine în toate femeile, ci te tratează pe tine ca pe toate femeile? Și avea
dreptate, nu îmi plăcea frivolitatea domnului E. și felul în care privea pe
multe dintre domnișoarele ce treceau prin fața recepției. Khalil nu doar
că era construit pentru gusturile oricărei mame de fete, dar era educat
să prețuiască femeia și nu avea transparența domnului E. atunci când o
europeancă frumoasă îi mișca sângele sirian.

198
 MANCHESTER HOTEL

4. VANILIA PARE MAI BUNĂ DECÂT

CIOCOLATA

Somnul îmi zburase de mult. Era trecut de miezul nopții și nu

dormeam. Tusea persistentă și seacă a mamei îmi răsuna în urechi, în
timp ce eu priveam peretele dormitorului. Știam atât de bine că fix în
noaptea aceasta domnul E. îi ține locul lui Márcio în recepție. M-am
ridicat din pat și mi-am privit chipul în oglindă în întuneric. „Daria, ce
faci? Este șeful tău. Ai înnebunit?” mi-am spus, desfăcându-mi părul
din strânsoarea elasticului. Câteva clipe mai târziu mergeam în papuci
de casă pe holurile hotelului și m-am oprit în fața recepției, unde
domnul E. a ridicat surprins privirea să mă vadă.
– Daria! Ce faci aici?
– E… Nu pot să dorm.
– Este atât de târziu… Stai să îmi aprind o țigară și vin să dis-
cutăm. Vino! Ia un loc pe scaun.
S-a ridicat și mi-a oferit scaunul pe care de obicei stătea el mult
prea aproape de mine în recepție. Dar, în loc să îl ascult, am ieșit alături
de el pe treptele exterioare ale hotelului unde își fuma rapid țigara
preferată. Stăteam cufundați în întuneric și pentru prima dată era ca și
cum domnul E. nu era managerul meu, ci un bărbat oarecare. Acel
bărbat care îmi dădea fiori doar simțindu-i prezența.
Povesteam despre noi și despre nopți pierdute. I-am spus despre
viața mea, despre cum mama rămăsese tot ce aveam acum lângă mine
și despre cum tutunul schimbă viața unui om. Mi-o aminteam din copi-
lărie, o femeie puternică pe care nu am văzut-o niciodată pusă la pământ
sau cu lacrimi pe obraji. Nici în clipele grele în care și-a luat viața de la

199
 DIANA DUȚĂ

capăt după un divorț dureros, mama nu și-a arătat suferința. Nici când
bunicul se stinsese din viață, mama nu mi-a arătat ce înseamnă tristețea.
Își ascundea emoțiile ca nimeni alta doar pentru a mă proteja și mi-o
aminteam drept cea mai dură femeie de pe pământ. Nu știam că totul
era parte a rolului de mamă – apărarea propriului copil. Acum, după
atâția ani, ceva era schimbat la ea. Încă era aceeași persoană de neclintit
în fața obstacolelor vieții, dar fizic era mai slăbită ca niciodată. Nopțile
nu îi aduceau odihnă. Respira greu și tușea zgomotos. Viciul fumatului
îi mâncase sănătatea și, deși niciuna din noi nu spunea nimic despre
asta, amândouă știam adevărul crud.
– Și tatăl meu tușea așa când eram mic, își aduse aminte domnul
E. Nu reușeam să dorm niciodată.
– Îți e greu fără el? Îți lipsește?
– Cu siguranță nu îmi lipsesc momentele acelea. În rest, vorbim
destul de des la telefon.
– Și tu, fumătorule, ce vei face? Nu renunți la țigări?
– Niciodată. Stai liniștită, copiii mei vor dormi bine. Eu voi fi în
altă cameră cu femeile mele.
– Femeile? La plural?
– Sigur că da.
– Ai voie mai multe neveste chiar și aici, în Anglia?
– Nu am, dar regulile nu mi se aplică mie. Nu ai învățat asta încă?
Îmi voi lua atâtea câte voi putea ține.
– Îți plac femeile mult prea mult.
– Cum aș putea să nu vă iubesc? Hai! zise, ridicându-se în
picioare. E frig afară și tu trebuie să te odihnești pentru mâine. Alege
orice cameră liberă și fugi la somn.
L-am privit cu ochii mari, fără să fac niciun gest.
– Ce te miri așa? Suntem o familie acum, nu așa am stabilit? Ești
prietena mea.
– Sunt nepoata ta, am uitat.
– Vezi că ești fată isteață? Sunt vreo trei camere goale în acest
moment, dar aș prefera să te duci în camera mea, totuși. Mâine de
dimineață vin clienți noi.

200
 MANCHESTER HOTEL

– Iar mă inviți la tine, E.?

– Ești mai în siguranță acolo, adăugă, zâmbind languros. Eu voi
merge la culcare când te trezești tu, iar mâine-seară am drum la Londra.
– Londra? Distracție plăcută îți urez.
– Mulțumesc. Voi sta doar pentru weekend și luni sunt înapoi la
birou. Să nu cumva să mă uiți.
L-am privit în ochi și am înghițit în sec. Și-a scos cheile din
buzunar și mi le-a așezat în palmă.
– Poftim! Nu te va deranja nimeni. Când deschizi ușa să fii atentă,
căci este o oglindă pe jos.
– Nu pot să fac asta, am zis, lăsându-i cheile pe masă.
– De ce?
– Mă întorc în dormitorul meu. Noapte bună, E.
– Te vei întoarce, zise, privindu-mă fix, cu dorința de a mă
revedea.
– Ba nu.
– În orice caz, știi unde mă găsești…
Imaginea mea în patul lui mă incita și îmi stăruise în cap până în
zori. Nu aș fi putut să dorm nici acolo, în așternuturile lui și cu mirosul
lui specific învăluindu-mă. L-aș fi dorit și mai mult și doar aș fi îngreunat
întreaga situație. Instinctiv știam că noaptea aceasta ne apropiase și că
tachinările lui erau tot mai afective. Dar lupta ce se ducea în mine nu
mă lăsa să dau curs invitațiilor lui vânturate într-un moment de slă-
biciune. Mă bucura atenția lui și mă speria în aceeași măsură. Dar dacă
lucrurile vor scăpa de sub control?
Domnul E. era foarte mulțumit de jocurile minții pe care le stăpâ-
nea atât de bine. Îi plăcea să dețină controlul absolut și când era vorba
de femei, fie că era Irene, o fată întâlnită în club sau recepționera lui
delicioasă, el trăia cu senzația că poate citi până în străfunduri orice
suflet feminin. Își mai aducea aminte câteodată de franțuzoaica ce îi
furase mințile cândva, de prima lui dragoste din Siria, o brunetă fru-
moasă, cu părul negru ca abanosul, sau de prima româncă devenită
iubita lui în Manchester Hotel. De ce ar mai lua-o de la capăt cu altă
femeie? Desigur că în fiecare găsea ceva deosebit și niciuna nu era la fel

201
 DIANA DUȚĂ

cu cealaltă. Irene era surprinzătoare și pasională ca și el, Daria era

gingașă și stângace, fapt ce îi înmuia inima, dar, privind în urmă, femeile
doar i-au cerut lucruri pe care el nu le putea oferi.
A doua zi, totul decurgea normal. Clienți, cafele și telefoane.
Iubeam ceea ce făceam și asta se vedea.
– Poți să mai faci o cafea, Daria? întrebă Tommy, răvășit după o
zi de muncă.
– Iar bei multă cofeină, Tommy. Nu îți face bine. De ce nu încerci
cafea decofeinizată?
– Bleah! Cred că glumești, bestiuțo. O viață am pe pământul ăsta
și în aia să beau cafea decofeinizată și bere fără alcool? Ar fi ridicol.
– Numai eu ți-am făcut trei cafele azi, să le mai număram și pe
cele făcute de Irene și Betsy?
– Ah, nu știi?
– Ce să știu?
– Irene nu e aici weekendul acesta. E plecată la Londra.
– Unde? am spus, aproape scăpând cana fierbinte.
– De mult își dorea să viziteze Londra și acum a avut posibilitatea
să lipsească de la serviciu. Mă bucur pentru ea. Mulțumesc pentru cafea,
continuă după ce sorbi o gură. Ah, ce bunătate!
Pomeții mi se încinseră de furie. „E un om de nimic, e vrednic de
dispreț!” Erau singurele gânduri pe care le mai auzeam.
– Ilinca! Chiar îi spuneam Dariei ce bine că este ea aici să îmi
salveze ziua cu câte o cafea, zise Tommy, văzând blonda hotelului apro-
piindu-se de noi.
– Bună , Tommy, bună Daria, ne zise ea pe rând. Așa e, și mie îmi
lipsește Irene. Și-a luat o minivacanță la Londra, îmi repetă și ea
triumfătoare.
Era ca și cum așteptase acel moment de multă vreme. Vântura
cuvintele care îmi sfâșiau sufletul cu un extaz neobosit. Atunci am înțeles
că legătura domnului E. și a Irenei era reală, mai reală decât îmi închi-
puisem eu vreodată. Ignorasem cu bună știință atâtea semnale și flirturi
ce le consideram nevinovate și uitasem atâtea priviri aruncate între cei
doi. Abia acum îmi aduceam aminte de toate acestea și pentru prima

202
 MANCHESTER HOTEL

dată erau adevărate. Sentimente de trădare și gelozie mă paralizau.

Mânia îmi întuneca judecata. În acele două zile, tot ce aveam pentru
domnul E. era acoperit de ură și dezgust.
Luni m-a găsit schimbată și nu înțelegea de ce tot ce am pentru el
este o răceală pe care nu o putea pătrunde. „Nu, nu se comportă doar
profesional, cum a încercat de atâtea alte ori. Este o distanță adevărată
care a venit de nicăieri”, își zise, privindu-mă în tăcere din birou. S-a
așezat lângă mine și genunchii nu ni se mai atingeau ca altădată, ci –
într-un efort supraomenesc – stăteam întoarsă cu spatele la el.
– Ești bine? întrebă încet.
– Da.
– Scuză-mă, trebuie să modific ceva în sistem.
– Te rog, l-am invitat împingându-i tastatura.
Domnul E. căută datele înregistrate pe numele Irenei și le modi-
fică, adăugându-i o săptămână de cazare gratuită.
– Te credeam altfel, i-am spus când termină.
– Altfel cum?
– M-ai dezamăgit. De fapt, de ce vorbesc aiurea? Îmi cer scuze,
domnule E., pentru neprofesionalism, i-am spus, privind în continuare
monitorul din fața noastră.
– Daria, nu mă justific în fața ta…
– Nici nu trebuie. Am înțeles totul. Ai avut un weekend bun la
Londra?
Domnul E. mă privea și nu spunea nimic.
– Compania a fost plăcută? Irene sigur a avut un weekend reușit
în capitală…
– A fost și ea la Londra? Ce coincidență! Spuse, ridicându-se și
închizându-se în birou.
Și, deși era absurd, faptul că domnul E. era acum înapoi în hotel,
ocupat în biroul său, mă satisfăcea peste măsură. Cumva, coșmarul luase
sfârșit și lucrurile se întorseseră la normal, fiecare reluându-și poziția
inițială în hotel. Clienții erau clienți, angajații erau angajați și domnul
E. era managerul afacerii, prietenul cel mai bun al lui Khalil.
O întâmplare a schimbat însă din nou mersul lucrurilor.

203
 DIANA DUȚĂ

– De ce nu dormi la ora asta? mă întrebă Khalil în acea noapte.

De obicei erai în camera ta la ora asta…
– Mă spionezi? l-am întrebat, apropiindu-mă de recepție.
– Ce s-a întâmplat? Ia un loc și povestește-mi, mă invită Khalil
lângă el.
– Știi de câte ori mă sfătuiai să nu mă închid în camera mea? Îmi
spuneai să ies din hotel, să mă plimb, să îmi fac prieteni…
– Da, recunoscu el una din multele noastre conversații nocturne.
Dar niciodată nu am spus să te pui în pericol mergând pe străzi singură
la ore târzii…
– Îmi pare rău, Khalil. Pot avea încredere în tine?
– Întotdeauna, Daria. Sunt și voi fi mereu prietenul tău.
– Câteodată îmi e foarte greu. Prietena mea e în România, se
pregătește de nuntă. Eu sunt aici. Viețile noastre s-au separat, Khalil, și
nici nu mai vorbim cum o făceam cândva. O prietenie nu se ține doar
dintr-o singură parte, iar eu am obosit să trag de oamenii din jurul meu.
Cine vrea să îmi fie aproape vreau să îmi fie fără să mă rog eu de ei, mă
înțelegi?
– Mai bine ca nimeni altul. Crezi că eu am prieteni? Sigur că am
amici și colegi, dar singurul meu prieten adevărat e E. Conjunctura ne-a
unit. Nici cu Hamid nu mă înțeleg așa cum o fac cu el. Fata asta de care
îmi spui era prietena ta cea mai bună? E păcat să vă îndepărtați fără un
motiv real…
– Nu cred că am o prietenă cea mai bună. Am avut o prietenă timp
de unsprezece ani în școală, apoi am crescut și ne-am ales drumuri
diferite în viață.
– Adică?
– Ei îi plăceau lucruri care pe mine nu mă defineau. Alte anturaje,
alte ocupații… Acum sunt mai selectivă.
– Tu chiar ești o fată tradițională! Ia spune-mi, până la urmă de
unde vii la ora asta?
– Alessa și prietena ei m-au invitat în oraș. Am fost să comandăm
pizza și acum voiau să ne retragem în apartamentul ei.
– Și totuși ai venit acasă…

204
 MANCHESTER HOTEL

– Pentru că au chemat băieți să ne țină companie. Nu pot să merg

într-un apartament străin cu niște băieți pe care nu i-am văzut niciodată
înainte în viața mea.
– Ai procedat corect.
Când i-am întâlnit ochii albaștri și limpezi, am știut că el este
capabil să vadă cu adevărat până într-acolo unde domnul E. nu putea.
Înțelegea atât de ușor tot ce îi spuneam și asculta atent fiecare cuvânt
rostit de mine. Îi plăceau mai mult conversațiile acestea purtate față în
față, în care putea să îmi observe frământările mâinilor și joaca degetelor
cu vârfurile firelor de păr, decât mesajele schimbate în noapte.
– Încă sunt șocată cât de mulți bețivi sunt pe străzi noaptea. La
un moment dat nu mai eram sigură de drumul spre hotel și nici nu
aveam pe cine să întreb. Toți erau în stare de ebrietate.
– Să nu mai faci prostii din astea. Știi ce meriți tu?
– Ce?
– Să îți dau o bătaie! Ai numărul meu, da? Altădată mă suni când
ai probleme, indiferent de oră, fie noapte, fie zi. Acum hai, oricât de mult
mi-ar plăcea să te mai țin aici lângă mine și să vorbim, vreau să te duci
la nani. Mâine de dimineață să nu întârzii la muncă, altfel îți iei bătaia
promisă. Ha-ha!
– Ce șef autoritar! Am înțeles, să trăiți!
Îl îndrăgeam atât de mult pe acest Khalil pe care îl descopeream
treptat și care mereu era o sursă de bunătate și voioșie, încât abia
așteptam ca dimineața să vină mai devreme și să îi scurtez noaptea
chinuitoare, dormită în poziții incomode pentru orice om. Numai că, în
loc să mă trezesc la timp, oboseala din ziua precedentă m-a făcut să sar
din pat exact la ora opt dimineața.
– Khalil, iartă-mă! am spus alergând spre recepție.
– Daria, ce ți-am spus eu aseară? Chiar trebuie să îți dau o bătaie!
Ha-ha! mă mustră cu același zâmbet ce îi însenina tot chipul.
– Vezi? Tot tu ești de vină! l-am atenționat. De ce a trebuit să spui
că îmi dai bătaie dacă întârzii? Data viitoare ai grijă ce spui!
– Hmm, dacă îmi aduci ciocolată, iei bătaie și mai mare!

205
 DIANA DUȚĂ

– Ce e veselia asta aici? intră domnul E. peste noi în birou,

făcându-mă să tresar.
– Bună dimineața, spuse Khalil. Ai nevoie de mine sau pot să plec?
Daria a vrut să îmi testeze limitele în dimineața asta și a venit mai târziu.
I-am promis o pedeapsă dacă se mai repetă, îmi făcu subtil cu ochiul.
Domnul E. se făcu că nu aude și trecu pe lângă mine lovindu-mă
cu cotul.
– Scuze.
I-am aruncat o privire plină de reproșuri și, ignorându-mă din
nou, a început să vorbească în limba arabă cu Khalil.
Vremea se stricase și mai tare, iar în seara aceea, după programul
de muncă, tot cerul era gri și mohorât. Ploua puternic și străzile se
goliseră. Și, cu toate acestea, eu mă simțeam plină de fericire. Radiam.
Am alergat prin ploaie până la cel mai apropiat magazin, înfășurată
într-o eșarfă care îmi acoperea tot capul. I-am cumpărat lui Khalil o cutie
de bomboane de ciocolată, iar la întoarcere domnul E. m-a zărit intrând
în hotel și m-a oprit apucându-mă ferm de braț.
– Ce înseamnă asta? întrebă, arătând spre eșarfă.
– Plouă, am spus trăgându-mi mâna din strânsoare.
– Sigur, mormăi neîncrezător și îmi eliberă drumul.

206
 MANCHESTER HOTEL

5. ÎNTRE OBSESIE ȘI AFECȚIUNE

Eram cu toții invitații fetelor la o cină în familie și, spre surprin-

derea tuturor, am încăput cu mic și mare în încăperea ce servea atât ca
dormitor, cât și ca bucătărie. Alessa pregătise lasagna, iar Veronica ardei
umpluți cu carne de miel. Eu am adus desertul și am ajutat la așezarea
mesei alături de prietena Alessei. Invitații au venit mai târziu, cei patru
sirieni – domnul E., Khalil, Umar și Mustafa – pentru degustarea
mâncărurilor tradiționale italienești și românești. Márcio însă rămase
în recepție pentru a facilita bunul mers al afacerii chiar și când restul
familiei Manchester petrecea.
Garsoniera în care locuia Veronica împreună cu Alessa se dovedise
a fi locația perfectă din acea seară și mult mai intimă decât un bar
englezesc sau o terasă asaltată de mulțime. Am mâncat pe săturate și,
poate datorită culturii gastronomice mai apropiate dintre România și
Siria, cei patru au devorat ardeii Veronicăi, care au fost cât pe ce să nu
ajungă tuturor.
– Veronica, nota douăzeci! zise Khalil, lingându-și buzele, apoi
furculița.
– Mulțumesc mult. E prima dată când fac ardei și aveam emoții.
Am stat cu mama la telefon toată după-amiaza să îmi explice rețeta.
– Și noi avem niște ardei așa în bucătăria noastră. Gustul e puțin
diferit însă.
– La noi se mai pun niște ierburi și condimente. Se simte lipsa de
chimion, dar sunt buni și așa. Felicitări, Veronica! Să mai faci, zise și
Umar golind farfuria.
– Data viitoare ar trebui să ne gătești tu, Daria, interveni domnul
E.

207
 DIANA DUȚĂ

– Vrei să vezi hotelul în flăcări?

– Știi să gătești? întrebă Khalil.
– Nu am mai gătit până acum, dar mă văd învățând când va fi
cazul.
– Poți începe în bucătăria hotelului, insistă E. Eu voi sta în birou
și mă voi amuza privindu-te pe camerele de supraveghere.
– Dacă ai tupeu și să deguști după, facem târgul.
– Cine a făcut desertul? întrebă Mustafa pofticios.
– Magazinul l-a făcut, râdea Veronica. E bun?
– Daria! Ai trișat! exclamă Khalil privindu-mă cu ochii mari,
albaștri. Fetele au trudit toată ziua în bucătărie și tu doar ai cumpărat
un tort de bezea. Ha-ha! De ce nu mă mir? E exact ce ar face Daria… De
asta ne ești dragă.
După desert și conversația de la masă, printr-o circumstanță
neașteptată, m-am regăsit singură cu domnul E. pe balcon. Nu ne mai
vorbisem de la incidentul cu Irene și cumva evitam amândoi să mai
deschidem orice subiect personal.
– Ți-a plăcut mâncarea românească? l-am întrebat, după o scurtă
stânjenitoare liniște.
– Da. Gătește foarte bine Veronica când nu mănâncă doar salate
și păstăi. Ce ești așa mândră? O laud pe Veronica, nu pe tine.
Ne-am strâmbat unul la altul.
– Te iubesc, zise domnul E.
– Ana bahebak, i-am răspuns.
– Ha-ha! a zâmbit amuzat. Cine te-a învățat să spui asta?
– Nur. Ai înțeles ce am spus?
– Am înțeles, dar pronunția e teribilă! Nu o să îmi poți spune că
mă iubești în arabă niciodată.
– Nu mă provoca.
Atâtea zile îmi impusesem ca gândurile mele să nu se mai întoarcă
la el și acum, în câteva secunde și cu doar câteva cuvinte rostite între
noi, trupul îmi tremura din nou. Și nu era de la frig. Era diferit de toți
bărbații pe care îi cunoscusem, diferit chiar și de Khalil. Era o com-
binație devastatoare între frumusețe și diabolic, între perversitate și

208
 MANCHESTER HOTEL

prietenie. Era el, parte din șarmul lui și din firea sa nestăpânită. Era
domnul E., complex, înfloritor, imposibil de dominat, iar eu trebuia să
îi dovedesc că îi înțeleg singurătatea și nevoia de tandrețe, așa cum nicio
altă femeie nu o face. Deși viața îi era plină de evenimente și de persoane
care aveau nevoie de el, domnul E. mi se părea cel mai solitar om de pe
pământ. Un suflet rătăcitor care se teme să iubească. Puteam să îl
vindec? Puteam să îl îmblânzesc?
Domnul E. spusese exact ce inima mea voia să audă. Apoi venise
mai aproape de mine și își pusese degetul peste buzele mele contu-
rându-le cu delicatețe forma.
– Ești sigură că iubești doar un bărbat de aici?
– Dar tu ești sigur că iubești doar o femeie?
– De obicei intri în jocuri periculoase cu toți prietenii tăi? întrebă,
retrăgându-și mâna, încă privindu-mă intimidant în ochi.
– Doar cu ai tăi.
Un zâmbet fin mi-a răsărit la colțurile gurii.
– Îmi placi mult în fuste și pe tocuri. Dacă vii mai des îmbrăcată
așa, promit să ai mai multe ore când sunt eu la birou.
– Din ce îmi aduc aminte, ultima dată Khalil a fost cel care mi-a
mărit programul de lucru, nu tu.
– Eu fac ruta, nu Khalil. Iar sugestiile lui când vine vorba de
femeile mele nu mă interesează.
– La revedere, domnule E., i-am spus, întorcându-i spatele și
revenind în încăpere cu inima bătând nebunește.
Aveam senzația că toată lumea aude ritmul în care inima mi se
zbătea în piept. Nu era iubire. Era cu neputință să iubesc un asemenea
bărbat, care de cele mai multe ori mă făcea mânioasă și incapabilă să
îmi înțeleg propriul trup și propriile sentimente. Dacă nu m-ar fi atras
ca un magnet, l-aș fi tratat doar cu indiferență. Nu, cu siguranță nu era
iubire. Era o obsesie veninoasă și ucigătoare.
După cină, toate momentele alături de domnul E. mi se derulau
în cap și se așezau într-o ordine perfectă. Trăisem alături de el totul și
nimic, în cel mai incredibil paradox al vieții mele. Nu aveam nimic ce ar
fi putut însemna o poveste de iubire și, totuși, alături de el simțisem, pe

209
 DIANA DUȚĂ

rând, durere, gelozie, furie, fluturi și fericire. „Trebuie să păstrez toate

acestea.” Și sfârșitul acelei seri a însemnat începutul cărții „Manchester
Hotel”.
Finalul verii însemna finalul întâlnirilor mele cu Nur din recepție,
căci școala de fete își redeschisese porțile, iar ea, din ajutor de recep-
ționer, își relua condiția de școlăriță. Realitatea mă izbi mai mult ca
niciodată acum, când, pentru prima dată, două dintre cele mai impor-
tante evenimente aveau să se întâmple și pentru niciunul dintre ele eu
și Viola nu eram împreună. Pregătirile nunții erau aproape terminate,
emoțiile miresei sporeau, odată cu nopțile nedormite (de bucurie sau de
necazuri?), iar ziua mea de naștere mă găsea la muncă în aceeași recep-
ție a hotelului Manchester. Ea alegea candy barul și ultimele decorațiuni,
eu alegeam tortul și sărățelele din supermarket. Încă de dimineață, Viola
îmi scrisese un mesaj de la mulți ani și îmi trimisese o poză cu tot ceea
ce realizase în aceste luni: aranjamente florale, machiajul ales, costumul
de ginere, tortul și cam tot ceea ce presupune pregătirea propriei nunți.
Eu am dus toate bunătățile în birourile șefilor mei, unde i-am invitat pe
toți angajații hotelului să guste din diversitatea culinară după bunul
plac. Întreaga recepție era împodobită cu panglici și baloane, la fel ca
ușa dormitorului meu. Seara, Khalil a intrat pe ușile principale și s-a
oprit în fața recepției cu zâmbetul pe buze. Mi-a dăruit o cutie de
bomboane, m-a îmbrățișat și m-a pupat pe obraz, uitând de clienții aflați
în salon și ignorând privirile curioase ale personalului.
– La mulți aniiiiii!
– Khalil! am tresărit bucuroasă când l-am văzut.
– Ce face sărbătorita hotelului? Ce de baloane!
– Hai în birou! Servește-te cu ce dorești! Uite, uite, am spus
apropiindu-mă de platouri. Încearcă sărățelele astea cu cașcaval.
– Astea?
– Da. Mie îmi plac foarte mult.
– Daria, zise, uitându-se la mine, încă aplecat peste farfurii. Nu
vrei să mă hrănești tu?
– Mă scuzați, dar e un client în recepție ce așteaptă, interveni
domnul E. din scaunul biroului său.

210
 MANCHESTER HOTEL

L-am abandonat pe Khalil fără un răspuns și am prioritizat înda-

toririle de serviciu. Nu cu mult timp înainte de venirea lui, domnul E.
mă strânsese în brațe în intimitatea biroului său și mă ținuse lipită de el
atât cât să oprească timpul în loc. Mai târziu, după ce programul meu
s-a terminat, Khalil m-a chemat din nou în recepție să îi țin locul pentru
o oră. Însă, când am ajuns, în loc să plece imediat, el s-a așezat lângă
mine, unde a stat nedezlipit pentru încă un ceas. Se simțea energic și
fericit, de parcă întrega lume conspira în favoarea sa și el se putea
bucura de compania acelei femei fără ca cineva să îi ghicească dorințele
ascunse.
– Romeo și Julieta! exclamă Tommy când ne văzu pe amândoi
chicotind în recepție ca altădată.
– Chiar că sunt ca Romeo și Julieta! adăugă și lunganul Perce. E
atâta chimie între ei și ei se încăpățânează să ne mintă.
Eu și Khalil stăteam tăcuți și încurcați de situație. Stânjeneala lui
era evidentă. Se gândise de multe ori la simțămintele sale din ultima
perioadă și la toate lucrurile neînsemnate pe care le vorbea cu recep-
ționera lui și realizase că acestea depindeau unele de altele mai mult
decât credea. Dacă o conversație decurgea de la sine și, ca de cele mai
multe ori, era presărată cu zâmbete și voie bună, atunci Khalil se simțea
mai voios și cu o stare de spirit mai bună. Dacă trecea o zi fără să vină
în hotel, Khalil resimțea o lipsă pe care nu o recunoscuse până de
curând: ea, femeia adusă de domnul E. în echipa sa. În schimb, eu nu
puteam crede că un bărbat atât de perfect precum Khalil mă poate
plăcea pe mine, o femeie simplă și cu totul străină de etalonul impus de
tot ceea ce îl înconjura: familie, credință sau statut social.
– Îți place de Khalil, nu-i așa? mă întrebă Perce când acesta era
plecat.
– Perce, nu cred că discuția asta…
– Ha! Știam eu! Și el te place mult, îți spun atât de sigur că doar și
eu sunt bărbat. Se vede de la distanță, Daria. Problema este religia…
– Perce, nu am spus nimic…
– Gesturile tale în prezența lui spun mai multe decât o faci tu. La
fel și la el. Îl știu pe Khalil de mult timp și nu cred că există un tip mai

211
 DIANA DUȚĂ

potrivit pentru tine decât el. Dar totul depinde de credință. Deși nu pare,
e foarte habotnic. Mai ales când e vorba de femei. Dă-i timp să se decidă.
Dă-i timp să se convingă că ești femeia de care are nevoie.
– Perce, ești un țicnit! Tu nu știi ce vorbești. Între mine și Khalil
nu e nimic altceva decât o prietenie frumoasă și colegialitate. Nici nu
îndrăznesc să cred că un asemenea bărbat și-ar îndrepta privirea către
mine.
– Te subestimezi, domniță. Dacă eram eu cu zece ani mai tânăr,
te invitam la o întâlnire fără nicio discuție. Khalil te place mult. Așteaptă
și mai discutăm.
Ora a trecut repede și Khalil s-a întors în recepție. De cum a intrat
pe ușile vișinii ale hotelului, chipul i s-a relaxat și cutele de îngrijorare
fură înlocuite de un zâmbet timid, dar copleșitor.
– Daria, îmi cer scuze pentru tot ce fac. Sunt un neisprăvit. Te las
în locul meu în recepție tot timpul și sunt un amețit. Am atâtea pe cap…
– Stai liniștit, Khalil. De asta suntem o echipă, nu? l-am întrebat,
oferindu-i locul de lângă mine.
– Ești salvarea mea tot timpul. Încep să resimt oboseala nopților
pierdute, iar tata face militărie cu mine. Mă trezește dimineața după
doar câteva ore de somn, brusc și fără comentarii. Se așteaptă să sar din
pat și să muncesc aici toată ziua. Uită-te la mâinile mele!
Îmi întinse palma sa plină de bătături și, cu degetul, i le-am mân-
gâiat ușor. Un fior mi-a străbătut tot corpul și mi-am retras mâna rapid.
– Khalil, tatăl tău cred că îți vrea binele. Vrea să te împingă, să te
modeleze ca bărbat, să fii ca el.
– Știu, știu, asta îmi spune toată lumea. Vrea să preiau afacerile
familiei într-o zi și mă trece prin toate situațiile posibile. Dar uneori aș
vrea să fie mai blând, mai înțelegător. Nu îmi place să îmi spună ce să
fac. De exemplu, mă ceartă că hârtia asta nu ar trebui să fie albă. Atunci
trebuie să înțeleg că eu trebuia să o fi făcut verde.
– Și mama este mai impulsivă cu mine. Mamele obișnuite vin și
își iau copiii în brațe și îi dezmiardă cu mângâieri sau cuvinte frumoase.
Deși nu mai sunt copil, uneori simt nevoie de afecțiunea ei, iar ea e dură
ca o piatră.

