CAP 2.

SISTEME, ECHIPAMENTE ŞI DISPOZITIVE SPECIFICE

UTILIZATE ÎN E.I.V.A.C.

2.1. SISTEME ŞI ECHIPAMENTE DE ÎNCĂLZIRE

Sunt prezentate principalele echipamente folosite pentru producerea căldurii în clădiri, pe

bază de combustibili fosili şi pe bază de energie electrică. Acestea sunt considerate de regulă
sisteme primare, iar componentele care participă la distribuţia căldurii produse (conducte,
ventilatoare, radiatoare etc.), sunt considerate sisteme secundare.
Sursa energetică tradiţională pentru sistemele de încălzire în clădiri o reprezintă
combustibilii fosili (gaze nturale, motorină, cărbune, lemne). În anumite condiţii energia electrică
este utilizată pentru încălzire (mai ales în clădiri comerciale) deşi costurile în acest caz sunt
semnificative. În ultimul timp energia solară radiantă poate fi convertită în căldură pentru utilizare
în aplicaţii rezidenţiale (încălzire încăperi, preparare apă caldă menajeră)
Utilizarea conceptelor inovative (pompe de căldură, conversia energiei solare) conduce la
reduceri semnificative de costuri pentru încălzire şi preparare apă caldă menajeră, fără poluarea
mediului ambiant.
Dimensionarea şi alegerea sistemelor de încălzire rezidenţiale se face, în principal, în
funcţie de sarcina termică a clădirii.
Evaluarea sarcinii termice constă în calculul necesarului de căldură al încăperilor şi
însumarea pentru a obţine necesarul de căldură total al clădirii.
Necesarul de căldură al unei încăperi se calculează cu relaţia (1) :

𝜮𝑨
Q = 𝑸𝒕 ( 1 + ) + 𝑸𝒊 (1)
𝟏𝟎𝟎

- Qt reprezintă pierderile de căldură prin elementele de construcţie.

- Qi reprezintă necesarul de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin
rosturile ferestrelor şi deschiderea uşilor.
- ∑ A reprezintă suma adaosurilor pentru compensarea efectului suprafeţelor
reci (𝐴𝑐 ) și pentru orientare (𝐴0 ).

Pierderile de căldură prin elementele de construcţie se calculează cu relaţía (2):

𝑸𝒕 = (𝒎. 𝑺. ∆𝒕)/𝑹 (2)

- m este un coeficient de masivitate termică (se alege din tabele).

- S [m2] este suprafaţa totală a fiecărui element de construcţie (se calculează
funcţie de cotele înscrise în planul clădirii pentru pereţi, plafon, pardoseală).

1
 - ∆𝒕 [ ℃] reprezintă diferenţa dintre temperatura aerului interior si cea a aerului
exterior sau a camerelor învecinate.
𝒅
- R (R= ) – este d reprezintă grosimea elementului de construcţie iar λ este
𝝀
conductibilitatea termică a materialului (se determină din tabele sau analitic,
prin calcul).
𝟏
- k ( k= ) – reprezintă un coeficient global de transmisie a căldurii pentru
𝑹
elementele de construcţie (se determină din tabele sau analitic, prin calcul).

La pierderile de căldură prin transmisie, calculate pentru fiecare încăpere în

parte, se adaugă adaosuri procentuale pentru orientare Ao și pentru compensarea efectului
suprafeţelor reci Ac.

Adaosul pentru orientare (𝐴𝑜 ) se aplică (conform tableului de mai jos) în scopul
diferenţierii pierderilor de căldură ale încăperilor diferit expuse radiaţiei solare, o singură dată
pentru peretele cu orientarea cea mai defavorabilă.

Punct Nord Sud Est Vest N-E N-V S-E S-V

Cardinal
5.00 -5.00 0.00 0.00 5.00 5.00 -5.00 -5.00
Coeficien,i

Adaosul pentru compensarea suprafeţelor reci (𝐴𝑐 ) se aplică pentru îmbunatăţirea

confortului termic în încăperile construcţiilor civile. Valorile acestui adaos se aleg din
tabele în funcţie de rezistenţa termică totală medie a încăperii.
Debitul de căldură Qi necesar pentru încălzirea aerului exterior pătruns în încăpere rezultă
din însumarea necesarului de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin neetanșeităţilor
ferestrelor Qf și debitul de căldură Qu necesar încălzirii aerului pătruns prin deschiderea ușilor
exterioare :

𝑸𝒊 = 𝑸𝒇 +𝑸𝒖 (3)

în funcţie de :
- L – lungimea rosturilor elementelor exterioare (ferestre, uşi)
- i – coeficient de infiltraţie, ales din tabele în funcţie de tipul geamurilor
- 𝑆𝑢 - suprafaţa uşilor şi frecvenţa cea mai mare de deschidere
- 𝜃𝑖 şi 𝜃𝑒 – temperaturile interioare, respectiv exterioare de calcul
- v – viteza vântului pentru zona eoliană corespunzătoare locaţiei

