MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE
DOMENIUL DE ȘTIINȚE, SOCIO-UMANE, TEOLOGIE, ARTE
Specializarea: Teologie Ortodoxă Pastorală

Marea Schismă
-lucrare de seminar-

Coordonator:
Pr.lect.univ.dr. Dorinel DANI

Student:
Mureșan Marius-Sebastian
TOP IV

Baia Mare
2016
 Cuprins

Introducere............................................................................................3
Capitolul 1: Cauzele Schismei din 1054...............................................4
a)Cauzele de natură politică...................................................4
b)Cauzele de natură religioasă................................................6
Capitolul 2: Momentele premergătoare Schismei................................8
Capitolul 3: Schisma propriu-zisă......................................................10
Capitolul 4: Urmarile Schismei.........................................................
Concluzii.............................................................................................13
Bibliografie.........................................................................................14

2
 Introducere

Biserica Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost întemeiată în chip

văzut în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinții Apostoli în limbi
ca de foc. Pe parcursul timpului, unitatea Bisericii nu a fost afectată prea mult, chiar
dacă în sânul ei s-au ivit unele persoane care au promovat învăţături greşite şi străine de
tradiţia apostolică şi, în final, s-au despărţit de ea.
Ruptura cea mai însemnată din cadrul Bisericii şi care a avut cele mai importante
urmări pe plan dogmatic şi politic a avut loc între Răsărit și Apus, în anul 1054, sub
numele de Marea Schismă. Acest moment reprezintă punctul culminant al unui conflict
desfăşurat de-a lungul multor secole şi bazat pe numeroase cauze, atât de ordin politic,
cât şi de ordin religios, cu rădăcini în particularităţile zonelor de răspândire a
creştinismului. Din acest an putem vorbi de două Biserici și anume: Biserica de Răsărit
sau Ortodoxă şi Biserica de Apus sau Catolică. Astfel, Trupul tainic al lui Hristos
(Efeseni 5, 23), unul prin însăşi natura lui şi după unicitatea Capului său, Hristos, a fost
divizat cel puţin în contextul lumesc al principiilor administrative şi jurisdicţionale.
Chiar dacă în esenţa ei Biserica rămâne una, importanţa şi efectele Marii Schisme din
anul 1054 nu pot fi trecute cu vederea întrucât şi-au pus amprenta asupra dezvoltării
diferite ale Orientului şi Occidentului creştin.
Despre cauzele ce au dus la separarea celor două Biserici, despre contextul istoric
și cauzele ce au dus la acea ruptură, care dăinuiește până în zilele noastre, voi încerca
să vă vorbesc în cele ce urmează.

Capitolul 1: Cauzele Schismei din 1054

3
 Ruptura dintre cele două Biserici nu poate fi considerată un eveniment brusc,
supus unei erori umane sau catalogat drept o mărturie de rea voinţă a unor persoane
oarecare, fără cauze istorice care să justifice distanţa mereu crescândă dintre emisferele
lumii Legii celei Noi. Răceala dintre cele două părţi ale lumii creştine (de Răsărit şi Apus)
poate fi urmărită pe două planuri, şi astfel istoricii au stabilit că există 2 feluri de cauze
ce au dus la ruptura majoră în cadrul Bisericii. Asfel se poate vorbi de cauze politice și
cauze religiose.

