UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DUHUL SFÂNT ȘI VIAȚA BISERICII

- NOTE DE CURS -

Titular: Pr. Conf. Dr. Dan Sandu

Iași, 2018
 INTRODUCERE

Sărbătoarea Cincizecimii este ziua de cinstire a Duhului Sfânt, Persoană a Sfintei

Treimi prin care Dumnezeu conduce creația, o guvernează în existența ei pământească și o
va desăvârși, așa cum i-a fost imprimat sensul de la începuturi, prin Creatorul ei. Fiind de o
ființă cu Tatăl și cu Fiul, Persoana Duhului este accesibilă şi vizibilă prin efectele prezenței
Sale în lume, dat fiind că nu S-a materializat prin întrupare, ci este spirit prin excelență.i În
două ipostaze a fost perceput ca existență materială, de fiecare dată sub rezerva formulei
biblice ”în chip de”, ceea ce nu arată cum este Duhul în sine, ci cum a fost perceput de
martorii umani: la Botezul Domnului ca un porumbel și la Cincizecime în formă de limbi
de foc. În unele Biserici, sărbătoarea Cincizecimii este numită sărbătoarea Sfintei Treimi,
pe baza faptului că însuși troparul sărbătorii se adresează lui Iisus Hristos și operei Lui de
răscumpărare.

Ținând seama de personalismul trinitar, potrivit căruia ceea ce săvârșește o

Persoană dumnezeiască este în deplin acord cu celelalte, care participă prin bunăvoire la
mântuirea lumii, trebuie să afirmăm prezența întregii Sfinte Treimi la fiecare Praznic
Împărătesc și mântuirea oamenilor prin lucrarea lor comună. În fiecare scriere cu caracter
dogmatic există referiri la Sfântul Duh, ca distinct în sânul Sfintei Treimi. Practic, nu există
domeniu al teologiei în care să nu fie prezent activ, ca purtător al harului şi ca Cel ce
dăruieşte harisme deosebite, ale căror roade reprezintă confirmarea prezenţei în întreaga
creaţie. În rugăciunea particulară sau publică, în primirea inspiraţiei şi autorităţii Sfintei
Scripturi, în propovăduirea Evangheliei şi răscumpărarea prin Iisus Hristos a umanităţii, în
viaţa Bisericii, în însăşi existenţa Universului şi a vieţii pe pământ Duhul Sfânt este condiţie
sine qua non, iar aceasta înseamnă existenţa lui Dumnezeu – Treime în creaţie în general şi
în Biserică în particular. După învierea şi înălţarea Domnului Hristos la cer, Sfântul Duh
devine manifestarea primară a Sfintei Treimi în lume, într-un neîntrerupt prezent, aici şi
acum. Prezenţa Lui în materia trebuie înţeleasă ca binecuvântare, întrucât numai aşa se
poate înţelege formula rugăciunii “care pretutindenea eşti şi toate le plineşti”, ceea ce

2
denotă, deodată, omniprezenţa dumnezeiască şi înrâurirea benefică asupra fiecărui om în
parte, în măsura în care acesta îl primeşte liber.

Revărsarea energiei din interiorul Treimii spre lumea rațională este denumită har
dumnezeiesc. Harul este energie dumnezeiască ii transmisă din ființa cea una a lui
Dumnezeu, distinctă de acesta, care se împărtășește oamenilor din inițiativa Tatălui, prin
Fiul lui Dumnezeu și prin lucrarea eficientă a Duhului Sfânt. De aici deducem că harul
există indiferent de existența Bisericii și chiar de existența lumii create pentru că este
veșnic, întrucât Dumnezeu este veșnic: îngerii luciferici au neglijat harul și s-au rupt de
comuniunea cu Dumnezeu, iar omul paradisiac a avut experiența binelui absolut cât timp a
rămas în puterea harului, respectiv sub ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Ruperea din
har a reprezentat prima experiență a suferinței, drama despărțirii de Dumnezeu și
înstrăinarea sau plecarea ”în afară”.

Deși este veșnic și omniprezent, harul dumnezeiesc se împărtășește, în mod

personal şi conştient, prin Logosul care S-a făcut om și a refăcut umanitatea în starea ei
paradisiacă, prin jertfa liberă și învierea Sa, promițând că va trimite, după întoarcerea la
Tatăl, pe Mângâietorul (Duhul) care va fi cu omenirea în veac (Ioan 15, 26), adică va
împărtăși în permanență harul dumnezeiesc fiecărei persoane umane individuale, prin
Hristos care a fost și Om. Harul, deci, este un fenomen de masă, care nu se manifestă în
masă, pentru că nu lucrează în afara libetății omului, nu depășește voința individuală, ci
are efect acolo unde este invitat Duhul Sfânt, prin rugăciune. Efectele harului sunt
multiple, putând varia de la minuni pe care le săvârșește o anumită persoană plină de har,
până la simple roade ale activităţii cotidiene. Fiecare persoană umană are șansa de a
deschide inima pentru a primi harul mântuitor, într-o formă sau alta, deci nimeni nu este
lipsit de har.

Întrucât Hristos a adus viață lumii și a adus-o din belșug (Ioan 10, 10), a fost necesar
ca aceasta să poată fi împărtășită fiecărui om, funcție de momentul când hotărăște să
înceapă conlucrarea cu Dumnezeu, prin anumite mijloace sacramentale care se găsesc în
Biserică – Trupul lui Hristos. Între ele, Sfintele Taine sunt mijloace sau instrumente prin
care se descoperă omului modul în care harul poate lucra în el, deschizându-l spre

3
comuniunea iubitoare cu Sfânta Treime în vederea propriei mântuiri. Prin Botez, se
deschide persoana ca Hristos înviat, cu harul Său mântuitor să se sălășluiască în persoana
umană, prin mirungere se pecetluiesc simțurile pentru a deveni imune la păcat și a face
mai roditor harul decât păcatul, prin împărtășire se dă harul vieții, similar sevei care trece
prin mlădiță și o menține vie în trunchiul din care a ieșit, adică în comuniune de viață cu
Hristos. Mărturisirea, Maslul, Cununia și Hirotonia fac ca harul să fie înnoit sau să dea o
slujire specifică prin care omul este mântuit. Harul se poate reactiva în permanență prin
rugăciunea individuală, prin faptele bune, prin ierurgii sau prin rugăciunea comună, în
comunitatea bisericească.

Duhul Sfânt este duhul libertății, de aceea efectele lucrării lui nu sunt limitate în
spațiu și timp, iar răscumpărarea prin Hristos s-a făcut pentru toată lumea, din iubirea
nesfârșită a Tatălui pentru toată creația. De aceea, mântuirea personală este mai mult decât
apanajul unor confesiuni: este darul lui Dumnezeu pentru cei care îl caută și îi împlinesc
voia de a-i mântui pe toți (I Timotei 2, 4). Tainele sunt garanția, formulată de Hristos
însuși, că cel ce le primește se află în har, nu datorită vredniciei proprii, ci pentru că omul i
se oferă, prin Taine, lucrării lui Dumnezeu în viața personală. ”Fie mie după cuvântul tău!”
(Luca 1, 38) este paradigma creştinismului în raport cu Dumnezeu şi trebuie să constituie
idealul fiecărui creștin în parte, pentru care sensul vieții spirituale este să dobândească
sursa harului, adică pe Duhul Sfânt. Nu întâmplător, în slujirea Sfintei Liturghii, preotul şi
poartă cu diaconul dialogul dintre Fecioara Maria și îngerul Gavriil: ”Roagă-te pentru mine
frate și împreună slujitorule!” […] iii ”Duhul Sfânt să vină peste tine și puterea Celui
preaînalt să te umbrească!” [...] ”Același Duh să lucreze împreună cu noi, în toate zilele
vieții noastre!”iv

Interesul pentru teologia Sfântului Duh este tot mai crescut, pe măsură ce științele
medicale și psiho-terapeutice, psihologia și neuroștiințele revelează noi dimensiuni ale
părții spirituale a naturii umane, relația acesteia cu materia și, mai ales, influența pe care
spiritualul o are asupra creatului. Dorința de a înțelege transferul în viața de credință a
harului dumnezeiesc prin și spre comuniunea cu Persoana prin care acesta se revarsă în
ființa omului și în creație a constituit principala motivație care a determinat alcătuirea
prezentei lucrări, cu speranța că va constitui un ghid în începerea, ”iară și iară”, a vieții
4
autentice de credință, când ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu
Tatăl și comuniunea Sfântului Sfânt” va fi cu noi (II Corinteni 13, 13).

5
IDENTITATEA SFÂNTULUI DUH ȘI TEOLOGIA TRINITARĂ

Trinitatea ca necesitate teologică și ontologică

Ceea ce oferă plinătate și distincție creștinismului în general și fiecărui membru al Bisericii

Ortodoxe în particular este învățătura despre Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, un
Dumnezeu în trei Persoane) și Iisus Hristos Dumnezeu și om, înviat din morți, respectiv
cele mai curajoase învățături, mai provocatoare pentru înțelegerea omului. Termenul
”treime” sau ”trinitate” nu se găsește exprimat explicit în Sfânta Scriptură, dar a fost
elaborat în Tradiţia Bisericii pe baza acesteia, ca o necesitate indentitară pentru a se putea
înțelege anumite afirmații precum ”Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) sau ” Dumnezeu
aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). A relativiza trinitatea Persoanelor înseamnă a
nega ființa lui Dumnezeu (iubirea) și a elimina realitatea restaurării lumii prin Hristos.

Elaborările patristice trinitare au început din secolul al II-leav dar formulele cultice
trinitare erau folosite la botez și în exprimările doxologice. Persoana Duhului Sfânt era
elementul de comuniune, care se împărtășea nevăzut din relația intratreimică spre creație,
dar nu era numit Dumnezeu, ci era considerat ”al treilea” din Treime, oarecum subordonat
Tatălui și Fiului. PărințiiTertulian avea să fie primul care afirmă egalitatea dintre
Persoanele Treimii, numindu-L pe Duhul tertium nomen divinitatis.vi Cu el, începe lungul
drum al formulărilor teologice trinitare, disputelor și ereziilor privind identitatea și rolul
fiecărei Persoane în Sfânta Treime și relația ei cu lumea, între care cele mai virulente s-au
dovedit a fi arianimsul (care afirmă distincția de esență absolută a Persoanelor) și
macedonianismul (o extensie a arianimsului, aplicată numai la Sfântul Duh), corectate și
consdamnate la Sinoadele I și II ecumenic, când se proclamă și credința adevărată prin
Crezul alcătuit de participanții la sinoade.

Sumă a dogmelor creștine Simbolul de credință niceo-constantinopolitan expune în

formule concise, atât tipul de relații dintre Persoanele treimice, cât și lucrarea lor în relația
cu lumea creată. În ce privește subiectul nostru, articolul 9 precizează: ”(Cred) și în Duhul

6
Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu
Fiul este închinat și slăvit, care a grăit prin prooroci”. Textul revelează câteva caracteristici
ale Duhului: Că Duhul Sfânt este Persoană; vii că este Dumnezeu adevărat; viii că este
consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul; că viața Bisericii îl afirmă dintotdeauna ca obligatoriu de
slăvit; că a fost confirmat de profeți, prin care S-a revelat în Vechiul Testament,ix încât nu
apare ca o ”noutate” adusă de Hristos. Formulele folosite pentru a-L defini pe Duhul nu
sunt atât de exacte ca cele folosite pentru Hristos, din prima parte a Crezului (”Domnul”,
”De Viață Făcătorul”) pentru a nu se da oponenților posibilitatea de a suspecta pe părinții
sinodali de introducere a unor termeni nebiblici.

Cel care avea să aducă mai multă lumină, preocupat mai degrabă de combaterea ereziilor
decât de definirea Duhului Sfânt, este Sfântul Grigorie de Nazianz care, după o
argumentare logică asupra releaților intratrinitare, concluzionează: ”Este Duhul
Dumnezeu? Mai mult decât sigur. Este, deci consubstanțial? Da, dacă este Dumnezeu. […]
Pentru noi există un singur Dumnezeu, devreme ce dumnezeirea este una și tot ceea ce
purcede din El se referă la Unul, desi noi credem în Trei Persoane. Căci unul nu este mai
mult, iar celălalt mai puțin Dumnezeu; nici nu este unul înainte și altul după Acela; nici nu
sunt separate prin voință sau distincți prin putere; nu poți nici găsi calități care se atribuie
lucrurilor divizibile; căci Dumnezeirea este, ca să fiu mai concret, nedespărțită în
Persoanele separate; există o împărtășirii a Luminii, ca și cum ar fi trei Sori uniți împreună.
Astfel, când privim la Dumnezeire, sau la Prima Cauză, sau la Monarhie, vedem Unul; iar
când privim la Persoanele în care sălășluiește Dumnezeirea și la Cei care își au originea din
veșnicie și cu aceeași slavă din Prima Cauză, atunci sunt trei cei pe care îi cinstim.”x

Fiul își are originea în Tatăl prin naștere, Duhul Sfânt prin purcedere, ceea ce reprezintă
două tipuri distincte de originare, fără a se explica în ce constau acestea, ci se insisstă doar
pe faptul că tipul de relațea care există din veșnicie între Tatăl și Fiul, Tatăl și Duhul Sfânt,
Fiul și Duhul Sfânt sunt distincte. Termenul „purcedere” derivă din latinescul „processio”,
care se traduce prin „înaintare” sau „procesiune”, însă mai potrivită, în cazul de faţă ar fi
„proeminenţă”, ”ieșire de la” sau ”plecare de la”, întrucât Duhul, purcezând din Tatăl, este
orientat spre Fiul. Fiul este ţinta în care se sălășluiește sau odihnește și din care strălucește.
Acest lucru dovedește că Sfântul Duh nu purcede și de la Fiul,xi ci doar de la Tatăl. Duhul
7
nu este despărţit de Tatăl, ci, în baza perihorezei, Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte,
dar nu separate. Sfântul Ioan Damaschin scrie: ”Credem în Duhul Sfânt, Domnul și
Dătătorul de Viață, care purcede de la Tatăl și sălășluiește peste Fiul: care este subiectul
cinstirii egale și slăvirii cu Tatăl și cu Fiul, devreme ce este consubstanțial și co-etern:
Duhul lui Dumnezeu, direct, autoritativ, fântână a înțelepciunii, a vieții și sfințeniei;
Dumnezeu care există, căruia ne adresăm ca Tatălui și Fiului: necreat, desăvârșit, creator,
atoatestăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, infinit în putere, Domn al creației fără alt
domn, îndumnezeitor dar neîndumnezeit, care plinește dar nu se plinește, împărtășit dar
care nu primește împărtășire, sfințitor, dar care nu se sfințește, mijlocitor, primind
rugăciunea tuturor, în toate asemănător Tatălui și Fiului, care purcede de la Tatăl și se
trimite prin Fiul, care participă la creație, creator, prin sine și dând ființă, sfințind și ținând
universul, având subzistență și care există prin propriul ipostas distinct, nedespărțit și
inseparabil de Tatăl și de Fiul, având toate calitățile Tatălui și ale Fiului, în afară de a fi
născut.”xii

De aici, riscul de a subnumerota Persoanele dumnezeiești, ceea ce ar conduce la

subordinațianism sau la o înțelegere politeistă în teologie, respectiv fiecare divinitate
posesoare a propriei ființe, distinctă de celelalte.xiii Astfel, în esență și putere, niciuna
dintre Persoanele treimice nu este prima, a doua sau a treia și fiecare este prima, a doua
sau a treia. În Treime, Duhul Sfânt este con-numerotat, așezat în aceeași demnitate cu
Tatăl și cu Fiul, motiv pentru care este con-glorificat sau împreună-slăvit, cum se afirmă în
Crez. Dacă în formulele doxologice timpurii Sfântul Duh este al treilea, aceasta se
datorează ordinii revelației în istoria umanității. În teologie, Biserica a păstrat această
ordine și din rațiuni practice, arătând modul cum harul dumnezeiesc curge în lume, de la
Tatăl, mediat prin Fiul și dăruit de către Duhul Sfânt.

Dialog și relație în Sfânta Treime

8
 Discursul teologic începe cu tăcerea, căci subiectul de analizat este necunoscut şi
incogniscibil. El poate începe numai după o invitaţie la dialog, în care fiecare dintre părţi se
descoperă pe măsură ce creşte încrederea reciprocă. Din textul Sfintei Scripturi reiese că
istoria umanităţii este marcată de dialog: Dumnezeu este în dialog cu omul paradisiac,
Adam este în dialog cu Eva, cea luată din el, apoi intră în dialog cu creaţia, căreia îi
dăruieşte nume şi valoare, apoi ajunge la dialogul cu propriul sine. Acolo a început omul să
îl redescopere pe Dumnezeu, ca Persoană, care se adresează altei persoane, invitând-o la
reflecţie şi revelaţie. Dialogul cu Dumnezeu ar deveni un act imposibil dacă se elimină
caracterul personal al fiinţei Sale şi convingerea că omul a fost făcut persoană, capabil de a
iniţia şi primi comunicări prin voinţa liberă; voința proprie ca cel ce vrea să progreseze în
cunoaştere şi voința lui Dumnezeu, care se smereşte, făcându-Se capabil de a fi cunoscut.

Discursul teologic are menirea de a se constitui într-un răspuns la invitaţia pe care

Dumnezeu o adresează teologului, de a-L cunoaşte ca existenţă personală, Tată, Fiu şi Duh
Sfânt, nu ca natură impersonală. Acest lucru nu este posibil decât pe temeiul iubirii, nu al
curiozităţii. Orice „ieşire” a lui Dumnezeu din Sine, fie că este prin creaţie, fie prin
întrupare sau prin prezenţa în viaţa individuală sau comună a Bisericii, este motivată de
iubire, înţeleasă ca însăşi fiinţa Sa (I Ioan 4, 8). El se manifestă spre umanitatea raţională şi
liberă, prin lucrări, astfel încât omul ajunge la cunoaşterea Autorului din meditaţia asupra
operei, de care beneficiază din plin. Tatăl uman nu poate fi cunoscut de copil în fiinţa lui,
dar este re-cunoscut drept sursă a puterii, protecţiei, grijii şi dragostei. Astfel şi
manifestările lui Dumnezeu în afară, „nu sunt una cu ființa divină. Ele nu poartă în ele
fiinţa divină, ci conduc la cunoaşterea ei parţială. Fiinţa divină nu e întreagă decât a celui
ce o are. Ortodoxia a excelat în învăţătura despre energiile necreate, care izvorăsc din fiinţa
dumnezeiască şi sunt transmise prin Persoane, fără a exprima însăşi fiinţa lui Dumnezeu.
Acest lucru denotă limitarea umanului cu privire la fiinţa divină în care e implicată, pe de o
parte, neputința cuprinderii şi definirii Lui exhaustive, a pierderii şi diminuării Lui, pe de
alta, intrarea Lui prin comunicare în planul accesibilității pentru alții, în relație prin acte,
prin care se poate experia, cunoaște şi, în parte, defini.” xiv Cunoscutul ”teolog al
persoanei”, John Zizoulas,xv afirmă că „Persoana, atât ca noţiune, cât şi ca realitate trăită,
este o mlădiță curată a teologiei patristice şi, în afara acesteia, conţinutul ei profund nu

9
poate fi nici înțeles, nici justificat.”xvi Contribuția teologilor primelor secole creştine la
explicarea caracterului personal al ființei dumnezeieşti a însemnat fundamentul teologiei
răsăritene ca subiect de studiu. Fără intenţia de a-L transforma pe Dumnezeu într-un
obiect al observaţiei, ei au arătat că teologia este răspunsul omului la invitaţia Treimii spre
dialog. Părinţii Capadocieni, artizanii terminologiei patristice, au vorbit cu entuziasm
profesional despre “persoană” ca fiind mod de existenţă a naturii dumnezeieşti, mod în
care Sfânta Treime există în comuniune de persoane care împărtăşesc deplin aceeaşi
natură: „În Dumnezeu există din veşnicie unitate combinată, într-un mod absolut unic, cu
o diversitate de persoane: „esenţă”, „substanţă”, „fiinţă” (ousia) arătând unitatea, pe când
„persoană” (hypostasis, prosopon), arată diversitatea.” xvii Identificând ipostasul cu
persoana, ei au înţeles şi explicat că persoana este ipostas (ceea ce subzistă) al fiinţei,
modul în care fiinţa dumnezeiască subzistă, se realizează şi se manifestă, lucru ce denotă
că persoana nu aduce caracterul de subiect ca ceva nou în natura divină şi că „Fiinţa (divină
n.n.) nu există real decât în ipostas (persoană), iar dacă e spirituală, în ipostasul
conştient,”xviii căci „persoana nu doreşte pur şi simplu să fie, ci să existe veşnic, adică să
aibă un conţinut ontologic. Ea vrea ceva mai mult: să existe ca entitate concretă, unică şi
irepetabilă. Persoana nu poate fi interpretată ca simplu ekstasis al substanţei; ea trebuie
neapărat considerată ca hypostasis al substanţei, ca identitate concretă şi unică. Unicitatea
este pentru persoană ceva absolut.”xix

Identificarea termenului ipostas cu persona a constituit o întreprindere de

pionierat pentru gândirea greacă a secolului al IV-lea. „Persoana nu este un element
„suprapus”, o categorie pe care o adăugăm unei fiinţe concrete, după ce i-am testat în
prealabil „ipostasul” ontologic. Persoana este însuşi ipostasul fiinţei. Făpturile nu-şi
raportează „fiinţa” la fiinţa în sine - fiinţa nu este, deci, o categorie absolută prin ea însăşi -
ci la persoană, care conține fiinţa, care face fiinţa să fie fiinţă. Altfel spus, persoana nu este
elementul supraadăugat entităţii (un fel de mască), ci devine simultan entitate în sine şi -
ceea ce este capital - elementul constitutiv al fiinţelor („principiul” sau „cauza” lor).”xx „Un
subiect închis într-o singularitate totală nu se poate concepe. Subiectul se referă la ceva (…)
Dar nici un obiect n-ar putea corespunde dorinţei de referinţă eternă a lui Dumnezeu ci
„numai un alt subiect, etern şi El, poate satisface nevoia de relaţie eternă a unui subiect

10
divin.”xxi Astfel, „persoana nu e persoană în afara relaţiei, este însăși relația, care o
defineşte cel mai bine. Iar relaţia din Dumnezeu e o relaţie între Persoane, ceea ce arată că
fiinţa Lui nu se defineşte prin relaţia cu persoanele umane create, ci El intră cu totul
benevol în relaţie cu aceştia.”xxii Prin urmare, „a fi o persoană este fundamental diferit faţă
de a fi un individ sau o ”personalitate”, căci o persoană nu poate fi concepută în sine, ci
numai în relaţia sa.”xxiii Persoanele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh conţin, aşadar, fiinţa
divină sau dumnezeirea în mod deplin, fiecare în mod propriu, prin nenaştere, naştere și
purcedere. Prin comuniune, ele îşi afirmă propria identitate şi particularitate, „îşi asumă
propria natură” într-un mod particular şi unic.”xxiv

Așadar, dialogul se poată între persoane, în mod suprem între Persoanele Sfintei
Treimi, ca exprimare nesfârșită de iubire, creatoare, mântuitoare și sfințitoare, dar și între
acestea și persoanele umane, rod și chip al personalismului treimic dialogal. Iubirea voiește
tot ceea ce este bun pentru cel iubit, fără riscul secătuirii. Sfântul Simeon Noul Teolog
pune dialogul intratreimic pe baza faptului că Hristos este Cuvântul, iar ”gura lui
Dumnezeu” este Duhul Sfânt (Isaia 1, 20), care rostește ”graiuri de nespus” (II Corinteni 12,
4). xxv Cuvântul Însuși afirmă obârșia dumnezeiască a Duhului, când îl face cunoscut
ucenicilor: ”Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).

Duhul Sfânt și dumnezeirea una

Teologia Sfântului Duh se fundamentează pe Sfânta Scriptură: se descrie începutul

universului prin crearea lui din nimic de către Dumnezeu Treime, act în care Duhul
participă dând materiei puterea de viață: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor” (Facere 1, 2). Este o primă afirmație derutantă cu privire la Persoana Duhului Sfânt,
care declanșează primele întrebări teologice: ”Duhul este altcineva decât Dumnezeu
Creatorul?”xxvi ”Are rol de slujitor al Creatorului?”xxvii ”Este o putere impersonală difuză și
misterioasă?” Există multe alte întrebări care s-ar putea adăuga la această simplă afirmație,
pe care nu este nevoie să le enunțăm aici. Față de cele deja emise, teologia răsăriteană
afirmă că Duhul Sfânt este Persoana Sfintei Treimi care dă viaţă materiei prin puterea
harului şi cunoaştere iluminatoare omului prin relația personală: dinspre Treime spre

11
oameni şi dinspre oameni spre Treime. În primul caz, beneficiarii nu realizează ușor rolul
vital al Duhului în universul creat,xxviii în al doilea caz Duhul confirmă că Dumnezeu este
în aşteptarea „iluminării” omului cu scopul de a-L cunoaște.xxix

În Scriptura Vechiului Testament, imaginea Duhului este nedefinită, chiar de la prima

referire, de la Facere 1, 2. Motivația pe care au folosit-o bibliștii a fost aceea că, datorită
contextului politeist, Sfânta Scriptură accentuează unitatea și unicitatea lui Dumnezeu,
evitând, pedagogic, să atribuie caracteristici divine Persoanelor Fiului și Sfântului Duh. Cu
toate acestea, unele persoane, precum profeții, au avut revelații care prefigurează
trinitarismul creștin. Profetul Isaia vorbește explicit despre lucrarea Duhului, căruia îi
atribuie rolul înnoirii materiei: „Palatul va fi pustiu, cetatea cea zgomotoasă, părăsită,
colina şi turnul de strajă, pustiite, prefăcute pe vecie în vizuini, loc de zburdare pentru
asini şi păşune pentru turme, până când se va turna din Duhul cel de sus şi pustiul va fi ca
o grădină cu pomi şi grădina socotită ca o pădure. Atunci judecata va locui în deşert şi
dreptatea va sălăşlui în grădina cea cu pomi. Pacea va fi lucrul dreptăţii, roada dreptăţii va
fi liniştea şi nădejdea în veci de veci. Atunci poporul meu va locui într-un loc de pace, în
sălaşuri de nădejde şi în adăposturi fără grijă.” (Isaia 32, 14-18). Prin contrast, „plecarea” sau
„absenţa” Duhului însemna lipsa oricărei binecuvântări: „Dar ei s-au răzvrătit şi au amărât
Duhul Lui cel Sfânt, din care pricină El S-a făcut împotrivitorul lor şi s-a războit împotriva
lor” (Isaia 63, 10). Această alternanţă a prezenţei/absenţei Duhului Sfânt din mijlocul
poporului ales avea să ia sfârşit odată cu întemeierea Noului Legământ, când Duhul avea
să fie trimis în toată plinătatea şi către tot poporul lui Dumnezeu, aşa cum profeţiseră
Iezechiel: ”Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea
de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să
umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele” (Iezechiel 36, 26-27) şi
Ioil: ”Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor
profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi peste robi
şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu. Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ:
sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de
venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului. Şi oricine va chema numele Domnului
se va izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis Domnul;

12
şi între cei mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul.” (Ioil 3, 1-5), din care Apostolul
Petru a citat în cuvântarea de la Cincizecime (Fapte 2, 17-21).

Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre o revelaţie succesivă şi progresivă a lui

Dumnezeu Treime: „Vechiul Testament propovăduia deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai
obscur. Noul Testament ne-a arătat pe Fiul (I Petru 3, 20) şi ne-a făcut să întrezărim
dumnezeirea Duhului. Duhul este introdus acum în cetate, făcându-ne mai clară arătarea
Lui. Căci nu era sigură propovăduirea vădită a Fiului, până ce nu era mărturisită clar
dumnezeirea Tatălui. Şi câtă vreme dumnezeirea Fiului nu era încă admisă, nu se putea
primi încă în mod mai îndrăzneţ, ca să spun aşa, povara Duhului.”xxx

Paul Evdokimov este de părere că dialogul de iubire reînceput de Dumnezeu după căderea
omului din starea harică este condus de către Duhul Sfânt prin profeți, numit fiind ”Duhul
înțelepciunii și al înțelegerii” (Efeseni 1, 17). Pe măsură ce evreul credincios se învrednicea
să conlucreze cu Dumnezeu, ”Duhul Lui i se comunica din ce în ce mai mult.”xxxi Progresul
descoperirii Duhului persoanelor individuale culminează cu Sfânta Fecioară Maria căci ”ca
Duh al lui Dumnezeu, Duh al iubirii Tatălui, El a pregătit omenirea și pe Sfânta Fecioară în
iubire.”xxxii

Despre Tatăl şi Duhul dă mărturie Iisus Hristos, “Fiul” lui Dumnezeu care S-a făcut om:
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Nu se poate vorbi despre Treime în
afara hristologiei sau pnevmatologiei, căci Fiul venit în lume vorbeşte acesteia despre
“lumea” lui Dumnezeu Treime prin puterea Sfântului Duh. Modul în care omul îl primește
personal și conștient pe Duhul Sfânt, începând de la Sfânta Fecioară Maria, implică statutul
de ”persoană” și necesitatea ”libertății”. Nici o persoană nu se cugetă, nu se numeşte fără
sau în afară de alte persoane.xxxiii Taina Treimii constă în a exista ca Persoană în alta şi din
alta, în comuniunea de natură. În Sfânta Treime, Persoanele se întrepătrund, se conțin
reciproc, con-locuiesc, fiecare fiind întreagă în celelalte două, deschisă, total transparentă
şi receptivă, iar acest mod de subzistenţă poartă numele de perihoreză
(circumincessio)xxxiv. Termenul grec desemnează „mişcare ciclică şi, deci, receptivitate,
schimb mutual, locuire împreună, reciprocă” deoarece „prefixul “peri” are sensul de „în

13
jurul”, „în acelaşi loc.” Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre relaţiile intertrinitare,
foloseşte un termen cheie, „comuniune” (koinonia), care mai înseamnă şi
”împărtăşire”.xxxv Ceea ce determină comuniunea este iubirea de esenţă a lui Dumnezeu.
Iubirea este apanajul persoanei, se manifestă înspre o altă persoană. Cu cât este mai
puternică, apropie persoanele, dar le face şi mai distincte una de cealaltă, pentru că fiecare
afirmă identitatea proprie sau distincţia pentru a putea proba iubirea, altfel se riscă
anihilarea sau pierderea celui ce iubeşte în cel iubit. Cu atât mai mult la Dumnezeu, unde
iubirea este de fiinţă, perfectă şi neschimbată.

”Revoluția” iubirii dumnezeiești și revărsarea Duhului

Că fiinţa lui Dumnezeu ”este iubire” (I Ioan 4, 8) reprezenta în mentalul comun iudaic dacă
nu o blasfemie, cel puțin o afirmație revoluționară: Cel necunoscut, necuprins, al cărui
nume omul nu are voie nici să îl pronunțe era suprinzător definit acum de Apostolul-copil,
Ioan. Definiția era mai mult decât cutezătoare pentru că se referea la viața în Dumnezeu, la
tipul mistic de relație pe care Ioan o conștientizase doar datorită crucii. Numai iubirea de
esență îl poate face pe Dumnezeu să se jertfească, prin puterea Duhului Sfânt. Duhul este
iubire personală ca Duh al Tatălui şi al Fiului. În această calitate, El „cercetează chiar şi
adâncurile lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 10), ca iubire necreată, făcând ca Dumnezeu să
existe ca iubire dăruită. Cu cât este dăruită mai mult, cu atât iubirea devine mai puternică
şi întăreşte caracterul personal al dăruitorului şi primitorului, iar expresia supremă a iubirii
personalizate este Duhul Sfânt, Persoana-iubire, persoana-dar. Ca purtător al iubirii
paterne a Tatălui către Fiul şi a iubirii responsoriale a Fiului spre Tatăl, Duhul Sfânt este
Dumnezeu iubire. Acest atribut se cuvine a fi cu atât mai mult accentuat cu cât El este Cel
care dăruieşte şi înnoieşte iubirea dumnezeiască spre oameni şi a fiecărei persoane spre
Dumnezeu. Sfântul Pavel dedică iubirii lui Hristos ca motiv al jertfei multe pagini din
Epistola către Efeseni. El le spune: ” Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi și
umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi,
prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă.” (Efeseni 5, 1-2).

14
 Identitatea Duhului Sfânt ca Persoană iubitoare poate fi dedusă, dacă este necesar,
din Sfânta Scriptură. Din aceasta reiese că este darul lui Dumnezeu, mai exact este
Dumnezeu în stare de dăruire: “Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin
Duhul Sfânt Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5) sau “Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care
aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă
nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 39). Sfântul Pavel vorbeşte despre participarea la viaţa
treimică prin botez, în puterea Sfântului Duh: “Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au
luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt […] să se
înoiască iarăşi prin pocăinţă” (Evrei 6, 4 şi 6). În teologia treimică, dăruitorul şi darul sunt
identici, așa cum, despre Iisus Hristos se spune în Sfânta Liturghie că este Cel ce aduce şi
cel ce Se aduce, cel ce primeşte şi Se împarte.

Duhul– vehiculul iubirii

Iubirea treimică se transmite, prin Duhul Sfânt, tuturor oamenilor, ca manifestarea

naturală a relaţiilor intratrinitare spre exterior. Pogorând peste Apostoli, i-a luminat şi a
întemeiat Biserica, în care oamenii se pot împărtăşi de harul iubirii care uneşte pe Tatăl de
Fiul din veşnicie. Prin acest eveniment se deschide o nouă eră de intensă prezenţă a
Duhului în lume şi de înnoire a acesteia spre ceea ce Scriptura numeşte „cer nou şi pământ
nou” (Apocalipsa 21, 1). Duhul Sfânt continuă ceea ce s-a început prin creaţie, s-a
menţionat în Vechiul Testament, s-a vestit prin profeţi şi va continua până la restaurarea
tuturor în toate, aşa cum precizează autorul Faptelor Apostolilor: “Bărbaţi fraţi, trebuia să
se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte
despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus” (1,16).

Duhul – sursa puterii

Duhul transmite puterea dumnezeiască tuturor celor pe care Hristos i-a ales ucenici şi
urmaşilor acestora, în succesiunea apostolică neîntreruptă, iar prin ei lumii în care fuseseră
trimişi de Iisus să predice Evanghelia iubirii. Ceea ce Duhul a dăruit Apostolilor la
Cincizecime n-a fost o sfinţenie personală, ci puterea de a duce la împlinire vestea relativ

15
simplă, cea cu care a început Iisus predicaţia “S-a apropiat împărăţia cerurilor”(Matei 4, 17).
Iisus permanentizează prezenţa Duhului în oamenii care vor să împlinească acelaşi scop,
“poruncind prin Duhul Sfânt Apostolilor pe care i-a ales” (Faptele 1, 2), să propovăduiască
Evanghelia la toată făptura şi să o transmită peste veacuri prin urmaşii lăsaţi în cetăţi.

Duhul – sensul suferinței

Sfântul Luca accentuează în mod particular acest aspect al lucrării Duhului în lume. Opera
Sfintei Treimi este o istorie a iubirii nesfârşite dăruite oamenilor de Hristos al istoriei şi
Hristos al credinţei, prin Duhul Sfânt. Epistolele pauline insistă în mod particular asupra
finalităţii operei lui Hristos în fiecare persoană, respectiv intrarea în starea de sfinţenie sau
comuniune cu Treimea. “Lucrarea lui Hristos cuprinde firea umană pe care o recapitulează
în ipostasul Său. Lucrarea Sfîntului Duh, dimpotrivă, cuprinde persoanele, adresîndu-se
fiecăreia dintre ele. Sfîntul Duh împărtăşeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică plinătatea
dumnezeirii într-un chip unic, „personal“, împropriată de fiecare om ca persoană creată
după chipul lui Dumnezeu.” xxxvi „Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui
Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5),
spune Sfântul Apostol Pavel, iar spre finalul aceleiaşi epistole îndeamnă pe destinatari
„Pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru iubirea Duhului Sfânt, ca împreună cu mine
să luptaţi în rugăciuni către Dumnezeu” (Romani 15, 30).

Trimiterea Duhului Sfânt în lume este garanţia prezenţei interiorizate a lui Hristos în
ucenici, în creştini, până la sfârşitul veacurilor: “Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan
14, 18). Această interiorizare a lui Hristos prin Duhul Sfânt o mărturiseşte Apostolul Pavel
când spune: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt Care
ni s-a dat” (Romani 5, 5). Odată cu venirea Sfântului Duh în lume, fiinţa omului se face
primitoare a Sfintei Treimi, căci Tatăl şi Fiul sunt de nedespărţit de dumnezeirea Duhului.

Duhul – garantul adevărului

Prin puterea Sfântului Duh, Apostolii dăruiesc adevărul lumii şi conduc pe credincioşi spre
descoperirea şi închinarea lui Dumnezeu, în forma cunoscută de Apostolul Petru: „Tu eşti
16
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Matei 16, 16). Acest adevăr se descoperă şi se
transmite individual, prin puterea harului, prin care Duhul Sfânt asistă Biserica în existenţa
ei pământească. În opera de mântuire a lumii colaborează Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fiecare
cu rolul şi la caracteristicile Sale. După ruperea comuniunii cu Dumnezeu în Paradis a
primului cuplu uman, Dumnezeu nu îl părăsește; Tatăl promite şi pregăteşte (Facere 3, 15),
Fiul ascultă şi împlineşte (Ioan 3, 16), iar Sfântul Duh continuă şi desăvârşeşte (I Corinteni
2, 12) mântuirea lumii prin conlucrare liberă cu fiecare om, într-o deplină unitate de
acţiune. De aceea, Mântuitorul afirma că Sfântul Duh va slăvi pe Fiul (Ioan 16, 14), aşa cum
Fiul slăveşte pe Tatăl şi cum Tatăl se preaslăveşte prin Fiul.

Duhul Sfânt arată că fiecare om este un fiu iubit al lui Dumnezeu, prin înfierea dobândită
de Fiul Cel Unul Născut care S-a jertfit pentru lume.xxxvii Din partea omului, răspunsul la
chemarea iubirii treimice trebuie să se cuprindă în cuvintele “Iată roaba Domnului! Fie mie
după cuvântul tău! “ (Luca 1, 38).

Duhul – Cincizecime personală

Cincizecimea este momentul istoric în care Duhul a fixat definitiv în conştiinţa Apostolilor
opera de mântuire adusă de Fiul, învăţătura Lui pentru viaţa lumii, dându-le mandatul de a
propovădui lumii aceste realităţi istorice în limbaj transistoric, primul care a făcut acest
lucru fiind Apostolul Petru prin cuvântarea din faţa celor prezenţi la Ierusalim. Se
stabileşte acum principiul anamnezei şi actualizării în săvârşirea cultului zilnic, se
conturează conştiinţa credincioşilor privind retrăirea în mod particular a vieţii pământeşti
a Mântuitorului Hristos, a învierii şi preaslăvirii Lui de-a dreapta Tatălui. Prin Duhul Sfânt,
credinciosul, indiferent de momentul istoric în care este, retrăieşte patimile, învierea şi
înălţarea la cer a Mântuitorului şi menţine vie credinţa în parusie. Evenimentele se
plasează în mod concomintent în istorie şi în eternitate. Prin aceasta, ele transcend timpul
căci se adresează fiecărei persoane care este destinată eternizării. Creştinul se transformă
în contemporanul evenimentului comemorat, actualizat şi împropriat. Învierea de acum
două mii de ani este o prezenţă continuă în istorie, iar învierea personală, mărturisită în
Crez („aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”), este implicată în învierea
17
Fiului Omului. În special Botezul şi Liturghia devin moduri şi spaţii de retrăire a jertfei şi
învierii în mod personal. Ele au fost legate de la început de sărbătoarea Paştilor. De aceea,
rostind salutul pascal, de exemplu, creştinul confirmă dogma referitoare la învierea
personală a lui Hristos, dar afirmă indirect despre sine însuşi că este viu şi capabil de infinit
prin învierea Aceluia. Aşa se explică marea bucurie exprimată de Sfintele Paşti, sărbătoarea
de proclamare prin excelenţă a vieţii sub toate formele ei, datorită iubirii lui Dumnezeu
transmisă prin Duhul Sfânt.

Hristos, înviat şi înălţat, este manifestat permanent în lume prin Duhul Sfânt, care este
dăruitorul personal al vieţii prin trimiterea de către Hristos şi purcederea de la Tatăl către
lume, fără a înceta a fi Dumnezeu. El continuă lucrarea mântuitoare la nivel individual, în
colaborare cu fiecare subiect uman. La sinoadele Bisericii se afirmă că cei ce decid
doctrinele se supun Duhului care conduce şi luminează comunitatea bisericească în cele
mai însemnate hotărâri ale ei, întocmai cu Apostolii: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să
nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare” (Faptele Apostolilor
15, 18). În Biserică, deci, materia se umple de har, prin slujirea umană şi împărtăşirea
Duhului ”Advărului”, xxxviii întrucât prin el se ajunge la cunoașterea adevărului despre
Dumnezeu cel necunoscut și nepătruns.