2
2.1.1. Echipamente de încălzire cu combustibili fosili

Sunt dispozitive ce convertesc energia chimică din combustibili în căldură prin ardere
(reacţie de oxidare exotermă).
O evaluare comparativă (Fig. 1.) a costurilor la încălzirea cu combustibili fosili a unei case
familiale, la nivelul anului 2008 în Germania este:
- Necesarul anual de căldură: 33,540 kwh (necesar mediu lunar: 2,795kwh / lună)
- Necesarul corespunzător de combustibili:
1. Păcură 3000 litri /an – 250litri / lună – preţ 0.849 euro/litru;
2. Gaz 33,540 kWh/an – 2795 kWh/lună – preţ 0,075 euro/kwh;
3. Cărbuni, brichete 5600 kg/an – 467kg/lună – preţ 0,267 euro/kg;
4. Lemn fag: 17.7mc/an - 1,475mc/lună – 74 euro/mc;
5. Peleţi lemn : 6100kg/an – 508kg/lună – preţ 0,19 euro/kg.

Fig. 1 Preţuri comparative pentru încălzirea rezidenţială cu combustibili fosili

Procesul de combustie este o reacţie chimică guvernată de principiul stoichiometric.

Pentru analiza combustiei să luăm de exemplu gazul natural şi presupunem că are un conţinut
100% metan. Reacţia de ardere/oxidare este (4):

CH4 + 2O2 => CO2 + 2H2O (4)

unde masele molecular sunt:
Metan (CH4) = 16
Oxigen (O2) = 32
Dioxid de carbon (CO2) = 44
Apă (H2O) = 18

Rezultă că pentru o ardere completă este necesară o cantitate teoretică de 4 kg de oxigen la

1 kg metan şi cum în compoziţia aerului atmosferic oxigenul este 23% masic, înseamnă că pentru
arderea completă a 1 kg metan sunt necesare 17,4 kg aer, teoretic.

3
 În echivalent volumic (conform legii lui Avogadro), pentru arderea completă a unui mc de
metan sunt necesari 8.7 mc aer, teoretic, rezultând o energie termică de aproximativ 37,26 MJ
(sau 8,899 kcal, sau 10,35 kWh) corespunzător puterii calorice a gazului metan
Arderea incompletă duce la producerea monoxidului de carbon (CO) - TOXIC- în gazele
de ardere, pe lângă înrăutăţirea randamentului energetic. Pentru a evita arderea incompletă se
practică de regulă furnizarea în exces a aerului pentru ardere; cantitatea de aer în exces se exprimă
prin fracţia de exces de aer:

Fex.a = (aer furnizat – aer stoichiometric)/aer stoichiometric (5)

Pentru combustibilii gazoşi cantităţile în relaţia (5) se expimă volumic, iar pentru ceilalţi
combustibili (solizi, lichizi) se exprimă masic. Dar aerul în exces scade temperatura de combustie
(reducând rata transferului termic spre fluidul de lucru) şi creşte pierderile de căldură prin gazele
de ardere eşapate. Prin urmare se impune o valoare optimă pentru Fex.a: uzual (10÷50)% conform
recomandărilor fabricanţilor de echipamente.
Analiza gazelor de ardere eşapate este o metodă de determina a Fex.a dacă se cunosc
fracţiile volumetrice pentru oxigenul, azotul si monoxidul de carbon eşapate :

Fex.a = (O2 [%] - 0,5CO [%]) / (0,264 N2 [% ] - (O2 [%] - 0,5 CO [%])) (6)

Asemenea analizei periodice, regulate pot diagnostica starea de bună sau rea funcţionare a
echipamentelor.
Eficienţa globală a unui echipament de încălzire cu combustibili fosili se poate exprima:

ηei = Φθat / (qcomb * PCmax) (7)

unde :
Φθat = fluxul termic la ieşire (în agentul termic) [kW]
qcomb = debitul de alimentare cu combustibil [Kg/s]
PCmax = cea mai mare putere calorifică a combustibilului utilizat [kJ/ kg]

Echipamentele de încălzire cu combustibili fosili sunt:

- Cuptoare/aeroterme – încălzesc curenţii de aer destinaţi încălzirii prin convecţie forţată a
interiorului clădirilor;
- Boilere/cazane – căldura produsă prin ardere este transferată unui fluid sub presiune (cel mai
frecvent apa în formă lichidă sau vapori).
Deoarece funcţionează la temperaturi şi presiuni (cazanele) ridicate, acestea sunt
echipamente periculoase (s-au elaborate o serie de standarde şi normative care reglementează
funcţionarea lor).

4
 Aerotermele sunt de mai multe tipuri constructive (Fig. 2.), în funcţie de spaţiul disponibil
în clădiri (verticale, orizontale, în contracurent etc.)

