Revelația:

- Biblia vorbește explicit de distincția între suflet și trup, iar în același timp afirmă la fel de
explicit unitatea lor indisolubilă: Scriptura ne permite să afirmăm existența în om a două
elemente distincte prin natura, aptitudinile și destinul lor: unul, trupul, format din argilă și
destinat reîntoarcerii în pământ, celălalt, sufletul, este un suflu divin care se va reîntoarce
la Dumnezeu:

o Gn 2, 7: Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din tărâna pământului și i-a suflat

în nări suflare de viață (neshama, este un termen ebraic folosit doar pentru
Dumnezeu și om și descrie capacitatea de a se cunoaște și de a raționa, libertatea
creativă și puterea de intuiție, pe când termenul nephesh este folosit în Biblie pentru
animale și indică principiul vital) și omul a devenit ființă vie.

- Revelația ne învață să acceptăm credința că omul este creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, iar acest lucru implică existența unui element superior în om. Biblia ne conduce
însă să ne întrebăm și dacă sufletul este unicul principiu sau ar trebui să distingem între un
principiu vital, pe care l-am putea numi suflet, psuche, și un principiu rațional, duhul sau
spiritul, pneuma: (ex: I Tes 5, 23: Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în mod
desăvârșit și ființa voastră întreagă: duhul, sufletul și trupul să se păstreze fără prihană
pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos).

Sfinții Părinți:

- Creștinismul antic s-a lăsat inspirat de două mari curente filozofice atunci când vorbea
despre natura, originea și nemurirea sufletului: stoicismul, conform căruia sufletul era un
principiu viu, având materia ca origine și dizolvându-se la finalul fiecărei conflagrații
ciclice (ekpyrosis), și platonismul, conform căruia sufletul preexistă nașterii fiecărui om,
deci nu este creat în același timp cu trupul, ci vine în el ca într-o închisoare. Stoicismul a
condus creștinismul la punerea problemei despre natura și destinul sufletului, platonismul
a incitat creștinismul să specifice raportul trupului cu sufletul. Astfel s-a ajuns la o dublă
problematică: legătura între conceptele de incorporalitate și spiritualitate, legătură care la
prima vedere părea contradictorie; cealaltă fiind problema comuniunii între trup și suflet,
dificultate majoră pentru afirmarea spiritualității sufletului.

- Din punct de vedere moral, Sfinții Părinți au găsit în Biblie elemente clare și ferme despre
suflet: sufletul este diferit de trup, subsistă după moartea trupului pentru a se bucura de o
destinație fericită sau nefericită, în funcție de propriile fapte săvârșite.

- Din punct de vedere speculativ, Revelația lasă Sfinților Părinți un vast câmp de întrebări
la care fiecare a încercat să aducă răspunsuri în funcție de contextul religios, teologic și
dogmatic al timpului:

o Origen face un inventar al întrebărilor provocate de existența sufletului: Sufletul este

corporal sau incorporal, simplu sau compus...? A fost creat sau necreat? Dacă a fost
 creat, cum a fost el creat? Poate el fi, precum gândesc unii, conținut în sămânța
trupească și transmis asemenea trupului, sau vine dinafară într-un stadiu perfect,
pentru a intra într-un trup deja format și gata să-l primească în sânul unei femei? Iar,
în această ultimă ipoteză, a fost creat recent, plăsmuit în același moment în care
trupul este plăsmuit, astfel încât ar trebui să vedem cauza creației lui în necesitatea
animării trupului? Sau ar trebui să admitem că a fost creat de mai demult și a avut
un motiv anume pentru care a venit și s-a instalat într-un trup? Iar dacă este așa, care
este acel motiv? Mai trebuie să ne întrebăm dacă el intră într-un trup o singură dată,
fără a mai intra în el după ce l-a părăsit? Sau ar trebui să credem că, după ce a părăsit
un trup, ve reintra din nou în el, fie pentru a-l păstra pentru veșnicie, fie pentru a-l
părăsi încă o dată? Pentru a se cunoaște, sufletul trebuie să știe dacă mai există și
alte spirite (duhuri) asemănătoare lui și alte diferite de el, adică dacă mai există alte
spirite raționale ca el și altele lipsite de rațiune? Ar mai trebui să știe dacă este sau
nu de aceeași fire cu a îngerilor, fiindcă nu am vedea cum ar putea fi diferiți
raționalul și raționalul?(Despre Cânt. Cânt. I, 2).

- Un asemenea text pune înaintea ochilor noștri dificultățile cu care s-a confruntat
dintotdeauna curiozitatea creștină. Nici până astăzi nu s-a reușit o reflecție care să răspundă
pe deplin și în mod satisfăcător tuturor acestor întrebări...