212
 MANCHESTER HOTEL

– Nu o face intenționat. Este exact ca tata. Trebuie să fii atentă ce

anume îi declanșează iritabilitatea și să încerci să schimbi asta. Știi că
te iubește mult, nu?
– Eu știu asta, dar tu de unde știi?
– Daria, eu știu totul.
Khalil observă că îmi captase atenția în mod deosebit.
– Mama ta ne vorbea despre tine mereu. Știam ce studiezi, știam
ce faci în România, chiar dacă nu vorbisem cu tine niciodată. Ne spunea
că are o fată frumoasă, mai frumoasă decât ea. Că este ca o prințesă.
I-am zis că, dacă nu vii în Anglia să te cunosc, mă duc în România și te
iau de acolo, adăugă el cu același farmec pe care doar Khalil îl avea.
Vorbea și îmi căuta privirea, care era umezită de lacrimi pe care
încercam să le rețin în fața lui Khalil.
– Hai să vorbim despre altceva. Încă este ziua ta și nicio sărbă-
torită de pe lumea asta nu ar trebui să fie tristă de ziua ei, nu? zâmbi
dulce. Voiam să știi că nu o să ne mai vedem în următoarele două
săptămâni. Plec în Italia cu familia, într-o scurtă vacanță.
– Italia? Iubesc Italia! Este singura țară pe care am vizitat-o, știai?
Sunt convinsă că îți va plăcea.
– Vrei să îți aduc ceva? se oferi el.
– Te duci la cumpărături?
– Da. Daria, o să îți fie dor de mine?
– O să îmi fie dor de momentele în care zâmbești. Când ești serios
sau supărat nu îmi place.
– Eu nu sunt niciodată supărat. Să nu mai spui asta. Sau vrei cu
adevărat bătăița aceea promisă?

213
 DIANA DUȚĂ

6. O LUME DOAR A NOASTRĂ

În perioada în care Khalil descoperea frumusețile Florenței

împreună cu părinții și Hamid, Amare, Nur și Alya, domnul E. rămase
singurul răspunzător de afacerile familiei. Hotelul era principala sa
activitate și se străduia ca, atunci când domnul Akram avea să se
întoarcă, acesta să nu găsească nimic greșit în urma lui. Încrederea pe
care i-o acordase încă o dată tatăl lui Khalil îi hrănea și mai mult orgoliul
și acum, mai mult ca niciodată, simțea ce înseamnă fericirea. Era stăpân
peste toți și toate și nu mai trebuia să se ascundă de nimeni cu nimic.
Beneficiile de a fi propriul șef nu se opreau doar la orele și ritmul de
lucru, ci acopereau și mici plăceri personale. Își putea exercita
autoritatea asupra lui Tommy și Mike așa cum își dorea de mult, pe
Betsy o putea instrui așa cum credea de cuviință, iar pe recepționera sa
putea să o țină mai aproape de el, fără teama că ar putea fi descoperit
de cei care contau cu adevărat – Akram, Amer și copiii acestora.
Atingerile deveneau tot mai neaccidentale, tot mai neglijente în
fața clienților și tot mai dese în fiecare zi. De la scaunul biroului meu pe
care mi-l întorcea spre el, astfel încât genunchii mei să îi atingă pe ai săi,
până la aplecări spre calculator în care trupul lui se înclina spre trupul
meu, domnul E. începuse să joace cel mai periculos joc erotic din viața
sa. Îmi dădea un teanc de dosare în fața tuturor și pe sub ele mâna lui o
mângâia pe a mea. Vorbea cu parteneri de afaceri, iar pe sub birou mâna
îi cădea pe genunchiul meu. Îmi trimitea mesaje tot mai dese și îmi arăta
o grijă exagerată și copleșitoare. Dragostea nu mă orbise, însă. Înțele-
geam amăgirea ce mi-o oferea, tot mai bine conturată într-o realitate
aproape realizabilă, și totuși îmi plăcea cum mă simțeam alături de el.
Doream să îi plac, mă străduiam să fiu acea femeie pe care el nu a mai

214
 MANCHESTER HOTEL

avut-o niciodată, vizual, emoțional și spiritual. Eram elegantă cu note

feminine, eram sensibilă și caldă, eram veselă și fidelă domnului E.
– Daria, mă strigă el din birou. Te poți apropia puțin?
M-am oprit în ușa biroului său și așteptam ca domnul E. să îmi
vorbească.
– Mai aproape, te rog. Și mai aproape, urmă el.
– Aici e bine?
– Încă un pas, spuse în timp ce eu ajunsesem deja în dreptul său.
Mă privi amuzat și deodată se ridică în picioare tăindu-mi
respirația. Am pășit în spate.
– De ce îți e frică de mine? Du-te în biroul celălalt și vorbim de
acolo dacă vrei să stai departe de mine…
– Știi ceva? Ești un tontălău! l-am mustrat pe un ton drăgălaș, în
limba română.
– Ce sunt?
– Un tontălău.
– Ce înseamnă asta?
– Așa ești tu, un tontălău.
– Tradu-mi ce ai spus.
– Nu!
– Tradu-mi. Vorbesc serios, Daria. Ai zece secunde să îmi spui,
altfel o să fie de rău.
– De rău? Ce o să faci? am plusat eu jucăușă.
– Vei vedea…
S-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat de mine, pas cu pas, menți-
nându-mi privirea preț de câteva secunde. S-a oprit apoi în fața mea, cu
buzele întredeschise aproape lipite de buzele mele.
– Am vrut doar să iau asta, zise, întinzând mâna după cana de
cafea de pe măsuța de lângă noi.
Luă o gură de cafea nedezlipindu-și privirea de pe mine, apoi trecu
pe lângă umărul meu și se opri în recepție, de unde îmi luă telefonul
mobil. Se întoarse în biroul său și, după ce se așeză, zise triumfător:
– Dacă îți vrei telefonul înapoi, va trebui să îmi traduci.

215
 DIANA DUȚĂ

– Ba nu! Nu îți traduc nimic, i-am răspuns încrezătoare. Domnule

E., de data aceasta nu este cum vrei tu. Telefonul meu îți e inutil. Crezi
că nu am învățat din trecut și nu l-am blocat cu o parolă?
– Parolă? Nu știai că am lucrat pentru compania asta?
Îl vedeam cum își mișca degetul deasupra ecranului telefonului,
ca și cum ar fi introdus codul pin, apoi îl îndreptă spre mine și îmi spuse:
„zâmbește!”
– Nu te cred! Vrei doar să mă păcălești! am continuat eu, sigură
că este doar încă o glumă de-a sa.
– Ai ieșit foarte bine, zise, întorcând telefonul și arătându-mi poza
pe care tocmai o făcuse.
– Tu! Cum ai știut codul de deblocare?
În loc de răspuns, zâmbi. Era obișnuit să obțină ceea ce își dorește,
fie că negocia prețuri de camere, contracte de închiriere sau își seta un
nou scop în a câștiga simpatia oamenilor. Lipsa lui Khalil coincise cu
plecarea Irenei în România și, în mod neașteptat, domnul E. nu ducea
lipsa nimănui. Întreaga atenție i se împărțea acum între două mize
importante: prosperitatea afacerii lăsate în mâinile sale și ea. Tradu-
cerea cuvântului „tontălău” sau gustul buzelor mele erau cele două
lucruri pe care trebuia să le afle.
– Unde pleci? l-am oprit în dreptul ușii. Dă-mi ce îmi aparține.
– Tu să îmi dai ce îmi aparține.
– Dar nici nu se poate traduce acel cuvânt. Își pierde din farmec
și substanță.
– Nu mă refeream la cuvânt. În fine, îmi spui în cele din urmă?
– Înseamnă că ești un bleg, un prostuț.
– Eu sunt prostuț?
Înaintă spre ieșire și l-am oprit din nou, poziționându-mă între el
și ușa recepției.
– Nu ai voie să pleci!
– Dar trebuie, zise venind tot mai intimidant spre mine. Trebuie
să ajung undeva.
– Tot ce trebuie să faci e să îmi dai ce îmi aparține… i-am spus
lungindu-mi trupul ca o felină leneșă.

216
 MANCHESTER HOTEL

Îmi lipisem posteriorul de perete, în timp ce pieptul îmi era spri-

jinit de marginea recepției, astfel încât ieșirea îi era obstrucționată în
totalitate de corpul meu. Domnul E. dezmierdă cu privirea formele
apetisante din fața lui. Nu mă atingea deloc, dar privirea și respirația i
le simțeam învăluindu-mă într-o căldură amețitoare. Îmi domina
simțurile și, deși domnul E. nu își calcula nicio mișcare, fiecare gest al
său era completarea perfectă a dorințelor trupului meu. Își apropie
buzele de ale mele, gata să se înfrupte din moliciunea lor și ne-am găsit
aproape uniți în mijlocul holului hotelului.
Cine era Khalil în viața lui? Dar Irene? Uitase cu desăvârșire de
cei doi și știa că sărutul nu mai suporta amânare. Nu ne spusesem nimic
și nu ne declarasem verbal absolut nicio dorință. Și tocmai asta era ceea
ce ne unea. Amândoi știam că trebuia să se întâmple, că nu mai puteam
sta unul lângă altul fără să nu ne simțim, fără să nu ne avem unul pe
celălalt. Jocul privirilor tăcute și al mișcărilor tăinuite, făcute fără grabă
și cu o atenție deosebită de a nu fi descoperiți – ca și cum ai păși în
tălpile goale pe un covor de cioburi sparte – era limbajul nostru comun
prin care ne declaram dragostea.
……………………………………………………………………………………………

– S-a produs o greșeală. Am livrat zilele trecute două colete pe tura

dumneavoastră și, de fapt, doar unul era pentru un client al hotelului.
Puteți restitui celălalt colet destinatarului de drept?
– Vom încerca să găsim coletul despre care vorbiți dumneavoastră
și vom vedea ce putem face.
Curierul din fața recepției devenea tot mai iritat și se arăta nemul-
țumit de serviciile mele.
– Cred că dumneavoastră trebuie să îl livrați, din moment ce ați
semnat pentru primirea lui, continuă el. De ce nu verificați destinatarul
înainte să acceptați pachetele?
– Pachetele livrate de dumneavoastră la o adresă greșită vreți să
spuneți?
– Când vă dați semnătura pentru orice, trebuie să răspundeți, își
schimbă tonul în unul ferm și agresiv. Omul respectiv mă sună pe mine

217
 DIANA DUȚĂ

că nu i-am livrat coletul. O să îl trimit la dumneavoastră și să vă asumați

responsabilitatea.
– Responsabilitatea este a hotelului, interveni domnul E. ieșind
rapid din birouri când a auzit conversația supărătoare pentru recep-
ționera lui. Trimiteți clientul la noi la hotel, nu la ea.
– Se poate să vorbesc cu managerul domnișoarei? continuă
curierul nervos.
– Eu sunt managerul și vă rog să vorbiți frumos cu angajații mei.
Așa cum am spus, răspunderea o vom lua asupra noastră.
– Îți mulțumesc, i-am spus domnului E. după ce curierul plecase.
M-ai salvat încă o dată.
– Am antrenament deja, mă tachină el zâmbind. Ce s-a întâmplat?
– Am lăsat în birouri cele două colete, iar apoi tura mea s-a termi-
nat. A doua zi coletul livrat greșit de curier dispăruse.
– L-ai căutat?
– L-am căutat și eu și Márcio, dar parcă l-ar fi înghițit pământul!
Poți verifica, te rog, pe camerele de supraveghere cine l-a luat?
– Eu am rugat-o pe Betsy să facă curățenie în birouri și să arunce
toate cutiile și pungile pe care le găsește.
– Doar nu crezi că a aruncat un colet nedesfăcut cu totul.
– Voi vorbi cu ea.
Misterul coletului dispărut rămase nerezolvat și în zilele urmă-
toare. În fața hotelului oprise mașina domnului E., iar acesta privea spre
ușile hotelului, căutându-mă din priviri. Am ieșit din clădire și, aplecată
peste geamul mașinii sale, m-am destăinuit îngrijorată lui.
– E., știi că aș putea să mă duc la închisoare pentru pachetul ăla?
l-am întrebat cu o naivitate pură.
– Da… Știu! răspunse mimând o neliniște interioară pentru a
empatiza cu mine.
– Fă ceva! Nu vreau să mă duc la închisoare. Sunt prea tânără și
prea drăguță să ajung între gratii, mă alintam zâmbindu-i.
– De ce? E frumos la închisoare, a spus, mâncându-mă din priviri.
Ți-ar sta bine încătușată.

218
 MANCHESTER HOTEL

– E.! Chiar te căutam să discutăm ceva, spuse Mike apărând de

nicăieri și apropiindu-se de mașină.
M-am retras înapoi în recepție, lăsându-i să discute singuri. Doar
câteva ore mai târziu, ardeam de nerăbdare să îi simt sărutul. Mă stârnea
și mă activa și îmi răsucea toată existența cu fiecare tachinare și protecție
oferită.
Dacă urma să sărut un bărbat de altă naționalitate pentru prima
dată, el trebuia să fie cel căruia trebuia să îi gust buzele. Altă religie, altă
naționalitate, altă cultură, alte buze. Voiam să mă bucur de fiecare
părticică din ele. Domnul E. era primul bărbat din lume pe care îl
doream așa. Ma atrăgea din toate punctele de vedere, intelectual și
sexual. Îl admiram ca bărbat, ca om de afaceri și ca reprezentat al sexului
puternic. Iar așteptarea era dureroasă, mă ardea pe interior, mă
consuma și simțeam cum nu mai pot fără a da curs tensiunii sexuale
dintre noi.
– Îți mulțumesc pentru tot, i-am spus în acea seară la sfârșitul
programului.
– Pentru ce?
– Pentru că m-ai apărat și ajutat mereu. Pentru că ai reparat
internetul, pentru că ai vorbit atunci când trebuia sau pentru că ai tăcut
atunci când cuvintele nu mai aveau rost, pentru că ai avut răbdare cu
mine de fiecare dată.
Cu fiecare motiv eram și mai apropiați. Cuvintele erau fără însem-
nătate și domnul E. nici nu le mai asculta. Doar se ghida după tonul vocii
mele și avansa spre trupul meu.
– Cum îmi mulțumești? m-a întrebat, deschizându-și gura spre
gura mea.
– Așa, i-am spus, sărutându-i ușor obrazul drept.
– Nu e de ajuns.
Pupic după pupic, pe obrazul stâng, urmat de cel drept, jocul tan-
dru continua pe unul dintre holurile hotelului. Domnul E. îmi căuta gura
ușor, cerându-mi tot mai mult. Își rotea capul spre buzele mele ca
într-un vals al îndrăgostiților. Nasul său îl atinse pe al meu și își oprise
buzele deasupra alor mele. O secundă în care sărutul ne era suspendat

219
 DIANA DUȚĂ

de emoție, apoi s-a întâmplat. Domnul E. m-a sărutat. După o lungă și

chinuitoare așteptare, era cel mai plăcut sărut din viața mea. Buzele sale
știau exact ce să facă, cum să le poarte pe ale mele. Sărutul acela era
drogul meu. Mâinile lui erau așa cum mă așteptam să fie, nerăbdătoare
să mă cunoască, pe talia mea, pe șoldurile mele, pe posteriorul meu.
Domnul E. mă săruta de-a lungul coridoarelor hotelului, trecând
pe lângă ușile clienților ce se puteau deschide în orice moment. Pericolul
de a fi descoperiți nu ne oprea, doar ne condimenta sărutul cu noi sen-
zații. Ajunși în dreptul ușii camerei mele, ne-am dezlipit cu greu unul
din brațele celuilalt, pentru a ne feri de camera de supraveghere. M-a
rugat să îi dau un pahar cu apă, pretext să ajungă din nou în dormitorul
meu, unde ne-am continuat sărutările pătimașe. Nimeni și nimic nu ne
mai putea dezlipi. Nici telefonul lui sunând, nici timpul care se scurgea
altfel când eram împreună. Lipiți de ușă, stând pe pat, rezemați de șifo-
nier sau de calorifer, eu și E. ne gustam unul pe altul pe orice mobilier
găseam mai aproape de noi. Când, deodată, mi-am dezlipit buzele de ale
sale și l-am împins de pe mine:
– Oprește-te! Sunt o proastă.
– Știu asta deja, zise, trăgându-mă spre el și pupându-mi buzele
apăsat.
– Ești șeful meu! Mi-am sărutat șeful! Nu vreau să îmi pierd locul
de muncă… am continuat eu să turui fără oprire.
– Șșșt! În primul rand, aici suntem noi, E. și Daria. Nu are legătură
cu serviciul. În al doilea rând…
Muahh! Mi-a astupat gura cu un nou sărut.
Dacă domnul E. mi-ar fi spus acum să uit de lume și de Khalil și
să plec cu el oriunde, aș fi uitat că există niște sentimente pentru Khalil
și l-aș fi urmat. Dar când l-am revăzut pe Khalil întors înapoi în hotel,
am simțit rușine, bucurie, groază.

220
 MANCHESTER HOTEL

7. UN DOMN E. ȘI O EMOȚIE

Chiar și mai târziu, complexitatea furtunii interioare era departe

de a fi deslușită. După săruturile dulci și lungi, între mine și domnul E.
părea că nimic nu se întâmplase vreodată. Ba chiar vorbele sale deve-
niseră ușuratice și superficiale, ca și cum un altul fusese în acea seară în
camera mea după orele de muncă.
– Ce fel de bărbat ești tu, dacă, după ce săruți o femeie, nu o mai
cauți? Nu suni, nu dai un mesaj măcar… l-am certat eu după câteva zile.
– În primul rând, eu nu stau de vorbă prin mesaje… se scuză el
iritat.
– Crezi că eu nu știu ce jocuri bolnave faci? Vrei doar să te distrezi.
Te-am văzut cum faci cu altele…
– Nu mă distrez deloc.
– Îmi dai târcoale la muncă, te porți ca un gentleman, mă tachi-
nezi, mă aperi, mă urmărești pe camerele de supraveghere! Ești bolnav!
Tratezi toate femeile la fel, ipocritule.
– Nu tratez niciodată două femei în același fel. Frumos discurs. Ți
l-ai pregătit de acasă?
– Nu le tratezi la fel. Doar pe mine nu mă scapi din ochi din biro-
urile tale cât e ziua de lungă și în timpul liber mă urmărești cu ajutorul
camerelor video.
– Da, altceva? Mai dorești să știi ceva de la mine? mi-a tăiat el
vorbele.
Îmi era teamă de întâlnirea cu Khalil. Nu știam dacă aflase de
sărutul dintre mine și prietenul său. Și, dacă aflase, de ce i-ar fi păsat?
Nu mi-a arătat niciodată dragostea sa, iar restul poate fi doar imaginația
unei femei care a citit prea multe romane de dragoste. A intrat în birou

221
 DIANA DUȚĂ

seara și și-a ales o cheie dintre cele ale camerelor libere de pe panoul
negru. „Știe, cu siguranță domnul E. i-a spus”, am gândit, cercetându-i
chipul mut. A trecut pe lângă mine fără a-mi spune nimic.
– Ce faci aici, Khalil? l-am întrebat deodată.
– Daria! se opri din drumul său și mă privi ca și cum atunci mă
vedea pentru prima dată. Nu îmi dai voie să vin aici?
– Mă mai gândesc… Dacă mă rogi frumos…
– Te rog frumos Daria, îmi permiți să intru în propriul hotel?
întrebă amuzat.
– Ha-ha! Sigur că da, Khalil, poți să vii de câte ori vrei tu.
– Mi-a fost dor de tine… a spus încet, îndepărtându-se de mine.
Spera ca zilele petrecute departe de femeia aceasta care a intrat în
viața lui pe neașteptate să îi elibereze mintea. Nu i se mai întâmplase să
se gândească la o femeie creștină noaptea înainte de culcare, dimineața
la trezire și, câteodată, și în timpul după-amiezii. Chiar și la atâția kilo-
metri depărtare, Nur îi povestea peripețiile din vacanța de vară trăite
alături de aceeași femeie și nenorocirea îl urmărea pretutindeni. Consi-
dera prea timpurii trăirile acestea izvorâte pentru o străină și prea
imatură decizia de a forma un cuplu sau un viitor mariaj, așa cum Akram
insinua tot mai des. Tatăl său nu accepta dragostea fără căsătorie și, de
fapt, îi repetase în nenumărate rânduri că aceasta este cea mai însem-
nată etapă a vieții. Și totuși, ceva era schimbat la el. Inima i se strânse
de bucurie când o revăzu în recepție și încercă să o ignore. Apoi tachi-
nările obișnuite urmară și cedă. Nu își mai negă sentimentele pentru ea.
Evenimentele recente nu erau singurele care mă tulburau. Irene
revenise și ea din România și, oricât de mult țineam ca domnul E. să nu
o revadă, acest lucru nu se întâmpla. Putea să o întâlnească în orice clipă,
mai cu seamă că Irene dorea să îi vorbească. Ea nu știa de ce atâtea zile
nu primea nicio veste de la bărbatul căruia îi oferise totul, dar eu știam
că recenta schimbare în comportament a domnului E. se datora și în-
toarcerii în hotel a Irenei, la fel de mult ca întoarcerea lui Akram. Nu
putea să continue nimic din ce începuse cu recepționera sa, căci lucrurile
ar fi evoluat într-o direcție ce nu fusese plănuită inițial. Pentru ce toate
acele eforturi de a intra în lumea lui Akram, dacă ar fi ruinat totul acum?

222
 MANCHESTER HOTEL

Câțiva ani erau suficienți pentru a ajunge acolo unde putea fi într-adevăr
un membru al familiei. O căsătorie cu una dintre fiicele lui l-ar fi intro-
dus direct în lumea în care încă se simțea un impostor.
– Poți să vii să îmi traduci ceva, te rog? mă chemă domnul E. în
biroul său.
Scoase din sertarul biroului său un pachet de țigări cu un bilețel
scris în limba română. Mi-l arătă și așteptă reacția mea foarte atent. Îi
plăcea să mă studieze și, acum, o făcea cu mai mult interes ca la început.
– „Mi-a fost dor de tine.” Se pare că ți-a simțit Irene lipsa.
– Ce ai spus?
– Nimic. Nu mai contează acum.
– Ce ai spus, Daria?
– Irene ți-a simțit lipsa.
– Cine e Irene?
– E… i-am rostit numele, mușcându-mi buzele.
Durerea îmi învăluia tot trupul.
– Serios, cine e Irene?
– Nu mai contează nimic… am spus cu glasul stins, întorcându-mă
în recepție.
– Irene mi-a simțit lipsa… murmură el. Interesant, comentă,
cumva mândru că obținuse o gelozie de la chipul frumos ce i se păruse
și mai strălucitor când îl sărutase după bunul plac.
Dar satisfacția îi era șubrezită de indignare, mustrare și vinovăție.
De ce un sărut schimbă atât de mult raporturile între un bărbat și o
femeie? Cum a putut lăsa ca toate evenimentele care îi făceau atâta
plăcere în viața personală să îi subjuge viața profesională? Daria era
totuși recepționera hotelului acum și nu putea să exercite niciun fel de
cerințe asupra lui când totul revenise la normal. Akram, Khalil și Irene
erau întorși în hotel. Recunoștea că momentul fanteziilor se încheiase
repede, dar așa se întâmplă cu păcatele scurte: sunt cele mai intense și
cele mai efemere de pe pământ. De aceea, el le prețuia amintirea și le
păstra doar pentru el.
Se ridică și mă ajunse din urmă.
– Anunță-mă dacă îmi mai duce dorul vreo fată din hotel.

223
 DIANA DUȚĂ

– Nu știu. Nu e treaba mea, am zis iritată.

Plecă să își vină în fire și, când se întoarse, mă chemă înapoi în
biroul său.
– Daria, vino lângă mine. Vreau să discutăm.
M-am oprit în fața biroului său. Eram supărată pe el, pe libertatea
pe care și-o păstra, pe lipsa de angajamente față de oamenii care îl
iubesc.
– Mai aproape, uite, chiar aici! spuse lipindu-și degetul de mo-
chetă.
M-am apropiat de domnul E. așa cum îmi ceruse, apoi el se ridică
în picioare și rânji satisfăcut când m-am retras de lângă el, evitând o
nouă apropiere.
– Îmi place când fugi de mine. Hai, vino înapoi să îți arăt ceva.
Promit că stau cuminte.
Își scoase telefonul din buzunarul blugilor și îmi arătă o poză cu o
mașină mică, vișinie.
– E noua mea mașină, zise el. Am decis să fiu mai responsabil și
să fac economii. Are consumul mai mic decât vechea mașină și e perfectă
pentru un oraș aglomerat. Devin mai responsabil, îți place?
– E drăguță, l-am mințit eu politicoasă. Ai planuri de viitor?
– Toți avem planuri de viitor, nu?
– Mă refer la planuri serioase, de a-ți întemeia propria familie. Îți
e frică să faci pasul cel mare sau tu doar nu vrei să te căsătorești?
– Nu îmi este frică și nici nu este vorba că nu aș vrea să mă însor…
– Bănuiesc că vrei o femeie musulmană.
– Nu neapărat. Pot să mă căsătoresc cu o femeie de orice religie.
Dar știi că femeia musulmană nu are voie să își ia un bărbat nemu-
sulman? Și, aici voiam să ajung pentre a te face să înțelegi. Voi femeile
vreți totul așa de repede… Sunteți slabe și emotive. Nu știți că o familie
presupune mai mult decât întemeierea acelui act între un bărbat și o fe-
meie. O astfel de decizie implică foarte multe lucruri. De aceea, bărbatul
trebuie să fie musulman. El este capul femeii și al copiilor, el este stâlpul
în casă. Toate deciziile le va lua el, este important ca moștenitorii să își

224
 MANCHESTER HOTEL

urmeze tatăl și să îi ducă neamul mai departe, cu tot ceea ce implică asta:
religie musulmană, tradiții, valori.
– Dar nu este corect. Femeia nu are nicio putere, nici înainte de
căsătorie, nici după. Ea trebuie să aștepte și, chiar dacă își dorește ceva,
nu poate face nimic. Bărbatul are cheia.
– Nu este chiar așa, Daria. Și bărbatul trebuie să găsească acea
cheie. O căsătorie este pe viață.
– Vorbești ca un familist convins. Ce ți s-a întâmplat? am început
să îl necăjesc eu.
– Știi ceva? se pregăti să schimbe subiectul. Certificatul nostru de
căsătorie are patru pagini. Câte o pagină pentru câte o femeie. Eu deja
am trei soții rezervate, dar mai am un loc liber.
– Și dacă m-ai cere de nevastă, domnule E., eu nici atunci nu te-aș
mai lua în serios. Deja știu de ce ești în stare.
– Și ai pierde ocazia să fii femeia mea, așa cum îți dorești? râse el.
– Știm amândoi cel puțin o altă pretendentă la statutul ăsta. Pe ea
nu o iei în calcul?
– Eu zic să te întorci în recepție. Sau vrei să devin un șef rău?
În dimineața următoare eram liberă. Îmi plăcea să lucrez cu dom-
nul E. și cu Khalil și să îi știu în preajma mea în decursul zilei. Era ca o
aventură care nu se termina niciodată, nu un loc de muncă stresant și
solicitant. Dar lucrurile avansau rapid și, de multe ori simțeam că nu
îmi mai puteam stăpâni inima lângă ei. Îi îndrăgeam nespus de mult, pe
Khalil în întregime, pe domnul E. cu defectele sale pe care i le înțele-
geam, i le scuzam și le atribuiam unor diferite circumstanțe. Și poate,
dacă aș fi avut mai multe zile libere și timp suficient să mă îndepărtez
de ei și de mediul lor, totul mi s-ar fi părut doar una dintre întâmplările
obișnuite și lipsite de importanță între un bărbat și o femeie care se plac,
iar mintea mi s-ar fi limpezit negreșit. Dar a doua zi, de cele mai multe
ori, eu trebuia să mă întorc din nou în recepție și trebuia să îmi petrec
cele mai multe ore lucrând cu cei doi șefi tineri.
– Daria, bună dimineața, îmi zise Tommy la telefon în acea zi de
toamnă caldă și plăcută. Știu că este ziua ta liberă, dar domnul Akram
te cheamă pentru o discuție în biroul său. Se poate să vii acum? A spus