Fig. 2 Aerotermă verticală pentru încălzirea spaţiilor rezidenţiale

Alegerea şi dimensionarea aerotermelor se face în funcţie de sursa de combustibil, sarcina

termică a clădirii sau a încăperii, precum şi în funcţie de o serie de factori particulari sau locali:
configuraţia tubulaturii de ventilaţie aferente, pierderile de căldură si de presiune în reţeaua de
distribuţie, sarcina de umidificare locală (dacă este cazul), sursele interioare de căldură (de ex.
iluminatul) etc.
Aerotermele rezidenţiale se realizeaza în tipo-dimensiuni situate în domeniul (10÷50) kW
(35.000÷175.000) Btu/h, iar cele pentru spaţii industrial sau comerciale până la 300 kW
(1.000.000 Btu/h). Se recomandă evitarea tendinţei de supradimensionare deoarece:
- eficienţa la funcţionare în sarcină parţială e mai scazută;
- tubularura de distribuţie este mai voluminoasă şi mai scumpă;
- controlul condiţiilor de confort este mai dificil (oscilaţii mari de temperatură în spaţiul
încălzit).
Un coeficient de siguranţă de 110% este suficient. În scopul alegerii corecte a unei
aeroterme, un indice de performanţă util este randamentul anual de utilizare a combustibilului:

η = Qanual nec /Qanual comb (8)

unde:
Qanual nec = sarcina termică anuală a clădirii [GJ/an]
Qanual comb = energia aferentă consumului anual de combustibil [GJ/an]

5
 Uzual, în funcţie de tipul echipamentului randamentul anual este cuprins între 0,645
(aeroterme cu tiraj natural, cu flacără pilot permanentă) şi 0,925 (aeroterme cu tiraj forţat, igniter
intermitent şi condensarea gazelor de ardere cu recuperarea căldurii latente, altfel “aruncată” la
coş).
Boilerele sau cazanele (Fig. 3.) sunt echipamente de încălzire care transferă căldură de la
camera de combustie (sau elemente încălzitoate rezitive electrice) la apă în fază lichidă,fază vapori
sau ambele. Boilere produc fie apă caldă/fierbinte, fie aburi la presiuni diferite. Aburii sunt un
fluid de transport al căldurii (agent termic) cu proprietăţi excepţionale: au căldura latentă de
vaporizare şi coeficientul de transfer termic foarte mari.

Fig. 3 Boiler rezidenţial pentru încălzire şi apă caldă menajeră

Din punct de vedere al presiunii boilerele sunt:

- de joasă presiune: aburi la presiuni mai mici de 1 atmosferă (100 kPa), apă fierbinte la presiuni
mai mici de 10 atmosfere (1000 kPa), temperatura limită este maxim 120 ºC;
- de înaltă presiune: aburi la presiuni mai mari de 1 atmosferă (100 kPa), apă fierbinte la
presiuni mai mare de 10 atmosfere (1000 kPa), temperatură mai mare de 120 ºC.
Alegerea şi dimensionarea boilerelor pentru clădiri se face pe baza câtorva criterii cheie:
- sursa de combustibil (tip, putere calorică, efectul altitudinii pentru combustibilii gazoşi etc);
- cantitatea de căldură necesară la ieşire, corelată cu sarcina termică a clădirii;
- presiunea de funcţionare şi fluidul de lucru (agentul termic) şi altele: spaţiul necesar, sistemul
de control, cerinţele de siguranţă şi securitate etc.
Pentru boilerele de aburi, capacitatea calorică se exprimă frecvent în kg de aburi producşi
pe oră (aburii având capacitatea calorică de circa 555 kcal/kg abur); astfel se întâlnesc boilere de la
circa 25 kgaburi/h (aproximativ 15 kW) la circa 25.000 kg abur/h (aproximativ 15.000 kW).
Aceste valori depăşesc limita superioară a gamei de puteri menţionate pentru aeroterme.
Aburii produşi de boilere se folosesc în clădiri pentru încălzirea încăperilor, prepararea
apei calde şi răcirea prin absorţie.
Boilerele de apă fierbinte se utilizează în acelaşi domeniu de puteri sau capacităţi calorice
unitare (15 kW – 15.000 kW) pentru încălzirea spaţiilor din clădiri şi pentru prepararea apei calde.
6
Boilerele necesită un control adecvat pentru a răspunde eficient la variaţia condiţiilor climatice
exterioare, capacitatea termică nominală fiind necesară doar în condiţii extreme de încălzire.

Echipamentele de încălzire pentru prepararea apei calde menajere.

Apa caldă este utilizată în clădiri în diferite scopuri: băi, duşuri, bucătării etc. Apa caldă se
obţine fie de la echipamentele destinate încălzirii spaţiului interior (ca o funcţie auxiliară) fie de la
echipamentele special destinate încălzirii apei. Echipamentele pentru încălzirea apei sunt de două
tipuri:
- echipamentele instant: încălzesc apa la cererea consumatorului, în momentul când apa trece
prin încălzitor (cu aburi, cu apă fierbinte, electric etc), recomandabile în cazul unui consum
uniform;
- echipamentele cu acumulare (Fig.4): încălzesc apa dintr-un rezervor cu un schimbător de
căldură (arzător, element încălzitor electric) imersat, recomandabile pentru adaptarea la un
consum variabil cu vârfuri de cerere importante.