Natura sufletului la Sfinții Părinți:

- Încă de la începuturi, gândirea creștină, susținută de revelație, a recunoscut o anumită

spiritualitate a sufletului, evitând însă să se confunde cu transcendența spiritualității divine.
Uneori însă Părinții Bisericii au întâmpinat dificultăți în exprimarea clară și distinctă a
diferenței între suflet și divin, dificultăți datorate unor principii filozofice care au influențat
gândirea creștină dar și erorilor exegezei biblice.

- Părinții care s-au lăsat influențați de filozofia stoică au căzut în tentația de a reduce
spiritualitatea la o imaterialitate relativă: spre exemplu ei văd în atributele subzistență și
nemurire, proprietăți extrinseci ale sufletului, rodul unui har. În această situație se află
Tertulian care interpretează în sens literal parabola săracului Lazăr și a bogatului: „Trimite-
l pe Lazăr să-și înmoie degetul în apă și să-mi răcorească limba“, text care, în opinia lui,
face referire la materialitatea Iadului (foc) și a Raiului (răcoare), imagine transmisă până în
zilele noastre.

- Părinții care au citit opera lui Platon sunt mai îndreptățiți în exprimarea spiritualității
sufletului, chiar dacă uneori cad și ei tentației de a-i atribui sufletului un fel de trup subtil.
De exemplu, Origen exprimă spiritualitatea sufletului în acești termeni: „Dacă există
persoane ce cred că sufletul este un trup, să-mi spună cum poate atunci sufletul să primească
motivele și ideile atâtor lucruri așa de diferite și de subtile? De unde îi vine memoria? Cum
poate contempla lucrurile invizibile? Cum ar putea un trup să conceapă lucruri
incorporale?... Există o anumită afinitate între suflet și Dumnezeu, sufletul fiind o imagine
intelectuală a lui Dumnezeu“ (De Principiis, I, 1). În același timp însă, Origen se întreabă
 cum ar putea să subsiste sufletele, în lumea de dincolo, fără trup, deoarece doar Dumnezeu
poate fi conceput ca ființă fără substanță materială

- La această problemă a naturii spirituale a sufletului se mai adugă și cea a unicității lui.
Filozofia păgână distingea între psuche, principiul vital, și pneuma, spirit sau duh. Această
influență filozofică, trecută prin filtrul antropologiei Sf. Paul, a condus la ideea tricotomistă,
adică la existența a trei principii care compun ființa umană perfectă: trup (sarx), suflet
(psuche), spirit (duh) (pneuma): „unul care mântuiește și formează, Spiritul, altul care este
unit și format, trupul, și intermediarul dintre cei doi, sufletul: uneori, acesta, sufletul, imită
Spiritul și este înălțat de el, alteori ascultă de trup și se înjosește căzând pradă poftelor. Deci
toți cei care nu au principiul mântuitor și formator unit în ei, aceștia sunt și vor fi numiți
trup și sânge, deoarece nu-l au în ei pe Duhul lui Dumnezeu“ (Irineu de Lyon, Împotriva
ereziilor, V, 9, 1). Sfinții Părinți, precum reiese și din acest text al Sf. Irineu, admit unicitatea
sufletului, chiar dacă de cele mai multe ori sunt destul de impreciși în exprimarea lor
referitor la acest subiect.

- Sf. Augustin pare a fi ceva mai precis atunci când afirmă: „Natura sufletului este o realitate
spirituală, o realitate incorporală, o realitate apropiată substanței lui Dumnezeu“ (Despre
Psalmi, 145, 4, 40). Influența imediată a Sf. Augustin aici este filozoful Plotin, Eneade IV,
care afirma că sufletul este o substanță separată de trup, acționează independent de el, este
de natură spirituală și imaterială, deci privată de categoria aristoteliciană a „cantității“
specifice turpului; sufletul uman este distinct de sufletul animal fiind rațional, este de natură
divină și nemuritor. Totuși, chiar dacă filozofia lui Plotin a inspirat profund Părinții
Bisericii, ei au afirmat distanța infinită care separă natura sufletului de natura lui Dumnezeu,
sufletul este doar „imagine a Imaginii“ (Grigore de Nissa, Despre suflet), deci departe de
perfecțiunea divină. Iar Sf. Augustin precizează că sufletul este substanța cea mai apropiată
de Dumnezeu fiindcă este imaterială: însă este o creatură, deci schimbător și inferior lui
Dumnezeu.

Originiea sufletului la Sfinții Părinți

- Sfintele Scripturi nu oferă elemente precise referitor la originea sufletului, de aceea Sfinții
Părinți sunt și mai neclari și impreciși.

- Unii, sub influența neoplatonicilor și a panteismului, afirmă doctrina emanării, adică

sufletul și-ar avea originea în substanța divină, fiind o parte din totul divin...