225
 DIANA DUȚĂ

că este urgent. Și nu fii nervoasă pe mine, bestiuțo, eu doar transmit

mesajul.
Un nod mi se puse în gât și simțeam cum toată afecțiunea pentru
domnul E. se preschimbă în furie. Îi spusese totul lui Akram! Era pasul
final să scape din încurcătura pe care o crease? Nu mai suporta oscilările
emoționale și tocmai de asta se retrăsese încă o dată de lângă mine? „Îl
omor! Dacă urmează să fiu concediată pentru greșeala asta, îl omor!”
mi-am spus, îndreptându-mă spre birouri. Vizibil afectată, palmele îmi
transpiraseră, mâinile îmi tremurau și simțeam că îmi pierd controlul
propriului trup. În birouri nu era o ședință cum mă așteptam, dar toți
angajații erau acolo, managerii și patronii hotelului.
– Ha-ha! Te-am speriat, Daria? întrebă Tommy râzând zgomotos.
Mă cuprinse cu brațul său puternic de umerii slăbiți de emoție.
– Credeai că ai probleme? Dăm o petrecere de ziua de naștere a
domnului Akram.
Într-adevăr, acum observam baloanele cu heliu din biroul cel
mare, tortul, prăjiturile și toate bunătățile așezate pe platouri de diferite
mărimi.
– Daria, ești bine? îmi șopti Veronica. Nu pari în apele tale.
– Sunt bine.
– A fost o glumă proastă, Daria, spuse și Márcio. Ești cam palidă.
Tommy are niște idei mai colorate, doar îl știi… Hai să guști din prăjituri.
Cu ce te servesc?
Domnul E. era singurul care știa adevăratul motiv al palorii mele,
așadar nu întreba ce se întâmplă cu mine. În sinea lui se amuza mai mult
decât o făcuse Tommy, dar la suprafață părea că nu observă incomo-
ditatea mea. Întreținea relaxat conversații cu toată lumea, făcea poze și
tăia tortul domnului Akram. Mă uitam la el cât de natural se purta, era
degajat și nu puteai să citești niciun fel de emoție pe chipul său zâm-
bitor, pe când eu eram slabă, transparentă, anxioasă și nu puteam să mă
încadrez în atmosfera festivă. Îl admiram pe domnul E. pentru capa-
citatea sa cameleonică, un lucru care mie îmi lipsea. Îl urmăream cu
privirea între atâția oameni și în interiorul meu răsărise un zâmbet
timid. Dintre atâția prieteni și rude adoptate de-a lungul timpului, doar

226
 MANCHESTER HOTEL

eu îi străpungeam învelișul acela perfect. Întotdeauna impecabil, un bun

manipulator, jongler cu slăbiciunile naturii umane, acum își juca
excelent rolul de manager.
– Daria, du-te lângă ceilalți și zâmbește! mă ghidă E. în mijlocul
grupului.
– Yuhuu! Asta e familia mea frumoasă! urlă Akram, ridicând
mâinile în aer ca și cum ar vrea să ne cuprindă pe toți. Vă mulțumesc că
îmi sunteți alături.
– Hai, acum e momentul, șușoti Tommy către Márcio.
– Hai, repede!
Tommy îmi fură cheia camerei și, împreună cu Márcio, încuiară
biroul și fugiră. Mă uitam pe ecranul din biroul domnului E. și îi vedeam
cum descuiau ușa dormitorului, în timp ce Tommy făcea cu mâna spre
camera de supraveghere.
– Sper că nu ai ceva de ascuns pe acolo, Daria. Vreun obiect per-
sonal masculin care nu îți aparține… Ar fi teribil să aflu că mă înșeli, îmi
șopti domnul E. cu un aer caraghios.
– Ești un nebun. Nici nu vorbesc cu tine!
– Ești frumoasă și când ești nervoasă. Mi-ai plăcut de dimineață.
Toți eram fericiți și tu tremurai. Trebuie să fiu mai atent cu tine, altfel
mă dai de gol când îmi e lumea mai dragă!
– Îți dau de gol jocurile tâmpite. Poate, dacă nu ai mai încerca să
ascunzi toate femeile din viața ta, nu ai mai fi îngrijorat că îți strici
imaginea de neprihănit. Ești un jucător și atât. Nu mă mai impresionezi.
– Poate sunt un jucător, dar sunt unul foarte bun, nu-i așa? zâmbi
languros. Ăsta e un joc pe care nu poți să îl câștigi, Daria. Ce vrei tu nu
se va întâmpla niciodată.
– Atunci nu mă mai joc, am închis conversația, plecând de lângă
el.
Tommy și Márcio reveniseră în birou și îmi arătau poze făcute în
camera mea. Râsul lui Tommy acoperea glasurile tuturor și veselia și
voia bună deveniră molipsitoare printre restul angajaților. Patronii se
retraseră în biroul cel mare, Veronica se bucura că este sâmbătă și că
poate mânca din tortul de ciocolată, cameristele se amestecau timide

227
 DIANA DUȚĂ

prin mulțime, iar Márcio doar ce se apropia cu două farfurii de plastic

cu feliile noastre de tort.
– Uite, ceva dulce să mă ierți pentru mai devreme, zise, întin-
zându-mi o furculiță.
– Devii un Tommy doi?
– Ador să te tachinez. Aș da orice să ieșim la o cafea să ne
cunoaștem mai bine. Pardon, la un ceai pentru tine. Regret nespus că
îmi ești colegă, oftă el.
– O să te îngrași dacă mănânci atâta ciocolată și nu o să mai încapi
în scaunul de la recepție, zise domnul E. în treacăt, destul de încet ca
nimeni să nu îl audă.
– Mă dai afară dacă mă îngraș?
– Să știi că da. Ești bine cum ești acum. Să nu te schimbi niciodată,
îmi făcu cu ochiul și se îndepărtă.

228
 MANCHESTER HOTEL

8. CEL MAI DEzAMĂGITOR BĂRBAT

– Daria, ești o naivă! Tu scrii o carte despre domnul E., iar el e

preocupat de altele, îmi spuse Viola cu sinceritate.
– Naivă? Dacă ar știi cineva, ar râde de s-ar prăpădi! Totuși îmi
place să zic că scriu o carte despre mine, nu despre domnul E.
– O carte despre viața ta, unde domnul E. e personajul principal,
urmă ea.
– E singurul om care m-a inspirat să scriu. Mi se pare diferit,
frumos, cu toate urâțeniile sufletului său. Îl iubesc și îl detest în același
timp. Nu credeam că cineva poate să te facă să simți așa o neclaritate de
sentimente.
– Ești ca nevestele înșelate care iartă tot de dragul lui.
– Nu îl iert și nici nu îl accept așa în viața mea, dar e ceva la el,
Viola… am oftat scurt. E mai mult decât arată el, mai mult decât spune
oamenilor. Dincolo de aparențe și măști purtate, e un suflet bun și
singur. Viața l-a înăsprit.
– Nu pot să cred că, în doar câteva luni, viața ni s-a schimbat
amândurora atât de mult… zise ea nostalgică.
– Nici mie, Viola. La început, nici nu voiam să vin aici. Iubeam
prea mult confortul de acasă și îmi era teamă de schimbări. Am pășit pe
coridoarele hotelului cu inima strânsă și încărcată de dor. Îmi aduc
aminte când mama îmi povestea de cei doi arabi tineri și frumoși, iar eu
nici nu voiam să aud de ei. Îmi imaginam tipologia aceea de bărbat arab
cum îi vedeam și noi pe cei de la facultatea de medicină: cu un fizic slab
și osos, cu tenul foarte închis la culoare și mult prea îndoctrinați de
religia lor.

229
 DIANA DUȚĂ

– Și nu doar că nu voiai să auzi de ei, dar acum îți plac amândoi.

Ha-ha! Amuzantă situație!
– Ce mă voi face?
– Nimic. Lasă-i pe ei să aleagă, decise Viola în locul meu. Cel care
te vrea cu adevărat îți va arăta.
– Cel puțin tu ești pe drumul cel bun. Cum a fost la nuntă? am
schimbat eu subiectul, curioasă să aflu mai multe. Îmi pare nespus de
rău că nu am putut ajunge…
– Să fiu sinceră cu tine sau să spun ceea ce se așteaptă toată lumea
să audă? A fost obositor, Daria… Și foarte emoționant. Am plâns, am și
râs… Nu se compară cu nimic din ce am trăit până acum.
– Te-ai bucurat de ziua asta a ta măcar?
– Nu prea… Și acum nu e nimic cum am plănuit să fie.
– Cum adică, Viola?
– Aceleași probleme vechi cu părinții lui. Când vii acasă?
– Viola, cum poți fi atât de matură când vine vorba de problemele
altora și poți vedea lucrurile atât de limpede și de corect, dar, când e
vorba de viața ta, închizi ochii și te ferești să vorbești despre asta?
– Nu știu la ce te referi, spuse ea rigidă.
– De ce nu îi spui mamei tale tot ce ți se întâmplă? Tot ce simți,
tot ce te întristează?
– Cum aș putea să îi spun, când ea mă iubește atât de mult?
Durerea mea ar deveni durerea ei. Nu pot să îi fac asta.
– Îți e teamă că, dacă vorbești, dragostea pe care i-o porți lui
Marian va părea diminuată în ochii privitorilor. Poate sunt naivă când
ceva mă face să cred în domnul E., dar tu ești mai naivă decât mine,
crezând că părerea lumii e mai importantă decât bunăstarea ta. Le ții pe
toate în tine și, deși zâmbetul spune că ești fericită, ochii tăi nu pot minți.
– Voi spune asta o singură dată, apoi te rog să nu mai redeschizi
niciodată discuția asta. Ești singura mea prietenă și eu îți voi fi prietenă
la rândul meu pentru tot restul vieții. Dar e ceva ce trebuie să știi.
Oamenii falși din jurul meu mă dezgustă enorm. Prieteniile din interes,
complimentele aruncate prea ușor, zâmbetele ipocrite. Toți așteaptă
ceva în schimbul mâinii calde pe care ți-o întind. Eu prefer să nu am

230
 MANCHESTER HOTEL

niciun fel de mână întinsă și încerc să îmi construiesc viața mea reală,
departe de fariseismul ce ni se oferă tuturor. Marian îmi dăruiește lumea
pe care mi-o doresc, autentică, cu necazuri și bucurii. Asta e tot ce am
mai scump pe lume și nu voi lăsa pe nimeni să pătrundă acolo unde se
află inima și sufletul meu.
– Și atunci preferi să contribui și tu la lumea asta duplicitară
prețuind aparențele atât de mult?
– Am făcut o promisiune în fața altarului și acesta este drumul
meu. Nu voi păta imaginea părinților soțului meu doar pentru că nu sunt
așa cum aș vrea eu. Fiecare vorbă negândită o simt ca și cum ar com-
promite munca mea din ultimii ani. Mi-am clădit cu Marian ceea ce
mi-am dorit dintotdeauna – o familie.
Viola simți discuția ca pe o piatră ce îi apăsa inima și se mustră
pentru imprudența de a deschide aceeași ușă încă o dată. Își jură că o
făcuse pentru ultima oară și se ghemui în brațele lui Marian de cum
acesta intră în casă. Aici îi era bine. Doar așa se simțea protejată și nu
voia ca nimeni să afle tainele ce doar ei i se înfățișaseră.
……………………………………………………………………………………………

Distanța devenea un adevărat zid între mine și singura prietenă

ce o aveam. Discuțiile noastre se răriseră în timp și, deși eu îi povesteam
de cartea pe care voiam să o duc la bun sfârșit și de bărbații care îmi
creau haos în minte, Viola nu mai vorbea despre căsnicia ei.
Domnul E. și-a luat un scăunel și s-a așezat în recepție, venind din
nou atât de aproape de mine încât îmi tăia respirația. Totul era ca înainte
de sărutul nostru, aceiași fluturi în stomac se trezeau la viață, aceeași
apropiere nefirească dintre doi oameni care, deși stau umăr lângă umăr,
împart mai multe decât oamenii din exterior pot vedea. Știa ce face și se
bucura că, după atâtea zile, birourile erau în sfârșit din nou goale. Când
domnul Akram era de față, nu doar că nu ne puteam spune nimic unul
altuia, dar chiar și o simplă aluzie ar fi devenit periculoasă pentru
rolurile noastre din hotel. Și, deși între mine și domnul E. nu exista o
înțelegere verbală asupra acestei tăceri în prezența celor doi deținători
ai hotelului sau a lui Khalil, totul se așezase astfel de la sine, ca într-o

231
 DIANA DUȚĂ

normalitate ce nu putea fi chestionată de nimeni. Pentru domnul E. ar

fi fost inutil și umilitor să își arate feblețea pentru orice femeie în fața
omului de la care, deși îl cinstea în mod deosebit, avea totuși niște
privilegii de câștigat. Pentru mine ar fi însemnat cel mai neprofesional
mod de a acționa și ar fi fost o jignire pe care nu i-aș fi iertat-o
domnului E.
Acum puteam simți intimitatea dintre noi și era atât de bine, atât
de confortabil și atât de răvășitor în același timp, încât niciun client nu
mai era important în acel moment.
– La ce te uiți? întrebă, observând o filmare cu dansul mirilor de
la nunta Violei.
– Prietena mea; s-a căsătorit recent. Nu e așa că a fost superbă?
– Foarte frumoasă. De ce nu ai mers la nuntă?
– Hmm… Ce aș putea spune? Pentru că așa e făcută viața. I-am
trimis doar darul de nuntă.
– Bani? Așa se face și la noi, povesti el despre obiceiurile de nuntă
siriene.
– Nu ți-ar fi plăcut să vezi o nuntă românească? l-am întrebat,
urmărindu-i reacția.
– Ba chiar îmi place ideea. Cândva… Știi că am fost invitat la o
nuntă de români aici în Anglia? Erau niște foști clienți ai hotelului.
– Te iubește toată lumea aici… l-am asigurat eu.
– Și pe tine te iubește toată lumea…
Muncind amândoi în același birou, într-o lipsă de cuvinte în care
pulsul meu părea că acoperă liniștea din încăpere, mâinile noastre s-au
atins. Mi-am retras mâna ușor, precaută, bulversată de atingerea
neprevăzută.
– Îmi cer scuze, din greșeală… a spus domnul E.
– Nu mai face atâtea greșeli.
M-a privit cu ochii mari, distrat de jocul ce îl încărca de voie bună,
și, într-o clipă, și-a pus mâinile pe speteaza scaunului meu și l-a învârtit
spre el, astfel încât intimitatea momentului să nu mai existe, iar eu să
stau cu spatele spre el. Fără să mai adauge nimic, s-a întors în solitu-
dinea biroului său, unde încercă să își ia gândul de la impulsurile
sălbatice ale inimii nestăvilite ale oricărui tânăr de vârsta lui.

232
 MANCHESTER HOTEL

De aceste idei, care îi apăreau în minte ca o sclipire, își aducea

aminte când rațiunea domina simțurile. Nu mai era ca în Franța, același
neexperimentat bărbat care abia descoperea ce însemna viața dincolo
de brațele ocrotitoare ale propriei culturi. Acum avea încrederea că
inima îi va fi mai împlinită mai târziu, după ce toate celelalte trebuințe
îi vor fi asigurate și când poziția sa în societate va fi una ce îi va asigura
invidie, îndestulare și apropiați cu interese și abilități de ascensiune
comune.
Dacă într-o zi aglomerată tot ce primisem de la el erau atingeri
fugitive și priviri ascunse, pline de subînțeles, când eram doar noi doi,
totul decurgea mult mai natural. Am râs împreună, ne-am jucat, iar
tensiunea sexuală ne emana prin toți porii. Acum însă, până și acele clipe
dispăruseră dintre noi. zilele se scurgeau și noi am redevenit profe-
sionali; răceala lui mă chinuia îngrozitor, iar eu încercam să îl tratez cu
aceeași indiferență. Era greu să îmi scot din cap ultimele noastre priviri,
ultimele noastre flirturi, dar treptat acceptam că povestea dintre noi s-a
sfârșit. „Nu o să mă mai privească niciodată cum o făcea, nu o să mă mai
bucur de atingerea lui întâmplătoare niciodată și nu o să îi mai simt
niciodată buzele peste buzele mele. Domnul E. nu e bărbatul meu și nu
va fi niciodată”, erau gândurile pe care zilnic le aveam. Și, atunci când
zvâcnirile inimii mi se temperau mai tare, domnul E. mi le zvârcolea din
nou fără să știe.
– Voiam să vorbesc cu tine, îi șopti domnul E. cuiva pe unul dintre
coridoarele hotelului.
– La ce oră ne vedem diseară? continuă acesta, făcându-mă să mă
apropii de vocile ascunse între pereții tăinuitori.
Glasul și accentul ei erau inconfundabile. Ilinca era femeia pe care
domnul E. o invita în oraș. Nicio ocheadă schimbată între el și Irene sau
altă femeie nu mi se păruse mai umilitoare ca acest moment în care
Ilinca era considerată demnă de a fi scoasă în afara hotelului. În
perioada următoare m-am retras și mai mult, evitând să rămân singură
cu domnul E. Aveam nevoie de timp fără el, mă luptam să mi-l scot din
minte, să nu mă mai doară acțiunile lui și să înțeleg că așa este el și că
așa va rămâne mereu, fără a-l mai scuza în fața inimii mele. Nu ai cum

233
 DIANA DUȚĂ

să îmblânzești un astfel de bărbat, nu ai cum să îl faci să fie al unei

singure persoane. Mai decisă ca niciodată, mi-am luat la revedere de la
domnul E. Nu mă voi mai lăsa condusă spre el așa cum doar împătimiții
se lasă stăpâniți de vicii într-un laț ce devine tot mai strâmt și mai greu
de deznodat. Și atunci Khalil părea alegerea firească, în comparație cu
prietenul său care îi devenise inferior ca bărbat în ochii mei. Dar el nu
merita să fie o opțiune, o alegere secundară, și am considerat că jocul
meu în lumea sirienilor se încheiase. Nu însă și zilele în recepția
hotelului lor, unde peripețiile nu păreau să se termine: foi scăpate pe
jos, împiedicări în preajma celor doi bărbați, domnul Amer încuiat în
propriul birou de cea mai tânără și neîndemânatică recepționeră, chei
pierdute pe sub mobilier sau bâlbe greu de uitat în conversațiile
telefonice cu domnul E.
Khalil s-a oprit din drumul lui în ușa biroului. Era aproape de
mine, dar nu ne spuneam nimic. Stătea sprijinit de tocul ușii, privind în
depărtare și căutând o cale de a cunoaște ce se află dincolo de tăcerea
neobișnuită a femeii ce odată părea că îl vede așa cum nicio alta nu o
făcea. Simțea ceva schimbat în tot ceea ce făcea ea și nu îi plăcea să o
vadă atât de retrasă. Nu știa ce putea fi, dar își imagină că zilele în care
fusese departe de ea și de hotel erau răspunzătoare de răceala
raporturilor dintre ei. Deodată, l-am simțit umplându-se de entuziasm.
A înaintat până la biroul meu și mi-a luat rujul în mână.
– Aaah… a scos el pe gură un sunet de dezamăgire, punând rujul
imediat înapoi.
Mi-am întors privirea mirată spre el, neînțelegând ce s-a
întâmplat.
– Credeam că e o brichetă! m-a lămurit el, amuzat de confuzie.
Daria, ai pus ochii pe cineva de aici? m-a întrebat, privind aluziv spre
ruj.
– Nuuuu, am mințit eu, speriată că ar putea intui ce se afla cu
adevărat în sufletul meu.

234
 MANCHESTER HOTEL

9. ȘASE DIN OPT

Pentru un nou-venit, erau greu de înțeles relațiile ciudate

înfiripate între oamenii din hotelul Manchester. Totul părea banal.
O recepționeră ca oricare alta, un manager principal, patronii hotelului
implicați în afacerea familiei și clienții – acei oameni care vin și pleacă,
nebănuind poveștile ascunse dincolo de zâmbetele primitoare ce îi
întâmpină. Ar putea fi secrete mici, cum ar fi un câine ascuns în geanta
unei femei cu acordul managerului, într-un hotel ce are o politică strictă
în privința animalelor. Sau ar putea fi intrigi cu accente telenoveliste,
amoruri secrete între cliente pe termen lung și același manager ce pare
a fi destul de flexibil în relațiile interumane. La o privire ulterioară, îți
dai seama că lumea funcționează așa cum trebuie pentru că este pusă în
mișcare de cel mai important carburant: banul. De aceea ne aflam cu
toții în același hotel zi de zi și ne adaptam cerințelor fiecărui client.
Un al doilea motiv ar fi dragostea, acea pacoste pe care fiecare o simte
și o acceptă diferit în viața lui. Ne întorceam în același hotel, ghidați de
trăiri ce ne dovedeau că trăim.
Domnul E. iubea cu patimă toată ideea de femeie, jocurile tato-
nării, câștigarea unei noi prăzi, cunoscându-se pe sine tot mai mult.
Autocontrolul, păstrarea balanței între scopurile stabilite de rațiune și
impulsurile unui prădător, îi antrena iscusimea minții, îi perfecționa
jocul și chiar funcționa. Femeile îi deveneau victime, în timp ce domnul
E. înțelegea mentalul feminin, stimulii cei mai eficienți ai psihicului
uman.
Eu purtam un conflict interior și realizam atât de clar ipocrizia
mea. Mă îndrăgosteam de Khalil și mi se părea culmea fericirii o relație
personală cu acest bărbat. Apoi mă rușinam de îndrăzneala gândului

235
 DIANA DUȚĂ

meu păcătos. Vedeam chipul său luminat în întregime de îndată ce intra

pe ușile burgundy și mă zărea în recepția hotelului său. Îi observam
eforturile de a sta ore suplimentare în recepție după o tură completă de
o noapte, doar pentru a profita de liniștea primilor zori ai dimineții și
de a fi singur cu mine; străduința de a pătrunde dincolo de barierele
ridicate de mine, așa cum făcusem eu cândva cu prietenul său. Senti-
mentul de rușine sporea și îmi luam deseori privirea de la el. Și totuși,
obrajii mi se învăpăiau de fiecare dată când domnul E. mă privea direct
în ochi, ca și cum căuta mici dovezi ale dragostei ce știa că i se
cuvine lui.
Khalil frecventa hotelul tot mai des, deși nu ar fi avut motive reale.
La început, își justifica prezența în fața domnului E. prin prietenia pe
care i-o purta, apoi, treptat, își recunoscu simpatia. Descoperea diverse
amănunte care îi plăceau la femeia ce îi atrăgea privirile tot mai mult,
cum ar fi faptul că își respecta credința ortodoxă, că nu avea familie mare
care să intervină în eventualitatea unei căsătorii și nici nu o vedea
înconjurată de alți bărbați, lucru ce ar fi împiedicat introducerea ei în
familia sa. Spre deosebire de instabilitatea în care eu și domnul E. ne
aflam, pentru Khalil cerințele inimii se aliniau cu rațiunea sa. Cerințele
înalte păreau a-i fi îndeplinite, însă ar fi fost o imprudență din partea sa
să acționeze acum. Astfel de decizii necesită timp, cunoaștere și o hotă-
râre fermă, de aceea decise să mai aștepte. În plus, cu toată libertatea
pe care și-o însușise, binecuvântarea lui Akram ar fi fost încurajarea de
care avea nevoie.
Haosul din programul lui Khalil îi afecta însă orele de somn și,
astfel, trecerea bruscă la un program de recepție de zi îl făcuse să întârzie
în schimbatul turei mele. De fapt, lui Khalil nu îi păsa atât de mult de
câte ore petrece în incinta hotelului într-o săptămână, cât îi păsa cui îi
schimbă tura de recepție. Îmi dădea cu generozitate orele sale atunci
când dormea prea mult sau când venea în hotel și prefera să pară preo-
cupat de alte lucruri, doar pentru a mă face fericită cu orele suplimentare
câștigate. El îmi mulțumea de fiecare dată când îi acopeream o parte din
program, iar eu îi mulțumeam înapoi pentru că făcea asta pentru mine.
Era cel mai bun om pe care îl cunoscusem și asta se vedea în fiecare gest

236
 MANCHESTER HOTEL

făcut față de mine. Mai târziu, Khalil mă surprinse și mai mult. După o
singură discuție în care îi menționasem în treacăt dorința de a munci și
de a câștiga mai mult, el îi ceruse domnului E. să îmi dea o zi de muncă
în plus pe săptămână.
– Daria, îmi pare rău că am întârziat! zise Khalil, intrând voios în
salonul hotelului.
Era plin de energie, iar ochii îi sclipeau. Emana fericire și bună-
tate.
– Khalil, te omor! l-am tachinat la rându-mi, așa cum o făcea el
de obicei. Aveam programare să mă fac frumoasă azi!
– Dar nu ai nevoie de așa ceva. Ești frumoasă deja! mi-a spus el
zâmbind larg.
Privirile ni s-au intersectat și un gol mi-a umplut stomacul. Ce era
cu el azi?
– Daria, de ce ești tu așa frumoasă și simpatică și frumoasă și?…
a continuat el să bolborosească, făcându-și de lucru prin hârtiile recep-
ției. Câte zile lucrezi săptămâna asta? urmă el imediat.
– Khalil, îți mulțumesc pentru asta! Chiar voiam să îți spun că…
– Pentru ce îmi mulțumești, Daria?
– Știu că ai fost tu. Mi-ai dat o zi în plus…
– Hai, nu întârziai la o programare, șmechero?
Odată ieșită pe ușile hotelului, o mașină mică și vișinie s-a apro-
piat de mine din sens opus. Domnul E., mai prietenos și mai zâmbitor
ca niciodată, era la volanul noului său autoturism, teribil de binedispus.
A oprit la marginea străzii, în dreptul meu, și m-a privit ca și cum nu
mă mai văzuse de cel puțin jumătate de an, iar dorul fusese năucitor.
– Hmm, un Smart pentru un bărbat la fel! l-am măgulit eu,
văzându-i pentru prima dată achiziția motorizată.
– Îți place? m-a întrebat el, mângâind ușor volanul de piele.
– Îhî! am îngăimat, mușcându-mi limba.
– Unde te duci?
– La un salon de înfrumusețare.
– La care? Cel de aici de pe colț?
– Nu.

237
 DIANA DUȚĂ

– Dar la care? Le știu pe toate de aici. Urcă în mașină, te duc eu.

– Nu vrei să pierzi ocazia, nu? Ești teribil! Mai bine te duci la hotel.
Khalil e acolo, te așteaptă.
– A ajuns în cele din urmă? Ce mă fac cu el? A devenit foarte
dezorganizat… O fi îndrăgostit? mă înțepă din priviri.
Ne-am luat la revedere și fiecare și-a văzut de drum. Când m-am
întors de la salon, am intrat în hotel și, văzând recepția goală, privirea
mi-a fugit involuntar spre birouri. L-am văzut pe Khalil pe un scaun.
– Hei, tu! i-am spus crezând că este singur.
Imediat am mai făcut un pas în față, moment în care am rămas
surprinsă să îl văd și pe domnul E. lângă el.
– Hei, tu! și pentru el, să nu se simtă marginalizat, mi-am spus.
De fapt, văzându-i pe amândoi unul lângă celălalt, privindu-mi
atenți fiecare mișcare, mi-am reamintit că nu mai vreau să îi fac pe plac
domnului E. și că trebuie să ignor orice tensiune ar exista între noi.
Îi datoram nu doar lui Khalil asta, ci mai ales mie.
– Daria, vino puțin, te rog, a spus Khalil, oprindu-mă din drum.
– Da?
– Vino să îți arăt ce o să îți cumpăr, zise, indicându-mi ecranul
telefonului său.
Intrată în biroul lor, ochii ageri ai lui Khalil s-au oprit asupra
încălțărilor sport și negre pe care le purtam, cu o singură linie roz de-a
lungul lor.
– Daria, îmi plac adidașii tăi! a spus, privindu-mi încălțările
cumpărate și alese pe gustul lui de nimeni altul decât domnul E.
Crescut într-o familie cu o anumită condiție materială, îmbrăcat
și el în haine de la cele mai renumite case de modă, Khalil avea ochiul
format pentru obiecte vestimentare din aceeași clasă. Pentru o secundă,
m-am blocat și m-am uitat la domnul E., care și el se uita la mine cu
ochii mari, parcă atenționându-mă din priviri să am grijă ce urma să
spun. Khalil nu părea să cunoască povestea încălțărilor mele, iar eu,
pusă în încurcătură, mi-am mutat privirea de la domnul E. către Khalil:
– Mie nu îmi plac!
Domnul E. înghiți în sec nervos.