Duhul – dătătorul păcii

Rolul Duhului în lume este de a conduce totul la unitate şi armonie, prin înfăptuirea păcii.
De aceea este numit “Dumnezeul păcii” în mijlocul oamenilor (Romani 15, 33; 16, 20; I
Corinteni 14, 33; II Corinteni 13, 11; I Tesaloniceni 5, 23; Evrei 13, 20), căci întru El se
realizează reconcilierea tuturor cu Dumnezeu, prin Hristos (Coloseni 1, 20; Efeseni 1, 10).
Funcţia eclezială centrală a Duhului nu se limitează la proclamarea prezenţei lui Hristos.
Dacă Hristos este numit Capul Bisericii, Duhul Sfânt poate fi numit “Suflarea” Bisericii.
Până astăzi, autorităţile bisericeşti iau deciziile sub puterea Duhului, importanţa lor fiind
dată de autoritatea care le girează. Când elementul uman se impune, Biserica îşi pierde din
dimensiunea transcendentă, aşa cum remarca, cu durere, Patriarhul Athenagoras al
Constantinopolului: „ Am făcut din Biserică o organizaţie ca toate celelalte. Ne-am străduit

18
din toate forţele să o facem să meargă. Mai mult sau mai puţin, sau mai bine zis mai puţin
decât mai mult, merge. Dar face acest lucru ca o maşină, nu ca viaţă ”xxxix.

Duhul - mediul comuniunii

Dumnezeu este comunitate de Subiecte distincte în ipostas, Persoane ce există liber, în

unitate de voinţă: „Pentru ca cineva sau ceva să fie, două lucruri sunt necesare în acelaşi
timp: să fie el însuşi (hypostatis) şi să fie în relaţie (adică să existe şi celălalt), ceea ce
explică că adevărul fiinţei lui Dumnezeu este comuniunea însăşi.”xl

Afirmaţia cu care se începe orice cercetare dogmatică este că Dumnezeu nu poate fi

cunoscut în fiinţa Sa. Totuşi, Sfântul Apostol Ioan, experiind realitatea dăruirii infinite a
Fiului pe cruce, este singurul care îndrăzneşte, cu autoritatea dată de Duhul Sfânt, să-L
definească pe Dumnezeu ca fiind “iubire” (I Ioan 4, 8). Ioannis Zizioulas, reflectând asupra
acestui verset, spune: „Afirmaţia „Dumnezeu este iubire” înseamnă că Dumnezeu „există”
ca Treime, deci ca „Persoane”, nu ca substanţă. Iubirea nu este o consecinţă sau o
„proprietate” a unei naturi divine impersonale, ci ceea ce constituie substanţa Sa, ceea ce Îi
permite lui Dumnezeu să fie ceea ce este: unicul Dumnezeu. Astfel, iubirea încetează de a
mai fi o proprietate calificativă – deci secundară – a „fiinţei”, pentru a deveni categoria
ontologică prin excelenţă. Iubirea ca mod de existenţă a lui Dumnezeu, „Îl ipostaziază”,
constituie „fiinţa” Sa. În acest fel, graţie iubirii, ontologia lui Dumnezeu nu este supusă
necesităţii substanţei. Iubirea se identifică cu libertatea ontologică.”xli

Singurul exerciţiu, ontologic posibil, este iubirea. Dacă „iubirea este fiinţial Dumnezeu,
atunci şi raportul reciproc în care se manifestă iubirea Lor trebuie să aibă o bază fiinţială,
deşi poziţiile pe care le ocupă Persoanele în această raportare sunt neschimbate între Ele.
În Dumnezeu trebuie să fie Tată şi Fiu şi Duh Sfănt. Dar Persoanele nu-Şi schimbă aceste
poziţii între Ele. Pe de altă parte, fiinţa fiind una şi fiind iubirea desăvârşită, raportarea e ca
de la egal la egal, nu ca de la superior la inferior, nici ca între străini.”xlii „Ca să menţinem
definiţia iubirii ca act divin fiinţial şi, în acelaşi timp, definiţia acestui act ca relaţie, iar
fiinţa divină ca una, e necesar să vedem fiinţa divină simultan ca unitate - relaţie, ca relaţie

19
în sânul unităţii.”xliii Deci, „dacă Dumnezeu este iubire, înseamnă că El este întreit în
persoane, între ele existînd o veşnică mişcare de iubire de la una la alta”, căci „iubirea
exprimă mai bine decât orice altceva perfecţiunea naturii dumnezeieşti. Nu te poţi
perfecţiona ca persoană decât împărtăşind, dând, jerfind din tine, altuia. Deci, desăvârşirea
unei persoane cere, în mod necesar, relaţia de iubire a acestuia cu altul.”xliv In absenţa
“celuilalt”, iubirea şi desăvârşirea sunt imposibile.

„Dumnezeu e fiinţă, existenţă, viaţă; Dumnezeu e Treime de Persoane, care se iubesc,

comunică şi se împărtăşesc deopotrivă. Dumnezeu e iubire, iar iubirea ţine fiinţial de
Dumnezeu şi, după cum expune Părintele Constantin Galeriu, „iubirea e principiul vieţii şi
plinirea ei; fără iubire, viaţa e un nonsens; în iubire nu poate fi egoism, ea e deschidere
către celălalt, în dumnezeire nu există izolare, egoism, diviziune. Nu există egocentrism,
adică să se facă cineva pe sine centrul exclusiv, iar ceilalţi parteneri subordonaţi, supuşi sau
sateliţi, de unde se naşte tot răul şi pătimirea. Aici este afirmată egal, în unitate, viaţa
fiecăruia. xlv” De aceea, „Dumnezeu-Unul e Treime, e viaţă în Treime, iubire în Treime.
Numai unde e viaţă poate fi mărturisire, comunicare şi iubire. Mărturisirea e dovada
încrederii. Încrederea e dovada iubirii. Nu poate fi nici iubire fără încredere, nici încredere
fără iubire. Iubirea este factorul esenţial al deschiderii către celălalt, căci ea nu caută ale
sale. Dumnezeu Cel viu e Treimea care se iubeşte, se mărturiseşte, se comunică şi se
cuminecă reciproc.”xlvi , „căci El nu doar iubeşte, ci El însuşi este iubire, El trebuie să fie
înţeles ca Dumnezeu Treime. Iubirea nu poate fi consumată de un subiect însingurat. O
individualitate nu poate să se comunice pe ea însăşi: individualitatea este inefabilă,
inexprimabilă. Dacă Dumnezeu este iubire, El este în acelaşi timp, Cel ce iubeşte, Cel iubit
şi iubirea însăşi. Iubirea lui Dumnezeu este bunătatea care se comunică din veşnicie.”

DUHUL SFÂNT – ”FĂCĂTORUL CERULUI ȘI AL PĂMÂNTULUI”

Textul Sfintei Scripturi, textele liturgice, imnografia, iconografia, arhitectura, mărturisirile

de credinţă, scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale teologilor converg când afirmă prezenţa

20
Duhului Sfânt în creaţie, dinamizant, mobilizator şi inspirator, după cum a promis Hristos
Mântuitorul: „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească spre tot
adevărul” (Ioan 16, 13). Creaţia este opera Sfintei Treimi. Simbolul credinţei statuează că
Dumnezeu Tatăl este “Făcătorul cerului şi al pământului”; Dumnezeu Fiul este “Cel prin
care toate s-au făcut”; Dumnezeu Duhul Sfânt este “Făcătorul de viaţă.” Din cele trei
afirmaţii se înţelege că lumea a fost adusă la existenţă de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în
comun, deoarece “voinţa este comună celor trei, ea fiind cea care crează. Prin urmare, Tatăl
nu poate fi creator decât dacă şi Fiul și Duhul sunt creatori.”xlvii Este de la sine înţeles că,
prin “a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1), trebuie înţeleasă lucrarea Sfintei
Treimi. Exegeţii Vechiului Testament sugerează că “Elohim” (Facerea 1,1) este un plural al
maiestăţii divine, deci fiecare Persoană treimică “nu e creatură, ci este Creator. Căci Tatăl
creează toate prin Cuvântul, în Duhul.”xlviii

Precizarea că “Pământul era netocmit şi gol. Întunericul era deasupra adâncului şi Duhul
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2) impune concluzia că Duhul Sfânt
nu doar participa, căci fără participarea Duhului pământul ar fi rămas neschimbat și
neschimbător, asemenea unei opere de artă făcută de un artist, ci că, prin Duhul lui
Dumnezeu pământul netocmit şi gol primea dinamica sau puterea de viaţă. Materia creată
începe să se contureze, căpătând viaţă, recunoscând rolul de ipostas care activează spre a
desăvârşi voinţa lui Dumnezeu Tatăl. Vorbind despre ”însuflețirea” materiei, înțelegem
toate formele de viață minerală, vegetală și animală, cunoscute de om sau încă
necunoscute.xlix

Taina creaţiei constă în faptul că Dumnezeul, care nu are nevoie de o altă ființă rațională,
aduce la existență din nimic o lume doar pentru bucuria omului de a exista şi de a participa
tot mai mult la existenţa Lui infinită. l Căci însăşi, „capacitatea de nepizmuire sau
capacitatea de a se bucura de bucuria altora, de o existenţă pe care El le-o poate da, care
arată şi ea desăvîrşirea iubirii Lui, e un motiv care explică crearea lor ca un act de libertate
a Creatorului. În felul acesta, hotărârea lui Dumnezeu de a crea lumea şi crearea ei se pot
numi “pogorământ” sau îngăduinţă liberă, nu necesitate. Creatorul are propria bucurie din
crearea lumii, dar nu o bucurie care Îi e necesară, ci o bucurie care se uneşte paradoxal cu

21
pogorământul benevol. E o pogorâre din generozitate, din plenitudine, din desăvîrşire, e
Cincizecime iubitoare, nu din forţă majoră sau necesitate.

Dumnezeu decide să-şi reverse iubirea către oamenii pe care îi creează din liberă iniţiativă,
nu ca o condiţie a existenţei Sale atotputernice, lucrarea creatoare şi îndumnezeitoare fiind
rodul voinţei Sale: Dumnezeu creează prin faptul că vrea, nu prin faptul că există, care ar fi
constrângător. Făpturile sunt aduse la existenţă „în urma Lui”, adică ele sunt create, nu
născute sau purcese din fiinţa Sa, din veşnicie. Făpturile sunt rezultatul lucrării creatoare,
care, deşi naturală şi necreată, începe şi încetează, este lucrată şi voită.”li În puterea de a
face ceva voit în exterior se arată, o dată mai mult, caracterul de Persoană a lui Dumnezeu
şi, implicit, al omului,lii căci doar un Dumnezeu Întreit personal, deci nesupus vreunei legi,
este singura explicaţie logică a creării unei existenţe deosebite de El.

Prin urmare, Dumnezeu poate crea lumea ca mediu de existenţă a omului, dar nu e silit să
o creeze, ci hotărăşte liber să o facă. El îşi arată şi în aceasta libertatea nemărginită şi
atotputernică.liii Ar putea şi să nu creeze, însă neputinţa de a crea, ar însemna că
Dumnezeu e lipsit de libertate şi de autoputernicie, la fel cum şi necesitatea de a crea ar
însemna o absenţă în El a libertăţii şi a adevăratei atotputernicii.liv După George Florovsky
„ideea lumii, gândirea şi voia lui Dumnezeu privitoare la lume sunt evident eterne, nu
coeterne şi nu legate în mod absolut cu El, fiind distinctă prin voia Lui de fiinţa Lui.(...) El
ar fi putut, de asemenea, să nu creeze. Şi reţinerea de la crearea ei n-ar fi alterat sau sărăcit
natura divină.lv

Rolul Duhului Sfânt în creaţia atribuită lui Dumnezeu Tatăl

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că, înainte de crearea lumii văzute, “Toţi îngerii au fost
zidiţi prin Cuvânt şi au fost desăvârşiţi de Sfântul Duh prin sfinţire, participând la
iluminare şi la har în măsura vredniciei şi rangului lor... Ei au din afară sfinţenia fiinţei lor,
de la Duhul.”lvi Despre prezenţa Duhului Sfânt la crearea îngerilor cântă psalmistul David:
„Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au făcut şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor”
(Psalmul 32,6). Tâlcuind acest verset, Sfântul Vasile cel Mare scrie: „După cum Cuvântul cel

22
creator a întărit cerul, tot aşa Duhul cel din Dumnezeu... are în El toate puterile. Prin
Duhul s-a întărit toată puterea cerească; adică tot ce este puternic, statornic şi sigur în
sfinţenie şi în toată virtutea cuvenită puterilor celor sfinte care îşi au ajutorul de la Duhul
Sfânt... Aducerea îngerilor la existenţă a făcut-o Cuvântul, Făcătorul universului; dar
sfinţenia din ei a adus-o Duhul cel Sfânt.”lvii Plecând de la afirmația drpetului Iov, ”Duhul
lui Dumnezeu este cel ce m-a făcut și suflarea Celui Atotputernic e cea care mă învață” (33,
4), Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru trage concluzia că Duhul ”este Creator și că este
suflarea Atotțiitorului și este învățător. Dacă nu ar fi Dumnezeu, nu ar fi Creator și dacă nu
ar fi deoființă cu Dumnezeu, nu ar fi suflarea lui Dumnezeu.”lviii

Crearea lumii în şase zile este corelată cu prezenţa Duhului Sfânt care i-a comunicat şi
continuă să-i comunice viaţă dumnezeiască. Tatăl stă la originea existenţei, Fiul este cel
prin care lumea a fost făcută, iar Duhul Sfânt este Cel în care lumea şi tot ceea ce este într-
însa primeşte existenţa şi se menţine în ea. Fără lucrarea Duhului Sfânt nu ar fi fost creată
lumea, căci întreaga creaţie este “lucrarea comună a Treimii, iar cele trei persoane sunt
cauza fiinţei create în mod diferit, deşi unit.”lix

Fiecare lucru creat poartă pecetea Sfintei Treimi; nici o altă existenţă din cer sau de pe
pământ nu are puterea de a crea în afară de Dumnezeu. Tatăl poate să creeze lumea şi
omul doar prin voinţa Sa, însă a voit să creeze lumea prin Fiul, care o conţine, ca
potenţialitate, din veşnicie. Fiul nu ar fi avut nevoie de colaborator, adică de Persoana
Duhului Sfânt în opera de mântuire, însă El a vrut ca întreaga creaţie să fie desăvârşită şi
extinsă în oameni de Sfântul Duh. De aceea Dumnezeu creează în Treime, iar Duhul Sfânt
participă din plin la această creaţie pentru a o aduce la existenţă “din iubire” (Ioan 3, 16).

Creaţia este marcată de prezenţa neîncetată a Duhului, care o asistă de la creaţie până la
restaurarea finală a cerului nou şi pământului nou (Apocalipsa 21, 1). Nu este vorba despre
o prezenţă abstractă, deşi El este abstract prin fiinţă. Chiar dacă nu S-a făcut materie, este
în materie, fără a se confunda cu materia. Purtat pe „deasupra apelor” (Facere 1, 2), Duhul
inspiră pe profeţi în a primi, înţelege şi transmite voia lui Dumnezeulx, animă şi dă sens
materiei în funcţie de planul lui Dumnezeu, îl prevesteşte pe Fiul lui Dumnezeu care avea
să vină în omenitate, sfinţeşte firea umană a Fecioarei în care Logosul se sălăşluieşte cu

23
trupul, participă la toată viaţa pământească, învierea şi înălţarea Domnului, se înnoieşte la
Cincizecime, întemeind Biserica, dându-i autoritatea de a conduce pe toţi cei ce cred în
„Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), spre deplina comuniune cu
Dumnezeu Treime.

Duhul Sfânt este cunoscut prin lucrările Sale, sfera lor fiind variată. Lucrarea Lui a existat
dinainte de crearea lumii sensibile, este co-creator al lumii, cu Tatăl şi cu Fiul. Serghei
Bulgakov numeşte pe Duhul creator „prima Cincizecime”, care nu are loc pentru om, acesta
nefiind creat încă. Dar nici prima Cincizecime, nici a doua, nu-L dezvăluie pe Duhul Sfânt
în existenţa Sa ipostatică pentru că nu se face materie. Ele mijlocesc puterea Lui spre
sfinţirea lumii, simbolizată prin sufletele care au înţeles limbile de foc. Existenţa vieţii ţine,
deci, de lucrarea Sfântului Duh. Sfântul Vasile explică purtarea Duhului pe deasupra apelor
în sensul că „încălzea şi infuza viaţa apelor”, aşa cum cloşca dă putere de viaţă ouălor
încălzindu-le.lxi

Duhul nu se adaugă creaţiei, ci este interior acesteia, ca Persoană atotprezentă care aduce
la existenţă materia din nimic. Nimic nu este adăugat, nici Duhul creaţiei, nici creaţia lui
Tatălui, pentru că Duhul este în toate, cum se exprimă rugăciunea Împărate ceresc.
Asemănarea cu porumbelul este simbolul faptului că este Cel „cu aripile întinse deasupra
lumii, abia adusă la existenţă, asemeni unei mame care îşi acoperă puii, încălzindu-i cu
dragostea sa.”lxii Evangheliştii au redat în scris ceea ce li s-a relatat: că cei prezenţi la
Botezul Domnului L-au perceput pe Duhul „ca un porumbel” (Matei 3, 16; Marcu 1, 10; Luca
3, 22; Ioan 1, 32), dar numai Ioan Evanghelistul scrie că Botezătorul a văzut Duhul
Domnului coborând ca un porumbel peste Iisus şi rămânând peste el (Ioan 1, 32).lxiii
Afirmaţia nu este simplă naraţie preluată din alte surse, cum este cazul sinopticilor, din
cauză că Ioan Evanghelistul avea să experimenteze personal mai târziu modul în care
Duhul lucra prin Iisus Hristos.

La crearea omului, cuvintele „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, (Facerea 1,
26) indică participarea comună a Persoanelor dumnezeieşti şi particularitatea chipului
Logosului după chipul căruia s-au creat toate. Afirmaţia că Dumnezeu l-a creat pe om din
ţărână şi a suflat asupra lui suflare de viaţă denotă, pe de o parte, că omul poartă în sine

24
universul, motiv pentru care este numit microcosmos, iar pe de alta că suflarea este Duhul
lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că poartă în sine şi dumnezeirea. O dată cu “suflarea de
viaţă”, omul devine fiinţă vie, deoarece a primit harul Duhului Sfânt care este principiul
adevărat al existenţei persoanei umane. Prin “suflare de viaţă” se înţelege Duhul Sfânt care
“sădeşte în om nu atât viaţa biologică, căci aceasta o au şi animalele, care nu primesc o
insuflare de la Dumnezeu, ci viaţa înţelegerii şi a comuniunii cu Sine, adică viaţa
spirituală.”lxiv

Când Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a pus stăpân peste creaţie, a suflat asupra lui din
duhul propriu, adică Duhul Sfânt care este “Duhul lui Dumnezeu şi principiul însuşi al
existenţei noastre. Omul e cu adevărat om pentru că suflarea (Duhul lui Dumnezeu) este în
el; şi omul nu este cu adevărat liber decât când această suflare (acest Duh) îl inspiră.”lxv

Harul revărsat în om om constituie energia pe care se întemeiază viaţa spirituală,

fundamentul pe care se zidesc virtuţile şi căldura iubirii divine. Duhul Sfânt este Cel Care,
în momentul însuflării vieţii, i-a dăruit lui Adam harul prin care se înrudea cu Dumnezeu,
dobândind chipul sau icoana Creatorului.

Duhul Sfânt pătrunde creaţia materială, o formează şi o conduce, fără a se pierde în ea.
Duhul Pantocrator rămâne Duhul lui Dumnezeu şi devine Duhul fiecărui om care vine în
lume şi pentru care Hristos avea să se întrupeze. Prin lucrarea Duhului la crearea
universului material, transcendenţa lui Dumnezeu se unește cu imanenţa omului, mai
exact omul devine transcendent şi Dumnezeu imanent, aceasta desăvârşindu-se mai târziu
prin întruparea lui Hristos. Nu se poate vorbi despre responsabilitatea omului de a
„stăpâni” universul decât în măsura în care se înţelege rolul Duhului ca cel care participă la
actul creator. Înţeleasă astfel, lumea creată nu poate să devină obiectul exploatării sau
tiraniei omului decât dacă nu mai răspunde Duhului, căci Duhul interior materiei este
forţă dătătoare de viaţă care inspiră discret pe oamenii de ştiinţă şi teologi în a lua cele mai
adecvate decizii şi măsuri menite să reaşeze armonia dintre om şi mediul său de existenţă.

Duhul lui Dumnezeu şi duhul omului

25
Dumnezeu a vrut din eternitate să-l creeze pe om, ceea ce înseamnă că l-a iubit
dintotdeauna, înainte de a-l crea, precum o mamă îşi iubeşte copilul înainte de a-l naşte:
„Tatăl nu iubeşte copilul după ce l-a născut şi nici din momentul existenţei acestuia ci
dinainte, din însăşi voinţa de a-l naşte. Însăşi această voinţă nu există şi nici nu se poate
explica decât ca act de iubire, ca iubire în sine, gratuită, absolut voluntară,”lxvi lucru ce i-a
oferit omului demnitatea iniţială: „Omul va obţine o demnitate anterioară naşterii sale, din
moment ce el a dobândit crearea lumii înainte de a veni el la viaţă,” spune Sfântul Grigorie
de Nissa.lxvii Astfel, „în inima şi în iubirea lui Dumnezeu, fiecare dintre noi a existat
dintotdeauna. Cel Veşnic ne-a văzut pe fiecare dintre noi ca pe o idee sau un gând în
înţelepciunea sa divină şi pentru fiecare are un plan special şi distinct. Pentru Dumnezeu
existăm din veşnicie; creaţia înseamnă că, la un anumit moment, începem să existăm
pentru noi înşine.”lxviii

Referitor la om și crearea sa, se impune precizarea că „nu poate veni la existenţă ceva care
să nu aibă o asemănare cu vreun fel de existenţă posibilă care este în El, deorece El are în
plenitudinea Sa tot ce poate fi existenţă. Existenţa creată de El trebuie să aibă o asemănare
cu unele moduri ale existenţei Lui plenare.”lxix Acest chip „cuprinde simultan două
realități aparent contradictorii la prima vedere: particularitarea şi comuniunea. A fi chip al
lui Dumnezeu este fundamental diferit de a fi individ, deoarece chipul nu poate fi conceput
în el însuşi, ci numai în relaţia sa”lxx, ceea ce demonstrează că „fiinţa care se gândeşte pe
Sine însăşi nu este o persoană dacă într-o astfel de conştiinţă nu este inclusă iubirea. A
reduce persoana la o simplă activitate - cogitare – înseamnă a depersonaliza şi, cum în
Sfânta Treime alteritatea şi comuniunea nu sunt contradictorii, ci coincid una cu alta,
comuniunea umană nu conduce la dizolvarea diversităţii persoanelor, ci la afirmarea
alterităţii lor în şi prin iubire. Diferenţa între acest adevăr şi cel referitor la „natura în sine”
stă în faptul că, în timp ce natura este supusă fragmentării, individualizării, iubirea nu
suferă un proces asemănător.lxxi Omul poartă chipul Treimii în însăşi structura sa psiho-
somatică. „În fiecare din noi se reflectă dumnezeirea şi lumea. Fiecare este şi eu şi noi.
Suntem şi toţi şi unul. Purtăm în noi şi pe ceilalţi şi suntem în acelaşi timp noi înşine.
Oricare persoană e şi un tot, o sumă de valori, de învăţături, experienţe, dar şi un original,
un eu însumi. În întreaga noastră viaţa transpare Treimea şi totul în şi din Treime

26
transpare cotidianul, firescul, exemplarul, logicul; nimic mai „natural” decât supranaturalul
relevat în Treime.”lxxii După cum „persoanele Sfintei Treimi trăiesc una în şi pentru
cealaltă, la fel omul – creat după chipul Treimii - devine persoană reală, văzând lumea prin
ochii celorlalţi, însuşindu-şi bucuriile şi necazurile celorlalţi. Fiecare fiinţă umană este
unică, dar prin unicitatea sa este creată pentru comuniunea cu ceilalţi.” lxxiii

De la chipul treimic la chipul hristic

Chipul treimic după care omul a fost creat este dat în egală măsură bărbatului şi femeii
(Facere 1, 27), căci „chipul lui Dumnezeu din om este asexuat.”lxxiv Ţine de partea
spirituală din om, nu de trupul acestuia. Nu există diferenţieri în privinţa distincţiei între
bărbat şi femeie. În ideea de om nu se află parte bărbătească şi femeiască. Bărbatul şi
femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, chiar dacă femeia a fost creată din coasta
lui Adam, „purcederea” ei fiind asemănată cu „purcederea” Duhului Sfânt: „După cum
Duhul nu este inferior Celui din Care El purcede, tot aşa nici femeia nu este inferioară
bărbatului; căci iubirea cere egalitate şi numai iubirea a dorit această polarizare
primordială, izvor al întregii diversităţi a speciei umane.”lxxv

Omul este zidit după „chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Coloseni 1, 15), care este Fiul -
numit de Sfântul Atanasie cel Mare şi „icoana Tatălui pentru că Tatăl se vede în El -”lxxvi
iar omul „priveşte pururea chipul Tatălui, pe Dumnezeu Cuvântul, după al Cărui chip a fost
făcut el însuşi.”lxxvii „Crearea omului după chipul lui Dumnezeu s-a făcut şi pentru ca
Dumnezeu să se poată înomeni, să se arate, în timp, ca theantropos,”lxxviii căci „în relaţia
cu oamenii, Fiul este chipul primordial al lui Dumnezeu care poate să se facă „întâiul
născut între mulţi fraţi”(Romani 8, 29). Ca atare, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul
ce-l va avea Fiul la întrupare. Dacă întruparea Fiului este conformă cu chipul realizat în
creaţie, atunci, în intenţie, întruparea precede crearea lumii. Faptul că Fiul etern al Tatălui
este chipul creaţiei arată că asta aparţine planului veşnic al lui Dumnezeu şi că este în
acord cu Fiul ca Logos, Cel ce Este, Persoana de dragul căreia se realizează creaţia. Deci,
când l-a creat pe om, Dumnezeu avea în vedere nu o umanitate generală, ci una specifică,
riguros precizată, îndumnezeită, un chip precis de om şi anume chipul omului absolut, al
viitorului Hristos: „Dumnezeu a modelat fiinţa umană privind, în oglinda înţelepciunii

27
Sale, umanitatea cerească a lui Hristos.”lxxix. Faptul de a fi „întâi născut” înseamnă că Fiul
lui Dumnezeu este prototipul tuturor fraţilor şi surorilor. Relaţionarea cu termenul chip
sau imagine sugerează că Unicul Fiu născut din Tatăl este, în acelaşi timp, prototipul
pentru fraţii şi surorile care îşi găsesc rostul în Tatăl, prin relaţia cu Fiul şi cu care devin
moştenitorii Împărăţiei care va veni.

Carateristicile chipului

Hristos este Chipul lui Dumnezeu şi omul chipul lui Hristos, chip al Chipului sau icoană a
Fiului şi acest lucru definește aşa numita ”constituţie hristoformă” a omului, lxxx
manifestată în următoarele aspecte: persoană, pentru că Fiul este născut din Tatăl; creator,
deoarece prin Hristos s-a făcut lumea (Ioan 1, 1 ş.u.); stăpân sau împărat, pentru că Hristos
este Domn al păcii (Isaia 9, 5);lxxxi liber,lxxxii pentru că e chip al libertăţii absolute;lxxxiii
responsabil pentru creaţie, ca unul ce este recapitulare şi conştiinţă a întregii creaţii,
pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea şi Mântuitorul a toate; suflet şi trup,
pentru că Hristos avea să se întrupeze şi să ipostazieze natura umană.

Chipul este bun prin creare și devenire

Din nimicul absolut, omul a fost adus la existență „după chipul lui Dumnezeu şi are în sine
ceea ce are Dumnezeu prin natură, atât după latura raţională cât şi după viaţa
duhovnicească, pentru că lumea este creată nu numai din bunătatea lui Dumnezeu, ca să
fie şi ele asemănătoare cu El în bunătate, în întregirea lor, ci şi de înţelepciunea Lui, ca să
arate în ea această înţelepciune, dar şi de puterea Lui, ca să arate în ea o asemănare cu
puterea lui.”lxxxiv Omul se defineşte prin plenitudinea atributelor pe care i le-a dat
Dumnezeu prin creaţie: „calităţile chipului sunt „calităţile divinităţii”: independenţă,
libertate, stăpânire, suflet, imortalitate, unire cu Dumnezeu, superioritate faţă de îngeri,
fericire (…) într-un sens mai riguros putem să limităm atributele chipului la două: puritatea
şi libertatea, celelalte putându-se deduce din acestea.” lxxxv În esenţă, chipul lui
Dumnezeu în om este tot ceea ce îl deosebeşte ca fiinţă superioară, tot ceea ce îl face

28
persoană în adevăratul sens al cuvântului, un purtător de valori morale capabil să
săvârşească binele şi răul, un subiect spiritual înzestrat cu libertate interioară.lxxxvi

În consecinţă, omul este bun în sine aşa cum cele create au fost „bune-foarte,” (Facere 1, 31)
şi libertatea lui tot spre bine e îndreptată, însă comunicarea de sine a binelui este iubirea.
„Ea este puterea binelui, de a pleca din sine însuşi, de a se pune în locul altei fiinţe, de a lua
parte la altă fiinţă şi de a se jerfi pentru o altă fiinţă.”lxxxvii Când omul a preferat egoismul
în locul iubirii, a căzut din slava chipului pus de Dumnezeu în el şi a cunoscut păcatul, ca
fiind ceva exterior lui. Însă „oricât de puternic ar fi un accident, el rămâne tot ceea ce este
– un accident - şi nu devine fiinţă; tot aşa după cum, oricât de mult ar cuprinde boala un
corp, prin aceasta ea nu devine fiinţa corpului, ci rămîne tot accident în el chiar dacă-l
acoperă în întregime şi-l distruge. Fiinţa corpului e sănătatea şi nu boala,”lxxxviii căci răul
este întotdeauna parazitar. Este răsturnarea şi înţelegerea greşită a ceea ce a fost creat să fie
bun. Răul nu rezidă în lucruri, ci în atitudinea omului faţă de el, adică în voinţa sa.lxxxix

Chipul devine întru asemănare numai prin Sfântul Duh

Omul trăieşte şi simte legătura cu Persoanele Sfintei Treimi, prin asemănarea ce i s-a dat:
„El rămâne în dialog cu Persoanele Sfintei Treimi [...] deoarece caracterul de persoană are
un rol considerabil în participarea la comuniunea intratrinitară şi stă numai în chipul lui
Dumnezeu din om, care, chiar dacă se întunecă, nu se poate şterge.”xc Pentru aceasta omul
trebuie, printr-o continuă negare a individualităţii sale posesive, printr-o chenoză de
dăruire totală, de iubire, să refere toate lucrurile la modelul suprem de dăruire şi iubire al
Persoanelor Sfintei Treimixci. Iar „această relaţie are la bază iubirea prin care se ajunge la o
deschidere totală a subiectelor, la o transparenţă reciprocă a lor. Numai iubirea poate să ne
trezească la vocaţia ipostatică şi de aceea ea arată propriu-zis pe om ca chip al lui
Dumnezeu.”xcii

Învăţătura despre „chip” înseamnă că omul îl are pe Dumnezeu ca centrul cel mai profund
al fiinţei sale. Dumnezeirea este elementul determinat al umanităţii noastre; pierzând
sensul dumnezeirii, pierde sensul umanităţii.”xciii Sfântul Isaac Sirul consideră acest lucru
ca fiind izvorul libertăţii omului. Căci libertatea este şi ea un dar al Duhului Sfânt, alături
de raţiune.
29
A fi după chipul lui Dumnezeu a fi o fiinţă personală, adică liberă şi responsabilă.
Dumnezeu i-a dat omului o mare răspundere pentru că a dorit să-l cheme spre o demnitate
supremă, îndumnezeirea, să devină, prin har, asemenea lui Dumnezeu. Această chemare
cere un răspuns liber; Dumnezeu doreşte ca această decizie să fie o mişcare a dragostei.
Fără dragoste, unirea dumnezeiescului cu omenescul ar fi mecanică. Dragostea implică
libertate, posibilitatea de a alege şi de a refuza.xciv

Există o distincţie foarte fină între „chipul” lui Dumnezeu din om şi „asemănarea” omului
cu Dumnezeu. Chipul reprezintă potenţialul interior sau disponibilitatea pentru viaţa în
Dumnezeu, iar asemănarea este actualizarea sau realizarea acestei potenţialităţi. Chipul
este ceea ce omul posedă de la început pe Calea spirituală; asemănarea este ceea ce speră să
obţină la capătul călătoriei sale, xcv dar absolut condiţionat de chip. Acesta este
fundamentul obiectiv ce cheamă asemănarea subiectivă, personală: „Sămânţa - „a fi fost
creat după chipul” - duce la înflorire existenţa după chipul „Celui ce este”.xcvi Prin urmare,
pe unul îl avem de la zidire, pe altul îl dobândim prin libera voinţă şi străduinţă personală:
„În alcătuirea dintâi, ni s-a dat să ne naştem după chipul lui Dumnezeu; prin voia slobodă
se plăsmuieşte în noi fiinţarea după asemănarea lui Dumnezeu. „Să facem om după chipul
nostru”: fie-i dat prin zidire ceea ce este după chip, dar şi facă-se după asemănare.
Dumnezeu a dat putere pentru aceasta; prin ce te-ai mai fi dosebit, dacă te-ar fi făcut şi
după asemănare? De ce te-ai mai fi încununat? Iar dacă Ziditorul ţi le-ar fi dat pe toate,
cum ţi s-ar mai fi deschis împărăţia cerurilor? Se cuvenea deci a se da ţie doar o parte,
lăsându-se cealaltă neîmplinită, tocmai ca să o plineşti tu însuţi şi să te învredniceşti de
răsplătirea care vine de la Domnul”. xcvii

Adevărata măreţie a omului nu stă în ceea ce este el acum, ci în ceea ce este chemat să
devină.xcviii „El este chemat să devină dumnezeu prin harul participării sale la Prototipul
său, Dumnezeu omul Iisus Hristos. Şi astfel, acest vieţuitor desăvârşit care e doar cu puţin
mai prejos decât îngerii, a ajuns mai slăvit fără de asemănare decât serafimii.”xcix

Cu toate acestea, omul nu are nimic din fiinţa lui Dumnezeu în el însuşi, în ciuda tuturor
părerilor precreştine sau filosofiilor contemporane care încearcă să acrediteze ideea că
omul este de natură şi origine divină sau, mai grav, extraterestră. Omul este suflet şi trup,

30
materie creată, purtătoare latentă de dumnezeire, deşi prin sine poartă doar nimicul şi
moartea. Numai prin harul lui Dumnezeu omul devine dumnezeiesc, devine veșnic. În
existenţa pământească, omul depinde integral de Creatorul său,c căci, „precum Dumnezeu
a creat cerul şi pământul, ca omul să locuiască în ele, aşa a creat trupul şi sufletul, drept
lăcaş Sieși, pentru a putea vieţui şi a se putea desfăta în acest trup, precum în casa Sa,
împreună cu minunata Sa Mireasă şi anume cu sufletul: „că v-am logodit – scrie Apostolul
– unui bărbat, fecioară curată să vă pun înaintea lui Hristos” (II Corinteni 11, 2). Precum
bărbatul le aşează pe toate cu bună rânduială în casa lui, aşa şi Domnul în casa Sa, care este
sufletul şi trupul, adună şi aşează bogăţia cea cerească.”ci

Asemănare și Lege

Ca să poată „sălăşlui” în ei, Dumnezeu, le-a indicat nişte legi, superioare dar în strânsă
legătură şi cu legile întipărite naturii pentru ca omul să ajungă la asemănarea cu El.
Poruncile sunt un fel de sesizare că omul nu a atins nivelul de desăvârşire pentru care a
fost menit şi anume, asemănarea cu Dumnezeu în iubire: „Să iubeşti dar pe Domnul
Dumnezeul tău şi să păzeşti în toate zilele cele ce ţi-a poruncit El să păzeşti: hotărârile Lui,
legile Lui şi poruncile Lui” (Deuteronom 11, 1). Însă porunca este şi un imperativ care arată
că omul poate decide şi altfel, ceea ce denotă că Dumnezeu îi respectă libertatea. „Precum
vorbeşte El liber, când îi creează, dar realizând toate spre bine, le dă şi lor putinţa să
folosească cuvântul, dar nu numai pentru a se uni prin iubire între ei cu Cuvântul Creator
şi conducător spre unirea în El ca bine, ci şi contrar cerinţei Lui, rămânând totuşi legaţi,
prin cuvântul Lor contrazicător, cu semenii şi cu Dumnezeu.”cii Ca atare, „Dumnezeu
poate face orice, în afară de a sili pe om să-L iubească. De aceea, dorind să-şi împărtăşească
iubirea, a creat pe îngeri şi fiinţele omeneşti înzestrate cu voinţă liberă.”ciii Fără libertate
nu ar exista păcat, dar fără libertate, omul n-ar mai fi după chipul lui Dumnezeu,
responsabil de propriile fapte şi n-ar mai putea intra în comuniune cu Dumnezeu printr-o
relaţie de iubire. Astfel, libertatea i-a fost lăsată omului să se desăvârșească prin ea, cu
ajutorul harului Sfântului Duh.

Asemănarea constă într-o participare reală a omului la Dumnezeu. Omul poartă în el

tensiunea de a se înălţa spre asemănarea cu Dumnezeu, sau de a se dezvolta la tot mai

31
multă asemănare prin voia lui liberă. Chiar ca umbră a existenţei plenare, creatul are
experienţa de umbră tot de la Dumnezeu şi e chemat să înainteze în existenţa plenară cu
ajutorul eiciv şi, pe măsură ce înaintează în comuniunea cu Dumnezeu, primeşte în suflet
din ce în ce mai multă putere spre bine sau spre sfinţenie. „Chiar dacă nu se spune că e
sfânt de la început, omul are pornirea spre sfinţenie.(...) Iar când omul se abate de la fire,
deci spre rău, în el nu dispare orice dorinţă de bine, ca dorinţă a firii. În binele rămas e o
rădăcină a unei legături cu Dumnezeu, mai mult sau mai puţin voită, o rădăcină a
sfinţeniei.cv Aşadar, omul este supus greşelii, însă fără ameninţarea căderii în păcat, prin
orice formă de încălcare a poruncii, nu s-ar ridica la măreţia asemănării cu Creatorul.

