CASE OF HAMALAINEN v. FINLAND

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.
Prezenta traducere a
fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului
Europei (www.coe.int/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai
multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul
acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was

commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe
(www.coe.int/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see
the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente

traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du
Conseil de l’Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus
renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent
document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA HÄMÄLÄINEN împotriva FINLANDEI
(Cererea nr. 37359/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2014
Hotărârea este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.

HOTĂRÂREA HÄMÄLÄINEN împotriva FINLANDEI 3
În cauza Hämäläinen împotriva Finlandei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră
compusă din:
Dean Spielmann, Președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Khanlar Hajiyev,
Danutė Jočienė,
Päivi Hirvelä,
András Sajó,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
Helen Keller,
André Potocki,
Paul Lemmens,
Valeriu Griţco,
Faris Vehabović, judecători,
și Johan Callewaert, Grefier adjunct de Mare Cameră,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la datele de 16 octombrie 2013
și, respectiv, 11 iunie 2014,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 37359/09) îndreptată împotriva
Republicii Finlanda și prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului
34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale („Convenția”) de către un cetățean finlandez, doamna Heli
Maarit Hannele Hämäläinen („reclamanta”), la data de 8 iulie 2009.
Reclamanta, care a fost desemnată la început prin inițiala H, a consimțit
ulterior la dezvăluirea identității sale.
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul Constantin Cojocariu,
avocat practicant în Londra. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost
reprezentat de către Agentul său, domnul Arto Kosonen, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a pretins în special, în temeiul articolelor 8 și 14 din
Convenție, că dreptul său la viața privată și de familie a fost încălcat atunci
când recunoașterea deplină a noului său sex a fost condiționată de
transformarea căsătoriei sale într-un parteneriat înregistrat.
4. Cererea a fost repartizată Secției a IV-a a Curții (conform articolului

52 § 1 din Regulamentul Curții – „regulament”). La data de 13 noiembrie
2012, o Cameră din cadrul aceleiași secții, compusă din Lech Garlicki,
președinte, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka
Kalaydjieva, Nebojša Vučinić și Vincent A. De Gaetano, precum și din
Lawrence Early, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre. Camera a conchis,
în unanimitate, asupra admisibilității pretențiilor formulate în temeiul
articolelor 8, 12 și 14 din Convenție și a inadmisibilității restului și a
constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție și a
articolului 14 coroborat cu articolul 8 din Convenție, nemaifiind necesară
examinarea cauzei sub aspectul articolului 12 din Convenție.
5. La data de 13 februarie 2013, reclamanta a solicitat trimiterea cauzei
în fața Marii Camere, în conformitate cu articolul 43 din Convenție, iar
completul Marii Camere a admis această cerere la data de 29 aprilie 2013.
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu
prevederile articolelor 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a articolului 24 din
regulament. Cu ocazia deliberărilor finale, Danutė Jočienė a făcut în
continuare parte din complet, ulterior expirării mandatului său (în
conformitate cu articolul 23 § 3 din Convenție și cu articolul 24 § 4 din
regulament).
7. Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise (articolul
59 § 1 din regulament) cu privire la fondul cauzei. În plus, Amnesty
International și Transgender Europe au depus observații de terț intervenient,
după ce au primit autorizație din partea Președintelui Marii Camere de a
interveni în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 §
3 din regulament).
8. O audiență publică a avut loc în incinta Palatului Drepturilor Omului
din Strasbourg, la data de 16 octombrie 2013 (articolul 59 § 3 din
regulament).
În fața Curții s-au prezentat:
a) pentru Guvern
Dl A. KOSONEN, director, Ministerul Afacerilor Externe, Agent,
Dna S. SILVOLA, consilier principal, Ministerul Justiției,
Dna M. FAURIE, funcționar superior, Ministerul Afacerilor Sociale și
Sănătății,
Dna K. FOKIN, jurist, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;
b) pentru recamantă
Dl C. COJOCARIU, avocat, Interights, consilier
Dna V. VANDOVA, director juridic, Interights, consilieră.
Reclamanta a fost de asemenea prezentă.

Curtea a ascultat pledoariile domnilor Kosonen și Cojocariu și a doamnei

Silvola, precum și răspunsurile acestora la întrebările formulate de
judecătorii Hirvelä, Sajó și Lemmens.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9. Reclamanta s-a născut în 1963 și locuiește în Helsinki.

10. Reclamanta era de sex masculin la naștere. Ea s-a simțit mereu ca o
femeie într-un corp de bărbat, dar a decis să își asume situația. În 1996, ea s-
a căsătorit cu o femeie, cu care a avut un copil în 2002.
11. Starea reclamantei s-a înrăutățit în 2004, iar în 2005 a decis să
solicite ajutor medical. În aprilie 2006 a fost diagnosticată ca fiind
transsexuală. Din acel moment, ea a trăit ca o femeie. Pe data de 29
septembrie 2009, ea a suferit o operație chirurgicală de schimbare de sex.
12. La 7 iunie 2006, reclamanta și-a schimbat prenumele și și-a reînnoit
pașaportul și permisul de conducere, dar nu a reușit să își schimbe și codul
numeric personal („CNP”). CNP-ul continuă să o desemneze ca fiind de sex
masculin, la fel ca și pașaportul său.
A. Procedurile pentru schimbarea CNP-ului
13. La 12 iunie 2007, reclamanta a solicitat Oficiului local de stare civilă

(maistraatti, magistraten) confirmarea statutului său de persoană de sex
feminin și schimbarea CNP-ului său masculin cu unul feminin, întrucât
primul nu mai corespundea realității.
14. La 19 iunie 2007, Oficiul local de stare civilă a respins cererea
reclamantei. Acesta a susținut că, în baza articolelor 1 și 2 din Legea privind
recunoașterea genului persoanelor transsexuale (laki transseksuaalin
sukupuolen vahvistamisesta, lagen om fastställande av transsexuella
personers könstillhörighet), pentru recunoașterea unui astfel de statut era
necesar ca persoana interesată să nu fie căsătorită sau ca soțul/soția să își fi
dat consimțământul (a se vedea paragraful 29 de mai jos). Întrucât soția
reclamantei nu își dăduse consimțământul pentru transformarea mariajului
lor într-un parteneriat înregistrat (rekisteröity parisuhde, registrerat
partnerskap), noul sex al reclamantei nu putea fi înscris în registrul de stare
civilă.
15. La 6 iulie 2007, reclamanta a introdus o acțiune în fața Tribunalului
administrativ din Helsinki (hallinto-oikeus, förvaltningsdomstolen) în care
s-a plâns, printre altele, că decizia soției sale cu privire la consimțământ, a
cărui acordare era îndreptățită să o refuze, întrucât ambele preferau să
rămână căsătorite, presupunea ca reclamanta să nu poată fi înregistrată ca

persoană de sex feminin. Divorțul ar fi fost contrar convingerilor lor
religioase. Un parteneriat înregistrat nu oferea același nivel de siguranță
precum o căsătorie și ar fi însemnat ca, printre altele, copilul lor să fie plasat
într-o situație diferită de a copiilor născuți dintr-o căsătorie.
16. La data de 5 mai 2008, Tribunalul administrativ din Helsinki a
respins cererea reclamantei pentru aceleași motive ca și Oficiul local de
stare civilă. Mai mult, instanța a constatat, printre altele, că decizia litigioasă
din 19 iunie 2007 nu era contrară articolului 6 din Constituție, întrucât
partenerii de același sex aveau, prin înregistrarea relației lor, posibilitatea de
a beneficia, din punctul de vedere al dreptului familiei, de protecție sub o
formă parțial comparabilă cu cea oferită de căsătorie. De asemenea,
articolele 1 și 2 din Legea privind recunoașterea genului persoanelor
transsexuale nu aduceau atingere drepturilor constituționale ale copilului
reclamantei.
17. La 8 mai 2008, reclamanta s-a adresat cu un recurs Curții
administrative Supreme (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltnings-
domstolen), reiterând motivele invocate în fața Oficiului local de stare civilă
și a tribunalului administrativ. Ea a mai solicitat curții să se adreseze Curții
de Justiție a Comunităților Europene cu o cerere pentru pronunțarea unei
hotărâri preliminare, în special cu privire la interpretarea articolului 8 din
Convenția europeană a drepturilor omului. Făcând trimitere la articolele 8 și
14 din Convenție, reclamanta a susținut că Statul nu ar trebui să îi indice
parteneriatul înregistrat ca fiind adecvat situației sale, cu atât mai mult cu
cât acesta ar fi presupus ca soția sa să devină lesbiană. Identitatea lor
sexuală era o chestiune privată, ce nu putea constitui o condiție pentru
recunoașterea noului său gen. Transsexualitatea era o problemă medicală ce
intra în sfera vieții private. Statul îi încălca dreptul la viață intimă ori de câte
ori CNP-ul său masculin dezvăluia că este un transsexual. Mai mult, ea a
susținut că transformarea căsătoriei sale într-un parteneriat înregistrat ar fi
însemnat ca ea să nu mai poată fi tatăl legal al copilului său, dar nici mama
acestuia, întrucât un copil nu poate avea două mame.
18. La data de 3 februarie 2009, Curtea administrativă Supremă nu a dat
curs cererii reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Comunităților
Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare și i-a respins
recursul. Curtea a constatat că, prin adoptarea Legii privind recunoașterea
genului persoanelor transsexuale, legiuitorul nu a intenționat să schimbe
faptul că doar un bărbat și o femeie se puteau căsători, precum și că
partenerii de același sex puteau obține o recunoaștere judiciară a relației or
prin înregistrarea acesteia. Instanța a mai menționat că și Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a conchis că, în conformitate cu articolul 12 din
Convenție, nu existau motive acceptabile pentru a refuza dreptul
transsexualilor de a se căsători, dar că marja de apreciere în această privință
era largă. Legea finlandeză nu permitea persoanelor de același sex să se
căsătorească, dar în acest caz ele puteau să încheie un parteneriat înregistrat.