a)Cauzele de natură politică

Schisma se poate constata şi urmări mai bine de când împăratul Diocleţian
(284—305) a împărţit Imperiul, în anul 286, în Imperiul de Răsărit, cu capitala la
Nicomidia, şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, înţelegând că există o lume
orientală, cu concepţiile şi mentalitatea ei, deosebită de cea occidentală. Această
diferenţă s-a putut observa încă din începuturile creştinismului, atât prin diversitatea
prin care a fost primită noua religie în rândul populaţiilor autohtone, cât şi în ceea ce
priveşte orientarea culturală diferită între cele două zone, Răsăritul şi Apusul.
Acest fapt 1-a determinat pe Constantin cel Mare (306-337) să mute capitala,
la 11 mai 330, de la Roma la Bizanţ, redenumit în cinstea sa Constantinopol. Împărţirea
Imperiului roman de către Teodosie cel Mare (379-395) în 395, între fiii săi, Arcadiu
(395-408), care primeşte Orientul, şi Honoriu (395-423), care ia Occidentul, este o altă
cauză de natură politică a schismei1.
Din punct de vedere istoric, Imperiul s-a reunificat în parte sub împăratul
Justinian cel Mare (527-565), dar această reunificare n-a putut dura şi în timpul domniei
urmaşilor săi datorită creşterii influenţei popoarelor barbare în Europa şi a apariţiei şi
răspândirii fenomenului islamic. Consecinţa acestui fapt a fost că episcopii Romei, în
calitatea lor de episcopus civitatis, văzând că Imperiul de Răsărit nu mai este în stare să
apere Roma şi Italia, au început să-şi îndrepte privirile către popoarele din Apus,
îndeosebi către franci, cerându-le ajutorul.

1
Prof. Teodor Popescu, „Geneza şi evoluţia schismei”, în «Ortodoxia» nr. 2-3, anul 1954, pp. 166-167;

4
 În anul 752 papa Ştefan II (752-757) a făcut apel la regele francilor, Pepin cel
Scurt (741-756), care a trecut cu armata în Italia şi a distrus între anii 754-756 regatul
longobarzilor din Italia centrală. Teritoriul cucerit de franci de la longobarzi a fost dăruit
de Pepin cel Scurt în anul 756 papei Ştefan II, sub denumirea de «Patrimonium Sancti
Petri». Astfel s-a creat statul papal, condus de papă, sub denumirea de Republica
Romanorum, care a durat până la 20 septembrie 1870, când a fost desfiinţat de statul
italian spre a-şi reface unitatea sa politică, apoi a fost reînfiinţat, dar nu în limitele
teritoriale de dinainte, la 11 februarie 1929, ci doar ca stat papal minuscul.
Discordia dintre Roma şi Constantinopol s-a adâncit în urma măsurii luate în
anii 731-732 de catre împăratul Leon III Isaurul (717-740) de a trece provinciile
Iliricului oriental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de
Constantinopol, confiscând totodată şi veniturile Romei din aceste provincii.
În noaptea de Crăciun a anului 800 s-a întâmplat un eveniment de răsunet
european, care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus: încoronarea regelui
franc Carol cel Mare (768-814) ca „împărat roman al Apusului”, de către papa Leon al
III-lea (795 -816), ştirbind astfel strălucirea, renumele şi prestigiul de care s-a bucurat
până atunci Imperiul de Răsărit, ca singur moştenitor legitim al Imperiului roman
universal din trecut2.
Din secolul al VII-lea Imperiul Roman de Răsărit se elenizează din ce in ce mai
mult, devenind „Imperiul bizantin”, în timp ce Occidentul se latinizează, limba latină
întinzându-se ca limbă oficială şi la popoarele care nu făcuseră parte din Imperiul
roman3.
Cele două popoare, grecii şi romanii, cu predispoziţii şi înclinaţii deosebite, se
priveau, încă din secolul al IX-lea, cu răceală şi resentimente, iar pe fondul acestor
animozităţi o ruptură între cele două ramuri ale Bisericii nu era deloc surprinzătoare.

2
Prof. Teodor Popescu, „Geneza şi evoluţia schismei”, în «Ortodoxia» nr. 2-3, anul 1954, p.167;
3Pr.prof.dr. Ioan Rămureanu, Pr.prof.dr. Milan Şesan, Pr.prof.dr. Teodor Bodogae, ,,Istoria Bisericească
Universală’’, volumul 1, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, anul
1987, p.561;

