C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii

împotriva Băncii Româneşti S.A. Condiţii

de aplicare ale deciziei. Diferenţe
lingvistice şi consecinţele lor
24.12.2019 | Irinel-Axente ANDREI

LinkedInFacebookFacebook MessengerWhatsApp

Irinel-Axente Andrei

Prin considerentele deciziei pronunţate în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc

şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
impus o analiză succesivă a condiţiilor care trebuie verificate din perspectiva
dispoziţiilor Directivei 93/13 CEE. În circumstanţele acestei subsidiarităţi,
neîndeplinirea uneia dintre condiţii face de prisos analiza celor subsecvente şi
generează concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei analizate.

În concret, analiza care trebuie realizată de către instanţa naţională cu privire la

caracterul abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv,
următoarele aspecte:
1. În ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale
dreptului naţional, ipoteză în care se includ şi normele cu caracter supletiv de la
care părţile nu au derogat (paragrafele 29 – 30).
2. Dacă clauza nu se încadrează în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie
analizat dacă intră sub incidenţa noţiunii de „obiect principal al contractului”
(paragraful. 32).
3. În măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de „obiect principal al
contractului”, trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul
căruia prezintă relevanţă informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul
negocierii contractului de împrumut (par. 46).
4. Dacă nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza
nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa
bunei-credinţe (par. 56).

I) Prima dintre condiţiile enunţate pare şi cea mai dificil de depăşit în acest
demers judiciar, deoarece principiul nominalismului monetar, are un fundament
legal în dreptul intern, şi deşi este reglementat printr-o normă supletivă, aceasta
este pe deplin aplicabilă dacă părţile nu au stabilit contractual o excepţie de la
principiul enunţat. Iar în toate cazurile concret analizate în practică, contractul de
credit bancar nu prevede vreo derogare de la acest principiu, dimpotrivă, îl reia
fidel.

Trebuie analizat astfel dacă, raportat la prevederile incidente ale Legii nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele
abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, precum şi a celor statuate de
către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra
Andriciuc, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru
împrumutaţii reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat
(CHF), pot forma obiectul analizei instanţei de judecată din perspectiva
caracterului abuziv.

Astfel, potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale
prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor
prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile
art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile
prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu
putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori
principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau
Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere a dispoziţiei legale, este necesară

determinarea conţinutului noţiunii de „acte cu putere de lege sau norme
administrative obligatorii”. Aspectul este clarificat chiar în preambulul Directivei,
în considerentul al treisprezecelea care prevede următoarele: „se consideră că
actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care
determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu
conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta
directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele
administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile
internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în
această privinţă, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative
obligatorii” din articolul 1 alineatul (2) se referă şi la normele care, în
conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi
instituit alte acorduri”.

Din aceste dispoziţii reiese că, în sensul dreptului comunitar, reprezintă acte sau
norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de
aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea
din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca
fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte
acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 este relevată şi de către

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa. Astfel, în Cauza C-
92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen
eV, Curtea a reţinut următoarele: „după cum reiese din al treisprezecelea
considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2)
din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional
care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele
ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa
unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă” (par. 26); „această
excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în
cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în
mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte” (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital., Curtea a reţinut:

„această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza
contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă
administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie
obligatoriu” (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că „pentru a stabili dacă o clauză
contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13CEE, revine
instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din
dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea
lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord
diferit între părţi în această privinţă” (par. 79).

Considerente asemănătoare se regăsesc şi în decizia analizată, pronunţată în

cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13
instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele
care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii” (par.
27); „că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte,
clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă
administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie
obligatorie” (par. 28); iar „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă
din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să
verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică
între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de
natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui
acord diferit între părţi în această privinţă” (par. 29).