Fig.4. Echipament pentru încălzirea apei cu acumulare

Pentru dimensionarea echipamentelor de încălzire, în acest caz, se cer:

- consumul orar maxim (de vârf) într-un an [l/h];
- consumul zinic [l/zi].
Necesarul de energie termică (zilnic sau orar) este:

Фθapa = qapa * capa * (θnec - θsursa) [W]; (9)

unde:
qapa = debitul masic de apă corespunzător consumului volumetric [kg/zi];
cap = 4,19[kJ/kgK] - căldura specifică a apei ;
θnec = temperatura necesără pentru apa caldă [°C];
θsursa = temperatura sursei de alimentare cu apă rece [°C].
În literatura de specialitate se dau în tabele consumurile maxime orare/zilnice şi consumul
mediu zilnic pentru diferite categorii de clădiri (bloc de locuinţe, hotel, office building).
Temperatura apei calde pentru diferite utilizări: baie în cadă: 35˚C; duş: 45˚C; spălat
vase/rufe: max 60 ˚C

7
2.1.2. Echipamente de încălzire electrice cu rezistoare

Căldura obţinută în rezistoare prin transformarea energiei electrice este utilizată pe scară
largă în industrie şi pentru uzul casnic, atât pentru obţinerea materiilor prime, cât şi pentru
prelucrările termice şi structurale sau pentru desfăşurarea proceselor chimice.
Echipamentele de încălzire electrice prezintă o serie de caracteristici atractive, ca de
exemplu:
- eficienţă ridicată(aproape de 100%) atât la putere nominală cât şi la sarcini parţiale;
- facilităţi specifice pentru reglarea uşoară şi precisă a paramentrilor termici;
- „curăţenie” ecologică datorită absenţei, practic, a factorilor poluanţi (gaze de ardere, fum,
cenuşă, praf, zgomot etc).
Costurile de exploatare ridicate aferente utilizării energiei electrice la încălzire atenuează în
bună măsură aspectele pozitive menţionate.
Totuşi, producerea energiei termice din energie electrică se întâlneşte pe scară largă, în
proporţie relativ mare (cca. 35% din consumul total de energie electrică) în procese tehnologice
industriale, în aplicaţii casnice precum şi la încălzirea clădirilor.
Principalele procese tehnologice care utilizează energia electrotermică obţinută în
rezistoare sunt următoarele:
- topirea, menţinerea şi rafinarea metalelor şi aliajelor;
- încălzirea semifabricatelor metalice ce urmează a fi prelucrate la cald şi tratamentele termice
ale organelor de maşini;
- conducerea reacţiilor chimice destinate producerii grafitului şi carbonului, încălzirea
reactoarelor chimice, producerea şi prelucrarea materialelor plastice;
- topirea şi tratamentul termic al sticlei, arderea şi uscarea materialelor ceramice;
- uscarea diferitelor materiale ca : vopsele, lacuri, medicamente, lemn, hârtie, cauciuc, textile
etc;
- uscarea şi prepararea produselor alimentare;
- fabricarea semiconductoarelor;
- încălzirea apei şi a altor lichide.
Aparatele electrocasnice utilizează rezistoarele pentru încălzirea locuinţelor, apei şi
alimentelor.
Efectul termic se bazează pe încălzirea elementelor conductoare din punct de vedere electric la
trecerea curentului electric de conducţie prin acestea (efectul Joule); puterea cedată de câmpul
electromagnetic în procesul de conducţie electrică se transformă ireversibil în căldură:

2
pJ  E * J   * J [W / m3 ] (10)

unde:
pJ [W / m3 ] - reprezintă puterea electrică specifică tranformată în căldură;
E [V/m] – vectorul intensitatea de câmp electric;
J [ A / m2 ] - vectorul densitatea curentului de conducţie;
 [ * m] - rezistivitatea electrică a conductorului.

Cantitatea de căldură(Q) generată în timpul t t 1t 2 , în elementul rezistiv cu rezistenţa

ohmică(R), parcurs de curentul electric de conducţie având intensitatea(I) este (11) :

8
 t2

Q   R * I 2 dt[ KWh] (11)

t1

Energia termică degajată de elementul încălzitor rezistiv se transmite prin mecanismele

cunoscute (radiaţie, convecţie, conducţie) la mediul de lucru: gaze, lichide sau solide.
Proiectarea, construcţia şi exploatarea raţională a instalaţiilor electrotermice cu rezistoare
implică cunoaşterea temeinică a tuturor factorilor care influenţează indicatorii lor energetici şi
economici, în scopul optimizării proceselor termice, atât din punct de verede al calităţii factorilor
ambientali, cât şi din cel al consumului de energie electrică.
Principalele sisteme de încălzire electrică a spaţiilor rezidenţiale sunt:
A. Sisteme de încălzire electrică cu temperatură ridicată, cu aer cald vehiculat prin
schimbătoare de căldură cu elemente încălzitoare rezistive şi distribuit în încăperi cu
ajutorul unor sisteme de ventilaţie.
B. Sisteme de încălzire electrică cu temperatură joasă (sisteme radiante) cu elemente
încălzitoare rezistive încorporate în pardoseală (pereţi, plafon) în scopul realizării unor
suprafeţe radiante calde.