5
 b)Cauzele de natură religioasă
Până la sfârşitul secolului al V-lea unitatea dintre Biserica Răsăritului şi Biserica
Apusului s-a putut menţine. În timp însă, între comunităţile din Răsărit şi Apus au apărut
diferenţe atât în chestiunile referitoare la cult, cât şi în problemele de învăţătură
dogmatică. Aceste diferenţe s-au amplificat şi s-a ajuns astfel ca în anul 300 în urma
sinodului de la Iliberis să se impună celibatul tuturor clericilor, în timp ce în Răsărit
diaconii şi preoţii puteau să se căsătorească, chiar şi episcopii. Acest lucru a dus la dispute
şi acuzaţii reciproce4, ambele tabere acuzându-se de nerespectarea tradiţiei apostolice şi
de alterarea învăţăturilor moştenite de la Sfinţii Apostoli.
În urma publicării Henotikon-ului - edict de unire - în octombrie de către
împăratul bizantin Zenon (474-491), pentru împăcarea monofiziţilor cu Ortodoxia, a
izbucnit schisma religioasă dintre Roma şi Constantinopol, cunoscută în istorie sub
denumirea de Schisma acaciană, după numele patriarhului Acachie (472-489) al
Constantinopolului. Această schismă a durat 35 de ani, între 484 şi 519, şi a mărit
răceala dintre cele două Biserici.
O nouă răceală între Roma şi Constantinopol s-a produs in momentul in care
patriarhul Ioan IV Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de ,,Patriarh ecumenic”, în cadrul
sinodului local de la Constantinopol din 588, fapt care a atras mânia papei Grigorie I
cel Mare (590-604), care, în semn de smerenie creştină, şi-a luat titlul de ,,servus
servorum Dei”. Însă atitudinea acestuia era oarecum duplicitară deoarece prin titlul de
papă de la pater, patrum, se considera patriarh al întregului Apus5. Tot pe vremea papei
Grigorie cel Mare se dezvoltă un alt conflict între Răsărit şi Apus. Grigorie renunţă
definitiv la liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile, generalizând în
Apus missa (liturghia romană).
Alte diferenţe între Răsărit şi Apus au apărut sub forma unor practici în Apus
cum ar fi: postul de sâmbăta şi lunea, pe lângă zilele de miercuri şi vineri; folosirea azimei
în locul pâinii dospite – lucru ce s-a generalizat în Apus prin secolele VIII-IX; pictarea
Mântuitorului în chip de miel etc. Toate aceste inovaţii au fost condamnate în Răsărit de

4
Sfântul Nectarie de Eghina, „De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos“, Editura
Evanghelismos, București, anul 2011, p.268-269;
5
Pr.prof.dr. Ioan Rămureanu, Pr.prof.dr. Milan Şesan, Pr.prof.dr. Teodor Bodogae, op.cit., p.563;

6
către Sinodul II Trulan (691-692). La acestea s-au adăugat şi altele, pe care le aflăm din
Enciclica patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti din Răsărit, din primăvara anului
8676, dintre care cea mai importantă este învăţătura greşită despre purcederea Sfântului
Duh ,,de la Tatăl şi de la Fiul” = Filioque, introdusă de latini în Simbolul niceo-
constantinopolitan. Adaosul „Filioque” este formulat oficial pentru prima oară la
Sinodul I de la Toledo din 447, în Spania, apoi la Sinodul III de la Toledo, din 589, de
unde s-a introdus apoi în Franţa, Germania, Anglia şi Italia de nord. În sinodul din
noiembrie 809 de la Aquisgranum (Aachen, Aix la Chapello), prezidat de împăratul
Carol cel Mare, adaosul a fost impus în tot Imperiul carolingian 7.
La Roma însă, papa Leon al III-lea (795-816) a protestat împotriva adaosului
«Filioque», poruncind să se scrie pe două plăci de argint Simbolul niceo-
constantinopolitan în greceşte şi latineşte, fără acest adaos, pe care le-a aşezat pe uşa
intrării catedralei Sfântul Petru dedesubtul cărora a pus să se scrie: «Haec Leo posui
amore et cautela Orthodoxae fidei» = „Eu, Leon, am pus aceasta din dragoste şi grijă
pentru credinţa ortodoxă”8. Introducerea adaosului „Filioque” în întreaga Biserică
Romano-Catolică s-a făcut de către papa Benedict VIII (1012-1024), duminică 14
februarie 1014, la cererea împăratului german Henric al II-lea (1002-1024), cu ocazia
încoronării sale.
Prin secolele VIII-IX, s-a introdus în Biserica de Apus folosirea azimei sau a
pâinii nedospite la săvârşirea Sfintei Euharistii în locul pâinii dospite, folosită în Răsărit,
practică generalizată din secolul al X-lea9. Însă acest aspect este doar unul dintre
numeroasele diferenţe rituale dintre cele două Biserici. Apusenii îi acuzau pe răsăriteni
de numeroase acte contrare tradiţiei bisericeşti: că practică simonia, că ridică eunuci la
rangul arhieriei, că rebotează pe cei botezaţi anterior în numele Sfintei Treimi asemenea
arienilor, că susţin ortodoxia Bisericii Greceşti asemenea donatiştilor, că admit căsătoria
preoţilor asemenea nicolaiţilor, că se aseamănă macedonienilor prin scoaterea lui
,,Filioque” din Crez, că susţin că doar pâinea dospită dă viaţă asemenea maniheilor şi