238
 MANCHESTER HOTEL

– Nu, vorbesc serios. Chiar îmi plac! continuă el să fie drăguț,

neînțelegând apropoul meu și neobservând privirile dintre mine și
prietenul său.
– Mulțumesc…
Pe ecranul telefonului său, Khalil îmi arătă o mașină luxoasă, din
aceeași gamă cu autovehiculul său.
– Pentru E.? am întrebat eu, încă sperând că e o glumă noua
mașină a managerului meu și că, de fapt, își va achiziționa ceea ce îmi
arăta Khalil.
– Nu, e pentru tine. Vreau să îți fie mai ușor când ai treburi prin
oraș, așa cum a fost azi. Vreau să o comand zilele următoare.
– Mai întâi, am nevoie de carnet de conducere…
– Dacă ai carnet în România, nu ai nevoie aici de altul, interveni
domnul E.
– Și oricum, am deja o mașină acasă! mi-am adus eu aminte de
mașina mea verde.
– Ce mașină ai? au întrebat cei doi, stârniți de subiectul preferat
al tuturor bărbaților.
Mi-am luat cheia camerei mele de pe raftul cu chei din recepție și
am plecat, luându-mi la revedere. Doar că, pe drum, am realizat: cu cei
doi masculi sub nasul meu, luasem cheia altei camere, așa că a trebuit
să mă întorc să schimb cheile. Au fost surprinși să mă vadă înapoi niciun
minut mai târziu, s-au uitat curioși la mine, cerându-mi din priviri o
lămurire. Mi-am strâns puternic cheia în pumn, am tras adânc aer în
piept și l-am privit pe Khalil direct în ochi, făcând abstracție de prezența
domnului E. în încăpere.
– Am luat cheia greșită, am admis, făcându-mă de râs.
Domnul E. zâmbi mândru și femeia a cărei dragoste știa că îi e
asigurată îi păru mai simpatică ca niciodată. Nu de puține ori, femeile
din hotel îl măguleau cu o atenție exagerată, dar nici măcar una dintre
ele nu deținea jocul acela perfect între gingășie, vulnerabilitate și atracție
erotică. Simțea o plăcere nebună să își stăpânească mersul hotărât și să
se apropie în cea mai deplină liniște de biroul în care număram banii

239
 DIANA DUȚĂ

dimineața. Intra cu pași mărunți și înșfăca teancul de bancnote din fața

mea, făcându-mă să tresar de fiecare dată.
– Bună dimineața, Daria! zise amuzant în ziua următoare. E
dimineață!
Eu pășeam în spate, împiedicată, și mă dezechilibram ușor.
– Încă nu te-ai trezit? Cum dormi în patul montat de mine? Te
odihnești suficient?
– Sunt cam obosită. Îmi cer scuze. Bună dimineața și ție!
– Ce s-a întâmplat?
– Îmi știi deja situația, nu? Uneori îmi e greu să dorm acolo…
– Doar dă-mi un telefon, oricând ai nevoie sunt aici pentru tine.
Găsim o cameră unde poți să stai peste noapte.
– Și dacă nu e nicio cameră disponibilă?
– Nicio problemă. Sunt sigur că putem găsi ceva, a încheiat el
empatic.
Ne analizam comportamentul reciproc. zi de zi eram atenți să ne
descoperim și să ne cunoaștem prin orice gest făcut. Nu în scop amoros,
ci părea că ne construiam o relație frumoasă de prietenie, de acomodare.
Felul cum îmi mâncam ciocolata și cum îmi îmbrăcam păpușa virtuală
spunea acum ceva despre mine. Îmi dezvăluia laturi pe care înainte doar
le intuise. Feminitatea și gingășia mea erau diferite de cele ale altor
femei. Cum poate o copilă, care își imaginează nunți de basm și care se
entuziasmează la activități desuete, să emane atâta sexualitate pentru
el, un bărbat ce a întâlnit atâtea femei? Cum poate un bărbat atât de
empatic și de deștept să nu se îndrăgostească de mine, când fiecare
giumbușluc îi aduce zâmbetul pe buze? Schimbam cele mai vorbite
banalități, de la vreme la mâncare și la starea de bine a fiecăruia, dar
toate nu erau decât căi prin care eu îi analizam mânecile cămășii
suflecate, iar el îmi privea obsesiv nasturele ce închidea cămașa peste
sânii rotunzi.
Purtam o cămașă neagră din satin, legată cu o panglică fină la gât
și o fustă neagră cu talie înaltă, care îmi evidenția forma corpului ca o
clepsidră. Sânii, ascunși sub un material subțire, erau în echilibru cu
fundul bombat, ridicat și el de aceiași pantofi negri pe care domnul E. îi

240
 MANCHESTER HOTEL

observase încă din zilele trecute. Eram impecabilă din cap până în
picioare, ca o felină neagră seducătoare, acoperită de haine care, deși nu
îmi lăsau pielea la vedere, lăsau imaginația oricărui bărbat să mă des-
copere. Părul îmi era desfăcut, întins peste umeri, întregindu-mi
feminitatea. De la primul pas făcut în birou, domnul E. s-a oprit din
orice activitate și a rămas blocat cu privirea pe formele ademenitoare.
Privirea i se bucura de trupul meu, oprindu-se asupra fiecărui detaliu:
talia, coapsele, picioarele și, de data aceasta, panglica aceea nesuferită
care acoperea locul nasturelui din ziua precedentă.
– Ooo! a exclamat admirativ.
I-am zâmbit seducător, iar el mi-a zâmbit înapoi. Era chimie, era
scânteia din priviri și amândoi știam că ne dorim din nou, fără sfârșit.
– Îmi plac femeile pe tocuri. Știi să mergi pe ele? întrebă,
mutându-și privirea un metru mai în jos.
Pășind lasciv spre o altă direcție, mi-am întors capul într-o parte
și l-am privit subtil pe sub gene.
– Tu ce zici?
– Hmm, își luă răgaz pentru a-mi privi silueta încă o dată. Îți dau
un șase din zece.
– Șterge-ți zâmbetul ăla nătâng. Și eu îți dau un șase din opt
pentru mașina de care ești tu așa de mândru.
– Șase din opt? Asta sună destul de bine! exclamă el.
– Nu, nu, nu! Șase din zece am vrut să spun.
– Șșșt! Nu te mai bâlbâi atât, mă opri, plin de orgoliu și cu un
zâmbet plin.
– Engleza mea este de vină, m-am scuzat grăbită.
– Întotdeauna învinuiești săraca limbă engleză?
– Întotdeauna învârți lucrurile în avantajul tău?
– Nu trebuie să învârt nimic, replică el. Trebuie să recunosc că
sunt suficient de norocos ca ele să se așeze în favoarea mea de la sine.
– Atunci destinul e de vină că am ajuns subalterna ta în astfel de
circumstanțe?
– Da, sunt într-adevăr cel mai norocos! rânji victorios și ieși din
birou pe lângă mine.

241
 DIANA DUȚĂ

10. UN MANAGER ATRĂGĂTOR

– Tommy, ajută-mă!
– Ce boacănă ai mai făcut și de data asta? întrebă el, încă som-
noros.
Era devreme, într-o dimineață venită nemiloasă după o zi de
weekend în care fiecare și-a petrecut ceasul nopții îmbătat de patima sa.
Akram și Amer se ospătaseră la una dintre îmbelșugatele mese
tradiționale, alături de parteneri de afaceri care le deveniseră în cele din
urmă prieteni. Domnul E. petrecuse într-o companie plăcută și efemeră,
ca de obicei. Márcio repeta frenetic la chitară aceeași melodie ce avea să
îl lanseze cândva în muzică – adevărata sa pasiune. Veronica răsfoia
rețete culinare noi, iar Mike și Tommy nu își refuzau nicio halbă de bere,
încurajați de grupul voios de englezi trecuți de vârsta a treia. Privirea ca
un blanc a lui Tommy nu îmi spunea însă nimic, determinându-mă să
mă întreb dacă oamenii pot dezvolta imunitate la mahmureală.
– Seiful este gol! E luni dimineață, iar oamenii pleacă din hotel.
Eu nu am bani să le dau depozitul înapoi.
– Ia o bancnotă mai mare și o schimbăm la magazin să obții
mărunt, urmă Tommy.
– Tommy! Am spus că seiful este gol. G-O-L! Pricepi?
– Ei! ridică pasiv din umeri. În cazul ăsta îți urez mult succes!
Sună-ți șefii.
Plecă din recepție, iar după încă vreo câteva încercări eșuate de a
face rost de bani până la apariția cuiva în birouri, m-am retras și eu în
biroul domnului E., de unde l-am sunat. Mi-a răspuns o voce slăbită și
adormită.

242
 MANCHESTER HOTEL

– Îmi pare rău că te-am trezit. Spune-mi ce să fac. Vii până jos să
îmi aduci niște bani?
– Tu vii până sus să iei niște bani. Bate-mi la ușă când ajungi, zise,
și închise telefonul repede.
„Nemernicul, a găsit altă cale să mă facă să merg în cele din urmă
în cameră la el. Ah! Și partea cea mai proastă e că abia aștept.”
Am ciocănit la ușa domnului E. pentru prima dată. Mi-a deschis
cu ochii mijiți de lumina de pe coridor și mi-a întins câteva bancnote.
Stătea cu mâna întinsă și, preț de câteva secunde, tot ceea ce puteam
vedea era el. Managerul meu îmi dădea banii necesari pentru conti-
nuarea activității hotelului, dar eu îl priveam nu ca pe bărbatul elegant
cu care eram obișnuită. Îl aveam în fața mea pe adevăratul om E.
Buimac, ciufulit și sexy, cu o flanelă verde și călduroasă și cu… o pereche
de boxeri negri. M-am prefăcut că nu observ nimic și am apucat banii
oferiți. Dar cumva, ca într-o teamă de a nu îl pierde pe omul E. în defa-
voarea șefului care mă voia în viața lui doar după o tejghea de lemn,
torturându-ne trupurile unul altuia în fiecare zi, i-am atins mâna spe-
rând că timpul se poate opri în loc pentru noi și că poate va vrea și el să
mă cunoască în papuci de casă, în loc de tocuri și fuste sobre. Întoarsă
înapoi în recepție, știam cu siguranță că domnul E. nu este în viața mea
un simplu șef, iar Khalil… oh! săracul Khalil, nu va trebui să afle
niciodată ceea ce eu și domnul E. tăinuiam de ochii tuturor.
Câteva ore mai târziu, coborî fericit în birouri. Își dădea seama că
reușise să mai dărâme încă un zid între el și femeia pe care o angajase.
Mai mult ca oricând, dorințele prindeau contururi noi și excitante în
realitatea sa. Nu știa însă că el tocmai mă adusese de la extaz la furie,
iar eu îl găseam doar pe el principalul vinovat.
Cu apropierea zilei de naștere a lui Tommy, angajații britanici erau
în vâltoarea pregătirilor pentru petrecerea ce va avea loc în pubul frec-
ventat de sărbătorit. Era încă un prilej pentru mai mult alcool, pentru
revederea cu cei dragi și pentru încă o adunare a tuturor angajaților
hotelului.

243
 DIANA DUȚĂ

– Sigur că va fi toată lumea, zise Betsy despre seara mult așteptată.

Până și Irene va veni. Cum ar putea să îl lase singur de ziua lui pe
Tommy?
– Irene?
– Scumpa de Irene, urmă ea tot mai entuziasmată, nu s-a lăsat
mult convinsă, deși lucrează atât de mult și petrecerea e destul de
târzie… Vii și tu, nu e așa?
– Nu știu. Voi vedea.
– Semnezi măcar felicitarea pentru ziua lui, te rog? zise, întin-
zându-mi o felicitare colorată, semnată de toți angajații hotelului, așa
cum procedau la fiecare aniversare a unuia dintre noi. Din moment ce
ai deja un pix, poți semna și în locul lui E., te rog?
– Cum să semnez în locul lui E.?
– El nu semnează niciodată felicitări. M-a rugat pe mine să o fac,
dar, ținând cont că e pentru Tommy… nu știu… Sunt soția lui. Îmi
recunoaște scrisul. Aș vrea să creadă că E. chiar și-a făcut timp să îi lase
câteva cuvinte cu ocazia asta…
– Ce mă pui tu să fac, Betsy… Ce aș putea să îi scriu?
– Să vedem… se gândi ea. Ceva mai masculin, ca de la bărbat la
bărbat. „Ai o halbă și din partea mea!” Ce zici de asta?
Am scris cele dictate de Betsy și am lăsat felicitarea într-unul
dintre sertarele recepției. Acum, pe aceeași felicitare, mesajul domnului
E. era tăiat. Obrajii îmi ardeau de furie și nici nu puteam să îl mai
privesc, mândru, plimbându-se prin biroul său întreaga zi.
Îmi era atât de ușor să îl îndrăgesc astăzi, pentru ca a doua zi să
nu mi-l mai doresc în fața ochilor. Aș fi vrut ca orice joc ar fi existat între
noi să înceteze pentru totdeauna. Dacă mă dorea ca femeie, să vină să
mă cucerească. Dacă mă plăcea ca prietenă, să construiască alături de
mine cea mai frumoasă prietenie dintre un bărbat și o femeie. Iar dacă
mă păstra doar ca angajată, atunci să mă respecte și să nu mă pună în
situații incomode față de restul personalului. Dar, de departe, ceea ce
mă chinuia cel mai tare era faptul că mă simțeam disprețuită de domnul
E., iar eu nu îl puteam disprețui în același fel.

244
 MANCHESTER HOTEL

Khalil mă rugase din nou să îi țin locul în recepție, căci el avea să

întârzie și de data aceasta. Márcio se arătă surprins să mă vadă la ora
aceea înaintată când i-am schimbat tura, dar, după ce m-a îmbrățișat și
mi-a urat noapte bună, a plecat grăbit spre casă. Era trecut de miezul
nopții când cei doi s-au întors împreună în incinta hotelului. Domnului
E. îi sclipeau ochii neobișnuit de mult în salonul întunecat, buzele îi erau
întredeschise, parcă însetate de mușcături cărnoase, și mă fixa cu privi-
rea ca pe o pradă pe care trebuia să o devoreze cât mai curând. Părea,
pentru prima dată, cu mintea încețoșată de alcool. Mișcările îi erau
lente, iar toată atenția îi era îndreptată către mine. Îl încurca prezența
lui Khalil lângă noi, căci și-ar fi dorit să obțină un nou moment de apro-
piere. Îi simțeam pofta arzătoare prin fiecare por. Tot ceea ce își dorea
era să mă aibă. Acum. zile întregi în care pretindea în fața lumii că nu
se întâmplă nimic și nopți îngrozitor de lungi în care își spunea că e doar
o atracție blestemată care va dispărea trebuiau să înceteze. Era mort și
beat și surd și, mai ales, flămând de ea, de femeia pe care el o angajase
în recepție într-un moment de paradă proastă. Ce masochism! Ce închi-
soare teribilă!
Khalil părea că nu observă nimic din ce se întâmpla. Îi cedasem
locul în recepție, iar domnul E. stătea în dreptul ușii mici, nepermi-
țându-mi să ies.
– Mă poți lăsa să trec, te rog? m-am adresat lui, păstrând un aer
formal.
Fără a spune nimic, domnul E. s-a lipit de perete, oferindu-mi
doar un mic spațiu de ieșire. M-am strecurat între el și tejgheaua de
lemn, trecând periculos de aproape de pantalonii lui. I-am simțit pri-
virea coborâtă asupra formelor mele încă o dată, ca o revedere familiară
foarte plăcută. Tensiunea sexuală dintre noi reapăruse iar.
– Daria, Daria! Vino puțin, m-a chemat domnul E. înapoi.
– Da?
– A spus ceva Márcio?
– Ce să spună?
– De… ture, îngăimă el încurcat.

245
 DIANA DUȚĂ

– Nu. Noapte bună! am zis pentru amândoi și am plecat în camera

mea.
Scenariul se repetă și în noaptea următoare, doar că, de data
aceasta, cel care mă chemă în recepție a fost domnul E. Aici am găsit doi
foști clienți ce însoțeau o rusoaică singură, care plângea isteric și care
căuta un loc unde să își petreacă noaptea. Era agitată și cei doi o
reasigurau în fiecare minut că totul va fi bine. Părăsită de iubitul cu
sânge pur rus, fără bani și fără alte cunoștințe în Anglia, femeia se îneca
în lacrimi amare.
– Vom plăti noi pentru ea, spuseră cei doi. Khalil nu e aici?
– Din păcate, nu. Totuși, trebuie să vină în orice moment.
zece minute mai târziu, mașina lui Khalil oprea în fața hotelului,
iar, ca într-o sincronizare perfectă, domnul E. intra în salon pe ușa ce
dădea spre parcare.
– E totul în regulă? întrebă, venind foarte aproape de mine.
– Khalil! urmă unul dintre foștii clienți de îndată ce acesta se
îndreptă spre ei. Femeia din recepție e sora ta?
– Ha-ha! Din cauza asta nu ai intrat în hotel să vorbești cu ea? îl
tachină Khalil zâmbitor.
– Multă lume ne-a spus că arată ca o arăboaică, interveni și
domnul E.
– Daria, să știi că ăsta este un compliment uriaș, a plusat Khalil.
Când cineva îți spune că arăți ca o arăboaică, este de foarte bine!
Apoi își îndreptă atenția către femeia care plângea pe una din
canapelele salonului, în timp ce domnul E. își concentră atenția spre a
mă face să nu plec și de data aceasta spre camera mea.
– Khalil știe rusă?! l-am întrebat mirată, auzindu-l comunicând
la fel de eficient ca și în engleză sau arabă.
– Da. Avea mulți prieteni ruși și a învățat de la ei.
Îmi luă telefonul mobil și îl puse în buzunarul blugilor săi.
– Îl vrei înapoi? Ia-l singură, zise arătând spre el.
– Știi că nu pot să fac asta… am zis, imaginându-mi ridicolul
situației, cu mine cotrobăind în blugii lui în mijlocul recepției.
– Poftim! Ia-l pe al meu atunci.

246
 MANCHESTER HOTEL

– Facem schimb?
– Facem…
– Noapte bună atunci! am spus, prefăcându-mă că plec cu telefo-
nul său.
– Stai, stai… m-a oprit, apucându-mă de braț. Hai să îți arat un
truc. Dacă pui degetul aici, poți să plătești cu cardul meu, zise, apoi îmi
șterpeli telefonul din mână.
Când tachinarea încetă, domnul E. a luat loc pe scaunul din
recepție, în timp ce eu stăteam în picioare lângă el, rezemată de birou.
Luă un aer serios și mă privi căutându-și cuvintele potrivite.
– Îl știi pe Mason? întrebă în cele din urmă.
– Pe cine? Pe fiul tău?!? m-am mirat eu de când are domnul E. un
fiu de care eu nu știam.
– Nu pe fiul meu. Pe Mason, unul dintre muncitorii din hotel, cu
tricou negru… explică, stăpânindu-și râsul.
– Nu le cunosc numele. Ce e cu el?
– A venit la mine și mi-a spus că te place foarte mult. Îi era teamă
să nu facă un lucru nepotrivit și mi-a cerut aprobarea dacă poate să
vorbească cu tine; el e mai timid, nu știe cum să te abordeze, așa că m-a
rugat pe mine să te întreb ce părere ai despre asta, ce părere ai
despre el…
Privirea mea a devenit tăioasă. Îl priveam glacială cum încearcă
să mă cupleze cu alt bărbat.
– Noapte bună, E.! am spus, dezlipindu-mi șezutul de pe birou și
părăsind recepția.
– Stai! Spune-mi ce răspuns să îi dau.
– Este bărbat sau este copil? Să vină să vorbească singur, i-am
spus domnului E., după care m-am îndreptat spre camera mea.
Însă pe unul dintre coridoare mi-a sunat telefonul. Domnul E. mă
ruga să mă întorc înapoi pentru a discuta.
– De fapt, Khalil dorește să te întrebe ceva, zise, arătând spre
prietenul său de la care nu apucasem să îmi iau la revedere.
– Te duci mâine-seară la petrecerea lui Tommy?
– Nu.

247
 DIANA DUȚĂ

– Putem să schimbăm turele atunci? Vin eu de după-amiază și tu

lucrezi după mine, seara?
– Sigur că da.
– Mersi, Daria, te iubesc! a zis cu chipul senin.
Și-n inima lui, de a cărei existență uitase în ultimele săptămâni,
simți din nou acea căldură care îi înmuia și sufletul, și picioarele. Apoi
se întoarse spre domnul E. și sentimentul ce pusese stăpânire pe el părea
mai lipsit de intensitate. „Sunt eu sau E. pentru ea?” gândi el și se simți
cel mai nefericit.
Era două noaptea când am ajuns în dormitorul meu și când am
primit un mesaj de la domnul E.: „Îmi cer scuze dacă a fost rău ce am
zis.”
„Ai spus alte lucruri și mai rele în trecut. Nu îmi place că ai tăiat
ceea ce am scris eu pe felicitarea lui Tommy.”
„Ți-ar plăcea să discutăm față în față?” m-a întrebat el.
„Să fiu sinceră, ai fost nerespectuos cu mine în fața tuturor… Asta
e tot ce am avut de spus.”
„Da, lasă-mă să te vad și să îți explic… dacă vrei să auzi explicațiile
mele.”
„Nu îmi explica nimic”, am avut puterea să îi refuz propunerea
tentantă de a ne întâlni în mijlocul nopții.
„Nu… Vino în camera 51, te rog”, a insistat el.
„Dacă vrei să discutăm, o putem face și mâine”, l-am refuzat eu
încă o dată, știind unde vom ajunge dacă suntem doar noi doi în aceeași
cameră.
„Nu, e mai bine acum. Te aștept aici”, a trimis el ultimul mesaj
autoritar, nelăsându-mi loc de alte refuzuri.

248
 MANCHESTER HOTEL

11. ÎNTÂLNIRE TĂINUITĂ

Îmi dădeam seama când mintea lui devenea ocupată cu imaginea

mea, cu formele mele, îl cunoșteam după modul în care respira, după
cum înghițea în sec și își deschidea ușor gura, privind-o pe a mea. Buza
de jos îi părea mai plină, extrem de ispititoare pentru mine. Privirea sa
fixă menținea privirea mea secunde și minute întregi. Ochii, arzând de
atâtea ori corpul meu, curioși să afle ce se ascunde sub hainele prea
sobre, erau primul semnal care îi trăda gândurile necurate. Trecuse o
lună de la primul nostru sărut, trecuse o lună în care m-a respins, o lună
în care se bucurase de reîntoarcerea Irenei și se întâlnise cu Ilinca pe
ascuns. O lună de când m-a lăsat să înțeleg că între noi nu va fi nimic
niciodată, iar acum încerca din nou să se asigure că nu plec de lângă el.
Îl simțeam întors din nou către mine, iar când am acceptat să discutăm
în camera 51, știam amândoi pentru ce ne întâlnim cu adevărat.
„Nu știu cum să ajung în camera 51 fără să trec pe la recepție”,
i-am scris, dorind să nu afle Khalil de noi.
„Ia-o pe scările de lângă ușa ta, apoi mergi până la sfârșitul
coridorului”, mi-a trimis el ultimele indicații.
Știam că acesta era doar încă un episod al jocului nostru, dar dom-
nul E. nu știa că acest episod nu va fi jucat după regulile sale obișnuite.
În liniștea nopții, E. auzise pașii pe podeaua veche a hotelului care scâr-
țâia sub presiunea tocurilor mele și îmi deschise ușa dinainte să ajung
să bat la ea. M-a invitat înăuntru printr-un gest de curtoazie al mâinii,
ținându-mi, cu un exces de politețe, ușa deschisă. Camera era curată și
pregătită pentru primirea clienților. Pe cele trei paturi erau frumos
așezate prosoape împachetate și câteva cutiuțe cu săpun și șampon.

249
 DIANA DUȚĂ

Aștepta venirea mea în dormitor, cu lumina difuză ca singură sursă de

lumină și cu gândurile galopând zgomotos în liniștea încăperii.
– Ia un loc, nu sta în picioare, spuse, arătându-mi patul de
lângă el.
Încăpățânată, m-am așezat pe patul dublu din fața lui.
– Spune-mi ce te-a deranjat, sparse el gheața în cele din urmă.
– Faptul că ai șters urarea pe care o scrisesem pentru Tommy.
– Dar nu știe nimeni că ai scris tu acolo… încercă el să mă
îndulcească.
– Ba da, știe toată lumea, am continuat supărată. Îmi pare rău că
am scris în locul tău, nu a fost bine și nu o voi mai face altădată.
– Nu e vorba de asta, Daria…
Vocea lui era caldă, calmă, îmi vorbea frumos, intrându-mi pe sub
piele cu fiecare cuvânt rostit. Știa cum să mă îmblânzească, știa cum să
mă împace și cum să mă facă să îl cred.
– Poți scrie oricând în locul meu, doar că nu mi-a plăcut ceea ce
ai scris.
– Nici nu am ales eu mesajul, ci am scris după dictarea lui Betsy,
m-am justificat față de E.
– Tocmai asta spun. Știu că tu nu ai fi scris așa ceva. Lasă-mă să
îți explic. Nu am vrut nicio clipă să te simți prost. Eu nu dau halbe de
bere nimănui sau, dacă dau, nu știe nimeni. Este vorba de religie. Un
astfel de mesaj din partea mea pe o felicitare poate fi citit și de domnul
Akram și nu arată bine.
Înțelegeam lucrurile, așa cum mi le expunea el. Domnul Akram
era conservator până în măduva oaselor, iar domnul E. trebuia să păs-
treze aparențele și să respecte standardele de viață ale șefului său și ale
familiei sale adoptive. L-am iertat, l-am îndrăgit din nou. Îl priveam cu
alți ochi când îmi povestea despre implicațiile legăturilor dintre el și
această familie de sirieni. Vedeam dincolo de aparențe, dincolo de ima-
ginea de bărbat afemeiat, dincolo de imaginea de afacerist. Îi înțelegeam
sufletul, îi intuiam suferințele. Era un disimulator excelent în fața
oamenilor, dar mie ochii lui îmi dezvăluiau adevărul. Îl credeam, îl
admiram ca om și, din nou, aș fi vrut să mă aleagă pe mine să fiu femeia

250
 MANCHESTER HOTEL

care ar putea avea grijă de el. M-am ridicat în picioare, pregătindu-mă

să îi urez noapte bună și să mă retrag în camera mea. S-a ridicat și el o
dată cu mine și m-a întrebat:
– Mai avem altceva de discutat?
– Mai avem? am întrebat eu retoric.
– Văd că vrei să fugi… Nu doar să pleci, vrei să fugi de aici… spuse,
apropiindu-se cu pași mărunți.
Domnul E. trecu pe lângă mine și se așeză pe patul dublu pe care
am stat și eu înainte. Își descheie nasturele de la sacou și și-l dădu jos,
ca într-o invitație mută.
– Avem amândoi sacou astăzi, observă el, așezându-și haina pe
pat.
– Pot să îl probez? am întrebat eu, acceptând jocul pentru care
amândoi ne aflam cu adevărat acolo.
– Sigur, păru el deodată mult mai bucuros, că nu mă mai grăbesc
să plec în camera mea. Dă-l jos pe al tău și pune-l pe al meu.
Cu fiecare gest calculat, domnul E. era gentlemanul perfect. M-a
ajutat să mă dezbrac, apoi să mă îmbrac în imensul sacou, îmi scoase
părul peste haină și îmi netezi reverul, atingându-mă ușor cu degetele
de-a lungul gâtului.
Fără să se grăbească, își sprijini fruntea de nasul meu, privind în
jos. A venit din nou atât de aproape de trupul meu, încât, atunci când
și-a ridicat privirea din pământ, eram în poziția în care am mai fost de
atâtea ori în trecut. La muncă, la ieșirea din recepție, lipiți de ușa
camerei mele sau acum, într-o cameră cu lumina slabă în mijlocul
nopții, eu și domnul E. ajungeam tot mai des nas în nas, privindu-ne
pofticioși buzele și punându-ne răbdarea la încercare. Fără a cădea
pradă instinctelor, ne-am întors amândoi cu fața la oglinda de pe perete
și ne-am privit reflexiile.
– Îmi stă bine? l-am întrebat eu.
– Da, ești frumoasă, mi-a șoptit el în ureche, stând lipit de trupul
meu.
Îmi cuprinse talia în brațe, cu o ezitare neînțeleasă, trăgând apoi
ușor de bluza mea în sus. S-a oprit când i-am împins mâna îndrăzneață.

251
 DIANA DUȚĂ

Își îndreptă palmele spre buzunarele blugilor și, cu mâinile lipite de

posterior, mă întoarse brusc cu fața către el. Nasurile ni se atingeau din
nou, sânii mei îi atingeau pieptul, iar buzele ne erau întredeschise,
pregătite să se înfrupte din fructul interzis.
– Acum arată bine sacoul pe tine, zise, pretinzând că m-a terminat
de aranjat și studiat în fața oglinzii.
– Știi cum ar arăta și mai bine? l-am întrebat eu.
– Cum?
– Pe podea.
Îmi descheie nasturii sacoului unul câte unul, nedepărtându-se de
trupul meu care îl chema, înnebunit de fiecare atingere. Îl împinse apoi
în jos pe umerii mei, alunecând domol la picioarele noastre.
– Ce altceva ar mai arăta bine pe podea? întrebă domnul E.
Cu două degete am cuprins gulerul cămășii sale.
– Asta, i-am spus încet.
Își descheie primul nasture de sus, iar eu mi-am strecurat mâinile
tremurânde prin crăpătura cămășii sale, dorind să îi captez pentru eter-
nitate liniile trupului în atingerile mele. Îi mângâiam pieptul, îi simțeam
pectoralii duri și îi miroseam pielea măslinie. Domnul E. avea parfumul
lui, diferit de orice mai întâlnisem până atunci. Era masculin, nici dulce,
nici revigorant. Era discret și parcă era emanat de pielea sa, atât de
potrivit îi era. De îndată ce cămașa i s-a alăturat sacoului pe jos, l-am
ghidat pe domnul E. cu o mână spre patul cel dublu și m-am urcat peste
el, păstrându-mi, bineînțeles, tocurile în picioare. Corpul întreg mi se
arcuise peste al său, hotărâtă să-l provoc și să-mi capturez în minte
imaginea abdomenului pe care mi-l conturasem imaginar atâtea nopți
la rând. Mi-am lăsat privirea peste trupul său încă o dată, apoi am venit
aproape de el, tot mai aproape, și i-am șoptit:
– Asta e tot ce voiam să văd.
Fusese cel mai erotic moment din viața mea. M-am ridicat de pe
el rapid și am pășit în spate, îndepărtându-mă ca un dependent de
drogul său, într-un moment de luciditate.
– Ai astfel de fantezii? întrebă el, ridicându-se după mine.
Mă cuprinse cu totul între brațele sale puternice, nepermițân-
du-mi să mai conduc jocul de până acum. Dominator, hotărât,

252
 MANCHESTER HOTEL

înfierbântat, m-a luat și m-a lipit de zid, restricționându-mi mișcările.