A. Sisteme de încălzire electrică cu temperatură ridicată

Dimensionarea elementelor încălzitoare rezistive
Dacă se consideră un element încălzitor ideal, fără pierderi, executat sub forma unei table subţiri,
ecuaţia schimbului de căldură cu incinta, prin radiaţie este:

 T  4  T p  4 
Pu  P  C pr *  rM      * A (12)
 100   100  

unde:
Pu – puterea utilă de încălzire în incintă;
P – puterea rezistorului;
Cpr – coeficientul redus de radiaţie al sistemului rezistor-incintă;
TrM, Tp – temperatura maximă a rezistorului, respectiv temperatura incintei (perete);
A – suprafaţa radiantă a rezistorului ideal.

C pr   pr * C n 
1
Cn
1
W / m 2
*K4  (13)
 1
p r

unde:
 pr - emisivitatea redusă a sistemului rezistor-incintă;

9
 p ,  r - emisivitatea totală a incintei, respectiv a rezistorului;
Cn = 5,77W/m2K4 – coeficientul de radiaţie al corpului negru ideal

Avem:
– temperatura de lucru a rezistorului ideal:

4
P  Tp 
TrM  100 * 4    [𝑲] (14)
C pr * A  100 

– puterea specifiă a rezistorului ideal:

P  T  4  T p  4 
pid    pr * C n *  rM      [𝑾/𝒎𝟐 ] (15)
A  100   100  

În cazul elementelor încălzitoare cu rezistoare reale din sârmă, bandă sau bară, radiaţia
termică a rezistorului este parţial ecranată de elementele constructive şi de fixare, ceea ce impune
înlocuirea suprafeţei laterale ideale A a rezistorului, printr-o suprafaţă de radiaţie efectivă reală Ar
(mai redusă, aflată la aceeaşi temperatură), căreia îi corespunde radiaţia directă asupra încintei la
aceeaşi putere P a rezistorului.
Notând puterea specifică reală cu:
P
pr  [𝑾/𝒎𝟐 ] (16)
Ar

Avem :

A
pr  pid *  pid * ef [𝑾/𝒎𝟐 ] (17)
Ar

unde:
 ef - coeficientul de radiaţie efectivă a rezistorului real.
Elementele încălzitoare se dimensionează astfel încât să asigure necesarul de căldură al
procesului, la o durată cât mai mare de funcţionare. Considerând că fluxul termic emis de
elementul încălzitor rezistiv este egal cu puterea disipată în element, avem:

U2 U2
  p r * Ar  P   [W ] (18)
R l

s
unde:
P – puterea rezistoarelor [W];
U – tensiunea de alimentare [V];
10
R – rezistenţa elementului încălzitor la temperatura sa de lucru [Ω];
ρ – rezistivitatea elementului încălzitor la temperatura sa de lucru [Ωm];
l – lungimea rezistorului [m];
s – secţiunea rezistorului [mm2];
pr – puterea specifica rezistorului [W/m2];
Ar – suprafaţa laterală a rezistorului [m2].

În cazul rezistoarelor din sârmă rotundă, diametrul se calculează astfel :

P 
d  0,74 *[( ) 2 * ]1/ 3 [m] (19)
U pr

şi lungimea:

P
l
 * d * pr [m] (20)

Uzual, elementele încălzitoare rezistive din sârmă se execută în formă spiralată (Fig.5) şi
conform recomandărilor constructive:

Fig. 5. Element încălzitor sub formă de spirală

unde:
– diametrul de spiralare: D=(4÷10)*d [mm];
– pasul de spiralare: sp =(2÷3)*d [mm];
– lungimea spiralată (etirată): Lsp=Nsp* sp [mm];
– numărul de spire: Nsp=l/π*D;

Puterea specifică (pr) este o măsură a solicitării conductorului elementului încălzitor

rezistiv: o valoare mare a (pr) conduce la un consum mic de material, dar scade durata de viaţă a
încălzitorului. Valori orientative uzuale pentru (pr) funcţie de domeniul de utilizare sunt:
- pentru funcţionare în aer cu convecţie naturală - 2÷3 W/cm2;
- pentru funcţionare în aer cu convecţie forţată - 4÷5 W/cm2;
- pentru funcţionare imersate în apă (tip „plonjor”) - 8÷12 W/cm2;