6
Pr.prof.dr. Milan Şesan, „Patriarhul Fotie şi Roma”, în «Mitropolia Ardealului», nr.7-8, anul 1960, p.548;
7 Alexandru Buzalic, ,,De Trinitate – Din problematica teologiei trinitare”, editura Galaxia Gutenberg, anul
2010, p.191;
8 Pr.prof.dr. Ioan Rămureanu, Pr.prof.dr. Milan Şesan, Pr.prof.dr. Teodor Bodogae, op.cit., p.410;

9 Ibidem, p.564;

7
multe asemenea acuze, care nu aveau alt efect decât creşterea tensiunii dintre Apus şi
Răsărit.

Capitolul 2: Momentele premergătoare Schismei

Mulţi istorici consideră că disputa dintre Fotie (858-867 si 877-886) şi papa

Nicolae I (858-867) poate fi catalogată drept prima fază a Schismei. Disputa dintre cei
doi a început astfel: după moartea lui Metodiu (843-847), în timpul domniei împărătesei
Irina, a fost ales Ignatie ca patriarh. Împărăteasa, pentru că fiul ei Mihail al III-lea,
moştenitorul tronului, era minor, conducea singură destinele Imperiului Bizantin. Ea îl
asociază la tron pe fratele ei, cezarul Bardas. Acesta era un om corupt şi imoral şi intră în
conflict cu patriarhul Ignatie, care de sărbătoarea Bobotezei anului 858 refuză să-l
împărtăşească. Familia imperială era obligată să se împărtăşească în public şi astfel intră
în altar cu preotul. Drept urmare Bardas îi înscenează lui Ignatie un proces, acuzându-l
de înaltă trădare, dispune să fie arestat şi dus pe o insulă de lângă Constantinopol10. În
locul lui a fost ales Fotie care până la alegerea ca patriarh a fost profesor la Universitatea
din Bizanţ şi apoi bibliotecar la Curtea Imperială. După alegerea şi hirotonirea sa, Fotie
trimite scrisori de înştiinţare către patriarhi şi de la toţi primeşte scrisori de răspuns prin
care i se urează o pastoraţie îndelungată. Papa Nicolae I în 861 face acelaşi lucru. Între
timp Ignatie este lăsat să fugă din Bizanţ şi ajunge la Roma, unde se plânge papei Nicolae
de felul în care a fost scos din scaun. În 863 papa Nicolae trimite o scrisoare la
Constantinopol aratând că nu îl recunoaşte pe Fotie ca Patriarh canonic ci pe Ignatie.
În 864, ca urmare a misiunii fraţilor Chiril şi Metodiu şi a ucenicilor lor, bulgarii
au cerut prin regele lor Boris încreştinarea oficială. La scurt timp însă, Boris îi cere
patriarhului Fotie lămuriri cu privire la câteva dogme ale Bisericii. Fotie îi răspunde în
termeni foarte elevaţi şi Boris nu întelege nimic din răspunsul lui. Temându-se ca nu
cumva prin intermediul Bisericii să piardă independenţa statului bulgar (care de curând
fusese recunoscută în Bizanţ), Boris se adresează cu aceleaşi întrebări papei Nicolae, care
pe lângă faptul că îi răspunde simplu îi trimite şi misionari (preoţi şi episcopi) în Bulgaria.