Din punct de vedere al efectelor sale juridice și economice, un parteneriat
înregistrat era esențialmente comparabil cu căsătoria. Chestiunea de a
transforma instituția căsătoriei într-o instituție neutră din punct de vedere al
apartenenței sexuale aducea în joc valori etice și religioase semnificative și
presupunea adoptarea unei legi de către Parlament. Curtea a conchis că
dispozițiile actuale din dreptul național nu depășeau marja de apreciere
acordată Statului de către Convenția Europeană.
B. Procedura extraordinară
19. La 29 octombrie 2009, reclamanta a introdus un recurs extraordinar

în fața Curții administrative Supreme, solicitând acesteia anularea deciziei
din 3 februarie 2009. Ea a susținut că a efectuat o intervenție chirurgicală de
schimbare de sex pe data de 29 septembrie 2009 și că nu mai exista nicio
probă a apartenenței sale la sexul masculin, așa cum reieșea din CNP-ul și
din pașaportul său. Deși, în scopul căsătoriei, ea continua să fie considerată
drept bărbat, reclamanta a apreciat că nu trebuia să fie supusă discriminării
pe motivul apartenenței sale sexuale.
20. La 18 august 2010, Curtea administrativă Supremă a respins recursul
extraordinar.
C. Altă procedură
21. La o dată neprecizată, reclamanta a mai formulat o plângere în fața

Mediatorului pentru Egalitate (Tasa-arvovaltuutettu, Jämställdhets-
ombudsmannen), susținând, printre altele, că avea un CNP greșit.
22. La 30 septembrie 2008, Mediatorul pentru Egalitate a afirmat că nu
se poate exprima asupra chestiunii CNP-ului, atâta timp cât tribunalul
administrativ s-a pronunțat deja și mediatorul nu era competent să
controleze deciziile instanțelor. Mai mult, chestiunea era pendinte în fața
Curții administrative Supreme.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Constituția
23. Articolul 6 din Constituție (Suomen perustuslaki, Finlands grundlag;

Legea nr. 731/1999) stipulează astfel:
„Toate persoanele sunt egale în fața legii.
Nimeni nu poate, în lipsa unui motiv pertinent, să facă obiectul unui tratament
diferențiat față de alte persoane pe motive de sex, vârstă, origine, limbă, religie,
convingeri, opinii, sănătate, dezabilitate sau orice alt motiv ce privește persoana sa.
Copiii trebuie tratați pe picior de egalitate și ca persoane, putând să influențeze, într-o

măsură corespunzătoare gradului lor de maturitate, chestiunile ce îi privesc.
Egalitatea între sexe trebuie încurajată în societate și în viața profesională, mai ales
în ce privește stabilirea remunerației și a altor condiții de muncă, în conformitate cu
prevederile detaliate ale unei legi [de implementare].”
B. Legea privind căsătoria
24. Articolul 1 din Legea privind căsătoria (avioliittolaki,

äktenskapslagen; Legea nr. 411/1987) prevede că aceasta este uniunea
dintre o femeie și un bărbat.
25. Articolul 115 al aceleiași legi (așa cum a fost modificată prin Legea
nr. 226/2001) prevede următoarele:
„Căsătoria încheiată între o femeie și un bărbat într-un Stat străin în fața unei
autorități a acelui Stat este valabilă în Finlanda dacă este valabilă în Statul în care a
fost încheiată sau într-un Stat al cărui cetățean era oricare dintre soți sau în care unul
sau altul dintre soți își avea domiciliul uzual la momentul încheierii căsătoriei.”
C. Legea privind parteneriatele înregistrate
26. Conform articolului 1 din Legea privind parteneriatele înregistrate

(laki rekisteröidystä parisuhteesta, lagen om registrerat partnerskap; Legea
nr. 950/2001), orice parteneriat între două persoane de același sex și în
vârstă de peste 18 ani poate fi înregistrat în forma prevăzută de lege.
27. Articolul 8, paragraful 1 al aceleiași legi stipulează că
„înregistrarea parteneriatului va produce aceleași efecte juridice ca și încheierea unei
căsătorii, în lipsă de dispoziții contrare.”
D. Legea privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale
28. Articolul 1 din Legea privind recunoașterea genului persoanelor

transsexuale (laki transseksuaalin sukupuolen vahvistamisesta, lagen om
fastställande av transsexuella personers könstillhörighet; Legea nr.
563/2002) stipulează că se va stabili că o persoană aparține sexului opus
celui trecut în registrul de stare civilă dacă el sau ea
“1) furnizează documente medicale care atestă că persoana are, de o manieră
permanentă, sentimentul că aparține sexului opus și trăiește ca o persoană aparținând
sexului opus și că aceasta a fost sterilizată sau este, din orice alt motiv, incapabilă de a
reproduce;
2) are vârsta de peste 18 ani;
3) nu este căsătorit(ă) sau nu se află într-un parteneriat înregistrat; și
4) este cetățean finlandez sau are domiciliul în Finlanda.”
29. Articolul 2 din lege prevede excepțiile de la cerința referitoare la

statutul marital. O căsătorie sau un parteneriat înregistrat nu va împiedica
recunoașterea de gen dacă soțul sau partenerul își dă personal
consimțământul în acest sens în fața unui oficiu local de stare civilă. Atunci
când apartenența la sexul opus este confirmată, o căsătorie se transformă ex
lege într-un parteneriat înregistrat și un parteneriat înregistrat într-o
căsătorie. Schimbarea este notată în registrul de stare civilă.
30. Lucrările preparatorii ale Legii privind recunoașterea genului
persoanelor transsexuale (Proiectul de lege HE 56/2001 vp) prevăd, printre
altele, că paternitatea stabilită nu poate fi anulată pentru simplul motiv că
acel bărbat a devenit ulterior femeie. În mod similar, o femeie care a dat
naștere unui copil rămâne mama acestuia, chiar dacă ulterior a devenit
bărbat. Obligațiile de custodie, grijă și întreținere a unui copil se întemeiază
în principal pe filiație. Prin urmare, schimbarea genului unui părinte nu
aduce atingere acelor drepturi și obligații.
III. DREPT COMPARAT
31. Din informațiile aflate la dispoziția Curții reiese că zece State

membre ale Consiliului Europei autorizează căsătoriile homosexuale
(Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia,
Olanda și Regatul Unit (doar Anglia și Țara Galilor)).
32. De asemenea, mai reiese că douăzeci și patru de State membre
(Albania, Andorra, Azerbaidjan, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Croația,
Cipru, Estonia, Georgia, Grecia, Letonia, Liechtenstein, Lituania,
Luxemburg, fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Moldova, Monaco,
Muntenegru, Polonia, România, Rusia, Serbia, Slovenia și Slovacia) nu
dispun de un cadru juridic clar reglementând recunoașterea legală a genului
sau de dispoziții juridice care să privească în mod specific situația
persoanelor căsătorite care au efectuat o schimbare de sex. Absența
reglementărilor în aceste State lasă fără răspuns o serie de întrebări, printre
care și aceea a sorții unei căsătorii încheiate anterior operației de schimbare
de sex. Șase State membre (Ungaria, Italia, Irlanda, Malta, Turcia și
Ucraina) dispun de o legislație privind recunoașterea genului. În aceste
State, legea impune expres condiția ca o persoană să fie necăsătorită sau
divorțată sau există dispoziții generale în codurile civile sau prevederi de
dreptul familiei care stipulează că, după o schimbare de sex, orice căsătorie
preexistentă va fi lovită de nulitate absolută sau desfăcută. Doar trei State
membre (Austria, Germania și Elveția) prevăd excepții ce permit unei
persoane căsătorite să obțină recunoașterea juridică a noului său gen fără a fi
nevoită să înceteze o căsătorie preexistentă.
33. Reiese astfel că, atunci când căsătoria homosexuală nu este permisă,
doar trei State membre autorizează, pe cale de excepție, ca o persoană
căsătorită să obțină recunoașterea juridică a noului său gen fără a fi nevoită
să pună capăt căsătoriei preexistente. În douăzeci și patru de State membre

poziția este mai degrabă neclară, având în vedere lipsa reglementărilor
specifice.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
34. Reclamanta s-a plâns, în temeiul articolului 8 din Convenție, că

dreptul său la respectarea vieții private și de familie a fost încălcat atunci
când recunoașterea deplină a noului său sex a fost condiționată de
transformarea căsătoriei sale într-un parteneriat înregistrat.
35. Articolul 8 din Convenție stipulează după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât
în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate
democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Hotărârea Camerei
36. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a constatat că

faptele cauzei intră sub imperiul articolului 8 din Convenție, precum și în
domeniul de aplicare al conceptului de „viață privată”. Ea a estimat că a
existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private
prin refuzul de a i se acorda un nou CNP feminin. Ingerința avea o bază în
dreptul intern, și anume articolul 2, paragraful 1, din Legea privind
recunoașterea genului persoanelor transsexuale. Prin urmare, ingerința era
„prevăzută de lege” și urmărea scopul legitim al protecției „sănătății și
moralei” și a „drepturilor și libertăților altora”.
37. Cu privire la chestiunea de a ști dacă măsurile litigioase erau
necesare într-o societate democratică, Camera a subliniat că reclamanta și
soția sa erau căsătorite legal, conform dreptului național, și doreau a-și
păstra legăturile maritale. Conform dreptului intern, căsătoria era permisă
numai între persoane de sex diferit, căsătoriile între persoanele de același
sex nefiind autorizate. Reclamanta putea obține un nou CNP feminin numai
dacă soția sa ar fi consimțit la transformarea căsătoriei lor într-un parteneriat
înregistrat. În lipsa unui astfel de consimțământ, reclamanta putea opta între
a rămâne căsătorită și a tolera inconveniența cauzată de CNP-ul masculin
sau a divorța de soția sa.
38. Camera a considerat că, în speță, existau două drepturi concurente ce