„Părinţii Bisericii susţin că omul trebuie să fie supus unei încercări pentru a dobândi
conştiinţa libertăţii sale, a dragostei libere pe care Dumnezeu o aşteaptă de la el
[...]Dumnezeu devine “neputincios” înaintea libertăţii umane; El nu o poate încălca
deoarece izvorăşte din propia Sa atotputernicie [...] Dumnezeul Bibliei, chiar în mânia Lui,
se revelează ca fiind Cel care şi-a asumat riscul de a crea un univers a cărui desăvârşire este
mereu determinată de libertatea celor în care ea trebuie să atingă gradul cel mai înalt; acest
risc divin, inerent deciziei de a crea fiinţe după chipul şi asemănarea Lui este culmea
atotputerniciei sau, mai exact, depăşirea ei într-o neputinţă asumată voit, căci „slăbiciunea
lui Dumnezeu e mai puternică decât tăria oamenilor” (I Corinteni 1, 25). cvi

Chiar dacă omul a fost creat prin voinţa lui Dumnezeu, el nu poate fi îndumnezeit numai
prin ea. Dacă pentru creaţie a fost nevoie de o singură voinţă, pentru îndumnezeire se cer
două: „O singură voinţă pentru a da viaţă chipului, însă două pentru a transforma chipul în
asemănare.” cvii Prin urmare, „Voinţa divină se va supune întotdeauna căutărilor,
abaterilor, chiar şi revoltelor voinţei umane, pentru a o conduce spre un consimţământ
liber. Aceasta este providenţa divină, iar chipul clasic al pedagogului păleşte în ochii celui
care l-a simţit pe Dumnezeu ca pe un cerşetor al iubirii aşteptând la uşa sufletului său, fără
a îndrăzni vreodată să o forţeze.”cviii Fiinţele personale constituie deci, „culmea creaţiei,
deoarece ele pot deveni Dumnezeu prin liberă alegere şi prin har. Împreună cu ele,
atotputernicia divină săvârşeşte o „intervenţie” radicală, aduce o noutate absolută;
Dumnezeu creează fiinţe care pot, ca şi El, să decidă şi să aleagă. Aceste fiinţe pot decide
însă şi împotriva lui Dumnezeu”cix însă, în absenţa Lui, ele devin străine pentru ele însele
32
şi, fără să dorească asta, se supun influenţei duhurilor căzute pentru faptul că au înlăturat
de la ele, în mod conştient, harul şi au călcat scopul Creatorului.cx Scop ce nu e decât
definiţia chipului şi anume „depăşirea de sine şi „aruncarea” în infinitatea lui Dumnezeu,
pentru a-şi găsi acolo plinirea dorului său, sfinţenia nefiind decât setea de nestins,
preaplinul dorului de Dumnezeu. Iar aceasta denotă că Dumnezeu nu doreşte să rămână în
posesia binelui pe care El l-a creat, ci aşteaptă din partea omului să-şi asume în mod
conştient propria natură, să o stăpânească în mod liber ca pe o natură bună, să descopere
cu recunoştinţă, în viaţă şi în univers, darurile iubirii divine.cxi

DUHUL SFÂNT „RĂSCUMPĂRĂTORUL”

Nu se poate vorbi despre taina lui Hristos fără a cunoaşte rolul Sfântului Duh în lucrarea de
restaurare a creaţiei, în care omul este implicit. Hristos Domnul este unsul, Cel plin de Duh
Sfânt prin excelenţă, încă de la conceperea în Sfânta Fecioară, aşa cum a vestit proorocul
Isaia: „Domnul Dumnezeu mă trimite cu Duhul Său!” (Isaia 48, 16). Anticipând învățătura
despre harismele Duhului și legătura cu Hristos, același profet scrie: ”Și se vor odihni peste
El Duhul înțelepciunii și al priceperii, Duhul Sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al
bunei-credințe, Duhul temerii de Dumnezeu îl va umple pe El” (Isaia 11, 2-3). Viaţa
pământească a lui Iisus este de neconceput fără conlucrarea cu Duhul Sfânt, care este din
veșnicie unit cu Logosul, iar prin întruparea Acestuia Duhul se manifestă în creația
materială și în viața fiecărui credincios care îl primește la botez: ”El este înțelepciunea,
Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu, iar trupul pe care l-a luat nu este nici înțelepciunea, nici
puterea, nici priceperea, ci era stricăcios, slab și supus și pătimitor. Devreme ce Cuvântul
trup s-a făcut și cu oamenii s-a amestecat, a sfințit și trupul, pe care l-a tocmit de la oameni
pentru oameni în chip potrivit și s-au odihnit peste El cele șapte duhuri ale lui
Dumnezeu.”cxii

Imaginea porumbelului de la Iordan, departe de a fi o reprezentare zoomorfă a Duhului

Sfânt, Îl arată pe Mesia ca Răscumpărătorul lumii, Domnul păcii. Întreaga viaţă a lui Iisus
este plină de Duh Sfânt. Aşa se poate înţelege afirmaţia despre Pruncul care „sporea cu
înţelepciunea şi cu vârsta şi cu Harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2, 52). Prezenţa
Duhului în Iisus reprezintă atât confirmarea supunerii Lui faţă de Tatăl, al deplinei

33
intimităţi cu Părintele sau Izvorul Treimii, care generează şi pe Duhul prin purcedere, cât
şi dovada con-lucrării Acestuia din urmă la opera de restaurare a creaţiei.

Capitolul 1 al Evangheliei Sfântului Luca se distinge de alte texte evanghelice prin accentul
pus pe mediul domestic, aparent prozaic, în care se începe lucrarea mântuirii lumii: două
familii din Iudeea află, într-un interval scurt de timp, că vor fi binecuvântate cu prunci. În
primul caz, copilul avea să vină la bătrâneţea mamei, Elisabeta, soţia arhiereului Zaharia,
lucru considerat imposibil după legile naturale. În cazul al doilea, pruncul trebuia să fie
născut de o fecioară abia ajunsă la vârsta maturităţii biologice, care trăia într-o curăţie
desăvârşită, lucru şi mai puţin credibil, deoarece nici ”nu ştia de bărbat” (Luca 1, 34).
Evanghelistul Luca a preluat aceste informaţii târziu, după derularea evenimentelor, de la
Fecioara Maria, fapt ce explică detaliile exacte de natură familială, arătând modul în care
Arhanghelul Gavriil a adus ambelor mame vestea, la diferență de 6 luni una de alta.
Persoanele care au precedat şi au pregătit venirea lui Iisus Hristos (Ioan Botezătorul,
Simeon, Elisabeta şi Maria) erau pline de Duh Sfânt şi participau la taina Întrupării
Cuvântului, forma supremă de cooperare între Dumnezeu, îngeri şi oameni pentru
mântuirea umanităţii. La vremea potrivită (Galateni 4,4), Duhul Sfânt are rolul principal în
actul întrupării, ca Cel în care şi prin care Cuvântul lui Dumnezeu coboară în creaţie în
mod vizibil, luând trup omenesc.

Aparenta suprapunere a lucrării Duhului cu cea a Fiului sau eventuala ”desăvârșirea”

lucrării Fiului de către Duhul reprezintă imaginea comună a lucrării de mântuire a omului
prin Treimea de viață făcătoare. Începând chiar cu Părinții Apostolici,cxiii hristologia
orientală capătă o mare pondere, comparativ cu hristologia logosului, din eclesiologia
occidentală, în care rolul Duhului se reduce la a fi un instrument sau un agent subiectiv al
răscumpărării, condiționat întotdeauna fie de Tatăl fie de Fiul. În realitate, Duhul
reprezintă prezența activă a lui Hristos slăvit, respectiv o pnevmatologie hristologică.

Botezul Domnului Iisus Hristos este și lucrarea Duhului Sfânt

Botezul lui Iisus în Iordan este o etapă majoră în Revelaţia Duhului, însoţind şi confirmând
mărturia Tatălui. Duhul Sfânt este Duhul lui Iisus. El Îl acoperă şi Îl manifestă, Îl revelează
lumii. În pogorârea Duhului, Tatăl sălăşluieşte în Fiul iar Fiul în Tatăl, Tatăl iubeşte pe Fiul,
34
iar Fiul iubeşte pe Tatăl, Iisus recunoaşte şi ascultă glasul Tatălui. Iisus aduce vestea cea
bună celor săraci, săvârşeşte minuni, tămăduieşte pe cei bolnavi, înviază morţii, alungă
demonii, numai după ce Duhul făcuse posibilă Buna Vestire prin Arhanghelul Gavriil.

În diferite împrejurări, Evangheliile îl arată pe Iisus rugându-Se. În rugăciunea către Tatăl,

Iisus dialoghează cu Duhul, care odihneşte în Sine. Rugăciunea se înalţă către Tatăl într-un
suspin neîncetat, într-o alternanţă nesfârşită de iubire şi comuniune. Viaţa pământească a
lui Hristos nu poate fi concepută în afara acestei unităţi în rugăciune, în care întreaga fiinţă
a Mântuitorului este definită într-o relaţie existenţială constantă cu Tatăl, în Duhul.
Fiecare rugăciune se face în Duhul, potrivit Sfântului Pavel care scrie romanilor: „De
asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum
trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Ispitirea lui Hristos – contribuția Duhului

Toate Sfintele Evanghelii utilizează aceeași formulă atunci când introduc ispitirea lui
Hristos, înainte de începerea activității pământești: ”Și a fost dus Iisus de Duhul în pustiu”
(Matei 4, 1; Marcu 1, 12; Luca 4, 1). Așa-numita ”singurătate” a lui Hristos, din vreme în
vreme, înseamnă un mai intens dialog intra-treimic: se retrage pentru a se ruga Tatălui
(Matei 14, 23; Marcu 6, 46; Luca 6, 12), se întărește cu puterea Duhului (Matei 12, 18 și 28),
trimite pe Duhul (Ioan 14, 17 și 26) și îl vestește pe Tatăl (Ioan 1, 18). În puterea Duhului
Sfânt Iisus respinge toate ispitirile celui rău, primul personaj al Sfintei Scripturi care îi
recunoaște, deși dubitativ, calitatea ființială: ”Fiul lui Dumnezeu” (Matei 4, 3). Descoperim
aici exemplul inspirației și al înțelepciunii Duhului, Cel care L-a întărit pe Iisus în primii
ani ai vieții, condierați în viața biologică a omului anii de maximă vulnerabilitate: ”Iar
Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu
era asupra Lui” (Luca 2, 40). Duhul i-a descoperit înțelepciunea mai presus de cunoștințele
rabinice, argumentate cu citări extensive din cărțile Vechiului Testament, la care aveau
acces numai rabinii special pregătiți pentru munca de învățători ai poporului: ”Şi toţi care
Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 47).

35
Consecința lucrării lui Hristos ”în Duhul” este, în primul rând respingerea tuturor
tentațiilor din partea Diavolului, iar în al doilea rând slujirea pe care o primește din partea
îngerilor (Matei 4, 11)

Schimbarea la Faţă a Domnului prin Duhul Sfânt

Lumina Taborului, albul strălucitor al veşmintelor Domnului, norul luminos care-L

învăluie pe Hristos şi-i face pe apostoli să se arunce la pământ sunt tot atâtea manifestări
ale prezenţei Duhului, semne ale bunăvoinţei Tatălui întru Fiul Său preaiubit.

Viaţa pământească a Mântuitorului este plină de Duhul, de la Întrupare până la Înălţare,

manifestându-Se prin suflarea şi focul Său (Luca 12,49), trecând prin Patimi, prin Cruce,
prin smerenia concretizată în idealul Fericirilor : „Fericit cel sărac cu Duhul, că a aceluia
este Împărăţia cerurilor ” ( Matei 5, 3 şi I Petru 4, 14). Iisus Se sfinţeşte pe Sine în Duhul
(Ioan 17, 19), în Duhul Se oferă Tatălui ca jertfă neprihănită, încredinţându-și sufletul în
mâinile Lui. Tatăl înviază pe Fiul prin acelaşi Duh (Fapte 2, 32 -33). Duhul va fi, aşadar,
puterea nebiruită care zdrobeşte peceţile mormântului gol, bucuria copleşitoare care le
umple pe femeile mironosiţe, îi îmbărbătează pe ucenici şi lumina orbitoare a Învierii,
prezenţă ce rămâne în Iisus chiar şi în moarte.

Imaginile biblice care exprimă legătura dintre Hristos şi Duhul pot fi interpretate fie literal,
fie figurat. Ele pot însemna, în acelaşi timp, o prezenţă activă sau una tăcută, înţeleasă în
sensul pasivităţii omenităţii lui Iisus, pătrunsă de Duhul şi condusă de El (Matei 4, 1),
trimisă de Acesta la propovăduire (Luca 4, 18), înflăcărată de Duhul în rugăciune (Luca 10,
21), înviată (Romani 8, 11) şi înălţată de acelaşi Duh în slava dumnezeiască. Acest lucru
defineşte personalitatea desăvârşită şi de nepătruns a lui Hristos Însuşi, Care, prin condiţia
Sa dumnezeiască, este lăcaşul deplin al Duhului Sfânt.

Descoperirea de către evanghelişti a lucrării Duhului în viaţa Mântuitorului nu exclude un

alt fel de limbaj, voalat, în care persoana Duhului rămâne anonimă, ascunzându-Se în
spatele simbolurilor (putere, lumină, nor, Împărăţie), fiind nedespărţită de trăirea roadelor
Împărăţiei (pace, bucurie, blândeţe, milostivire, înţelepciune, îndrăzneală). Potrivit
36
expresiei pauline, „ întru El locuieşte trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9),
adică Duhul Se smerește şi se confundă, într-o anumită măsură, cu darurile Sale, cu
energiile Sale, care sunt strălucirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Modul în care Iisus transmite pe Duhul şi Duhul care anunţă pe Iisus culminează cu o con-
habitare inexprimabilă în cuvinte. Dragostea treimică desăvârşită este cea care postulează
această împreună-sălăşluire, fără confundarea sau amestecarea Persoanelor. Trimiterea
cincizecimică a Duhului peste Biserică nu este astfel nici secundară, nici exterioară în
raport cu opera mântuitoare a lui Hristos, ci cuprinsă în ea.

Certitudinea acțiunii Duhului este afirmată de Însuși Iisus în propovăduirea Sa. De

exemplu, cuvintele din Tatăl nostru, “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi” (Matei 6, 11), reprezintă expresia tuturor celor necesare omului, pâinea, focul, apa,
lumina (Luca 12, 49), care sunt daruri ale Duhului şi prilej de a-L vesti prin ele pe El. În
rugăciunea arhierească ( Ioan 17, 1-26) şi în cuvântarea de despărţire (Ioan 13, 31), se află
învăţătura supremă despre Sfântul Duh. Promisiunea trimiterii lui este făcută solemn, în
contextul plecării Mântuitorului, care-Şi dobândeşte sensul deplin, acela de condiţie a
trimiterii Duhului. Duhul este ”porunca” cea nouă pe care Hristos o dă ucenicilor Săi (Ioan
13, 34)cxiv.

Hristos înviat din morți prin Duhul Sfânt

Mai presus de patimile îndurate de Fiul lui Dumnezeu, cel mai greu de primit a fost
asumarea păcatelor lumii și moartea, pentru că nu face parte din fiinţa dumnezeirii, aşa
cum a devenit intrinsecă umanităţii. Pe cât de mare este dorința omului de a deveni etern,
pe atât de mare trebuie să fi fost mirarea lui Dumnezeu de a muri.cxv Înfrângerea morţii,
reprezentată în iconografie prin craniul de la baza crucii confirmă victoria definitivă şi
transcendentă a Vieții, pentru că Duhul învierii împărtăşeşte lumii bucuria existenţei de
dincolo de moarte.

Hristos înviat trimite pe Duhul Sfânt (Ioan 15, 26), în care întreaga capacitate pătimitoare
se preface în compasiune personală, făcând pe om să înțeleagă că Dumnezeu iese din

37
Sinele treimic în întâmpinarea omului din iubire. Lucrarea Fiului şi cea a Duhului se
completează reciproc. Prima unifică, a doua diversifică.

“Duhul lui Hristos” (Filipeni 1,19) în om

Omul a fost făcut să devină hristofor și hristoform, ceea ce înseamnă că este menit să fie și
pnevmatofor, nu și pnevmatoform. De la crearea sa ca specie superioară în univers şi de la
conceperea ca persoană, omul este în continuă legătură cu Duhul Sfânt. Întreaga creaţie se
împărtăşeşte de Duhul Sfânt prin energiile dumnezeiești necreate. Prin Duhul Sfânt, omul
participă la viaţa Treimii : “Duhul Sfânt, este ipostas activ în diferite chipuri şi în diferite
grade în oameni, producând în ei efecte diferite. Prin tot ce face, El uneşte pe om cu
Hristos şi, prin aceasta, îl face să se împărtăşească de sfinţenia şi de îndumnezeirea infinită,
care este în trupul lui Hristos, sau în firea omenească a lui Hristos.”cxvi Duhul Sfânt se
comunică din Hristos ca persoană, Îl face accesibil pe Hristos ca persoană şi face
comunicabilă mult mai accentuat însăşi puterea lui Hristos. Tocmai prin aceasta se poate
revela Duhul ca ipostas. Căci Duhul nu poate locui deplin în oameni decât printr-un trup şi
acela devenit deplin pnevmatizat, Iisus Hristos înviat. Hristos Însuşi Îl arată pe Duhul ca
ipostas. Înainte de Înviere, Duhul Sfânt conlucra cu Hristos ca să-L arate pe Fiul Lui
Dumnezeu ca ipostas divin prin Întrupare şi prin faptele săvârşite de El, inclusiv prin
suportarea morţii şi, mai ales, prin Înviere. Se poate spune că, pe măsură ce Hristos se face
cunoscut prin Ipostasul Său, face împărtăşibil pe Duhul Sfânt ca Ipostas.

Lucrarea fiecărei Persoane dumnezeiești în lume este specifică, așa încât se completează
reciproc şi se continuă Una cu Alta : “Hristos e dumnezeirea revelată ca lumină, ca adevăr,
ca fundament al existenţei noastre; Duhul e dumnezeirea revelată, ca suflare de viaţă, ca
dinamism de viaţă făcător în cadrul dumnezeirii cu adevărat, ca fundament al existenţei
create şi ca normă a ei. Duhul ne dă puterea, ne dă elanul să realizăm ceea ce ştim prin
Logosul întrupat, ceea ce a realizat prin El Însuşi ca model, ceea ce a realizat în Hristos; ne
dă puterea să ne încadrăm în Hristos şi să ne facem asemenea Lui.”cxvii

38
Datorită perihorezei treimice, Cele două Persoane divine, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează una
în şi prin alta, fără a se separa şi fără a se confunda: “Duhul nu e separat de Hristos, nici
Hristos de Duhul. Duhul odihneşte peste Hristos. Este acolo unde este Hristos şi Hristos
este numai cu Duhul. Dar, Duhul nu se confundă cu Hristos, nici în defavoarea lui Hristos
ca Adevăr, nici în defavoarea Duhului ca Suflare de viaţă.”cxviii

Cu privire la prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt, Sfântul Chiril al Alexandriei nu o
consideră prezenţă printr-un reprezentant, ci Îl consideră pe Duhul Sfânt ca Cel prin Care
Hristos lucrează în credincioşi ca unul singur. Întreaga lucrare a lui Dumnezeu, comună
celor trei Persoane, îşi are finalitate tot în Duhul, aşa cum mâna este ultimul organ prin
care puterea întregului corp omenesc se finalizează şi se concretizează într-o faptă. De
aceea, Sfânta Treime împlineşte întreagă orice lucrare, dar lucrarea se concretizează într-
un rezultat prin Duhul Sfânt.cxix

Toată lucrarea o face Tatăl, cu cooperarea Fiului şi conlucrarea Sfântului Duh, nu din motiv
că Tatăl nu ar avea suficiente puteri pentru a desăvârşi o lucrare; unitatea de fiinţă este
motivul pentru care cele trei Persoane lucrează în comun.cxx Sfântul Grigorie de Nyssa
clarifică acest lucru: “Oamenii se numesc mulţi, deoarece lucrarea fiecăruia dintre ei în
aceleaşi activităţi este distinctă, fiecare dintre ei separându-se de ceilalţi în limitările sale,
după modul particular al lucrării sale. Dar la firea dumnezeiască n-am învăţat că Tatăl face
ceva din Sine fără să participe şi Fiul, sau că Fiul lucrează ceva deosebit, fără Sfântul Duh.
Toată lucrarea, care vine de la Dumnezeu asupra zidirii şi e numită, după înţelesurile ei, de
multe feluri, porneşte din Tatăl, înaintează prin Fiul şi se desăvârşeşte (sfârşeşte) în Duhul
Sfânt. De aceea, numele lucrării nu se sfâşie în mulţimea celor ce lucrează.” cxxi El
precizează: “Nici Dumnezeul cel peste toate nu a făcut toate prin Fiul, pentru că nu are
nevoie de ajutor, nici Fiul Cel Unul-născut nu lucrează toate în Duhul Sfânt pentru că are o
putere mai mică decât intenţia, pentru că Tatăl este Izvorul puterii, Fiul este puterea şi
Duhul Sfânt este Duhul puterii. Iar zidirea toată, cea sensibilă şi cea netrupească este
rezultatul puterii dumnezeieşti. Tot ce este, începe de la Tatăl, înaintează prin Fiul şi se
desăvârşeşte în Duhul Sfânt.”cxxii

39
În Întruparea Fiului, Duhul este unit ipostatic cu El, aşa cum este din veşnicie. Ca om,
Hristos L-a primit pe Duhul pentru totdeauna, aşa cum L-au primit patriarhii, regii şi
profeţii lui Israel. Dar El L-a primit pe Duhul desăvârşit, cum nu ar fi putut să îl primească
aceştia. Duhul, ca ipostas, odihneşte în permanenţă asupra lui Iisus, de la Întrupare, dar
este cu Logosul din veșnicie. Cuvântul dumnezeiesc se face Hristos-persoană ca să
transmită pe Duhul în oameni. Aceasta lucrare se arată la Botezul în Iordan, când Duhul
apare cu Tatăl şi Fiul întrupat, unindu-I într-un anume fel şi mişcându-se de la unul la
celălalt. Tatăl le arată tuturor pe Fiul întrupat asupra căruia coboară Duhul: „Acesta este
Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Sfântul Chiril al Alexandriei
explică: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om, El primeşte Duhul de la Tatăl ca
unul dintre noi (…) pentru ca, primindu-L ca om, să se înrădăcineze iarăşi în noi harul
plecat. Socotesc că, pentru această pricină, Sfântul Ioan Botezătorul a adăugat cu folos:
„ am văzut Duhul coborând din cer şi a rămas peste El ”(Ioan 1, 32). Duhul S-a îndepărtat
de la noi pentru păcat, iar Cel ce n-a cunoscut păcatul S-a făcut ca unul dintre noi, neavând
motiv să se depărteze sau să se retragă de la El. Deci primeşte Duhul pe seama noastră şi
redă firii binele de la început. (…) Dumnezeu Cuvântul primeşte Duhul pentru noi, ca să
sfinţească întreaga fire.”cxxiii

Hristos, împreună cu Sfântul Său Duh sfinţeşte mai întâi propriul Său Templu, umanitatea
Sa şi, împreună cu ea, întreaga creaţie. Întruparea Fiului permite această manifestare. Ca
om, Fiul răspunde, în numele omenirii, iubirii Tatălui, printr-o iubire ascultătoare până la
jertfa pe cruce; acest răspuns permanent l-a dat în Duhul, Care rămâne în şi între Tatăl şi
Fiul. Ca om, Hristos a ridicat la treapta cea mai înaltă sensibilitatea umană faţă de Tatăl şi
responsabilitatea faţă de toţi oamenii. El ridică la cea mai înaltă treaptă şi rugăciunea pe
care o adresează Tatălui pentru toţi fraţii Săi întru umanitate şi pentru întreaga
creaţie.cxxiv

Sfântul Duh în lume, prin Biserică

Pregătirea celor doisprezece Apostoli pentru misiune stă sub semnul făgăduinţei că Hristos
va mijloci ucenicilor Săi asistenţa Sfântului Duh ori de câte ori vor fi prigoniţi din pricina
numelui Său: “Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi,

40
căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul
Tatălui vostru este care grăieşte întru voi” (Matei 10,19-20). Promisiunea întăririi prin Duhul
este făcută înainte de patimi, dar trimiterea Lui este condiționată de plecarea lui Hristos la Tatăl:
”Mai de folos va este să Mă duc, că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de
Mă voi duce îl voi trimite la voi. Și venind Acela, va vădi lumea de păcat și de dreptate și de
judecată; de păcat, pentru că nu cred în Mine; de dreptate, pentru că la Tatăl Meu Mă duc și nu Mă
veți mai vedea; și de judecată, pentru că Stăpânitorul lumii acesteia a fost judecat. Incă multe am a
vă spune, dar nu le puteți purta acum; iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la
tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Toate
câte are Tatăl, ale Mele sunt. De aceea am zis, că din al Meu va lua și vă va vesti" (Ioan 16, 7-15).

Înainte de patimi, Iisus le promite că le va trimite un Mângâietor, care să-i întărească în

toate greutăţile pe care le vor întâmpina şi să-i ducă mai departe opera: “Şi Eu voi ruga pe
Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care
lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi,
că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14,16-17). Ioan Evanghelistul descrie promisiunea lui
Hristos în alt loc: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele
Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”
(Ioan 14, 26), adică îi anunţă că Duhul Sfânt îi va învăţa toate şi le va aduce aminte de toate
cuvintele Sale, care trebuie păzite şi transmise în continuare la toate neamurile, din toate
epocile istorice.

În ultima făgăduinţă, Hristos spune: “Adevărat vă spun: mai de folos vă este să Mă duc, că
de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de Mă voi duce îl voi trimite la
voi. Şi venind acela va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată; de păcat, pentru că
nu cred în Mine; de dreptate, pentru că la Tatăl Meu Mă duc şi nu Mă veţi mai vedea; şi de
judecată, pentru că Stăpânitorul lumii acesteia a fost judecat. Încă multe am a vă spune,
dar nu le puteţi purta acum; iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot
adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
Toate câte are Tatăl ale Mele sunt. De aceea am zis, că din al Meu va lua şi vă va vesti”
(Ioan 16,7-15). Prezenţa Sfântului Duh în lume nu este limitată în timp, cum a fost
activitatea mesianică a Logosului întrupat, ci devine veșnică.

41
 Rolul Sfântului Duh este să descopere lumii tot adevărul şi să-i conducă pe oameni
spre mântuire, conferindu-le harul divin, precum şi să asigure mersul Bisericii lui Hristos în
adevăr prin lume. În opera de mântuire a lumii fiecare Persoană din Treime are rolul şi
momentul Său: Tatăl concepe şi pregăteşte, Fiul conlucrează şi realizează, Sfântul Duh
cooperează şi desăvârşeşte lucrarea de mântuire, într-o deplină unitate de acţiune. De
aceea, Mântuitorul afirmă că Sfântul Duh va slăvi pe Fiul, aşa cum Fiul slăveşte pe Tatăl şi
cum Tatăl se proslăveşte prin Fiul.

ANTROPOLOGIE PNEVMATICĂ

Ipostasul uman ca mediu al Ipostasului divin

Ca Persoană, Duhul Sfânt se descoperă omului imperceptibil, personal-spiritual, într-un

mod misterios, cum nu era posibil înainte de moartea şi învierea lui Hristos. Ipostasul
înviat al lui Hristos a făcut ca Duhul să fie trimis ca Ipostas, nu simplă energie harică.
Aceasta înseamnă că, prin trimitere, Mângâietorul nu se substituie lui Hristos, ci lucrează
împreună cu Hristos înviat cu umanitatea Sa. Prezenţa Duhului în opera lui Hristos le face
interioară creştinilor prezenţa lui Hristos ca ipostas distinct. cxxv Duhul mijloceşte
prezenţa deplină în om a lui Hristos, prin trupul uman, care a fost preamărit deplin, încât
prin acest trup străluceşte slava veşnică a lui Dumnezeu îndreptată spre oameni. Duhul
„este viaţă şi dă viaţă, pentru că ne ridică de la cunoaşterea îndepărtată, raţională, despre
Dumnezeu şi mântuire, la experienţa unei taine divine în însăşi lucrarea ei de
mântuire. […] Ne conduce din interior spre Cincizecimea eshatologică în care va străluci, în
deplinătatea trupului transparent al lui Hristos”cxxvi.

Duhul coboară în cei ce se unesc cu Hristos, într-o chenoză personală; El se smerește până
la nivelul omului pentru a face posibilă comuniunea cu Dumnezeu Tatăl şi dialogul cu
Hristos. Aceasta nu anulează persoana omului, ci o face să crească. Prin Duh, omul este

42
înfiat de Dumnezeu, Hristos îl preface după chipul Său. În funcţie de această ridicare spre
cele dumnezeieşti, Duhul locuieşte în om şi îl ridică. Prin aceasta, libertatea umană nu
este afectată în nici un fel, căci Sfântul Apostol Pavel afirmă: “Unde este Duhul Domnului,
acolo este libertate” (II Corinteni 3 , 17). Duhul lucrează spre a elibera fiecare persoană
către dialogul liber de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii.

Sfântul loan Gură de Aur stăruie mult asupra plinătăţii, puterii şi actualităţii Cincizecimii.
„Cincizecimea, spune el, este o sărbătoare neîncetată”, este „cununa bunurilor, cetatea
sărbătorilor, roada făgăduinţei Domnului”, „Dacă Duhul Sfânt nu ar fi prezent, Biserica nu
ar exista.” Pentru el, dăruirea Duhului este cea mai mare dintre toate minunile lui Hristos,
cea în vederea căreia au fost săvârşite toate celelalte: „Pentru aceasta S-a întrupat Cuvântul,
pentru a-I lăsa Duhului Sfânt lucrarea”. Sfântul Ioan pune un accent deosebit pe
actualitatea Cincizecimii: „Harul este acelaşi la Cincizecime şi acum”. Avem de-a face cu un
leitmotiv, cu o afirmaţie fundamentală, care defineşte problema existenţei şi a permanenţei
harismelor în Biserică, ea însăși Cincizecime neîncetată.cxxvii Se presupune că această
concepţie a ,,Cincizecimii permanente" a fost pusă în evidenţă pentru prima oară, în Apus,
de către Sévérien Salaville, în prima ediţie a Tâlcuirii dumnezeieştii Liturghii a lui Nicolae
Cabasila.cxxviii

Conlucrarea dintre Fiul şi Duhul Sfânt în omul duhovnicesc o arată Apostolul Pavel când
scrie: “De aceea vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice:
Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică Domn este Iisus, - decât în Duhul
Sfânt” (I Corinteni 12, 3). Sfântul Vasile cel Mare afirmă: “Asigur pe oricare om care
mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că Hristos nu-I va folosi la nimic;
asigur pe cel care invocă pe Dumnezeu, iar pe Fiul Îl tăgăduieşte, că zadarnică este credinţa
lui; asigur pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în
Fiul şi că nu poate să o aibă pe aceasta dacă lipseşte credinţa în Duhul.”cxxix

Când Sfânta Scriptură descrie crearea omului ca trup de ţărână şi suflet viu (Facere 2, 7),
formula “suflet al omului” trebuie înțelească ca identitate cu “duhul” din scrierile Vechiului
Testament: “Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă (duh) în nările lor, au murit”
(Facere 7, 22); “În sfatul lor să nu intre sufletul (duhul) meu şi în adunarea lor să nu fie

43
părtaşă slava mea…” (Facere 49, 6); “Păzeşte-te şi îţi fereşte cu îngrijire sufletul tău, ca să nu
uiţi acele lucruri pe care le-au văzut ochii tăi”(Deuteronomul 4, 9); “În mâinile Tale îmi voi
da duhul meu; izbăvitu-m-ai Doamne, Dumnezeul adevărului”(Psalmul 30, 5); “Noaptea în
inima mea gândeam şi se frământa duhul meu” (Psalmul 76, 6); “Adusu-mi-am aminte de
Dumnezeu şi m-am cutremurat; gândit-am şi a slăbit duhul meu” (Psalmul 76, 3); “Lua-vei
duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 30); “Ieşi-va duhul lor şi
se vor întoarce în pământ” (Psalmul 145, 4). Cuvântul “duh”, atribuit omului sau oricărei
fiinţe vii nu se poate explica altfel decât prin putere de viaţă sau suflet, care apropie pe om
de Părintele Său ceresc, atunci când sufletul se manifestă ca o realitate raţională şi
voliţională.cxxx

Persoana, individul și Duhul

”Înţelegerea modernă, obişnuită, amestecă persoana, individul, subiectul, sinele, eul şi alte
fenomene şi concepte, crezând că numai referindu-se la acest conglomerat poate să
înţeleagă ce este persoana. În realitate, însă, persoana nu este în nici un caz identică cu
acest conglomerat sau cu vreuna dintre părţi. (…) Persoana este o relaţie complexă în care
individul şi subiectul sunt numai momente.”cxxxi Omul este un mister pentru că este
persoană. Lumea întreagă nu valorează nimic în raport cu persoana umană, cum afirmă
Hristos: . ”Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar
putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Când se naşte o
persoană, universul întreg îşi schimbă cursul, într-o formă care scapă observaţiei umane.
Din punct de vedere biologic şi social, omul este al lumii acesteia şi rodul proceselor care
au loc în ea. Omul ca persoană nu este produsul acestei lumi. Originea lui este în altă
parte. Ceea ce face din om o persoană este duhul raţional şi viu. În loc să fie o monadă,
făcând parte dintr-o ierarhie, la fel ca şi alte monade, persoana este un microcosmos, un
univers întreg. Doar persoana este capabilă să aibă un conţinut universal, să fie o forţă sub
o formă individuală. Acest conţinut rămâne inaccesibil tuturor celorlalte realităţi ale lumii
naturale, a căror trăsătură constă în a nu fi decât părţi. Persoana, însă, nu este o parte şi

44
nici nu poate fi o parte dintr-un tot oarecare. Acesta este principiul de bază al persoanei :
misterul ei. Ea are în faţă veşnicia şi caută să devină veşnică.cxxxii

Pentru a înțelege caracteristicile persoanei umane, Părintele Stăniloae vorbeşte despre

natura relaţiilor pe care ea le întreţine: Stăniloae își imaginează natura umană ca pe un fir
care unește noduri, ipostasurile sau persoanele, într-o plasă ca cele ale pescarilor. În acest
fel, ”De la fiecare persoană duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu în
relaţii directe. Fiecare persoană e centrul unor raze nesfârşite asemenea unei stele ; sau
persoanele sunt legate prin razele lor ca într-o plasă uriaşă de ochiuri. Prin razele lor dau şi
primesc, razele lor sunt, în acest fel, comune şi totuşi persoanele sunt centre deosebite ale
razelor care pornesc din ele şi vin spre ele. Fiecare persoană e centrul atâtor fiinţe actuale
câte persoane se afla în relaţie cu ea şi centrul atâtor fire virtuale câte persoane pot fi în
relaţie cu ea. Şi fiecare persoană poate lua loc de centru faţă de orice altă persoană. Plasa
aceasta de ochiuri se dezvoltă continuu din ea însăşi, o parte trecând, alta adăugându-se, ca
într-o sferă de ochiuri tot mai dese.”cxxxiii

Omul a fost creat ca persoană, ca eu ireductibil, capabil să-şi apere, în relaţiile de

comuniune, fiinţa sa unică şi irepetabilă. Fiinţa omului nu se preface în fiinţă divină pentru
că eul uman creat nu devine eu dumnezeiesc necreat şi, de aceea, în trăirea comuniunii, eul
îşi păstrează conştiinţa că puterile sale nu se bucură prin sine de toate bunurile ce le gustă,
ci prin Dumnezeu. Creştinul duhovnicesc îşi însuşeşte această afirmaţie de adâncă
smerenie, dar şi de supremă îndrăzneală : ”Sunt om, dar vieţuiesc ca Dumnezeu prin ceea
ce mi-a dat Dumnezeu ; sunt om dar sunt la nivelul lui Dumnezeu prin harul cu care a
binevoit El să mă îmbrace.”cxxxiv Ea redă cuvintele Sfântului Apostol Pavel : „ Nu mai
vieţuiesc eu, ci Hristos vieţuieşte în mine ” (Galateni 2, 8).

Persoana are fiinţă proprie dar nu se reduce la aceasta pentru că ar însemna o izolare
egoistă, împărtăşeşte fiinţa prin relaţie, adică este spirituală, înzestrată cu libertate şi
voinţă liberă spre lucrare. Fără transcendenţă nu se poate vorbi despre ”persoană”, care se
identifică numai în raport cu transcendentalul, care se poate opune oricărei determinări
exterioare, chiar şi din partea lui Dumnezeu. Raportul între omul-persoană şi Dumnezeu-
Persoană nu este cauzal, ci respectă principiul libertăţii. Dumnezeu nu este un obiect

45
pentru persoană, ci un subiect cu care se află în relaţie de fiinţă. Persoana se determină din
interior şi, tocmai datorită libertăţii absolute a tuturor persoanelor, omul devine persoană.
Existenţa omului ca persoană stă în indestructibilă legătură cu libertatea lui, care este darul
Duhului Sfânt. Dumnezeu este garantul libertăţii persoanei, iar tot ce ţine de ea aparţine
Duhului, lumii spirituale, nu celei obiective.

Duhul Sfânt imprimă persoanei forma sufletului şi a trupului, realizând unitatea lor. Asta
înseamnă că Duhul lui Dumnezeu formează persoana umană, sufletul şi trupul, prin suflet
omul ridicându-se deasupra determinismului lumii materiale. Persoana este un paradox
pentru gândirea raţională, întrucât conţine personalul şi supra-personalul, finitul şi
infinitul, imuabilul şi variabilul, libertatea şi robia. Ea se recunoaşte doar în relaţiile de
întâlnire şi de comuniune.

Importanța rugăciunii personale în dobândirea Duhului

Pe lângă rolul din viaţa Bisericii, în care transmite revelaţia sau voia lui Dumnezeu prin
Hristos înviat din morți, Duhul operează lucrarea treimică în relaţia personală cu omul
creat. El face pe om capabil de Dumnezeu, îi dă ,,simţirea" lui Dumnezeu, fără lucrarea
Duhului neputându-se înţelege sensul descoperirii lui Dumnezeu. Arătarea Duhului ca
Persoană constituie împlinirea etapelor succesive ale iconomiei divine. După înălţarea
Mântuitorului la cer, Duhul Sfânt devine operativ în Biserică prin harisme specifice
conducându-o și ferind-o de eroare până la sfârşitul veacurilor. Însă prezenţa Duhului în
om este marcată de o profundă schimbare interioară: mintea se transformă în ”potir”
pentru primirea dumnezeirii, inima se încălzeşte de dragoste dumnezeiască, iar voinţa se
întăreşte datorită lucrării faptelor bune. Orice gând rău dispare iar omul îşi recunoaşte
autentica valoare, îşi descoperă slăbiciunile şi neputinţa, cu cât se umple de conșșința
prezenței lui Dumnezeu, cu atât simțindu-se mai păcătos. În prezența activă a Duhul Sfânt
păcatul îşi pierde puterea şi, în voinţa omului, se sălăşluieşte Dumnezeu care îl face să
urmeze numai binele.

Ortodoxia îl consideră pe om fiinţă liberă, cu inițiativă, capabil de bine sau de rău, în

deplină cunoştinţă şi responsabilitate. Când lucrează binele, răspunde harului Sfântului
Duh, care îl ajută să facă paşi spre comuniunea și mai intimă cu Dumnezeu. Însă omul este
46
determinat şi de alte înclinaţii, individualiste, care îl îndepărtează de Sursa binelui.
Împotriva acestora, el are ajutorul şi asistenţa Sfântului Duh. Sfinţii Părinţi au arătat că
mintea umană ia forma a ceea ce gândeşte. Deci, dacă intră în rezonanţă cu Dumnezeu, se
luminează, Duhul o învăluie şi îi descoperă lucruri inefabile, frumuseţile dumnezeirii.

Duhul este bucuria lui Dumnezeu revărsându-se asupra creaţiei pentru a-i imprima o
orientare înnoită către Creator, depăşind separaţia artificială dintre Dumnezeu şi creaţie și
realizând desăvârșirea sau transfigurarea acesteia din urmă. Prin Sfântul Duh, bucuria lui
Dumnezeu se revarsă în inimile oamenilor care încep să trăiască în viața personală însăşi
bucuria Treimii. Sfântul Atanasie scrie: ”Fără Duhul, suntem străini de Dumnezeu şi
departe de El, iar prin împărtăşirea de Duhul suntem legaţi de dumnezeire. Deci a fi noi în
Tatăl nu e al nostru, ci al Duhului, care este în noi şi rămâne în noi, cât îl păstrăm în noi
prin mărturisirea credinţei. (…) În El (Duhul), Cuvântul slăveşte creatura şi,
îndumnezeind-o, o înfăţişează Tatălui. De aceea, Cel care uneşte creatura cu Cuvântul, nu
poate fi El Însuşi o creatură.”cxxxv Sensibilitatea pe care o primeşte omul se manifestă nu
doar în deschiderea faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Prima treaptă a ei este
credinţa. Pe măsură ce aceasta se dezvoltă, intuiţia realităţii transcendente şi atotprezente
a lui Dumnezeu nu încetează să sporească în om. Cel care are această sensibilitate Îl vede
pe Dumnezeu pretutindeni. Sădită în suflet, ea este în acelaşi timp şi a omului şi a Duhului.
Apoi ea se concretizează în sentimentul responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi faţă de
semeni. Responsabilitatea poate să ia forma fricii, a ascultării faţă de o misiune, a obligaţiei
de a evita păcatul, a deciziei de a duce o viaţă curată. Toată această gamă de sentimente
este produsă în omul credincios de Duhul Sfânt.cxxxvi

Sălăşluirea şi lucrarea în om caracterizează pe Duhul Sfânt fiindcă, prin natura sa

spirituală, sufletul omului este pregătit pentru lucrarea Duhului. Ca expresie a ipostasului
uman, sufletul este o imagine a Logosului divin, iar prin atracţia pe care el o simte în mod
natural spre Dumnezeul personal şi spre celelalte persoane, îl are în sine pe Duhul lui
Dumnezeu. Slăbind această tendinţă spre relaţia cu Persoana supremă şi cu celelalte
persoane umane, păcatul așează sufletul într-o stare contrară naturii proprii, o stare
contradictorie. Sălăşluirea Duhului restabileşte şi întăreşte sufletul în capacitatea sa de

47
relaţie cu Dumnezeu şi cu aproapele; prin aceasta El îl restaurează în starea conformă
naturii Sale.