- Alții, precum Origen, afirmă preexistențialismul ca ipoteză a originii sufletului:

„Dumnezeu a creat la începuturi atâtea creaturi intelectuale câte sunt necesare, prevăzute
de providența sa, și a pregătit pentru ele cantitatea corespondentă materială“ (De Principiis,
II). Conform lui Origen, din această rezervă Dumnezeu trimite sufletul într-un trup în
momentul conceperii lui. Sf. Augustin se înscrie și el în această linie de gândire în lucrarea
sa Despre liberul arbitru.
- Alți Părinți avansează ipoteza traducțianismului, conform căruia, în momentul
conceperii, sufletele se detașează ca niște substanțe materiale din sufletul părinților pentru
a anima fătul conceput: „Cum ar trebui să ne imaginăm începutul sufletului? Putem oare
afirma că substanța sufletului și a trupului sunt formate împreună, în același moment? Sau
trebuie să admitem că una dintre ele este anterioară? Trebuie să afirmăm că amândouă,
sufletul și trupul, sunt concepute și formate simultan, precum nasc împreună și că nu există
un moment sau un interval de timp între momentul conceperii lor pentru a da întâietate uneia
dintre ele“ (Despre suflet, 27, Tertulian).

- O altă ipoteză lansată de Sfinții Părinți este și cea a generațianismului, adică sufletele ar
fi zămislite în același timp cu trupul, însă ca fiind substanțe spirituale. Sf. Augustin lansează
această ipoteză, care este o simplificare a traducțianismului și care prezintă avantajul
explicării transmiterii păcatului originar: ex. Sf. Augustin interpretează Rm 5, 12 „După
cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea și astfel moartea
a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit“, susținând că ceea ce s-a transmis tuturor,
din cauza păcatului lui Adam, nu este moartea, ci păcatul: în păcatul lui Adam toți oamenii
au păcătuit, păcat transmis prin concepere, ca o spurcăciune ereditară, deseori asociat cu
păcatul sexualității, asimilând astfel dorința sexuală cu păcatul.

- În sfârșit, o altă ipoteză întâlnită la Sfinții Părinți referitor la originea sufletului este cea
a creationismului, conform căreia Dumnezeu crează fiecare suflet în monetul conceperii
unei noi ființe umane. Această ipoteză este susținută de Sf. Ciprian, Sf. Ilarie, Sf. Ieronim,
Sf. Ambroziu, Sf. Leon cel Mare, și este admisă în mod aproape unanim în întreaga Biserică.

Nemurirea sufletului lui Sfinții Părinți

- Cei care au adus o contribuție decisivă despre nemurirea sufletului în creștinismul antic
sunt Origen și Sf. Atanasie, în Orient, și Sf. Augustin și Ambroziu, în Occident.

- Textul biblic ce a stat la baza unei asemenea reflecții a fost Col. 1, 16 unde Sf. Paul afirmă:
„prin el au fost create toate... cele văzute și cele nevăzute“, interpretat de către unii în
favoarea nemuririi sufletului, iar alții au văzut în textul paulin distincția dintre invizibil și
incorporal: astfel, sufletul este invizibil însă corporal, precum toate ființele create, aceasta
era interpretarea lui Tertulian, de inspirație stoică.

- De asemenea, Sfinții Părinți ne împărtășesc convingerea că nemurirea este atributul

specific lui Dumnezeu: sufletul este invizibil, dar nu și nemuritor; totuși, el a putut primi
darul nemuririi prin har de la Dumnezeu, este ideea susținută de Sf. Irineu.

- Începând cu sec. al III-lea vedem tot mai prezentă ideea creștină, de inspirație platonică,
a nemuririi sufletului care are capacitatea de a persista dincolo de moartea trupului în care
a locuit, tocmai datorită faptului că natura lui este imperisabilă, adică nemuritoare. Școala
teologică din Alexandria, dezvoltând ideea incoruptibilității și nemuririi, ca fiind două
atribute divine care se cheamă reciproc, stabilește astfel un raport între apatheia, adică
impasibilitatea pe care omul o dobândește cu prețul unui efort moral și care este un atribut
 divin, și aphtharsia, adică incoruptibilitatea, care reprezintă manifestarea unei legături cu
nemurirea.