Reiese că în posibila arie de excludere din domeniul de aplicare al Directivei

93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul
naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa
unei derogări contractuale de la acestea. Iar dispoziţiile de drept intern care au
transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu, prevederile art. 3
alin. 2 din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în
temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte
normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând aceste principii la cazurile concret regăsite în practică, desigur că o

abordare formalistă ar impune o concluzie în sensul că stipulaţiile din contractele
de credit în monedă străină analizate care prevăd obligaţia pentru consumatori de
a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, ar trebui la o primă
vedere excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei
93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (în principal art.
1578 din Codul civil din 1865, fiind vorba despre contracte încheiate sub imperiul
vechiului Cod civil), de la care părţile nu au derogat. Raţiunea acestei posibile
excluderi a fost expusă de către C.J.U.E. în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG
împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, par. 28, o prezumţie
legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma
preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Ceea ce este însă esenţial de observat în cvasitotalitatea situaţiilor practice

anlizate, este că norma incidentă cu caracter supletiv care instituie
nominalismul monetar (art. 1578 din Codul civil din 1865)[1] nu a fost
înlocuită de către părţile contractului printr-o clauză derogatorie,
deoarece consumatorii nu au avut vreo oportunitate în acest sens,
orice negociere a contractului fiind exclusă. Or, toată construcţia logică
anterior enunţată care are drept finalitate excluderea unei clauze esenţiale în
economia contractului de la controlul instanţelor, are în vedere situaţia în care
consumatorii au avut posibilitatea ca, în baza unui acord cu profesionistul, prin
negocierea şi adaptarea clauzelor contractului pentru a răspunde cel mai bine
nevoilor lor, să înlăture normele supletive de la aplicare prin introducerea unor
clauze contractuale diferite sub aspectul conţinutului şi finalităţii.

Ca să vorbim despre „lipsa unui acord diferit între părţi în această

privinţă” (Cauza C-34/13 Monika Kusionova , par. 79) trebuie ca un astfel de
acord să fi fost posibil în contextul unor negocieri deschise şi constructive între
părţi. Dacă această posibilitate practic nu a existat, iar contractul nu a fost
negociat sub niciun aspect (negociere pe care profesionistul trebuie să o
dovedească), rezultă că norma supletivă se aplică nu pentru că debitorii
consumatori nu au dorit să o înlăture, ci dimpotrivă, pentru că nu au
avut niciun moment şansa reală să o înlăture deoarece contractul a
fost prestabilit unilateral de către profesionist sub aspectul
conţinutului.

În consecinţă, o normă în esenţă supletivă devine aplicabilă contractului similar

unei norme imperative, doar datorită comportamentului culpabil şi
netransparent al profesionistului care şi-a impus autoritar şi unilateral voinţa în
privinţa tuturor clauzelor contractuale, fără a permite vreo negociere având ca
finalitate înlăturarea dispoziţiilor art. 1578 alin. 2 din vechiul Cod civil şi
înlocuirea lor cu dispoziţii mai favorabile consumatorilor. Practica judiciară nu
reţine nici măcar un singur exemplu în care incidenţa dispoziţiilor supletive ale
art. 1578 din vechiul Cod civil să fie înlăturată prin acordul părţilor.
Prin acest comportament repetitiv, în lipsa oricărei posibilităţi ca norma supletivă
să fie înlocuită cu o clauză cu conţinut şi efect diferit, norma supletivă din dreptul
intern a fost transformată „de facto” într-o normă imperativă, aplicabilă „de jure”
fără posbilitatea de a fi înlăturată. Or, de esenţa normei supletive este să poată fi
înlăturată prin acordul părţilor, iar calificarea unei norme ca fiind sau nu
supletivă din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului nu poate fi
analizată într-o manieră pur formală, ci doar în contextul circumstanţelor
concrete de încheiere a contractului şi a posibilităţilor concrete de negociere a
acestuia.

În concluzie, Directiva 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000 trebuie interpretate în

sensul în care asigură protecţia consumatorilor împotriva inserării în contracte
a unor clauze care nu fac altceva decât să reia conţinutul unor norme legale
supletive de la care părţile ar fi putut deroga, dar au fost impuse de cătrebanca
profesionist printr-un contract încheiat în lipsa oricărei forme de negociere,
transformat „de facto” într-un contract de adeziune.