Rugăciunile şi slujbele în Ortodoxie încep cu invocarea Duhului Sfânt,cxxxvii chemat să

pregătească sufletul pentru primirea adevărurilor cu privire la mântuire. Rugăciunea către
Duhul este un act de credinţă, prin care se poate exprima teologie, dogmă sau mărturisirea
de credinţă. Mărturisirea de credinţă ajută la întărirea convingerii prezenţei lui Dumnezeu
în lume și în viața personală. Ea animă rugăciunea, dă încredere în puterea lucrătoare a
harului, dă eficienţă legii şi valoare milei, creativităţii şi încrederii, statorniceşte în om
convingerea în iubirea şi ajutorul Sfintei Treimi.cxxxviii

Rugăciunea devine desăvârşită când ”Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu
ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”
(Romani 8, 26). Hristos este în Duhul Sfânt şi îl dăruieşte spre împărtăşire. Trupul Său
eclesiologic este mediul din care izvorăşte această comuniune. Dacă Cincizecimea începe
în ziua descrisă în Faptele Apostolilor, capitolul al II-lea ea nu se încheie acolo; continuă, se
desăvârşeşte sau se adânceşte în istorie prin Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt și omul sfânt

Dacă Duhul este sfânt prin Sine însuși, nu prin participare la sfințenia celorlalte
Persoane ale Sfintei Treimi, fiind însăși sfințenia lui Dumnezeu personificată, omul devine
sfânt prin participarea la viața dumnezeiască, răspunzând fiecărei epicleze pe care Biserica
o face Duhului în numele membrilor ei. Fiind dăruită liber şi absolut, iubirea personală
dumnezeiască se revarsă în mod voit şi creator asupra făpturilor raţioanle, pe care
Dumnezeu personal le-a creat. Materia, ca mediu de existenţă a omului, este darul lui
Dumnezeu, având un început, odată cu timpul, împreună cu care a fost făcută din nimic.
“Numai dacă lumea este din nimic, prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan
de perfecţiune în Dumnezeu, tot prin voia Lui atotputernică şi prin iubirea Lui, după o
anumită pregătire pentru aceasta. Acest început al lumii şi al omului şi acest sfârşit care nu
e un sfârşit total dovedesc amândouă iubirea lui Dumnezeu faţă de ei şi le dă un
sens.” cxxxix Numai prin Duhul Sfânt, Creatorul susţine în creaţie puterea vieţii, o

48
transfigurează până la asemănarea cu El, iar aceasta se face printr-o altă fiinţă raţională,
omul, în starea lui de maximă libertate, respectiv sfântul.

“Spiritualitatea” omului constă în faptul că aparţine Duhului Sfânt, că poartă în sine ceva
din “suflarea” lui Dumnezeu, asupra căreia şi-a pus propria amprentă. Cincizecimea
Duhului este “a doua suflare” a lui Dumnezeu în oameni, căci, prin El, Hristos este dăruit
permanent omului. De aceea, Biserica este una, sfântă, apostolică şi universală, deci este
eternă. Ea se limitează doar organizatoric la forma văzută, dar ca “Trup al lui Hristos” şi
“mediul de viaţă al Duhului” este nelimitată în timp şi spaţiu, pentru că nu există un timp
în care să fi existat Capul fără Trup şi Trupul fără Viaţă. Venirea lui Hristos în lume, unde
întemeiază Biserica, se face prin lucrarea Sfântului Duh și din trimiterea Tatălui. Întruparea
nu a adus ceva nou în sânul Sfintei Treimi, nici nu a adăugat ceva divinității Sale. Persoana
Logosului își asumă obiectiv natura umană, după prototipul căreia a fost făcută la
începuturi umanitatea. Astfel poate fi înțeleasă afirmația Sfântului Ioan Evanghelistul:
“Întru ale Sale a venit, dar ai săi nu l-au primit” (Ioan 1, 11).

Rostul lumii create este nu numai de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu, prin om,
care de a fi sfinţită, ridicată la un nivel superior, re-creată prin Duhul Sfânt ca un “pământ
nou” (Apocalipsa 21, 1). Căderea în păcat a fost un eşec temporar, l-a îndepărtat pe om
pentru un timp de ţintă. Opera sfinţirii se efectuează pe calea puterii dumnezeieşti
înnoitoare a fiinţei, care se transmite prin harul Duhului Sfânt. Sfinţirea persoanei
credinciosului implică unitatea sa psiho-somatică, suflet şi trup, care nu pot fi despărţite în
raportul cu Duhul și începe cu apa Botezului, în care omul se scufundă pentru că ”dacă nu
se naște din apă și din Duh, nimeni nu va moșteni Împărăția cerurilor” (Ioan 3, 5).

Omul sfânt este mai mult decât cel ce a împlinit voia divină în această viață, care a rezonat
la lucrarea Duhului; el devine subiect al rugăciunilor după slăvire. ”Rugându-ne sfinților,
ne rugăm lui Hristos, prezen prin sfinții Săi, ne adresăm acestei puteri de iubire a luiu
Hristos care face din toți Trupul Său. Această comuniune indestructibilă a tuturor, unitate
organică a spiritualului și a corporalului este cea care explică cultul moaștelor. Biserica
mărturisește că există o legătură particulară între spiritul unui sfânt și rămășițele sale
trupești, legătură pe care moartea nu o distruge”.cxl

49
Începutul rugăciunilor: Împărate ceresc

În practica rugăciunii individuale și în orice slujbă sau rânduială liturgică din tradiția
ortodoxă, se începe cu formula cunoscută de rugăciune adresată Duhului Sfânt, cunoscută
ca rugăciunea Împărate ceresc. Prin rostirea ei se arată că primirea lui Dumnezeu Treime
este posibilă în condiţiile în care Duhul Sfânt dă putere, curăţă, descoperă, unifică sau
creează koinonia, adică mediul în care Dumnezeu îşi odihnește prezenţa şi își împlinește
lucrarea.

”Împărate ceresc”

Calitatea de împărat presupune o anumită putere și o mare răspundere de slujire, mai mult
decât în conducere. Pe lângă faptul că împăratul trebuie să aibă el însuși putere, el poate și
trebuie să dea și altora putere, adică celor pe care îi consideră vrednici de încrederea sa,
celor care pot fi învestiți cu îndeplinirea unui serviciu specific. ”Împăratul ceresc” se
înțelege a fi o Persoană care are o împărăție, diferită de ”împărățiile” lumii, are putere în
acea împărăție și calitatea de a dărui altora o putere specifică acelei lumi cerești.

Sfântul Duh dă putere și ajutor unor persoane special chemate să vestească o altă lume sau
o altă autoritate. Iosua primește darul conducerii și al înțelepciunii (Numeri 27, 18 și
Deuteronom 34, 9), iar judecătorii primesc puterea de a lupta împotriva opresorilor,
convinși fiind că o fac în numele lui Dumnezeu: ”fost-a Duhul Domnului peste mine.”cxli
Duhul l-a întărit pe Saul în luptă (I Regi 11, 6) și pe David, după ce a fost uns rege peste
Israel (I Regi 16, 13). Totuși, când Saul încearcă să îl prindă pe David, trimișii lui sunt
doborâți la pământ, profețind pedepsirea unor conducători ai poporului lui Israel.

Profetul Isaia este convins că fără puterea lui Dumnezeu, Israel nu ar fi reușit să iasă din
robie (Isaia 63, 11-12). Același profet prevede chiar timpul când Mesia avea să fie uns cu
putere multă, prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu (Isaia 11, 2-3). ”Slujitorul” despre care
vorbește Isaia este Cel peste care Dumnezeu toarnă din Duhul Său (Isaia 42, 1). Profețiile
lui sunt făcute, cum însuși o mărturisește, în puterea Duhului: ”Duhul Domnului este peste
Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima
zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate; să dau de

50
ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să
mângâi pe cei întristaţi; celor ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă,
untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde. Ei vor fi
numiţi: stejari ai dreptăţii, sad al Domnului spre slăvirea Lui” (Isaia 61, 1).cxlii

Duhul vine în lume ca împărat puternic pentru a descoperi oamenilor realități cerești,
pentru a înnoi şi învia spiritual fiecare persoană care îl cheamă în rugăciune. Dumnezeu
transmite veşnicia ca pe un dar, prin sine inaccesibil, dar care devine posibil prin
participarea la viața Duhului. După cum afirmă Vladimir Lossky, Dumnezeu trece zidul
acestei transcendenţe prin Duhul Sfânt, prin care şi în care Logosul, Cuvântul, nu încetează
să Se arate în numeroasele expresii ale Înţelepciunii şi profeţiei. ”Lumina care luminează pe
tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9) nu pregetă să Se întrupeze, iar Întruparea
Cuvântului se face prin Duhul şi prin libertatea Fecioarei. Unde este Duhul Domnului,
acolo este libertate (II Corinteni 3, 17). În viața de rugăciune acreștinului Duhul are un rol
important prin simplul fapt că face ca omul să nu fie niciodată singur (Romani 8, 26).
Sfântul Pavel arată că accesul la Tatăl se face prin Duhul lui Dumnezeu (Efeseni 2, 18), care
transmite în credincioși daruri spirituale nebănuite: ”Toate acestea le lucrează unul şi
acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” (I Corinteni 12, 11). Prin El se
dăruiește fiecărui creștin puterea de a depăși greutățile în calea mărturisirii cuvântului lui
Dumnezeu (care nu trebuie să fie numai apanajul teologilor și al preoților), Hristos însuși
folosind acest argument: ”Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns
la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28).

”Mângâietorule

”Paracletul”cxliii sau ”Mângâietorul” este un nume care i-a fost atribuit Duhului Sfânt de
către însuși Iisus Hristos care, astfel, L-a promis și trimis Apostolilor după Înviere. Este
vorba atât de o prezență a Persoanei dumnezeiești, cât și de o cunoaștere continuă a
revelației la nivel personal: în măsura în care omul se deschide Duhului, Acesta se
revelează, la rându-I, nu numai pe Sine, ci toată relația perihoretică a Treimii. Starea de
intimitate presupune aprioric pe cea de cunoaștere. Duhul Sfânt a vorbit lumii, mai întâi
51
prin profeți, despre planul lui Dumnezeu cu lumea (Fapte 1, 16 și 4, 25 sau I Petru 1, 11-12).
Autorii Noului Testament au fost conduși ”spre tot adevărul” de către Duhul (Ioan 16, 13),
luând din cele ale Tatălui și ale Fiului, arătându-le lucrurile care aveau să vină (Ioan 16, 3 și
Efeseni 3, 5). Prezența curățitoare a Mângâietorului în om înseamnă prezența Treimii,
pentru că prin El se slăvește Hristos (Ioan 16, 14) și se aduce mărturia despre Iisus Hristos
(Ioan 15, 26; Fapte 5, 32; I Corinteni 12, 3; I Ioan 4, 2), deși lucrează și de la Sine, nu numai
din încredințarea Tatălui sau prin trimiterea Fiului. Dealtfel, întreaga Sfântă Scriptură este
inspirată de Duhul, dând mărturie prin efectele care arată activitatea Sa, fie că este vorba
despre Vechiul Testament,cxliv fie de Noul Testament.cxlv

”Duhul Adevărului”

Prin această formulă se desemnează identitatea de ființă cu Cel care a spus că este „ Calea,
Adevărul şi Viaţa ”. Cuvintele Calea, Adevărul şi Viaţa au conotaţie treimică, prin Persoana
Fiului întrupat care se identifică deplin cu ele. Adevărul, revelaţia, nedespărţite de adevărul
lui Dumnezeu şi de cel al omului, este Cuvântul înomenit. Pe El, Duhul îL împărtăşeşte în
Sfintele Taine. Hristos merge cu cei care călătoreau spre Emaus, dar ei nu-L recunosc:
cuvântul Său, însă, plin de Duhul, le face sufletele să se aprindă de credință. Când frânge
pâinea euharistică, Se descoperă şi Se ascunde în acelaşi timp, nemaifiind cu ei decât în
Duhul Sfânt. De aceea, Biserica, Trupul lui Hristos, este şi Templu al Duhului Sfânt.

În viața particulară, Duhul Sfânt descoperă creștinului că Adevărul este Fiul lui Dumnezeu
(Romani 8, 16) și strigă în fiecare ”Ava, Părinte!” (Galateni 4, 6). El înzestrează pe om cu
daruri și puterea cunoașterii adevărului, confirmând că Evanghelia este darul cel mai de
preț al lui Dumnezeu (Evrei 2, 4). Rugăciunea către Duhul Adevărului are un dublu
rezultat: face oamenilor cunoscută prezenţa lui Hristos înviat, până la sfârşitul veacurilor şi
deschide în om, prin libera conlucrare cu el, puterea de a-L cunoaşte şi slăvi pe Dumnezeu
în duh și în adevăr (Ioan 4, 23), întărind și celor necredincioşi convingerea că Dumnezeu
dăruieşte mântuirea celor care cred.

52
Pe Filip îi descoperă să urmeze carul etiopianului (Fapte 8, 29) și să îi interpreteze
Scripturile, lui Petru să meargă cu cei trei oameni la Corneliu, sutaşul (Fapte 10, 19-20 şi 11,
12), iar pe creştinii din Antiohia i-a sfătuit să îi desemneze pe Saul şi pe Barnaba spre
vestirea Adevărului la neamuri (Fapte 13, 2). Cei care primesc pe Duhul Adevărului se află
în permanență sub călăuzirea lui Dumnezeu (Romani 8, 14 și Galateni 13, 2) pentru simplul
fapt că folosesc propria libertate spre conlucrarea cu El (Romani 8, 4), Cel care conduce
spre tot adevărul (Ioan 16, 13).

Adevărul are însă şi exigenţele lui. În câteva episoade din Scriptura Noului Testament se
arată că cel care umblă în Duhul trebuie să umble întru adevăr: soţii Anania şi Safira, care
au ascuns de comunitatea apostolilor o parte din câştigul dobândit din vinderea unei
proprietăţi sunt aspru pedepsiţi, nu neapărat pentru că nu au depus totul la picioarele
Apostolilor, ci pentru că au ”minţit Duhului Sfânt” (Fapte 5, 3-9), după expresia lui Petru.
În adresa către evrei, Pavel arată că cei care fac de ocară „duhul harului” (Evrei 10, 29) şi
întinează sângele jertfei lui Iisus Hristos vor fi pedepsiţi fără milă. Convingerea Bisericii, în
baza promisiunii lui Hristos, este că păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se vor ierta, nu
pentru că Dumnezeu nu are putea să ierte, ci pentru că acei ce le săvârşesc îl alungă pe
Duhul din viaţa lor: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva
Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31; Marcu 3, 29 şi Luca 12, 10), în contextul în care fariseii
atribuiau lui Satana lucrările Duhului Sfânt împlinite prin persoana lui Iisus Hristos.

”Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti”

Afirmația de mai sus, adevăr teologic incontstabil, include idealul de unitate în Duhul a
tuturor făpturilor. La sărbătoarea Cincizecimii, Apostolul Petru a ținut o cuvântare cu
profund caracter profetic și dogmatic. Între altele, el face referire la profeția lui Ioil
(capitolul 3: ” Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre
vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi peste
robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu. Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe
pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele,
înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului. Şi oricine va chema numele
Domnului se va izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea, precum a

53
zis Domnul; şi între cei mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul” (Fapte 2, 16-21).
Diferența substanțială pe care o face Petru, față de Ioil, este că anunță acest plan al lui
Dumnezeu către și pentru toți cei prezenți la Ierusalim, din toată lumea, Duhul Sfânt
nemaifiind trimis la anumite persoane alese, cu o misiune specială. Este vorba despre un
râu de binecuvântare prin care se constituie prima comunitate creștină ce avea să
funcționeze după o altă rânduială, străină lumii până atunci: ” Iar toţi cei ce credeau erau
laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor,
după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând
pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe
Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se
mântuiau”(Fapte 2, 44-47).

Sfântul Maxim Mărturisitorul evocă prezenţa Duhului Sfânt în însăşi existenţa lumii, în
fiinţele şi în lucrurile care sunt cuvinte ale Cuvântului lui Dumnezeu ce se adresează către
lume. Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni (4, 6), îl identifică pe Dumnezeu în toate şi
prin toate și pentru toți. Tatăl este Dumnezeul mereu transcendent, principiul tuturor
celor existente. Cuvântul este Cel care structurează lumea prin conlucrare veşnică, iar
Duhul confirmă totul în toate, învie şi conduce fiecare făptură spre desăvârşirea frumuseţii.
De aceea Pavel salută pe credincioșii din Corint și binecuvintează Biserica în unitatea ei,
după modelui Treimii, cu formula ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”( II Corinteni 13, 14). Unitatea
credincioșilor este opera Duhului, din încredințarea Tatălui și cooperarea cu Fiul, atât ca
stare actuală cât și ca deziderat al Bisericilor în viitor.cxlvi

Filipenilor li se spune că Duhul împărtășește totul în unitate, prin Hristos: ” Dacă este
vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtăşire a
Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la
fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare”(Filipeni 2, 1-2). Unitatea prin
Duhul omniprezent se extinde până la reconcilierea între evrei și neamuri, prin Biserică,
dincolo de tradițiile și cultura vremii: ”Prin El avem părtășie” (Efeseni 2, 18), iar unitatea
devine obligație fiecărui creștin în parte: ”Siliți-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura
păcii.” (Efeseni 4, 3).
54
Unitatea prin Duhul înseamnă solidaritate binevoitoare universală, întrucât oamenii sunt
dependenți unii de alții, așa cum ”Nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine;
sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi” (I Corinteni 12, 21). Convingerea
era dată de faptul că ”într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie
iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12, 13).
Teologului Pavel, orice lipsă de unitate, dispută sau diviziune în Biserică îi apar ca
anomalii, roade ale dorințelor trupești, opuse chemării Duhului (Galateni 5, 18-25), ceea ce
face ca Duhul să conducă la unitate în armonie, în bunătatea și iubirea dumnezeiască ale
acestuia: ”Peste toate, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii”(Coloseni
3, 14).

”Vistierul bunătăţilor”

Viața omului este marcată de dobândirea, folosirea și distribuirea bunurilor materiale:

pentru unii ele sunt scopul principal al existenței, pentru alții sunt mijloace de subzistență,
iar pentru cei preocupați de valorile spirituale, sunt instrumente pentru înțelegerea relației
dintre creat și necreat, prin atitudinea cu care se raportează la ele. Bunurile materiale pot
constitui o interfață între viața pământească și viața veșnică, funcție de modalitatea de
dobândire, folosire și distribuire.

Biserica vorbește despre ”bunurile cerești” și ”bunătățile cele făgăduite”, respectiv darurile
pe care Dumnezeu le dăruiește celor ce se străduiesc să ajungă la asemănarea cu El. El este,
prin consecință, sursa tuturor bunătăților, fie că sunt materiale fie spirituale sau cerești.
Cele din urmă sunt numite generic și binecuvântări. ”Binecuvântarea” cxlvii este semnul
prezenței lui Dumnezeu în mod lucrător, într-un anumit moment, loc și stare.

”Bunătăţile” Duhului sunt nenumărate şi sunt împărtăşite prin har. „Duhul devine în om
tot ceea ce Scripturile spun despre Împărăţia lui Dumnezeu – piatra preţioasă, grăuntele de
muştar, drojdia, apa, focul, pâinea şi apa vieţii, camera de nuntă…”cxlviii Dumnezeu
împărtășește bunătăţile sau binecuvântările Sale în funcție de deschiderea și
disponibilitatea credincioșilor de a le primi. Sfântul Arhidiacon Ștefan le reproșează
iudeilor că se împotrivesc Duhului Sfânt atunci când refuză să vadă binecuvântarile lui
(Fapte 7, 51), iar Sfântul Pavel avertizează pe efeseni: “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui
55
Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”(Efeseni 4, 30), în
vreme ce tesalonicenilor le cere „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19). De asemeni,
corintenilor le descoperă că Duhul Sfânt îşi face templu în trupul omului, unde revarsă
toate bunătăţile: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi,
pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6, 19-29).

Încercarea de a enumera „bunătăţile” Duhului, deşi nelimitate ca număr, ar putea include

faptul că face din om sălaş al lui Dumnezeu Celui viu (I Corinteni 3, 16), oferă oamenilor
darul unităţii (II Corinteni 3, 14 şi Filipeni 2, 1), revarsă bunurile necesare vieţii (I Corinteni
12, 11), descoperă adevărul (II Timotei 1, 14), dăruieşte darurile slujirii (Fapte 20, 28), dă
lumii viaţă, asemeni unui râu de apă (Ioan 7, 38-39) sau dăruieşte răbdare în suferinţă (I
Petru 4, 14). Cea mai mare binecuvântare este însăşi prezenţa personală în creaţie, unde
singura făptură care îl poate conştientiza şi identifica este omul, atunci când se află „în
Duhul” (Apocalipsa 1, 10). Acest om duhovnicesc se bucură (Luca 10, 21), hotărăşte ceea ce
este bine (Fapte 19, 21), aduce mărturie despre Dumnezeu (Romani 9, 1), are „părtăşie cu
Dumnezeu” (Efeseni 2, 18), se roagă (Efeseni 6, 18), iubeşte (Coloseni 1, 8). De prezenţa
Duhului în lume toţi beneficiază dar puţini conştietizează. De aceea, oricine se opune
binecuvântării Duhului Sfânt respinge ipso facto bunătăţile pe care El le poate aduce în
viaţa de credinţă individuală.

„Dătătorule de viaţă”

Duhul este ”dătător de viaţ㔺i se exprimă prin suflare, folosită ca imagine la creaţie, când
Dumnezeu suflă asupra lui Adam duhul de viaţă dar şi atunci când Hristos învesteşte pe
ucenici cu puterea apostoliei suflând asupra lor. Gestul a rămas neschimbat în Taina
Botezului, când pruncului şi apei le sunt împărtăşite puterea de viaţă a Duhului prin
suflarea simbolică a preotului. Duhul este Viaţa însăşi, izvor şi dătător de viaţă întregii
creaţii, prin modalităţi şi mijloace diferite. Limba greacă veche foloseşte două cuvinte
pentru a diferenţia sensurile vieţii: „bios” pentru viaţă biologică şi „zoi” pentru cea
spirituală, înveşnicită prin Hristos, viaţa lumii care trimite pe Duhul în lume. Ambele
forme de viaţă sunt rodul prezenţei Duhului Sfânt care animă totul, în cer şi pe pământ, în

56
apele mării, în locuri sau spaţii încă necunoscute oamenilor : „Trimite-vei duhul Tău şi se
vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Psalmul 103, 31).cxlix

Specific Duhului este nu numai că dă viața, de la început, ci o și regenerează, după cum

arată Sfântul Apostol Pavel : ”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un
singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I
Corinteni 12, 13). Hristos promisese încă de la începutul propovăduirii Sale, când s-a adresat
lui Nicodim : ”De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în
împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5), iar după înviere trasează ucenicilor principala datorie,
să învețe sau să descopere prin Duhul Sfânt și să boteze în numele Sfintei Treimi (Matei 28,
19-20). Mai explicit, Sfântul Evanghelist Ioan surprinde clar afirmația lui Iisus Hristos
potrivit căreia ”Duhul dă viață (Ioan 6, 63), ceea ce va fi afirmat fără echivoc și de Apostolul
Neamurilor : ”El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a
Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5).

Însă Duhul Sfânt este dătător de viață mai ales pentru cei care primesc ca adevărată
învățătura despre Iisus Hristos ca om și Dumnezeu, pentru că a fost conceput ”de la Duhul
Sfânt” (Matei 1, 18 și Luca 1, 35). Așadar, Duhul dă viața și înnoiește viața, întâi în creația
universului, apoi în viața lui Hristos și a fiecărui credincios, fiind dătătorul desăvârșit al
învierii: ”Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat
pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său
care locuieşte în voi!” (Romani 8, 11).

”…Vino !”

Duhul este pretutindeni, așa cum a văzut într-o formulă anterioară. Invocarea creştinului
înseamnă a activa prezenţa şi lucrarea Lui, prin dorinţa şi efortul credinciosului, făcând din
viață un act sinergic. Deşi umple sau plinește totul, Duhul nu încalcă libertatea omului,
pe care dealtfel, are puterea de a-l converti, modela şi desăvârşi. Duhul nu lucrează silnic.
De la om trebuie să aibă consimţământul sau acceptul co-creator. În pedagogia Sa,
Dumnezeu lasă creaturilor conştiinţa libertăţii proprii, în baza căreia se explică refuzul
omului de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu, care susţine şi înconjoară totul, gata să
pătrundă prin cea mai mică deschizătură a sufletului, dar niciodată neinvitat. Omul decide
57
să se expulzeze din iubirea dumnezeiască, iar Dumnezeu respectă această alegere, cerând
omului consimţământul şi chemarea pentru revenirea la relaţia iniţială.

Relaţia dintre Duhul Sfânt şi lume este reciprocă: lumea îşi are sălaşul în Duhul Sfânt, iar el
umple toate, fără a se confunda cu creatul. Lumea creată există doar pentru că Dumnezeu
o vrea, o iubeşte, o apără. În acelaşi timp, El acceptă să fie ”exilat” de om din inima creaţiei,
din om, cununa şi formatorul creaţiei. Dumnezeu nu are unde să-Şi plece capul, pentru că
omul deţine cheile universului creat: el Îi poate închide universul lui Dumnezeu.

”Sălășluiește-Te!”

Sfântul Pavel le vorbește galatenilor despre comportamentul creștinului în acord cu voia

Duhului și distincția față de dorințele trupului (Galateni 5, 16-25). Din text se vede că, unde
se sălășluiește Duhul, îl ridică pe om la demnitatea de partener ale lui Dumnezeu. Duhul se
sălășluiește, pe de o parte în ființa fiecărui credincios, care îl acceptă liber, în Trupul
Bisericii, unde inspiră viața spre dobândirea mântuirii sufletelor membrilor ei, așa cum s-a
petrecut la Sinodul de la Ierusalim, din anul 50. În urma discuțiilor, decizia finală a fost
introdusă prin formula ”Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15, 28). Deși cei mai
mulți participanți fuseseră martori oculari ai activității Mântuitorului, decizia nu se putea
lua decât în acord cu Duhul. Prin extensie, oricine face voia lui Dumnezeu este portavocea
Duhului sălășluit în el, așa cum s-a descoperit Pavel după convertire: instrument al
Duhului, cu ferma convingere că nu el lucra, ci Duhul care era în el: ” Iar acum iată că, fiind
eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, decât
numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi
necazuri” (Fapte 20, 22-23).cl

Sfântul Ioan Evanghelistul spune destinatarilor primei sale Epistole că omul știe când
Dumnezeu este în el, ”prin Duhul pe care ni L-a dat.” (I Ioan 3, 24), iar aceasta face ca cel
conștinet de prezența Duhului să simtă că este fiu adoptiv al lui Dumnezeu, adică
persoană de dialog, care împlinește poruncile dumnezeiești și este capabil să ajungă la
cunoaștere.

58
Iisus le-a promis uncenicilor că Duhul îi va învăța ”toate” (Ioan 14, 26) și îi va conduce la tot
adevărul (Ioan 16, 13). Pe această bază, au fost îndemnați ca, în timp de persecuție, să
asculte de Duhul, care îi va ”învăța” ce trebuie să spună, fără să gândească dinainte (Luca
12, 12). Istorisirea întemeierii primelor comunități creștine cuprinde numeroase referiri la
rolul Duhului în viața Sfântului Pavel: captiv în Ierusalim (Fapte 21, 11), condamnat pentru
credință (Fapte 20, 23), cunoscător tainic al unor evenimente viitoare, până la sfârșitul
vreacurilor (I Timotei 4, 1).

„Curăţeşte-ne de toată întinarea… ”

Purificarea omului în Vechiul Testament era strict legată de igiena externă, respectiv actul
formal de spălare cu apă pe membrele expuse direct mediului extern: mâini, picioare, față
sau întreg capul. Spălarea ritualică a fost interpretată ca act de sfințire, în perspectiva
intrării în spațiul ”Celui Sfânt”, Dumnezeu. Deci, sfințenia presupune purificarea, ieșirea
din materialitatea grosieră printr-un gest concret. Hristos depășește aceasta concepție, o
interiorizează, arătând că la Dumnezeu este mai importantă curăția interioară.cli Inima
este chemată să se curăţească nu doar de gândurile rele, ci de orice gând. Ca „eul” profund
al persoanei, inima poate deveni ”conştiinţa conştiinţei, punctul zero”clii, potir în care
Dumnezeu poate coborî, pentru a recrea natura umană individualizată prin focul
purificator al Duhului Sfânt.

Omul nu se poate elibera singur de păcat, de aceea trebuie să îl cheme pe Duhul să o facă.
Chiar și în viața necredincioșilor, Duhul Sfânt vădește lumea de păcat și o predispune spre
purificare: ”El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. De păcat,
pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai
vedea; de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 8-11). Când
un necreștin este primit în Biserică, prin Botez, Sfântul Duh săvârșește o primă curățire,
prin care se produce o separare definitivă între omul cel vechi și omul cel nou, înnoit prin
puterea Sfântului Du, cliii motiv pentru care noul botezat este considerat sfânt în
actualitate, capabil și vrednic de a primi Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului, fără o
altă pregătire. Apostolul Pavel folosește o formulă definitorie, preluată ulterior integral în
59
slujba botezului : ”Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului
Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Corinteni 6, 11).cliv Purificarea prin Sfânul
Duh se asemănă cu arderea : El curățește desăvârșit, după cum arată Sfântul Ioan
Botezatorul, care spune că Iisus va boteza cu ”Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3, 11 și Luca 3, 16).

Pocăința sau întoarcerea omului de la păcat și schimbarea definitivă a orientării vieții se

face numai sub puterea Duhului Sfânt, a cărui permanentă chemare este spre curățire și
viața de sfințenie. Aceasta din urmă se identifică prin prezența în om a roadelor Duhului,
adică ”bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,
înfrânarea, curăţia”Galateni 5, 22-23), respectiv atributele care îl fac pe om asemănător lui
Dumnezeu. De aceea, sfințenia este realizabilă numai prin puterea Sfântului Duh (II
Tesaloniceni 2, 13 ; I Petru 1, 2 ; Romani 8, 4 și 15-16). ”Faptele trupului” sunt firești, câtă
vreme omul este ființă material-spirituală, dar pot fi domesticite, înfrânate și sublimate
prin asistența Duhului, fără de care creștinul nu poate sa înceapă progresul duhovnicesc
(Filipeni 1, 19). clv

Totuși, prezența Duhului în viața particulară ridică, inevitabil, problema coabitării cu

păcatul. Mai exact, în ce măsură este posibilă conviețuirea în sufletul credincios a Duhului
Sfânt cu păcatul sau înclinația spre acesta. Dumnezeu nu elimină automat păcatul din om,
dar nici nu îl părăsește pe credincios atunci când păcătuiește datorită slăbiciunii.
Dumnezeu este sfințenie și iubire absolută. De aceea, prezența lui în viața creștinului face
mai evident păcatul, în toate consecințele lui, creând în suflet o atmosferă de iubire și
pace. În învățătura creștină ”Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Corinteni 14,
33), iar împărăția Lui nu este ”nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în
Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Concluzia este că libertatea omului chiar și când primește păcatul în sactuarul Duhului,
adică în trupul său (I Corinteni 6, 19), este darul cel mai de preț al Duhului. ”Domnul este
Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17), dar acolo unde
Duhul Sfânt trebuie să coabiteze cu păcatul, omul a ”întristat Duhul cel Sfânt al lui
Dumnezeu, întru Care a fost pecetluit pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30).

60
”Mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”

Niciodată meritată, mântuirea este darul lui Dumnezeu împărtășit după criterii
necunoscute oamenilor, dar pe fundamentul iubirii Lui desăvârșite față de om. Cererea
arată speranţa pe care poate să o nutrească fiecare persoană care se adresează Duhului
Sfânt. A mântui este mai mult decât a elibera de moarte sau de chin, înseamnă a vindeca, a
readuce la starea dintâi, a compatibiliza. A vindeca sufletul este cu mult mai mult decât a
elibera sufletul din ”închisoarea” materiei. Sufletul din persoană transcede limitele
materialității şi face posibilă existenţa într-o altă dimensiune. Sufletul este mântuit prin
suflul Duhului pentru că este parte din acesta, prin harul creator, dar el conduce în final la
mântuirea persoanei și cu trupul, căci pătrunde, începând de la inimă, – ”cel mai adânc
trup al trupului”clvi, toate facultăţile umane.

DUHUL SFÂNT ÎN VIAȚA BISERICII

Cincizecimea – sărbătoare treimică, atribuită Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli la Ierusalim este un moment de importanţă

maximă din punct de vedere social şi religios, încât la el participă, vrând-nevrând, “toţi” cei
adunaţi în cetatea sfântă. Ar putea fi vorba despre cele 120 de persoane care au participat la
alegerea lui Matia (“Şi în zilele acelea, sculându-se Petru în mijlocul fraţilor, iar numărul
lor era ca la o sută douăzeci”(Faptele Apostolilor 1,15), sau ar putea face referire doar la
Apostoli, Maria şi femeile care sunt amintite în Faptele Apostolilor capitolul 1, versetele 13
şi 14 (”Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi
Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon
Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu
femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui)”, deoarece casa în care erau adunaţi toţi
era loc de întrunire (“a umplut toată casa unde şedeau ei”, adică acea “încăpere de sus”
unde locuiau Apostolii la întoarcerea în Ierusalim: “Şi când au intrat, s-au suit în încăperea
de sus, unde se adunau de obicei”(Faptele Apostolilor 1, 13 şi 2, 2).

Fenomenele care însoţesc Pogorârea Duhului Sfânt sunt descrise fără o mare exactitate de
limbaj: mai întâi e vorba de un “vuiet ca de suflare de vânt”, care în versetul 6 este numit

61
“voce, sunet”. Este clar vorba despre o teofanie, ca cea redată în cartea Ieşire: “Iar a treia zi,
când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe
foarte puternic. Şi s-a cutremurat tot poporul în tabără “(Ieşirea 19, 16). După unii Sfinţi
Părinţi, zgomotele acestea care provin din cer nu reprezintă în mod cert cosmosul, ci sunt
simbolul locuinţei lui Dumnezeu, de unde El vorbeşte poporului: “Atunci Domnul a zis
către Moise: Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi aşa să vesteşti fiilor lui Israel: Aţi văzut că am
grăit cu voi din cer!” (Ieşirea 20,22) şi: “Din cer te-a învrednicit să auzi glasul Lui, ca să te
înveţe, şi pe pământ ţi-a arătat focul Lui cel mare şi ai auzit cuvintele Lui din mijlocul
focului” (Deuteronom 4,36).

Vuietul se produce "fără de veste", adică pe neaşteptate şi inexplicabil. Acestă "suflare de

vânt", are origine misterioarei. Pentru evrei reprezenta adesea simbolul puterii dătătoare
de viaţă, lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Vântul însoţeşte manifestările divine și în alte
ipostaze: “Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie, ca să dezlănţuie cu
fierbinţeală mânia Lui şi certarea Lui cu văpăi de foc“ (Isaia 66, 15). Prin imaginea vântului,
care sugerează “puterea” şi Duhul lui Dumnezeu, autorul evidenţiază caracterul concret al
coborârii în lume. Există un anumit paralelism între “vuietul ca de suflare de vânt”, care “a
umplut” toată casa şi afirmaţia că toţi “s-au umplut” de Duhul Sfânt, care reliefează încă o
dată realitatea pogorârii Duhului care ”pe toate le plinește”. Această “umplere“ de Duh
Sfânt s-a făcut sub forma focului: “Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe
fiecare dintre ei”( Faptele Apostolilor 2, 3).

Imaginea “limbilor” se coroborează cu ideea de ”vorbire”, căci Apostolii au început a vorbi

în limbi străine. Într-adevăr, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, aceştia au
devenit “preaînţelepţi”, cu ştiinţă dumnezeiască revelată. După acest moment, ucenicii
Domnului au ieşit în toată lumea la predicaţie, săvârşind minuni, întorcând pe păgâni la
credinţa în Dumnezeu, aducând, de la oameni simpli la împăraţi, mulţimile la credinţa în
Hristos Cel înviat.

Teofaniile, în general, sunt asimilate în Scripturi cu imaginea focului, de unde și imaginea

de la Pogorârea Sfântului Duh. Evenimentul a fost prefațat de Ioan Botezătorul: “A răspuns
Ioan tuturor, zicând: Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia

62
nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”
(Luca 3, 16). Exegeţii afirmă că, dacă focul face aluzie la Duhul Sfânt care s-a pogorât peste
Apostoli, trebuie să credem că Duhul Sfânt a rămas permanent peste ei, după cum a rămas
peste Iisus după Botez şi după cum însuşi Hristos rămâne în lume ”până la sfârşitul
veacurilor” (Matei 28, 20). Aşadar, Apostolii au fost învestiţi cu autoritate dumnezeiască,
nu numai prin trimiterea de către Iisus la propovăduire, ci și prin așezarea sub căldura
dătătoare de viață și alan misionar a Duhului. De aceea, spre mirarea multor oameni aflaţi
în Ierusalim, cei doisprezece au început să facă cunoscută învăţătura Mântuitorului către
neamuri în diferite limbi de circulaţie ale vremii, deşi aceşti ucenici erau cunoscuți multora
dintre cei prezenţi ca fiind evrei fără educaţie.

Fenomenul a fost tratat la propriu, ca vorbire într-un limbaj neobişnuit, de neînţeles

unora, numit glosolalie, nu un mod de inspirație tainică în care fiecare auzea în limba sa
ceea ce spuneau Apostolii în limba maternă. “Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat
mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi
se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi
fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în
Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt
şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi
arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!“
(Fapte 2, 6-11). Prezentarea etniilor elimină orice echivoc: erau limbi vorbite în Imperiul
roman pe care fiecare le înţelegea ca şi cum Apostolii ar fi fost nativi în rândul acelor
populaţii. Dovada este și plecarea Apostolilor în toate colțurile lumii spre a vesti
Evanghelia în limbile popoarelor către care s-au îndreptat.

În cercul mai larg de ucenici se vorbeau, cu siguranţă, diferite limbi, nu ca un dar

extraordinar al Duhului, ci datorită etniei din care proveneau. Darul limbilor străine la
Sfinții Apostoli este elementul unificator al mesajului Eganvheliei, un fel de revers al
confuziei de la Turnul Babel când diferențele lingvistice au dus la neînțelegerea dintre
oameni: “În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.
Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo. Apoi
au zis unul către altul: Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc! Şi au folosit
63
cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Atunci S-a pogorât Domnul să vadă
cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: Iată, toţi sunt de un neam
şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să
facă. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă
unul cu altul. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi
cetatea şi turnul. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat
Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”
(Facere 11, 1-9). Sfântul Duh dă, așadar, darul extraordinar al vorbirii în limbi în această
împrejurare specifică. La scurtă vreme, darul va consitui o problemă pentru că mulți
doreau să îl exercite, Sfântul Pavel dezaprobă preţuirea excesivă a glosolaliei de către
creştinii din Corint şi le recomandă să râvnească şi la celelalte daruri duhovniceşti.clvii

Prin Pogorârea Duhului Sfânt se deschide o nouă eră, guvernată de prezenţa particulară a
Duhului în lume şi de noile lucrări pe care le împlineşte, în primul rând în interiorul
naturii umane individuale. Toate aceste evenimente evidenţiază istoria începută în Vechiul
Testament, desăvârşită în Hristos, continuată în şi prin Biserică.

Restaurarea naturii umane prin Duhul, după modelul Logosului

Pogorârea Duhului Sfânt nu precede venirea lui Mesia; ea este o consecinţă a acestei veniri.
După Vladimir Losky, “Sfântul Duh a fost trimis în lume sau, mai degrabă în Biserică, în
numele Fiului: “Mîngîietorul, Duhul Sfînt pe care Tatăl Îl va trimite în numele Meu“(Ioan
14, 26). Trebuie, deci, să porţi numele Fiului, să fii un mădular al trupului Său pentru a
primi pe Sfîntul Duh.”clviii

Înălţarea naturii umane a Fiului “de-a dreapta” lui Dumnezeu Tatăl, unită în Sinele
Logosului Hristos, constituie condiţia Pogorârii Duhului Sfânt, cu scopul de a extinde spre
toţi oamenii roadele mântuirii prin Hristos. Este ceea ce expune Sfântul Petru în discursul
său: "Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi îi suntem martori. Deci,
înălţându-Se de-a dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt,
El L-a revărsat pe Acesta aşa cum vedeţi voi şi auziţi acum"(Faptele Apostolilor 2, 32-33).