Rând pe rând, buzele, urechea, gâtul, umerii și, treptat, tot trupul îmi
cădeau pradă săruturilor lui încărcate de dorință. Domnul E. era atent
la fiecare reacție a trupului meu sub atingerea sa. Îi plăcea cum mi se
sacada respirația atunci când mă atingea pe linia gâtului. Cu o precizie
exemplară, specifică unui chirurg, își lăsa buzele să mă mângâie fix acolo
unde trebuia. Ca un olar cu experiență, știa cum să mă modeleze între
mâinile sale.
– Tremuri, zise el.
– E… am murmurat. Vrem lucruri atât de diferite.
– Eu nu vreau ce crezi tu că vreau, Daria. Să te bag în pat. Dacă
voiam să fac asta, poate o făceam până acum.
– Dar ce vrei de la mine?
– Cred că tu vrei, de fapt, ce spui că nu vrei.
– Creierul tău e defect, E.! am început, surprinsă de ce aud. Nu
vreau să mă culc cu tine. Vreau mai mult de atât. Vreau ceva real, vreau
să fii bărbatul meu.
– Și eu vreau să fii femeia mea. Dar uneori nu putem să avem totul
în viață… Trebuie să luptăm pentru ce ne dorim. Doar așa ne devin visele
realitate. Ești virgină, nu? întrebă el tot mai indiscret, cu o voce caldă,
dezarmantă.
Fără a-i face plăcerea de a-i răspunde, domnul E. îmi luă mâna
dreaptă în palmele sale și mi-o sărută cu delicatețe. Deodată, telefonul
îmi sună.
– Cine e? întrebă el.
Apoi îmi apucă micul dispozitiv și îndreptă ecranul către el. Mi-am
tras mâna cu greu și i-am privit chipul desfigurat. Era înecat în gelozie.
– Cine e? repetă întrebarea.
– Nu așa. Așteaptă. Îți arăt eu singură, i-am spus, dezvăluind
ecranul telefonului. E noapte. Mă caută mama.
A văzut că nu îl mint și s-a liniștit îndată.
– Spune-i că am găsit o greșeală în sistem și că te-am rugat să stai
să o rezolvăm împreună.
– Nu pot să mint…

253
 DIANA DUȚĂ

– Spune-i că verificăm boilerul de apă caldă sau că s-a întâmplat

ceva într-o cameră… Spune-i ceva!
– Bine. Acum vreau să plec…
– Vrei sau trebuie?
– Ambele.
– Așa e, ești o mincinoasă teribilă!
Mă cunoștea atât de bine că nu aș fi plecat de lângă el și nici el nu
ar fi dorit ca noaptea să se termine. Totul fusese mai romantic și mai
pasional decât orice trăisem împreună până în acel moment. M-am uitat
încă o dată prin camera în care trupurile noastre își declaraseră dra-
gostea pentru o oră întreagă. Patul cel mare nu mai arăta ca nou,
cearșafurile erau răvășite, prosoapele și cutiuțele cu săpun erau împrăș-
tiate pe jos. M-am aplecat după ele, dar mâna lui m-a oprit.
– Lasă-le așa. Vor face curat cameristele mâine-dimineață.
Apoi mă conduse până la ușă, trăgându-și înapoi cămașa pe el.
– Așadar, asta înseamnă să fii șef într-un hotel? Poți face orice și
poți dormi în orice cameră vrei?
În loc de răspuns, zâmbi sec.
– Nu ai uitat ceva?
Înțelese ce îmi doream și mi-a dat un ultim sărut de la revedere.
A închis ușa în urma mea, iar eu m-am îndepărtat doar câțiva pași până
să realizez că singurul drum pe care îl știam spre camera mea era cel
prin fața recepției în care se afla Khalil. M-am întors și i-am bătut la ușă
domnului E., care mi-a deschis imediat.
– Nu știu să mă întorc în cameră fără să mă vadă Khalil…
A ieșit din dormitor și a mers cu mine o bună parte din coridor,
deschizându-mi o ușă pe care nu o foloseam niciodată, ajutându-mă să
mă ascund de prietenul său.
– Interesant. De cât timp lucrezi aici și încă nu știi hotelul? mă
tachină el.
Mi-a oferit un pupic în aer și ne-am urat noapte bună.
Tura mea fiind înlocuită cu cea a lui Khalil, a doua zi mi-am
început programul seara. Era noaptea lui Tommy, când toți angajații se
ocupau ca ținuta de petrecere să corespundă modei englezești sau ca

254
 MANCHESTER HOTEL

surpriza lor să fie plăcută mofturosului bărbat, dar eu auzeam doar

vocea domnului E. în mintea mea. Evenimentele recente îmi bulver-
saseră firea. Nu puteam crede că noaptea trecută fusese reală și, mai
presus de orice, refuzam să mă imaginez din nou în aceeași postură –
amăgită și pierdută într-o dragoste bolnavă, irealizabilă. Cu siguranță,
în fața lui eram slabă, căzută în mrejele zâmbetului său frumos, cu atât
mai mult cu cât încercările mele de a fugi de el eșuau una după una.
Întoarcerea la vechile poziții de manager și recepționeră mă ucidea.
– Daria, ce să fac? întrebă Khalil când îmi cedă locul pe scaunul
recepției. Să mă duc în birou la tata sau să plec? Dacă intru acolo, nu
mai plec prea curând… oftă cu ochii triști.
– Te ține să faci treabă?
– Da…
– Atunci, eu zic să fugi! am glumit cu el. Asta e șansa ta să scapi.
– Bun, atunci plec. Bdek shi? întrebă în arabă.
– Da.
– Sho bdak jblak?
– Nu știu… am bălmăjit confuză.
– Ha-ha, te-am întrebat dacă vrei ceva, Daria. Ai spus că da, așa
că te-am întrebat ce vrei și, în final, mi-ai răspuns că nu știi. Deci, ce
vrei să îți aduc?
– Iar vrei să mă răsfeți?
– Vreau să te fac fericită.
– Atunci fă-mi o surpriză!
– Ce?!? își ridică sprâncenele de parcă nu și-ar fi imaginat că
femeile sunt mai fericite când primesc mâncare în locul florilor și cineva
tocmai i-ar fi dezvăluit secretul. Ha-ha! Vrei un Kinder Surprise? m-a
întrebat foarte amuzat, aproape izbucnind în râs.
– Despre ce Kinder vorbești? Nuuuu. Am spus să îmi faci tu o
surpriză, prostuțule, am pufnit amândoi în râs.
– Ha-ha! Daria…
– Fă-mi surpriză un Kinder Surprise!
– Surpriză un Kinder Surprise… Așa să fie atunci! a plecat el, încă
zâmbind larg.

255
 DIANA DUȚĂ

12. CE AVEM NOI NU ȘTIE NIMENI

Am urcat scările spre al doilea etaj al hotelului, îndreptându-mă

spre încăperea în care se afla boilerul responsabil de camerele unde nu
funcționa apa caldă. Pas după pas, mă apropiam de cămară, iar când am
deschis ușa, l-am zărit. Stătea acolo, atent la butoanele boilerului. Era
îmbrăcat în aceeași bluză verde pe care o purta în dimineața când mi-a
deschis ușa somnoros, doar că, de data aceasta, avea pantaloni pe el.
Domnul E. și-a întors și el privirea spre mine și, de cum m-a văzut, mi-a
zâmbit, aproape inconștient.
– Ai venit să resetezi boilerul?
– Da…
– M-am ocupat eu deja. Fugi înapoi în recepție, că nu e nimeni
acolo, zise el.
– Mă duc acum.
– Fac un duș, mă schimb și vin și eu imediat. Diseară vreau să
facem cu schimbul în recepție câte treizeci de minute pentru a putea să
fii cu noi la bar, mi-a spus pe un ton blând, amical.
– Dar nu vreau să vin…
– De ce nu? insistă el.
– Știi că Tommy m-a jignit și… nu vreau să vin. Nu suntem cei mai
buni prieteni…
– Dar ți-am explicat cum este Tommy, un copil… își îndulci
domnul E. vocea. Nu pune la suflet…
– Și nu este numai asta, am continuat, privindu-i ochii blânzi.
Sunt selectivă cu oamenii cu care ies, am continuat eu să îmi argumentez
alegerea.
– Dar suntem numai noi.

256
 MANCHESTER HOTEL

– Nu suntem numai noi. Am înțeles că mai vin și alți oameni,

clienți ai hotelului, de exemplu, i-am spus, gândindu-mă la Irene.
– Înțeleg, răspunse el, de parcă știa ce vreau să aud și exact pe
tonul potrivit.
– Atunci pot să rămân eu în recepție diseară?
– Da, încuviință el empatic. Fugi, ne vedem mai târziu, zise dom-
nul E. și plecă să se pregătească pentru petrecerea lui Tommy.
– Mulțumeeeeesc!
Mai târziu, l-am sunat să coboare din camera lui, căci un client
excentric era urcat pe unul dintre balcoane, încercând să intre în camera
sa prin efracție. Așa cum spusesem, era doar o seară obișnuită în hotelul
unde lucram. Domnul E. a venit atunci exact în momentul în care îl
sunasem, elegant, cum îl cunoscusem încă de la început, din nou
îmbrăcat în cămașă și purtând pantofi eleganți. Până s-a ocupat de
clientul emancipat, în fața recepției s-a strâns o parte din grupul care
ieșea alături de ei în acea seară.
– Daria, tu nu vii? m-au întrebat văzându-mă în recepție.
– Nu, din păcate trebuie să lucrez în seara asta.
– Dar nu era tura ta acum, a spus cu mult spirit de observație
Veronica.
– Nu era, dar Khalil m-a rugat să facem un schimb pentru a putea
el să vină cu voi.
Domnul E. era aliatul meu în acea seară. Un schimb scurt de
priviri și a intervenit în discuție, acoperindu-mă în fața tuturor cu mult
tact.
– Haideți, voi toți, la bar cu voi! Daria, tu rămâi la muncă!
Cuvântul lui validase toată povestea spusă de mine, iar pe el îl
simțeam mai aproape de mine ca niciodată. Aveam încredere în el ca
șef. Acum aveam încredere în el și ca om.
Plecă și el împreună cu Khalil – apărut de nicăieri – amândoi mul-
țumiți că femeia care le străbătea tot mai mult gândurile era în
siguranță, prinsă în datoriile profesionale. Se alăturară celorlalți și,
pentru o scurtă perioadă de timp, domnul E. profită de absența dom-
nului Akram și se relaxă cu o bere blondă. În același timp, eu am primit

257
 DIANA DUȚĂ

vizita unui bărbat al cărui chip îl recunoșteam, dar, văzându-l intrând

pe ușa hotelului îmbrăcat într-un costum negru, pregătit să impresi-
oneze, mi-am dat seama și de numele său. Mason își pusese cele mai
bune haine pe care le avea în dulap. Probabil că în acea seară își repetase
ceea ce avea să îmi spună de mai multe ori, pentru a învinge tracul acela
ucigător. Nu i-ar fi fost prea confortabil să mă întâlnească zilnic în hotel
și să își aducă aminte de fiecare dată despre cum își pierduse vorbele în
fața mea într-o încercare eșuată de a obține ceea ce își dorea de atâta
timp. Astfel, Mason veni pregătit. Îmi vorbi despre cât de ocupat e
hotelul, despre țara lui de proveniență – Iranul – și despre cum și-a făcut
un rost în primitoarea Anglie. Dar toate cuvintele sale mă plictiseau
teribil. Cât de șters și de banal îmi părea acest Mason în comparație cu
E.! Când, în cele din urmă, plecă, am crezut că am înțeles amândoi că
nu ne va putea lega niciodată nimic. Însă telefonul primit după aceea în
recepția hotelului îmi demonstră contrariul.
– Ești singură în birou? Poți vorbi?
– Da. Spune-mi, Mason.
– Nu am avut curajul să îți vorbesc cum trebuia. Îmi cer iertare că
o fac acum, așa… Voiam să îți mărturisesc că îmi placi mult. Tu chiar nu
ai observat zilele trecute cum mă uitam la tine?
– Nu am observat…
– Aș vrea să te invit în oraș să ne cunoaștem mai bine. Ce spui,
ți-ar face plăcere să vorbim mai multe? rosti el ceea ce știam cu groază
că urmează.
– Mason… am oftat.
Nu îmi plăcea să refuz oamenii și nici să îi rănesc.
– Nu mă pune în asemenea ipostază, te rog! Nu sunt dispusă să
ies cu bărbați acum.
– Dă-mi măcar o șansă să îți arăt ce fel de bărbat sunt…
– Nu o lua personal, este vorba de mine. Nu este un moment din
viața mea în care să îmi doresc astfel de lucruri, am încercat eu să
îndulcesc refuzul.
– Nu vrei să vin înapoi în hotel să discutăm despre asta?
– Nu! Te rog, Mason, înțelege… i-am spus, aproape implorându-l.

258
 MANCHESTER HOTEL

În cele din urmă, Mason a renunțat și a închis telefonul. „Ce

sincronizare!” mi-am spus văzându-l pe domnul E. întorcându-se în
hotel. Alături de Khalil, plecă apoi să facă cumpărăturile pentru micul
dejun continental, iar Márcio rămase lângă mine în recepție. Îmi povesti
despre micul chef englezesc și despre atâtea alte amănunte din care
reținusem doar că Irene și Ilinca lipsiseră și ele. „Probabil au realizat
penibilul situației de a sta toți la aceeași masă.” În loc să prindă câteva
ore de somn înainte de tura sa de noapte, Márcio rămase lângă mine și,
deși resemnat cu relația de colegialitate dintre noi, se bucură de cele
câteva clipe singur în compania mea. Îl ascultam și îl priveam vorbind
entuziasmat despre viața și pasiunile lui, dar o făceam doar ca un act
fizic lipsit de importanță – cu urechile și cu ochii. De fapt, inima mea
nu era acolo. Nimic nu mă intriga mai tare ca viața domnului E. Dacă
există acea nebunie în dragoste pe care o experimentau personaje pre-
cum Mathilde în Roșu și Negru, atunci asta era boala de care sufeream.
Și nimic nu mă îmblânzea mai tare decât ochii albaștri ai lui Khalil. De
îndată ce îmi căuta privirea, o mie de explozii de încântare îmi străful-
gerau inima. Dar cum aș putea să fiu nebună după un om, în timp ce un
altul îmi temperează fluturii și mă face să mă simt cea mai importantă
femeie din viața lui? Pe cine iubesc cu adevărat?
Domnul E. și Khalil se întoarseră încărcați de pungi de cumpă-
rături. Domnul E. păstră direcția spre bucătărie, iar Khalil se opri în fața
noastră și, după ce Márcio îl privi mirat, îmi puse o cutie de Kinder
Surprise pe recepție.
– Khalil! Nu ai uitat! am exclamat bucuroasă, dar cumva rușinată
de prezența lui Márcio acolo.
– Cum aș putea să uit? Mereu te am în mintea mea, spuse cu spirit
de glumă, apoi fugi după domnul E. în bucătărie.
Tura mea se terminase și Márcio îmi luase locul. Nu mai era timp
ca eu și domnul E. să discutăm, deși simțeam amândoi că avem multe
să ne spunem. Cumva, ultima noastră conversație ni se părea neter-
minată. Nu mai rămăsesem singuri în acea seară aglomerată, la început
cu Betsy și Veronica prin preajmă, apoi cu Khalil și Márcio în hotel. Și,
în lipsa momentelor de intimitate, preferam să ne păstrăm cuvintele

259
 DIANA DUȚĂ

pentru când nimeni nu ne putea vedea sau auzi. Mascarea și disimularea

relației dintre noi față de restul lumii ajunseră la un alt nivel și făceau
ca totul să fie și mai intens ca înainte. O pasiune nu poate exista într-o
situație normală în care cei doi protagoniști se iubesc și doar atât. Atât
jocul privirilor și al cuvintelor, cât și imprudența de a ne căuta unul pe
celălalt sub nasul clienților sau al lui Akram și Amer erau amețitoare
pentru mine și dumnezeiesc de frumoase pentru el. Pentru asta nu se
grăbise niciodată să se însoare, căci atunci nu ar mai fi avut aceste
simțăminte care îl umpleau de atâta energie și viață. Vai, și eu îl
înțelegeam atât de bine, deși scopurile noastre erau diferite! Cu
siguranță, pentru domnul E. era o artă și o plăcere a vieții, însă pentru
mine jocul preceda armonia din final – familia pe care și-o dorea atât
de mult și Khalil.
A doua zi, Irene a trecut prin salonul recepției cu un singur obiec-
tiv – de a-l revedea pe domnul E. Tânjea după atenția lui și dorul o
îndruma spre el ca pe un om însetat de apă. O simțeam arzând după el,
așa cum ardeam și eu. Mă chinuia gândul că domnul meu a sărutat acele
buze, a atins acea piele; îmi provoca revoltă și neîncredere. Pentru prima
dată însă, domnul E. își menținu privirea dreaptă și trecu impasibil pe
lângă umărul ei. Irene se schimbă la față, schimonosită de durere, și mă
privi ca pe cea mai mare rivală care o învinsese într-o bătălie grea. Mi
se părea rușinos, femeie fiind, să ajungi tratată așa de bărbatul căruia
cândva i-ai oferit atâtea și, cumva, în mod ciudat, mi-a părut rău pentru
Irene.
– Ce zi! zise domnul E. spre seară, când își trase un taburet lângă
scaunul meu.
Era noapte, iar domnul E. stinsese luminile din salon. Stăteam pe
întuneric în recepția pustie.
– Obositoare?
– Nu. Încărcată, aș spune. Abia așteptam să vorbim… Câți ani ai
tu, Daria? întrebă el direct.
– Nu știi câți ani am?
– Te întreb acum încă o dată, câți ani ai? insistă el impunător.
– Douăzeci și trei.

260
 MANCHESTER HOTEL

– Și unde te vezi peste cinci ani? continuă el pe același ton.

– Asta nu este o întrebare bună, pentru că, dacă m-ai fi întrebat
anul trecut același lucru, cu siguranță răspunsul meu nu ar fi coincis cu
realitatea de acum.
– Atunci spune-mi, unde te vedeai anul trecut?
– Anul trecut abia terminasem facultatea; am fost repartizată să
predau la o școală foarte departe de orașul meu, aveam puține ore la
catedră și salariul prea mic, așa că am venit aici, în Anglia… am început
eu să îi istorisesc povestea vieții mele.
– Și ce voiai să faci dacă nu veneai aici?
– Mă chinuiam să obțin un post mai bun ca profesoară.
– Atât? întrebă el ca și cum s-ar fi așteptat la mai mult.
– Bineînțeles că îmi doream să am propria familie. La noi este un
obicei ca, imediat după nuntă, femeia să facă un copil…
– Așa se procedează la voi?
– Cam așa este cultura la noi, dar eu nu vreau o viață atât de
previzibilă… Vreau să mai aștept, să mă bucur de viața în doi, să fiu doar
eu și soțul meu, să călătorim împreună, să petrecem împreună sărbă-
torile, să avem tot felul de momente frumoase.
– Înțeleg.
Era serios în conversația cu mine, autoritar, nelăsându-mă să
preiau conducerea discuției, nepermițându-mi să întreb nimic. El era
cel care punea întrebările, iar eu cea care răspundea. Îmi asculta cu
atenție trecutul, dorințele și, în mintea lui, compara totul cu femeile ce
îi marcaseră viața în diferite feluri: mama sa, frumoasa siriancă de care
nu mai știa nimic de ani, franțuzoaica care îi fusese alături o bună
perioadă din călătoria sa și…
– Crezi în Dumnezeu? a continuat el șirul întrebărilor.
– Da.
– Ce religie ai tu? Ești creștină, nu?
– Da, sunt ortodoxă.
– Explică-mi, ce înseamnă asta?

261
 DIANA DUȚĂ

– Creștinii erau o unitate în trecut, apoi s-au divizat în ortodocși

și catolici. De fapt, catolicii s-au desprins de la noi și au schimbat
anumite reguli.
– Cum ar fi?
– De exemplu, botezul. Noi scufundăm bebelușul de trei ori în apa
sfântă, în timp ce catolicii doar varsă apă pe creștetul capului de trei ori.
– De ce de trei ori? Ce înseamnă numărul ăsta?
– Ai văzut cum ne închinăm noi? Știi de ce unim cele trei degete?
– Nu, de ce?
– Pentru că fiecare deget reprezintă ceva: pe Dumnezeu, pe Fiul
Său, Iisus Hristos, și pe Duhul Sfânt.
– Cine e Duhul Sfânt?
– Este… este greu de explicat în engleză asta. Nu am mai discutat
despre religie până acum în limba engleză. Este a treia persoană a Sfintei
Treimi.
– Bine, lasă Duhul Sfânt, știu la ce te referi. Ce îl face pe Iisus
Hristos fiul lui Dumnezeu? Cum a apărut el?
– Fecioara Maria l-a născut. A fost o minune de la Dumnezeu să
își trimită fiul în trup omenesc printre noi.
– Și Muhammad a făcut multe minuni. Cu ce e mai reală cartea
voastră sfântă decât cartea noastră? De ce a permis Dumnezeu moartea
propriului fiu?
– Pentru mântuirea sufletelor credincioșilor, pentru iertarea
păcatelor.
– Dacă toți suntem copiii lui Dumnezeu, înseamnă că am un loc
asigurat în rai?
– Cred că știi și tu că lucrurile nu funcționează așa…
– Vezi? Pentru mine nu are niciun sens, Daria… se agită el în
spiritul discuției. Tu ce știi despre islam sau despre iudaism?
– Știu că evreii ar conduce lumea. Știu despre islam ce mi-ai spus
tu, l-am mințit eu.
În realitate, atrasă de cultura și de religia lor, îmi petreceam tim-
pul liber învățând limba arabă și citind despre islam. Tot ce cunoștea

262
 MANCHESTER HOTEL

domnul E. voiam să cunosc și eu. Voiam să am acces la întreaga lume în

care trăia.
– Ești foarte credincios islamului și totuși nu respecți întocmai
toate învățăturile acelea stricte, i-am spus.
– Eu sunt mai special. În general, îmi trăiesc viața după Coran și
cred că este lucrul pe care trebuie să îl fac.
– Bună seara! zise Khalil, intrând rapid în hotel și întreru-
pându-ne.
Ne privi pe amândoi și simți cum inima i se înnegrește de gelozie.
„E cu putință să fie adevărat? De ce E. e încă aici cu ea în întuneric, când
la ora asta era deja de mult plecat din birouri?” gândi, apoi își alungă
închipuirile bogate din cap. Privi în jos și se prefăcu că e nebun. Îl cu-
noștea pe E. atât de bine și îi știa firea cu toate metehnele din străfundul
sufletului său, încât se încurajă singur să creadă că domnul E. nu ar face
niciodată așa ceva. Nu lui, celui care i-a așezat pâinea pe masă și i-a
dăruit prietenia sa sinceră.
M-am ridicat de pe scaun imediat, cedându-i locul lui Khalil.
– Mulțumesc pentru conversația despre religie, zise domnul E.
demonstrativ, ca o explicație a posturii în care acesta ne găsise.

263
 DIANA DUȚĂ

13. UN ADEVĂR DESPRE DOMNUL E.

– Tu! Nu știam că lucrezi aici! se miră bărbatul care tocmai intra

în hotel cu o geantă de livrări.
I-am zâmbit și l-am salutat politicos. Uimirea revederii era reci-
procă. Îl întâlnisem în fața unei pizzerii oarecare, în urmă cu mai bine
de trei sau patru luni. O cunoștea pe mama de când a locuit și el în
același hotel ca noi. Prima oară când l-am văzut mi-a făcut o impresie
pe care și-o asuma pe de-a-ntregul. Susținea că ceea ce îl interesează era
îmbogățirea rapidă, indiferent cum erau banii făcuți, iar poveștile rela-
tate rapid despre viața sa arătau un om dintr-o bucată, trecut prin apă
și prin foc pentru ceea ce își doreau toți imigranții din Anglia: un viitor
mai bun.
– Eu am venit aici să fac bani, asta contează. M-au angajat să fac
livrări și câștig bine, ne dezvăluise mie și mamei când ne oprise în fața
localului italienesc. Ajung și la șase sute de lire pe săptămână. Asigu-
rarea la mașina pentru afaceri este însă scumpă! Două sute de lire pe
lună! Dar voi? Tot în hotel locuiți? a întrebat el tot mai vorbăreț.
– Da, răspunse mama. Unde să mă duc? Prețurile la chirii sunt
mari.
– Lasă că nici cu hotelul lor nu îmi e rușine, izbucni el. Păi de ce
crezi că am plecat? Aveam o cameră veche și mizerabilă, unde am găsit
un șobolan mort într-o zi. Eu plătesc să stau cu șobolanii? Au pus ei
prafuri, otrăvuri să îi omoare, dar după?… Rămâneau morți la mine în
cameră? devenea tot mai revoltat, pe măsură ce povestea de condițiile
în care se afla hotelul în acea perioadă.
– Noi avem condiții bune, dar și plătim pe măsură, urmă mama.

264
 MANCHESTER HOTEL

– Și cu sirianul ăla, ce tărăboi am avut! Mi-a făcut plângere la

poliție!
– Care sirian? E.?
– Da, ăla brunet care o face pe șeful pe acolo.
Brusc, devenisem mai atentă la conversație, deși nu înțelegeam
cum un om poate gesticula și vorbi atât de repede, enervându-se în timp
ce povestea o întâmplare deja veche de un an.
– M-am dus direct și l-am bătut pe unul… un arab așa de-al lor,
prieten cu E. A intervenit să ne despartă și și-a luat-o și el! L-am împins
cât colo să își ia mâinile de pe mine! Apoi am și plecat din hotel. Îmi
zicea el mie că nu am plătit toți banii pe chirie. Păi ce credea el, că mă
fraierește pe mine să plătesc pentru vizitatori cu patru picioare?
În acel moment, tot ce îmi spusese mă amuza. Limbajul îi era
rudimentar și întreaga purtare – simplistă. Nu știa că eu lucram în
același hotel despre care vorbea și nici că pe domnul E. nu ar fi putut să
îl discrediteze nimeni în fața mea. Nu mai auzisem nimic de acest om
pe care îl considerasem flecar și brutal de sincer în felul său necizelat.
Acum îl aveam în fața mea și realitatea a ceea ce îmi spusese în urmă cu
ceva timp îl lovi ca un fulger.
– Sper că E. nu e prin preajmă, zise el cercetând salonul de
jur-împrejur. Nu ne vorbim și, acum că te-am găsit în recepția unde se
crede stăpân, vreau să te avertizez.
– Nu e nimeni aici, l-am asigurat eu.
– Ai grijă cu E.! Eu nu mă mai întorc niciodată aici, în hotel. Dar
tu ai grijă cu el. Este un om foarte pervers. Îți spune cu zâmbetul pe buze
ce vrei să auzi, te face să te simți important pentru el, iar a doua zi îți dă
cu piciorul. Totul este o prefăcătorie!
– Nu cred că este chiar așa…
– Așa a făcut și cu ceilalți recepționeri români. Înaintea ta lucrau
niște băieți din România aici. În față le vorbea frumos, erau prieteni, dar
tot i-a dat afară!
– Am auzit de ei. Ce au făcut de i-a concediat?

265
 DIANA DUȚĂ

– Aveau afacerile lor. Vindeau droguri în recepție, cazau oameni

pe ascuns și păstrau ei banii… Uite-o și pe asta! Mi-o amintesc. A venit
aici când am plecat eu.
– Cine? Ilinca? am întrebat eu, văzând-o strecurându-se în hotel
pe ușa din spate.
– Nu știu cum o cheamă. Eu nu mai sunt copil de mult, știu și văd
și eu lucruri. Nu sunt prost. Ea și cu încă o prietenă au venit aici în hotel
și s-au mutat singure într-un studio din acela măricel, scump. De unde
vin două fete singure cu atâția bani într-un hotel și se întrețin singure?
Bate la ochi!
– Fiecare își trăiește viața așa cum dorește… am îngăimat, încer-
când să rămân profesională măcar când era vorba de clienții hotelului.
Dar în sinea mea inima îmi zvâcnea de încântare că altcineva
observa aceste detalii scandaloase.
– Femeile au și ele niște cheltuieli, nu ca bărbații. Crezi că eu nu
știu? Să mai dai și pe chirie o mie de lire pe lună… estimă el o sumă care
în realitate era mai mare. Cum fac ele atâția bani? Când vrei
prosperitate, așa se procedează, nu lucrând cinstit în recepții sau
restaurante. Dacă ești femeie, te descurci. Mai știu o femeie care stă cu
unul bogat, bătrân și urât, iar ea dacă o vezi cum arată… fluieră trivial,
apoi continuă. Când intră femeia asta într-un restaurant, într-un club,
toți întorc capul după ea. E frumoasă, are silicoane, e îmbrăcată numai
cu haine pe care nu oricine și le permite. Uite că iar mă enervez din toate
rahaturile! Spune-mi. Nu au pus ochii pe tine șefii ăștia arabi?
– Poftim?
– E. e un golan! Nu o iartă pe nicio femeie. Și felicitări lui! Ca
bărbat, pot să îl respect din punctul ăsta de vedere. Dacă poate, de
ce nu?
Aveam impresia că temperatura în salonul hotelului crescuse
neobișnuit de mult. Nicio furie cauzată de domnul E. până atunci nu o
întrecea pe aceasta, cauzată de vorbele celui mai nonșalant bărbat. Deși
nu îmi spunea nimic din ceea ce nu știam și nu intuiam, odată auzite
clar, sensul cuvintelor prindeau un alt contur în mintea mea.

266
 MANCHESTER HOTEL

– De unde știi tu? l-am întrebat, uitând deodată și de profe-

sionalism și de dragostea pentru domnul E.
Dacă domnul E. ar fi intrat în încăpere în acel moment, toate
frustrările pricinuite de el și strânse de-a lungul timpului m-ar fi trans-
format animalic. L-aș fi condamnat și executat fără milă ca un călău cu
sânge-rece.
– Crezi că nu l-am văzut cu ochii mei? Mă lăsa să stau în recepție
în locul său ca să meargă la o tipă în cameră. Era o italiancă, Alessa sau
așa ceva.
– Ea? am întrebat eu arătându-i pe telefonul meu o poză cu colega
de cameră a Veronicăi.
– Da, ea e! exclamă recunoscând-o. Dar era mult mai slabă pe
atunci, arăta bine. Treceam pe hol și el ieșea din camera ei, iar ea era
doar în lenjerie!
Adevărul dur spus de altcineva îmi zgâria urechile, mă înfuria.
Imaginea Alessei în lenjerie intimă lângă domnul E. mă durea, mă
umplea de dezgust față de bărbatul pe care îl admirasem atât de mult.
Niciodată nu mi-l imaginasem atât de clar lângă altă femeie, niciodată
nu conștientizasem cu adevărat faptul că el joacă același joc cu fiecare
femeie. În viața sa, femeile nu aveau nicio însemnătate și nu aduceau
nicio contribuție planului său de ascensiune. Eram doar numere și mici
victorii care îi măguleau orgoliul personal. Gândurile acestea mă
răvășeau.
– De câte ori nu i-a adus mâncare în birou! continuă el nemilos.
Mereu îi gătea și îi aducea aici. Mai era o tipă roșcată, venită împreună
cu iubitul ei, iar ea l-a înșelat cu E. Și o româncă a mai fost, care îl
înnebunise, enumeră el cu ușurință. Ana o chema. Se aprinsese E. rău
de tot după ea.
– Cum?!?
– Era îndrăgostit. Mereu mă întreba: „Ce face Ana, unde e Ana?”
Fiecare cuvânt îl simțeam ca pe un cuțit înfipt în inimă, în stomac
și în toate părțile corpului asupra cărora domnul E. avusese o influență
atât de puternică.