10 Pr.prof.dr. Ioan Rămureanu, Pr.prof.dr. Milan Şesan, Pr.prof.dr. Teodor Bodogae, op.cit., p.565;

8
Aceştia, cu acceptul lui Boris, îi alungă pe reprezentanţii Constantinopolului din Bulgaria.
Acestei acţiuni Fotie îi răspunde printr-o Enciclică către toţi patriarhii, în care arată că
papa şi-a trimis delegaţii în Bulgaria, care au intrat acolo “ca lupii în turma de miei”. În
aceeaşi scrisoare Fotie denunţă toate erorile de doctrină şi practicile din cultul apusean,
socotindu-le inovaţii. În primăvara anului 867 trimite această scrisoare către toţi
patriarhii. La scurt timp însă Fotie este scos din scaun, pentru că de Paştile anului 867 a
refuzat să-l împărtăşească pe uzurpatorul Vasile I Macedoneanul, şeful grajdurilor Curţii
Imperiale. Fotie este înlocuit şi readus în scaun Ignatie (867-877). Ignatie dorind să fie
reabilitat ca adevărat patriarh, a convocat un sinod în 868, căruia ar fi vrut să-i dea caracter
ecumenic şi chiar a fost numit Sinodul VIII ecumenic. La moartea lui Ignatie, Fotie, în
877 ajunge din nou în scaun. Şi el doreşte să fie reabilitat şi convoacă un alt sinod la
Constantinopol în 878, care anulând hotărârile sinodului de pe vremea lui Ignatie, a fost
proclamat ca ,,al VIII-lea Sinod ecumenic”. Până la urmă niciunul dintre aceste sinoade
nu a fost recunoscut ca ecumenic. În 886, Fotie se retrage de bună voie din scaun, mai
ales că intrase în conflict cu noul împărat Leon al V-lea Filozoful căruia i-a fost profesor
în tinereţe. Fotie moare în 893.
Urmaşii papei Nicolae I, Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VII-lea (872-882)
au continuat să privească cu ură spre Constantinopol. După moartea acestora disputa a
încetat pentru că au încetat şi acuzaţiile reciproce11.

Capitolul 3: Schisma propriu-zisă

A doua fază a schismei dintre cele două Biserici s-a petrecut în prima jumătate
a secolului al Xl-lea, în timpul papei Leon IX (1048-1054); acesta a luptat din răsputeri
să ridice autoritatea papei mai presus de orice. În acest timp, pe scaunul de la
Constantinopol se afla patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), bărbat energic,
autoritar şi ambiţios, care, până a ajunge patriarh, a jucat şi un mare rol politic12.

11 Earle E. Cairns, „Creștinismul de-a lungul secolelor“, traducere de Laurențiu Doris, Editura Cartea creștină,
Oradea, anul 2007, pp. 197- 199;
12
Prof. Teodor Popescu, art. cit., pp.200-202;

9
 Conflictul din secolul al XI-lea dintre Roma şi Constantinopol a pornit de la
faptul că în Sicilia şi Italia de sud, unde se aşezaseră normanzii, veniţi pe mare din
Scandinavia, interesele Bizanţului ortodox se ciocneau cu cele ale papei şi ale
monarhilor apuseni. Împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1054) a căutat, din
consideraţii politice, să împace lucrurile, hotărând convocarea unui sinod la
Constantinopol, în care să se discute şi «inovaţiile» imputate apusenilor de către
răsăriteni. Papa Leon IX a acceptat propunerea şi a trimis la începutul lui ianuarie 1054
la Constantinopol o delegaţie papală, în frunte cu Humbert, cardinal de Silva Candida,
cancelarul Frederic şi arhiepiscopul Petru de Amalfi. Din nefericire şeful delegaţiei,
cardinalul Humbert, era un om mândru, violent şi îngâmfat care nu putea suferi pe
greci13.
Patriarhul Mihail Cerularie, cunoscând firea şi atitudinea clerului roman şi
înţelegând că nu se poate aştepta la ceva bun din partea delegaţilor latini, le-a comunicat
că toate problemele şi neînţelegerile dintre cele două Biserici vor fi discutate în sinod,
interzicând în acest fel propaganda. Pierzându-şi răbdarea şi încurajat de atitudinea
şovăitoare a împăratului, cardinalul Humbert, fără autorizarea prealabilă a papei Leon
al IX-lea, care murise la 19 aprilie 1054, a compus un libel, un act de excomunicare, pe
care l-a aruncat sâmbătă, 16 iulie, 1054, la începutul Liturghiei, pe masa altarului Sfintei
Sofia, prin care anatematiza pe patriarhul Mihail Cerularie, pe clericii şi credincioşii
Bisericii Ortodoxe, acuzându-i de erori cu totul neînsemnate, ba chiar inexistente 14.
După acest act necugetat, delegaţii papali au părăsit în grabă Costantinopolul.
Aducând învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatemizare din 16 iulie
1054, se vede clar că delegaţii papali nu veniseră la Constantinopol ca să trateze frăţeşte
într-un sinod, ci să impună. În fond, învinuirile aduse erau simple pretexte, căci dincolo
de răceala sufletească dintre cele două Biserici, dincolo de diferenţele dogmatice,
cultice şi disciplinar-canonice, adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie
1054 îl constituie pretenţia papilor la jurisdicţie universală asupra întregii Biserici din
Apus şi Răsărit.