- Sf. Atanasie cel Mare, reprezentant de seamă al Școlii Alexandrine, susține că natura
rațională și nemuritoare a sufletului decurge din activitatea sa: de aceea el gândește și se
mișcă prin sine însuși, independent de trup: „Cât despre nemurirea sufletului... vom reuși
să demonstrăm acest lucru dacă plecăm de la cunoașterea trupului și a diferenței sale cu
sufletul. Dacă prin raționament arătăm că sufletul este diferit de trup, iar trupul este prin
natură mortal, atunci vom fi constrânși să admitem că sufletul este nemuritor, deoarece este
diferit de trup. Mai mult, dacă... sufletul este cel care pune în mișcare trupul, fără ca el să
fie mișcat de altcineva, atunci trebuie să admitem că sufletul se mișcă de la sine însuși, iar
după ce trupul a fost depus în pământ, continuă să se miște de la sine însuși. Nu este sufletul
cel care moare, ci atunci când el se separă de trup, trupul moare. Deci dacă sufletul s-ar fi
mișcat datorită trupului, ar însemna că atunci când motorul s-ar îndepărta, el ar muri. Însă
dacă sufletul este cel care mișcă trupul, cu atât mai mult el se mișcă pe sine însuși. Iar dacă
se mișcă pe sine însuși, evident el trăiește după moartea trupului, fiindcă mișcarea sufletului
nu este altceva decât însăși viața sa, tot astfel precum spunem că trupul trăiește când este în
mișcare și că este mort când încetează de a se mai mișca. Putem vedea acest lucru și mai
clar atunci când vorbim despre activitatea sufletului în trup. Când sufletul a venit în trup și
a fost înlănțiut trupului, el nu este îndesat sau măsurat în funcție de micimea trupului, ci
deseori, pe când acesta este așezat în pat, imobil, ca și cum ar dormi în moarte, sufletul,
conform propriei virtuți, rămâne treaz și se înalță deasupra naturii trupului (Aristotel,
Despre vise, 1); ca și cum s-ar îndepărta de el, chiar dacă rămâne în trup, el își reprezintă și
contemplează ființe supra-terestre, deseori el întâlnește chiar ființe care sunt deasupra
trupurilor pământești, sfinții și îngerii, și se îndreaptă spre ei, datorită purității spiritului.
Atunci cum, cu atât mai mult, despărțit de trup atunci când va voi Dumnezeu, care l-a
introdus în trup, nu va avea acces la o cunoaștere mai clară a nemuririi? Dacă pe când era
legat trupului, trăia o viață străină trupului, cu atât mai mult, după moartea trupului, va trăi
și nu va înceta să trăiască, deoarece Dumnezeu l-a creat astfel prin Cuvântul său, Domnul
nostru Isus Cristos. De aceea, sufletul se gândește și reflectează la lucrurile nemuritoare și
veșnice, fiindcă și el este nemuritor. Precum trupul, fiind mortal, sensurile sale
contemplează lucrurile mortale, tot astfel și sufletul, care contemplează realitățile
nemuritoare și reflectează asupra lor, trebuie să fie nemuritor și să trăiască pururi. Gândurile
și reflecțiile despre nemurire nu-l părăsesc niciodată, ci rămân în el ca o garanție ce-i asigură
nemurirea. (Împotriva păgânilor, 33).

- Datorită faptului că sufletul se mișcă de la sine însuși, Sf. Atanasie extrage un argument
solid în favoarea nemuririi sufletului, adică a mișcării lui chiar și după moartea trupului în
care a locuit. Un suflet care nu gândește și care nu iubește este mort. De aceea, odihna
veșnică a sufletului nu e o încremenire, o intrare într-un stadiu de nesimțire sau de lipsă de
gândire. Intrând în odihna veșnică, sufletul nu trece de la un conținut finit la altul finit în
gândirea și simțirea lui, ci are drept conținut pe Dumnezeu cel infinit și toate le vede unite,
în rădăcinile lor comune și infinite, în Dumnezeu. Viața nemuritoare a sufletului nu se
obține prin eforturi ostenitoare, ci este un har gratuit de la Dumnezeu care inspiră sufletului
 să gândească, să iubească și să dorească. Obiectul gândirii, iubirii și doririi sufletului este
Dumnezeu însuși, odihna veșnică după care aspiră neîncetat sufletul omului, cum afirmă
Sf. Augustin: „Tu ne-ai făcut pentru tine Doamne și sufletul nostru este fără odihnă până nu
se va odihni în tine... unele din lucrările noastre sunt bune, este adevărat că prin harul tău,
însă nu sunt veșnice; datorită lor noi sperăm să ne odihnim în măreția sfințeniei tale. Însă
tu, chiar dacă nu ai nevoie de niciun bine, ești veșnic în odihnă, fiindcă odihna ta ești tu
însuți“. (Confesiuni, I, 1, 1 & XIII, 38, 53).

- Sufletul este capabil de odihnă veșnică pentru că cel care-l atrage este infinit și veșnic. De
aceea sufletul nu se poate obișnui cu ideea că nu va trăi pururi. Această simțire este normală.
Ea reflectă veșnicia finței sale deoarece se află într-o legătură de iubire cu Dumnezeul
nemuritor și veșnic iubitor. Prin esența sa sufletul îl reflectă pe Dumnezeu cel nemuritor și
veșnic.