trebuiau puse în balanță și anume, dreptul reclamantei la respectarea vieții
sale private prin obținerea unui nou CNP feminin și interesul Statului de a
păstra instituția căsătoriei intactă. Obținerea primului drept cu păstrarea
totodată a legăturilor conjugale ar fi transformat căsătoria dintre reclamantă
și soția sa într-o căsătorie între persoane de același sex, ceea ce nu era
permis de legislația în vigoare in Finlanda. Camera a amintit că, conform
jurisprudenței Curții, articolul 12 din Convenție nu impunea Statelor
membre o obligație de a deschide posibilitatea căsătoriei pentru cuplurile de
persoane de același sex. Cu atât mai mult, nici articolul 8, o dispoziție cu un
scop și domeniu de aplicare mai vaste, nu ar putea fi interpretat ca
impunând o astfel de obligație. Curtea a mai susținut că problema
reglementării efectelor schimbării de sex în contextul căsătoriei era un
aspect lăsat la aprecierea Statului membru în cauză.
39. Curtea a observat că, la nivel european, exista în curs de evoluție un
consens cu privire la căsătoriile homosexuale și că unele State membre ale
Consiliului Europei incluseseră deja această posibilitate în dreptul lor intern.
Totuși, în Finlanda, o astfel de posibilitate nu exista, deși un proiect în acest
sens era în dezbatere atunci în fața Parlamentului. Pe de altă parte, drepturile
cuplurilor de persoane de același sex erau protejate prin intermediul
posibilității de înregistrare a unui parteneriat. Deși era adevărat că
reclamanta se confrunta cu situații zilnice în care CNP-ul său incorect era o
sursă de inconveniente, Camera a considerat că ea avea o posibilitate reală
de a schimba situația: căsătoria sa putea fi transformată în orice moment, ex
lege, într-un parteneriat înregistrat, cu consimțământul soției sale. În lipsa
unui astfel de consimțământ, reclamanta avea posibilitatea de a divorța.
40. În viziunea Camerei, cerința ca soția să-și dea consimțământul în
vederea unei astfel de transformări nu era disproporționată, întrucât și
drepturile ei erau în joc. De asemenea, nu era disproporționată nici
transformarea căsătoriei reclamantei într-un parteneriat înregistrat, întrucât
aceasta din urmă era o soluție originală ce oferea cuplurilor de persoane de
același sex o protecție juridică aproape identică cu cea a căsătoriei. Mai
mult, deși din căsătorie rezultase un copil, nu exista nicio indicație că acest
copil, sau orice altă persoană, ar suferi de pe urma transformării căsătoriei în
parteneriat înregistrat. Drepturile reclamantei izvorâte din filiația paternă
sau legătura de rudenie părinte-copil nu ar fi modificate prin transformarea
mariajului într-un parteneriat înregistrat. Prin urmare, Camera a considerat
că nu s-a dovedit că efectele sistemului finlandez ar fi fost disproporționate
și că a fost realizat un just echilibru între interesele concurente în cauză. În
consecință, nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție.
B. Argumentele părților
1. Reclamanta
41. Reclamanta a susținut că, în temeiul dreptului intern, era obligată să
aleagă între două drepturi fundamentale recunoscute de Convenție și anume,
dreptul său de autodeterminare sexuală și dreptul său de a rămâne căsătorită,
rezultatul fiind acela că era efectiv forțată să renunțe la unul din ele. O astfel
de legislație o plasa în fața unei dileme. În acest sens, ea a făcut trimitere la
o hotărâre din 27 mai 2008 a Curții Constituționale Federale germane. A
mai precizat că obiectul cererii sale nu îl constituie extinderea drepturilor
conjugale la cuplurile de persoane de același sex, ci doar menținerea
căsătoriei sale preexistente cu soția sa. În cazul său, căsătoria homosexuală
era un rezultat neintenționat și accidental al recunoașterii juridice de gen. Ea
nu dorea decât protecția unui drept câștigat și nu a dreptului eventual de a se
căsători cu o femeie.
42. Reclamanta a pretins că a existat o ingerință atât cu viața sa privată,
cât și cu cea de familie. Urmând raționamentul Curții din cauzele Parry
împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (dec.), nr.
42971/05, ECHR 2006-XV și Dadouch împotriva Maltei, nr. 38816/07, 20
iulie 2010, ea consideră că latura „vieții familiale” nu poate fi exclusă din
prezenta cauză. Marja de apreciere ar trebui să fie mai restrânsă atunci când
în joc se află un aspect important din existența sau identitatea unui individ.
În opinia sa, Curtea ar trebui să o restrângă și mai mult și să se orienteze
spre eliminarea cerinței divorțului în contextul recunoașterii juridice a
genului. Marja de apreciere nu ar trebui să se extindă până la a permite
Statelor să pună capăt unei căsătorii în mod discreționar.
43. Reclamanta a susținut că cerința divorțului impusă de Legea privind
persoanele transsexuale constituia o ingerință inutilă și disproporționată în
drepturile sale decurgând din articolul 8. În opinia sa, exercițiul de analiză a
justului echilibru efectuat de Cameră a fost fundamental deficitar, din mai
multe motive.
44. În primul rând, Camera nu a pus în balanță dreptul câștigat al
reclamantei și al soției sale de a fi căsătorite. Dacă reclamanta ar fi optat
pentru recunoașterea juridică a noului său sex, aceasta ar fi pus capăt
căsătoriei sale fie prin divorț, fie prin conversie într-un parteneriat
înregistrat. Ambele scenarii implicau încetarea căsătoriei. Transformarea
acesteia într-un parteneriat înregistrat era analogă unui divorț, întrucât
consecințele sale aveau efect doar pentru viitor. Cum consimțământul soției
era necesar, divorțul în aceste condiții era „forțat”, impus de către Stat.
Încetarea obligatorie a căsătoriei reclamantei ar fi subminat în mod
considerabil drepturile sale în virtutea Convenției, precum și drepturile
soției și fiicei sale. O astfel de disoluție a unui căsătorii valabile ar fi
contrazis angajamentul subiacent de permanență într-o legătură conjugală,
ceea ce o distinge de alte tipuri de relații. Căsătoria continua să beneficieze
de cel mai înalt nivel de protecție în temeiul articolului 8 din Convenție.

Reclamanta și soția sa erau căsătorite de șaptesprezece ani, continuau să
locuiască împreună și aveau și un copil. Supraviețuirea relației lor, în ciuda
schimbării de sex a unuia dintre soți, dovedea un grad înalt de angajament
reciproc între cei doi soți. Reclamanta a estimat că între căsătorie și
parteneriatul înregistrat existau distincții importante: atunci când femeia
dintr-un parteneriat înregistrat dădea naștere unui copil, ambii părinți nu
deveneau în mod automat părinți, așa cum se întâmpla în cazul căsătoriei.
Mai mult, nici adopția nu era permisă dacă niciunul dintre părinți nu era
părinte biologic al copilului de adoptat. Reclamanta și familia sa ar fi
pierdut aceste drepturi, care nu erau neînsemnate, dacă ar fi consimțit să
intre într-un parteneriat înregistrat. În plus, continuau să persiste dubii cu
privire la măsura în care legătura de filiație dintre reclamantă și fetița sa ar fi
supraviețuit, întrucât Legea privind persoanele transsexuale nu conținea
dispoziții în acest sens. Reclamanta însăși și soția sa au intrat într-o
căsătorie înțelegând, în baza credințelor religioase puternice, că va dura tot
restul vieții. Ele nu erau dispuse să renunțe la legătura lor conjugală sub
nicio formă. Schimbarea de sex a reclamantei nu transforma neapărat cuplul
într-unul homosexual. Soția reclamantei, care s-a angajat în relația
heterosexuală cu șaptesprezece ani în urmă, continua să fie heterosexuală. În
consecință, degradarea relației prin aducerea ei la nivelul unui parteneriat
înregistrat nu reflecta postura reală în care se află soția reclamantei. Aceasta
din urmă era forțată să facă o alegere imposibilă între a o susține pe
reclamantă și a păstra integralitatea căsătoriei lor. Mai mult, situația
copilului lor ar fi similară celei a copiilor născuți în afara căsătoriei.
45. În al doilea rând, reclamanta a pretins că Camera nu a acordat
suficientă importanță dreptului său de autodeterminare sexuală. Lipsa
recunoașterii juridice a sexului feminin al reclamantei a avut repercusiuni
profunde în viața sa de zi cu zi. Astfel, ea a fost efectiv forțată să își
dezvăluie identitatea sa transsexuală unor persoane complet străine în
situații cotidiene pe care cei mai mulți oameni le iau drept obișnuite. Cu titlu
de exemplu, reclamanta a indicat că slujba sa presupune călătorii foarte
dese, dar că pașaportul său continuă să o indice ca fiind de sex masculin.
Atunci când a călătorit cu pașaportul actual, ea a fost nevoită să cumpere
bilete de avion cu titulatura „domnul”. Apariția sa la aeroport cu trăsături
feminine, însoțită de un pașaport ce îi indica sexul ca fiind masculin, a
condus în mod inevitabil la întrebări intruzive, la întârzieri, situații rușinoase
și neplăceri. De vreme ce Statul finlandez i-a permis reclamantei să își
schimbe prenumele pentru a corespunde identității sale feminine, era lipsit
de logică să îi interzică recunoașterea juridică a sexului său în acest stadiu,
lăsând-o astfel într-o situație între două sexe pentru o perioadă potențial
nedeterminată. Reclamanta nu a ales să devină transsexuală, motiv pentru
care nu ar trebui să fie pedepsită prin privarea de căsătoria sa. Cerința
expresă prin care recunoașterea juridică a genului era dependentă de
încetarea căsătoriei nu a permis instanțelor finlandeze să procedeze la un

examen individualizat, luând în considerare circumstanțele specifice
situației reclamantei. În cauza Schlumpf împotriva Elveției, nr. 29002/06, 8
ianuarie 2009, Curtea a constatat existența unei încălcări într-o situație
similară. Mai mult, instanțele interne nu au luat în considerare alte
alternative ce nu ar fi presupus încetarea căsătoriei.
46. În al treilea rând, reclamanta a apreciat ca fiind inexactă ipoteza
Camerei conform căreia interesul Statului de a proteja instituția căsătoriei ar
fi compromis fatalmente dacă transsexualilor li s-ar permite să se
căsătorească. Astfel, Camera ar fi presupus în mod eronat că singurul interes
general în speță consta în protejarea caracterului heterosexual al căsătoriei.
Reclamanta nu a contestat în mod special importanța salvgardării căsătoriei
heterosexuale, dar a pretins că obligarea sa de a divorța pentru a obține
recunoașterea juridică de gen era un mijloc inutil și disproporționat de a
atinge obiectivul Statului. În opinia sa, ideea de a deschide transsexualilor
posibilitatea căsătoriei ar avea numai un impact marginal asupra căsătoriei
heterosexuale, întrucât astfel de cazuri erau extrem de rare. Căsătorii între
persoane de același sex, de facto sau de iure, puteau să existe deja în
Finlanda, de vreme ce căsătoria persoanelor aflate în aceeași situație ca și
reclamanta crea aparența unui mariaj homosexual. Ea a mai adăugat că
recunoașterea juridică a genului obținută într-un alt Stat membru era
valabilă și în Finlanda.
47. Mai mult, reclamanta a pretins că Camera a omis să țină cont de
tendințele recente la nivel internațional, care mergeau în sensul eliminării
cerinței divorțului obligatoriu, al legalizării căsătoriilor homosexuale și al
divorțului prin acordul soților. Eliminarea cerinței de divorț obligatoriu se
putea realiza fie prin autorizarea explicită a căsătoriei persoanelor
transsexuale, fie prin legalizarea căsătoriilor homosexuale. Reclamanta a
făcut trimitere la studii de drept comparat cu privire la recunoașterea
juridică a genului și la cerințele referitoare la statutul marital.
48. Chiar și în Finlanda poate fi percepută o tendință în sensul eliminării
cerinței divorțului obligatoriu. Mediatorul pentru Egalitate a susținut, în
2012, că recunoașterea egalității dreptului la căsătorie pentru toate
persoanele ar fi o soluție ce ar permite menținerea uni căsătorii atunci când
unul dintre soți este transsexual. Ca urmare a vizitei sale din 2012 în
Finlanda, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a
solicitat și el eliminarea cerinței divorțului. În acel context, Guvernul
finlandez s-a angajat să stabilească un grup de lucru pentru a examina
posibilitatea reformării legislației în cauză. Mai mult, exista și o tendință la
nivel atât european, cât și internațional, în sensul autorizării căsătoriilor
homosexuale. Zece State membre permiteau deja astfel de căsătorii. Era de
așteptat ca și situația din Finlanda să se schimbe în viitorul apropiat. În
februarie 2013, Comisia juridică parlamentară a respins un proiect de lege în
acest sens, cu o majoritate strânsă de nouă voturi contra opt. În plus, și
susținerea publică pentru mariajul homosexual crescuse de la 45% în 2006