11
 B. Sisteme de încălzire electrică cu temperatură joasă
Caracterizarea încălzirii prin pardoseală.
Sistemele radiante de încălzire prin pardoseală reprezintă o soluţie modernă şi eficientă de
încălzire atât în aplicaţii la interior cât şi în aplicaţii la exterior.
În prezent utilizarea încălzirii prin pardoseală a devenit foarte populară iar domeniile de
aplicare ale acesteia s-au extins cu rapiditate. Astfel, această metodă de încălzire este utilizată în :
 instalaţii interioare de încălzire : locuinţe, construcţii publice (școli, spitale,
birouri, biserici, instituţii culturale, etc.), construcţii comerciale (magazine,
supermarket-uri, restaurante), hoteluri, construcţii industriale de producţie si
depozitare ;
 instalaţii exterioare pentru topirea gheţii și a zăpezii : parcări pentru
autovehicule, platforme și scări exterioare la clădiri publice, piste aeroportuare,
terenuri sportive, etc.
Încălzirea electrică constă în montarea unor conductori cu rol de rezistenţe electrice sub
pardoseală. Există și varianta unor covorașe din plastic care să înglobeze aceste rezistenţe.
Confortul termic al încălzirii prin pardoseală este asigurat prin distribuţia cât mai uniformă
a temperaturii în încăpere. Cum zona inferioară a piciorului este una deosebit de sensibilă la
temperatură, este de dorit ca aici temperatura să fie mai ridicată decât în zona capului: o
pardoseală rece creează o senzaţie neplăcută, chiar dacă temperatura măsurată mai sus (zona
toraco-abdominală și a capului) este corespunzătoare. La sistemele de încălzire convenţionale
(sobe, șeminee, radiatoare, convectoare) dezideratul de mai sus este greu, dacă nu imposibil, de
atins. În graficele de mai jos (Fig. 6) sunt trasate curbe de variaţie pe verticală a temperaturii în
cazul ideal și al încălzirii prin pardoseală sau cu radiatoare.

Fig. 6 Curbe de variație pe verticală ale temperaturii la diverse sisteme de încălzire

Se poate constata că încălzirea prin pardoseală este cea care asigură distribuţia
temperaturilor foarte apropiată de situaţia ideală (fig. 6), deci este cea care conferă cel mai
înalt grad de confort termic, adică “picioare calde și cap limpede”.

12
 Un alt factor important de asigurare a confortului termic ambiental îl reprezintă menţinerea
temperaturii superficiale a pardoselii la valori care nu trebuie să depăşească:
 27° C - încăperi de lucru în care se stă mult în picioare
 28° C - birouri și camere de locuit
 30° C - coridoare, spaţii de trecere
 33° C - băi și hale pentru bazine de înot
 35° C - zone marginale puţin circulate

Avantajele pe care acest sistem le prezintă în comparaţie cu sistemele tradiţionale de

încălzire sunt multiple și contribuie la o stare generală ridicată de confort oferită utilizatorului:
- distribuţia termică optimă pe verticală (Fig.6) satisface într-o măsură avansată confortul
termic ideal pentru corpul uman;
- căldura este repartizată uniform în încăpere și poate fi menţinută la un nivel constant, prin
echiparea acestor sisteme cu termostate adecvate;
- viteza curenţilor de aer ascendenţi este redusă ceea ce va împiedica circulaţia prafului în
încăpere;
- această soluţie de încălzire este una estetică, ergonomică şi silenţioasă;
- durata de viaţă estimată este de aproximativ 100 de ani, egală cu durata de viaţă estimată a
clădirii.
Pe lângă toate avantajele prezentate mai sus,se cunosc şi o serie de limitări ale
sistemelor de încălzire în pardoseală:
- temperatura suprafeţei încălzitoare este redusă, fapt benefic din punct de vedere
fiziologic, dar dezavantajos sub raportul cantităţii de căldură cedată în cameră;
- clădirile care se echipează cu astfel de sisteme trebuie să aibă pierderi mici de
căldură, deci se impune să fie bine izolate termic;
- în cazul în care căldura asigurată de pardoseală nu acoperă necesarul, se poate adopta
un sistem mixt, completând cu alte surse (radiatoare, ventiloconvectoare etc.);
- inerţia termică a sistemului este relativ mare, ceea ce conduce la necesitatea unei
automatizări corespunzătoare.
- relativa rigditate a sistemului (odată executat nu permite corecturi, adăugiri sau
diminuări ulterioare).

Configuraţia sistemelor radiante de încălzire prin pardoseală

Pentru realizarea unei instalaţii electrice de încălzire prin pardoseală sunt

necesare:
 calculul necesarului de căldură (sarcina termică) pentru fiecare încăpere în care
urmează a se monta cablu încălzitor;
 dimensionarea și alegerea elementelor radiante (cablu încălzitor) funcţie de
sarcina termică şi suprafaşa disponibilă, ţinând cont şi de mobilare;
 proiectarea instalaţiei electrice de alimentare, protecţie, comandă şi
termostatare;
 alegerea aparatajului electric, cablajul, alegerea şi amplasarea termostatelor.

13
 Pentru realizarea instalaţiei electrice de încălzire prin pardoseală se utilizează,
în mod frecvent, cele 3 tipuri de cablaje disponibile pe piaţă :
 cablu electric încălzitor bifilar (Fig. 7 a)
 covoraș electric încălzitor (Fig. 7 b)
 cablu electric încălzitor monofilar (Fig.7 c)

