Sunteți pe pagina 1din 6

Adley, Virginia 1981

Ema opri soneria ceasului deşteptător, înainte ca acesta să-şi f


terminat întreaga melodie, se ridică din pat şi se îmbrăcă în
echipamentul pentru alergat, după care intră în baie pentru matinala
toaletă zilnică. În cele din urmă o porni agale spre bucătărie. Aşa cum
se aştepta, îl găsi pe Rodin bându-şi cafeaua.
— Nostim, n-am ce zice, bombăni el şi Ema râse.
— Nu te bosumfla, replică ea. Văd că până la urmă ai izbutit să
intri.
— E adevărat, dar am fost nevoit să escaladez ferestruica
spălătoriei. M-am simţit umilit.
Şi n-a făcut niciun zgomot, îşi zise Niema care avea un somn
iepuresc, dar nu auzise absolut nimic.
— Presupun că ai păcălit, într-un fel sau altul, şi senzorul de
alarmă de la fereastră.
— Am blocat, în totalitate, sistemul antifurt. Ia-ţi unul cu senzori
de mişcare ori cu raze infraroşii, în locul ăstuia cu senzori de contact.
Ema se încruntă. Sistemul de alarmă o costase mai bine de o mie
de dolari, iar acum John o sfătuia, cu seninătate, să mai cheltuiască
alte două mii.
— Ce-ar f să fac la toate uşile şi ferestrele ceea ce am făcut la uşa
din spate? Tehnologia rudimentară pare să funcţioneze chiar şi acolo
unde cea înaltă dă greş.
— Se poate şi-aşa. Bărbatul îi zâmbi, ridicând ceaşca de cafea în
semn de salut. Asta chiar că a fost o idee bună.
„Tehnologia rudimentară” era o categorisire eufemistică a
operaţiunii pe care Niema o adusese la îndeplinire în cazul uşii din
spate. Ea cumpărase de la un magazin de ferărie două ivăre cu
cârlig. Pe primul îl montase în maniera obişnuită, cu ochiul pe toc şi
cu cârligul pe uşă, în aşa fel încât cârligul să se agaţe de ochi
pătrunzând de sus în jos. Pe cel de-al doilea însă îl montase invers, cu
susul în jos, imediat sub primul, înşurubându-i ochiul în uşă şi
cârligul în toc.
Cu un singur ivăr închis, strecurând, printre uşă şi toc, o carte de
credit, lama unui cuţit sau un alt obiect subţire, oricine din afară
putea împinge, în plan vertical, pentru a forţa şi a scoate cârligul din
ochiul ivărului. Închizând însă ambele ivăre, unul de sus în jos, iar
celălalt de jos în sus, metoda descrisă nu avea sorţi de izbândă.
Strecurând cartea de credit şi împingând cu ea de jos în sus, persoana
din afară ar acţiona asupra ivărului care se închide de jos în sus, şi ar
împinge şi mai bine cârligul în ochi, în loc să-l scoată. Venind de sus
în jos, va acţiona ivărul superior, tot în sensul închiderii sale,
rezultatul find acelaşi.
Bineînţeles că o persoană foarte puternică ori cineva dotat cu un
berbec ar putea scoate uşa din ţâţâni, dar aceasta n-ar f tocmai cea
mai silenţioasă cale de a pătrunde în casă. Niema era încântată că
soluţia ei simplă şi ingenioasă funcţionase, obligându-l pe John să se
caţere şi să între prin ferestruica spălătoriei.
Când ieşiră din casă, în loc să o ia la dreapta, înspre parc, Rodin
coti la stângă.
— Parcul se află în cealaltă direcţie, îi spuse Ema după ce îl
ajunsese din urmă şi îşi potrivise pasul după al lui.
— Am alergat acolo, ieri.
— Să însemne asta că tu nu alergi niciodată de două ori pe acelaşi
traseu sau pur şi simplu te plictiseşti repede?
— Mă plictisesc, rosti vesel John. Mi se întâmplă frecvent asta.
— Mincinosule!
John răspunse cu un zâmbet, după care alergară în tăcere, de-a
lungul străzii pustii. Pe cer nu se vedea nicio stea, iar aerul era umed,
de parcă ar f stat să plouă. Pe Ema o dureau puţin antebraţele, în
urma şedinţei de tragere din ziua precedentă, dar în rest se simţea
excelent. Sângele îi circula mai repede prin vene, pe măsură ce pulsul
i se accelera.