la 58% în martie 2013.
2. Guvernul
49. Guvernul a subscris la raționamentul și concluzia Camerei în sensul
că în speță nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție. El a
subliniat că legislația în cauză a fost adoptată cu scopul de a preveni
inegalitățile ce decurg din diferite practici administrative la nivelul întregii
țări și pentru a fixa condiții prealabile coerente în vederea recunoașterii
juridice a genului. Inițial, proiectul de lege impunea cerința ca solicitantul
recunoașterii juridice a genului să nu fie căsătorit sau într-un parteneriat
înregistrat și să nu continue căsătoria sau parteneriatul înregistrat sub o altă
formă juridic recunoscută. Întrucât această cerință a fost considerată ca
excesivă în timpul procesului legislativ, s-a optat pentru introducerea în lege
a mecanismului de conversie. Din momentul intrării în vigoare a legii, un
număr de cel puțin cincisprezece căsătorii a fost transformat în parteneriate
înregistrate și șaisprezece parteneriate înregistrate au devenit căsătorii. În
nouă dintre aceste cazuri, soții avuseseră copii împreună și în niciunul din
ele legătura juridică părinte-copil nu a fost modificată.
50. Guvernul a subliniat, în observațiile sale, că reclamanta a făcut
trimitere, cu mai multe ocazii și în mod eronat, la o legislație ce făcea
divorțul obligatoriu. În schimb, atunci când se obținea consimțământul
soțului, căsătoria se transforma direct, ex lege, într-un parteneriat înregistrat.
Formularea „se transformă” din articolul 2 al legii a fost utilizată în mod
explicit pentru a demonstra faptul că relația juridică continua cu doar o
schimbare minoră de denumire și cu mici modificări de conținut. Această
continuitate păstra anumite drepturi derivate, cum ar fi pensia de urmaș
pentru soțul supraviețuitor, și nu dădea naștere unui drept sau unei obligații
de partaj a bunurilor între soți. Durata parteneriatului se calcula de la
începutul relației și nu de la schimbarea denumirii acesteia. Mai mult,
drepturile și obligațiile ce revin părinților nu depindeau de sexul părintelui.
În consecință, în Finlanda nu exista niciun divorț obligatoriu ci, dimpotrivă,
posibilitatea de a divorța era la discreția reclamantei. Legislația finlandeză
oferea o modalitate de reconciliere atât a dreptului de autodeterminare, cât și
a dreptului la căsătorie, sub forma parteneriatului înregistrat.
51. Guvernul a explicat că singurele diferențe între căsătorie și
parteneriatul înregistrat apăreau în două situații: prezumția de paternitate din
căsătorie și prevederile Legii adopției nu se aplicau parteneriatelor
înregistrate, la fel cum nu își găseau aplicarea nici dispozițiile Legii privind
numele referitoare la numele de familie al soțului. În orice caz, un partener
înregistrat putea adopta copilul celuilalt partener. Excepțiile acestea se
aplicau numai în cazurile în care filiația nu fusese deja stabilită anterior.
Conform Guvernului, nu se putea reveni asupra prezumției de paternitate
din căsătorie sau asupra paternității stabilite pentru simplul motiv că
bărbatul a efectuat ulterior o schimbare de sex și a devenit femeie. În

aceeași măsură, nici schimbarea de sex a tatălui nu putea produce efecte
juridice asupra îndatoririi sale privind grija, custodia și întreținerea
copilului, întrucât o asemenea îndatorire izvora din legătura filiație,
indiferent de sexul părintelui sau de forma parteneriatului. Nici reclamanta
nu pretindea că drepturile și îndatoririle sale ar fi diminuate ca urmare a
transformării mariajului său într-un parteneriat înregistrat, ci se axa mai
degrabă pe semnificația socială și simbolică a căsătoriei. Guvernul a
subliniat că drepturile și îndatoririle juridice ale reclamantei față de copilul
său, izvorâte fie din filiația paternă, fie din legătura juridică părinte-copil, nu
ar fi modificate și că, de altfel, reclamanta nu a furnizat nicio probă
contrarie. Dreptul finlandez nu îi impunea reclamantei divorțul obligatoriu
și nici anularea sau constatarea nulității absolute a căsătoriei. De asemenea,
nu existau nici dovezi ale unor posibile implicații asupra vieții private sau
de familie a reclamantei, care își putea continua viața de familie fără nicio
ingerință.
52. Guvernul a notat că, deși Curtea Constituțională Federală germană,
prin hotărârea sa din 27 mai 2008, a declarat ca neconstituțională o situație
similară, aceasta a lăsat în grija legiuitorului decizia cu privire la mijloacele
necesare pentru remedierea situației. Conform acelei curți, o căsătorie putea
fi transformată într-un parteneriat civil înregistrat sau într-un parteneriat
civil sui generis însoțit de garanții juridice, dar drepturile dobândite de
cuplu și obligațiile ce le revin în virtutea căsătoriei trebuiau să rămână
intacte. Prin urmare, dispozițiile din dreptul finlandez erau compatibile cu
jurisprudența pertinentă a Curții Constituționale Federale germane.
53. Guvernul a concluzionat că nu exista încă un consens la nivel
european asupra chestiunii de a ști dacă trebuie sau nu autorizată
continuarea căsătoriei ulterior recunoașterii juridice a noului gen al unui soț
transsexual operat sau dacă trebuie permisă căsătoria între persoane de
același sex. Prin urmare, marja de apreciere a Statului trebuie să fie largă și
suficientă pentru a putea reglementa efectele schimbării de sex asupra
căsătoriilor preexistente.
3. Observațiile terților intervenienți
a) Amnesty International
54. Amnesty International a estimat că toate tratatele în materia
drepturilor omului trebuie, pe cât posibil, să fie interpretate în armonie,
astfel încât să dea naștere unui singur set de obligații compatibile. Conform
organizației, în dreptul internațional al drepturilor omului era bine stabilit
faptul că interdicția generală a discriminării conținea și o interdicție a
discriminării pe motive de orientare sexuală. Atât identitatea de gen, cât și
orientarea sexuală, se raportau la noțiuni extrem de subiective de sine.
Adesea, discriminarea întemeiată pe orientare sexuală sau pe identitate de
gen se manifesta în domeniul relațiilor de familie. În marea majoritate a

acestor cazuri, organele decizionale conchideau asupra lipsei, din partea
autorităților Statului, a unor motive rezonabile, convingătoare, obiective sau
solide, apte să justifice discriminarea practicată împotriva persoanelor pe
motivul orientării lor sexuale. Stereotipurile reprezentau o formă de
discriminare atunci când antrenau o diferențiere de tratament care anula sau
împiedica exercitarea drepturilor omului sau a libertăților fundamentale.
Multe dintre diferențele de tratament fondate pe orientarea sexuală își aveau
rădăcinile în stereotipurile despre rolurile sexelor.
55. În multe jurisdicții, relațiile între persoanele de același sex câștigau o
recunoaștere juridică egală cu cea a cuplurilor de sex diferit, dar legile din
multe alte State continuau să facă numeroase distincții. Dacă două persoane
dintr-un cuplu se identificau ca fiind femei, acestea erau considerate drept
lesbiene. Această asimilare afecta demnitatea și drepturile unei persoane,
impunându-le o definiție a genului care putea să nu fie compatibilă cu
noțiunea de sine a persoanei respective. Ea era și inutilă, în cazul în care
legea conferea același statut și aceleași drepturi tuturor cuplurilor. Statele nu
puteau impune o anumită viziune a drepturilor acelora care nu o
împărtășeau. Tradițiile și valorile nu puteau justifica restrângerea
drepturilor, chiar dacă majoritatea societății împărtășea aceleași tradiții și
valori.
b) Transgender Europe
56. Transgender Europe a furnizat în observațiile sale informații
comparative cu privire la situația din diferite State membre ale Consiliului
Europei în legătură cu recunoașterea juridică a noului gen al persoanelor
transsexuale. În unele State membre ale Consiliului Europei, persoanele
transsexuale nu puteau obține niciun fel de recunoaștere juridică a sexului
lor, în timp ce în alte State membre recunoașterea juridică era abordată într-
o varietate de forme. Unele State membre fie permiteau cuplurilor
homosexuale să se căsătorească, fie ofereau posibilitatea unui parteneriat
înregistrat. Dintre Statele care ofereau această din urmă posibilitate, unele
subordonau opțiunea încetării obligatorii a căsătoriei, în vreme ce alte State
nu impuneau această condiție. În general, exista o tendință puternică între
Statele membre ale Consiliului Europei de a-și revizui abordarea ca urmare
a Recomandării (2010)5 a Comitetului de Miniștri cu privire la măsurile de
combatere a discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de
gen, adoptată la 31 martie 2010. Cele mai multe dintre noile legi, revizuiri și
discuții politice curente demonstrau că Statele membre luau tot mai mult în
considerare dreptul de autodeterminare al persoanelor transsexuale atunci
când elaborau legislația corespunzătoare.
C. Aprecierea Curții
1. Aplicabilitatea articolului 8 din Convenție

