O SCRISOARE PIERDUTĂ

I.L.Caragiale

Personalitate marcantă a literaturii române, I. L. Caragiale a scris între 1878-1885 cele mai cunoscute comedii ale sale,
realizate într-o viziune clasică şi într-un limbaj de un umor inconfundabil. Datorită lor, Caragiale a fost socotit un “Moliere al
românilor”, adică un moralist şi un caracterolog.
O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri, în patru acte, dezvăluind viaţa publică şi de familie a unor politicieni care,
ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Acţiunea se petrece în “capitala
unui judeţ de munte”-situaţia putând fi generalizată din cauza datorită lipsei de localizare exactă - pe fundalul unei agitate campanii
electorale. Între avocatul Nae Caţavencu şi grupul fruntaş al conducerii locale, reprezentat prin Zaharia Trahanache şi Ştefan
Tipătescu, izbucneşte un conflict, iscat de pierderea unei scrisori de amor pe care Tipătescu i-o adresase soţiei lui Trahanache,Zoe.
Dornic de parvenire, Caţavencu ameninţă cu publicarea scrisorii în ziarul pe care îl conduce pentru a obţine candidatura de
deputat. Când Zoe,Tipătescu şi Trahanache se hotărăsc să-l aleagă pe adversar, pe lista candidaţilor este trecut din ordinul autorităţilor
de la centru Agamiţă Dandanache.
Ghemul întâmplărilor se complică în actul al III-lea, dar soluţia vine de la poliţistul Ghiţă Pristanda care plănuieşte un
scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În teribila încăierare, acesta îşi pierde pălăria şi, o dată cu ea, scrisoarea, devenind
inofensiv, nevoit să accepte patronajul “coanei Zoiţica”.
Lucrurile se limpezesc lent în al IV-lea act când personajele fac abstracţie de micile pasiuni şi toată lumea se împacă.
O scrisoare pierdută atrage atenţia prin arta compoziţiei și structurii. Scriitorul creează un conflict fundamental-pierderea
scrisorii generează conflictul politic care dă unitate operei-dar şi alte conflicte secundare,iscate,de exemplu, de alerta cuplului
Farfuridi-Brânzovenescu care se teme că nu mai sunt consideraţi membri marcanţi ai partidului lor. Pe parcurs complicaţiile se
amplifică şi această accentuare gradată este cunoscută sub numele de “tehnica bulgărelui de zăpadă”, care rezultă din repetiţia,
evoluţia inversă sau interferenţa diverselor serii de personaje aflate în conflict. Repetiţia este asigurată prin revenirea cetăţeanului
turmentat; există şi o evoluţie inversă a evenimentelor faţă de momentul iniţial -Caţavencu, care la început era stăpân pe situaţie, este
învins, iar grupul format din Zoe,Trahanache şi Tipătescu triumfă în ciuda dificultăţilor întâmpinate. La rândul ei, interferenţa
personajelor din final conduce la aplanarea tuturor conflictelor.
În favoarea ideii de complexitate poate fi invocată şi “tehnica distribuţiei punctelor culminante”. Actele se finalizează cu un
obstacol creator de tensiune: descoperirea poliței falsificate de Cațavencu (sfârșitul actului I), apariția depeșei de la București
conținând numele candidatului susținut de Comitetul central, Agamemnon Dandanache(sfârșitul actului II), modificarea statutului lui
Caţavencu, din învingător în marele perdant (sfârșitul actului III), dar și încurajarea lui Cațavencu de către Zoe- “fii zelos, asta nu-i
cea din urmă Cameră” (sfârșitul actului IV). Spectaculoase sunt şi apariţiile tardive ale unor personaje, după o minuţioasă regizare
prealabilă-Caţavencu este amintit insistent de Pristanda,Tipătescu, Zoe, Farfuridi-sau simetria realizată de obiectul comic-scrisoarea
de dragoste pierdută și regăsită de Zoe-sau prin dispunerea personajelor în triunghiul politic, format din Trahanache-Caţavencu şi
Dandanache- și conjugal, format din Zoe –Trahanache-Tipătescu.
Conflictul este construit complex - există un prim plan al conflictului, politic , care-i opune pe conservatori reformatorilor
din politică şi un al doilea, de natură socială, care-i opune pe “stâlpii societăţii”cetăţenilor de rând: cei din aparatul administrativ
tind să-şi aservească orice putere cu intenţia de a-şi menţine statutul; cei din păturile de jos tind spre recunoaşterea oricărei puteri în
măsura în care este consfinţită prin vot. În exercitarea puterii se valorifică “diplomaţia machiavelică”: şantajul, fie că este financiar,
politic, moral sau afectiv, mituirile, compromisurile fac parte din recuzita omului politic. Acesta este obscur ca valoare, dar
megaloman în pretenţii. Este lipsit de identitate reală, reprezentând nişte măşti schimbate cu o iuţeală cameleonică, duplicitatea
devenind o a doua natură a sa. Faptul că nu este precizat cronotopul indică faptul că jocul electoral se repetă; (“la vremuri noi,tot
noi“).