Fig.7 a,b,c . Tipuri constructive de cabluri încălzitoare

Cablurile monofilare (cu un singur conductor) au prevăzute la ambele capete

mufe pentru conectarea la reţea.
Cablurile bifilare (cu două conductoare) au capătul de început mufat în vederea
conectării la reţea în timp ce, la capătul de sfârșit (care poate fi amplasat oriunde în încăpere)
cele două conductoare sunt conectate între ele și izolate.
Cablul electric încălzitor pentru interior (monofilar sau bifilar) se realizează
într-o gamă de puteri: de la 10 W/m la 20-25 W/m. Din punct de vedere constructiv
diametrele exterioare variază între 2 şi 10 mm.
Uzual, cablurile încălzitoare rezistive se alimentează de la reţeaua monofazată
(230 Vca) dar este posibilă şi alimentarea de la reţeaua trifazată (400 Vca) pentru aplicaţii în hale
comerciale, industriale etc.
Tehnica de dispunere a cablurilor încălzitoare (Fig.8) are la bază acoperirea
eficientă a întregii suprafeţe a pardoselii, fără ca un cablu electric să se suprapună cu un altul.
După fixarea cablurilor, suprafaţa se acoperă cu o șapă specială; această șapă trebuie să aibă o
grosime de cca. 3-4 cm și să preia toate denivelările formate de cablurile electrice.

Fig.8 Moduri dr realizare a serpentinelor încălzitoare

14
 Deasupre şapei se montează pardoseala propriu-zisă. Trebuie însă ţinut cont că
randamentul instalaţiei este influenţat de tipul materialelor utilizate, fiecărei pardoseli
corespunzându-i un coeficient de rezistenţă termică diferit astfel:
- plăcile ceramice (gresiile) sunt cele mai folosite și cele mai eficiente întrucât conduc
foarte bine căldura și în plus au o mare capacitate de înmagazinare a acesteia.
- lemnul este un material care prezintă contracţii și dilatări mari în funcţie de temperatură
și umezeală, de aceea trebuie acordată atenţia cuvenită când se alege o astfel de
pardoseală, cu atât mai mult când este combinată cu un sistem radiant de încălzire.
- mocheta este cel mai puţin recomandată a fi folosită, datorită rezistenţei opuse la
transferul căldurii. Dacă totuși se optează pentru această soluţie este nevoie ca
temperatura la nivelul cablului electric încălzitor sa fie ridicată cu 1-2° C.

15
2.2. SISTEME PENTRU CONDIŢIONAREA AERULUI

Sistemele şi echipamentele pentru condiţionarea aerului au cunoscut o dezvoltare rapidă

şi masivă în ultimii 50 de ani, trecând de la statutul de „dotare de lux” la statutul de dotare
„standard” în clădiri comerciale şi rezidenţiale. În majoritatea aplicaţiilor, echipamentul de
condiţionare a aerului trebuie să realizeze atât răcorirea cât şi umidificarea/dezumidificarea în
scopul satisfacerii cerinţelor de confort ambiental.
Corelat cu marea diversitate (şi mărime) a clădirilor comerciale, industriale şi
rezidenţiale, sistemele pentru condiţionarea aerului pot fi de la instalaţii centrale ample şi
complexe (de exemplu pentru un office building) la echipamente compacte pentru case familiale
(apartamente).
Principiul de funcţionare, indiferent de amploarea sau complexitatea instalaţiei, este
ciclul termodinamic de comprimare mecanică a vaporilor (utilizat de asemenea la refrigerare
şi congelare). Primul patent de sistem de răcire cu comprimare mecanică a fost obţinut de Jakob
Perkins în 1834 în Anglia iar primul sistem viabil comercial a fost realizat tot în Anglia în 1857.
Se cunosc şi alte metode mai puţin raspândite pentru a produce răcire în clădiri: ciclul cu
absorbţie şi răcirea evaporativă.
Acum o suta de ani Willis Carrier breveta în S.U.A. un sistem pentru răcirea aerului
dintr-o clădire şi controlul umidităţii acestuia. Era primul aparat modern de condiţioanre a
aerului. Astăzi aproape 80 % din casele din S.U.A. au aer condiţionat. Pe masură ce aerul
condiţionat a devenit un lucru obişnuit (la începutul anilor 1960, chiar unele locuinţe ieftine
aveau aer condiţionat), decesele provocate de căldură au scăzut. Acest confort în schimb are un
cost: aerul condiţionat absoarbe a şasea parte din cheltuielile pentru consumul casnic de
electricitate. Recent în ianuarie 2007 au intrat în vigoare în S.U.A. standarde federale stricte
privind eficienţa energetică a sistemelor centralizate de aer condiţionat, iar specialiştii
prognozează că până în 2030 aparatele mai eficiente vor economisi 25 de miliarde de dolari.
În esenţă, echipamentul de condiţionare având principiul de funcţionare „ciclul de
compresie a vaporilor” conţine (Fig. 9) patru componente de bază (compresor, condensator,
valvă de expansiune şi evaporator) interconectate într-un circuit de conducte parcurs de un fluid
de lucru (refrigerant sau agent frigorific).