II) Un alt aspect foarte relevant în contextul prezentei analize este evidenţiat de
un studiu comparativ al diferitelor variante lingvistice ale deciziei pronunţate în
cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc, precum şi ale Directivei 93/13/CEE.

Aşa cum pe larg am enunţat, paragrafele 28 şi 29 din considerentele deciziei

pronunţate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc obligă la o examinare prin care
să se stabilească dacă clauza pretins abuzivă a fost impusă convenţiei părţilor de o
normă imperativă din dreptul intern sau de o normă supletivă de la care părţile
puteau teoretic deroga, dar nu au convenit asupra unei clauze cu conţinut diferit.

Majoritatea instanţelor interne care au aplicat cauza C-186/16 Ruxandra

Andriciuc, au considerat că incidenţa nominalismului monetar impus de norme
supletive de la care părţile nu au derogat, deşi aveau această posibilitate,
constituie un impediment esenţial care blochează orice posibilitate de analiză a
caracterul abuziv al clauzei, deoarece în baza dispoziţiilor art. 3 alin. 2 din Legea
nr. 193/2000 şi a art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE[2] exclude incidenţa
acestor acte normative. Pe cale de consecinţă, este blocată analiza chiar de la
prima etapă, în succesiunea prezentată, fără posibilitatea de a mai analiza etapele
subsecvente.
Cu titlu de exemplu pot fi enunţate decizia civilă nr. 1856/A/26.10.2016
pronunţată de secţia a VI- a civilă a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul numărul
41523/3/2015, decizia civilă nr. 1683/A/2017 pronunţată de secţia a VI – a civilă
a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul numărul 21827/3/2016 şi nu în ultimul rând
decizia civilă nr. 370/A/28.11.2017 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea
chiar în dosarul în care a fost formulată trimiterea preliminară care a prilejuit
pronunţarea deciziei în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc.

Această soluţie porneşte de la premisa extrasă din considerentele deciziei

pronunţate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc potrivit căreia se bucură de
acelaşi tratament juridic şi sunt deopotrivă excluse de la analiza caracterului
abuziv atât clauzele care preiau conţinutul unor norme obligatorii, cât şi
clauzele care preiau dispoziţii legale supletive de la care părţile nu au derogat.
Această abordare se bazează pe receptarea punctelor 28 şi 29 din considerentele
deciziei, paragrafe anterior citate.

În consecinţă, în această interpretare, distincţia norme imperative – norme

supletive, aplicabile pentru că părţile nu au derogat contractual de la conţinutul
lor, nu are decât o semnificaţie formală, deoarece în esenţă ambele se bucură de
acelaşi tratament juridic şi sunt deopotrivă excluse de la analiza caracterului
abuziv, în baza exceptării reglementate prin chiar dispoziţiile art. 1 alin. 2 din
Directiva 93/1993.

Această interpretare se bazează şi pe o variantă diferită în limba română a deciziei

pronunţate de către C.J.U.E. în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc faţă de
varianta publicată în limba franceză. Astfel, varianta redactată în limba franceză,
nu conţine la paragraful 28 sintagma „normă obligatorie” ci dimpotrivă „normă
imperativă”:

„La Cour a déjà jugé que cette exclusion suppose la réunion de deux conditions.
D’une part, la clause contractuelle doit refléter une disposition législative ou
réglementaire et, d’autre part, cette disposition doit être impérative (arrêt
du 10 septembre 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, point 78)[3]„.

Aceeaşi diferenţă de traducere se regăseşte şi în paragraful 27, în care, atunci

când redactorul variantei în limba franceză a deciziei vorbeşte despre conţinutul
art. 1 alin. 2 din Directiva 93/1993 spune explicit că „l’article 1er, paragraphe 2, de
la directive 93/13 institue une exclusion au champ d’application de celle-ci, qui
vise les clauses reflétant les dispositions législatives ou
réglementaires impératives”. Varianta în limba română are un conţinut diferit
şi face referire la norme „obligatorii” deşi noţiunile nu se suprapun: „trebuie
amintit că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din
domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu
putere de lege sau normele administrative obligatorii[4]„.