57. În prezenta cauză, reclamanta și-a formulat pretențiile în temeiul
articolului 8 din Convenție și Guvernul nu a contestat aplicabilitatea acestei
dispoziții.
58. Curtea relevă faptul că reclamanta a dorit să își schimbe CNP-ul
dintr-unul corespunzător unei persoane de sex masculin într-unul feminin
deoarece, supunându-se unei operații de schimbare de sex masculin în
feminin, vechiul său CNP masculin nu mai corespundea realității.
59. Curtea a afirmat în numeroase rânduri că un transsexual operat putea
să se pretindă ca fiind victima unei ingerințe în dreptul său la respectarea
vieții private, protejat de articolul 8 din Convenție, în temeiul lipsei de
recunoaștere juridică a schimbării sale de gen (a se vedea, de exemplu,
Grant împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr.
32570/03, § 40, ECHR 2006-VII; și L. împotriva Lituaniei, nr. 27527/03, §
59, ECHR 2007-IV). În cauza de față nu se contestă faptul că situația
reclamantei intră în sfera noțiunii de „viață privată”, în sensul articolului 8
din Convenție.
60. Curtea constată că prezenta cauză ridică și chestiuni ce ar putea avea
incidență asupra vieții de familie a reclamantei. Conform dreptului intern,
transformarea căsătoriei preexistente a reclamantei într-un parteneriat
înregistrat presupune obținerea consimțământului soției sale. Mai mult,
reclamanta și soția sa au împreună un copil. În consecință, Curtea apreciază
că și relația reclamantei cu soția și copilul său intră în sfera noțiunii de
„viață de familie”, în sensul articolului 8 din Convenție.
61. Prin urmare, articolul 8 din Convenție își găsește aplicabilitatea în
prezenta cauză, atât sub aspectul componentei de „viață privată”, cât și sub
cel al componentei de „viață de familie”.
2. Asupra chestiunii de a ști dacă prezenta cauză privește o obligație

pozitivă sau o ingerință
62. Dacă articolul 8 are ca obiect esențial protejarea persoanelor
împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, acesta poate,
de asemenea, să impună unui Stat anumite obligații pozitive pentru a asigura
respectarea efectivă a drepturilor garantate de articolul 8 (a se vedea, printre
altele, X și Y împotriva Olandei, 26 martie 1985, § 23, Seria A nr. 91; și
Söderman împotriva Suediei [MC], nr. 5786/08, § 78, ECHR 2013).
63. Curtea a afirmat în cauze anterioare că articolul 8 impune Statelor o
obligație pozitivă de a garanta cetățenilor lor dreptul la respectarea efectivă
a integrității lor fizice și psihice (a se vedea, de exemplu, Nitecki împotriva
Poloniei (dec.), nr. 65653/01, 21 martie 2002; Sentges împotriva Olandei
(dec.) nr. 27677/02, 8 iulie 2003; Odièvre împotriva Franței [MC], nr.
42326/98, § 42, ECHR 2003-III; Glass împotriva Regatului Unit al Marii

Britanii și Irlandei de Nord, nr. 61827/00, §§ 74-83, ECHR 2004-II; și
Pentiacova și alții împotriva Moldovei (dec.), nr. 14462/03, ECHR 2005-I).
În plus, această obligație poate presupune luarea de măsuri specifice, cum ar
fi adoptarea unei proceduri efective și accesibile de protejare a dreptului la
respectarea vieții private (a se vedea Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie
1979, § 33, Seria A nr. 32; McGinley și Egan împotriva Regatului Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord, 9 iunie 1998, § 101, Rapoarte de
hotărâri și decizii 1998-III; și Roche împotriva Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 32555/96, § 162, ECHR 2005-X).
Astfel de măsuri pot include atât crearea unui cadru de reglementare care să
instaureze un mecanism judiciar și executoriu destinat a proteja drepturile
persoanelor, cât și implementarea, acolo unde este cazul, a măsurilor
amintite în contexte diferite (a se vedea A, B și C împotriva Irlandei [MC],
nr. 25579/05, § 245, ECHR 2010).
64. Curtea observă că părțile nu contestă faptul că a existat o ingerință în
dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private prin refuzul acordării
unui nou CNP feminin. Camera a examinat cazul și sub acest unghi. Totuși,
Marea Cameră este de părere că problema pe care o are de tranșat este aceea
de a ști dacă respectarea vieții private și de familie a reclamantei implică o
obligație pozitivă din partea Statului de a adopta o procedură efectivă și
accesibilă care să îi permită reclamantei să obțină recunoașterea juridică a
noului său gen, păstrând în același timp legăturile conjugale. În consecință,
Marea Cameră apreciază ca fiind mai adecvat să examineze pretenția
reclamantei din punctul de vedere al obligațiilor pozitive ce decurg din
articolul 8 din Convenție.
3. Principii generale aplicabile pentru a evalua obligațiile pozitive ce

revin unui Stat
65. Principiile aplicabile pentru evaluarea obligațiilor pozitive și
negative ce incumbă unui Stat în virtutea Convenției sunt similare. Astfel,
se va ține seama de justul echilibru ce trebuie realizat între interesele
concurente ale persoanei în cauză și interesul general, scopurile urmărite în
al doilea paragraf al articolului 8 având și ele o anumită relevanță (a se
vedea Gaskin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, 7 iulie 1989, § 42, Seria A nr. 160; și Roche împotriva Regatului Unit
al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, § 157).
66. Noțiunea de „respect” nu este suficient de clară, în special în ceea ce
privește obligațiile pozitive inerente ei: ținând cont de diversitatea
practicilor urmate și de situațiile predominante din Statele membre,
exigențele noțiunii variază considerabil de la caz la caz (a se vedea
Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord [MC], nr. 28957/95, § 72, ECHR 2002-VI). Cu toate acestea, anumiți
factori au fost apreciați ca fiind relevanți pentru evaluarea conținutului
acestor obligații pozitive ce incumbă Statelor. Unii dintre ei o privesc și pe

reclamantă. Aceștia se referă la importanța interesului aflat în joc și la
existența în cauză a unor „valori fundamentale” sau „aspecte esențiale” ale
vieții private (a se vedea X și Y împotriva Olandei, citată mai sus, § 27; și
Gaskin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată
mai sus, § 49) sau la impactul asupra unui reclamant al unui conflict între
realitatea socială și drept, coerența practicilor administrative și legale la
nivelul sistemului intern fiind privită ca un factor important în evaluarea
efectuată în temeiul articolului 8 (a se vedea B. împotriva Franței, 25 martie
1992, § 63, Seria A nr. 232-C; și Christine Goodwin împotriva Regatului
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, §§ 77-78).
Alți factori privesc impactul pretinsei obligații pozitive asupra Statului în
cauză. În acest caz, chestiunea este aceea de a ști dacă pretinsa obligație este
restrânsă și bine definită sau largă și nedeterminată (a se vedea Botta
împotriva Italiei, 24 februarie 1998, § 35, Rapoarte 1998-I) sau ce întindere
ar avea eventuala sarcină pe care obligația ar impune-o Statului (a se vedea
Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 17
octombrie 1986, §§ 43-44, Seria A nr. 106; și Christine Goodwin împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, §§
86-88).
67. Cu ocazia implementării obligației pozitive ce le incumbă în temeiul
articolului 8, Statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Pentru a
determina întinderea aceste marje, o serie de factori trebuie luată în
considerare. Atunci când un aspect de o deosebită importanță al existenței
sau identității unei persoane este în joc, marja acordată Statului va fi
restrânsă (a se vedea, de exemplu, X și Y împotriva Olandei, citată mai sus,
§§ 24 și 27; Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii
și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, § 90; a se vedea și Pretty
împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 2346/02,
§ 71, ECHR 2002-III). Atunci când, în schimb, nu există un consens între
Statele membre ale Consiliului Europei cu privire fie la importanța relativă
a interesului în joc, fie la mijloacele cele mai adecvate pentru a-l proteja,
mai ales când cazul ridică probleme morale și etice delicate, marja de
apreciere va fi mai largă (a se vedea X, Y și Z împotriva Regatului Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord, 22 aprilie 1997, § 44, Rapoarte 1997-II;
Fretté împotriva Franței, nr. 36515/97, § 41, ECHR 2002-I; și Christine
Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
[MC], citată mai sus, § 85). Marja va fi de asemenea mai amplă atunci când
Statul trebuie să realizeze un just echilibru între interesele private și publice
concurente sau între drepturile garantate de Convenție care se află în
conflict (a se vedea Fretté împotriva Franței, citată mai sus, § 42; Odièvre
împotriva Franței [MC], citată mai sus, §§ 44-49; Evans împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 6339/05, §
77, ECHR 2007-I; Dickson împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord [MC], nr. 44362/04, § 78, ECHR 2007-V; și S.H. și alții
împotriva Austriei [MC], nr. 57813/00, § 94, ECHR 2011).
68. Curtea a examinat deja mai multe cauze referitoare la lipsa
recunoașterii juridice a operațiilor de schimbare de sex (a se vedea, de
exemplu, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord [MC], citată mai sus; Van Kück împotriva Germaniei, nr.
35968/97, ECHR 2003-VII; Grant împotriva Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus; și L. împotriva Lituaniei, citată
mai sus, § 56). Deși a acordat Statelor o anumită marjă de apreciere în
materie, Curtea a afirmat că Statele sunt ținute, în virtutea obligației lor
pozitive izvorâte din articolul 8, să recunoască schimbarea de sex a
transsexualilor operați, îndeosebi prin faptul de a le permite să obțină
modificarea datelor ce țin de statutul lor civil, cu consecințele aferente (a se
vedea, de exemplu, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, §§ 71-93; și Grant
împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai
sus, §§ 39-44).
4. Aplicarea principiilor generale în cazul reclamantei