64
Aceeaşi idee o regăsim și la Apostolul Ioan: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura:
râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau
să-L primească cei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese
preaslăvit“ (Ioan 7, 38-39).

Revărsarea eshatologică a Duhului, vestită de profeţi, făgăduită de Iisus ca pecetluire a

învierii şi înălţării Sale, are loc în ziua în care Apostolii s-au adunat pentru a participa la
sărbătoarea Cincizecimii iudaice, care marca cincizeci de zile de la Paști (”șapte
săptămâni”), când era cinstită încheierea legământului lui Dumnezeu cu Israel (Levitic 23,
15-21; Deuteronom 16, 9-11) dar și reînnoirea legământului (II Paralipomena 15, 10-13): “Şi au
fost umpluţi de Duh Sfânt toţi şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor
Duhul a grăi”(Fapte 2,4). Expresia “au fost umpluţi de Duh Sfânt” se întâlneşte de mai
multe ori în Faptele Apostolilor: “Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt, le-a
vorbit” (Fapte 4,8); “Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi
s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu (Fapte
4,31); “Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de
credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena,
şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia; iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi
semne mari în popor” (Fapte 6, 5 si 8); “Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer,
a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 55)
evidenţiind plinătatea darului Duhului, dată transmisă de Hristos Bisericii. Acest dar are
drept scop izvorârea unei vieţi noi în rândul creştinilor şi în sânul comunității din
Ierusalim, cunoscută ca ”viaţa după Duh”, care îi făcea dinstincți pe creștini.

Duhul Sfânt transmite puterea dumnezeiască tuturor celor pe care Hristos i-a ales, încă din
timpul activităţii pământeşti, drept ”vase alese” care să împărtășească umanităţii întregi,
prin cuvânt și faptă, ceea ce El a adus, odată pentru totdeauna, îndumnezeirea. Prin
Apostoli, Duhul Sfânt lucrează fără a le fi transmis o sfinţenie personală distinctă față de
alți ucenici sau următori ai lui Hristos.clix Puterea Duhului le este dată lor și urmașilor lor,
prin hirotonie, spre a putea duce la împlinire lucrarea misionară la care fuseseră chemați
de Îmvățătorul. După cum am afirmat, Luca accentuează în mod particular acest aspect al
lucrării Duhului: opera sa este o istorie a lucrării Duhului Sfânt împlinită cu ajutorul
65
Apostolilor, de aceea în epistolele pauline se insistă în mod particular asupra finalităţii
acestei lucrări, care nu înseamnă numai aducerea multora la credință, ci și sfinţenia
personală: “Lucrarea lui Hristos cuprinde firea umană pe care o recapitulează în ipostasul
Său. Lucrarea Sfîntului Duh, dimpotrivă, cuprinde persoanele, adresîndu-se fiecăreia dintre
ele. Sfântul Duh împărtăşeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică plinătatea dumnezeirii
într-un chip unic, personal, împropriată de fiecare om ca persoană creată după chipul lui
Dumnezeu.”clx

În timpul activităţii pământeşti a lui Hristos, accesul oamenilor la puterea Duhului Sfânt se
săvârşea numai prin Hristos şi în Hristos. După pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime
relaţia oamenilor cu Hristos are loc numai prin Duhul şi în Duhul Sfânt. În timpul
propovăduirii Evangheliei, Hristos era prezent fizic înaintea ucenicilor. Înălţarea la ceruri a
desființat numai vizibilitatea, nu și realitatea prezenței Sale: “Încă puţin timp şi lumea nu
Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (Ioan 14, 19).
Plecarea fizică a Domnului este reală, nu în sens spaţial, ci ca delimitare a materiei slăvite
de materia grosieră. Pogorârea Duhului Sfânt restituie lumii prezenţa interiorizată a lui
Hristos şi-L descoperă intim ucenicilor: “Voi veni la voi, voi fi cu voi până la sfârşitul lumii”
(Ioan 14, 18), iar prezenţa Domnului este reală spiritual prin Duhul Sfânt: “În ziua aceea
(Cincizecimea n.n.) veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi”
(Ioan 14, 20). Această interiorizare prin lucrarea Duhului Sfânt o mărturiseşte şi Sfântul
Pavel: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt Care ni s-a
dat”(Romani 5, 5).

Limbile de foc sau spiritualitatea materializată în Biserică

Faptul că focul, sub forma căruia se explică Pogorârea Duhului la Cincizecime este
precedat de vânt, arată că este vorba despre o intensitate progresivă. Focul exprimă cel mai
bine anumite aspecte ale Fiinţei divine, fără a fi în sine foc: “Căci Dumnezeul nostru este
foc mistuitor” (Evrei 12, 29), iar în focul rugului aprins prezenţa lui Dumnezeu se manifestă
direct. În Sfânta Tradiţie se spune că focul avea proprietăţi ale naturii divine. Separarea
focului în jerbe este explicată de Vladimir Lossky ca marcând începutul personalizării
credinței și jertfei, întâi în evenimentul menționat, apoi la fiecare credincios care primește

66
lucrarea Duhului. Dacă la Cină rolul harului a fost funcţional, instituind Taina Preoției, aici
harul are un caracter personal. Mântuirea a fost îndeplinită de Hristos, care a răscumpărat
şi sfinţit natura umană în general, dar Duhului îi revine misiunea de a sfinţi pe fiecare
persoană în mod particular.

În cultul iudaic, focul mistuia jertfa materială, întrucât se considera ca victima purta
păcatele celui care jertfea sau a celor pentru care era jertfită. Focul Cincizecimii, în schimb,
nu-i arde pe Apostoli, pentru că Mântuitorul luase deja păcatele lumii și le pronise pe
lemnul crucii. Focul acesta avea un alt rol: să lumineze şi să purifice. Găsindu-i pe ucenici
adunaţi în numele Domnului, gata să cunoască adevărul despre care li se vorbise, focul
dumnezeiesc S-a așezat pe fiecare sub formă de limbi. Acestea simbolizează cunoaşterea şi
mărturisirea adevărului : “Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot
adevărul” (Ioan 16, 13). Focul divin, reprezentat în icoane împărţit fiecărui Apostol,
simbolizează dăruirea harismelor în raport cu credinţa lui. Deși natura umană este înnoită
în întregime, harismele sunt împărţite diferit şi inegal.

Nu putem însă limita simbolismul focului Duhului Sfânt la puterea de luminare prin
cunoaşterea adevărului. În limbile de foc ce ”odihneau” peste ucenici, se află iubirea
arzătoare a credinței, răspândită inimi: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre,
prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5). Sfinţirea particulară constă în
participarea la fiinţa dumnezeiască : ”Fiţi sfinţi pentru că Eu, Domnul, sunt Sfânt” (I Petru
1, 16). La nivelul naturii divine, sfinţirea persoanei este un act ca de foc, iar lucrarea aceasta
Îi revine Duhului. El sfinţeşte, binecuvântează pântecele Fecioarei, pentru ca Hristos să se
nască din ea. În ziua Rusaliilor, Duhul a sfinţit natura umană pentru ca omul cel nou, după
chipul Hristos, să renască. Biserica sfinţită, în ”focul” lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, se
naşte spre existenţă veşnică: ”Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11).
Alăturat Duhului, focul este instrumentul simbolic prin care se construiește o viaţă
necesar purificată, eliberată de pământesc, în Biserică, prin Hristos, Capul ei.

Reprezentat în iconografie și ca jerbe la pogorârea Duhului Sfânt, unii artiști au extins

imaginea focului ca formă de exprimare a Duhului și în afara evenimentului biblic, ceea ce
nu are in sine acuratețe dogmatică. Despre modul cum vine Duhul în viața credinciosului

67
vorbește Sfântul Simeon Noul Teolog: ”Sfântul Duh nu apare în chipul simțit al focului și
nu vine cu zgomot mare și cu suflare furtunoasă. Toate acestea s-au săvârșit numai asupra
Sfinților Apostoli, pentru necredincioși. Duhul Sfânt se vede ca o lumină gândită și vine
liniștit, aducând bucuria, care este o răsfrângere din Întâia Lumină veșnică și o oglindire a
fericirii fără de sfârșit.”clxi Cu toate acestea, prezența Duhului în viața omului este asimilată
cu simțurile fiziologice, respectiv cu mirosul de bună mireasmă, căldura inexplicabilă în
inimă sau în întreg trupul ori lumina strălucitoare la care, adeseori, cei din jur nu pot să
privească.clxii

SFINTELE TAINE – DUHUL SFÂNT ÎN OM

Sursa harului – sursa vieţii

”Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui
Dumnezeu” (Efeseni 2, 8), promite Sfântul Pavel. Harul a fost înțeles în teologia răsăriteană
ca o energie ce izvorăște necontenit din ființa lui Dumnezeu, fără a se identifica cu ea, prin
care Treimea împărtășește, sensibilizează și permeabilizează creația spre a primi și împlini
voia lui Dumnezeu, având ca rod revenirea la Creator. Harul este universal, dar capătă
valoare mântuitoare prin Jertfa lui Hristos, căci El a eliberat natura umană de păcat. Înainte
de El, sufletul uman era opac față de lucrarea harului. În Persoana Mântuitorului, omenirea
întreagă dă răspuns la chemarea lui Dumnezeu, se orientează conştient spre El, în Adevăr,
în dăruire de iubire, ca răspuns la iubirea arătată de Părintele Ceresc spre Fiul de la
începuturi.

Duhul are rolul de a face personală energia sau harul mântuitor, devenit accesibil prin
Hristos, rodind în daruri care fac pe om capabil de asemănarea cu El. “Prin Duhul, intrăm
într-un dialog cu Hristos, în care ni se comunică puterea şi lumina cunoaşterii Lui, a
cunoaşterii treptate a infinităţii dumnezeieşti, care sălăşluieşte în umanitatea Lui,
accesibilă nouă. Noi imităm şi primim prin Duhul cele ale lui Hristos, într-un dialog liber
în nesfârşit progres. Devenim tot atâtea ipostase prin care vorbeşte şi lucrează Ipostasul
68
Duhului, sau care devin capabile să vorbească cu Hristos ca partenere adaptate Lui şi
capabile să primească cele ale Lui; sau Duhul Se interiorizează în toate subiectele umane
care-L primesc, făcându-le ipostase- partenere ale lui Hristos, în dialogul cu El; făcându-le
un fel de unitate de ipostase, întrucât acelaşi Duh ca ipostas le unifică în vorbirea şi
lucrarea lor, în dialogul cu Hristos ”clxiii. Asta înseamnă că Duhul Sfânt este prezent în
toată viața creștinului, prin diferite harisme și daruri, nu numai prin Sfintele Taine, ceea ce
nu justifică credința că Duhul Sfânt se împărtășește numai prin Sfintele Taine, ci în mod
deplin și mântuitor prin Taine, altfel teologia ar limita manifestarea Duhului. clxiv Harul
lucrează în membrii Bisericii în mod individual, particularizat, dinamizând fiinţa, întărind
comuniunea între ei și cu Sfânta Treime. ”Urcușul fiecărui credincios aparte către locul lui
între membrii Bisericii se petrece în chip tainic și în chip haric […] Dumnezeu-Cuvântul
intră în cel botezat ca în pântecele Pururea Fecioarei și rămâne într-însul ca sămânță.
Astfel, în chip duhovnicesc, toți membrii Bisericii se îmbracă cu harul Sfântului Duh întru
Hristos și-l au pe Iisus în inimile lor” (II Corinteni 4, 6-7).clxv Aici apare paradoxul libertăţii,
întrucât, pe de o parte, lucrează Duhul în om, iar pe de alta parte, lucrează omul însuşi ca
fiinţă dăruită cu libertate de către Duhul.

Harul este forţa vieții dintre Creator şi materie, cu sursa în Dumnezeu Treime şi efectele în
lumea creată. El se revarsă în creaţie în două moduri: prin daruri minunate asupra unor
oameni, fără relevanţă pentru mântuirea personală şi ca daruri duhovniceşti fără de care
mântuirea personală nu este posibilă. Prin har, omul răspunde chemării sale spre
spiritualitate şi frumosul absolut, chiar şi când nu este îndreptat efectiv spre relaţia cu
Dumnezeu. Refuzul harului înseamnă începutul morţii spirituale. Prin păcat, Adam şi Eva
au exprimat pentru prima dată libertatea faţă de Dumnezeu şi refuzul harului, cu un cost
imens pentru umanitate, dar şi pentru Dumnezeu Creatorul ei, apariția morţii.

Harul, deci, se manifestă în diferite forme, deşi este aceeaşi energie divină: se poate vorbi
despre o dimensiune comună a harului şi o dimensiune sfinţitoare sau eficientă, fără a se
înţelege că sunt două haruri. În înţeles general, harul se manifestă în tot planul material,
adică în întreg universul creat. De exemplu, după căderea omului din relaţia cu Dumnezeu,
adică refuzul rămânerii în har, pământul a avut de suferit, producând spini şi pălămidă. Cu
toate acestea, el a produs şi cele necesare omului, hrana şi materialele diverse pentru
69
subzistenţă. Omul poate respinge harul dar nu îl poate desfiinţa, dovadă că el rămâne în
materie. Dumnezeu nu îşi schimbă planul cu lumea, aşa încât continuă să „răsară soarele şi
peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei
5, 45). Sfântul Apostol Pavel spune ascultătorilor săi: „Toate neamurile să meargă în căile
lor, deşi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi
timpuri roditoare, umplând de hrană şi de bucurie inimile voastre” (Fapte 14, 16-17). Se
înţelege că harul dătător de viaţă este prezent de la începuturile existenţei atât peste cei
credincioşi cât şi peste cei necredincioşi. Agheu afirmase aceeaşi realitate atunci când scria:
„Domnul păzeşte pe cei străini; pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va
pierde” (Psalm 145, 9). Deci, frumuseţea lumii naturale, diversitatea de forme şi culori, daşi
trecătoare, nu pot fi decât rodul harului de care se bucură toată făptura, conştientă sau
iraţională, creştină sau necreştină, bună sau rea.

O altă direcţie a harului se vădeşte din modul în care evoluează omul pentru a ajunge la
cunoaştere şi discerenerea valorilor, chiar dacă nu are o educaţie creştină: raţionalitatea,
nevoia de cunoaştere, adevărul, sensul lumii sunt preocupări la care au acces toţi oamenii
din toate locurile şi toate timpurile. Sfântul Ioan Evanghelistul îl descrie pe Logosul lui
Dumnezeu drept „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în
lume”(Ioan 1, 9), adică Patocratorul, care primeşte pe toţi şi susţinte toate în existenţă.clxvi
Cu alte cuvinte, Dumnezeu dă tuturor capacitatea de a deosebi adevărul de minciună,
binele de rău, experienţa cunoaşterii prin demers educaţional şi prin experienţă, ceea ce îl
poate conduce pe fiecare spre cunoaşterea tainelor universului şi îi dă mijloacele de a
stăpâni pământul, în acord cu prima poruncă din Eden: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate
animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Facere 1, 28).
Ştiinţa nu este apanajul exclusiv a unei categorii sau grup, ci este rodul inspiraţiei şi muncii
personale, precum şi al îngăduinţei lui Dumnezeu care, prin harul Său, lasă tainele să fie
descoperite şi multe lucruri să fie inventate. Evident, omul este liber să folosească ceea ce
inventează spre binele omenirii sau spre rău, dar Dumnezeu îl inspiră numai spre bine,
prin harul existent în toată creaţia.

70
În spaţiul moral particular, harul face ca oamenii să fie mai puţin răi decât ar putea fi.
Căderea omului din har poate duce la ruperea definitivă de Binele absolut, pentru că
adâncimile păcatului sunt nemăsurate, dar tocmei aici se manifestă harul dumnezeiesc,
care nu lasă făptura umană şi mediul ei natural de existenţă să cadă pradă răului definitiv.
Sfântul Pavel, când scrie romanilor creştinaţi, nu îi exclude pe păgânii care nu aveau nicio
lege dumnezeiască din planul lui Dumnezeu: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire
fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în
inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi
apără”(Romani 2, 14-15). Altfel spus, conştiinţa morală este sădită în om în ceea ce priveşte
aspectele fundamentale ale vieţii sociale, cu legi nescrise, dar respectate şi în comunităţile
care nu au auzit de Hristos şi revelaţia lui Dumnezeu. Comportamentul moral al unor
oameni nu poate să se justifice prin relaţia pe care o au cu Dumnezeu („Dreptul prin
credinţă va fi viu” Galateni 3, 11), întrucât uneori cei răi fac binele, aşa cum, alteori, cei buni
fac răul („Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii acelaşi lucru fac” Luca 6, 33). Influenţa harului în viaţa persoanei sau comunităţii
depinde de nivelul de cunoaştere a Evangheliei şi trăirii acesteia. Aşa se explică existenţa
unor societăţi primitive, unde normele morale nu există, la fel ca în societăţi foarte
evoluate din perspectivă socială, dar în care principiile evanghelice au fost abandonate în
favoarea culturii dominante a vremii.

Despre o formă de manifestare a harului se vorbeşte în inspiraţia creatoare pe care unii

semeni o au ca un dar deosebit faţă de masa comună de oameni. Talentul şi inspiraţia
poetică, abilitatea şi performanţele din sporturi, talentul în numeroase meserii, invenţiile şi
inovaţiile, excelenţa în domenii variate ale culturii, ştiinţei ori vieţii sociale, care fac viaţa
altora o binecuvântare şi îi arată frumuseţea nu pot fi considerate simple coincidenţe, ci
roade ale harului dăruit unor persoane de către Dumnezeu Creatorul.

Harul poate fi identificat şi în modul de organizare şi conducere a societăţii umane, fie la

nivel de familie, fie de naţiuni sau etnii. Sfântul Pavel recomandă ascultarea faţă de
autorităţile civile, în condiţiile în care ele şi-au primit autoritatea de la Dumnezeu, ca să
instituie voia Lui faţă de făcătorii de rele: „Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă
sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra
71
celui ce săvârşeşte răul” Romani 13, 4). Scopul oricărei forme de organizare socială şi
guvernare este de a limita răul şi infracţionalitatea, de a promova pacea, înţelegerea şi
armonia. Faptul că există forme de guvernare aberante sau totalitare, încălcări ale
preceptelor dumnezeieşti, persecuţii şi războaie sau anomalii sociale îngăduite sau
susţinute de un anumit tip de guvernare se datorează păcatului, neputinţei, slăbiciunii
naturii umane de după căderea adamică, dar toate acestea nu împiedică manifestarea
harului, pe care omul, cu libertatea dată de Creator, este chemat să îl folosească în scopuri
bune şi nobile sau în scopuri rele ori malefice. În acest mod trebuie înţeleasă raţiunea de a
fi a instituţiilor de educaţie, companiilor al căror obiect de activitate vine în sprijiinul
societăţii, organizaţiilor sociale, asociaţiilor de voluntariat, sistemelor de sănătate,
fundaţiilor şi centrelor de caritate care promovează viaţa, demnitatea şi solidaritatea
umană ca deziderate dumnezeieşti.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), recomandă Hristos
ucenicilor, deci nu pentru cei care le fac bine, ci pentru cei cărora li se poate dovedi
prezenţa Duhului lui Dumnezeu în lume prin exersarea bunătăţii ca răspuns la rău. Sfântul
Pavel, la rândul său, îndeamnă: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi
este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui (Romani
12, 20). Trebuie să existe o forţă spirituală foarte mare care să dea cuiva puterea de a trece
peste toate necazurile prilejuite de semeni şi să îi cuprindă în dragostea sa. În timpul vieţii
pământeşti, Iisus S-a arătat a fi desăvârşitul filantrop care a vindecat pe toţi cei care au
venit sau au fost aduşi la El, fără distincţie şi condiţii. Avem indicaţii că nu în toate cazurile
a cerut chiar ca cel suferind să creadă în El. În unele cazuri era vorba despre păgâni, străini
şi chiar asupritorii Lui sau ai poporului evreu, din armata romană cărora le-a îndeplinit
cererile. El ascultă rugăciunea necredincioşilor, din milă şi bunătate, deşi recomandă ca cel
care cere ceva de la Dumnezeu să o facă în numele lui Iisus Hristos. Sfântul Pavel îi scrie
lui Timotei că Dumnezeu este „Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor
oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 10), deci fără exclusivitate arbitrară.
Răspândirea Evangheliei la „toate nemurile” (Matei 28, 19-20) este tot un semn al

72
milostivirii şi harului lui Dumnezeu care dă mărturie că Dumnezeu nu se bucură de
moartea păcătosului, ci ca toţi să se întoarcă şi să fie vii (Ezechiel 33, 11 şi I Timotei 2, 4).

Dumnezeu, aşadar, face ca harul Său să rodească în diferite feluri în viaţa oamenilor,
printr-o diversitate infinită de manifestări: de la simpli lucrători ai pământului până la cei
mai talentaţi artişti care construiesc şi înfrumuseţează mediul locuit de oameni, în fiecare
domeniu al vieţii sociale. Prin consecinţă, se înţelege că fiecare aspect al existenţei este
parte din planul lui Dumnezeu cu lumea, un plan care are ca menire să-l îndrepte pe om,
prin mijloace şi experienţe specifice, spre destinaţia firească a călătoriei pământeşti, spre
comuniunea cu Dumnezeu. În formele de manifestare descrise mai sus, harul nu are efecte
mântuitoare, ci conduce pe fiecare om spre a înţelege că este beneficiarul unuia sau mai
multor daruri de la Dumnezeu, pe care nu trebuie să îl risipească. Există roade ale harului
care nu izvorăsc din credinţa sau dragostea în Dumnezeu. Orice faptă este bună în măsura
în care conduce la întărirea credinţei şi recunoaşterea rolului lui Dumnezeu în creaţie.
Aceasta conduce la pocăinţă, aşa cum explică Apostolul Pavel („Sau dispreţuieşti tu bogăţia
bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui
Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” Romani 2, 4), întrucât pocăinţa este adevărata stare
mântuitoare sau stare de dialog cu Dumnezeu.

Prin lucrarea lui discretă dar maxim eficientă, Duhul Sfânt dă tuturor posibilitatea de a-L
cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, care dorește să-i mântuiască pe toți, fără deosebire de
momentul când își aduc aminte de El: ” Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum
socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi
să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet
mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II
Petru 3, 9-10). El se manifestă în lume prin bunătate și milă; nu ajută doar pe cei
credincioși, ci și pe cei care îi întorc spatele, ca în cazul tânărului din Evanghelie (Marcu 10,
21), sau celor care îl hulesc ori în prigonesc. Pe lângă acestea, Dumnezeu își arată în lume,
în același timp, dreptatea și slava: capitolele 24 și 25 ale Evangheliei lui Matei subliniază
fără tăgadă dreptatea lui Dumnezeu, făcând distincția între cei răi și cei buni din iubire față
de cei care I-au împlinit voia decât din satisfacția de a-i pedepsi pe cei răi. Sfântul Pavel
scrie că cei care persistă în păcat vor aduce asupra lor mânia lui Dumnezeu: ”Dar după
73
învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5). Dreptatea lui Dumnezeu va face ca orice
gură să tacă, adică să nu aducă nici o justificare față de decizia finală pe care o va lua
Judecătorul (Romani 3, 19). Slava Lui de la sfârșitul veacurilor se afirmă cu atât mai vizibil
cu cât omenirea, prin performanțele la care a ajuns, afirmă calitatea lui Dumnezeu de
Creator a toate și Stăpânitor, care i-a dat omului marea răspundere de a conduce și sfinți
creația.

De la harul Duhului la darurile harului

Sfințenia se relizează personal, prin harul Duhului Sfânt, împărtăşit creştinului prin
Sfintele Taine, de la Persoană la persoană.clxvii Sfinţenia ca realitate de sine stătătoare nu
există, ea nu are propria substanţă. Sfinţirea persoanei credinciosului este un proces unitar,
psiho-somatic, sufletul și trupul neputând fi despărţite decât temporar, prin moartea
biologică, pe durată limitată. Lucrările divine sunt legate indisolubil de cuvintele divine şi
de harul divin care dă putere de viaţă credincioşilor, îi însufleţeşte, îi transformă. Lucrarea
Duhului asupra oamenilor este posibilă prin faptul că sufletul se manifestă prin cunoaştere
şi viaţă, ca expresii ale voinţei libere. Ele arată că adeziunea la Biserică, prin încorporarea în
Hristos, este un act liber, o hotărâre proprie, în care omul conlucrează cu dumnezeirea,
prin funcţiile teoretice şi practice ale sufletului.

Teologia academică a acordat o importanță mică și spațiu puţin învăţăturii despre darurile
spirituale ca roade ale prezenței și lucrării Sfântului Duh în om ca realitate palpabilă, ceea
ce a determinat accentuarea în exces a acestei laturi de către mișcările neoprotestante, în
special de natură penticostală, clxviii din secolul al XX-lea, care încearcă să re-creeze
atmosfera comunităților apostolice, în care un rol de seamă îl aveau diferitele daruri ale
membrilor comunității. Darurile nu sunt simple talente, ci abilități speciale dăruite de
puterea Duhului Sfânt, de folos în misiunea Bisericii. Nu ne vom opri asupra darurilor cu
caracter natural (învățătura catehetică, milostenia, chivernisirea în comun a bunurilor,
cântarea și altele), ci la cele cu caracter special, chiar miraculos, cum ar fi glosolalia,
profeția, vindecarea și deosebirea duhurilor. Evident, numărul lor este foarte mare, deși
Sfântul Pavel enumeră numai o parte dintre ele, care fuseseră date cu caracter temporar,

74
pentru a facilita propovăduirea Evangheliei și întărirea credinței celor deja botezați (I
Corinteni capitolul 12).

În Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu a lucrat prin unele persoane care au avut o
misiune clară, cum au fost regii sau profeții. Explicit, însă Duhul Sfânt a fost anunțat de
Sfântul Ioan Botezătorul, care precizează că Cel care vine după el va boteza cu ”Duh Sfânt
și cu foc” (Matei 3, 11). Sfântul Luca, de asemeni, scrie că Iisus Hristos S-a întors în Galileea
plin de Duhul Sfânt (Luca 4, 14), iar rezultatul era că învăța cu putere multă (Luca 4, 15-
22), vindeca și scotea demonii din cei posedați (Luca 4, 31-41), adică instaura o nouă
realitate prin puterea Duhului, pe care Evanghelistul Matei o numește ”Împărăția lui
Dumnezeu” (Matei 10, 7). După Sfântul Ioan Evanghelistul, prin puterea Duhului s-a
desființat și lucrarea Diavolului (I Ioan 3, 8). Principala misiune a Duhului potrivit Noului
Testament a fost să facă lumii cunoscut că Dumnezeu se întrupează în persoana Fiului, pe
care Tatăl îl confirmă, prin glasul Său, arătându-i identitatea dumnezeiască (Matei 3,17).
Duhul Sfânt, în chip de porumbel, pogoară peste Iisus și îl însoțește în misiunea
pământească, după ce primește să fie botezat de Ioan "ca să se împlinească toată dreptatea"
(Matei 3, 16-17). Pe de altă parte, Duhul este marele garant că întruparea Fiului nu s-a făcut
la întâmplare, ci “... când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din
femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândească infierea"
(Galateni 4 ,4-5). Altfel spus, pregătirea lumii a fost făcută de Dumnezeu prin Duhul Sfânt
de-a lungul multor ani, conform unui plan dumnezeiesc. Nu în ultimul rând, Duhul arată
că mântuirea omului se înfăptuiește prin con-locuirea lui de către Hristos, cu trupul înviat
și deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt, în Trupul Bisericii, unde omul devine
”permeabil” la orice lucrare spirituală. Sfântul Pavel afirmă: "Și pentru că sunteți fii, a trimis
Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte!" (Galateni 4,
6), sau că Tatăl este recunoscut ca părinte numai prin Duhul care iluminează și Fiul care
unește.

Puterea de a lucra cu Duhul în lume este transmisă de Hristos ucenicilor, la început

informal, după înviere definitiv: după câteva minuni săvârșite de El însuși, Hristos îi trimite
pe ucenici într-un fel de probă, spunându-le: ” Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei
morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.” (Matei 10,
75
8). Primul șir de daruri personale pe care Duhul le împărtășește aprostolilor are loc la
Cincizecime, respectiv puterea de a predica fără precedent, eliberarea de puterile
demonice, vindecări minunate, profeții, vise, viziuni frecvente, extinse apoi la alți
credincioși în noile comunități care se formau. Ele deveniseră un fel de specific al noii
credințe, ceea ce făcea din Biserica apostolică un mediu în care se lucrau în mod frecvent
minuni, care să confirme autenticitatea noii credințe. Sfântul Pavel considera că darurile
aveau ca scop să ”zidească Biserica” (I Corinteni 14, 12). Prin aceasta, Biserica se dovedea a
nu fi o simplă organizație obștească apărută instantaneu, ci un organism și un mediu în
care creștinii puteau să preguste împărăția cerurilor. Același Pavel îndeamnă pe corinteni
să ”se îmbogățească în Duhul” (I Corinteni 1, 5-7), căci darurile aveau să se sfârșească (I
Corinteni 13, 10), întrucât plinătatea Duhului în viața veșnică este cu mult mai mult decât
acestea. Cu alte cuvinte, darurile trebuiau spiritualizate, transfigurate și interiorizate,
pentru a deveni înțelepciune, discernământ, cunoaștere deplină (I Corinteni 13, 12).
Diversitatea darurilor, așa cum sunt prezentate în Noul Testament, trebuia să conducă la o
mai mare unitate și independență în Biserică (Efeseni 4, 13), pentru a da libertate naturii
umane să descopere unitatea în diversitate și să înțeleagă exigența comuniunii cerești spre
care creștinii sunt chemați. Din epistolele Sfântului Apostol Pavel se pot desprinde o serie
de daruri manifeste între creștini, fără ca autorul să facă vreo ierarhizare a lor: apostolie,
profeție, învățare, facere de minuni, vindecări, ajutorări, chivernisire, vorbirea în limbi,
înțelegerea, cunoașterea, credința, deosebirea duhurilor, tâlcuirea sau interpretarea
limbilor, evanghelizarea, păstorirea, slujirea, întărirea, solidaritatea, conducerea,
milostivirea, căsătorirea și viața în singurătate. Deși unele pot fi cumulate, Pavel preferă să
le enumere separat, poate pentru că fiecare dar avea forme specifice de manifestare, funcție
de persoana care îl dobândea și exersa. clxix Ele pot fi și trebuie dezvoltate de fiecare
persoană, după rolul la care este chemat în Biserică. Sfântul Apostol Petru împarte darurile
în două mari categorii: ale celor care propovăduiesc și ale celor care slujesc, în limbajul
actual ortodoxia și ortopraxia, cu scopul de a conduce la slăvirea lui Dumnezeu prin Iisus
Hristos (I Petru 4, 11). Toate darurile enumerate de Pavel în pasajul de mai sus pot fi, astfel,
distribuite fie într-o categorie, fie în cealaltă. De asemeni, darurile pot fi atribuite întreitei
slujiri a Mântuitorului, prezentă încă din Vechiul Testament, respectiv de preot, profet și
împărat. Există o anumită legătură între daruri și slujiri în Biserică întrucât, în calitate de
76
succesor al Apostolilor, episcopul și preotul au aceeași menire, de a sluji ca profet sau
învățător, de preot sau sfințitor și de împărat sau conducător. De aceea Pavel numește
unele slujiri ”daruri”, atunci când le identifică într-o anume persoană, fie că erau dobândite
prin punerea mâinilor, în cadrul unei funcții sacramentale, fie că le dobândea și exersa în
comunitate în mod voluntar. Ca să sublinieze importanța acestora în menținerea trupului
Bisericii, el le aseamănă funcțiunilor organismului uman, în care fiecare organ are un rol
precis, iar când unul nu își îndeplinește rostul, întreg trupul sufleră: ”Nu poate ochiul să
zică mâinii: n-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: n-am trebuinţă de
voi” (I Corinteni 12, 21-22). Gândirea paulină era surprinzătoare întrucât sugera că nu
similitudinea asigură unitatea, ci distincția și diferențele, atunci când toate au un scop
comun: preamărirea lui Dumnezeu.

Darurile aveau pondere diferită în existența tinerei comunități creștine, fiind date ”după
măsura credinței” (Romani 12, 6). În acest fel, darul poate să fie amplificat și întărit. Când
Dumnezeu hotărăște, darurile pot să înceteze, dar niciodată din hotărârea unilaterală a
omului: ”Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine,
prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6). În condițiile în care darul nu este folosit,
poate să slăbească, deși nu dispare, dar implică responsabilitatea personală. Sfântul Pavel
mărturisește, de pildă, de darul pe care îl avea, de a vorbi în limbi străine: ”Mulţumesc
Dumnezeului meu, că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi” (I Corinteni 14, 18).

Darurile din Taine: obiectivarea harului

În timp, darurile au fost legate de Sfintele Taine, prin care, într-o formă văzută, fac lucrător
harul nevăzut al lui Dumnezeu, prin Hristos şi Duhul Sfânt. Toate Tainele au în centrul lor
pe Hristos, capul Bisericii şi sunt expresia văzută a lucrării nevăzute a lui Hristos,
prelungită în Biserică, adică în realitatea vizibilă şi simbolică, instituite, continuate şi
efectuate de El Însuşi, în Duhul Sfânt, prin gestica slujitorilor hirotoniţi.

Tainele sunt evenimente ale Bisericii în calitatea ei de comunitate rugătoare, la care sunt
chemaţi să participe activ toţi credincioşii, adică întreaga comunitate parohială, „întrucât
au fost făcuţi membre ale lui Hristos, iar funcţionalitatea Bisericii nu este individuală, ci
obştească, în comuniunea integrală a trupului lui Hristos”.clxx Rugăciunile din Sfintele
77
Taine sunt îndemnuri permanente la unitate şi comuniune prin lucrarea Duhului Sfânt.
Este un proces comun de primire şi dăruire, în care oamenii primesc darul unităţii, dar şi
puterea dăruirii spre ceilalţi, aşa cum se afirmă în Sfânta Liturghie: ”Unitatea credinţei şi
împărtășirea (părtășia) Duhului Sfânt cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa
noastră lui Hristos, Dumnezeu, să o dăm.”clxxi

Deşi tainele se administrează persoanelor individual, rostindu-se numele primitorului,

Duhul nu se particularizează în sensul că ar deveni specific fiecărei persoane umane sau
obiectului creat, ci are dimensiunea transcendentă, specifică adevăratului Dumnezeu,
necuprins şi atoate-stăpânitor. El nu devine, ”duh” al apelor, pământului, soarelui,
sufletelor decedate şi altele, ceea ce ar reduce înţelegerea creştină la nivel animist.clxxii

Relaţiile interpersonale, după model treimic, se realizează deplin în Biserică, în

comuniunea Sfintelor Slujbe, mai cu seamă a Sfintelor Taine. Tainele sunt „slujbe care ne
integrează, prin comuniunea interpersonală dintre noi şi apoi dintre noi şi Dumnezeu, în
sânul Sfintei Treimi. De aceea în Sfânta Liturghie spunem: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-
un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi
nedespărţită” clxxiii Paul Evdokimov corelează relaţia interpersonală divino-umană cu
Taina Cununiei: „Dragostea interpersonală dintre bărbat şi femeie, consfinţită în Sfânta
Taină a Cununiei sculptează fiinţa lor pentru a face să transpară adevăratul lor chip
etern,”clxxiv demonstrând că firescul naturii umane îşi găseşte împlinirea doar în Biserică,
în Sfintele Taine.

Darurile, ca efecte ale harului Duhului Sfânt în lume, nu se pot cuantifica, analiza, descrie
în detalii, repeta. Sfântul Ioan Damaschin afirmă despre Duhul Sfânt că este „Duhul
Adevărului, Stăpânul a toate, Izvor de înţelepciune, de viaţă şi sfinţenie, Plinătate, Cel ce
cuprinde toate lucrurile şi pe toate le plineşte, Atotputernicul, Puterea infinită . . .",clxxv
altfel spus nimic măsurabil. Încercând să cuprindă izvorul vieţii dumnezeieşti în formule
teologice, toți dogmatiştii au fost obligaţi să simplifice, să restrângă şi să reducă după
cadrele minţii omeneşti, tot ceea ce era manifestare, efecte ale lucrării dumnezeieşti.
Duhul Sfânt arată că fiecare om este un fiu iubit al lui Dumnezeu, prin înfierea dobândită
de Fiul cel iubit care S-a jertfit. Omul trebuie să răspundă prin iubire şi dăruire desăvârşită:

78
“Iubirea este ceea ce exprimă, mai mult decât orice, modul de a fi şi de a lucra al Sfintei
Treimi, pentru că, în Sine, natura divină este chiar mai mult decât ceea ce noţiunea de
iubire ne face să înţelegem despre Dumnezeu. Iubirea există între Persoanele divine şi în
Persoanele divine, care, în Ele Însele, sunt şi nu sunt iubire. Pentru că Ele sunt mai mult
decât iubire, Iubirea Persoanelor Prea Sfintei Treimi este completă şi absolută.”clxxvi

Duhul Sfânt reprezintă legătura personală, iubirea existentă între Tatăl şi Fiul, nu este un
sentiment sau un atribut. El este Persoană ca şi celelalte, iubirea manifestându-se din
fiecare Persoană în mod desăvârşit şi total către celelalte Persoane, pentru că natura divină
este simplă şi necompusă şi nu poate exista nici o distanţă între Persoanele Sfintei
Treimi. “În iubirea deplină, persoanele nu se dăruiesc şi nu se acceptă numai reciproc, ci se
şi afirmă reciproc şi personal, se pun în existenţă prin dăruire şi primire. Iubirea divină este
atoteficientă.”clxxvii

Fiind o dăruire de sine absolută, iubirea celor Trei Persoane se revarsă în mod voit şi
creator asupra făpturilor pe care a voit, din iubire, să le creeze. Natura este un dar al lui
Dumnezeu, având un început bine stabilit în timp, fiind creată din nimic. Ea este opera
exclusivă a libertăţii şi iubirii lui Dumnezeu, fiind destinată unei existenţe în plinătatea lui
Dumnezeu. “Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi ridicată
la un plan de perfecţiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotputernică şi prin iubirea Lui,
după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. Acest început al lumii şi al omului şi acest
sfârşit, care nu e un sfârşit total, dovedesc amândouă iubirea lui Dumnezeu faţă de ei şi le
dă un sens.” clxxviii Scopul existenţei umane devine, astfel, intrarea în comuniune cu
Dumnezeu, care nu se poate face fără coborârea Sfântului Duh, întâi asupra lui Hristos,
apoi asupra Bisericii și asupra fiecărui credincios în parte. “Prezenţa lui Hristos (în creaţie)
este totdeauna marcată de odihna Duhului asupra Lui şi prezenţa Duhului înseamnă
prezenţa lui Hristos asupra căruia se odihneşte. Duhul este Cel care străluceşte, adică stă
ca o lumină asupra lui Hristos, iar Hristos este Cel care este pus în lumină de Duhul.”clxxix

Teologia Ortodoxă nu identifică lucrarea Sfântului Duh cu lucrarea lui Hristos şi nu o leagă
numai de efectele extraordinare, ci şi de cele instituţionale, mai cu seamă de Sfintele Taine.
Trimiterea Sfântului Duh la Cincizecime creează ceva nou dar continuator faţă de lucrarea

79
lui Hristos. “În ce priveşte săvârşitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că ‘noi, când
săvârşim Sfintele Taine nu lucrăm, ci doar slujim, Duhul Sfânt fiind cel Care lucrează prin
noi. Şi chiar dacă mii de preoţi slujesc deodată, unul este Trupul şi Sângele, una este Jertfa,
iar nu mai multe. Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător pretutindeni şi peste
toate.’ ”clxxx

Botezul: scufundarea treimică în apa sfințită

Botezul este explicat de Sfântul Apostol Pavel ca fiind începutul unirii omului cu Hristos,
taină a comuniunii, când spune ”Noi toți într-un Duh ne-am botezat, ca să fim un singur
trup” (I Corinteni 12, 7). Între persoana umană botezată şi Hristos se stabileşte o legătura
pnevamtic-organică, omul pătrunde în duhul Lui, cuprins în dinamica vieţii Lui. Se reface
la nivel personal răstignirea, moartea şi învierea împreună cu Hristos. A boteza înseamnă a
scufunda. De aceea, după expresiile epistolelor Sfânului Apostol Pavel: a boteza „ în
Hristos” (Romani 6, 3 ; Galateni 3, 27), sau „ în numele Domnului Iisus ” (1 Corinteni 1, 13),
înseamnă imersiunea în viaţa lui Hristos, viaţa veşnică ce conduce la eternizarea umanului.
Prin intrarea în sfera vieţii Lui, persoana este dăruită Lui, nu îşi mai aparţine, transcende
păcatul şi moartea, născându-se spre viaţa veşnică. Prin botez se creează comuniunea
nemijlocită cu Hristos, în sensul că viaţa Lui se revarsă în fiinţa omului.