Analizând mai departe acest aspect, se poate observa că această diferență

lingvistică de substanță, cu consecințe juridice importante, apare chiar în textul
Directivei 93/13CEE, care are un conținut diferit în varianta franceză și în
varianta română a articolului 1 alin. 2.

În concret, varianta franceză prevede „Les clauses contractuelles qui reflètent des
dispositions législatives ou réglementaires impératives ainsi que des
dispositions ou principes des conventions internationales, dont les États
membres ou la Communauté sont partis, notamment dans le domaine des
transports, ne sont pas soumises aux dispositions de la présente directive”.

În mod diferit, varianta în limba română prevede „Dispozițiile prezentei directive

nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme
administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile
internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în
domeniul transportului.”

În doctrina recentă, distincţia între normele imperative (parte componentă a

normelor onerative, alături de cele prohibitive) şi cele dispozitive, precum şi
distincţia între normele imperative şi cele obligatorii (foarte utilă în contexul
prezentei analize), a fost realizată de un reputat autor într-o lucrare recentă de
referinţă privind noţiunile de ordin general ale dreptului civil[5]. Rezultă cu
claritate din abordările doctrinare faptul că noţiunea „imperativ” şi „obligatoriu”
nu se suprapun, deoarece toate normele imperative sunt obligatorii, însă
reciproca nu este valabilă. Normele supletive de la care cocontractanţii nu au
derogat contractual sunt obligatorii pentru părţi, însă ele rămân supletive, nu
devin norme „imperative” chiar dacă sunt obligatorii, reprezentând o categorie
distinctă cu individualitate şi caracteristici bine conturate.
În contextul analizat, distincţia între normă imperativă şi normă supletivă nu
rămâne una formală, ci dimpotrivă, una de substanţă deoarece, în funcţie de una
dintre cele două variante lingvistice, excluderea de la posibila analiză a
caracterului abuziv al clauzei se poate referi fie doar la clauzele care reiau norme
imperative, fie şi la clauzele care preiau norme obligatorii, adică norme
dispozitive de la care părţile nu au derogat.

În soluţionarea acestei divergenţe trebuie enunţat faptul că nu există o ierarhie

între diferitele variante lingvistice ale unei directive europene sau a unei decizii
pronunţate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Aşa cum s-a spus în
mod repetat în jurisprudenţa acestei instanţe „După cum rezultă din articolul 1
din Regulamentul nr. 1, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr.
517/2013, toate limbile oficiale ale Uniunii pe care această dispoziție
le enumeră constituie limbile autentice ale actelor în care sunt
redactate[6]. Rezultă că tuturor versiunilor lingvistice ale unui act al Uniunii
trebuie, de principiu, să le fie recunoscută aceeași valoare. Pentru a menține
unitatea de interpretare a dreptului Uniunii, trebuie, așadar, în caz de
divergențe între aceste versiuni, să se interpreteze dispoziția în
cauză în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării
din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998,
EMU Tabac și alții, C-296/95, EU:C:1998:152, punctul 36, și Hotărârea din 20
noiembrie 2003, Kyocera, C-152/01, EU:C:2003:623, punctele 32 și 33, precum și
jurisprudența citată). Prin urmare, formularea utilizată în una dintre versiunile
lingvistice ale unui act nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea
acestui act și nici nu se poate atribui respectivei formulări, în această
privință, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni
lingvistice. O asemenea abordare ar fi, astfel, incompatibilă cu cerința de
aplicare uniformă a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din
22 octombrie 2009, Zurita García și Choque Cabrera, C-261/08 și C-348/08,
EU:C:2009:648, punctul 55 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 9
martie 2017, GE Healthcare, C-173/15, EU:C:2017:195, punctul 65 și
jurisprudența citată)”.