69. Curtea notează mai întâi că reclamanta și soția sa erau căsătorite
legal conform dreptului intern din 1996 și că doreau să își păstreze legăturile
conjugale. În dreptul finlandez, căsătoria nu este permisă decât între
persoane de sex diferit. Căsătoriile homosexuale nu sunt autorizate
deocamdată în Finlanda, deși această posibilitate este examinată în prezent
în fața Parlamentului. Pe de altă parte, drepturile cuplurilor homosexuale
sunt protejate actualmente prin posibilitatea încheierii unui parteneriat
înregistrat.
70. Curtea este conștientă de faptul că reclamanta nu revendică dreptul
de căsătorie între persoanele de același sex, ci dorește doar să își păstreze
propriul mariaj. Totuși, Curtea apreciază că pretenția reclamantei, dacă ar fi
acceptată, ar conduce în practică la o situație în care două persoane de
același sex ar putea fi legate printr-o căsătorie. Or, așa cum s-a afirmat mai
sus, un astfel de drept nu există în prezent în Finlanda. Prin urmare, Curtea
trebuie să examineze mai întâi dacă recunoașterea unui astfel de drept este
necesară în condițiile articolului 8 din Convenție.
71. Curtea reiterează jurisprudența sa conform căreia articolul 8 din
Convenție nu poate fi interpretat ca impunând Statelor contractante o
obligație de a acorda cuplurilor de persoane de același sex posibilitatea de a
se căsători (a se vedea Schalk și Kopf împotriva Austriei, nr. 30141/04, §
101, ECHR 2010). Curtea a mai afirmat că reglementarea efectelor unei
schimbări de sex în contextul căsătoriei ține într-o mare măsură, deși nu în
întregime, de marja de apreciere a Statului contractant în cauză (a se vedea
Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord [MC], citată mai sus, § 103). Mai mult, Convenția nu impune luarea
de alte măsuri speciale în situații precum cea din speță. Curtea a estimat în
2006, în cauza Parry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei
de Nord ((dec.), citată mai sus)), că deși dreptul englez nu permitea la epoca
faptelor căsătoria între persoanele de același sex, reclamanții puteau să își
continue relația sub toate aspectele sale esențiale și să îi confere chiar și un
statut juridic similar, dacă nu chiar identic, căsătoriei, prin intermediul unui
parteneriat civil ce conferea practic aceleași drepturi și obligații. Prin
urmare, Curtea a considerat parteneriatul civil ca fiind o opțiune adecvată.
72. Curtea observă că prezenta speță atinge subiecte care sunt într-o
evoluție constantă în Statele membre ale Consiliului Europei. În consecință,
ea va examina situația din alte State membre ale Consiliului Europei cu
privire la chestiunile aflate în joc în prezenta cauză.
73. Conform informațiilor de care dispune Curtea (a se vedea paragraful
31 de mai sus), la ora actuală ar exista zece State membre care permit
căsătoria între persoane de același sex. Mai mult, în majoritatea Statelor
membre ce nu autorizează căsătoriile homosexuale fie nu există un cadru
juridic clar care să reglementeze recunoașterea juridică a genului, fie nu
există nicio dispoziție juridică referitoare în mod special la situația
persoanelor căsătorite care au efectuat o operație de schimbare de sex. Doar
în șase dintre Statele membre care nu permit căsătoriile homosexuale există
legislație aplicabilă recunoașterii de gen. În aceste din urmă State, fie
legislația impune în mod specific cerința ca o persoană să fie necăsătorită
sau divorțată, fie există dispoziții generale ce prevăd că, ulterior unei
schimbări de sex, orice căsătorie existentă va fi lovită de nulitate absolută
sau va fi desființată. Doar trei State membre au prevăzut excepții ce permit
unei persoane căsătorite să obțină recunoașterea juridică a sexului nou
dobândit, fără a fi nevoită să pună capăt unui mariaj preexistent (a se vedea
paragrafele 31-33 de mai sus).
74. Prin urmare, nu se poate afirma că există un consens la nivel
european asupra autorizării căsătoriilor homosexuale. De asemenea, nu
există un consens nici în acele State ce nu permit căsătoriile homosexuale,
cu privire la modalitatea de reglementare a recunoașterii sexului în contextul
unei căsătorii preexistente. Majoritatea Statelor membre nu dispun de niciun
fel de legislație cu privire la recunoașterea de gen. Pe lângă Finlanda, o
legislație similară pare să mai existe doar în alte șase State. Excepțiile
acordate transsexualilor căsătoriți sunt și mai puține. În consecință, nu există
indicii că situația la nivelul Statelor membre ale Consiliului Europei s-ar fi
schimbat semnificativ de la ultimele hotărâri pronunțate de Curte asupra
acestor chestiuni.
75. În condițiile lipsei unui consens la nivel european și ținând seama de
faptul că prezenta speță suscită fără îndoială probleme morale sau etice
delicate, Curtea apreciază că marja de apreciere acordată Statului pârât
trebuie să fie în continuare una largă (a se vedea X, Y și Z împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus, § 44). În
principiu, această marjă trebuie să cuprindă atât decizia Statului de a

legifera sau nu recunoașterea juridică a noului sex al transsexualilor operați,
cât și, dacă este cazul, regulile pe care le edictează pentru a realiza un
echilibru între interesele publice și private concurente.
76. În ceea ce privește ordinea juridică internă, Curtea constată că
dreptul intern finlandez oferă în prezent reclamantei mai multe posibilități.
În primul rând, aceasta poate să mențină status quo-ul situației sale juridice
prin faptul de a rămâne căsătorită și de a tolera inconvenientul cauzat de
CNP-ul său masculin. Curtea consideră ca fiind bine stabilit faptul că, în
sistemul finlandez, o căsătorie încheiată legal de către un cuplu heterosexual
nu este anulată sau desființată pe motiv că unul dintre soți a efectuat o
operație de schimbare de sex și este, prin urmare, de același sex cu soțul sau
soția sa. În Finlanda, contrar situației din alte câteva țări, autoritățile interne
nu pot anula sau desființa unilateral o căsătorie preexistentă. Prin urmare,
nimic o împiedică pe reclamantă de a-și continua căsătoria.
77. În al doilea rând, dacă reclamanta dorește să obțină recunoașterea
juridică a noului său sex și protecția juridică a relației cu soția sa, legislația
finlandeză prevede posibilitatea de convertire a căsătoriei lor într-un
parteneriat înregistrat, cu consimțământul soției reclamantei. Conform
dreptului intern, dacă se obține consimțământul soțului sau al soției pentru
schimbarea de sex, o căsătorie se transformă automat, ex lege, într-un
parteneriat înregistrat și un parteneriat înregistrat într-o căsătorie, în funcție
de situație.
78. A treia posibilitate oferită de dreptul intern este opțiunea divorțului.
Această opțiune este deschisă reclamantei, dacă dorește, la fel ca pentru
orice alt cuplu căsătorit. Curtea apreciază, contrar susținerilor reclamantei,
că nu există nicio prevedere în sistemul juridic finlandez care ar putea fi
înțeleasă ca impunând reclamantei divorțul împotriva voinței sale.
Dimpotrivă, Curtea consideră că sistemul juridic finlandez lasă posibilitatea
de a divorța la discreția reclamantei.
79. Lăsând la o parte posibilitățile de menținere a status quo-ului sau de
a divorța, plângerea reclamantei vizează în principal cea de-a doua opțiune:
obținerea recunoașterii juridice a noului sex și, în același timp, protecția
juridică a relației existente. Prin urmare, întrebarea cheie în speță este aceea
de a ști dacă sistemul finlandez îndeplinește în prezent obligația pozitivă ce
incumbă Statului în acest sens sau dacă reclamantei ar trebui să i se permită
să rămână căsătorită și să obțină, în același timp, și recunoașterea juridică a
noului său gen, chiar dacă această posibilitate ar presupune o căsătorie
homosexuală între reclamantă și soția sa.
80. Curtea notează că, contrar majorității Statelor membre ale
Consiliului Europei, în Finlanda există un cadru juridic destinat
reglementării recunoașterii juridice a schimbării de sex. Curtea observă că
scopul legislației în cauză, conform explicațiilor aduse de Guvern, era de a
unifica practicile diferite aplicate la nivelul țării și de a stabili exigențe
coerente în materia recunoașterii juridice de gen. Dacă se obținea

consimțământul soțului sau al soției, sistemul actual concilia recunoașterea
juridică a noului sex și protecția juridică a relației. Sistemul funcționa în
ambele sensuri, astfel că făcea posibilă atât transformarea unei căsătorii într-
un parteneriat înregistrat, cât și conversia unui parteneriat înregistrat într-o
căsătorie, după cum operația de schimbare de sex avea drept efect
transformarea relației într-un parteneriat homosexual sau heterosexual.
Conform informațiilor furnizate de Guvern, până în prezent au avut loc
treizeci și unu de astfel de conversii, repartizate de o manieră aproximativ
egală între ambele situații susmenționate.
81. La elaborarea acestui cadru juridic, legiuitorul finlandez a optat
pentru rezervarea căsătoriei cuplurilor heterosexuale, regula neadmițând
nicio excepție. Prin urmare, Curții îi revine sarcina de a stabili dacă, în
circumstanțele cauzei, sistemul finlandez reușește să realizeze în prezent un
just echilibru între interesele concurente și dacă satisface criteriul de
proporționalitate.
82. Una dintre chestiunile preocupante pentru reclamantă o reprezintă
cerința obținerii consimțământului soțului, care este, în opinia ei, un
„divorț” forțat. Totuși, Curtea consideră că, de vreme ce în sistemul
finlandez conversia este automată, consimțământul soțului la înregistrarea
unei schimbări de sex este o exigență elementară, destinată să protejeze pe
fiecare dintre soți împotriva efectelor deciziilor unilaterale luate de celălalt.
Cerința consimțământului este astfel o garanție importantă, care îl
protejează pe soțul ce nu urmărește recunoașterea schimbării de sex. În acest
context, merită menționat că este nevoie de același consimțământ și la
transformarea parteneriatului înregistrat într-o căsătorie. Același
consimțământ se aplică, prin urmare, și în beneficiul instituției căsătoriei.
83. Reclamanta se declară de asemenea preocupată de diferențele dintre
o căsătorie și un parteneriat înregistrat. Conform precizărilor Guvernului,
aceste diferențe privesc stabilirea paternității, adopția copilului din afara
cercului familial și numele de familie. Totuși, aceste excepții își găsesc
aplicabilitatea numai în măsura în care aceste aspecte nu au fost rezolvate
anterior. Prin urmare, ele sunt irelevante în prezenta cauză. În consecință,
Curtea consideră că diferențele dintre o căsătorie și un parteneriat înregistrat
nu sunt de natură a antrena o schimbare esențială în situația juridică a
reclamantei. Astfel, în cadrul unui parteneriat înregistrat, reclamanta ar avea
posibilitatea de a continua să se bucure în esență și, în practică, de aceeași
protecție juridică care îi este asigurată de o căsătorie (a se vedea, mutatis
mutandis, Schalk și Kopf împotriva Austriei, citată mai sus, § 109).
84. Mai mult, reclamanta și soția sa nu ar pierde niciun alt drept dacă
mariajul lor ar fi transformat într-un parteneriat înregistrat. Conform
precizărilor convingătoare ale Guvernului, termenul „se transformă” din
articolul 2 al Legii privind recunoașterea schimbării de gen a persoanelor
transsexuale este folosit în mod explicit pentru a ilustra faptul că relația
juridică inițială continuă sub o altă denumire și cu modificări minore de