Alergau deja de o jumătate de oră, când o maşină dădu colţul
străzii, îndreptându-se către ei. Maşina rula încet, de parcă şoferul ar
f căutat ceva. John o luă pe Ema pe după mijloc şi o împinse la
adăpostul unui copac. Ea îşi reţinu un strigăt de surprindere, când el
o lipi de trunchiul copacului şi o presă cu trupul lui. În aceeaşi clipă
zări strălucirea cenuşie a armei din mâna stângă a bărbatului. Îşi ţinu
răsuflarea şi îşi lipi faţa de scoarţa aspră a arborelui.
— Doi bărbaţi, şopti John. Probabil că sunt detectivi de la agenţia
particulară angajată de Frank.
— Probabil? Nu eşti sigur?
— Nu, eu nu cunosc programul celor care te supraveghează, după
cum nici ei nu ştiu că eu mă aflu aici. Probabil că te caută, findcă te-ai
abătut de la ruta obişnuită a alergării de dimineaţă.
O cam deranja faptul că exista un program conform căruia era
supravegheată. De asemenea, îi era ciudă când se gândea de câte ori
în ultimii ani trecuseră pe lângă ea diverse maşini, la ora aceea
matinală, iar ea se uitase după ele fară să bănuiască nimic. Dovedise
atâta inconştienţă, încât acum se simţea de-a dreptul stânjenită. Ar f
trebuit să fe pe fază.
Scoarţa îi zgâria obrazul, iar sânii îi erau presaţi de trunchiul
copacului.
— Mai uşurel, gemu Ema. Mă striveşti.
John se retrase doi-trei centimetri, şi mişcarea lui avu efectul
scontat. El rămase ascuns îndărătul arborelui până când maşina
ajunse la intersecţia următoare. Abia apoi o eliberă pe Ema din
strânsoare.
— Dacă tot sunt de-ai noştri, bodogăni ea, de ce nu i-ai lăsat să ne
vadă?
John reîncepu să alerge în ritm susţinut, şi ea i se alătură.
— În primul rând, pentru că nu sunt sigur că erau de-ai noştri. În
al doilea rând, pentru că nu vreau ca ei să mă vadă, şi cu atât mai
puţin să mă vadă împreună cu tine.
— Ce mai bodyguarzi nătăfleţi, bombăni Ema. Te-au lăsat să intri,
prin efracţie, în casa mea, două dimineţi la rând.
— Nu erau prezenţi în momentul în care am ajuns eu. Probabil că
acum se aflau în trecere.
— De ce nu îi spui domnului Vinay să renunţe la supraveghere?
Ar f lucrul cel mai înţelept cu putinţă deoarece în cazul în care ai mai
observa ceva suspect, am f siguri că nu sunt ai noştri.
— S-ar putea să fac asta.
Probabil că maşina făcuse doar o tură, deoarece apăru din nou pe
stradă.
— Prefă-te că mă urmăreşti, ca să vedem dacă vor încerca să te
împuşte, spuse Ema şi o rupse la fugă, ştiind că nu se afla încă în raza
farurilor. Ea îşi reţinu un chicotit de satisfacţie când îl auzi pe John
înjurând printre dinţi. Abia făcuse câţiva paşi, când simţi în spinarea
ei o greutate şi două braţe vânjoase care o înşfăcară şi o puseră la
pământ. Aterizară pe iarba catifelată de lângă trotuar, ea cu faţa în
jos, iar John deasupra ei. În întunericul de dinaintea ivirii zorilor, nu
putea să-i remarce nimeni, dacă nu se mişcau.
John o ţintui la pământ, în ciuda eforturilor ei de a se elibera.
— Vrăjitoare mică ce eşti, rosti el răsuflând din greu, de parcă s-ar
f străduit din răsputeri să-şi reţină un hohot de râs. Vrei să fu
omorât?
— Te ţin în priză, John
— Mai degrabă pe burtă, mormăi el, sculându-se în picioare şi
ajutând-o şi pe ea să se ridice. Dacă s-ar f uitat cineva pe fereastră şi
ar f chemat poliţia?
— Până ar f sosit poliţia, am f dispărut de aici.
— Sper că te distrezi de minune, mârâi John.