267
 DIANA DUȚĂ

– Era frumoasă? am întrebat eu cu glasul gutural de gelozie, de

parcă urâțenia ei ar fi alinat din durerea mea.
– Era. O lua în mașină cu el și o plimba peste tot. O ducea la
Hilton. Acolo îi place lui să meargă. E mediul arabilor înstăriți.
Deodată, toate se legau în capul meu. Toate aveau un sens nou.
– Noaptea se ducea în camera ei, dormeau amândoi acolo, îmi
lungi el agonia.
– Ce s-a întâmplat cu ea?
– Ce să se întâmple? A plecat înapoi acasă.
– Nu a angajat-o aici, la recepție?
– Cum să o angajeze? pufni într-un râs batjocoritor. Ea nu știa nici
engleză.
– Și cum se înțelegeau atunci?
– Pentru sex nu îți trebuie multe cuvinte, nu?
După o scurtă pauză în care nu am mai putut spune nimic, el a
adăugat:
– Oricum, cred că e logodit. L-am văzut eu prin oraș în mașină cu
o arăboaică. Avea vălul acela tipic pe cap, se referi el la al-amira. Iar ea
cred că e studentă aici, stă în cămin. I-am văzut mașina parcată în timpul
nopții la căminul de studenți.
Domnul E. era un străin pe care nu îl cunoscusem niciodată, iar
eu eram o naivă îndrăgostită de cine nu trebuia, o credulă care a ascultat
cuvintele unui bărbat nedemn de mine.
– Deci… a pus E. ochii și pe tine?
– De ce? Ți se pare că sunt o femeie atrăgătoare, pe gustul lui?
– Ești frumoasă, da. Arăți bine, a spus el, după ce mă măsurase
din priviri scurt. Am fost o dată să fac o livrare la unele dintre aparta-
mentele de aici, își îndreptă mâna spre capătul străzii. Stăteau niște
escorte și, când au deschis ușa, E. și Khalil erau înăuntru cu ele.
– Cu escortele?!? am exclamat eu contrariată. Nu pot să cred.
Khalil e băiat bun, nu are aceleași obiceiuri ca E…
– Sunt la fel, doi afemeiați. Diferența e că blonduțul e mai rezervat,
mai rușinos. Se înroșise tot când m-a văzut, pe când E. era nemișcat. Nu
s-a ascuns cu nimic, ba chiar cred că era mândru.

268
 MANCHESTER HOTEL

– Khalil e influențat de E…
– Îl învață să trăiască același stil de viață ca el. E cel mai mani-
pulator om pe care îl cunosc. E concentrat pe câștig. Bani, prieteni și
cele mai frumoase femei. Te păstrează lângă el atât cât are nevoie, orice
și oricine e o posibilitate pentru el. Apoi, într-o zi, când încetezi să mai
servești propriilor lui interese, devii dușmanul său.
În acea seară nu aflasem ceva nou despre firea nestăpânită a dom-
nului E., dar, cu toate acestea, eram decisă să renunț la el pentru
totdeauna.

269
 DIANA DUȚĂ

14. TOT CE MI-AM DORIT

Hotelul devenea din ce în ce mai gol, sezonul estival era de mult

apus, iar iarna aducea nu doar un aer răcoros peste noi, ci și o atmosferă
goală. Hotelul se scufunda în liniște, clienții erau mai puțini, agitația
dispăruse. De obicei, timpul se simțea diferit față de cel din România.
Dacă până acum trecea repede, valuri de emoții veneau peste mine în
fiecare zi – nu le făceam față –, iar succesiunea de evenimente îmi
aducea un sentiment de adrenalină, de entuziasm, făcându-mă să îmi
iubesc locul de muncă și dinamica lui, sfârșitul toamnei a adus cu el și
puțin din sentimentul familiar de pace. Cineva oprise timpul, ritmul era
tot mai lent, telefonul nu mai suna ca înainte, clienții mai mult plecau
decât veneau, iar domnul E. nu îmi oferea o ultimă ocazie să închei
capitolul din viața mea așa cum îmi doream de câteva săptămâni. Viața
la recepție era tot mai lipsită de evenimente, șeful meu rămânând
singurul care mă mai anima din când în când, ascunzându-mi telefonul
în sertarele biroului său, oprindu-mi cutia cu ciocolată la el pe birou sau
scriindu-mi mesaje care nu duceau însă la nimic. Nu știa că îndepărtarea
mea față de el era pe fondul unei dezamăgiri profunde, iar fiecare
încercare a sa de a se reapropia de mine era un eșec. Îl nemulțumea lipsa
de comunicare și, mai ales, faptul că simțea că nu mai este centrul
universului acelei femei.
Eu mă întrebam: „Ce îmi va aduce această nouă zi? Domnul E. va
fi bun cu mine sau îmi va întoarce din nou spatele, plictisit de absența
jocurilor noastre ascunse?” Și, în funcție de starea în care mă aflam,
consideram că e blând și că îmi simte lipsa sau, din contră, îmi pierdeam
încrederea și mă simțeam obiectul său de amuzament.

270
 MANCHESTER HOTEL

– Marhaba! zise Mustafa venind să îl ia pe domnul E. de la birou.

– Marhaba! i-am răspuns și eu imediat.
Acesta se opri și mă privi surprins. Era prima dată când mă auzea
rostind ceva în limba sa maternă.
– Mai spune-i, Daria, ce știi, mă încurajă domnul E. Spune-i și
domnului Akram. Ai făcut progrese multe…
– Allah yusallmak!
Și discuția formală continua în limba arabă, atât cât cunoșteam.
Iar domnul Akram era mai mândru și mai încântat decât oricine
auzindu-mă rostind acele cuvinte ce însemnau totul pentru el. Apoi cei
doi plecară, lăsându-mă singură în recepție, iar pe domnul Akram în
birouri.
– Ți-am adus ceva de mâncare, zise mama, strecurându-mi o
farfurioară pe birou. Cred că îți e foame.
– Îți mulțumesc!
– Valeria, exclamă domnul Akram, apropiindu-se de noi. Voiam
să vă spun că sunt foarte mulțumit de Daria! Aveți o fiică minunată!
– Oh! Vă mulțumesc. Și eu consider că băiatul dumneavoastră este
unul dintre cei mai buni pe care i-am întâlnit, urmă ea, făcându-mă să
roșesc. L-ați educat foarte bine.
– Ce se întâmplă aici? zise Khalil, abia intrând pe ușă.
Îi sărută mâna tatălui său, apoi își sprijini fruntea de palma sa.
– Tocmai îi spuneam Valeriei cât de mult îmi place de Daria. E o
fată frumoasă și cumsecade.
Khalil asculta atent la schimbul de politețuri și înțelese că primea
aprobarea tatălui său să își urmeze inima. Rareori tatăl său considera
vreo fată potrivită pentru fiul său, iar faptul că îi îngăduia să aleagă o
femeie ce nu era musulmană, așa cum era tradiția, însemna pentru
Khalil o bucurie imensă. Din acea seară, Khalil nu se mai desprinse de
mine din recepție și îmi vorbi despre vechea casă a lui din centrul
Damascului, despre planurile sale de a își termina studiile în Anglia și
despre membrii familiei pierduți în războiul din Siria.
– Nu am întâlnit până acum pe nimeni care să mă înțeleagă pe
deplin, să îmi cunoască sufletul cu adevărat, îmi dezvălui el.

271
 DIANA DUȚĂ

– Nu e timpul pierdut, Khalil.

– Îmi doresc mult o femeie care să îmi fie alături. Când vin acasă,
să mă întâmpine bucuroasă, să îmi fie atât de drag de ea! Sentimentul
acela de iubire adevărată, asta e ceea ce caut.
– Și mie mi-ar plăcea o familie așa…
– În cel mult doi ani ar trebui să te căsătorești, nu-i așa? Să nu fie
prea târziu…
– Da, probabil…
– Îți dorești copii, Daria? Ador copiii! spuse și îmi aminti de câte
ori ridica în aer copiii clienților români.
– Chiar? Ce ai vrea să ai?
– Hmm, ezită el pentru un moment. Cred că aș vrea două fete,
povestea Khalil și ochii îi sclipeau privindu-mă. Aș avea grijă de fetele
mele… De toate trei!
– Nu îți iei mai multe neveste?
– Nu aș putea să fac așa ceva. Mama m-ar omorî. Și nici eu nu
vreau. Îmi ajunge o singură femeie care să mă iubească doar pe mine
toată viața. Și eu aș iubi-o până la moarte. Nu aș lăsa-o să lucreze nici
măcar o zi din viața ei.
– Și dacă ea și-ar dori?
– Să lucreze? Poate doar alături de mine la afacerile noastre. Sau
i-aș deschide propria afacere. În niciun caz nu va fi angajată la străini…
– Sigur ești real, Khalil? l-am întrebat glumind și mi-a întins mâna
să îl simt cât este de viu.
„Ce degete subțiri! Ce încheietură fină!” gândi el. „Cât e de
frumoasă!”
– Daria… spuse el încet și emoționat. De ce îți acoperi fața mereu
cu părul desfăcut? Ai un păr superb, dar aș vrea să te vad altfel. Îmi
permiți?
Am încuviințat din cap. Khalil îmi prinse părul la spate cu ambele
mâini și îmi privea chipul descoperit de orice fir de păr.
– Ești mult mai frumoasă așa.

272
 MANCHESTER HOTEL

Am lăsat privirea în jos rușinată. Khalil era un bărbat pe gustul

meu. Cum am putut să fiu atât de oarbă de la început? Ar fi oare cu
putință să îl aleg pe el?
– Ce faci de obicei în weekend? întrebă el în continuare.
– De obicei lucrez.
– Și în timpul liber?
– Nu fac mare lucru. Scriu o carte, dar nu cred că ai vrea să o
citești…
– Ba chiar aș vrea. Despre ce scrii?
– Despre… m-am încurcat pentru o secundă. Despre viața mea în
Anglia.
– Pare interesant, dar cred că ai nevoie de mai multe subiecte
despre care să scrii. Ai fost vreodată în Sandbanks?
– Nu. Ce e Sandbanks?
– E cel mai scump loc din Anglia și al patrulea din lume. Cea mai
luxoasă plajă și cele mai scumpe imobiliare. Găsești niște viluțe parcă
desprinse din filme! Trebuie să mergem o dată. Hai să îți arăt niște poze,
zise el deja tastând numele peninsulei la calculator. Apropo, știai că și
mama scria la început? Apoi s-a căsătorit cu tata și…
– Bună seara! intră domnul E. serios în încăpere. Despre ce
vorbiți?
– Khalil îmi arăta imagini din Sandbanks, am recunoscut eu.
– Cât de frumos din partea lui! zise el ironic, prefăcându-se atent
la ecranul telefonului mobil.
– Iar Daria mi-a arătat fotografii din orașul ei natal. Stătea tot la
mare, știai? urmă Khalil.
– Daria mi-a promis că mă ia cu ea în România, își aminti domnul
E. în acel moment foarte convenabil. Când mergem?
– Nu știu dacă mai e valabilă oferta…
– Nu e nimic. Atunci îl iau pe Khalil cu mine. Găsim femei fru-
moase acolo? Lui Khalil îi plac brunetele cu pielea măslinie.
Nefiresc pentru el, Khalil simți nevoia să atace înapoi. Se abținu
doar pentru că el era diferit de domnul E. Cum să lovească ceea ce
iubește?

273
 DIANA DUȚĂ

– Nu am un tipar de femeie, murmură el.

– Iartă-mă. Ai dreptate. Săptămâna trecută nu puteai să îți iei
ochii de la două surori gemene. Una blondă, alta brunetă.
Khalil se ridică de pe scaun și merse în biroul domnului E.
Discutară în limba arabă, apoi totul reveni la normal, ca și cum nimic
nu se întâmplase. Domnul E. mă chemă în biroul său, unde îmi arătă pe
computerul personal o listă de cumpărături pentru hotel, iar Khalil
rămase în recepție. Deodată, domnul E. mă apucă de marginea
puloverului larg și mă trase spre el.
– Vino mai aproape, zise el.
I-am împins mâna la o parte și m-am mirat de puterea pe care o
găseam în mine de a-i spune „nu” pentru prima dată.
– Vreau să vezi ce cumpăr, se justifică el.
– Pot să văd și de aici.
După ce a pus toate produsele în coșul virtual de cumpărături, ora
era deja târzie. Am dat să plec spre camera mea, când domnul E. mă
strigă înapoi.
– Daria, stai puțin! Trece că ai stat două ore în plus azi.
– Nu, lasă…
– Ești încă aici, nu? Te rog, trece că ai stat peste program,
insistă el.
Am făcut ce mi-a spus domnul E., apoi m-am retras pentru acea
zi. Însă, câteva minute mai târziu, bulversată de atenția lui Khalil pe care
nu o meritam, m-am întors în birou și am modificat din nou orele
lucrate. Domnul E. mă privi fără să înțeleagă.
– Am stat doar o oră peste programul obișnuit, nu două, i-am
explicat eu.
– Ah! Acum ești concentrată, nu? mă tachină el așa cum îi făcea
plăcere.

274
 MANCHESTER HOTEL

15. ÎNȚELEGEREA

Domnul E. primise un loc sigur pe piedestalul imaginar al bărba-

ților de calitate încă de când îl zărisem prima dată, de la distanța unui
etaj și printre jaluzelele crăpate. Se încăpățână însă să coboare, parcă
nepăsându-i de un rang social inventat în capul unei femei. Eu trăgeam
de el să mai rămână, îl apucam de mâneca cămășii și îl cocoțam înapoi
unde credeam că îi e locul. Îl ștergeam de praf și îl priveam din nou
mândră, până când se împiedica și cădea din nou.
A doua zi era doar o altă seară normală în recepție, cu ore petre-
cute cu domnul E. în spatele meu, glumind ca în zilele bune, cu aceeași
atmosferă plăcută și făceam un efort uriaș să nu mă întorc spre el prea
des, să nu mă uit la el prea mult și să nu mă mai gândesc la el prea
intens. Nu puteam dezamăgi așteptările tot mai mari ale lui Khalil.
Am schimbat rola aparatului de marcat, iar tubul de plastic pe care
era înfășurată hârtia deja consumată a devenit jucăria mea în acea zi în
care nu știam nimic despre domnul de vanilie. L-am învârtit între
degete, m-am uitat prin el ca printr-un binoclu, apoi mi l-am făcut inel
pe degetul mic. Când am vrut să îl scot, am observat că nu mai puteam.
Degetul îmi rămăsese blocat în tubul mic de plastic și, cu cât trăgeam
mai tare de el, cu atât îmi strângea degetul mai mult. „Ups!” mi-am zis.
Și, dacă nu era vorba de încă una dintre multele mele pățanii amuzante,
poate aș fi avut timp să mă îngrijorez pentru degetul meu care începuse
să își schimbe culoarea.
– E., am făcut ceva rău, i-am spus domnului de ciocolată concen-
trat asupra computerului său. Poți să mă ajuți, te rog? l-am întrebat, tot
mai tentată de gustul ciocolatei.

275
 DIANA DUȚĂ

Mă privi mut de uimire și îmi apucă mâna ușor, trăgând de tub în

zadar.
– Lasă-l așa.
– Cum să stau cu el așa?
– Trece lumea și ne vede, du-te în recepție, zise el precaut.
Dar eu pofteam tot mai mult desertul meu preferat. Ca după un
regim alimentar draconic, în care nu mi se mai permitea nici să miros
și nici să privesc tableta de ciocolată de al cărei gust eram dependentă,
nu mai simțeam nicio plăcere să mă înfrupt dintr-o pătrățică cu multă
cumpătare și prudență. Fără jocurile noastre, fără pasiunea ascunsă în
fiecare gest, nu mai exista nici fericire, nici farmec și nici poftă de
muncă. Astfel, când m-am găsit într-o nouă situație hilară, împărtășirea
ei cu domnul E. părea firească, precum o nouă repriză de încântare
reciprocă.
M-am întors în recepție până salonul a rămas gol, apoi domnul E.
se oferi să mă ajute. S-a ridicat de la biroul său și mi-a pus mâna pe
fierbătorul de apă.
– Trebuie să ții degetul pe ceva cald, să îl încălzești.
– Apoi a încercat din nou să tragă de tubul încăpățânat.
– Te doare?
Nu mă durea, doar mă strângea puțin, iar după ce presiunea a
trecut, tubul a ieșit. I-am mulțumit simplu și profesional, apoi m-am
întors în biroul meu. El își reluă activitatea, zâmbind singur la un
monitor la care nu mai putea fi atent.
– Cum ți-ai prins tu degetul acolo? întrebă amuzat.
– Este imposibil să te plictisești cu mine la locul de muncă, nu?
Domnul E. nu răspunse nimic. Doar privi în jos și își aminti de
toată complicația din care făcea parte. Era atras de o femeie pe care
prietenul său cel mai bun o iubea. Ar fi pășit înapoi fericit pentru cel
care îi era ca un frate, căci planurile sale oricum nu includeau prezența
ei acolo. Nu a renunțat la ascensiunea socială pentru nicio femeie și nu
va începe acum. Nici pentru franțuzoaica care îi tăiase din aripi fără să
simtă, nici pentru Julia care încă îi trimitea mesaje de dor, domnul E.
nu își schimbase direcția impusă. Faptul de a-și ghida viața prin decizii

276
 MANCHESTER HOTEL

raționale fusese cea mai bună hotărâre pe care o luase vreodată. Emoțiile
sunt trecătoare și au menirea doar de a te distrage de la scopul final –
ceea ce uneori poate fi și un lucru bun într-o seară după programul de
lucru. Dar ce fel de bărbat ar fi el să își lase femeia pentru care are o
slăbiciune în mâinile altuia?
– La naiba! îi scăpă o înjurătură.
„Oricum Khalil merită o femeie pentru care el să fie divinitatea,
așa cum eu sunt totul pentru această femeie”, comentă în gând și
aproape luă o hotărâre.
– Deși ești tu așa, am adăugat rotindu-mi scaunul spre el, eu pot
să văd ceva bun în tine.
– Nu ar trebui, răspunse el cu un aer misterios și cu ochii licărind
machiavelic.
Mustafa a venit să îmi schimbe tura în recepție, iar domnul E. s-a
învoit că va veni în camera mea să verifice caloriferul din baie. Și s-a
ținut de cuvânt. Câteva minute mai târziu, era la ușa mea, cu o cheie
grea de metal, apoi, ca de fiecare dată, trupurile ni s-au reîntâlnit.
Domnul E. regăsi aceeași plăcere a simțurilor ca de fiecare dată.
Reconfirmarea că eram a sa și nu a lui Khalil îi gâdilă orgoliul, iar urmele
de ruj lăsate pe sub cămașă de singura pe care o dorea așa îi atingeau
corzi față de care dăruirea altor femei nici măcar nu se apropia. În
momentul acela, domnul E. nu mai putea amâna împlinirea trupească
care îl obseda de jumătate de an.
Eu nu îmi mai simțeam picioarele, respirația îmi era greoaie și mă
lăsam condusă de el ca de fiecare dată. Eram dependentă de atingerile
lui și gândul că trebuie să termin tot îmi sfâșia sufletul. Era o durere pe
care nu o mai trăisem până acum, apăsătoare, cruntă, care îmi oprea
cuvintele înainte de a fi rostite. Nu puteam să îl resping, deși rațiunea
țipa în toate colțurile minții să mă smulg din brațele lui și să îmi ofer
încheierea de care aveam atâta nevoie ca să pot lucra cu el în continuare
fără a interveni între noi un sentiment de disconfort. Fiecare sărut mă
droga, mă prostea, mă paraliza de durere și de plăcere în același timp.
El era bărbatul care îmi dădea lumea peste cap, îmi desființa principiile,
îmi dărâma educația. Iar eu eram femeia care se mințea, precum sătulul

277
 DIANA DUȚĂ

ce se ridică de la masă cu burta plină, spunându-și că de mâine intră la

dietă. Telefonul îi sună și ne întrerupse. Îi sărutam suav linia gâtului,
urcând în sus spre obraz și spre urechea lui, în timp ce el rostea repede
cuvinte în arabă.
– Era Mustafa, zise el după ce închise apelul. Are nevoie de mine.
– Pleci?
– Îți spun eu cum facem. Mă duc în cameră la mine, te schimbi și
tu de blugi, îți iei ceva mai lejer pe tine și, când îți trimit mesaj cu
„REzOLVAT”, tu să știi că înseamnă că te aștept.
– Bine, am spus, mulțumindu-i în gând lui Mustafa.
Acum puteam să mă reîntâlnesc cu domnul E. și să stabilim
limitele noii noastre relații.
– Se văd urme de ruj? întrebă el după ce își închise nasturii
cămășii, aranjându-și gulerul în oglindă.
– Nu se vede nimic. Urmele celelalte să le lași acolo, l-am
atenționat eu.
– Îhî! Nu uita, „REzOLVAT” e semnalul, spuse el, pregătindu-se
să iasă pe ușă.
– Ah, E.! am oftat eu, lovindu-l ușor cu palmele peste față, peste
frunte și peste cap, împingându-l ușor spre ieșire.
Mai târziu, un „beep, beep” scurt a fost sunetul care m-a făcut să
tresar. Era momentul. Am urcat la etajul al doilea al hotelului, într-o
liniște morbidă. Mustafa era atent la altceva când m-am strecurat pe
lângă recepție și mi-am controlat mersul pe nesimțite. Lumina în
camera domnului E. era slabă și, de fapt, camera părea mai mult întu-
necată decât luminată. Dormitorul nu era mare, așa cum m-aș fi
așteptat. Avea un pat dublu, înghesuit într-un perete, iar în partea opusă
un dulap mic, cu trei sertare. O masă de călcat ocupa al treilea perete,
semn că se gospodărea singur. Pantofii îi erau aliniați imediat lângă, iar
pe peretele din dreapta mea erau două uși, una lângă cealaltă. Prima,
mai îngustă, ascundea cămășile lui așezate ordonat pe umerașe, iar a
doua ducea către baie.
– De ce camera mea e mai bună decât a ta? l-am întrebat eu
curioasă.

278
 MANCHESTER HOTEL

– Când m-am mutat în hotel, am spus că mă mulțumesc cu

camera 30, cea mai mică din hotel. Dar domnii Akram și Amer au
refuzat. Mi-au dat camera asta în schimb.
M-am uitat încă o dată în jurul meu și am observat ferestrele
acoperite de două perdele mici și galbene, o oglindă înaltă și un
sandwich-maker murdar de cașcaval topit, abandonat într-un colț.
Fiecare detaliu îmi spunea ceva despre domnul E. și, de aceea, fiecare
detaliu conta.
– Fumezi în cameră, am zis, arătând spre detectorul de fum ce era
acoperit cu o țiplă de plastic.
– Nimeni nu trebuie să știe asta.
– Îți faci și de mâncare aici? am continuat, întorcându-mă spre
sandwich-maker.
– L-am folosit doar o dată cu Khalil, apoi a rămas acolo nefolosit.
Nu are cine să îmi gătească.
M-a lăsat să îi cercetez din priviri toată încăperea, în timp ce a pus
o melodie lentă pe fundal. Versurile arabe curgeau, iar el a venit mai
aproape de mine. S-a apropiat de buzele mele fără să îl simt și m-a
sărutat scurt, tandru. Mi-a luat mâinile în palmele sale și m-a ghidat să
îi dau cămașa jos. Ulterior, mi-a pus mâinile peste cureaua de la
pantalonii săi și mi-a poruncit:
– Desfă-o!
L-am privit în ochi cu neîncredere. Mâinile îmi tremurau pe cata-
rama de metal.
– Desfă-o! a repetat el. Mama nu m-a învățat să mă dezbrac
singur.
– Nici pe mine nu m-a învățat să… am spus eu în șoaptă, cu glasul
stins.
Încercă să mă dezbrace și să mă seducă, dar refuzul îl lovi ca o
stâncă. Condus de nebunie, îmi apucă încheieturile cu forță și mă
imobiliză pe pat, continuând să mă sărute înfocat.
– Oprește-te sau te mușc! Te mușc rău, nu glumesc! i-am spus,
zbătându-mă sub strânsoarea grea.

279
 DIANA DUȚĂ

– Mușcă-mă așa cum vrei, urmă el, crezând că totul face parte
dintr-un scenariu de E.L. James.
Încercam să mă ridic și să mă eliberez din forța cu care mă con-
trola, dar mișcările îmi erau zadarnice. L-am mușcat de umăr, iar el s-a
retras. S-a apropiat iar de mine și l-am mușcat de braț, apoi de piept.
Ne-am luptat unul cu altul în așternuturile sale, răvășind cearșaful și
pilota, iar în final a capitulat.
– Trebuie să fii mai hotărâtă mereu, decisă ce vrei până la capăt…
îmi spuse el, tulburat de un nou refuz.
Eu m-am ridicat în picioare, mi-am așezat hainele și, fără să mă
uit spre el, m-am îndreptat spre ușă.
– La revedere, ne vedem mâine. Noapte bună, i-am zis pe un ton
calm, dar trist.
Domnul E. se ridică rapid și mă cuprinse în brațele sale cu totul.
Mă așeză pe marginea patului, iar el se întinse lângă mine, privindu-mă
altfel. Își dădea seama ce îmi doream de la el și realiză pentru prima dată
că jocul trebuie să se termine în seara aceea. Plăcerea nu mai era ca la
început.
– Deci aici dormi tu… Singur într-un pat mare, dublu… am spart
eu tăcerea dintre noi.
– De obicei nu îmi place să dorm singur.
– E., spune-mi dacă nu e nimic între noi și lasă-mă în pace pentru
totdeauna. Fii doar șeful meu de acum înainte.
– Uite… își drese el glasul înainte de a vorbi. Acum pot să fumez
Marlboro roșu, căci sunt țigările mele preferate. Dar poate mâine nu mai
găsesc de cumpărat Marlboro roșu și atunci cumpăr alt pachet de țigări,
de la altă firmă. Dar după aceea mă întorc tot la Marlboro roșu al meu.
Sau poate nu mă mai întorc dacă mi-au plăcut celelalte țigări mai mult.
Dar eu trebuie să le încerc ca să știu. Și poate nici nu le fumez, doar le
cumpăr.
– Există altă femeie în viața ta?
– Da, am pe cineva special… recunoscu el.
– Este o arăboaică, nu?
– Da, este o arăboaică, zise și se gândi la chipul frumos al Juliei.

280
 MANCHESTER HOTEL

Lăsasem privirea în jos. Simțeam înjosirea cruntă și decăderea

mea în fața acelui bărbat. Îi oferisem totul, îi rămăsesem fidelă chiar și
când era ocupat cu alte femei, îi căutasem scuze de atâtea ori, îl iertasem
fără să mi-o ceară…
– Eu nu sunt o femeie ușoară! am răbufnit asupra lui, rănită. Nu
sunt precum celelalte femei din hotel! Nu poți face cu mine ce faci
cu ele!
– Cine? Te asigur că, dacă ar fi fost vreo femeie de moravuri
îndoielnice în hotel, o dădeam afară.
– Știi la ce mă refer.
Mi-a zâmbit aprobator.
– Știu. Și mai știu că nu ești așa. Nu te consider o femeie ușoară și
nici nu voiam doar să ajung cu tine în așternuturi.
– Dar ce voiai?
– Sexul e ușor de obținut. Nu de la tine, ci în general. Pot găsi în
fiecare seară pe cineva. Simt pentru tine ce trebuie să simtă un bărbat
pentru o femeie.
– Eu îmi doresc un bărbat care să fie mândru de mine. Și eu să fiu
mândră de el. Nu vreau să mă ascundă, așa cum o faci tu. Am obosit de
jocurile astea fără nicio finalitate…
– Daria… zise el încet. Ai observat că râdem împreună la muncă
din orice, cum a fost și astăzi cu tubul pe deget. Ne simțim bine unul în
compania celuilalt. Ești o comoară în hotelul nostru. Dar tot ce am avut
noi până acum, atingeri, zâmbete, glume… Toate sunt niște nimicuri.
– Sunt…
– Din experiența mea de până acum cu femeile pot spune ce fel
de femeie ești tu, genul care își dorește o relație serioasă. Am văzut că
ești o femeie bună și nu ai mers niciodată mai departe cu mine.
– Îmi rămâi doar șef de acum încolo…
– Îți explic… Nu vreau să te dezamăgesc. O să fiu sincer cu tine.
Nu mă deschid în fața oricui, dar pe tine nu vreau să te mint. Însemni
mult pentru mine, deși poate nu mă crezi. Ai trecut toate testele pe care
ți le-am dat. Nu rămân șeful tău. Rămânem prieteni.
– Teste? Prieteni? am întrebat eu mirată.

281
 DIANA DUȚĂ

– Da, acum suntem prieteni.