conținut. Durata parteneriatului este astfel calculată de la data la care a fost
încheiat și nu de la schimbarea denumirii sale. Acest aspect ar putea fi
important în situații în care durata relației prezintă relevanță la nivelul
legislației interne, ca de exemplu la calcularea pensiei de urmaș a soțului
supraviețuitor. În consecință, Curtea nu poate considera ca fiind întemeiată
pretenția reclamantei conform căreia conversia căsătoriei într-un parteneriat
înregistrat ar fi asimilabilă unui divorț.
85. Pe de altă parte, Curtea apreciază că efectele conversiei căsătoriei
reclamantei într-un parteneriat înregistrat ar fi minime sau inexistente în
ceea ce privește viața sa de familie. Ea subliniază că articolul 8 protejează în
mod egal și viața de familie a partenerilor de același sex și a copiilor lor (a
se vedea Schalk și Kopf împotriva Austriei, citată mai sus, §§ 91 și 94). De
aceea, din punct de vedere al protecției acordate vieții de familie, nu
prezintă importanță dacă relația reclamantei cu familia sa se întemeiază pe o
căsătorie sau pe un parteneriat înregistrat.
86. Aspectele legate de viața familială se regăsesc și în relația
reclamantei cu fata sa. De vreme ce paternitatea reclamantei față de fiica sa
a fost deja stabilită în mod legal în timpul căsătoriei, Curtea estimează că, în
contextul dreptului finlandez actual, o conversie subsecventă a căsătoriei
într-un parteneriat înregistrat nu ar avea niciun efect asupra filiației paterne
a copilul reclamantei. Fetița ar continua să fie considerată ca fiind născută în
timpul căsătoriei. Mai mult, așa cum a precizat Guvernul, sistemul finlandez
nu permite ca prezumția de paternitate din timpul căsătoriei sau paternitatea
stabilită să fie anulate pe motiv că bărbatul ar fi suferit ulterior o schimbare
de sex și ar fi devenit femeie. Acest lucru este confirmat de faptul, evocat de
Guvern, că în niciunul din cazurile de conversie care au avut deja loc în
Finlanda filiația nu a suferit modificări. De asemenea, nici schimbarea de
sex a tatălui nu produce efecte juridice asupra îndatoririi sale de grijă,
custodie și întreținere a copilului, întrucât în Finlanda această îndatorire este
întemeiată pe legătura de rudenie dintre părinți și copii, indiferent de sexul
sau de forma de parteneriat a părinților. În consecință, Curtea estimează ca
fiind stabilit faptul că transformarea căsătoriei reclamantei într-un
parteneriat înregistrat nu ar avea niciun fel de impact asupra vieții sale de
familie, așa cum este ea protejată de articolul 8 din Convenție.
87. Deși este regretabil faptul că reclamanta se găsește zilnic în situații
în care CNP-ul ei incorect îi cauzează inconveniențe, Curtea apreciază că ea
are o posibilitate reală de a schimba starea lucrurilor: căsătoria sa poate fi
oricând convertită, ex lege, într-un parteneriat înregistrat, cu
consimțământul soției sale. În lipsa acestui consimțământ, ea are mereu
deschisă posibilitatea divorțului, ca în orice căsătorie. În opinia Curții,
cerința ca mariajul reclamantei să fie transformat într-un parteneriat
înregistrat, ca o condiție prealabilă pentru recunoașterea juridică a unui nou
sex, nu este disproporționată, deoarece ea este o opțiune serioasă, ce conferă
cuplurilor homosexuale o protecție juridică practic identică cu cea conferită

de căsătorie (a se vedea Parry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord (dec.), citată mai sus). Diferențele minore dintre aceste
două concepte juridice nu sunt de natură a afirma că sistemul finlandez
actual este deficient din punct de vedere al obligației pozitive ce îi revine
Statului.
88. În concluzie, Curtea apreciază că efectele asupra reclamantei ale
sistemului finlandez actual, în ansamblul său, nu au fost dovedite ca fiind
disproporționate și consideră că a fost realizat un just echilibru între
interesele concurente în prezenta speță.
89. În consecință, nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din
Convenție.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 12 DIN CONVENȚIE
90. Inițial, reclamanta nu a invocat articolul 12 în cuprinsul cererii sale

formulate în fața Curții. Totuși, la data de 23 martie 2012, Camera a decis,
din proprie inițiativă, să comunice cererea și sub aspectul articolului 12 din
Convenție.
91. Articolul 12 din Convenție stipulează după cum urmează:
„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători
şi de a întemeia o familie, conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea
acestui drept.”
92. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a observat că

prezenta speță nu ridica în sine nicio problemă pe tărâmul articolului 12 din
Convenție, care garantează dreptul la căsătorie. Reclamanta era căsătorită
legal din 1996. Problema în cauză privea mai degrabă consecințele
schimbării de sex ale reclamantei asupra căsătoriei preexistente între aceasta
și soția sa, chestiuni ce au fost deja examinate sub unghiul articolului 8 din
Convenție. Ținând cont de aceste concluzii, Camera a apreciat că nu este
necesară o examinare separată a circumstanțelor cauzei sub aspectul
articolului 12 din Convenție.
1. Reclamanta
93. Reclamanta a pretins că abordarea Camerei cu privire la articolul 12
din Convenție a fost una de interpretare selectivă. Ea estimează că o
examinare în temeiul dispozițiilor articolului12 ar fi fost importantă, întrucât
acesta presupune o analiză diferită față de cea a articolului 8, și anume de a
stabili dacă încetarea obligatorie a căsătoriei afecta „esența dreptului la

căsătorie”, în concordanță cu jurisprudența Curții. O analiză separată ar fi
remediat, în opinia reclamantei, faptul că Camera nu s-a aplecat asupra
drepturilor sale familiale decurgând din articolul 8 din Convenție.
94. Reclamanta a pretins că articolul 12 din Convenție ar trebui să fie
interpretat fie de o manieră restrictivă, ca acoperind numai actul de
încheiere a căsătoriei, fie de o manieră mai largă, ca acoperind și
continuitatea legăturii conjugale. În prima ipoteză, articolul 12 ar fi lipsit de
relevanță în situația reclamantei, întrucât căsătoria cu soția sa a fost
încheiată atunci când ele formau un cuplu heterosexual. În a doua ipoteză, în
schimb, ar fi necesar să se analizeze dacă divorțul „forțat” aduce atingere
„esenței însăși a dreptului la căsătorie”. Conform susținerilor reclamantei,
cea de-a doua interpretare era aplicabilă, de vreme ce posibilitatea
Guvernului de a interfera cu o căsătorie de o manieră precum cea din
prezenta speță ar însemna în practică o lipsire de conținut a dreptului la
căsătorie. Interpretat astfel, articolul 12 din Convenție ar fi aplicabil în
prezenta speță și ar face necesară examinarea cauzei sub unghiul acestei
dispoziții.
2. Guvernul
95. Guvernul a împărtășit punctul de vedere al Camerei, conform căruia
nu era necesară o examinare separată a circumstanțelor cauzei sub aspectul
articolului 12 din Convenție. Jurisprudența Curții nu permitea de a răspunde
dorinței reclamantei de a rămâne căsătorită cu soția sa ulterior recunoașterii
noului său gen, iar chestiunea reglementării efectelor schimbării de sex intra
în marja de apreciere a Statului membru în cauză. Curtea administrativă
Supremă a observat în speță că legiuitorul nu a urmărit să schimbe faptul că
numai un bărbat și o femeie se pot căsători, ci mai degrabă a permis
continuarea relației sub forma unui parteneriat înregistrat, care beneficia de
protecție juridică și era comparabil cu căsătoria. Transformarea instituției
căsătoriei într-o instituție neutră din punct de vedere al genului făcea
necesară adoptarea unei legi de către Parlament în acest sens.
1. Principii generale
96. Curtea reiterează faptul că articolul 12 din Convenție este o lex
specialis pentru dreptul la căsătorie. Acesta garantează dreptul fundamental
al unui bărbat și al unei femei de a se căsători și de a întemeia o familie.
Articolul 12 dispune expres în sensul reglementării căsătoriei de către
dreptul intern. El consacră conceptul tradițional de căsătorie ca fiind
uniunea dintre un bărbat și o femeie (a se vedea Rees împotriva Regatului
Unit al Marii Britanii și Irlandei, citată mai sus, § 49). Deși este adevărat că
unele State membre au extins căsătoria și la partenerii homosexuali,

articolul 12 nu poate fi înțeles ca impunând o obligație Statelor membre de a
acorda accesul la căsătorie cuplurilor de persoane de același sex (a se vedea
Schalk și Kopf împotriva Austriei, citată mai sus, § 63).
2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta speță

97. Problema în cauză o constituie consecințele pe care schimbarea de
sex a reclamantei le comportă asupra căsătoriei preexistente dintre aceasta și
soția sa. Marea Cameră constată, întocmai ca și Camera, că această
chestiune a făcut deja obiectul unei examinări mai sus, sub unghiul
articolului 8 din Convenție, examinare ce a condus la constatarea
inexistenței unei încălcări a respectivei dispoziții. În aceste condiții, Curtea
consideră că nu se pune nicio problemă separată din punctul de vedere al
articolului 12 din Convenție și, în consecință, că nu este cazul să formuleze
o concluzie separată sub aspectul acestui articol.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 COROBORAT CU

ARTICOLELE 8 ȘI 12 DIN CONVENȚIE
98. Invocând articolul 14 din Convenție, reclamanta a pretins că prin

refuzul de a-i acorda un CNP feminin care să corespundă genului său actual,
Statul a supus-o discriminării. Faptul de a-i fi fost refuzat un CNP feminin o
obligă să divulge informația confidențială că este transsexual întrucât, spre
deosebire de orice altă persoană, ea trebuie să explice diferența ori de câte
ori i se solicită CNP-ul.
99. Articolul 14 din Convenție este astfel formulat:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să
fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
100. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a estimat că