Sufletul şi trupul formează entitatea personală umană vie, scoasă de sub stăpânirea
păcatului şi a morţii şi umplută de puterile Duhului sfinţeniei şi vieţii. În botez se face
înfierea, revărsarea Duhului Sfânt, participarea la viaţa Sfintei Treimi, încorporarea în
”Trupul lui Hristos”, Biserica. Lucrarea iluminatoare a botezului este atribuită Sfintei
Treimi, potrivit Sfântului Pavel: ”ne-a mântuit prin baia naşterii din nou şi prin înnoirea
Duhului Sfânt, pe care l-a vărsat peste noi, cu bogăţie, prin Iisus Hristos … ” (Tit 3, 5-6).

Taina Sfântului Botez eliberează omul de păcat, îi dă lumina potențială a cunoașterii lui
Dumnezeu şi îl întăreşte în pelerinajul spre El. Înainte de botez, omul poartă adânc
urmările păcatului, nefiind în stare să deosebească dispoziţiile firii sale bune de lucrările
întunecate ale propriului eu, încă neînnoit de Duhul Sfânt. Condiţia păcătoasă a omului
venit în lume este în însăși legea ,,naturală", afectată de întunericul necunoașterii cauzate
de păcatul primilor oameni: ,,Pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin lege,
80
lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morţii (...) Om nenorocit ce sunt! Cine
mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Romani 7, 5 şi 24). Păcătul face pe om inactiv
duhovniceşte, darurile Duhului rămânând în stare latentă: darul vederii lui Dumnezeu, al
cunoaşterii, al bunăvoinței, al liberei hotărâri, al stăpânirii duhovniceşti; aceasta este legea
,,condiţiei muritoare" a stricăciunii după care se conduce existenţa omenească ruptă de
Dumnezeu de la naştere până la moarte şi care constituie jugul universal al păcatului
primilor oameni care apasă pe firea omenească, ereditatea inalienabilă şi fatidică de care
nici un om nu poate scăpa, ereditate fizică şi spirituală care se extinde la tot neamul
omenesc.clxxxi Darul Duhului dat însă la botez este garanția vieții noi, în afara păcatului,
pentru că El este Duhul Adevărului, așa cum se vede din epistolele pauline: ”Căci legea
duhului vieţii@ în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii, pentru că ceea
ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul
Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup, pentru
ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh”
(Romani 8, 2-4).

Omul nou, restaurat prin învierea lui Hristos, trebuie să se străduiască astfel încât nu
păcatul să-l stăpânească, ci Duhul lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel arată, în acest sens, că
omul vechi a fost răstignit cu Hristos, prin botez, fiind nimicit. În locul lui, faptura nouă
biruieşte.clxxxii Botezul eliberează pe om de această aservire globală şi totală la păcat şi
stricăciune: ,,Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul, pentru că precum a împărăţit
păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin
lisus Hristos, Domnul nostru (Romani 5, 20-21). Dumnezeu a făcut un legământ cu
omenirea prin Mântuirea în Hristos, iar credinciosul este inclus în acest nou legământ prin
botez. Angajamentul solemn şi mărturisirea de credinţă, apoi întreita afundare îl fac să
străbată dincolo de graniţele morţii şi ale păcatului, cel botezat pătrunzând într-o nouă
dimensiune a existenței unde harul Duhului Sfânt îl eliberează de orice determinism al
păcatului: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Galateni 3, 27).

”După Sfântul Marcu Ascetul, Hristos Se aşează la Sfântul Botez în altarul inimii
(duhovniceşti), sau în partea cea mai dinlăuntru a fiinţei noastre, fără să ne dăm la început
seama de acest fapt, ci devenim conştienţi de aceasta abia prin preschimbarea noastră
81
treptată. Acelaşi lucru îl spune şi Diadoh al Foticeii, după care, din momentul Botezului,
harul „ se ascunde în adâncul minţii ”, satana fiind scos afară şi înrâurindu-ne de aici
înainte prin simţurile trupului şi prin dulceaţa poftelor iraţionale. De aici urmează că există
un adânc sau un interior al minţii noastre neştiut de noi, dar devenindu-ne conştient
treptat, dacă ne străduim să ne curăţim viaţa. Pe acesta Marcul Ascetul îl numeşte „ inimă ”
(duhovnicească) ”clxxxiii

De acum înainte, legea lui Dumnezeu este înscrisă în membrele sale, numele lui lisus
Hristos va fi mărturisit cu inima şi cu buzele, trupul şi scump sângele Domnului îi vor
hrăni şi iriga întreaga fiinţă psiho-somatică. Răul şi întunericul devin exterioare
credinciosului; acesta dobândeşte şi îşi dezvoltă progresiv facultatea duhovnicească de a
deosebi ispitele şi, totodată, puterea de la Hristos pentru a le respinge, pe măsură ce
înaintează în viața de credință sub îndrumarea nașilor și a părinților credincioși. ”Cabasila
însuşi o afirmă într-un strigăt de biruinţă: ,,Botezul suprimă şi pedeapsa şi aplecarea către
rău, ba chiar şi pe păcătos însuşi ”. În locul înclinării păcătoase în care au fost concepuţi
oamenii ia naştere o dispoziţie contrară, o predispoziţie „ firească” clxxxiv spre bine,
decurgând din ştiinţa desăvârşită a lui Dumnezeu, care a fost infuzată o dată cu taina, dar
care trebuie susținută prin nevoință și lupta cu patimile, în condiții de absolută libertate.
Nimeni nu este automat și imun la influențele răului, izvorât din neputința omenească și
ispitele demonice. ”Chiar și călugării care au primit tunderea, al doilea botez și pocăință, și
ei se dovedesc lesne înclinați spre rău din cauza plecării harului din sufletele lor, urmare a
lucrării patimilor.”clxxxv

În Biserica primelor veacuri, botezul creştinilor adulţi se săvârşea în noaptea de Paşti şi era
numit ”luminare”, iar cei botezaţi se numeau „luminaţi” ; ei purtau haine albe toată
săptămâna de după Paşti, numită şi „Săptămâna luminată”. Înţelesul Botezului creştin ca
moarte şi înviere împreună cu Hristos este temeiul întregii vieţi creştine. Harul care se dă
omului prin Botez este putere din puterea Crucii şi a Învierii lui Hristos. Astfel, Botezul
este Taina prin care omul se leapădă de Satana şi se uneşte cu Hristos. De aceea, cel ce
doreşte să se boteze este întrebat: „- Te lepezi de Satana?” „- Te uneşti cu Hristos? ”, iar el
răspunde: „- Mă lepăd de Satana!” „- Mă unesc cu Hristos!” Acest legământ sau acest vot
baptismal este programul şi lupta vieţii creştinului pentru toată viaţa sa pe pământ. Prin
82
Sfântul Botez se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până atunci, pentru că se
trece de la existenţa fără Hristos, la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: „Cel ce crede
în Mine, chiar dacă va muri (cu trupul), va trăi (cu sufletul) ” (Ioan 11, 25). Botezul, numit și
”iluminare” țintește la readucerea omului spre adevărata cunoaștere a relației omului cu
Dumnezeu pentru că, prin păcatul strămoșilor omul a pierdut cunoașterea divină,
rămânând la nivelul cunoașterii trupești și pătimașe, care nu întotdeauna conduce la
cunoașterea adevărului. ”Născuți din Adam cel căzut, oamenii au devenit asemena lui –
singuri, surzi la cele duhovnicești, dezbrăcați de har, nesimțitori, pieritori, muritori.” clxxxvi

Sfântul Ioan Gură de Aur compară crearea omului după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu în ziua a şasea de la facerea lumii cu crearea sau naşterea omului din nou prin
Sfântul Botez şi zice: ,,precum la creaţie pământul a slujit de materie şi Creatorul a făcut
tot restul, acum la fel, apa slujeşte de materie şi harul Duhului Sfânt face tot restul; atunci
„omul a primit suflet şi viaţă” (Facerea 2, 7); „ acum este umplut de Duh viu ” (I Corinteni
15, 45).”clxxxvii Prin Botez, ca unire cu Hristos Cel înviat, primim nu numai iertarea
păcatelor, ci şi harul înfierii, pentru „că celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în
numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu care nu din sânge, nici din
poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut ” (Ioan 1, 12-13).
După cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a înomenit prin Botez omul este renăscut
prin Duhul Sfânt care inhabitează apa şi o sfinţeşte, pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu
după har şi moştenitor al Împărăţiei cerurilor (Ioan 3, 5-6). Astfel, prin credinţă şi prin
harul Sfântului Duh, primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi
(Efeseni 3, 17-18), îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (Romani
6,22-23; Ioan 6, 40 şi 47).clxxxviii

„Prin Botez apare pentru prima dată în omul concret viaţa cea adevărată, după moartea în
care a trăit. Botezul e considerat naştere din nou a omului, ca o a doua naştere a lui, sau ca
naşterea lui Hristos în el”. clxxxix După itinerariul vieţii pământeşti a Mântuitorului
Hristos, cel nou botezat trece prin moartea omului vechi şi se naşte pentru viaţa fără de
sfârşit, în procesul de eternizare, prin prezența în ființa lor a harului Sfântului Duh care îi
face co-participanți la puterea lui Dumnezeu.cxc

83
Biserica a fost întemeiată ca entitate socială prin propovăduire şi prin Botez, apoi a
continuat activitatea în celebrarea misterului credinţei, în învăţătură şi în rugăciune, care
dădeau putere pentru un nou mod de viaţă, o viaţă frăţească, de unitate în Hristos şi în
Duhul Sfânt. Viaţa Bisericii constă în rugăciune comună, predicaţie, împărtăşirea Duhului
prin Hristos înviat şi înduhovnicirea credinciosului. În rugăciunile la facerea
catehumenului sunt cuprinse elementele didactice care conduc la cunoaşterea lui Hristos
ca Dumnezeu prin cuvânt, cu caracter pregătitor. Mai presus de cunoaşterea intelectuală
se află „taina”, prin care se transmite puterea divină cu efect transformator asupra fiinţei
credinciosului şi pregătirea lui pentru unirea cu Hristos Cel veşnic.

În prima parte a slujbei, la intrarea în pronaos, se săvârșesc rugăciunile de purificare,

exorcismele şi mărturisirea de credinţă, urmate de actul închinării candidatului în numele
Sfintei Treimi prin formula preotului: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.”cxci Actele premergătoare pentru marele dar al Sfântului Botez, au scopul clar
pentru cel ce se va boteza: “Şi-l umple pe el de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos, ca să
nu mai fie el de acum fiu al trupului, ci fiu al împărăţiei Tale” cxcii. Puterea Duhului Sfânt este
necesară pentru unirea credinciosului cu Hristos-Dumnezeu, pentru că sensul mântuirii are la bază
chiar această unire inițială și integrală: trup şi suflet, pentru că sfinţirea nu se efectuează numai
asupra trupului, ci şi asupra sufletului- asupra întregii fiinţe, în mod ontologic, pentru restaurarea
lui spirituală, considerată a doua naștere, din apă și din Duh. Credinciosul se integrează în Biserică
în Hristos ca persoană unică și desăvârșită, indiferent de vârstă, înțelegând prin aceasta că
persoana umană este considerată deplină chiar și în cazul unui prunc de câteva zile, care va primi
deplin tainele mântuitoare: botezul, mirungerea și împărtășirea.
În numele Împărăţiei Sfintei Treimi, preotul invită pe toţi cei prezenţi la rugăciune comună
în mijlocul pronaosului, pentru sfinţirea apei, prin pogorârea Izvorului veşnic. Chemarea
Sfântului Duh se face încă la sfinţirea apei Botezului. După ce preotul se roagă către milostivul
Dumnezeu: “Stăpâne... trimite mie putere de sus şi mă întăreşte spre slujba acestei Taine mari şi
cereşti”cxciii, afundă mâna în apă, cum precizează rânduiala Tainei, face semnul crucii, de trei ori,
zicând de fiecare dată: “Tu Însuţi dar, iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum cu pogorârea
Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta” (de trei ori). “Şi-i dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea
Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de
84
boli.”cxciv Apoi, preotul invocă venirea lui Hristos în apa sfinţită, zicând: “Arată-te, Doamne, în
apa aceasta şi dă acestuia ce se botează să se schimbe prin ea... să se facă părtaş învierii Tale şi
păzind darul Sfântului Tău Duh şi sporind aşezământul harului, să se numere cu cei întâi-născuţi
înscrişi în cer, întru Tine, Dumnezeul şi Domnul nostru Iisus Hristos.”cxcv
Chemarea Sfântului Duh pentru sfinţirea apei, prin semnul Sfintei Cruci, ne arată că în fiecare
Taină este prezent Hristos jertfit și înviat prin Sfântul Duh, că lucrările lor sunt neîmpărţite şi
nedespărţite. Actul naşterii din nou se face prin apă (izvorul vieții biologice) şi prin Duh (izvorul
vieții spirituale). De aceea, Sfântul Ioan Damaschin scrie că: “Mântuitorul ne-a dat poruncă să
renaştem prin apă şi prin Duh, deoarece prin rugăciune şi prin invocare, Sfântul Duh coboară
asupra apei. Dar pentru că omul este dual, suflet şi trup, ne-a dat dublă şi curăţirea, prin apă şi prin
Duh. Duhul, pe de o parte, reînnoieşte în noi starea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar
apa, pe de altă parte, curăţeşte, prin harul Duhului, trupul de păcat şi-l eliberează de stricăciune.
Apa împlineşte icoana morţii, iar Duhul dă arvuna vieţii.”cxcvi.
Duhul Sfânt imprimă apei, la Botez, o pecete şi o sfinţenie, care o face deosebită de apa obişnuită;
această pecete creează o nouă relaţie între omul botezat şi Biserică, prin caracterul indelebil sau
irepetabil pe care această Taină îl imprimă celui botezat şi prin faptul că această pecete reînnoieşte
chipul lui Dumnezeu în sufletul renăscut. “Nu vă imaginaţi – zice Sfântul Chiril al Ierusalimului –
ca scăldătoarea să fie umplută de o apă obişnuită, ci gândiţi-vă mai degrabă la harul spiritual care
este dat cu apa. După cum darurile oferite pe altarele păgâne sunt prin ele însele o materie
obişnuită, deşi ele dobândesc un rol datorită invocării făcute deasupra lor, la fel, dar invers, apa
obişnuită a scăldătorii dobândeşte puterea de a sfinţi, pentru că ea primeşte invocarea Duhului
Sfânt, a lui Hristos şi a Tatălui”cxcvii.
Duhul dăruieşte, aşadar, apei Botezului o putere şi o fecunditate nouă. Dar, mai ales, Botezul
reactualizează în fiecare om care îl primește, evenimentele morţii şi învierii lui Hristos: “Au nu
ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am
îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava
Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4). Duhul Sfânt şterge
întinăciunea păcatului originar şi, eventual, a păcatelor personale şi imprimă celui botezat, puterea
biruinţei lui Hristos peste păcate. Prin Duhul, noi “am fost altoiţi” în moartea şi învierea Domnului
în apa Botezului (Romani 6, 5).
Botezul se face prin scufundare, rostind numele celui care se botează şi a numelor
individuale ale Persoanelor Sfintei Treimi, o practică ce are la bază învăţătura despre

85
personalismul Treimii care realizează procesul de naştere şi înviere a omului prin Hristos,
“scufundat” în mormânt, de unde a ieşit pentru a nu mai muri niciodată. În Hristos este
prezentă Treimea, în naşterea “din apă şi din Duh” e prezentă Treimea, în re-crearea
făpturii noi este prezentă Treimea. Botezul este, aşadar, lucrarea Sfintei Treimi, iar harul
Botezului este harul naşterii din nou, ca luminare şi sfinţire. Numele lui Dumnezeu şi
numele Ipostasurilor Sfintei Treimi, atunci când sunt pronunţate, devin lucrătoare în cel ce
se scufundă în viața Sfintei Treimi prin har.

Rolul Sfântului Duh este preoponderent în rânduiala Botezului ca fiind Izvorul vieții ce facce ca
ritualul să devină “o adevărată renaştere care cere intervenţia Principiului sfinţitor în persoană. El
face din apa Botezului vehicul al energiei dumnezeieşti, semnul sensibil al puterii Sale viu
făcătoare, creatoare a vieţii celei noi; această putere pătrunde în viaţa noastră şi o transformă. Baia
Botezului, devine “sân al înfierii”, căci ea Îi restituie Tatălui fiul”cxcviii.

Taina Mirungerii – pecetluirea cu Duhul Sfânt

Taina Mitungerii constă în două părți, distincte atât prin săvârșire cât și prin conținut:
sfințirea mirului de către o comisie liturgică sinodală a fiecărei Biserici autocefale și
administrarea pecetluirii cu Sfântul Mir de către săvârșitorul botezului. Aceasta din urmă
se săvârşeşte în cadrul ritualului Tainei Botezului, nedesprinsă de el în tradiția
răsăriteană.cxcix Mirungerea se bazează pe unitatea ontologică a elementelor trup-suflet, a
posibilităţii transfigurării materiei prin spirit. Ea împărtăşeşte puterea Duhului Sfânt care
“sigilează” membrele trupului uman corespunzătoare simţurilor, făcându-le capabile să se
opună păcatului şi să respingă lucrarea răului prin simţuri. Evident, aceasta presupune
voinţa liberă a celui botezat, ceea ce înseamnă sămânţa prin care pruncul “creşte şi se
întăreşte cu duhul” (Luca 1, 80). Textul biblic pe baza căruia s-a ajuns la această practică
liturgică aparține Sfântului Pavel: “Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi
ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile
noastre” (II Corinteni 1, 21-22). Mărturia lui se adaugă la aceea a Sfântului Apostol Petru:
“Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38) şi la cea din Faptele Apostolilor, unde se
spune că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, trimişi de toţi Apostolii din Ierusalim, şi-au pus mâinile

86
peste cei botezaţi de diaconul Filip, “şi ei luau Duhul Sfânt” (Fapte 8, 15-17). Raportul dintre
efectele acestei Taine şi cele ale Botezului este asemănător celui dintre creşterea trupească şi
naştere. Căci precum noul născut are nevoie de o îngrijire deosebită pentru a creşte, tot aşa şi noul
născut duhovniceşte are nevoie de întărire prin energii noi, spre a creşte în noua viaţă pe care a
dobândit-o prin Botez. Învăţătura de credinţă ortodoxă face o analogie între venirea Duhului Sfânt
asupra apostolilor la Cincizecime şi conferirea darurilor Duhului celor botezaţi prin Taina
Mirungerii: “După cum Duhul Sfânt S-a pogorât asupra apostolilor în chip de foc şi a revărsat
asupra lor darurile sale, tot aşa şi în momentul în care preotul unge cu Sfântul Mir pe cel botezat,
se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh”cc.

În administrarea Sfântului Mir, în cadrul slujbei Botezului, nu există o formulă de invocare

a Sfântului Duh, întrucât Sfântul şi Marele Mir este pregătit şi trimis de Întâistătătorul unei
Biserici autocefale, ceea ce denotă unitatea Duhului în mijlocul celor ce devin membri ai
Bisericii, prin autoritatea episcopului. În rugăciunile citite la sfinţirea mirului, înaintea
invocării Duhului Sfânt, este pusă în lumină valoarea sfinţitoare a mirului, apoi se cere
umplerea de Sfântul Duh. Centrul rânduielii sfințirii Mirului are această epicleză: “Se
sfinţeşte Mirul acesta cu puterea, lucrarea şi pogorârea Duhului Sfânt, în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh...” şi se încheie cu aceste cuvinte: “Iată, acest Mir se făcu sfinţit, în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”cci

Înainte de ungerea cu Sfântul Mir a celui botezat, se citeşte o rugăciune, în care se

menţionează efectul botezului, care curăţă de păcate şi încorporează pe creștin în familia
Bisericii lui Hristos, cu cererea: „ “Pe Tine Te rugăm, de la Tine cerem şi Ţie ne cucerim, trimite
Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte ungerea aceasta. Fă-o pe ea ungere de bucurie, ungere de sfințenie,
îmbrăcăminte împărătească, pavăză credinței[…] spre trezvia inimii, bucurie veşnică.”ccii Pecetea
a fost totdeauna simbolul puterii şi autorităţii, dovada materială a unei puteri şi autorităţi
care nu vine de la om, semnul întăririi prin ungere din cele înalte. În Taina Mirungerii,
pecetea în formă de cruce este simbolul imprimării puterii divine în trupul celui botezat, al
unirii trupeşti cu Hristos şi al unei vieţi puternice, similare vieţii lui Hristos. Prin pecetea
darului Duhului Sfânt, imprimată pe trupul celui botezat sub formă de cruce, trupul este
supus acțiunii Treimii, primeşte aceeaşi ungere pe care a primit-o trupul lui Hristos, tot
prin Duhul Sfânt, întărit în chemarea de a se face “moştenitor cereştii împărăţii a lui

87
Hristos”. Prin mirungere, se săvârşeşte o “pogorâre a Duhului Sfânt individualizată”, cu
scopul ca darurile Lui să fie actualizate în persoana creştinului, în care să strălucească
Hristos.cciii

Așadar, prin formula “Pecetea darului Sfântului Duh”, repetată odată cu săvârșirea semnului
crucii, se întărește în mintea tuturor celor prezenți convingerea că se află sub acţiunea Duhului
Sfânt în viaţa de după botez. Paul Evdokimov afirmă: “Nu se face numai o “ungere pe frunte”, ci
se ung toate părţile trupului, pentru că fiinţa omenească “se pecetluieşte cu pecetea darurilor
Duhului Sfânt” în întregul iconomiei sale. Este, în adevăr, o fiinţă plină de har în întregime.”cciv
Semnificative sunt şi cuvintele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care arată că: “Prin
Mirungere, Duhul Sfânt pătrunde şi Se imprimă în aceste mădulare şi organe şi în puterile
sufleteşti care stau la temelia lor şi persistă în ele ca o bună mireasmă, ca şi Mirul. El Se
întipăreşte ca o pecete nu numai pe exteriorul acestor mădulare, ci şi în interiorul lor, dând omului
un chip unitar duhovnicesc. Astfel cuvântul “pecete” are pe lângă sensul de întărire şi pe acela de
întipărire. De altfel, aceste două înţelesuri stau în legătură. Duhul întăreşte întrucât Se întipăreşte
şi accentuează în om un chip personal caracteristic, care este în acelaşi timp un chip duhovnicesc.
Omul se întăreşte prin înduhovnicirea sa, ca persoană cu o fermitate în cele bune greu de
schimbat”ccv.

Cu Taina Mirungerii se realizează un progres în încorporarea omului în Biserica lui Hristos ca

într-o familie lărgită. Prin Mirungere începe ”epifania” sau arătarea lui Hristos în omul botezat,
sau a luminii Duhului lui Hristos asupra fiinţei lui, arătându-l ca pe un chip de facto al lui Hristos
şi ca locaş viu al Duhului, întrucât îl ajută să actualizeze chipul lui Hristos imprimat la Botez.ccvi
S-ar putea spune că prin Mirungere se arată că nu numai cu puterile proprii creștinul va actualiza
darurile primite la Botez, ci sub asistența Duhului. Fără această lucrare a Duhului nu se pot
actualiza darurile Botezului de către om, pentru că ”Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm
(Galateni 5, 25). Harul Sfântului Duh primit prin Taina Mirungerii este necesar creşterii şi
desăvârşirii spirituale a celui renăscut prin Botez, fapt pentru care unii Părinţi bisericeşti spun că
abia după primirea Tainei Mirungerii, noul botezat e vrednic să poarte numele de creştin, clar
exprimată de Sfântul Chiril al Ierusalimului: “După ce aţi fost învredniciţi de ungerea cu Sfântul
Mir, vă numiţi creştini; acum renaşterea voastră este întărită şi de numele ce-l purtaţi. Într-adevăr,
înainte de a fi învredniciţi de acest har, propriu-zis nu eraţi vrednici de acest nume, ci eraţi doar pe
cale de a ajunge creştini”ccvii

88
Comuniunea Sfântului Duh în Sfânta Taină a Euharistiei

Slujirea liturgică în Ortodoxie înseamnă palida încercare a omului de a reconstitui

exemplul vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos, cu accent pe Cina cea de Taină, jertfa de pe
cruce perpetuată nesângeros, prin pâine şi vin, în Biserică, până la instaurarea deplină a
împărăţiei Sale. Sfânta Liturghie, care are în centru și parte fundamentală Sfânta
Euharistie, reprezintă eternitatea exprimată în temporal şi temporalul în proces de
eternizare, prin Hristos care le uneşte în Sine.

În Euharistie se slujeşte “comuniunea” tuturor elementelor, cele naturale, reprezentate prin

elementele materiale și umanitatea slujitoare, cele transcendente prin prezenţa lui Hristos
pe altarul de jertfă, văzutul din Sfânta Treime, a cetelor îngereşti şi a sfinţilor în co-slujire
nevăzută alături de oameni. Credinciosul retrăieşte personal viaţa lui Hristos, prin
mijlocirea Duhului Sfânt prezent în Hristos care se dăruiește pe Sine. Părintele Alexandre
Schmemann, afirmă că “Liturghia se săvârşeşte pe pământ, ceea ce înseamnă că se săvârşeşte în
timpul şi spaţiul “lumii acesteia”. Dar dacă se slujeşte pe pământ, ea se săvârşeşte totuşi în cer, în
timpul cel nou al creaţiei celei noi, în timpul Duhului Sfânt.”ccviii In alt loc, acelaşi teolog spune:
“Liturghia se săvârşeşte de către Duhul Sfânt în timpul nou. Întreaga Liturghie – de la început
până la sfârşit – este epicleză, este chemarea Sfântului Duh Care transformă tot ce se săvârşeşte în
ea, transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată şi ne descoperă.”ccix

Se știe că Sfânta Liturghie de sesfășoară în trei acte: partea de pregătire a darurilor de pâine
și vin, numită Proscomidia și săvârșită în taină de către preot, partea didactică sau
învățătorească, numită Liturghia cuvântului, în care se citesc sau se cântă lecturi biblice,
îmbinate cu cereri și rugăciuni obștești, creînd mediul adecvat pentru prefacerea darurilor
euharistice și împărtășirea de ele și partea euharistică, numită și Liturghia credincioșilor, în
care preotul slujitor, credincioșii și puterile cerești participă la prefacerea darurilor de
pâine și vin prin pogorârea Sfântului Duh și împărtășirea credincioșilor într-o comuniune
universală cu Hristos. Dacă în primele două părți, rolul Duhului este de a deschide
oamenilor mintea spre înțelegerea ”dumnezeieștilor învățături”, în partea de prefacere a
darurilor Duhul Sfânt are rolul esențial, de creare a comuniunii inter-umane, dumnezeiesc-

89
umane și transfigurare a materiei. Procesul tainic de ridicare din sfera teluricului spre cele
dumnezeieși est declanșat de cântarea Heruvicului sau cantarea heruvimică, prin care se
face invitația de a lăsa deoparte ”grija lumească” pentru a-L putea primi pe Împăratul
cerurilor. Este pregătirea asemănătoare feciorelor înțelepte care și-au luat și untdelemn în
vase, odată cu candelele lor. Hristos este așteptat, deși preotul afirmă omniprezența Sa
când spune, cădind întregul locaș, că Iisus este ”În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în
rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul.”ccx De la proscomidiar, într-o
procesiune solemnă, Mielul lui Dumnezeu este adus, prin mijlocul bisericii și așezat pe
antimisul de pe Sfânta Masă, reprezentând mormântul în care a fost așezat după răstignire.
Se rostește în comun Simbolul de credință pentru a se arăta că toți cei prezenți au același
crez, în care sunt cuprinse esențial dogmele creștine fără de care nu se pot mântui.

Anaforaua liturgică sau partea de prefacere a darurilor este introdusă prin împărtășirea
păcii de către preot și invitația la iubire frățească față de toți cei care sunt prezenți la
Liturghie, căci legătura iubirii este esența ființei dumnezeiești. Fără pace nu poate exista
iubire, iar iubirea aduce pace. Formula ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui
Dumnezeu Tatăl și împărtășirea (comuniunea) Sfântului Duh” pe care preotul o adresează
credincioșilor elimină orice dubiu cu privire la prezența Sfintei Treimi în slujirea
euharistică. Slujba continuă pe două planuri: de o parte sunt cântările interpretate de
credincioși, în care se subliniază așteptarea înfrigurată și pregătirea fiecărui suflet pentru a-
L primi în străfundul său pe Hristos iminent, iar pe de alta rugăciunile rostite cu voce joasă
de către preot, în care se reface pe scurt istorisirea mântuirii prin Iisus Hristos, din porunca
Tatălui și cooperarea Duhului.

Preotul continuă să redea, cu maximă fidelitate, cuvintele Mântuitorului, arătând către

cinstitele daruri: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu [...] beţi dintru aceasta toţi, acesta
este sângele Meu…” vorbind în persoana lui Hristos, întruchipat în Liturghie de arhiereu,
atunci când slujește. Acum începe prefacerea darurilor prin pogorârea Sfântului Duh,
invocat cu aducerea aminte a momentului Cincizecimii, într-o epicleză cosmică: “Doamne,
Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela,
Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Prezența
Duhului sfințește pe cei prezenți și îi face ”drepți” să accepte că Duhul Sfânt preface pâinea
90
și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos, Persoana din Treime care S-a făcut materie
împărtăşibilă. „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te
chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noiccxi şi
peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul
Hristosului Tău. Amin. Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău.
Amin. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.” Repetiţia indică
participarea invizibilă dar reală a Sfintei Treimi la această prefacere, întrucât puterea
dumnezeiască este comună Ipostaselor, dar lucrarea de prefacere este atribuită Sfântului
Duh. Această lucrare înseamnă că Duhul pătrunde în materie, o sfințește, o preface,
ridicând la puritatea originară chipul deiform al credinciosului care se împărtăşeşte.

Împărtăşirea se face după şi ca urmare a mărturisirii de credinţă în Sfânta Treime şi în

dumnezeirea lui Hristos, în prezenţa Sa reală, mai întâi prin rostirea comună a Crezului,
apoi prin rostirea rugăciunii dinainte de oferirea Sfintei Împărtăşanii: “Cred, de asemeni,
că acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi Scump Sângele Tău”, iar
scopul dublu, comun și în Taina Botezului, este iertarea păcatelor şi comuniunea iubitoare
cu Hristos sau viaţa de veci. Elementele materiale nu conţin ființa dumnezeiască treimică,
ci sunt prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos în formă spiritual-materială care conduce
la îndumnezeirea omului prin har. La încheierea jertfei liturgice, întreaga adunare a
credincioşilor cântă: “Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…”, ceea
ce aduce cu sine „umplerea de bucurie şi veselie a sufletelor.”ccxii

Împărtășirea credincioșilor este continuarea procesului de iluminare început prin Taina

Mărturisirii, prin luarea concretă a pâinii și vinului, care sunt prefăcute în Trupul și Sângele
Domnului. ”În Taina Sfintei Împărtășanii, Hristos Fiul lui Dumnezeu dăruiește oamenilor,
din ființa și natura Tatălui, Dumnezeirea sau harul Duhului Sfânt. Iar din ființa Mamei
Sale, Mântuitorul Hristo ne dă trupul pe care l-a primit de la ea. De aici, cei care se
împărtășesc din Preacurat Trupul lui Hristos, care este din Trupul Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, se fac fiii ei și frați ai lui Hristos Dumnezeu.”ccxiii

În concluzie, Euharistia, binecuvântare şi mulţumire, deschide fiecărui membru al

comunităţii rugătoare perspectiva luminoasă a biruinţei asupra morţii, făcând din moarte

91
trecerea la o viaţă nouă. De aceea, împărtăşirea este echivalentă cu dobândirea nemuririi.
Sfânta Euharistie este adevărata reprezentare a spiritualităţii absolute, nu este limitată în
timp şi spaţiu, ci se întinde asupra fiecăruia şi a tuturor, asupra istoriei , materiei şi
veşniciei. Întreaga Liturghie este, de altfel, aşteptarea Domnului, al cărui sacrificiu devine
actual şi nesângeros. Comuniunea euharistică reaşează totul în Hristos, orientează și umple
materia de Treime. Creştinii devin una în Hristos, lucru care determină, de altfel, tipul
euharistic de a fi al spiritualităţii ortodoxe. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că lumea în
Hristos este „rug aprins”, iar Euharistia se oferă ca ”foc” prin care se ard spinii păcatelor,
sau sevă de viață dătătoare, fără de care mlădițele nu pot exista în tulpina care este Hristos
(Ioan 15, 5). În una dintre rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtăşanie se spune : „ Pe cei ce
fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti,
părtaşi ai dumnezeirii Tale făcându-i… ”ccxiv Duhul invită pe om la pocăinţă pentru
păcate, speranţă pentru iertare şi bucurie în împărtăşire.

”Actualizarea” harului Sfântului Duh în Sfânta Taină a Mărturisirii

În învăţătura pentru spovedanie din cărţile de cult se arată că Taina Mărturisirii sau
Spovedaniei este “a doua curăţire şi al doilea Botez” datorită efectelor pe care le are în
sufletul celui care primește Sfânta Taină. Făcută de credincios în Biserică, în prezența unui
preot hirotonit canonic și cu adânc regret pentru păcatele săvârșite, spovedania curăță
sufletul de păcate, restabilește relația cu Dumnezeu și reaprinde în credincios harul
Duhului, care se mai păstrează doar ca o mică scânteie. ”Cel ce după Botez pierde harul, în
urma păcatelor săvârșite, acela încetează să mai fie credincios. Pentru întoarcerea lui în
Biserică, creștinul trebuie să-și mărturisească păcatele în Taina Pocăinței.”ccxv

Rugăciunile premergătoare actului mărturisirii propriu-zise sunt menite să aducă în

prezentul conştient al credinciosului trecutul vieţii personale în toate actele sale
responsabile, cu încrederea în bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, “Care nu vrea moartea
păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (I Timotei 2, 4). Prin preotul duhovnic, Hristos
oferă credinciosului mijlocul de auto-dezvăluire, de eliminare a faptelor reprobabile,
anxietăților, resentimentelor, de eliberare a subconştientului, de reechilibrare psihologică,
prin Taina Mărturisirii. Conflictul intern între patimă, raţiune și sensul moral al omului

92
constituie sursa multor maladii psihice şi spirituale. Prin mărturisirea păcatelor, Biserica
sugerează celui ce a venit la mărturisire: “ia seama, dar, de vreme ce ai venit la Doctor, să
nu te întorci nevindecat.”ccxvi

În spovedaie, creştinul regretă păcatele săvârşite, pe care la mărturiseşte în prezența preotului

duhovnic și primeşte de la Dumnezeu, prin rugăciunea și mijlocirea lui, iertare, fiind reaşezat în
starea harică din care ieșise datorită lor.ccxvii Paul Evdokimov socoteşte Mărturisirea ca actul care
continuă apa botezului şi accentuează “cutremurul sufletului înaintea uşii raiului,” ccxviii iar
Alexandre Schmemann o numeşte “criză reală în conştiinţă.”ccxixDupă mărturisirea greșelilor și
posibilul dialog dintre duhovnic şi credincios, primul rostește rugăciunea de dezlegare:
”Domnul şi Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii
Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule duhovnicesc (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar eu,
nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, [...] te dezleg de toate păcatele
tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”ccxx Iertarea păcatelor mărturisite se
face, deci, prin puterea curăţitoare a Duhului Sfânt care, prin Taina Pocăinţei, reface ceea ce
păcatul a zdrobit în omccxxi şi-l aşează pe unicul şi esenţialul drum al împăcării, iertării şi iubirii.
Iertarea pe care duhovnicul o dă în Spovedanie este iertarea lui Hristos prin harul Duhului Sfânt în
Biserica Sa, har care este reînnoit și care nu coabitează cu păcatul, nici în gând nici în trup. Ceea
ce la Pavel apare ca o metaforă, ”în Hristos trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28),
Spovedania face să fie o realitate, trăită și mărturisită de cei care au conștiința spovedaniei. Unde
este harul Duhului este și Hristos, care iartă, căci ”iertarea păcatelor păcătosului nu se face pentru
oarecare fapte, pentru ca cel care se pocăiește să se mândrească, ci pentru iubirea de oameni a lui
Dumnezeu și pentru harul Său.”ccxxii
Pierderea filiaţiei faţă de Dumnezeu datorită păcatului este redobândită prin mărturisire,
pocăință şi dezlegarea de păcate, păstrată în Biserică prin succesiunea apostolică. Dialogul
duhovnic-credincios are cea mai mare însemnătate în slujirea bisericească, pentru că este
un act de cunoaştere şi recunoaştere, un act de comuniune umană şi de intercomuniune
divino-umană, o lucrare soteriologică, prin puterea Duhului Sfânt, care se dăruieşte prin
puterea lui Hristos Cel fără de păcat. Deschiderea sufletului este esenţială pentru echilibrul
neuropsihic, pentru o terapie imediată, prin descărcarea conştiinţei, prin suprimarea răului
ascuns, prin mărturisire realizându-se o readucere a omului de la dezordinea păcatului la
liniştea conştiinţei.
93
Harul Duhului Sfânt în familia creștină: Taina Cununiei

Unitatea dintre bărbat şi femeie reflectă frumusețea, diversitatea și complementaritatea

naturii umane, desăvârşită în dialog inter-personal. Din textul biblic al facerii omului se
trage concluzia că unui bărbat îi este hărăzită o femeie și invers, ca împreună să urmeze
calea comuniunii cu Dumnezeu și între ei. Legătura se realizează pe temelia iubirii și
dăruirii reciproce,ccxxiii care îl aseamănă, nedeplin, pe om cu Dumnezeu.ccxxiv În relația
dialogică, omul se confirmă ca entitate liberă, responsabilă și capabilă de împărtăși din
iubirea și înțelepciunea sa celor din jur. Fiecare persoană umană este, astfel, condiționată
de o altă persoană, ceea ce îl îndreaptă spre a înțelege pe Creatorul-Iubire.

Comuniunea familială este expresia chemării permanente a lui Dumnezeu la unitate, așa
cum se vede din rugăciunea logodnei: „Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le
aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă…”ccxxv În rugăciunile principale
de la Taina Cununiei este expusă tema creării lui Adam şi Evei de către Dumnezeu, rolul
lor în dăinuirea nemului omenesc, aşa cum se reflectă în familiile scripturistice care au avut
un rol în istoria mântuirii, adică în pregătirea venirii lui Hristos și drept modele pentru alte
familii, prin îndeplinirea unei chemări, a unui rol sau unei misiuni încredințate de
Dumnezeu. Biserica se roagă pentru cei ce se căsătoresc prin formule apoteotice,
considerate aproape imposibil de realizat în condiția umană: „…uneşte-i pe dânşii într-un
gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor prunci buni [...] bună înţelegere
sufletească şi trupească…”ccxxvi Este și voința lui Hristos, nu numai a omului, de unire prin
iubire, motiv pentru care a participat la nunta din Cana Galileii, a săvârșit prefacerea apei
în vin, participă la fiecare cununie făcută în Biseerica Sa, pentru a arăta că acolo unde
există dragoste Dumnezeu își trimite binecuvântarea, că unde calculele omului eșuează,
Dumnezeu plinește, că indiferent de dificultățile întâmpinate, familia care îl are pe Hristos
central va primi o soluție ce va depăși imaginația sau așteptările omului.

În cuvintele de rugăciune și formulele liturgice este sintetizat conţinutul haric al tainei:

iubirea creatoare care duce la continuitate biologică şi nemurire spirituală: ”Întinde mâna
Ta din Sfântul Tău locaș și unește pe robul tău X cu roaba Ta Y. Unește-i pe dânșii într-un

94
gând, încununează-i într-un trup, dăruieștele lor rod pântecelui, dobândire de prunci
buni!”ccxxvii Unirea vieţilor spre continuarea vieții biologice și comuniunea vieţii veşnice
este o binecuvântare a lui Dumnezeu şi aceasta este anunţată de momentul când preotul
pronunţă formula de unire pe care Dumnezeu o realizează nevăzut: “Se încununează robul
lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Amin” şi “Se încununează roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N), în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.” Cununiile fizice, adeseori din metal
prețios, reprezintă doar simbolul unirii, ”încununarea” fiind făcută prin persoana pe care
mirele, respectiv mireasa o primește. Înțeleasă astfel, încununarea înseamnă completarea,
plinirea sau desăvârșirea unei persoane prin cealaltă, așa cum s-a petrecut în rai, când
adevărata creație a omului a devenit ”bună foarte” (Facere 1, 31) numai după ce Dumnezeu
l-a făcut pe om bărbat și femeie (Facere 1, 27), care aveau să intre în dialogul iubirii: ”Iată,
acum os din oasele mele și carne din carnea mea!” (Faere 2, 23).