– Suntem?!?
– Da. Altfel nu erai aici în camera mea, nu? Nu mă mai deschi-
deam în fața ta…
I-am zâmbit amar, cu privirea tristă, îndurerată la gândul că nu o
să fie niciodată bărbatul meu și că avea dreptate, nu puteam câștiga
jocul său.
– Și asta nu pentru că nu mi-ar plăcea de tine, continuă domnul
E. Din contră! Ești o femeie foarte frumoasă, nu ai avut mulți bărbați în
viața ta, avem atâtea momente amuzante amândoi, ne înțelegem bine,
iar, față de multă lume, tu mă înțelegi. Dar am un motiv pe care nu o să
ți-l spun, un motiv pentru care nu cred că între noi va funcționa. Poate
pur și simplu nu vreau eu asta, poate am altă femeie, poate, poate… Nici
nu contează. Cu orice te pot ajuta, orice ai vrea de la mine, doar spu-
ne-mi și te ajut cu mare drag. Orice pentru tine. Și, ca să fiu sincer până
la capăt, eu nu sunt un bărbat bun pentru tine, Daria. Meriți ceva mult
mai bun.
A fost un discurs lung, detaliat, un discurs care îmi provoca răni
adânci. Avea dreptate, cumva, într-un mod bizar. Îl înțelegeam și nu îl
consideram un om urât, așa cum obișnuiesc femeile să îi considere pe
cei care nu le mai doresc.
– Știi că fosta mea iubită a fost româncă? Am stat împreună
aproape patru luni, mi-a mărturisit el în continuare.
Era Ana. Femeia de care aflasem că a fost plimbată de domnul E.
în cele mai exclusiviste locuri, iar eu înnebuneam că nu mă considera la
fel de potrivită pentru el. Nu eram o femeie pe care să o ascundă într-o
cameră de hotel așa cum făcea cu Irene și cu alte pretendente la inima
sa. Asta era ceea ce îmi măcina sufletul și nu mă lăsă să dorm nopți la
rând, gândidu-mă la moduri în care altele ar putea fi mai frumoase decât
mine. Sau mai deștepte. Sau mai stăpâne pe sine în arta iubirii. Domnul
E. nu putea să înțeleagă că mândria mea funcționa diferit față de cea a
altor femei.
– Cred că ai văzut că mă apropiam de tine, apoi iar mă înde-
părtam, pentru că nu voiam nimic. Iar mă apropiam de tine și tot așa

282
 MANCHESTER HOTEL

într-un chinuitor dans al simțurilor. Asta pentru că ești una dintre

femeile lângă care m-aș vedea împreună. E ceva acolo care îmi place la
tine. Ai tot respectul meu, sută la sută.
Mă îndreptam spre ușă, ascultându-i ultimele cuvinte. Capul îmi
vâjâia. Voiam să plec de acolo cât mai repede, căci nu mai puteam să îmi
înfrânez lacrimile pentru mult timp. Acum știam. Realizam adevărul
care era în fața mea de atâtea luni. Trăiam o pasiune bolnavă pentru
domnul E., nu o dragoste așa cum trebuia ea să fie.
Cât timp el descuia ușa, am pășit în întunericul băii într-o încer-
care de a îmi ascunde chipul pe care începuseră să șiroiască lacrimi. Se
întoarse spre mine și văzu că, în semiîntunericul acela, fața îmi arăta
diferit. Obrajii îmi sclipeau. Mă apucă de mână și mă trase spre el. Când
am refuzat să mă aproprii, domnul E. aprinse lumina și eu am lăsat
capul în jos, dorind să îmi ascund durerile de el. Mă luă în brațe strâns
și se simți ca un nefericit. Nu dorise să frângă inima nimănui, iar pentru
o secundă se învinovăți pentru cum decurseseră evenimentele. Am vrut
să plec, dar domnul E. m-a oprit, trăgându-mă înspre el încă o dată. Mă
ridică cu picioarele de pe podea și mă învârti cu o ușurință incredibilă.
În final, mă așeză din nou pe marginea patului său.
– Nu ești și tu selectiv cu femeile?!? l-am întrebat indignată.
– Mie îmi plac toate femeile.
– Lasă-mă să plec… am spus, ridicându-mă brusc.
M-a condus pentru a doua oară spre ieșire. Înainte de a pleca însă,
l-am împins ușor înspre perete.
– Lasă-mă să mi te scot din cap, te rog!
Dar privirea mea îi cerea cu totul altceva. zâmbi. Se simți flatat.
– Ce mă fac? Cum o să mai lucrez cu tine? l-am întrebat în timp
ce lacrimile încă mi se prelingeau pe obraji. Va trebui să îmi schimb locul
de muncă…
– Nu ai voie. Rămâi aici, spuse el blând.
După ce am reușit să obțin încheierea de care aveam nevoie, am
plecat spre camera mea nu cu un iubit câștigat, ci cu un șef care voia să
îmi fie prieten. Un client s-a oprit în mijlocul coridorului când recep-
ționera pe care o admira trecu pe lângă el cu nasul roșu și cu ochii

283
 DIANA DUȚĂ

umflați. În fața recepției mi-am plecat capul și m-am ascuns ca Mustafa

să nu mă observe. Ajunsă în dormitorul meu, așteptam un mesaj din
partea lui, în care să mă întrebe dacă sunt bine, dar acesta nu mai veni
niciodată.
A doua zi m-am reîntors în recepție seara. Domnul E. lucra până
târziu cu domnul Akram. Era neobișnuit de liniște. Nu ne spuneam
nimic, doar ne priveam unul pe altul din când în când, ca și cum ceva
rămăse nerostit. Tăcerea mi se părea apăsătoare, mai ales după cele
dezvăluite unul altuia în ziua precedentă. Ieși și intră din birou de mai
multe ori, negăsindu-și locul, când deodată l-am oprit din drumul său
fără destinație.
– Doar un lucru prostesc îți mai zic, E. E ultima dată când mai fac
așa ceva, apoi mă opresc, promit…
Făcu ochii mari, curioși, așteptând ca un client să se îndepărteze
suficient de mult încât să nu ne audă nimeni.
– O să îmi fie oribil de greu să lucrez cu tine de acum încolo,
pentru că îmi vine să te sărut tot timpul… i-am spus repede, apoi am
fugit de lângă el, fără a aștepta un răspuns.
Chipul i se lumină și toate urmele grijilor de mai devreme i se
șterseră de pe față. A intrat în biroul domnului Akram radiind ca un nou
om, iar după câteva clipe se întoarse în pragul ușii și îmi strigă numele
în șoaptă.
– Daria!
M-am întors spre el și domnul E. îmi trimise cel mai dulce sărut
prin aer. Ne-am zâmbit unul altuia și ne-am întors fiecare la lucrul său.

284
 MANCHESTER HOTEL

16. TE VREAU CUM MĂ VREI ȘI TU

Domnul E. și Khalil reveniră în hotel. Acesta din urmă aducea o

cutie de chipsuri, iar mie îmi puse pe birou o nouă cutie de Kinder
Surprise.
– Pentru ce? l-am întrebat arătând spre cutia cu ouă de ciocolată.
– Să mă ierți că întârzii mereu! spuse el zâmbind, așezându-se
lângă mine. Ți-am spus eu că îți stă mai bine cu părul prins! îmi observă
el schimbarea.
I-am întins o cască și i-am cerut să asculte melodia lui Vanotek
feat. Minelli – „My Mind”. El scoase mufa căștilor din telefon și lăsă
muzica să cânte tare în salonul gol. Domnul E. nu ne spunea nimic.
Tăcut, fără a se uita spre noi, se retrase în camera sa.
– Cântă în limba română? întrebă Khalil ronțăind un chips.
– Nu. Este în engleză. Ascult-o! O poți înțelege.
– Hmm, da…
Puse videoclipul piesei pe full-screen.
– Nu este interesant videoul. Piesa este frumoasă.
– Ai avut dreptate, urmă el peste câteva clipe de vizionare. E o
prostie videoclipul, dar melodia îmi place! Sună bine!
Apoi, ca din senin, Khalil se apropie de motivul pentru care era
acolo. Nu încetase nicio clipă să fie îndrăgostit de tot ce ținea de ea –
zâmbet, timiditate, sfioșenie. Iubea să o descopere și tot ce găsea la ea îi
plăcea.
– M-a întrebat mama dacă vreau să îmi caute o soție în Siria.
Mi-am întors privirea spre el și îmi era simpatic și drag ca nimeni
altul.
– Și eu i-am spus: „Nu, mulțumesc. Nu îmi căuta soție.”

285
 DIANA DUȚĂ

– Ha-ha! am bufnit amândoi în râs.

– Tu cum te mai înțelegi cu mama ta?
– Mai bine, am recunoscut eu. Mereu ne-am înțeles bine, doar că…
– Doar că acum mi-ai ascultat sfatul să asculți ce spune. Ai aflat
ce o nemulțumea?
– Am aflat. Dar cred că așa este firea ei. Nu toate femeile sunt la
fel de blânde, cum nici toți bărbații nu sunt la fel de buni.
– Ai dreptate, zise Khalil. Mulți nu știu ce e dragostea pentru o
femeie. Nici eu nu știam cândva…
– Ești îndrăgostit?
– Nu aș spune îndrăgostit. Mintea îmi e încurcată de o femeie!
râse el jovial. Daria, ți-am spus vreodată că strălucești? Strălucești
astăzi!
– Cred că ți se pare…
– Nu mi se pare! Strălucești! Sclipești! Ce ai făcut?
Îl ascultam și inima mi se umplea de bucurie și de teamă. Îmi
vorbea de aproape și recunoșteam în tot ce îmi spunea trăsăturile unui
bărbat care se pregătea să își declare dragostea. Deși ar fi fost cea mai
frumoasă clipă din viața mea, eu mă simțeam ca un ucigaș care își privea
victima. Groaza a ceea ce i-am făcut îmi știrbea orice încântare.
– Pot să te rog ceva? l-am întrerupt, căutând o scăpare pentru ceea
ce urma.
– Spune-mi.
– Este vreo posibilitate să primesc mai multe ore în recepție?
– Hmm, se gândi el.
Până a da răspunsul, Tommy intră în hotel și se năpusti asupra lui
ca o furtună. Se întorcea de la pubul favorit și, de cum îl zări pe Khalil
în recepție, începu să îi turuie grăbit ultimele noutăți. Îl bătu apreciativ
pe umăr peste sacoul lui negru pe care însă îi lăsă niște urme maronii.
M-am încruntat spre Tommy și l-am scuturat pe Khalil într-un gest
involuntar, care îmi trăda sentimentele.
– Ooo! exclamă Tommy sugestiv.
– Ce e? întrebă Khalil, ignorând aluziile lui.

286
 MANCHESTER HOTEL

Tommy rânjea. Dragostea neîmpărtășită a tinerilor îi amintea de

nebuniile pe care le făcuse el din dragoste pentru Betsy. Se uită pe rând
la mine și la Khalil, apoi plecă convins că se înfiripa ceva între șeful său
și colega sa din recepție.
– Daria, ai vrea să ne întâlnim în afara hotelului data viitoare?
reluă Khalil ideile sale, adică… se încurcă emoționat. Când ești plictisită,
scrie-mi: „Bună Khalil, ce faci? Hai să bem o cafea.” Cel puțin nu va mai
fi Tommy să ne întrerupă.
– Khalil! Deja mă cunoști puțin. Știi că nu pot să fac asta.
– De ce?
– E ciudat să îți intru în viață așa… Poate îți dorești să păstrezi
niște bariere între tine și angajații tăi. Poate nu vrei să îți petreci timpul
cu mine… Nu te cunosc foarte bine.
– Chiar crezi că mă port așa? întrebă deznădăjduit.
Simțea cum curajul de la început îi dispărea.
– Și sunt o fată simplă. Nu îi cer unui bărbat să iasă cu mine.
– Despre ce vorbești? Sunt mult mai simplu decât tine, argumentă
el.
– Poate sunt eu prea tradițională din punctul ăsta de vedere…
– Da, ești.
– Nu am vrut să intru în viața ta așa. În viața nimănui, de fapt. Cu
atât mai mult în a ta, Khalil. Te respect prea mult și nu am vrut să fac
nimic greșit față de tine.
– Știi ce meriți tu? O bătaie!
– Nu mă bate!
Și râsul și voia bună continuau între noi.
– Pentru început, îți mulțumesc foarte mult! Și eu respect pe toată
lumea, așa cum mă respectă și ei pe mine, abordă el un ton mai solemn.
Și, crede-mă, dacă mă purtam ca și cum aș fi proprietarul tuturor lucru-
rilor de aici, nu m-ai fi văzut purtând haine rupte, făcând muncă fizică
sau stând treaz atâtea nopți.
– Nu… nu e asta, Khalil. Nu mă înțelege greșit, te rog. Noi lucrăm
împreună și nu știu dacă tu te întâlnești în oraș cu angajați, cu atât mai
mult cu o femeie.

287
 DIANA DUȚĂ

– Înțeleg acum. Nu avem tendința de a ne aduce viața noastră în

hotel, ai dreptate, dar tu nu mai ești doar o angajată. Mie și lui E. nu ne
place să aducem după noi nimic aici sau să lăsam pe cineva să știe ce
facem când nu suntem în hotel. E adevărat. Vrem să evităm vorbăria
inutilă. Asta e tot… Știi cât de limitați sunt oamenii și cum gândesc,
începând de la cei mai tineri și până la cei mai bătrâni.
– Crede-mă, aceasta este motivul pentru care nu ies cu nimeni din
hotel. Pentru mine este suficient că locuiesc și lucrez în același loc.
Oamenilor le place să vorbească mult și nu vreau să le dau niciun motiv
pentru a vorbi despre mine.
– Exact…
– Îmi țin viața personală departe de ei. Vă înțeleg foarte bine pe
tine și pe E.
– Asta nu înseamnă că nu îmi doresc să ieșim împreună, Daria…
continuă el, trăgând aer în piept. Îmi cer scuze, nu o să mai insist acum.
Mă omoară ochiul… schimbă el subiectul, simțind că devine prea
stăruitor.
– Este atât de roșu, mai roșu ca înainte…
Khalil se chinuia de câteva zile cu un ochi inflamat, iar în acea
seară iritația nu îi dispăruse încă.
– Khalil, de ce nu te duci la un doctor?
– Daria, nu mă duc eu la doctori.
– De ce nu?
– Nu e nimic. Probabil de la prea mult praf, nu sunt sigur.
– Fă-ți o compresă cu ceai sau cu apă caldă cel puțin.
– Ceai verde sau negru? întrebă el plin de umor.
– Verde, presupun.
– Câte lingurițe de zahăr? - ha!
– Două lingurițe, dacă vrei să fii mai dulce!
– Ha-ha! Vrei să îți pui tu degetul în el pentru mine?
– În ceai? Sper că în ceai, nu în ochiul tău!
– Da! În ceai, Daria! Ha- ha! Normal că în ceai.
– Khalil, scuză-mă. Pot să fac o glumă? Îmi stă pe vârful limbii de
mult timp.

288
 MANCHESTER HOTEL

– Spune, mă încurajă el.

– Femeile sunt femei… Cu toții știm că suntem dificile, cicălitoare
și enervante câteodată. Cum poate un arab să se descurce cu patru
neveste, când este deja destul de greu să ai doar o singură soție?
– Ha-ha-ha! Este așa de adevărat!
– Săracii bărbați!
– Dar nu, nu este așa pentru mine. Eu mă voi însura cu o femeie
și o să rămân lipit de ea pentru tot restul vieții mele. Urăsc ideea de a
mă căsători cu mai multe femei.
– Ce pot să spun… Soția ta va fi o femeie foarte norocoasă!
– Nici nu știe cât de norocoasă, zise și mă privi încântat.
Eram atât de obosită de jocurile domnului E., de mesajele cu
subînțeles, de priviri schimbate pe furiș și de săruturi oferite doar după
uși închise, feriți de ochii tuturor, încât Khalil îmi apărea acum bărbatul
diferit și special pe care însă nu îl mai puteam avea. Cămașa albastră cu
doi nasturi descheiați îi lăsa părul de pe piept la vedere, masculini-
zându-l puternic. Era atrăgător așa cum nu fusese niciodată.
Noul program de lucru întocmit de domnul E. era înfiorător. „De
ce mă chinuie așa după ce m-a învățat să lucrez până noaptea târziu?”
îmi spuneam, dându-mă jos din pat la cinci dimineața. La ora șase îl
găseam pe Khalil în recepție, stors de oboseală. Toată noaptea reflectă
asupra schimbării pe care avea să o facă. Era mai convins ca oricând.
Familiile se plăceau reciproc, noi simpatizam și atunci mai era doar o
problemă de timp și o formalitate până să devină în final bărbatul unei
singure femei. Frământărilor sale ce au durat ore lungi în noapte li s-au
adăugat și zbuciumul altora. Nu reușise să adoarmă ca altădată, cuprins
de gânduri și de liniștea salonului, căci – îmi povesti – fusese martor la
un scandal provocat de un client portughez amețit de alcool și de
prietenul său pe care, din cine știe ce motive, îl adusese în hotel. Vrajba
a durat câteva ore, timp în care portughezul scandalagiu a scos un cuțit,
apoi a chemat poliția.
– De ce ai venit atât de devreme? întrebă el.
– Devreme? Dar nu e devreme, i-am răspuns sarcastic.
– De ce începi la ora asta? urmă, uitându-se la ceas.

289
 DIANA DUȚĂ

– Așa e programul.
– Ce prostie!
Și din nou Khalil nu se grăbi să plece să se odihnească. Se făcuse
ora opt istorisindu-mi șirul evenimentelor nopții trecute. Curăță fructe
pe care le-am mâncat împreună, ironiză artificialitatea și operațiile
estetice la femei și îmi vorbi în așa manieră, încât, indiferent de orele
dormite noaptea, mă simțeam ce mai frumoasă femeie alături de el.
M-am îndreptat către bucătăria hotelului unde trebuia să pregătesc
mesele cu ceai, cafele, lapte, câteva sortimente de cereale, alături de
cornuri cu unt. Khalil veni după mine și, fără a se oferi să ajute, așeză
pâinea, gemurile și toate tăvițele necesare.
Domnul E. intră în zona barului și ne văzu din nou împreună.
– Bună dimineața, spuse cu cea mai glacială voce.
Apoi îmi puse cheia de la birouri pe marginea barului și mi se
adresă persiflant.
– Bine că ai încuiat biroul înainte să pleci.
Îl luă pe Khalil cu el, iar după ce ajunse în parcare, mă sună pe
telefonul recepției și mă rugă să verific existența altor reșouri electrice
sau aeroterme la subsol. L-am sunat înapoi și i-am spus că am găsit un
singur reșou, care era însă defect.
– Poți să stai fără căldură pentru puțin? O să vină un băiat să îl ia
pe cel din recepție. Mulțumesc mult!
După câteva minute, sună din nou.
– După ce vine și îi dai reșoul, deschide sertarul din partea stângă
de la biroul meu și în spate de tot vei găsi o cheie. Ia-o și mergi în cameră
la mine, mută aeroterma mea de acolo la tine în recepție.
– E.? i-am pronunțat numele ușor.
– Da?
– Chiar voiam să te întreb de ce vrei să mă lași să îngheț.
– Nu te voi lăsa să îngheți. Ne vedem mai târziu, și închise brusc.
Am urmat instrucțiunile domnului E., iar când am intrat în
camera sa am avut un sentiment copleșitor. Pentru prima dată mă
simțeam bine într-o astfel de relație cu el: o prietenie între un bărbat și

290
 MANCHESTER HOTEL

o femeie, între șef și angajat. Protecția și încrederea de a mă lăsa singură

în spațiul său intim mă flatau nespus.
– Acum știi și unde îmi țin cheia de rezervă, îmi zise odată întors
în hotel. Doar tu și Khalil știți asta.
– O să păstrez secretul, l-am asigurat zâmbind.
– Așa să faci. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva, spuse, îndepăr-
tându-se de mine. Mă duc sus să mă întind.
– Nu o să am, am încercat eu să fiu corectă în fața bunăvoinței lui.
– Nu ai de unde să știi asta.

291
 DIANA DUȚĂ

17. LUNEA NEAGRĂ

Khalil nu locuia în hotel cum o făceam eu și domnul E. De aceea

îmi convenea ca eu și domnul E. să păstrăm același raport din prezent.
Când ceva se strica în camera mea, el venea și repara. Atunci când aveam
nevoie de un favor, domnul E. mi-l acorda cu ușurință, fără ca nimeni
să știe. Când încurcăturile se țineau lanț de mine, domnul E. era cel mai
bun manager și abandona totul ca să mă ajute. Era omul meu în hotelul
Manchester, bărbatul pe care puteam conta și fără de care existența
mi-ar fi fost mai grea.
Nimic nu prevestea că un lucru atât de rău avea să se întâmple
atunci când l-am chemat în camera mea în acea zi de luni. L-am primit
în încăpere, ca în vremurile trecute, și am mers împreună în baie.
Înghesuiți între pereții mici, chiuvetă și uscător, domnul E. venea tot
mai aproape de mine. M-am făcut că nu observ nimic și m-am îndepăr-
tat de el. Domnul E. mă urmărea și, cu fiecare pas, îmi limita spațiul de
mișcare. Mă vâna din nou.
– Vrei să mă omori? l-am întrebat deodată.
– De ce? se arătă el interesat.
– Uite, i-am întins programul recepției ca ultimă scăpare din pu-
ternicele-i farmece. Toată săptămâna mă pui să lucrez până seara târziu,
apoi în weekend mă chemi dimineața de la ora șase.
– Aha. O să văd ce pot face pentru prințesa hotelului.
L-am condus spre ieșire, când deodată toți fluturii din stomac au
reînviat. Domnul E. era din nou atât de aproape încât îi simțeam respi-
rația peste pielea mea și trupul excitat aproape lipit de coapsele mele.
Nu se putea întâmpla din nou…
– Închide ochii, șopti el, venind tot mai aproape de buzele mele.

292
 MANCHESTER HOTEL

I-am închis ca, peste câteva secunde, să îi redeschid din nou.

Domnul E. mă lipise de ușă în timp ce eu nu îmi mai simțeam picioarele.
– Ți-am zis să închizi ochii, repetă el.
Eram din nou, după atâta timp, sub influența lui. I-am simțit nasul
atingându-mi delicat nasul meu și am știut că este cu buzele sale fru-
moase lângă ale mele. Am așteptat cu ochii închiși ca momentul să se
termine, impunându-mi să nu îl sărut. Nu am schițat nicio dorință, deși
el mă cunoștea mai bine de atât. Știa că este slăbiciunea mea, obsesia
mea, bărbatul care putea face din mine orice.
Palmele i-au căzut pe talia mea, apoi tot mai jos, strecurându-se
sub haine. I-am simțit degetele pe coccis și m-am presat cu șezutul de
ușă pentru a-i bloca accesul. A pășit înapoi, eliberându-mă din dulcea
captivitate, iar eu am simțit că pot respira din nou. M-am smuls de lângă
el cu greu. Fiecare mișcare îmi era rigidă, automată, împotriva firii care
urla disperată după atingerea lui. L-am lăsat să plece, rămânând singură
cu inima zvâcnind necontrolat. S-a reîntors însă câteva minute mai
târziu, însoțit de Mike, administratorul hotelului pe partea de mente-
nanță. Tensiunea sexuală dintre noi încă era puternică și devenise și mai
arzătoare atunci când domnul E. decise să riscăm totul. Privirile ni se
intersectară în oglindă și ne-am zâmbit complice. Și-a întins o mână la
spate, iar eu l-am apucat de ea. În spatele lui Mike, atracția supra-
omenească dintre noi era de nestăpânit. Când acesta se întorcea cu fața
spre noi, eu și domnul E. ne desprindeam mâinile din strânsoare și ne
prefăceam că ascultăm indicațiile sale tehnice. Era secretul nostru, jocul
nostru din spatele scenei, iar spectatorii nu erau primiți.
M-am prezentat în recepție peste doar câteva ore, plină de vino-
văție și rumenă în obraji. Domnul Akram se pregătea să plece spre casă,
unde îl aștepta familia sa frumoasă. Întârziase câteva clipe pentru că
dorea să îmi vorbească. Întrunirea de familie de săptămâna trecută
fusese concluzionată pe placul lui și, mai ales, al lui Khalil. Soția sa, fiii
și fiicele și toți membrii familiei siriene care se aflau în orășelul sudic al
Angliei așteptau negocierile de nuntă. Când i-am înmânat cadoul pentru
Nur, Akram recunoscu că familia sa se mărise. Pentru el, adevăratele
planuri abia acum începeau.

293
 DIANA DUȚĂ

– Daria, îți mulțumesc mult! spuse el, ducând mâna dreaptă la

inimă și aplecându-se ușor. Mi-ar face plăcere să veniți la noi la cină
sâmbăta seara. Tu și mama ta.
– La cină?…
– Da. O să mai vorbim despre asta. Vă invităm în familia noastră
să vă cunoaștem mai bine.
E. pândi nerăbdător momentul când domnul Akram plecă și,
odată hotelul scăldat în liniște, își reluă jocul seducției, mai hotărât ca
niciodată să câștige. În același timp, repară greșelile din sistem și apoi
urcă neobișnuit de devreme în dormitorul său.
Nu mai găseam nicio cale de ieșire din cercul vicios în care mă
aflam. Se întorcea la mine de fiecare dată cu mai mult avânt decât ultima
dată, cu mai multă pasiune, astfel asumându-ne riscuri din ce în ce mai
mari. Mă gândeam la Khalil, pe care nu puteam să îl mai privesc în
adâncul ochilor albaștri ca înainte. Rușinea de a sta în recepție în fața
tuturor și, mai ales, în fața domnului Akram pe care îl respectam nespus
de mult mă îngropă în scaunul mobil. După o oră, domnul E. mă sună
pe telefonul personal.
– Daria, poți să îmi faci un favor? Mă poți trezi la nouă și jumă-
tate, te rog?
– Îți ajung doar treizeci de minute să te odihnești? l-am întrebat
sceptică, privind ceasul.
– Da. Este suficient pentru mine. Îți mulțumesc. Sună-mă până
răspund. Dacă nu aud, bate-mi și la ușă. Doar nu mă lăsa să dorm. Este
foarte important pentru mine.
Cu cât verificam mai des ora, cu atât simțeam o stare de agitație
mai puternică. Nu aveam control asupra propriei vieți, nu aveam forță
să mă opun la ceea ce domnul E. îmi reamintise că simt. Într-o singură
zi reușise să mă facă să uit de promisiunile făcute mie, de oamenii din
jur și să mă întoarcă din drum. Ceasul se făcuse aproape nouă și jumă-
tate seara, când pe ușile hotelului a intrat Khalil. Nu lucra în ziua aceea
și nu îi era în obișnuință să viziteze hotelul noaptea. Corpul întreg îmi
amorțise cumplit și doar inima se zguduia necontrolat în piept.