articolul 14 din Convenție, coroborat cu articolul 8 din Convenție, era
aplicabil în speță.
101. Camera a apreciat că pretențiile reclamantei în temeiul articolului
14 din Convenție se refereau la imposibilitatea de a obține un CNP feminin.
Reclamanta a comparat situația sa cu cea a altor persoane în general,
inclusiv cissexualii (persoane a căror identitate de gen este aceeași cu sexul
dobândit la naștere – n.tr.) și transsexualii necăsătoriți. În opinia Camerei,
aceste situații nu prezentau suficiente similitudini pentru a fi comparate una
cu cealaltă. Prin urmare, reclamanta nu putea pretinde că se află în aceeași
situație ca și celelalte categorii de persoane menționate.
102. Mai mult, Camera a observat că, în esență, problema din prezenta
speță era cauzată de faptul că dreptul finlandez nu permitea căsătoriile
homosexuale. Conform jurisprudenței Curții, articolele 8 și 12 din
Convenție nu impuneau Statelor membre obligația de a acorda cuplurilor de
persoane de același sex accesul la căsătorie. Cu atât mai mult, nici articolul
14 din Convenție, coroborat cu articolul 8 din Convenție, nu putea fi
interpretat ca impunând Statelor membre obligația de a acorda cuplurilor
homosexuale dreptul de a rămâne căsătorite. Prin urmare, nu se putea afirma
că reclamanta fusese victima unei discriminări față de alte persoane atunci
când nu a reușit să obțină un CNP feminin, chiar dacă s-ar considera că ea
se află într-o poziție similară cu acestea. Camera a considerat că nu a existat
nicio încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 8 din
Convenție.
1. Reclamanta
103. Reclamanta a pretins, în temeiul articolului 14 din Convenție, că a
fost discriminată în două rânduri.
104. În primul rând, ea a trebuit să îndeplinească o condiție
suplimentară, aceea a încetării căsătoriei sale, pentru a obține recunoașterea
juridică a genului. Prin urmare, ea a fost discriminată față de cissexuali, care
obțineau recunoașterea juridică a genului automat, cu ocazia nașterii, fără
vreo altă cerință suplimentară. Această diferențiere de tratament a făcut-o să
se confrunte cu probleme în viața de zi cu zi.
105. În al doilea rând, reclamanta, soția sa și copilul său au beneficiat de
o protecție inferioară persoanelor aflate în căsătorii heterosexuale din cauza
viziunilor stereotipe asociate cu identitatea sa de gen. Căsătoriile
cissexualilor nu erau supuse riscului unui divorț „forțat”, cum era supus
propriul său mariaj. Cu toate acestea, identitatea de gen era acum
recunoscută în general ca un motiv de protecție în cadrul dispozițiilor ce
interzic discriminarea.
2. Guvernul
106. Guvernul a fost de acord că articolul 14 din Convenție este
aplicabil în speță, întrucât cauza intra în domeniul de aplicare al articolului
8 din Convenție, dar a afirmat că aceasta nu ridica nicio problemă separată
în temeiul articolului 14. În eventualitatea în care Curtea ar îmbrățișa un alt
punct de vedere, Guvernul a subliniat că cissexualii nu se aflau în aceeași
situație cu reclamanta pentru simplul fapt că nu revendicau o schimbare de
sex. În orice caz, a existat o justificare obiectivă și rezonabilă. Sistemul
juridic finlandez interzicea discriminarea bazată pe transsexualitate.
1. Principii generale
107. Curtea amintește că articolul 14 din Convenție este complementar
celorlalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale. El nu are o
existență de-sine-stătătoare, întrucât intervine numai în legătură cu
„exercitarea drepturilor și libertăților” garantate de aceste dispoziții. Deși
aplicarea articolului 14 nu necesită neapărat o încălcare a acestor prevederi,
sens în care el are un caracter autonom, totuși, nu poate fi vorba de intrarea
sa în joc atâta vreme cât faptele cauzei nu intră sub unghiul uneia sau mai
multora dintre clauzele amintite (a se vedea, de exemplu, E.B. împotriva
Franței [MC], nr. 43546/02, § 47, 22 ianuarie 2008; și Vallianatos și alții
împotriva Greciei [MC], nr. 29381/09 și 32684/09, § 72, ECHR 2013).
108. Curtea a stabilit în jurisprudența sa că, pentru a exista o problemă
sub unghiul articolului 14, trebuie să existe o diferență de tratament între
persoane aflate în situații comparabile. O astfel de diferență de tratament
este discriminatorie dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă;
cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există o
legătură rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul
urmărit. Statele membre se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a
stabili dacă și în ce măsură diferențele dintre situații de altfel analoge
justifică o diferență de tratament (a se vedea Burden împotriva Regatului
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 13378/05, § 60, ECHR
2008).
109. Pe de o parte, Curtea a afirmat în repetate rânduri că diferențele
bazate pe identitatea de gen sau pe orientarea sexuală trebuie justificate prin
motive deosebit de serioase (a se vedea Smith și Grady împotriva Regatului
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 33985/96 și 33986/96, § 90,
ECHR 1999-VI; L. și V. împotriva Austriei, nr. 39392/98 și 39829/98, § 45,
ECHR 2003-I; Karner împotriva Austriei, nr. 40016/98, § 37, ECHR
2003-IX; Konstantin Markin împotriva Rusiei [MC], nr. 30078/06, § 127,
ECHR 2012 (extrase); X și alții împotriva Austriei [MC], nr. 19010/07, §
99, ECHR 2013; și Vallianatos și alții împotriva Greciei [MC], citată mai
sus, § 77). Pe de altă parte, Statului îi este conferită o marjă largă de
apreciere, în temeiul Convenției, atunci când este vorba despre, de exemplu,
luarea de măsuri de ordin general în materie economică sau socială (a se
vedea, de exemplu, Stec și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord [MC], nr. 65731/01 și 65900/01, § 52, ECHR 2006-VI).
Întinderea marjei de apreciere va diferi în funcție de circumstanțe, domeniu
și context; în acest sens, unul dintre factorii pertinenți ar putea fi existența
sau inexistența unui numitor comun între legile diferitelor State membre (a
se vedea Petrovic împotriva Austriei, 27 martie 1998, § 38, Rapoarte
1998-II).
2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta speță

110. Este de necontestat că, în prezenta speță, situația reclamantei intră
în domeniul de aplicare al conceptelor de „viață privată” și „viață de
familie”, în sensul articolului 8 din Convenție, precum și al articolului 12
din Convenție. Prin urmare, articolul 14, coroborat cu articolele 8 și 12 din
Convenție, este aplicabil în speță.
111. Curtea notează că pretențiile reclamantei în temeiul articolului 14
din Convenție privesc cererea sa pentru acordarea unui CNP feminin și
problemele cu care s-a confruntat în acest sens. În cuprinsul plângerii sale,
ea și-a comparat situația cu cea a cissexualilor, care obținuseră
recunoașterea juridică a genului în mod automat, la naștere, și ale căror
căsătorii nu riscau, în opinia reclamantei, un divorț „forțat”, așa cum se
întâmpla în cazul ei.
112. Marea Cameră subscrie hotărârii Camerei, conform căreia situația
reclamantei și situația cissexualilor nu sunt suficient de similare pentru a
putea fi comparate. Prin urmare, reclamanta nu poate pretinde că se află în
aceeași situație cu cissexualii.
113. În concluzie, Curtea estimează că nu există nicio încălcare a
articolului 14 din Convenție coroborat cu articolele 8 și 12 din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu a existat nicio
încălcare a articolului 8 din Convenție;
2. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu este necesar să

examineze cauza sub unghiul articolului 12 din Convenție;
3. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu a existat nicio

încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolele 8 și 12
din Convenție.
Redactată în engleză și franceză și pronunțată în ședința publică din

incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 16 iulie
2014.
Johan Callewaert Dean Spielmann

Grefier adjunct Președinte
În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din

Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opinii
separate:
a) opinia concurentă a judecătoarei Ziemele;

b) opinia comună discordantă a judecătorilor Sajó, Keller și Lemmens.
Opiniile separate nu au fost traduse, dar ele se regăsesc, în engleză și în

franceză, în cuprinsul versiunilor lingvistice oficiale ale hotărârii, ce pot fi
consultate în baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului .
D.S.
J.C.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza.
Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului
al Consiliului Europei (www.coe.int/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel
Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate
fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului
(http://hudoc.echr.coe.int) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această
traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca
titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat
anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun
fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi
publishing@echr.coe.int.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French.
This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the
Council of Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor
does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from
the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights
(http://hudoc.echr.coe.int) or from any other database with which the Court has share it. It
may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case
is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights
Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes,
please contact publishing@echr.coe.int.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et
l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les
droits de l’homme du Conseil de l’Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). Elle ne lie
pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre
téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits
de l’homme (http://hudoc.echr.coe.int) où de toute autre base de données à laquelle
HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous
reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de
copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme.
Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins
commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@echr.coe.int.

CASE OF HAMALAINEN v. FINLAND

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CASE OF HAMALAINEN v. FINLAND

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente

CAUZA HÄMÄLÄINEN împotriva FINLANDEI

(Cererea nr. 37359/09)

Hotărârea este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza Hämäläinen împotriva Finlandei,

4. Cererea a fost repartizată Secției a IV-a a Curții (conform articolului

Reclamanta a fost de asemenea prezentă.

Curtea a ascultat pledoariile domnilor Kosonen și Cojocariu și a doamnei

9. Reclamanta s-a născut în 1963 și locuiește în Helsinki.

A. Procedurile pentru schimbarea CNP-ului

13. La 12 iunie 2007, reclamanta a solicitat Oficiului local de stare civilă

rămână căsătorite, presupunea ca reclamanta să nu poată fi înregistrată ca

căsătorească, dar în acest caz ele puteau să încheie un parteneriat înregistrat.

19. La 29 octombrie 2009, reclamanta a introdus un recurs extraordinar

21. La o dată neprecizată, reclamanta a mai formulat o plângere în fața

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

23. Articolul 6 din Constituție (Suomen perustuslaki, Finlands grundlag;

Copiii trebuie tratați pe picior de egalitate și ca persoane, putând să influențeze, într-o

B. Legea privind căsătoria

24. Articolul 1 din Legea privind căsătoria (avioliittolaki,

C. Legea privind parteneriatele înregistrate

26. Conform articolului 1 din Legea privind parteneriatele înregistrate

D. Legea privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale

28. Articolul 1 din Legea privind recunoașterea genului persoanelor

29. Articolul 2 din lege prevede excepțiile de la cerința referitoare la

III. DREPT COMPARAT

31. Din informațiile aflate la dispoziția Curții reiese că zece State

să pună capăt căsătoriei preexistente. În douăzeci și patru de State membre

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

34. Reclamanta s-a plâns, în temeiul articolului 8 din Convenție, că

36. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a constatat că

38. Camera a considerat că, în speță, existau două drepturi concurente ce

de cel mai înalt nivel de protecție în temeiul articolului 8 din Convenție.

încetarea căsătoriei nu a permis instanțelor finlandeze să procedeze la un

susținerea publică pentru mariajul homosexual crescuse de la 45% în 2006

bărbatul a efectuat ulterior o schimbare de sex și a devenit femeie. În

3. Observațiile terților intervenienți

gen se manifesta în domeniul relațiilor de familie. În marea majoritate a

1. Aplicabilitatea articolului 8 din Convenție

2. Asupra chestiunii de a ști dacă prezenta cauză privește o obligație

42326/98, § 42, ECHR 2003-III; Glass împotriva Regatului Unit al Marii

3. Principii generale aplicabile pentru a evalua obligațiile pozitive ce

acestor obligații pozitive ce incumbă Statelor. Unii dintre ei o privesc și pe

4. Aplicarea principiilor generale în cazul reclamantei

principiu, această marjă trebuie să cuprindă atât decizia Statului de a

coerente în materia recunoașterii juridice de gen. Dacă se obținea

juridică inițială continuă sub o altă denumire și cu modificări minore de

cuplurilor homosexuale o protecție juridică practic identică cu cea conferită

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 12 DIN CONVENȚIE

90. Inițial, reclamanta nu a invocat articolul 12 în cuprinsul cererii sale

92. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a observat că

stabili dacă încetarea obligatorie a căsătoriei afecta „esența dreptului la

unele State membre au extins căsătoria și la partenerii homosexuali,

2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta speță

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 COROBORAT CU

98. Invocând articolul 14 din Convenție, reclamanta a pretins că prin

100. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a estimat că

2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta speță

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

2. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu este necesar să

3. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu a existat nicio

Redactată în engleză și franceză și pronunțată în ședința publică din