Ema constată, oarecum surprinsă, că într-adevăr se distra de
minune. Pentru prima dată după multă vreme, simţea că viaţa nu mai
trecea pe lângă ea, că acum avea ceva important de făcut. Deşi munca
ei în domeniul dispozitivelor de ascultare nu era lipsită de
importanţă, nu-i oferea mari satisfacţii. Acum se simţea utilă, plină de
viaţă, întinerită. I se părea că în ultimii cinci ani pur şi simplu
hibernase. În tot acest timp făcuse zilnic jogging, însă până cu o zi în
urmă nu conştientizase felul în care reacţiona organismul ei la efort, îi
plăcea să se antreneze cu Rodin. Deşi nu era pasionată de armele de
foc, se bucurase că învăţase despre diversele tipuri de arme şi despre
felul în care trebuia să manevrezi fecare pistol. Îşi descoperise
propriile limite, după care şi le depăşise. Simţea nevoia să facă mai
mult, să fe cât mai utilă, în aceasta consta atracţia periculoasă a
muncit de teren. Ea îi cunoscuse farmecul, rezistase timp de cinci ani
tentaţiei, însă acum surescitarea acţiona asemenea unui drog. Nu ştia
dacă să-l urască pe Rodin sau să-i mulţumească pentru că o
readusese cu forţa în munca asta.
Să fe oare îndeajuns cinci ani de penitenţă? Oare trebuia să treacă
o sută de ani pentru a scăpa de sentimentul de nelinişte şi de
vinovăţie care o încerca în legătură cu moartea lui Dallas? Ema îşi
pierdu pentru o clipă echilibrul atunci când îşi reaminti de câte ori
alergase împreună cu soţul ei. De fecare dată, după ce terminau
alergarea, făceau duş împreună, şi apoi se aruncau în pat iubindu-se
pe săturate.
Ar mai f fost oare Dallas atras de femeia care devenise ea în aceşti
ultimi cinci ani, de femeia care se silise să devină? Sau s-ar f simţit
plictisit de nevoia ei de siguranţă, de încercarea de a duce o viaţă
lipsită de riscuri? Din păcate, nu avea cum să mai afle răspunsul la
aceste întrebări. Dallas iubise riscul. Deşi se dovedise un bărbat atent
şi delicat, el tânjise în permanenţă după pericole şi provocări. Altfel
nu s-ar f înrolat în trupele de comando, şi nu ar f optat pentru
cariera de agent independent. Ceea ce îl atrăsese pe Dallas era
asemănarea dintre ei doi.
Medina simţea şi gândea la fel ca Dallas. La fel ca el, căuta
aventura.
În mintea ei răsuna, limpede şi tare, un clopoţel de alarmă. Una
era să accepte atragerea ei în trepidanta lume a spionajului şi cu totul
alta să se lase din nou atrasă de un bărbat din acea lume.
Va trebui să ţină garda sus, pentru că emoţiile ar putea-o copleşi,
în situaţii de mare stres, iar Medina era un bărbat frumos, chiar al
dracului de frumos. Dacă la un moment dat el ar lăsa jos garda,
rezultatul ar f de-a dreptul devastator. John părea relaxat în prezenţa
ei, dar nu-i scăpase niciun amănunt în legătură cu viaţa lui personală.
Nu ştia nimic despre el.
Niema simţise deja periculoşii fori provocaţi de atracţia fzică, în
timpul contactelor directe de la antrenamente.
Nu cumva îl provocase spunându-i că vrea ca echipa de
supraveghere să creadă că el o urmărea, pentru a-l determina s-o ia în
braţe şi s-o trântească la pământ? într-o clipă de luciditate, Niema îşi
dădu seama că flirtase cu el. Hopa, îşi spuse ea. Pe viitor va trebui să
fe mai prevăzătoare. Care viitor? Doar era vorba de o singură
misiune, nu? Ei doi vor lucra împreună numai de data asta, după
care se va întoarce la serviciul ei sigur, în timp ce el va dispărea din
nou.
— Te întorci?
Niema privi cadranul fosforescent al ceasului pe care îl purta la
mână. Alergau de mai bine de o oră. Din fericire, nu se deplasaseră în
linie dreaptă, pentru că le-ar f luat o altă oră să ajungă acasă. De fapt
dăduseră de câteva ori ocol zonei, astfel că nu se îndepărtaseră la mai
mult de un kilometru de casa ei. Se crăpa de ziuă şi începuse să se
vadă mai bine.