În consecinţă, aplicând acest principiu la situaţia analizată, trebuie să avem în

vedere economia generală a textelor și finalitatea reglementării din care fac
parte. Aşa cum am arătat şi anterior, excluderea analizată pleacă de la premisa că
legiuitorul a avut în vedere situaţia de inferioritate a consumatorilor în raport cu
profesioniştii în ceea ce priveşte nivelul de informare şi capacitatea de înţelegere
şi anticipare a diverselor situaţii practice, iar atunci când a decis ca un anumit
text legal să se aplice în raporturile contractuale dintre consumatori şi
profesionişti, a avut toată diligenţa de a proteja consumatorul într-o măsură mai
mare decât ar putea să o facă instanţele de judecată. Acest principiu este extras şi
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11
RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV,
Curtea a reţinut următoarele: „această excludere a aplicării regimului Directivei
93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din
prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a
stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite
contracte” (par. 28).

Este important de stabilit în contextul variantelor lingvistice diferite dacă clauza

care impune în contracte principiul nominalismului monetar reglementat de o
normă supletivă de la care părţile ar putea teoretic deroga este sau nu exclusă de
la analiza caracterului abuziv, în baza dispoziţiilor art. 3 alin. 2 din Legea nr.
193/2000, şi a art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.
În opinia autorului, pentru toate argumentele enunţate în prezentul studiu,
clauza care impune principiul nominalismului monetar în contractele încheiate în
monedă străină ar putea fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, cu motivarea
că reia o normă obligatorie, doar dacă, în situaţiile concret analizate, părţile (în
special consumatorul) chiar ar fi putut să deroge de la principiul impus de
respectiva normă. În caz contrar, finalitatea de protejare a consumatorului nu
este atinsă deoarece principiul nominalismului este impus printr-un contract
standard, preformulat, de la care părţile nu puteau deroga. Nu se poate accepta în
aceste condiţii ideea că legiuitorul a urmărit şi reuşit protejarea consumatorului
printr-o normă supletivă pe care banca profesionist a impus-o fără posibilitate de
negociere şi înlăturare, aşa încât intervenţia instanţei să nu mai fie necesară.
Dimpotrivă, denaturarea caracterului supletiv al normei prin impunerea acesteia
cu caracter obligatoriu şi consecinţa unui evident dezechilibru contractual,
impune intervenţia instanţei şi din perspectiva economiei reglementării, deoarece
efectul de protejare a consumatorului de către legiuitor nu este realizat în
condiţiile enunţate.
Pentru considerentele anterioare, şi analiza diferenţelor lingvistice impune
aceeaşi concluzie reţinută la finalul punctului I) al analizei. Astfel, Directiva
93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000 trebuie interpretate în sensul în care asigură
protecţia consumatorilor împotriva inserării în contracte a unor
clauze care preiau conţinutul unor norme legale supletive de la care
părţile ar fi putut teoretic deroga, dar în concret au fost impuse de
către banca profesionist printr-un contract încheiat în lipsa oricărei
forme de negociere. O interpretare contrară ar lipsi consumatorii de un
standard de protecţie adecvat, cu o justificare formală, motivată de incidenţa unor
norme supletive doar dintr-o perspectivă pur teoretică, desprinsă de realitatea
practică care dovedeşte lipsa oricărei posibilităţi de negociere la momentul
încheierii contractelor, negociere pe care banca profesionist ar fi trebuit să o
dovedească conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000[7].

[1] Art. 1578 „(1) Obligatia ce rezulta din un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi
suma numerica aratati in contract. (2) Intâmplindu-se o sporire sau o scădere a preţului
monedelor, inainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică
imprumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare in curs in
momentul plăţii”.
[2] Art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13 CEE „Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor
contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau
dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea
sunt părți, în special în domeniul transportului”.
Art 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte
normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.
[5] Drept civil – Teoria generală, volumul I – Teoria dreptului civil, Marian Nicolae, Editura
Solomon 2017, f. 347.
[6] Paragrafele 48 – 50 din Decizia pronunţată la data de 20.02.2018 în cauza C-16/16 P
[7] „Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu
consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
Irinel-Axente Andrei
Judecător, Curtea de Apel Cluj