13
Prof. Teodor Popescu, art. cit., p.204;
14
Ibidem, pp.205-206;

10
 La opt zile după acest trist eveniment, patriarhul Mihail Cerularie, bucurându-
se de simpatia clerului şi a poporului, a convocat duminică, 24 iulie 1054, un sinod în
catedrala Sfânta Sofia, în care a rostit anatema contra papei Leon IX, a cardinalului
Humbert, a legaţilor papali şi a Bisericii Romane15. Părinţii participanţi la sinod au
condamnat în special modul de abordare a situaţiei de către reprezentanţii latini, care nu
şi-au exprimat părerea în cadrul lucrărilor sinodului, pentru a fi dezbătute. Patriarhul
Mihail Cerularie chiar ar fi dorit să îi readucă pe aceştia în Constantinopol pentru
retragerea acuzaţiilor, însă acest lucru nu mai era posibil în acele momente datorită
indignării populaţiei şi a riscurilor de revoltă.

Capitolul IV: Urmările Schismei

Contemporanii acelor zile n-au acordat importanţa cuvenită evenimentelor

consumate în zilele de 16 şi 24 iulie 1054, pentru că lumea creştină era obişnuită cu
frecventele divergenţe dintre Roma şi Constantinopol. Totuşi, aceste divergenţe nu
puteau rămâne fără urmări în viaţa celor două tabere ale aceleiaşi creştinătăţi, întrucât
prin separarea religioasă intervenea şi riscul unor posibile campanii militare din partea
vestului. Deoarece din punct de vedere militar bizantinii se aflau în inferioritate faţă de
apuseni, în special datorita extinderii fenomenului islamic şi al invaziei turcilor în Asia
Mică, exista pericolul unei invazii asupra unui teritoriu care nu mai era socotit protejat
din punct de vedere religios, cel puţin în mentalitatea supuşilor papei. De altfel, această
ameninţare s-a şi concretizat la începutul secolului al XIII-lea, când cavalerii occidentali
au cucerit Constantinopolul în timpul cruciadei a IV-a, în 13 aprilie 120416. Pe lângă
numeroasele consecinţe pe plan politic pe care le-a avut acest act necugetat, nici cele
religioase nu au fost mai puţin importante, întrucât au şubrezit şi mai mult legăturile
dintre Răsăritul şi Apusul creştin.
Din nefericire, Schisma cea mare din 16 iulie 1054 a durat până în timpul nostru.
Datorită mişcării ecumenice din secolul nostru s-a pus problema refacerii unităţii tuturor