La un alt nivel al textului se construieşte conflictul dintre aparenţă şi esenţă: pierderea scrisorii generează îndepărtarea măştii
onorabilităţii personajelor ce râvnesc la putere. De exemplu, Tipătescu este prefectul urbei, dar, în acelaşi timp, amantul Zoiei. Zoe
trăieşte adulterul cu nonşalanţă, duplicitatea fiind ceva normal pentru ea.
Referindu-se la tipurile caragialiene, Pompiliu Constantinescu le clasifica astfel: încornoratul (Trahanache), primul amorez
(Tipătescu), cocheta adulterină (Zoe), demagogul (Caţavencu, Farfuridi, Dandanache), funcţionarul public slugarnic (Pristanda),
cetăţeanul de rând (Cetăţeanul turmentat). Comedia lui Caragiale şi-a însuşit însă valorile realismului, structura ascunsă a caracterelor
fiind plasată sub o alta de suprafaţă, foarte puternic legată de comportamentul şi de limbajul personajelor – ex. : în cazul lui
Trahanache, autorul nu ne lămureşte dacă avem de-a face cu un naiv, păcălit de cel mai bun prieten şi de soţie sau cu un viclean peste
măsură, conştient de adulterul din propria casă,care păstrează secretul pentru că astfel îşi menţine imaginea onorabilităţii şi-şi asigură
armonia familială.Chiar şi în plan politic Trahanache este un personaj interesant: el poate fi molâul propulsat în fruntea partidului
pentru că în dosul său se pot trage sforile sau politicianul abil care care se foloseşte de imaginea sa pentru a tărăgăna desfăşurarea
evenimentelor şi a-şi impune prin temporizare punctul de vedere.
Autorul alege modalităţi de caracterizare specifice genului dramatic: faptele, gesturile, atitudinile sau acţiunile personajelor.
Acestora li se adaugă: onomastica, limbajul şi caracterizările realizate de alte personaje. Astfel ,"nenea Zaharia"”este un vanitos
înşelat. Temperamentul său domol, expresie a şireteniei, este sugerat de ticul verbal “ai puţintică răbdare”, dar şi de numele care
creează ideea de tergiversare, de zahariseală. Are capacitatea de a se adapta după cum îi dictează “enteresul” sau ordinele “de la
centru”.
Intenţia vădită cu care Caragiale a scris comedia este de a satiriza şi arma cea mai potrivită este comicul.Acesta exprimă
discrepanţa dintre aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate, intenţie şi realizări. Comicul de situaţie –confuziile lui Dandanache între
identitatea lui Trahanache şi cea a lui Tipătescu-de moravuri-formele fără fond, corupţia, imoralitatea sunt satirizate-de caracter-
demagogul, naivul şiret - de nume (Caţavencu > caţă = bârfitor / caţaveică=haină cu două feţe), dar mai ales de limbaj reprezintă
modalităţi de caracterizare a personajelor.
Surse ale comicului de limbaj:
 deformarea neologismelor, pronunţia greşită: famelie, renumeraţie, andrisant;
1
  etimologia populară:scrofuloşi,capitalist;
 încălcarea normelor gramaticale şi ale logicii: pleonasmul (”ne-am răcit împreună”); contradicţia în termeni(”după lupte
seculare care au durat aproape 30 de ani”); asociaţii incompatibile (”industria română este admirabilă,este sublimă putem
zice,dar lipseşte cu desăvârşire”); nonsensul (”din două una ,daţi-mi voie,ori să se revizuiască primesc!dar să nu se schimbe
nimica…”); truisme (”un popor care nu merge înainte stă pe loc”);ticuri verbale: (”ai puţintică răbdare”);
Concluzionând, Caragiale rămâne o personalitate marcantă a literaturii române din secolul al XIX-lea, dar creaţia sa conţine şi
anticipări ale literaturii moderne, ale teatrului absurdului: lumea lui Caragiale este o “lume pe dos”, în care valorile au fost inversate:
falsul în defavoarea adevărului, formele în absenţa fondului. Pe de altă parte, se remarcă absenţa veseliei care este camuflată prin
simularea acesteia: “Un om vesel ? Nu. Un om foarte trist. E multă durere în glumele lui” (T. Arghezi).