Textele biblice care se citesc după încununare arată că Hristos a instituit această Sfântă
Taină prin participarea la nunta de la Cana Galileii, iar apostolul Pavel ridică iubirea
conjugală la înălţimea iubirii pe care a arătat-o Hristos Bisericii Sale, iubirea jertfitoare.
Cununia, ca şi Biserica, trebuie “să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5,
27).ccxxviii Unitatea trupească nu este principalul scop al cununiei ci e este consecinţa
unităţii sufleteşti, de aceea familia creştină reînvie fericirea paradisiacă, duhovnicească a
iubirii neprihănite şi a plinătăţii tuturor bunătăţilor pământeşti şi cereşti, având ca formă
de manifestare și latura trupească, ce devine binecuvântare și izvor de viață.

Uniţi în Duhul Sfânt și binecuvântați spre dragoste conjugală, bărbatul și femeia, deveniţi unul,
încep drumul în unire spre unirea cu Dumnezeu, spre accesul la viața veşnică. ccxxix Unirea
conjugală din Biserică depăşeşte cadrul strict temporal; este supratemporală pe de o parte și
eshatologică pe de alta. În natura sa sacramentală, căsătoria creştină transfigurează şi transcende
unirea trupească şi asocierea contractuală după lege: iubirea umană este proiectată în Împărăţia
veşnică a lui Dumnezeu. Unirea bărbatului cu femeia prin cununie are ca model şi izvor de putere,
iubirea dintre Hristos şi Biserică, ceea ce-l face pe Sfântul Apostol Pavel să spună că: “Taina
aceasta mare (profundă) este. Eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5, 32).ccxxx Unirea soţilor
creştini prin Taina Cununiei se face prin prezența lui Hristos, cu lucrarea Duhului Sfânt, în

95
bunăvoința Tatălui. Numai prin Hristos Duhul se revarsă, prin invocarea episcopului sau preotului,
iar cei doi devin una, familia pe care o întemeiază devenind altar și cămin în care este prezent
Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae scrie că, prin binecuvântarea preotului sau a episcopului,
căsnicia devine celulă vie a Bisericii purtătoare de har.ccxxxi

”Luați Duh Sfânt!” sau harul din Taina Hirotoniei

”A primi”, ”a a vea” pe Duhul înseamnă ”a te supune Lui”, căci este dat nu numai unor
persoane răzlețe, ci slujitorilor Bisericii întemeiate de Hristos, devenind interior acesteia:
”Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Romani 5, 14).
Preoţia sau Hirotonia este Taina în care, prin rugăciunea episcopului și punerea mâinilor pe capul
candidatului, harul divin coboară asupra unui bărbat, instruit teologic, sfinţindu-l şi aşezându-l
într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de
a săvârşi lucrările sfinte şi de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.ccxxxii Slujirea sacerdotală
se dăruieşte numai prin Hirotonie, prin puterea lui Hristos şi harul Duhului, cu cele trei mari
direcții în cadrul Bisericii: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu sau proclamarea
Evangheliei,ccxxxiii sfinţirea credincioşilor sau reactivarea permamentă prin laude, ierurgii și Taine
a harului mântuitor şi conducerea lor spre Împărăţia lui Dumnezeu sau începutul mântuirii prin
purificare, iluminare și contemplare.
Hristos a dat Apostolilor pe Duhul Sfânt,ccxxxiv aceștia au continuat împărtășind pe Duhul
Sfânt celor pe care i-au rânduit în cetăți să devină episcopi, iar episcopii îl dăruiesc
candidaților la preoție, prin rugăciune și punerea mâinilor. Epicleza hirotoniriiccxxxv este
însoţită de punerea mâinilor și capetelor omoforului pe creștetul celui ce urmează a fi
hirotonit, adică asupra căruia se săvârşeşte taina nevăzută a pogorârii harului Sfântului
Duh, pentru o slujire specială. Rugăciunea care se citește precizează lucrările harului în cel
ce l-a primit. Din Sfânta Scriptură se citează şi deosebirile în slujirea sacramentală, pe
diferite trepte şi cete: „întîi Apostoli, al doilea profeţi, al treilea dascăli, ca să slujească
Sfintelor şi Preacuratelor Taine şi să le săvârşească în Sfântul jertfelnic”. În rugăciunile

96
specifice, la hirotonirea diaconului sunt menţionate transmiterea lucrărilor harului de
liturghisitor în general. În cazul preotului se cere, în mod special: „umple-l de darul
Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea jertfelnicului Tău, a
propovădui Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevărului Tău, a
aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naşterii de a
doua.”ccxxxvi

Credincioşii, pe temeiul preoţiei împărăteşti sau universale, dobândită la botez, sunt

implicaţi în săvârşirea tainei prin recunoaşterea şi cinstirea în ascultare a celor hirotoniţi,
pentru care au răspuns în cor ”Vrednic este!”. Invocarea Duhului Sfânt la hirotonire se
încheie astfel: “Să ne rugăm, dar, pentru dânsul, ca să vină peste el harul întru tot Sfântului
Duh!”ccxxxvii Harul se transmite prin rugăciune și atingerea personală a episcopului, la
chemarea întregii Biserici.

Iertare și vindecare: Duhul Sfânt și suferința sau Taina Sfântului Maslului

Slujba acestei Sfinte Taine are două părți distincte, un canon de rugăciune în care se cere
mila lui Dumnezeu asupra tuturor celor prezenţi și lectura textelor biblice, urmate de
rugăciuni speciale de cerere a iertării și vindecării din partea lui Dumnezeu. Este vorba
despre șapte lecturi din epistolele pauline și sobornicești și șapte texte evanghelice, urmate
de citirea unei rugăciuni de cerere a harului Duhului vindecător și ungere cu untdelemnul
sfințit a celui sau celor prezenți la slujbă. În canonul de rugăciune este expusă credinţa în
posibilitatea vindecării, prin credinţă şi ungere cu untdelemn sfinţit, a celui bolnav, pe
temeiul îndemnului Sfântului Apostol Iacob: “Este cineva bolnav între voi? Să cheme
preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi
rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate,
se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15), iar în imne este invocată mila lui Dumnezeu, cu
exemplificări scripturistice de vindecare minunată. După lectura canonului se continuă cu
rostirea binecuvântării împărăției, specifică Tainelor.

Invocarea Duhului asupra untdelemnului pentru sfințirea lui se face prin

rugăciunea „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi
ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor
97
unge din el, spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a
sufletului şi de toată răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească preasfânt numele Tău,
al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.” ccxxxviii Urmează alte invocări specifice pentru persoana sau persoanele în
cauză: „Cel ce eşti fără de început şi fără sfârşit, Sfinte al sfinţilor, Care ai trimis pe Unul-
Născut Fiul Tău să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa sufletelor si trupurilor
noastre, trimite Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte untdelemnul acesta şi-l fă robului Tău
acesta (N), care se va unge, spre izbăvire desăvârşită de păcatele lui şi spre moştenirea
Împărăţiei cerurilor”.ccxxxix

După fiecare rugăciune preoții ung cu untdelemnul sfinţit pe cei prezenți, când se
pronunţă următoarele cuvinte: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai
trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala şi să
răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul tău acesta (N) de neputinţa trupească şi
sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să vieze prin harul Hristosului Tău.”ccxl

Taina Sfântului Maslu este o formă a rugăciunii colective a Bisericii întregi, preoţi şi
credincioşi, în încredinţarea tuturor de vindecare a celui bolnav, în care se unesc darul
Duhului cu puterea credinţei obşteşti. Sănătatea omului nu este numai o problemă
individuală, ci este mai ales socială. Biserica încorporează pe cel suferind în trupul
omenităţii universale a lui Hristos, operând mântuirea din orice rău.

98
 DUHUL SFÂNT ÎN VIAŢA OMULUI CONTEMPORAN

Teologia libertății versus teologia eliberării

„Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17).
Sfântul Pavel face afirmaţia de mai sus în deplină cunoştinţă de faptul că influenţa Duhului
nu are limite, pentru că împărtășește darul nesfârşit al lui Dumnezeu lumii. În eclesiologia
conservatoare, concepţia Sfântului Petru poate fi surprinzătoare: „Dacă Dumnezeu a dat
lor acelaşi dar ca şi nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca
să-L pot opri pe Dumnezeu?” (Fapte 11, 17). Apostolul arată fără echivoc atotputernicia
Duhului ca Dumnezeu, care se poate împărtăşi inclusiv păgânilor din vremea aceea. Se
poate concluziona că semnul prezenţei Duhului Sfânt în om este libertatea. Libertatea
reprezintă, din perspectiva corectitudinii politice, capacitatea şi dreptul fiinţei umane de a
alege între două sau mai multe opţiuni. Din perspectiva Sfintei Scripturi, libertatea se
defineşte drept capacitatea fiinţei umane de a face binele, de a-L urma pe Dumnezeu, care
este Binele suprem.

Libertatea este dată în fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu, izvorul oricărei
libertăţi (Facere 1, 26-27). Dacă toţi oamenii poartă în ei această „imago dei”, nimeni nu are
mai multă libertate decât celălalt şi nimeni nu este superior celuilalt. Omul se defineşte,
asfel, prin calitatea relaţiei lui cu Cel care l-a creat, liber. Libertatea proprie, individuală,
devine normativă pentru relaţiile cu ceilalţi. Altfel spus, libertatea se manifestă în funcție
de conștiința crescândă a credincioșilor despre lucrarea Duhului Sfânt în lume; El nu este
mai influent azi mai mult decât altă dată, dar este dispus să fie dacă oamenii
conștientizează și acceptă roadele harului dumnezeiesc în și între ei.

În literatura biblică există un exemplu în care Profetul Isaia arată că deşi conaţionalii săi
doresc o relaţie bună cu Dumnezeu, motivaţi poate de frică, se dovedesc a fi ipocriţi şi
vrednici de pedeapsă pentru că se vor prieteni ai lui Dumnezeu, fiind, deodată, călcători ai
dreptăţii şi asupritori ai semenilor, fapt ce anulează orice efort faţă de Dumnezeu. De
aceea, le recomandă: “Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul

99
celor asupriţi şi dezlegaţi jugul lor! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe
cel fără de cămin, îmbracă pe cel pribeag şi nu te ascunde de cel de un neam cu
tine…Atunci lumina ta va răsări ca zorile….dreptatea ta va merge înaintea ta iar în urma ta
slava lui Dumnezeu” (Isaia 58,6-8)

O cauză de tensiune prea frecvent întâlnită în viața omului contemporan este lipsa de
toleranţă pe motive religioase sau etnice. Consecinţa este că un grup reduce sau anihilează
libertatea de manifestare a altui grup, fără a conştientiza că nerespectarea libertăţii
semenului înseamnă nesocotirea voinţei dumnezeieşti. Astfel de manifestări denotă refuzul
adresat Duhului Sfânt atât de asupritor, cât şi de asuprit. Sfântul Apostol Pavel tratează
această chestiune cu un exemplu demn de menţionat: aflat în Atena, le vorbeşte atenienilor
despre un Dumnezeu spiritual, care se află intrinsec în fiinţa noastră ccxli, căci, spune el “În
Dumnezeu (sursa libertăţii) avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem, cum au spus şi unii
dintre poeţii voştri: din neamul lui suntem şi noi” (Fapte 17, 28). Când însă s-a pus
problema învierii morţilor şi judecăţii viitoare, unii au refuzat să mai asculte, alţii au rămas
cu el, primind învăţătura. Acesta este modelul folosirii responsabile a libertăţii umane:
libertatea de a vorbi, de a primi sau nu un anumit principiu în numele unei autorităţi
inalienabile.

Iisus Hristos este Cel care restaurează libertatea omului de a se îndrepta spre Dumnezeu şi
o face în variate forme, în timpul activităţii pământeşti: eliberare de sub domnia răului
(cazul demonizaţilor), eliberare din suferinţă (nenumărate vindecări), eliberare din moarte
(învierile din morţi), eliberare de propriile preconcepţii sau pasiuni (cazul tânărului care
vinde averea şi-l urmează) şi, în final, eliberarea umanităţii de puterea răului. Omul este
creat liber, devine rob prin păcat şi este re-creat liber prin Hristos într-o demnitate cu
valenţe eshatologice. Hristos nu condamnă niciodată vreun păcătos, deşi adeseori îi este
cerută expres condamnarea, ca în cazul femeii păcătoase, vrednică, după tradiţia iudaică,
de lapidare. Însă Hristos condamnă pe toţi cei care neagă egalitatea dintre oameni sau
ignoră libertatea semenilor: diavolii care posedă fiinţe umane în mod abuziv, privându-i
nepermis de libertate şi de demnitatea de om, fariseii şi cărturarii care denaturează mesajul
biblic în folosul propriu, aşezându-se pe o poziţie de condescendentă superioritate,
schimbătorii de bani în templu, vameşii necinstiţi și câți alții? El îşi întemeiază învăţătura
100
despre libertate pe principiul reciprocităţii active: “ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi şi voi asemenea lor, că aceasta este Legea şi Profeţii!”(Matei 7, 12).

Libertatea este, aşadar, unul dintre darurile cele mai de seamă ale fiinţei umane create
după chipul lui Dumnezeu şi, de aceea, ea trebuie promovată şi făcută accesibilă pentru
toţi, este necesar să aibă la bază interpretarea autentică a textului biblic. Înţeleasă astfel, ea
conduce la eliminarea extremismului, motiv pentru care trebuie încurajată prin dialog,
unica modalitate de armonizare în comunitate.

Conlucrarea omului prin fapte ca roade ale harului

Lucrarea omului se concretizează de fapt în exerciţiul libertăţii ca dar al lui Dumnezeu,

prin Botez, când omului i se dăruieşte puterea de conlucrare cu harul Duhului Sfânt,
izvorul vieţii. Aportul esenţial al omului a primit expresie deplină în cuvintele Fecioarei
Maria: „Fie mie după cuvântul Tău ” (Luca 1, 38). Fecioara Maria I-a dăruit lui Dumnezeu
„pe acest rege fără cetate”ccxlii aşa cum îl numeşte Sfântul Nicolae Cabasila. Ea I-a permis
să Se întrupeze în însăşi inima creaţiei (în om), pentru a o recrea. „Dumnezeu a creat
lumea pentru a găsi o mamă”, ccxliii spunea acelaşi autor. Umanitatea îşi primeşte
Dumnezeul prin libertate, în fiinţa umană a Fecioarei Maria. Duhul, care sălăşluieşte din
veşnicie în Fiul, poate face din fiecare om sălaşul Fiului Întrupat. Prin Hristos şi în Hristos,
voinţa cunoscătoare inerentă ipostasului uman se identifică cu voinţa naturală, voinţa
omenească a lui Hristos fiind conformarea liberă şi firească la cea dumnezeiască.

Nu toţi oamenii răspund lucrării harului. Lucrarea Duhului ca persoană în fiinţa umană
cere colaborarea liberă, efortul personal asumat, prin aceasta fiind exprimată importanţa
pe care o dă Dumnezeu omului. Ca să-l ridice pe om până la nivelul îndumnezeirii, Duhul
Sfânt trebuie să fie primit și cinstit ca atare. După expresia Sfântului Grigorie de Nazianz,
„dacă Duhului nu i se aduce închinare, cum mă îndumnezeieşte El prin Botez?”ccxliv
„ Duhul cere să ne însuşim lucrarea Lui şi să ne-o facem proprie printr-o voinţă şi printr-o
lucrare a noastră. Duhul nu forţează, adică nu anulează voinţa, pe care tot El, ca
Dumnezeu, ne-a dat-o prin creaţie. El nu o anulează, pentru că El însuşi e liber de toate
pasiunile, deci şi de pasiunea de a stăpâni. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a
Duhului, a Spiritului autentic suprem." În Duhul, există doar „robia” iubirii, care este, în
101
acelaşi timp, adevărata libertate față de Dumnezeu şi de aproapele. A sluji lor, înseamnă a
fi liber. Această libertate se arată în efortul omului de a se elibera de sine, de a fi, a exista
pentru ceilalţi şi de a săvârşi faptele bune. Harul pune început în acestă lucrare, dacă este
cerut prin Duhul Sfânt.

Libertatea omului între ideal și ”idol”

Omul contemporan este condiţionat de timp, serviciu, obligaţii sociale, carieră, bănci sau
asiguratori şi multe altele. Nicolae Berdiaev afirmă că, dintre toate formele de sclavie,
aceea a societăţii este cea mai grea. Omul este o fiinţă a cărei socializare este produsul a
mai multe milenii de civilizaţie. Sociologia vrea să convingă întreaga comunitate umană de
faptul că această socializare l-a creat pe om. Rod al unei societăţi pe care el are sentimentul
că o controlează, omului i-ar fi greu să se opună cerinţelor tiranice ale acestei societăţi,
pentru că, prin teoriile sociologilor şi politologilor, el este tot mai convins că de la societate
şi-a primit libertatea şi o trăieşte numai în relaţie cu alţi membri ai acestei comunităţi
sociale. Este ca şi cum societatea i-ar spune : „Tu eşti produsul meu, tot ce ai tu mai bun
îmi datorezi mie; de aceea, tu îmi aparţii în totalitate”. „Supunerea persoanei societăţii,
poporului, umanităţii, ideii, nu face decât să continue sacrificiile umane.”ccxlv

În ceea ce priveşte diferenţa dintre persoană şi individ, se crede că individul este un

membru al unei comunităţi sau societăţi, nu neapărat umane, în care are sau nu un rol;
persoana e mai presus de societate pentru că însăşi societatea se regăseşte în persoană, căci
persoana se identifică prin relaţie. Omul, fiind „microcosmos” şi „microtheos”, societatea şi
statul fac parte în mod egal din persoană. Societatea s-a format prin obiectivizarea
existenţei umane. O societate de oameni liberi trebuie creată nu după imaginea
cosmosului, ci după chipul Duhului (koinonia), să nu se bazeze pe principiul ierarhic, ci pe
cel al personalismului, nu pe obligație, ci pe libertate. Idealul creştin în constituie mediul
solidarităţii şi al milei, nu al conducerii autocrate. Nu societatea este sursa libertăţii
omului, ci Duhul. Tot ce vine de la societate este sclavie, dar tot ce vine de la duhul este
libertate. ccxlvi

Societăţile simt nevoia legiferării. Aceasta are menirea de-a limita răul, de-a echilibra
relaţia între individ şi grup, de-a constrânge libertatea celui dintâi şi respecta cât de cât
102
libertatea celorlalţi. Legea îl limitează pe om sau, îi controlează reacţiile, dar rămâne
exterioară. Nu schimbă nimic în forul interior al omului. Partea pozitivă este că îi insuflă
omului demnitatea şi refuzul de a fi un obiect de care se poate dispune, precum şi
aşteptarea de a fi respectat. Cel ce simte libertatea în el refuză oricui, chiar şi lui
Dumnezeu, dreptul de a-l determina din exterior. De multe ori, omul îl percepe pe
Dumnezeu ca duşmanul libertăţii sale. Ideea predestinării, atât de mult discutată şi
contestată, a apărut din disputele asupra libertăţii şi a harului, ceea ce a pregătit solul
pentru ateismul modern. Procesul intentat lui Dumnezeu de către acesta din urmă şi
câştigat iluzoriu de către „libertatea arbitrară” implică faptul că atotputernicia şi
atotştiinţa, neînţelese de mintea limitată a omului de ştiinţă, reduc istoria şi destinaţia
omului la un joc de marionete, în care Dumnezeu, singurul pe deplin liber, ar fi responsabil
de răul din lume.ccxlvii

Libertatea şi demnitatea eshatologică a fiinţei umane

Sensul existenţei persoanei umane este de a deveni „casnic al lui Dumnezeu” (Efeseni 2,
19). Criteriile de evaluare a relaţiei omului cu Hristos nu insistă pe ceea ce este specific
fiecărei persoane în parte, ci împlinirea vocaţiei de chip al lui Dumnezeu. Modul folosirii
libertății în relația cu harul Duhului Sfânt condiționează starea eshatologică a fiecărei
persoane umane. Cum afirmam mai sus, ținta existenței pământești este dobândirea
Împărăției cerurilor, respectiv descoperirea adevăratului sine în care stă, potențial, această
împărăție. ”Împărăția lui Dumnezeu în om, potrivit cuvintelor parabolice ale
Mântuitorului Hristos, este asemenea grăuntelui de muștar pe care l-a luat omul și l-a sădit
în grădina sa. Crescând el, a devenit copac mare (Luca 18, 19). Grăuntele este Duhul Sfânt.
Omul este orice credincios care dorește să primească acest grăunte, prin mijlocirea
împlinirii poruncilor […] Cine nu se va naște de sus, cum a spus Mântuitorul, nu poate să
intre în Împărăția lui Dumnezeu, nici s-o vadă, nici s-o primească.” ccxlviii Începutul
Evangheliei prin proclamarea Împărăției cerurilor are cuprinsă în sine și învățătura despre
eshaton sau adoua venire, care se va face tot spre instaurarea Împărăției cerurilor, pentru
care creștinul trebuie să fie pregătit, căci este gătită, ”de la întemeierea lumii” (Matei 25,
34). Pregătirea constă în realizarea asemănării cu Hristos: ”Dacă cei care păzesc porțile
Împărăției nu vor vedea în sufletul creștinului asemănarea cu Hristos, așa cum un fiu
103
seamănă cu tatăl lui, atunci nu-i vor deschide aceste porți și nu-i vor îngădui să intre
printr-însele.”ccxlix Accesul depinde, așadar, de modul în care a fost folosită libertatea de a
primi, spori și umbla în harul Duhului Sfânt, care realizează asemănarea omului cu Hristos,
respectiv chipul lui de după înviere: ”Drepții vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor”
(Matei 13, 43).

Patriharhul ecumenic Bartolomeu I vorbeşte despre curajul libertăţii atunci când spune că
libertatea este prezentă în inima omului, inseparabilă de conştientizarea valorii vieţii
proprii. S-ar putea spune că experienţa umană originară se confundă cu cea a libertăţii.
„Libertatea este ca aerul: nu ne gândim la el, dar trăim respirându-l. Dacă aerul lipseşte,
dacă libertatea este înăbuşită, omul riscă să moară. Înainte de a specula asupra libertăţii, o
apărăm cu preţul vieţii. Ea ţine de acele raţiuni de a trăi care sunt, totodată, raţiuni de a-ţi
risca viaţa: orice om care se opune călăilor săi, orice om care, în universul urii şi al morţii,
refuză să capituleze, dă mărturia de nezdruncinat a libertăţii.”ccl Adevărata libertate se
trăiește în și prin Hristos, care este garantul ei, după cum însuși mărturisește: ”Dacă Fiul vă
va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 36).

Astăzi libertatea este supusă unei tragedii, întrucât modernitatea îl condiţionează și

manipulează pe om. Un creştinism post-ideologic trebuie să afirme cu toată convingerea că
Dumnezeu este libertatea omului. În ,,Legenda Marelui Inchizitor" Dostoievski arăta că
Dumnezeu oferă omului libertatea de a crede. Imaginându-şi că, prin aceasta, îl insultă pe
Iisus, inchizitorul îl arată drept întemeietorul adevăratei libertăţi, care a devenit pentru
om o povară: ,,În locul asprei legi vechi, omul trebuie acum, cu cugetul liber, să
deosebească binele de rău, neavând drept călăuză decât chipul Tău."ccli

Căpătând curajul libertăţii, omul devine persoană liberă în comuniune. Teologia ortodoxă
lasă spațiu interpretării că, atât la judecata particulară cât și la cea universală, Duhul va fi
cel care va mijloci ”vederea” slavei Treimii. Hainele de piele, grosierul, vor dispărea iar
omul, în lumina harului Duhului Sfânt, se va vedea pe sine și pe Dumnezeu în mod
nemijlocit. Toate vor fi clare, prin lumina Duhului Sfânt: omul va avea acea „inteligență”
spirituală, intuitivă, în mod absolul fără ca Duhul Sfânt să mai exercite asupra sa ajutor,
inspirație spre a înțelege orice relația absolută cu Dumnnezeu, care devine totul în toate.

104
 Bibliografie

Izvoare

Sfânta Scriptură, E. I. B. M. B. O. R. , Bucureşti, 1992

PSB, vol. 17 Sfântul Vasile cel Mare Scrieri, partea întâi, traducere, introducere, note
şi indici de Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996

PSB 80, Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, E.I.B.M. B.O.R. Bucureşti, 1983

***Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere note şi indici de Pr. D. Fecioru,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979

***Origen, Scrieri alese, Partea a doua, PSB,Traducere de Pr. Prof. T Bodogae, Pr.
Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC șI DE MISIUNE AL
BOR, Bucureşti 1982, pag. 456

***Origen, Scrieri alese, Partea a treia, PSB,Traducere de Pr. Prof. T Bodogae, Pr.
Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC șI DE MISIUNE AL
BOR, Bucureşti 1982, pag. 168

Dicționare

2. Bria,Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

3. Dictionnaire critique de théologie, sous la direction de Jean-Yves Lacoste,

Quadrige Puf, Paris, 1998

4. Panoniv, Irina, Dicționar englez-român, român-englez, Editura Lucman,

București, 2005

105
 5. Rey Alain, Le Robert Micro Dictionnaire d'apprentissage de la langue française,
Paris, 2002

Lucrări

1. Baconsky, Teodor şi Bogdan Tătaru, Dumitru Stăniloae sau paradoxul Teologiei,

Editura Anastasia, București, 2003.

2. Balthasar, Hars Urs Von , Iubirea formă a revelației, traducere din limba germană
de Ioan Inesc, Editura Galaxia Gutenberg, 2005

Băbuţ Gheorghe, Diac., Despre purcederea Duhului Sfânt, Editura Pelerinul Român,
Oradea, 1993

Băncilă, Aurelian, Spiritul Sfânt și Tri-unitatea divină la Boris Bobrinskoy și Yves

Congar, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2006.

3. Belu, Dumitru, Despre iubire, Editura Omniscop, Craiova, 1997Baştovoi Savatie,

Între Freud şi Hristos, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008

Berdiaev Nicolas, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée De

Brouwer, 1990

Idem, Esprit et liberté, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1991

Idem, Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului, traducere şi note de Ilie Gyurcsik,

Editura Amarcord, Timişoara, 1994

Bobrinskoy, Preot Profesor Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, E. I. B. M. B. O. R.,

Bucureşti, 1999.

Idem, Taina Preasfintei Treimi, traducere din limba franceză de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2005

Botezatu Petre, Preludiul ideii de libertate morală, Editura Junimea, Iaşi 1976
106
 Boulgakof Serge, Le Paraclet, Aubier, Editions Montaigne, Paris, 1946

Buchanan James M., Limitele libertăţii, Între anarhie şi Leviathan, traducere de Liviu
Papuc, Institutul european, 1997.

Buchiu, Stefan, Întrupare şi unitate, Restaurarea omului şi cosmosului în Iisus

Hristos, Editura Libra, București, 1997.

Brown David, The divine Trinity, Duckworth, London, 1985.

Chevallier Max-Alain, Esprit de Dieu, paroles d’hommes, Le rôle de l’Esprit dans les
ministères de la parole selon l’apôtre Paul, Editions Delachaux et Niestle, Neuchatel
(Suisse), 1966.

Ciobotea Daniel, P. F., Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi,
2007.

Clement Olivier, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de

Saint Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression, 1996.

Idem, La revolte de l’Esprit, Repères pour la situation spirituelle d’aujourd’hui,

Editions Salvator, 1978.

Idem, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul

Ecumenic Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Congar, Yves, I believe in the Holy Spirit, Translated by David Smith, The Crossroad
Publishing Company, New York, 1997.

Constant Benjamin, Despre libertate la antici şi la moderni, Institutul European,

Iași, 1996.

Cricovean Mircea Florin Preot Dr. Omul în lumina legii penale şi a dreptului
canonic, Editura Emia, Hunedoara, 2004.

Cristescu, Vasile, Persoanele trinitare şi comunitatea dintre ele în teologia Sfântului

Grigorie de Nazianz, Editura Junimea, Iaşi, 2000.

107
 Idem, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi
Dumitru Stăniloae,, Editura Trinitas, Iaşi, 2006.

Cusanus Nicolaus, De docta ingnorantia, Ediţie bilingvă, îngrijită, traducere, tabel

cronologic, note şi postfaţă de Andrei Bereschi, Polirom, Iaşi, 2008.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura

Evanghelismos, Bucureşti, 2003.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis,
Sibiu, 1991.

Damaschin, Ioan Sf., Despre Sfânta Treime * Despre Cântarea Trisaghiorului,

traducere din limba greacă, studiu introductiv şi note de Parascheva Grigoriu, Editura
Cartea Ortodoxă, București, 2008

Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt ,Editura Sophia, Bucureşti, 2001, Dinu
Manoilescu Natalia, Sfântul Duh în Spiritualitatea Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2005.

Evdokimov, Paul, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgovişte, 1997.

Idem, Taina iubirii Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortodoxe,

traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Asociația filantropică medicală creștină
Christiana, București, 1999.

Frunză Sandu, O antropologie mistică – Introducere în gândirea Părintelui

Stăniloae, Editura Omniscop, Craiova, 2002.

Gorzo, Vasile, l’École de l’Esprit. La doctrine pneumatologique du traité Sur le Saint

Esprit de Basil de Césarée, Argonaut, Cluj Napoca, 2004.

Ioan de la Rarău, Pr., Duhul lumesc, Editura Panaghia, 2008.

Iorga Nicolae, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.

Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, București, 1996.

108
 Kalomiros, Alexandros, Sfinții Părinți despre originile şi destinul omului şi
cosmosului, Traducere de Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1998

Küng Hans, Liberté du chretien, traduit de l’allemand par Jean Evrard et Henri
Rochais, Desclée de Brouwer, Paris, 1967.

Kuraev, Diac. Andrei, Moştenirea lui Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.

Laplace Jean, La liberté dans L’Esprit, Chalet, France, 1995.

Lossky Vladimir, Théologie mystique de l’Eglise d’Orient, Aubier, Editions

Montaigne, 1992.

Idem, După Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traducere din franceză de Anca
Manolache, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia
Ortodoxă, Traducere de Lidia şi Remus Rus, Editura Enciclopedică, București, 1993.

Idem, Vederea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București, 1995.

Manoilescu, Natalia Dinu, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Renașterea, Cluj

Napoca, 2005.

Matta El-Maskîne, Père, Prière, Esprit Saint et unité chrétienne, Abbaye de

Bellefontaine, 1990.

McGuckin, John A., St. Gregory of Nazianzus. An Intellectual Biography, St.

Vladimir`s Seminary Press, Crestwood, New York, 2001.

Meyendorff, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, traducere

de pr. Prof. Dr. Alexandru Stan, Nemira, București, 2011.

Moltmann, Jürgen, Treimea şi Împărăția lui Dumnezeu, Contribuții la învățătura

trinitară despre Dumnezeu, Traducere de Lect. Univ. Dr. Daniel Munteanu, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007

109
 Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie
ortodoxă, Ediția a II-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Paulin, Părintele de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumeniţa,

Galaţi, 2008.

Idem, Invitaţii la libertate, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008.

Plămădeală, Mitropolitul Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă

Editura Pronostic, Sibiu, 1995.

Rădulescu-Motru, Constantin , În vremurile noastre de anarhie, Editura Anima,

1992.

Remete, Preot Prof. Dr. George, Suferința omului şi iubirea lui Dumnezeu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005

Rose, Seraphim, Nihilismul, Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă & Revelaţia

dumnezeiască în inima omului, Traducere de Irina Dogaru, Editura Anastasia, 1997.

Schnackenburg Rudolf, La verité qui libère, Paroles de vie, Maison Mame, France,
1966.

Schlegel, Jean- Louis, Legea Domnului contra libertăţii oamenilor, integrisme şi

fundamentalisme, traducere de Gheorghe Ţiţeica, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.

Schememann, Alexander, Euharistia Taina Împărăției, traducere de Pr. Boris

Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 2001.

Scrima André, Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii „ Jurnal ” de Conciliu, Cuvânt înainte
de Olivier Clement, Texte traduse de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, Larisa şi
Gabriel Cercel, Bogdan Tătaru- Cazaban, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.

Sfântul Ambrozie, Despre Duhul Sfânt, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, traducere din limba
greacă, introducere şi note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Anastasia, Bucureşti, 1993.

110
 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008.

Slătineanul, Episcop Irineu, Creația ființă spre dumnezeire, Editura Reîntregirea,

Alba- Iulia, 2000.

Spidlik Tomas, Îl cunoşti pe Spiritul Sfânt?, Editura Galaxia Gutenberg, 2002.

Sfântul Vasile cel Mare, Sur le Saint Esprit, Les éditions du Cerf, Paris, 2002.

Stăniloae Pr. Prof. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt,
Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Idem, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, Editura Institutului Biblic

si de Misiune al BOR, Bucureşti, 2004.

Idem, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al BOR, Bucureşti, 2002.

Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Idem, Prière de Jesus et expèrience du Saint Esprit, Paris : Desclée de Brouwer, Paris,
1981

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 3 volume, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al BOR, Bucureşti, 2003.

Stendahl Krister, La force de vie Réflexions sur la thème „ Vient, Esprit Saint,
renouvelle toute la création ”, WCC Publications, Genève, 1998.

Suenens, Cardinal L. J., Une nouvelle Pentecôte?, Desclée de Brouwer, Paris, 1974.

Trousson Raymond, Histoire de la libre pensée, des origines à 1789, Espace de

libertés, Bruxelles, 1993.

Ţuţea Petre, Anarhia şi disciplina forţei, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

Vincenti Luc, Education et liberté Kant et Fichté, Presses universitaires de France,

Paris, 1992.

111
 ***Persoană şi comuniune, prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician
Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, din iniţiativa Pr. Prof. Decan Dr.
Mircea Păcurariu, sub îngrijirea Diac. asist. Ioan I. Ică jr., Editura şi tiparul Arhiepiscopiei
ortodoxe Sibiu, 1993.

*** Sfântul Ioan Casian, viaţa şi învăţătura lui, Editura Trinitas, Iaşi, 2002

Studii şi articole

Banu Emanuel Drd. „ Lucrarea Sfântului Duh în opera Sfântului Simeon Noul
Teolog ”, în Studii Teologice, Seria a II-a, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1980, pp. 81-94.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dogma Sfintei Treimi, în revista S.T., anul XLIII, 1991, nr. 3.

Broscăreanu, Drd. Rene, Sfânta Treime, icoană a iubirii, în revista S.T., anul XLI,
1989, nr. 2.

Cosma Pr. Prof. Sorin, „ Cuvânt de învăţătură despre natura şi lucrările Harului
divin ” în Mitropolia Ardealului, Mai-Iunie, Nr. 3, 1987, pp. 59-63.

Chauvin André , „ Suivi de la présentation morale de l’enfant ” în Jeunesse et liberté,

Desclée de Brouwer, Bruges, Belgique, 1933.

Gheorghe Constantin, Pr., „ Harismele după Epistolele Sfântului Apostol Pavel ”, în

Studii Teologice, Anul XXV, Nr. 1-2, Ian. Februarie, 1973, Bucureşti.

Grecu, Pr. Romul, Despre Prea Sfânta Treime, în revista S.T, anul XXVI, 1974, nr. 1-2.

Jurca, Dr. Constantin Eugen, Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime -
expunere catehetică, în revista S.T, anul XXXVIII, 1986, nr. 3.

Mladin, Nicolae, Arhim. Prof., „ Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină ”,
în Mitropolia Ardealului, 4-6, Anul XVI, 1966, Editua Mitropoliei Banatului ;

Niculcea, Drd. Adrian, Implicațiile sacramentale ale relațiilor trinitare, în revista S.T,
anul XXXIV, 1982, nr. 7-8.
112
 Papadopoulos Stylianos, Prof. Dr., „ Sfântul Duh continuă lucrarea lui Hristos şi o
descoperă ”, în Studii Teologice, Seria a III-a, Anul III, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2007,
Bucureşti, pp. 173-197 ;

Popa, Ierom. Drd. Irineu Ioan, „ Învăţătura despre Har şi libertate în Pateric ”, Studii
Teologice Nr. 5, Septembrie, 1987, pp. 44-57;

Sârbu Corneliu, “Învăţătura creştină despre libertate şi responsabilitate” în

Ortodoxia, Nr. 4, 1974, pp. 666-680.

Stăniloae, Dumitru, ”Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8)”, în revista Ortodoxia, anul
XXIII, 1971, nr. 3.

Idem, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, Anul
IX, Nr. 4, Octombrie – Decembrie, 1957.

Turcescu, Lucian, ”Sfântul Grigore Palamas şi teologia trinitară”, în revista S.T, anul
XLVII, 1995, nr. 4-6.

Welker Michael, „ Persoana şi relaţiile inter-personale. Criza antropologiei în secolul

XX” în Altarul Banatului, Nr. 10-12, 1997, Editura Mitropolia Banatului, pp. 46-52 ;

Zăgrean Ioan, „ Creştinismul şi drepturile fundamentale ale omului ” în Studii

Teologice, Nr. 3-4, Seria a II-a, Martie- Aprilie, Anul IV, 1952 pp. 135-141 ;

Resurse web

http://www.dex-online-ro.ro/cautari/libertinaj.htm

http://dragos-delalumeadunate.blogspot.com/2009/02/iubestesi-fa-ce-vrei.html,

http://forum.teologie.net/viewtopic.php?f=54&t=607 .

http://www.libertatea.ro/stire/cele-7-pacate-biblice-vor-fi-modernizate-103285.html

http://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=192331

113
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Anarhie

i
De exemplu, în scrierile vechitestamentare este numit suflare, duh, putere, vijelie, autoritate; în Noul
Testament apare ca persoană, blândețe, grijă, Mângîietor, în vreme ce Tradiția Bisericii îl prezintă ca Persoană, izvor
de viață, plinătate, sfințenie.

ii
Înțelesul teologic al termenului ”energie” este echivalent cu ”har”, deși energia are un înțeles dinamic de
lucrare, acțiune, în vreme ce harul a fost înțeles în tratatele grecești mai vechi prin etimologia lui (hairo = mă bucur),
ca reprezentând mai mult o stare decât o acțiune, respectiv frumusețe, bunăvoință, bucurie și recunoștință, cu alte
cuvinte o predispoziție pozitivă spre a face binele și frumosul. Vezi Dimitrios Tselenghidis, Har și libertate în tradiția
patristică a secolului al XIV-lea, Traducere de Pr. Dr. Daniel Pupăză, Doxologia, Iași, 2015, p. 15, nota 11.

iii
Harul este ”rodul Treimii” din care își trage sursa, după expresia Sfântului Grigorie Palama: ”Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh sunt împreună izvor al apei celei vii, adică al harului dumnezeiesc.” Cuvânt apodictioc, la Dimitrops
Tselenghidis, Har și libertate..., p. 23. Cu toate că în Sfânta Scriptură, în textele liturgice și în tratatele de teologie
apar formule precum ”harul Duhului Sfânt” sau ”harul lui Hristos” ori ”harul dumnezeiesc”, formulele trebuie înțelese
prin apropriere: atribuirea, din rațiuni pedagogice, a unui atribut treimic uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, deși
toate îl posedă în aceeași măsură.

iv
Liturghier, p. 166.
v
H. B. Swete, The Holy Spirit..., p. 359

vi
Adversus Praxeas, 30.....

vii
Fapte Apostolilor atestă că Duhul Sfânt lucrează ca persoană (13,1-5), inspiră Scriptura (1,16), nu poate fi
mințit (5, 3), dă mărturie despre Iisus (5, 32), inspiră pe Filip (8, 27-30), întărește pe creștini (9, 31), este desemnat
prin genul neutru (Ioan 14,26; 15,26; 16,8), este ”Altul” (Ioan 14, 16-17) decât Logosul Tatălui.

viii
Sfânta Scriptură îl numește „Dumnezeu” (Fapte 5, 3), “Domnul" (II Corinteni 3,17), vrea, îi place,
iubește desăvârșit (I Corinteni 12, 11 si 17 si Romani 5, 5), lcuiește în oameni ca temple (I Corinteni 12, 11 și Efeseni
5, 18), este veșnic (Evrei 9:14), omniprezent (Psalm 138, 7-10), atotputernic (Luca 1, 35-37), știe adâncurile lui
Dumnezeu (1Corinteni 2,10 ș.u.), vorbește Bisericilor (Apocalipsa 1,1 și 2, 7), e numit Domnul Făcătorul (Facere 2, 7
și Iov 33, 4).

ix
Revelaţia Duhului din Vechiul Testament este în cea mai mare parte făcută prin persoane speciale, prin
inspirație și profeție. Omul nu L-ar fi cunoscut prin propriile sale puteri pe Dumnezeu adevărat, așa cum unele

114
populații străine de revelația dumnezeiască au ”descoperit” sau creat falși dumnezei. Chiar și în revelația personală,
relatările vechitestamentare introduc anumite restricții, în sensul că, cel care avea să primească un mesaj dumnezeiesc
trebuia să fie pregătit încât să-L facă pe Dumnezeu înţeles oamenilor, funcție de timp, loc și cultură specifică.
Tatăl Însuși S-a făcut înţeles sau S-a descoperit poporului lui Israel prin Duhul Sfânt parțial, pentru a-i
descoperi Legea pe care trebuia să o împlinească, fără a arăta planul și plinătatea dumnezeirii în relația cu lumea.
Scopul descoperirii parțiale fusese limitat la a feri pe evrei de idolatrie, deși au existat și ezitări. O descoperire
explicită, fără Hristos întrupat, ar fi condus la confuzie atunci când Dumnezeu avea să se înomenească.

x
McGuckin, The Enciclopedia...., p. 724 și 726.

xi
Este vorba despre vestita erezie sau adaos doctrinar introdus în Crez în Biserica Apuseană, potrivit căreia,
Duhul Sfânt purcede de la Tată și de la Fiul (Filioque), campion împotriva acestei inovații fiind patriarhul Fotie al
Constantinopolului (820-891). Pentru mai multe detalii, Saint Photios, On the Mystagogy of the Holy Spirit, Studion
Publishers, f.l., 1983, pp. 69 ș.u.

xii
Exerpts from the Treatise ”An Exact Exposition of the Orthodox Faith” by St. John of Damascus, apud,
John Anthony Mc.Guckin,. The Enciclopedia...p. 740.

xiii
”Cunoașterea lui Dumnezeu începe de la Unul Duh Sfânt și conduce prin Unul Fiul către Unul Tatăl. Sau,
dacă inversăm ordinea, bunătatea ființei și puterea de a sfinți care sunt, prin natură, de la Dumnezeu, ca și demnitatea
de a împărăți vin de la Tatăl, prin Unul-Născut Fiul către Duhul Sfânt”, spune Sfântul Vasile cel Mare. La H.B. Swete,
The Holy Spirit in the Ancient Church. A study of the christian teaching in the age of the Fathers, Wipe and Stock
Publishers, Pasadena, 1996, p. 235.