15 Pr.prof.dr. Ioan Rămureanu, Pr.prof.dr. Milan Şesan, Pr.prof.dr. Teodor Bodogae, op.cit., p.580;
16 Ibidem, p.581;

11
Bisericilor creştine, în primul rând refacerea unităţii dintre Biserica Ortodoxă a
Răsăritului şi Biserica Romano Catolică.
Prin „Declaraţia comună” citită concomitent în ziua de 7 decembrie 1965 în
catedrala Sfântul Petru din Roma şi în Catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei
Ecumenice din Constantinopol, patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972) şi papa
Paul VI (1963-1978) au ridicat reciproc anatemele rostite la 16 şi 24 iulie 1054, care au
provocat Schisma cea mare. Desigur, cele două părţi au afirmat că acest act nu
reprezintă decât o latură mai degrabă formală a unei posibile unificări religioase, deşi
absolut necesară, menţionând că este nevoie de multă credinţă, înţelegere reciprocă şi,
nu în ultimul rând, de lucrarea Duhului Sfânt, pentru depăşirea tuturor diferenţelor din
sfera religioasă dintre cele două ramuri ale creştinismului. Deosebirile dogmatice,
cultice şi disciplinar-canonice care există între cele două mari Biserici vor face obiectul
unor tratative viitoare, apoi intercomuniunea sau „communicatio in sacris” între cele
două Biserici, nefiind exclusă o posibilă înţelegere pentru realizarea visului ecumenic
de atingere a primului scop al Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, după cum apare şi
în Simbolul de credinţă: unitatea17.

17 Pr.prof.dr. Ioan Rămureanu, Pr.prof.dr. Milan Şesan, Pr.prof.dr. Teodor Bodogae, op.cit., p.581;

12
 Concluzii

În concluzie, se poate afirma fără a exagera că momentul din 16, respectiv 24

iulie 1054, a reprezentat punctul de cotitură în istoria Bisericii lui Hristos, momentul în
care unitatea pentru care au luptat toţi reprezentanţii ei, începând de la Sfinţii Apostoli,
a fost încălcată din punct de vedere lumesc, constituindu-se două entităţi teritoriale care
au evoluat diferit de-a lungul celor 962 de ani de existenţă separată a Bisericii Ortodoxe
şi a celei Catolice.
Chiar dacă deosebirile de ordin cultic şi dogmatic s-au făcut simţite încă din
primele secole de existenţă ale creştinismului, ele puteau fi revizuite şi se putea crea
astfel o legătură trainică între cele două ramuri ale Bisericii, dacă exista şi implicarea
oamenilor din vârful acestor instituţii. Însa acest lucru nu a fost posibil până astăzi,
deoarece, în mare parte, mişcarea ecumenica dusă de cele două Biserici surori a mers
până într-un punct, după care nu a mai putut avansa din cauza unor motive de ordin
lumesc.
În orice caz, Schisma din 1054 poate fi considerată, pe bună dreptate, zidul
construit între cele două Biserici, însă nu de către cineva din afară, ci de către ele însele.
Prin urmare, doar în momentul în care reprezentanţii ortodoxiei şi ai romano-
catolicismului vor fi conştienţi de importanţa unităţii dogmatice şi cultice din creştinism
vor lua atitudine în faţa acestei despărţiri şi vor întreprinde acţiuni rodnice pentru
repararea stricăciunilor produse de Marea Schismă din 1054.

13
 Bibliografie

1. ,,Biblia” sau ,,Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de

grijă a Preafericitului părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2006;
2. Sfântul Nectarie de Eghina, „De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de
Biserica lui Hristos“, tradusă de Caliopie Papacioc, Editura Evanghelismos, București,
anul 2011;
3. BUZALIC, Alexandru, ,,De Trinitate – Din problematica teologiei
trinitare”, editura Galaxia Gutenberg, anul 2010,
4. CAIRNS E. Erle, „Creștinismul de-a lungul secolelor“, tradusă de Laurențiu
Doris, Editura Cartea creștină, Oradea, anul 2007;
5. POPESCU, Prof., M. Teodor, „Geneza și evoluția Schismei“, în revista
„Ortodoxia“, nr. 2-3, anul 1954 ( articol cuprins între pp. 163- 217);
6. RĂMUREANU, Pr.prof.dr. Ioan, ŞESAN, Pr.prof.dr. Milan,
BODOGAE, Pr.prof.dr. Teodor, ,,Istoria Bisericească Universală’’, volumul 1,
editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, anul
1987;
7. ȘESAN, Pr. Prof. Dr. Milan, „Patriarhul Fotie și Roma“, în revista
„Mitropolia Ardealului“, nr. 7-8, anul 1960 ( articol cuprins între pp. 535- 559).

14
15