294
 MANCHESTER HOTEL

Fără să îmi acorde atenția cu care mă obișnuise, se retrase în

biroul tatălui său. Stătea într-un fotoliu cu ochii în telefon, în camera
goală și întunecată, cu picioarele pe o măsuță de cafea. Stomacul mi se
strânse. Chipul îi era obosit și făcea eforturi să nu mă privească. Un
sentiment de stânjenire mă împiedică să îi vorbesc.
La nouă și jumătate, domnul E. nu răspunse la telefon și, în acel
moment, am înțeles că nu există decât două posibilități. Domnul E. era
hotărât să îi arate lui Khalil pe cine plac cu adevărat și că nu sunt o
femeie bună pentru el. Era un nou test. „Daria, ești nebună! Nu poate fi
vorba de așa ceva. Nu a fost nimic între mine și Khalil, nu?” mi-am spus,
privindu-l pe bărbatul blond care părea că nu mă vede. În jumătate de
an, Khalil nu îmi spusese și nu făcuse nimic concret să îi cunosc adevă-
ratele intenții. E adevărat, multe momente simpatice le împărtășisem
cu el, dar era oare suficient pentru a însemna ceva pentru el?
A doua posibilitate era nemulțumirea domnului E. față de apro-
pierea recentă dintre mine și prietenul său. „O fi un nou semnal de
alarmă din partea sa? De ce îmi face asta?” mă gândeam, negăsindu-mi
locul. M-am uitat la ceas din nou. Trebuia să iau o decizie.
– Khalil, te încui în birou?
Acesta își ridicase ochii din telefon și aștepta lămuriri supli-
mentare.
– E. mi-a spus să îl trezesc la nouă și jumătate. Te duci tu? l-am
întrebat, sperând că mă va opri din nebunia pe care aveam să o fac.
– Du-te. Rămân eu aici și arunc un ochi și la recepție, spuse el.
Simțurile mele cele mai primitive mă îndemnau să mă duc la el
pentru ultima dată, doar încă o dată. Mă mințeam singură. Domnul E.
găsea mereu o cale să mă atragă spre el. Am ieșit din recepție și gândul
mi s-a schimbat. Domnul E. era cel mai josnic om. Cum altfel a venit
Khalil în hotel fix la ora întâlnirii noastre? M-am găsit urcând treptele
hotelului și nu îmi dădeam seama cum am ajuns acolo. Eram o depen-
dentă în căutarea drogului. Eram o marionetă ghidată de un păpușar cu
experiență.
I-am ciocănit în ușă ușor, apoi mai tare, dar domnul E. nu răspun-
se. În gât aveam un nod. „Încă mai e timp să mă întorc în recepție și să

295
 DIANA DUȚĂ

salvez aparențele”, îmi repetam inutil. Am crăpat ușa dormitorului său

și l-am strigat. Niciun răspuns însă. Am aprins lumina și l-am privit ca
pe un farsor în plină demascare. Se întinse în pat și îmi spuse să sting
lumina, dar domnul E. uitase că îl văzusem de atâtea ori adormit,
proaspăt trezit din somn, iar acum nu mă putea înșela.
– Trezește-te.
– Trezește-mă tu, miorlăi de sub cearșaf.
M-am apropiat de el și l-am apucat de braț să se ridice.
– De ce ai mâinile așa de reci? întrebă, trăgându-mă spre el cu
putere și cu energia unui copil.
– Nenorocitule! Gata! Plec.
Își încleștă degetele în jurul brațelor mele și mă trase înapoi.
– Ce faci?
– Nimic. Dorm, răspunse el obraznic.
Mi-am înclinat capul a neîncredere și m-am ridicat din nou în
picioare, pregătită să o zbughesc pe ușă. El își întinse mâinile în jurul
coapsei mele, blocându-mă pe loc. Am încercat să îmi smulg piciorul din
încolăcirea mâinilor sale, dar domnul E. își încordă brațele și mai tare.
– Lasă-mă să plec!
– Dar te las, zise calm fără a-și slăbi strânsoarea.
– Trebuie să mă întorc în recepție.
– Îhî! Du-te, du-te…
– Lasă-mă să mă duc atunci!
– Te las. Poți să te duci, spuse el, încă ținându-mă imobilizată.
– Ce fel de prieteni suntem noi?!?
– Nu știu… murmură pasiv, ridicând din umeri.
M-am așezat lângă el pe marginea patului și mă uitam la el. Mă
privea cu un zâmbet inocent, dar eu știam că așa zâmbește doar un
netrebnic.
– Nu mă placi suficient de mult… i-am spus eu cu regret în voce,
privindu-i ochii mari și mincinoși.
– Nu. Mă plac doar pe mine, zise el arogant.
„Nimeni nu mă va crede că domnul E. e un afemeiat și un ticălos
lipsit de scrupule. Și, în final, tot el e cel care câștigă. Cum de nu am

296
 MANCHESTER HOTEL

ghicit ce plan murdar are? El va fi cel drept și eu voi fi… Ce se va

întâmpla cu mine de acum încolo, după ce voi ieși pe ușa aceea?”
Deodată, am tresărit și un munte de plumb îmi strivi inima.
– Nuuuu! am strigat. Khalil! Khalil e aici! E în birou!
– Foarte bine! Asta înseamnă că are cine să stea în recepție, zise
el relaxat.
– Tu știi că sunt în timpul serviciului acum?
– Da.
– E.! Ești impardonabil! Khalil nu e prost! am țipat indignată.
– Hmm. Câteodată este.
– I-ai spus despre noi?
– Nu. Nu e treaba lui.
– Khalil nu e prost… am repetat, dezamăgită că rănisem cel mai
frumos suflet pe care îl întâlnisem.
Totul era o prefăcătorie convenabilă. Eu pretindeam că văd doar
lucrurile de suprafață, în care venirea lui Khalil în hotel fusese o întâm-
plare nefericită pentru mine. El pretindea că mă crede și că nu are niciun
amestec în desfășurarea evenimentelor din acea seară. Dar dintr-un
bărbat care își contrazice vorbele cu faptele în fiecare capitol al vieții lui
nu puteau ieși decât escrocherii și iscodituri nebănuite de lume.
„Și păcatul meu cel mai mare e că nu pot arăta lumii adevărul, căci
nimeni nu a văzut ceea ce am văzut eu și nimeni nu a auzit ce am auzit
eu”, mi-am zis și nu m-am mai grăbit să mă întorc la Khalil. În ochii săi
căzusem testul final.
M-am ridicat de pe patul domnului E., iar acesta se ridică după
mine. Mă trase în brațele sale și mă sărută, ucigându-mă. Eram o
trădătoare. Mă simțeam mizerabil. Sub perna domnului E. i-am zărit
telefonul mobil și ultimele mesaje schimbate cu Khalil. Voiam să îl sărut
și să îl lovesc în același timp, voiam să stau și voiam să fug. I-am fost
confidentă și mi-a fost confident, i-am oferit sinceritate întotdeauna și
i-am fost mâna dreaptă de oricâte ori mi-a cerut-o. De ce îmi făcuse așa
ceva?
– Du-te la recepție și spune-i lui Khalil că ai fost în cameră la tine.
O iei la stânga, apoi la stânga iar, ca să pară ca vii dinspre camera ta, îmi

297
 DIANA DUȚĂ

zise el la finalul serii. Îi spui că nu am răspuns la ușă și să mă trezească

el.
Întorcându-mă în salon după douăzeci de minute, am știut că,
orice i-aș spune lui Khalil, nimic nu ar fi putut justifica absența mea.
Rușinea mea nu mai avea nicio valoare în fața jignirii pe care o simțea
Khalil. Toată credința sa cu privire la aleasa inimii lui fusese greșită.
Nenorocirea i se citea pe chip. L-am regăsit nespus de trist, scufundat
în gânduri într-un birou de unde se auzea muzică arabă lentă. Nu îl
văzusem niciodată așa. Din omul mereu vesel și încântător era un cu
totul alt bărbat.
„Cum aș putea să îi explic o asemenea grozăvie?”
– Ar fi trebuit să te fi dus în locul meu, m-am bâlbâit în fața sa.
– De ce? întrebă cu glasul stins.
Nu mai primi niciun răspuns, căci domnul E. tocmai intra în salon
fericit, triumfător. Afișa un zâmbet larg și ostentativ, în contrast cu
tristețea și tăcerea lui Khalil.
– Vrei ceva de la tonomat, Daria? întrebă domnul E.
– Nu, am răspuns monosilabic.
– Sigur?
Își celebră victoria în fața prietenului său, în timp ce mușca din-
tr-un biscuit dulce. Khalil cedă și ieși din hotel fără a ne rosti vreun
cuvânt. Nu mai putea îndura spectacolul domnului E. și nici umilința
pe care i-au provocat-o doi dintre cei mai iubiți oameni.
– Khalil e supărat…
– Știu, spuse domnul E.
– E supărat pe mine…
– Nu. Nu ești singura persoană cu care vorbește Khalil, Daria.
– Vrei să spui că nu are legătură cu noi supărarea lui? l-am între-
bat eu sceptică.
– Nu, minți el cu zâmbetul pe buze.
Apoi, mă mângâie zeflemitor pe creștetul capului.
– Fată bună, îmi zise și plecă după prietenul său.
Îl readuse în biroul său și închise ușa în urma lor. Ce puteau vorbi?
Despre cum nu sunt demnă de niciunul dintre ei? Despre cum planul

298
 MANCHESTER HOTEL

funcționase întocmai cum domnul E. sugerase? Îi auzeam vorbind, apoi

glasurile se stinseră. Le înlocuiră pocnituri ca și cum obiecte erau izbite
pe jos și mobilierul era trântit în fiecare colțișor al încăperii. Minutele
se scurgeau și zgomotele se mai atenuară, dar nu dispărură. De parcă
Dumnezeu mi-ar fi simțit curiozitatea, mi-a trimis un client ce își
pierduse cheia camerei sale. Rezerva era însă în biroul domnului E. Am
deschis ușa și am încremenit privindu-i. Cei doi erau întinși pe podea,
iar Khalil îi imobiliza brațele domnului E. Mă privi uimit preț de câteva
secunde, iar când se dezmetici sări în picioare și păși rapid după un
perete, parcă ascunzându-se de mine.
– Ce faci? întrebă domnul E. când ieșiră din birou și mă văzu
făcând câteva notițe.
– Nimic.
– Studiezi?
– Scriu.
– În cazul acesta pot fi bun să te întreb ce scrii sau pot fi rău să te
întreb dacă asta face parte din îndatoririle tale la muncă. Dar eu o să fiu
neutru și o să îți spun să mă suni dacă ai nevoie de mine.
Apoi plecă, făcându-mi cu ochiul. Îl urmă pe Khalil, care ieși din
birou fără să își fi luat rămas-bun. Niciunul dintre ei nu știa că scriam
sfârșitul romanului despre domnul E.

299
 DIANA DUȚĂ

18. LA REVEDERE, MANCHESTER!

Am petrecut toată noaptea și ziua următoare într-o stare vegeta-

tivă. Doar trupul îmi marca existența în camera de hotel. Cum îl
văzusem pe domnul E. întreaga perioadă nu aveam să îl mai văd la fel
niciodată. Nu mai avea nimic magic în purtare și nimic misterios din ce
voiam să aflu despre el.
Peste două zile m-am întors în recepția unde simțeam că nu mai
este locul meu. Programul de lucru îmi era scurtat de domnul E. pentru
acea seară de miercuri și pentru duminică dimineața și nici măcar nu
mă înștiințase de modificările pe care le citeam pe tabelul din biroul său.
„Vrea să scape de mine. Vrea să mă concedieze. Mă discreditează
pe toate planurile! Mă pedepsește pentru îndrăzneala de a-l înlocui cu
prietenul său!” îmi veneau în cap gânduri peste gânduri, în timp ce
încăperea se învârtea cu mine. Furia mă paraliza. Eram o greșeală, eram
o rușine, eram în genunchi și toată lumea ar fi râs de mine dacă ar fi
aflat că am crezut în domnul E. atât de mult. Eram defectă, incompletă
și pe de-a-ntregul nebună că am acceptat tot. Cu greu îmi stăpâneam
lacrimile din ochi și încercam să îmi ascund privirea de clienți,
făcându-mi de lucru în niște hârtii pe care oricum nu puteam desluși
nimic.
– De ce ești supărată? întrebă mama, care trecu prin salon.
I-am povestit ce s-a întâmplat și s-a încruntat. Mă încurajă să îi
scriu domnului E. și să îl întreb ce s-a întâmplat.
„E., de ce în birou avem alt program?”
„Acela e cel corect”, spuse el fără alte explicații.
„Dar am pierdut patru ore.”
„O să le ai tu mai târziu, Daria. Cumva.”

300
 MANCHESTER HOTEL

„Era normal să ne anunți și pe noi înainte, nu să aflu în modul

acesta. Mulțumesc”, i-am scris ironic.
– Tu nu vezi că te ia de proastă? a sărit mama autoritară, enervată
de ochii înlăcrimați ai singurului ei copil.
– Mamă…
– Ce înseamnă acel „cumva”? Cumva în patul lui?
– Nu poți să dai sensul ăsta cuvântului, nu a vrut să spună asta!
am izbucnit, nemaireușind să îmi stăpânesc lacrimile.
– De ce nu te-a anunțat de schimbare? Putea să te sune frumos și
să îți spună: „Daria, săptămâna asta o să fie o schimbare în program și
o să ai mai puține ore.” Nu așa face un manager corect?
– Ba da… O să vorbesc cu el când vine.
– Proastă ești, măi fată! Proastă! Ce e în mintea aia a ta de îi iei
apărarea?
Fiecare cuvânt pe care îl rostea îl simțeam ca o palmă. Ea nu știa
că tot ce îmi spunea se percepea de o sută de ori mai brutal pe fondul
evenimentelor de luni.
– Termină cu plânsul. Vezi cum faci când se întoarce în birou.
Poate plângi și de față cu el! Pune mâna și fii demnă, dură, cere-i
explicații, că aici nu ești bătaia nimănui de joc. Te înjosește cum vrea el!
Nu mai vedeam dincolo de noaptea aceea. Pentru mine, acela era
sfârșitul existenței domnului E. Mintea mi se întunecă mai mult ca
niciodată, sângele îmi clocotea prin vene. Mama plecă și, câteva minute
mai târziu, Khalil și domnul E. intrară în hotel împreună, ca în vremurile
în care nicio femeie nu intervenise între ei.
Înfățișarea lui E. mă sperie. Îmi evită privirea disprețuitor, iar gura
îi era încleștată într-un act nervos. Mersul său era violent, cu pași
neregulați. Intră în biroul său fără să dea bună seara.
– Nu sunt gunoiul tău! am răbufnit îndată.
Mă agitam nervoasă între biroul său și recepție. Îmi urlam durerea
și nici nu puteam să îl privesc pe bărbatul care mă devastase. Khalil
privea șocat izbucnirea și nu putea să intervină în niciun fel. Eram un
uragan care nu îl mai ierta pe domnul E. pentru nimic din ceea ce îmi
făcuse.

301
 DIANA DUȚĂ

– Pentru început, spune-mi care este problema. Mai ai puțin și

calci peste piciorul meu, spuse domnul E., scrâșnindu-și dinții nervos.
– De ce nu am fost anunțată că mi-ai tăiat din ore? mi-am acoperit
adevăratul motiv al furiei mele cu cel care, de fapt, făcuse doar să mi se
umple paharul.
– Nu este datoria mea să vă anunț de program. Faptul că vă trimit
programul în fiecare duminică este un favor pe care vi-l fac…
Mințea, ceea ce mă înfurie și mai tare.
– Vrei să spui că Márcio nu știe că începe la douăsprezece noaptea
azi, în loc de ora două?!?
– Ba știe, dar nu i-am spus eu. A văzut singur. Nu e vina mea că
nu te-ai uitat pe program de luni.
„Ipocritule!” am urlat în mintea mea. Am trecut pe lângă umărul
său ca o tornadă și i-am trântit ușa biroului în față, urlându-i în timp ce
mă înecam în lacrimi:
– Nu mai ești nimic pentru mine!
– Daria, interveni Khalil. Nu amesteca viața personală cu cea
profesională…
– Nu o amestec! Concediază-mă! am țipat către domnul E., care
deschise ușa biroului. Concediază-mă odată!
Mi-am smuls cheia seifului înfășurată cu un șnur pe încheietura
mâinii și i-am aruncat-o pe masa din fața lui. Khalil mă cuprinse în
brațele sale și mă conduse în biroul principal, unde mă așeză pe un
fotoliu. Închise ușa, nepermițându-i domnului E. să ne urmeze.
– Daria, de ce reacționezi așa? Eu nu știam ce s-a întâmplat… cu
orele tăiate. Când am văzut că plângi și că îl cerți pe E., am crezut că s-a
întâmplat ceva mai rău.
– Își bate joc!
– A fost greșeala lui. Îmi cer scuze. Data viitoare te vom anunța
când va fi o schimbare în program.
Apoi urmă, cu un glas mai blând:
– Ai observat că am fost supărat pe tine…
– Da… Voiam să îți vorbesc despre asta, dar…

302
 MANCHESTER HOTEL

– Nu mi-a plăcut că ai amestecat viața personală cu cea profe-

sională, spuse, ascunzându-și durerile sale.
– Nu am nicio scuză… Îți aduci aminte când ți-am spus că ar fi
trebuit să te duci în locul meu? Nu am vrut să lipsesc atât de mult. Am
vrut să mă întorc repede, dar el m-a ținut acolo, m-a ținut de picior și…
M-am oprit, realizând cât de neverosimil trebuia să fi sunat acea
poveste despre prietenul său, pe care el îl cunoștea ca nimeni altul.
– Nu știu, Daria, ce să te sfătuiesc… După ce vă calmați amândoi,
încearcă să vorbești cu el, rezolvă-ți problema cu el. De când lucrezi aici,
asta e cea mai mare greșeală pe care ai făcut-o. Și să știi că nu am uitat
că m-ai rugat să ai mai multe ore…
– Nu?
– Nu, spuse el, zâmbindu-mi cald. O să îți spun ce vreau să facem.
Eu și Mustafa nu o să mai lucrăm aici în recepție. Se vor elibera ore mai
multe pe care le poți avea. În schimb, vom angaja un băiat ca portar de
noapte.
– Știu că suntem prea mulți recepționeri. Eu nu înțeleg de ce am
mai fost angajată aici…
Oftă și privi ușa biroului.
– Trebuie să mă duc la E. Îl cunosc și știu că e nervos, pentru că
stau aici cu tine în loc să fiu cu el.
– Nu am cunoscut un om mai fidel decât tine…
– Daria, adăugă el după o scurtă pauză, E. nu are sentimente. Va
rămâne între noi ce am discutat, dar lui va trebui să îi spun că te-am
certat pentru comportamentul tău, că ți-am spus că nu e bine cum ai
procedat…
– De ce îi ești atât de loial?
– Ți-am spus. Respect pe cine mă respectă. Ofer fidelitate cui îmi
oferă fidelitate.
– Khalil…
Ne priveam și ne spuneam totul fără să mai folosim cuvinte.
– Când ți-ai dat seama că e ceva între mine și E.?

303
 DIANA DUȚĂ

– Daria… Sunt și eu tânăr, văd anumite lucruri… Nu eram sigur

de nimic, dar… glasul i se frânse. Cred că am știut de la început. E. e
prietenul meu cel mai bun…
Se ridică în picioare și plecă cu aceeași expresie tristă care îmi
rupse sufletul.
După câteva ore, domnul E. se întoarse în salon, încurajat de
Khalil. Se uita rece la fusta mea vișinie și la cămașa elegantă, știa că toate
sunt pentru el, însă nu le mai putea aprecia.
– Ștergem totul cu buretele și o luăm de la capăt ca și cum nimic
nu s-a întâmplat… începu Khalil tratativele de pace între noi.
– Asta îmi doresc și eu. Nu o să afle nimeni de toată povestea asta?
– Nu, urmă domnul E. În viață trebuie să știi unde să pui o barieră
între lucruri, să știi să tragi o linie. Eu dorm acasă la domnul Akram,
mănânc cu el la aceeași masă, dar nu mă duc niciodată să discut cu el
anumite lucruri despre viața mea.
Khalil se retrase. Rolul său se încheiase. Se sătură să aibă grijă de
cei din jur, iar el să se simtă al nimănui. Plecă spre casă singur, mai
singur decât se trezise în acea dimineață.
– Îmi cer scuze pentru cum m-am purtat, i-am spus managerului
meu.
Domnul E. nu mai exista.
– Amândoi am greșit… Și eu îmi cer scuze, urmă el cu același ton
detașat și rece.
– Dacă mă vei da afară, înțeleg în totalitate… Aș vrea doar o reco-
mandare din partea ta, ca să îmi pot găsi alt loc de muncă.
– Sigur, dacă asta îți dorești…
– Și să îmi spui sincer, fără ascunzișuri, dacă nu mă mai vrei aici,
nu să mă pui în situații neplăcute la muncă ca să mă faci să plec singură.
– Stai liniștită. Când am dat-o pe Betsy afară, i-am spus în față. Și
să fiu sincer, îmi pasă mai mult de Betsy decât de tine, mă atacă el cu
ură. Ai spus să nu te tratez ca pe un gunoi. Dacă asta crezi că am făcut,
atunci este foarte grav.
– Nu vreau să mă desconsideri.

304
 MANCHESTER HOTEL

– Nu te desconsider. Știu că ești o femeie undeva sus, printre cele

mai bune, spuse, indicându-mi cu mâna în aer un nivel înalt. Îți doresc
tot binele din lume.
– Și eu îți doresc la fel.
– Nu, vorbesc serios. Chiar îți doresc tot ce e mai bun.
– Dar nu pe Khalil…
– Niciodată.
În dorința de a aplana conflictul, Khalil îl sunase pe Márcio să vină
două ore mai târziu, sperând că astfel războiul dintre femeia pe care o
pierduse când o iubea mai mult și fratele său sirian va înceta. Totul
fusese însă mai rău. Márcio consideră o lipsă de profesionalism și res-
pect cererea lui Khalil și refuză să mai lucreze în acea noapte. Își închise
telefonul și la ora două noaptea Khalil trebui să se întoarcă să lucreze
până dimineață.
A doua zi nimic nu mai era ca înainte. zâmbetele și voia bună
dintre mine și cei doi șefi tineri ai mei dispăruseră. Era o situație
chinuitoare pentru toți trei. Dar eu purtam vina și asta mă condamna
mai rău decât pe restul. În preajma domnului E., atmosfera era
încordată, apăsătoare. Aerul era dens și greu între noi; ne evitam unul
pe celălalt cât puteam de mult. Îl simțeam sătul de prezența mea. Îi
făceam rău și el îmi făcea mie și mai mult rău. Față de Khalil îmi era
rușine, o rușine cruntă cum nu mai simțisem niciodată față de nimeni.
Îi pierdusem respectul, îi pierdusem simpatia, rușinea o simțeam
puternic ca o piatră agățată de gâtul meu, care mă trăgea în jos, tot mai
în jos. Plăcerea de a-mi mai ține companie în recepție dispăruse. Stătea
în fața ușii principale, uitându-se în gol pe geam, tăcut, supărat. Nu mai
puteam să țin capul ridicat în fața lui și în fața oamenilor.
– M-am întâlnit cu domnul Akram, intră mama afectată în
cameră. Atitudinea lui s-a schimbat complet.
– Ce ai făcut?!?
– Habar nu ai de capul tău! Ai idee ce a zis E. de tine?
– Ce a spus?
Frustrarea și rușinea i se citiră pe chip.

305
 DIANA DUȚĂ

– Că nu ești bună de nimic, că îl suni în timpul liber mereu, că nu

ești capabilă să iei o decizie singură. Că ești atât de nepricepută încât îi
bați la ușa camerei ca să îi ceri ajutorul!
Simțeam cum furia de miercuri seară mă cuprinde din nou.
– Îi era și rușine să mă privească în ochi când îmi povestea.
– Cum să spună așa ceva?!?
– Așa a spus!
– Eu nu cred așa ceva! Ești sigură că ai înțeles tu bine? Tu cu
engleza ta, domnul Akram cu engleza sa…
– Mă enervezi! explodă ea.
– A menționat el cuvântul „cameră”?
– Da! A fost destul de ambiguu în exprimare, încât să nu știe
nimeni cu siguranță ce făceai în camera managerului. Căutai afaceri sau
plăcere?
Priveam în gol și lacrimile îmi șiroiau din nou pe obraji.
– Nu pot să cred așa ceva… Mie mi-a spus de niște bariere care nu
trebuie depășite… Cum să îi spună așa ceva domului Akram? S-a aco-
perit pe el, lovindu-mă pe mine…
– Ești un nimic pentru ei, ești banală de acum, la fel ca toate
celelalte.
– Trebuie să îmi dau demisia… am realizat cu inima sfâșiată.
– Normal că trebuie.
ziua de vineri fusese ziua în care privirile și chipurile tuturor îmi
deveneau străine. Demisia era exprimarea dezgustului față de domnul
E. Domnul Amer nu înțelegea toată tensiunea și îngreunarea lucrurilor
dintre noi. Se miră de excesul de zel care-i stăpânea pe toți. Khalil decise
să își petreacă câteva zile departe de hotel. Domnul E. decise să revizu-
iască performanțele de lucru ale recepționerilor și nu iertă nimic. Se
arătă mai dur și mai nemulțumit ca oricând. Iar acum eu mă prezentam
solemnă în biroul lor, prezentându-mi mulțumirile și, totodată, demisia.
La presiunile domnului Akram, le-am istorisit pe scurt derularea eveni-
mentelor din ultima săptămână. Îl disprețuiam și mai mult pe domnul
E. pentru expunerea mea și a intimităților noastre în fața celor mai

306
 MANCHESTER HOTEL

influenți oameni de afaceri pe care îi cunoșteam. Spre final, acesta intră

în birou rigid în mișcări și cu privirea goală.
– Și ce s-a întâmplat cu orele tăiate? schimbă domnul Amer
subiectul conversației brusc.
– Problema constă în faptul că nu m-a anunțat de schimbare.
– Am anunțat numai persoanele cărora le era afectată ora de înce-
pere, se justifică domnul E. Am considerat mai importat să îi anunț pe
cei care trebuiau să vină în recepție la alte ore, își schimbă el declarația
inițială.
– Adică doar pe Márcio.
– Vezi? Nu a făcut-o intenționat, Daria, spuse domnul Amer.
– Și mie îmi era afectată ora de începere duminică dimineața și
totuși nu m-ai anunțat de nicio schimbare.
– Îmi cer scuze. A fost greșeala mea, admise el și mă privi ca și
cum ar fi vrut să mă ucidă.
– Daria, dacă vrei, poți să îți păstrezi locul de muncă, interveni și
domnul Akram. Permanent sau până îți găsești altceva.
– Vă mulțumesc, dar nu mai pot lucra cu domnul E. Aș dori o
recomandare de la el și, desigur, salariul meu pe ultimele zile lucrate.
– Bineînțeles, le vei avea luni, căci momentan E. este puțin ocupat
cu alte probleme.
Și am plecat din birou, fără a-l mai privi pe domnul E.

307
 DIANA DUȚĂ

19. SFÂRȘIT

– După ce s-a terminat totul, am plecat din hotel imediat după

Crăciun fără să spun nimănui, îi povesteam ei.
Mă asculta fascinată și îi era ciudă că găsea dificil să își concen-
treze atenția asupra clădirilor și a oamenilor din jur cât timp îi vorbeam
despre bărbații cei mai interesanți pe care îi cunoscusem în Anglia. În
suferința pricinuită de pierderile recente, cumpărasem un bilet de avion
cu destinația mea preferată – acasă. Apoi viața își continuă mersul firesc
și nu am mai vrut să fug. Am decis să amân biletul pentru primăvară.
Ceea ce și făcusem. zburasem până în România, de unde în doar trei zile
mă întorsesem cu Viola, care se arunca într-o nouă călătorie a vieții sale
în primul autobuz supraetajat pe care îl văzuse în realitate. Turul
orașului i se păru încântător și, când văzurăm panoul publicitar colorat
în albastru, alb și roșu, am sărit la prima stație de autobuz. Două femei
cu două experiențe diferite, dar cu aceeași durere a despărțirii de omul
iubit, îndrăgeau același lucru ca toate femeile din lume – cumpărăturile.
Ne regăsisem una pe alta în cel mai dificil punct al vieții noastre.
Viola divorțase de Marian, nemaisuportând influența mamei lui asupra
căsniciei și a fericirii sale, iar eu încă mă gândeam la șuvițele blonde și
la ochii frumoși pe care îi lăsasem triști în urma mea. Nu mi-a luat mult
să o conving să mă urmeze în Anglia și să viziteze micul orășel unde avea
să se petreacă acțiunea primului meu roman. Își făcu bagajul rapid și își
lăsă telefonul mobil acasă, pentru a se face de negăsit față de trecut.
După un timp, ne-am despărțit și, înarmată cu o ciocolățică –
mică, promit! – mă îndreptam spre casa unde locuiam. Ploaia se oprise,
nu însă și melancolia adusă de înserare, stropi de apă și un trotuar
pustiu. Semaforul se făcuse verde pentru pietoni și, după ce m-am

308
 MANCHESTER HOTEL

asigurat, privind în dreapta mea din prima, ca un adevărat locuitor

britanic și nu ca un turist bezmetic, doi ochi incredibil de albaștri mă
priveau dintr-o mașină neagră. Nu puteam confunda acel albastru unic
pe pământ. Era el, omul cel mai frumos și mai bun din lume. L-am
recunoscut îndată și, în timp ce traversam strada, ne priveam vrăjiți unul
de altul și simțeam cum inima îmi pompa din nou sânge în urechi, nas
și obraji și cum prindeam viață din nou. Culoarea roșie a semaforului
s-a făcut verde, dar Khalil uită să plece de pe loc, până când i-am indicat
semnalele luminoase prin gesturi largi și emoționate. Trase de volan și
intră pe contrasens. Își opri mașina lângă mine și lăsă geamul în jos.
– Urcă! îmi strigă însuflețit.
Am ascuns rapid batonul dulce undeva prin geantă și m-am
apropriat de portiera mașinii, verificându-mi fugitiv reflexia în lunetă
după urme de ciocolată. Nu reușeam să deschid portiera. Khalil m-a
ajutat și a râs, luminându-se la față ca un om nou.
– Ce credeai? Sunt aceeași fată neîndemânatică pe care o știai!
–…
În ultimele rânduri scrise aș adăuga doar că viața este extrem de
subiectivă și, când e vorba de oameni, sentimente, religie și educație,
adevărul devine relativ. Fiecare avea adevărul lui pe care l-a susținut
până în ultima clipă. Adevărul Dariei era adevărul unei femei rănite,
trezite brusc din obsesie și minciună. Adevărul domnului E. era acela al
unui bărbat orgolios, care s-a simțit subminat de o femeie pe care cândva
o avea și pentru care își pierduse interesul de a lupta. Valeria își avea
propriul adevăr, cel mai moral și mai curat, adevărul unei mame care
și-a văzut copilul suferind. Iar Khalil trăia realitatea prin sfera prieteniei
sincere față de domnul E. și a loialității sale față de familie, islam și
valori.

309
 DIANA DUȚĂ

DESPRE AUTOARE

Absolventă a Facultății de litere din cadrul Universității Ovidius

din Constanța, Daria Duță debutează în lumea scriitoricească cu un
roman scris în urma unei ambiții personale de a surprinde ingenuitatea
și naivitatea femeii tinere în iubire. O romantică și visătoare incurabilă
– așa cum se autodeclară –, autoarea se transpune într-un alter-ego
autentic, Daria, care duce o luptă interioară necesară în orice act al
autocunoașterii și al maturizării, în dorința absolută de a avea totul.
Vârsta fragedă a autoarei a ajutat-o în modelarea unui roman
subiectiv, scris pentru sufletul femeii, unde dragostea este tratată ca un
sentiment uman firesc, un dar al vieții pe care nu îl poți refuza.

310
 MANCHESTER HOTEL

CUPRINS

5 Introducere

PARTEA ÎNTÂI
9 1. Hotelul
16 2. O fantezie blondă
22 3. Noi începuturi
30 4. O privire în urmă
38 5. Cafeneaua
44 6. Ești pregătită de joc?
53 7. Cafeneaua (partea a doua)
58 8. Diferențe
68 9. Prietenie în doi
75 10. ziua demisiei
83 11. Începutul
89 12. Adio și bine te-am regăsit!

PARTEA A DOUA
103 1. Rutina hotelului
114 2. Fiorii dragostei și incertitudini sfredelitoare
124 3. O scurtă intruziune în lumea lor
131 4. Culturi diferite, percepții diferite

311
 DIANA DUȚĂ

139 5. Personaje feminine ale hotelului

147 6. Drumul spre profesionalism
157 7. Khalil sau domnul E.?
166 8. Ce vrei tu, domnule E.?

PARTEA A TREIA
177 1. Mini-femei
183 2. O noapte în oraș
191 3. Sunete încântătoare arabe
199 4. Vanilia pare mai bună decât ciocolata
207 5. Între obsesie și afecțiune
214 6. O lume doar a noastră
221 7. Un domn E. și o emoție
229 8. Cel mai dezamăgitor bărbat
235 9. Șase din opt
242 10. Un manager atrăgător
249 11. Întâlnire tăinuită
256 12. Ce avem noi nu știe nimeni
264 13. Un adevăr despre domnul E.
270 14. Tot ce mi-am dorit
275 15. Înțelegerea
285 16. Te vreau cum mă vrei și tu
292 17. Lunea neagră
300 18. La revedere, Manchester!
308 19. Sfârșit

310 Despre autoare

312