Pr. Prof. D. Stăniloae, Dumnezeu este iubire, în „Ortodoxia”, Anul XXIII, Nr. 3, Iulie – Septembrie,
xiv

1971, București, p. 371.

xv
Mitropolitul de Pergam, Ioannis (John) Zizoulas, este responsabil pentru cea mai influentă, totuși
controversată teologie trinitară contemporană. Discuțiile se centrează pe conceptul de ”persoană” pe care
acesta o leagă direct de distincţia între ousia (substanţa sau natura n.n.) şi hypostasis (individualitate
subzistentă prin sine n.n.) dezbătută de Părinţii Capadocieni. A se vedea Sergey Trostyanskiy, Holy Spirit,
în The Encyclopedia of Eastern Orthodox Christianity, vol. I, Edited by John Anthony McGuckin, Wiley-
Blakwell, Oxford, 2011, p. 314.

Ioannis Zizioulas, Ființa ecclezială, traducere Pr.Dr. Aurel Nae, Editura Bizantină, 2007, București, p.
xvi

21.

Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe, traducere de E.Chiosa, G. Jacotă și Pr. D.
xvii

Ailincăi, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 31.

xviii
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, EIBMBOR, București, 2003, p. 306.
xix
Ioannis Zizioulas, F.ec, p. 41.
xx
Ioannis Zizioulas, F.ec, p. 33.

115
 Pr. Prof. D. Stăniloae, Dumnezeu este iubire, în „Ortodoxia”, Anul XXIII, Nr. 3, Iulie – Septembrie,
xxi

1971, București, p. 375.

Pr. Prof. D. Stăniloae, Dumnezeu este iubire, în „Ortodoxia”....., p. 371. ”A iscodi ca să afli ce este El,
xxii

este o cutezanță absurdă și irațională. El este prima și unica pricină a tuturor, Dumnezeirea care este Una,
este Lumină și Viață, Duh și Cuvânt, Gură și Grai, Înțelepciune și Cunoștință, Bucurie și Iubire, Soarele
sorilor, Dumnezeul dumnezeilor, Atotbinele ființial și stăpânesc […] Chipul Tatălui este Fiul și chipul
Fiului este Duhul Sfânt. Cel ce L-a văzut pe Fiul L-a văzut pe Tatăl și cel ce L-a văzut pe Duhul Sfânt, L-a
văzut pe Fiul”. Sfântul Simeon Noul Teolog, Despre scopul vieții creștine, traducere din limba rusă de
Episcop Veniamin Milov, Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 10-11.
xxiii
Ioannis Zizioulas, F. ec., p. 107.
xxiv
Ioannis Zizioulas, F. ec., p. 107.
xxv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 13

xxvi
În Vechiul Testament Duhului Sfânt i s-au dat mai multe numiri: ”Duh”, “Duhul lui Dumnezeu”, “Duhul
Sfânt”,” Duhul Meu”.

xxvii
Iată câteva exemple: „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet…”
(Iezechiel 3, 12); „Întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1,
2); „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmul 50,12; cf. Isaia 63,10); „Pus-am
peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea” (Isaia 42,1; cf. Isaia 30,1; Iezechiel 36,27).

Este cazul necredincioşilor, respectiv cei care au ca opţiune liberă respingerea lui Dumnezeu din
xxviii

existanţa universilui şi din viaţa personală. Nu acelaşi lucru se poate spune despre atei, pentru că, dacă
ştiinţa nu poate să dovedească faptul că Dumnezeu nu există, înseamnă că ateismul este „credinţa” că
Dumnezeu nu există.
xxix
Grigorie de Nazianz are ideea că Duhul Sfânt precede inclusiv botezul şi este restricţionat de nimic în
intenţiile către oameni. „Iluminarea” este o realitate liturgicîă în teologia răsăriteană, care începe la Botez,
Taina iluminării, dar se manifestă şi ca o „trezire” sau „descoperire” a lucrării lui Dumnezeu în viaţa
personală, la un anumit moment.
xxx
Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice ale celui între Sfinţi, Părintelui nostru Grigorie
de Nazianz, traducere dn limba greacă, introducere şi note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Anastasia,
Bucureşti, p. 112. Cf. Louis Ladaria, Il Dio vivo e vero. Il mistero della Trinita, Traduzione di Marco
Zapella, Piemme, Roma, p. 367.

Paul Evdokimov, Duhul Sfânt în tradiția ortodoxă, traducere de pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Anastasia,
xxxi

2004, p. 11.

Paul Evdokimov, Duhul Sfânt în tradiția ortodoxă, traducere de pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Anastasia,
xxxii

2004, p. 12. Pentru că Duhul Sfânt a lucrat minunea cea mai mare în trupul persoanei Mariei, este foarte
posibil să fie explicația pentru care majoritatea icoanelor ”făcătoare de minuni” sunt reprezentări ale
Fecioarei.

Pr. prof. dr. Ion Bria, Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, Seria a II a, Anul XLIII, Nr. 3, Mai –
xxxiii

Iunie, 1991, București, p. 26.

116
 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
xxxiv

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 305.

xxxv
The Rt. Revd. Dr. Kallistos Ware, ”The human person as an icon to the Trinity”, in Sobornst, vol 8, nr
2, Londra, 1986, p. 16, apud Drd. Rene Broscăreanu, ”Sfânta Treime, icoană a iubirii”, în S.T, Seria a II a,
Anul XLI, Nr. 2, Martie – Aprilie, 1989, București, p. 83.
xxxvi
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu…. , p.64.

Adevăr care abundă în scrierile Sfântulu Apostol Pavel, în special în Epistolele către Efeseni, Galateni
xxxvii

și Filipeni.
xxxviii
Confessing the Truth in love...., p....
xxxix
Cardinal L. J. Suenens, Une nouvelle Pentecôte?, Desclée de Brouwer, Paris, 1974, pag. 31
xl
Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială..., p. 93.
xli
Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, p. 41
xlii
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă...., pp. 308 – 309.
xliii
Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 309

Drd. Rene Broscăreanu, Sfânta Treime, icoană a iubirii, în S.T, Seria a II a, Anul XLI, Nr. 2, Martie –
xliv

Aprilie, 1989, București, p. 82.

xlv
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, op. cit, apud Drd Constantin Eugen Jurca, ”Învățătura Bisericii
Ortodoxe despre Sfânta Treime - expunere catehetică”, în Studii Teologice, Seria a II a, Anul XXXVIII, Nr.
3, Mai – Iunie, 1986, București, p. 85.
xlvi
Drd Constantin Eugen Jurca, ”Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime - expunere
catehetică., p. 84.

Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Lidia şi Remus Rus, Ed.
xlvii

Enciclopedică, Bucureşti, 1993 p. 71.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea a II-a, Epistola I către Serapion, traducere, introducere şi
xlviii

note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P.S.B., nr. 16, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 89.

Sub banchizele de gheață ale Antarcticii, pe fundul oceanelor sau în univers există forme de viață
xlix

necunoscute omului. În însăși natura pe care o folosește ca mediu de viață, omul descoperă încă mistere cu
privire la principiile de organizare, cum ar fi apa, adâncul pământului dar și tainele creierului uman.
l
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”..., p. 58.
li
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dogma Sfintei Treimi..., p. 25.
lii
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”..., p. 47.
liii
DS, ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp” p. 49.
liv
DS, ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”... p. 49

117
lv
G. Florovsky, Creation and Redemption, Pelmonts, Massachussets, 1976, p. 87, apud Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp., p. 67.
lvi
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica..., p. 47.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în Scrieri partea I, P.S.B., traducere, note şi indici de Pr. Prof.
lvii

D. Fecioru , nr. 17, Ed Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 252.
lviii
Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrieri V, Doxologia, Iași, 2016, p. 259.

lix
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 129.
lx
Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Duhul Sfânt luminează sufletele drepţilor, el era în profeţi şi tot el în
Apostolii Noului Testament”, (Glafire la Facere I, apud.Pr Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea
Sfinţilor Părinţi Facere, Christiana, Bucureşti, 2002., p. 435). Origen afirmă:. „În toţi cei care au profeţit s-
a odihnit Duhul Sfânt, iar în nimeni nu S-a odihnit ca în Mântuitorul.” (Omilii la Cartea Numerii, în
Scrieri, partea I, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, PSB, volumul 6, EIBMBOR, Bucureşti,
1981, p. 147).

Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, în PSB vol. 17, Traducere, introducere, note şi indici de Pr. D.
lxi

Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, pag. 92.

La Natalia Dinu Manoilescu, Sfântul Duh în Spiritualitatea Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
lxii

2005, p. 54.

Nu credem că este corect ca Duhul Sfânt să fie reprezentat sau asimilat cu porumbelul în alte
lxiii

reprezentări iconografice în afară de Botezul Domnului. Exagerările de acest tip, cea mai cunoscută fiind
cea bogomilă, au făcut ca cinstirea Duhului Sfânt să fie suspectă de zoolatrie.

Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă.., I, ., p. 268. ”De la început, conștiința
lxiv

creștină a legat viața nouă de misiunea Mângâietorului. Pacea, bucuria și speranța în nemurire, care marca
pe primii creștini, își trăgeau seva din faptul că trăiau în revărsarea Duhului Sfânt. Ei erau temple ale
Duhului Sfânt, îl purtau în ei înșiși pe Mângâietorul. Duhul era funia pe care crucea îi conducea spre
Dumnezeu; era scara pe care urcau la Fiul și, prin Fiul, la Tatăl […] Toți creștinii știau că Duhul Sfânt
există de vreme ce erau conștenți că îl poartă; dacă erau vrednici, principala lor preocupare era să
folosească această comoară cu dreptate.” (H.B. Swete, The Holy Spirit ..., pp. 401-402.
lxv
Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă.., I,, p. 171

Pr. Prof. Dr. George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de
lxvi

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 65.

Grégoire de Nysse, La création de l’homme, III, 133, d, în Sources Chrétiennes no 6, Traduction par
lxvii

Jean Laplace s. j., Les Éditions du Cerf, Paris, 2002, p. 93.

lxviii
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe…, p. 46.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova,
lxix

1993, p. 49.
lxx
Drd. Vasile Cristescu, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om, în S.T, Seria a II a, Anul
XLIV, Nr. 1-2, Ianuarie-Aprilie,. 1992, București, p. 95.

118
lxxi
Drd. Vasile Cristescu, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om, în S.T, Seria a II p. 102.

Drd. Rene Broscăreanu, Sfânta Treime, icoană a iubirii, în S.T, Seria a II a, Anul XLI, Nr. 2, Martie –
lxxii

Aprilie, 1989, București, p. 91.

lxxiii
Drd. Constantin Eugen Jurca, Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime..., p. 90
lxxiv
Irineu Slătineanul, Creația ființă spre dumnezeire, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2000, p. 29.

Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu…. p. 94. ”Dacă în istorie femeia este oo ființă inferioară
lxxv

bărbatului, pe plan harismatic constatăm, dimpotrivă, egalitatea perfectă a bărbaților și ale femeilor. Unele
dintre ele sunt celebrate ca egale ale Apostolilor. {…] În simbolistica adunării liturgice, femeile sunt
numite altar și reprezintă rugăciunea”. Paul Evdochimov, Înnoirea spiritului, ...p. 251.

Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva arienilor I, 20-21, trad. de Pr.D. Stăniloae în colecția „
lxxvi

Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 15, București, 1987. pp. 180-182, apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,
Creația ca dar și manifestare a iubirii lui Dumnezeu..., p. 95.

Sfântul Atanasie cel Mare Împotriva elinilor 2, PG 25, 8, apud Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinți
lxxvii

despre originile și destinul omului și cosmosului, Traducere de Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu,
1998, p. 39.
lxxviii
Irineu Slătineanul, Creația ființă spre dumnezeire., p. 31.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 115, apud. Pr. Prof.
lxxix

Dr. George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 39.
lxxx
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ediția a II-
a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 68

După Sf. Grigorie de Nyssa, caracterul împărătesc al omului constă nu în podoabe, ci în virtuţi: „în loc
lxxxi

de purpură, el (sufletul omului) e îmbrăcat în virtute, haina regală cea mai de preţ; în loc de sceptru, el se
sprijină pe eternitatea fericită; în loc de diademă regală, el poartă coroana dreptăţii, în condiţiile în care el
îşi manifestă demnitatea împărătească prin asemănarea exactă cu frumuseţea arhetipului.” Grégoire de
Nysse, La création de l’homme, , IV, 136d, în Sources Chrétiennes no 6, Traduction par Jean Laplace s. j.,
Les Éditions du Cerf, Paris, 2002, p. 95.

Libertatea i-a fost dată ca, prin ea, omul să fie în comuniune cu Arhetipul Său: „În aceste „vase de lut”,
lxxxii

Dumnezeu a insuflat libertatea şi le-a aşezat în timp. Fiinţa creată presupune o marjă temporală în care să
se poată face, să se poată inventa după chipul Celui ce este liber. Şi dacă eşecul este posibil, dacă ipoteza
refuzului este implicată în actul creator al lui Dumnezeu, este pentru că esenţa persoanei umane constă în
libertatea „dumnezeilor”, în iubirea liberă.”Paul Evdokimov, Iubirea nebună..., p. 62.

„Sufletul îşi manifestă caracterul împărătesc prin autonomia lui şi prin faptul că, în conduita sa, el este
lxxxiii

stăpânul propriei voinţe. Şi cui ar putea să-i aparţină voinţa dacă nu unui rege?” Grégoire de Nysse, La
création de l’homme, , IV, 136d, în Sources Chrétiennes no 6, Traduction par Jean Laplace s. j., Les
Éditions du Cerf, Paris, 2002, p. 94.
lxxxiv
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp, în op. cit, p. 55

Grégoire de Nysse, Grégoire de Nysse, La création de l’homme, , IV, 136d, în Sources Chrétiennes no
lxxxv

6, Traduction par Jean Laplace s. j., Les Éditions du Cerf, Paris, 2002, p. 41.

119
lxxxvi
Kallistos Ware, op. cit., p. 53

Jürgen Moltmann, Treimea și Împărăția lui Dumnezeu, Contribuții la învățătura trinitară despre
lxxxvii

Dumnezeu, Traducere de Lect. Univ. Dr. Daniel Munteanu, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 84.

George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
lxxxviii

Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 66.

lxxxix
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia-calea dreptei credinţe, p. 49.
xc
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia-calea dreptei credinţe., p. 31.
xci
Vasile Cristescu, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om, în S.T,., p. 102.
xcii
Cristescu, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om, în S.T,, p. 106.
xciii
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia-calea dreptei credinţe, p. 54.
xciv
Vladimir Lossky, Vederea., pp. 96-97.
xcv
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea., p. 54.
xcvi
Paul Evdokimov, Iubirea nebună., p. 64.
xcvii
Sf. Vasile cel Mare, Despre obârșia omului 1, 16-17, apud Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii,
Crearea Lumii și Omul Începuturilor, traducere de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2001,
p. 98.

Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, Traducere de
xcviii

Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1998., p. 39.

xcix
Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, p. 40.
c
Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, p. cit.
ci
Sfîntul Ignatie Briancianinov, Cuvînt despre om, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 33
cii
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea..., p. 49.
ciii
Ep. Kallistos Ware, Ortodoxia, p. 62.
civ
Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, p. 52.
cv
Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp..., p. 52.
cvi
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu...,, p. 99 et passim.
cvii
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu...,, p. 99.
cviii
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu...,, p. 99-100.
cix
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu...,, p. 98.
cx
Sfîntul Ignatie Briancianinov, op. cit., p. 15.
cxi
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, p. 98.
120
 cxii
Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrierii V, pp. 268-269.

cxiii
Păstorul lui Herma, este prima care face referire la Hristos înțeles prin Duhul Sfânt.

cxiv
Preot Profesor Boris, Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh..., pp. 24-28.
cxv
Stihurile de la Prohodul Domnului nu descriu atât tristețea pentru moartea lui Hristos, ci mirarea
omenirii că ”Izvorul vieţii” acceptă smerirea până la moarte, prin intrarea în interiorul spaţiului morţii, care
este lumea. Din interiorul morţii, El desființează moartea.
cxvi
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă...., p. 313.

Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Criteriile prezenţei Sfântului Duh, Studii Teologice, seria II, XIX (1967) nr.
cxvii

3-4, p. 105.
cxviii
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Criteriile prezenţei Sfântului Duh, Studii Teologice, p. 105.
cxix
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Criteriile prezenţei Sfântului Duh, Studii Teologice,, p.106.
cxx
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Criteriile prezenţei Sfântului Duh, Studii Teologice,, p. 106.
cxxi
Sf. Grigorie de Nissa, Quod non sunt tres Du, P. B. XLB, 125 C; apud Pr. prof. Dumitru Staniloae, art.
cit., p. 106.

Sf. Grigorie de Nissa, Adversus Macedonianos, P.G. XLB, 131 B; Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p.
cxxii

106.Sfântul Atanasie cel Mare scrie: ” Tatăl fiind izvorul, iar Fiul numindu-se râul, se spune că noi bem
Duhul”. Opera.....::::????

Sfântul Chiril al Ierusalimului , apud Prof. Dr. Stylianos Papadopoulos, « Sfântul Duh continuă
cxxiii

lucrarea lui Hristos » în Studii Teologice, Seria a IIIa, Anul III, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti,
pp. 176-177.

Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp.
cxxiv

121-122.

La Vasile Cristescu, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru

cxxv

Stăniloae, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, p. 216.

Vasile Cristescu, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru

cxxvi

Stăniloae, p. 216.
cxxvii
Paul Evdokimov, Sfântul Duh în tradiția ortodoxă, traducere de pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Anastasia,
București, p. 148.

cxxviii
Nicolaus Cabasilas, Explication de la divine liturgie, în volumul IV din Sources Chretiennes, Editions
du Cerf, 1967.

Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, în P.S.B nr.12, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed.
cxxix

IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 42.

cxxx
Trebuie făcută distincția față de suflarea de viața animală, vegetativă, care nu poate fi confundată cu
sufletul rațional, caracteristic numai omului. De aceea Mântuitorul Hristos are în vedere două realități
distincte atunci când vorbește de moartea sufletească: ”Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu
121
pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena[…] Cine
ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10, 28 și 39) și
cea trupească: ”Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit!” (Ioan 11, 14).

Prof. Dr. Michael Welker, « Persoana şi relaţiile inter-personale. Criza antropologiei în secolul XX » în
cxxxi

Altarul Banatului, Nr. 10-12, 1997, Editura Mitropolia Banatului, pp. 47-52 passim.

Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie ; Desclée De Brouwer 1990,

cxxxii

pp. 29-30.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în volumul colectiv Persoană şi comuniune, prinos de cinstire
cxxxiii

Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, din iniţiativa Pr.
Prof. Decan Dr. Mircea Păcurariu, sub îngrijirea Diac. asist. Ioan I. Ică jr., Editura şi tiparul Arhiepiscopiei
ortodoxe Sibiu, 1993, p. 95.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și
cxxxiv

de Misiune al BOR, Bucureşti 2002, p. 29.

Sfântul Atanasie, apud Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt,
cxxxv

Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 116-117.

Rugăciunea de început are următoarea formă: ”Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,
cxxxvii

Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti ; vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te
sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.”
cxxxviii
Krister Stendahl, La force de vie Réflexions sur la thème « Vient, Esprit Saint, renouvelle toute la
création », WCC Publications, Genève, p. 4.
cxxxix
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă...., pp. 226-227.
cxl
Paul Evdochimov, Înnoirea Duhului, traducere de Magdalena Mărculescu-Cojocea, Pandora, Târgoviște,
1997, p. 122,

Cei mai cunoscuți, între judecătorii poporului ales sunt Ghedeon, Ieftae, Samson, ale căror fapte sunt
cxli

relatate în cartea Judecătorilor, din Vechiul Testament.

Se poate deduce, din exemplele prezentate, că Duhul lui Dumnezeu nu operează în mase impersonale
cxlii

sau grupuri de oameni, ci în persoanele din popor. Logic ar fi să afirmăm că Duhul nu a fost absent din om
sau din creație până la Cincizecime, dar că se manifesta printr-un mandat special, încredințat acelor
persoane spre îndeplinire. Este cazul lui Iosua (Numeri 27, 18), Ezechiel (2, 2), Daniel (4, 8-9), Miheia (3,
8) și chiar de pesroanele implicate în venirea în trup a lui Hristos, cum ar fi Iosif, Zaharia, Elisabeta sau
însăși Maria.
cxliii
Trimis de Tatăl în lume după înălțarea lui Hristos, ca prim Mângâietor, ”Paraklitos, ”cel care este chemat
pe lângă”, cel cae se află ”pe lângă noi”, ca apărător al nostru, avocat și martor ne ”consolează” de absența vizibilă a
lui Hrisos”. Paul Evdochimov, Innoirea spiritului...., p. 242.

A se trimite la evenimentul de la Numeri 11, 25-26, cu cei 70 de bătrâni care au profețit, precum și la
cxliv

profeția lui Saul (I Samuel 10, 6-10)

122
 ”Puterea” Duhului este exprimată arhaic prin ”vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede” sau ”limbi ca
cxlv

de foc” ce au fost împărțite individual și au făcut ca ca Apostolii să vorbească în limbi la Cincizecime

(Fapte 2, 2-4). Este de menționat și coborârea ”ca un porumbel” de la botezul Domnului, când Duhul
rămâne peste Iisus (Ioan 1, 32), așa cum l-a perceput Ioan Botezătorul.
cxlvi
Kallistos Ware, despre idealul unității
cxlvii
Vezi, Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției.....I,
cxlviii
Vezi Olivier Clement, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint
Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression, 1996, pp. 65-66.

Prezenţa Duhului în viaţa omului constituie prilej de profundă meditaţie pentru dreptul Iov ....Iov 34,
cxlix

14-15)
cl
Astfel se explică în Ortodoxie practica numirii ierarhiei bisericești hirotonite spre comunitatea
credincioșilor. Ei nu sunt aleși de comunitate, ci au ”chemarea” de la Duhul, argument hotărâtor în cazul lui
Saul și Barnaba în Antiohia (Fapte 13, 2). Pavel numește presbiteri în Biserica din Efes pe baza aceleiași
autorități: ”Păstoriți....” (Fapte, 20, 28).
cli
Petru care nu vrea să fie spălat sau mâncarea cu mânile nespălate .... a se căuta textele
clii
Olivier Clement, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint Ephrem,., p.
72.

Rugăciunea de la Taina Sfântului Botez, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
cliii

București, 2013, p. 36.

cliv
A se vedea: Monahia ..., Maria Obreja, Gradinaciuc, Razvan Săvinescu etc.
clv
Prezența curățitoare a Duhului nu se justifică la unele denominațiuni neo-protestante (cu toate că ele îl
reclamă exclusiv), pentru că îl manifestă prin crize de catalepsie, pierderea temporară a cunoștinței și
controlului, stări de transă ori așa-numite crize de glosolalie. Adevărata prezență a Duhului trebuie evaluată
și certificată prin prezența roadelor pe care El le aduce în viața omului (Matei 7, 15 – 20 și I Corinteni 14,
12).
clvi
Olivier Clement, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint Ephrem,, p.
76.

Pr. Constantin Gheorghe, « Harismele după Epistolele Sfântului Apostol Pavel », în Studii Teologice,
clvii

Anul XXV, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1973, Bucureşti, pp. 21- 33.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere din limba franceză de Pr.Vasile
clviii

Răducă, Editura Bonifaciu,1998, p. 63.

Comportamentul Apostolilor nu se remarcă prin sfințenia vieții, ascetism sau facere de minuni (cu
clix

cateva excepții), ci prin zelul misionar, curajul credinței, detașarea de cele ale vieții pământești pentru cele
cerești și, în cazul celor mai mulți, sacrificiul propriei vieți. Imitarea modelului vieții lor este mai
folositoare decât idealizarea viețuirii lor pământești.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Bonifaciu,
clx

Bucureşti,1998, p. 64.
clxi
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 52.
123
 clxii
Este clasică este convorbirea dintre Părintele Serafim și Motovilov despre modul prezenței Duhului în
materie, în condițiile în care nu erau nici în Liturghie, nici în spațiul eclezial, ci în mijlocul pădurii, în condiții de
iarnă, ceea ce nu împiedica lumina să strălucească, pacea desăvârșită să stăpânească iar căldura să fie resimțită fizic,
fără a topi fulgii ne zăpadă care cădeau peste ei. Fr. John W. Oliver, Giver of Life. The Holy Spirit in Ortodox
Tradition, A Paraclete Press, Brewster, pp. 75-78.

clxiii
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 317.
clxiv
În Sfintele Taine există epicleza sau invocarea Duhului în mod voit și conștient, pentru a sfinți creație
într-o formă și un moment anumit, spre împărtășirea harului credincioșilor, dar aceasta nu înseamnă că Duhul se
manifestă numai prin această invocare. Prezența epiclezei a făcut ca hristologia să nu fie despărțită de pnevmatologie,
iar lucrarea de mântuire personală să fie opera conlucrării credinciosului cu toate Persoanele Sfintei Treimi. Fără
epicleza permanentă în cult, Duhul Sfânt rămâne un simplu subiect de studiu pentru cei pasionați, nu Persoană – sursă
a comuniunii sau împărtășirii din iubirea treimică, feriți de erezie (Filioque) și de pietism individualist (mișcările
neopenticostale). Cf. Pr. Dr. Pompiliu Nacu, Ereziile primelor opt veacuri..., p. 239-241.

clxv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 65-66.

Tratatul de teologie dogmatică al Părintelui Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, are tocmai
clxvi

această explicaţie: cine înţelege că Iisus este Dumnezeu – Pantocrator, are cunoştinţă de toată învăţătura
dogmatică a Bisericii.
clxvii
Sfântul Vasile cel Mare face distincția între prezența Duhului în oameni și prezența cu oamenii. Funcție
de habitusul acestora, Duhul poate fi prezent intermitent, atât timp cât sufletul este sau nu purificat. Harul Duhului, în
schimb, lucrează în cei capabili să îl primească. O analiză aprofundată la Vasile Gorzo, À l’École de l’Esprit. La
doctrine pneumatologique du traité Sur le Saint Esprit de Basil de Césarée, Argonaut, Cluj Napoca, 2004, pp. 154-
155.

clxviii
”Cei care îmbrățișează această mișcare susțin că sunt botezați cu Duhul Sfânt și cu foc. Sunt numiți
”tremurători”, pentru că, în așa-zisele momente de inspirație, tremură; de asemenea sunt numiți ”spiriți”, deoarece
pretind că au pe Duhulîn darul vorbirii în limbi”. Pr. Dr. Pompiliu Nacu, Ereziile primelor opt veacuri creștine și
dăinuirea lor la începutul mileniului trei, Partener, Galați, 2010, p. 226.

De exemplu, ajutorarea presupunea fel de fel de slujiri în folosul comunității: sfat bun, pregătirea
clxix

meselor, grija față de copii sau de cei aflați în nevoie, îngrijiri medicale, asistarea celor în vârstă și altele.
Evanghelizarea, termen destul de controversat astăzi, putea fi făcută fie din om în om, fie între grupuri de
vecini sau cunoscuți, fie prin campanii sau călătorii misionare ori scrierea și distribuirea de epistole, texte și
lucrări cu caracter sfânt ori slujirea celor sfinte.
clxx
Nicolae C. Buzescu, „Lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine”, Ortodoxia, nr 1, 1980, p. 565.
clxxi
Liturghier, p. 183.

124
 O astfel de prezentare a fost făcută de Chung Hyung Kung la A VII-a Adunare Generală a Consiliului
clxxii

Mondial al Bisericilor, la Canberra, 1991. Textul a fos publicat în Michael Kinnamon (ed), Signs of the
Spirit, WCC Publications, Geneva, 1991, pp. 37-48.

Drd. Rene Broscăreanu, ”Sfânta Treime, icoană a iubirii”, în S.T, Seria a II a, Anul XLI, Nr. 2, Martie
clxxiii

– Aprilie, 1989, București., p. 94.

clxxiv
Paul Evdokimov, Sacrement de l Amour, Edition de l Epi, Paris, 1962, p.10, apud Ibidem, p. 96

La Pr. Ilie D. Moldovan, Învăţătura Despre Sfântul Duh şi preocupările ecumeniste contemporane, în
clxxv

Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1973, p. 664.

Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, traducere, prefaţă şi note de Pr. Dr.
clxxvi

Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 5.

clxxvii
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., vol. 1, p. 204.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO, I, pp. 226-227.

clxxviii
clxxix
D. Staniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii în Ortodoxia, nr. 4, 1964, p. 512.
clxxx
Simeon al Tesalonicului, Despre Sf.Taine, traducere deToma Teodorescu, București,1965, apud Ioan
Ioanicescu, ”Tâlcuirea Sf.Taine după opera Sf.Simeon al Tesalonicului”, MO, XLVII, 1-2, 1995, p.17.
clxxxi
Boris Bobrinskoi , Împărtăşirea Sfântului Duh…, p. 138.

Arhim. Prof. Nicolae Mladin, « Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină », în Mitropolia
clxxxii

Ardealului, 4-6, Anul XVI, 1966, pp. 214-231.

clxxxiii
Pr. Ioan de la Rarău, Duhul lumesc, Editura Panaghia, 2008, p. 53.
clxxxiv
Boris Bobrinskoi, Împărtăşirea Sfântului Duh..., p. 139.
clxxxv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 61.

clxxxvi
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 22.

clxxxvii
La PF Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 196.
clxxxviii
Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, pp. 193-200.

Cabasila Nicolae, Viaţa în Hristos, traducere de Pr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1940, apud Dumitru
clxxxix

Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor în afara Bisericii, în Ortodoxia,
VIII, 2, 1956.
cxc
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 28 - 29. Sfântul Simeon afirmă chiar că cei care primesc harul
Sfintelor Taine prin propria experiență devin ”părtași la Natura Dumnezeiască” sau ”părtași ai slavei și împărăției
Lui”.

cxci
Molitfelnic, pp. 36.

cxcii
Molitfelnic, p. 36
cxciii
Molitfelnic, p. 43.
125
cxciv
Molitfelnic, p. 43
cxcv
Molitfelnic, p. 44.
cxcvi
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 188.
cxcvii
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, III, 3, (traducere din limba greacă şi note de Preotul Profesor
Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003,
p. 39.
cxcviii
Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, p. 117.

În spațiul creștin latin mirungerea s-a desprins de botez și a constituit o cereminie aparte, săvârșită de
cxcix

către episcop, când cel botezat ajunge la vârsta pubertății, sub numele de Confirmare.
cc
Învăţătură de credinţă ortodoxă, (carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei), Editura Doxologia 2009, p. 151.
cci
Rânduiala sfinţirii Sfântului Mir, p. 17, apud Episcop Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru
sfinţirea şi îndumnezeirea omului, p. 18.

Rânduiala sfinţirii Sfântului Mir, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucuresti, 1934, p. 13, apud, Episcop
ccii

Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea şi îndumnezeirea omului, în “Ortodoxia”, XL
(1988), nr. 2, p. 18.

Nu trebuie să înţelegem că darurile Sfântului Duh rodesc aturomat în fiecare membru al Bisericii.
cciii

Rodirea este efectul modului în care omul exersează credinţa şi ascultarea, întrucât acolo unde este
necredinţă şi neascultare nu se poate vorbi despre semnele roadelor Duhului.
cciv
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 303.
ccv
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 80-81.
ccvi
Cf. Preot Profesor Ion Bria, Despre Sfintele Taine, în “Studii Teologice”, XLIX (1997), nr. 3-4, p. 23.
ccvii
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza III mistagogică. Cateheze, p. 353.

Alexandre Schmemann, Euharistia Taina împărăţiei, traducere din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu,
ccviii

Editura Anastasia, 1993, p. 222.

ccix
Schmemann, Euharistia..., p. 226.
ccx
Liturghier, p. 130.

În general se trece cu vederea precizarea că primii care sunt schimbați ca să primească drept adevărată
ccxi

prefacerea elementelor materiale sunt oamenii. Duhul iluminează în primul rând pe cei prezenți să
primească taina, așa cum a coborât mai întâi la Maria care a acceptat să primească în sânurile sale pe
Dumnezeu. H.B. Swete confirmă că, în Liturghie, Duhul Sfânt este invocat atât asupra elementelor
euharistice, cât și asupra celor care se vor împărtăși de ele. H.B. Swete, The Holy Spirit ..., p. 398.
ccxii
|Liturghier, p. 199.
ccxiii
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 78-79. Sfântul Simeon recomandă o pregătire foarte profundă
pentru primirea Euharistiei: ”Din păcate, nu toți credincioșii se apropie de Sfintele Taine cu o cuvenită pregătire. De
aceea, mulți nu ăprimesc în sufletul lor nimic deosebit în comparație cu ceea ce au avut înainte de împărtășire […]
126
Pentru cei care nu s-au ridicat mai presus de cele simțite, Pâinea Euharistiei le apare ca o pâine simplă, cu toate că ea
este, în chip tainic, lumină inaccesibilă și de neîncăput. Tot la fel și Vinul Împărtășaniei, în chip tainic este lumină,
foc, apă vie.” (pp. 81-82).

Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, traducere....., Editura Pandora, Târgovişte, 1997, p. 32. A se
ccxiv

vedea şi ceva din rugăciunile din Liturghier.....

ccxv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 67 și 71.

Molitfelnic, p. 65. Doctorul despre care se vorbește în recomandarea Molitfelnicului este Hristos, nu
ccxvi

preotul duhovnic. ”Când duhovnicul va citi deasupra capului celui ce se pocăiește rugăciunea cu punerea
mâinilor, atunci celui ce se spovedește i se deschide Evanghelia dreptății și i se dăruiește o dumnezeiască
simțire a harului lui Hristos, care înrădăcinează în suflet mântuitoarea frică de Dumnezeu”. Sfântul Simeon
Noul Teolog, Dsvc, p. 76.
ccxvii
Învăţătură de credinţă ortodoxă, p. 153.
ccxviii
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 317.
ccxix
Alexandre Schmemann, Liturghie şi viaţă, (traducere de Pr. Dr. Viorel Sava), Iaşi, 2001, f. e. p.118.

Molitfelnic, p. 75. Nu putem accepta formula „te iert şi te dezleg” ajunsă din eroare în conţinutul
ccxx

rugăciunii, care este străină formulei Tainelor al căror săvârşitor este Hristos, în vreme ce preotul
împărtăşeşte sau dăruieşte, prin mandat, iertarea lui Dumnezeu.

Pr. Conf. Dr. Eugen Jurca, Scaunul Spovedaniei: loc şi timp, în “Altarul Banatului”, XVIII (2007), nr.
ccxxi

4-6, p. 11.
ccxxii
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 74.

Marcela Ghilezan, Căsătoria şi familia creştină în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Altarul
ccxxiii

Banatului”, XX (2009), nr. 1-3, p. 109.

Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica şi Instituţia Căsătoriei condiţiile administrării căsătoriei

ccxxiv

studio juridico-canonic, Bucureşti, Editura Christiana, 2010, p. 20.

ccxxv
Molitfelnic, p. 81.
ccxxvi
Molitfelnic, p. 93.
ccxxvii
Molitfelnic, p. ....

ccxxviii
Moltfelnic, p. 96.

Paul Evdokimov afirmă că: “Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai
ccxxix

Taborului; şi unul şi celălalt au aceeaşi culme, Duhul Sfânt. Cei ce ajung pe culme, printr-o cale sau prin
cealaltă, intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului şi aici, ambele căi, contradictorii pentru
raţiunea umană, se descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice” (Taina iubirii…, p. 79-80).

Protestanţii nu recunosc căsătoriei caracterul de taină, ci zic că e o simplă instituţie naturală şi social.
ccxxx

(Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, p. 94).
127
ccxxxi
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 203.
ccxxxii
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 319.
ccxxxiii
”Proclamarea” presupne convingere și entuziasm. Fără acestea, rolul viitorului preot se reduce la
prestări de servicii evanghelice, neconvingător și neschimbător. Nu capacitățile oratorice ale ucenicilor, nici
cunoștințele filosofice ori statutul public nu le-a făcut mesajulo penetrant și transformator, ci entuziasmul și
convingerea că ceea ce spuneauu este Adevărul pe care ei înșiși l-au trăit.

După învierea din morţi, arătându-se Apostolilor, Iisus a suflat asupra lor şi le-a zis: “Luaţi Duh
ccxxxiv

Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). La
rândul lor, Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi, preoţi şi diaconi, transmiţându-le acelaşi har, iar
episcopii au primit de la Apostoli porunci şi îndrumări referitoare la modul şi condiţiile în care ei, la rândul
lor, vor putea hirotoni episcopi, preoţi şi diaconi (cf. I Timotei 4, 14; II Timotei 1, 6; Fapte 6, 6; 14, 23; I
Timotei 3, 2-15; Tit 1, 5).

„Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le

ccxxxv

împlineşte, prohiriseşte (hirotoneşte) pe preacucernicul diacon (N) în preot, să ne rugăm, dar, pentru
dânsul, ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.” Arhieraticon..., p. .

Trimiterea. Termenii sunt folosiți în dialogul dintre îngerul Gavriil și Fecioara Maria, care devine
ccxxxvi

”plină” de har. Duhul Sfânt, așadar, umple și plinește sau desăvârșește pe cel care îl primește.
ccxxxvii
Arhieraticon???
ccxxxviii
Moltfelnic, 1976, p. 102.
ccxxxix
Molitfelnic, p. ...

ccxl
Moltfelnic, pp. 102-108.

”Atât timp cât creierele noastre sunt construite așa cum sunt, atât timp cât mințile noastre sunt capabile
ccxli

să simtă această realitate mai profundă, spiritualitatea va continua să modeleze experiența umană, iar
Dumnezeu, indiferent cum am numi acest concept maiestuos, misterios, nu va dispărea.” Andrew Newberg
et. all., De ce nu dispare Dumnezeu. Știința creierului și biologia credinței, Traducere de Simona Neacșa,
Curtea Veche, București, 2008, p. 231
ccxlii
La Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière de Saint
Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression 1996, p. 71.
ccxliii
Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière, p. 71
ccxliv
Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice...., p. 113.

Vezi Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée de Brouwer,

ccxlv

1990, p. 133.

Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1990,

ccxlvi

pp. 133-139.

128
 Olivier Clement, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul
ccxlvii

Ecumenic Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 101
ccxlviii
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 88-89.

ccxlix
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p.

ccl
Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière., p. 99.
ccli
Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière, p. 105.

129