Fig. 9. Ciclul termodinamic de compresie a vaporilor de refrigerant

16
 Compresorul: ridică presiunea vaporilor refrigerantului astfel încât temperatura de
saturaţie a refrigerantului să fie puţin peste temperatura mediului de răcire a condensatorului.
Condensatorul: este un schimbător de căldură folosit pentru a evacua căldura din
refrigerant în mediu: refrigerantul iese din condensator ca lichid subrăcit. Mediul de răcire a
condensatorului: aer la echipamentele mici, rezidenţiale; apă la răcitoarele mari, comerciale.
După ieşirea din condensator refrigerantul lichid se destinde la o presiune mai mică în valva de
expansiune şi intră în evaporator unde se evaporă cu absorbţie de căldură. Astfel la intrarea în
compresor, refrigerantul este în starea de vapori supraîncălziţi. La ieşirea din valva de
expansiune, refrigerantul este la o temperatură mai mică decât cea a mediului (aer sau apă) supus
răcirii şi astlfe în schimbătorul de căldură numit evaporator absoarbe energie termică din mediu.
Dacă evaporatorul răceşte aerul sistemul se numeşte „cu expansiune directă”, iar dacă mediul
răcit este apa sistemul se numeste „chiller” (răcitor). În orice caz, refrigerantul nu intră în contact
direct cu mediul supus răcirii.
Căldura degajată de condensator este transmisă fie direct în aerul ambiant fie indirect în
apă şi apoi degajat în turnul de răcire (la instalaţiile mari de tip „chiller”). Această căldură
„aruncată” poate fi recuperată şi folosită la încălzirea clădirii.
Capacitatea de condiţionare a aerului se exprimă frecvent în „tone” sau „kW de răcire”
(„tona” este unitatea de măsură provenită de la capacitatea unei fabrici de gheaţă să ingheţe o
„tonă scurtă” = 907kg gheaţă în 24 ore). Valoarea unei „tone” este 3,51„kW de răcire”
(12.000Btu/h).
A nu se confunda „kW de răcire” ce exprimă capacitatea termică de răcire a unui
echipament de condiţionare a aerului cu puterea electrică necesară (exprimată tot în kW) pentru a
produce efectul de răcire respectiv.

Caracterizarea refrigerantului

Până spre anii 1980 alegerea refrigerantului nu a fost o problemă deoarece nu au existat
reglementări în acest sens. Majoritatea refrigeranţilor „istorici” au fost de tip cloro-fluoro-
carbonaţi (CFC) şi hidro-cloro-fluoro-carbonaţi (HCFC), netoxici şi neinflamabili. Apoi (de prin
1987) convenţii internaţionale şi reglementări naţionale au restricţionat utilizarea CFC si HCFC
datorită cunoscutelor efecte ecologice planetare.
În 1974 s-a formulat ipoteza că CFC sunt responsabili cu distrugerea stratului de ozon din
stratosferă. În consecinţă au demarat măsuri, reglementări (SUA, Canada) pentru stoparea uzului
CFC la aerosoli (spray-uri). În 1980 s-a măsurat „o gaură” de 40% în pătura de ozon. În
septembrie 1987 43 de ţări au semnat Protocolul de la Montreal, prin care se angajează să
îngheţe producţia de CFC în 1990 şi apoi să scadă cu 20% în 1994 şi cu 50% în 1999. Titlul 4
din Actul pentru un Aer Curat din noiembrie 1990 cere sistarea producţiei CFC până în 2000 şi o
gândire de diminuare a producţiei de HCFC până în 2030.
Pentru a evalua sau clasifica efectele negative ale refrigeranţilor asupra mediului s-a
apelat la indicatori:
(1) – potenţialul „golirii” ozonului sub acţiunea moleculelor de refrigerant, în timpul estimat
de existenţă în atmosferă a refrigerantului;
(2) – potenţialul de încălzire globală pe seama contribuţiei refrigerantului la efectul de seră.
Ca şi CO2, refrigeranţii (CFC, HCFC şi HFC) pot bloca energia de pe pământ să radieze în
spaţiu. O moleculă de R-12 (CFC) poate absorbi atâta energie cât 5000 de molecule de CO2.

17
 În ultimul timp se încearcă dezvoltarea unui criteriu alternativ: imapctul de încălzire
echivalent total pentru a evalua efectul diferiţilor refrigeranţi asupra încălzirii globale.
Prin prisma indicatorilor (1) şi (2) nominalizaţi, în raport cu contribuţia ecologică a
refrigerantului R-11 (din grupa CFC), înseamnă că refrigeranţii HCFC (mai instabili cu o durată
de viaţă atmosferică mai scăzută) HFC şi zeotropii sunt mult mai puţin periculoşi din punctul de
vedere al efectelor ecologice. Actualmente hido-fluoro-carbohidraţii (HFC) sunt înlocuitorii
recomandaţi: seria metanului, seria etanului, seria propanului etc.
Agenţii frigorifici zeotropi şi azotropi sunt mixturi de doi sau mai mulţi refrigeranţi:
- amestecul zeotropic schimbă temperatura de saturaţie faţă de temperatura de evaporare (sau
condensare) la presiune constantă;
- amestecul azeotropic se comportă ca un refrigerant monocomponent: temperatura de saturaţie
nu diferă prea mult de temperatura de evaporare sau condensare la presiune constantă.
Refrigeranţii se clasifică şi în funcţie de toxicitate si inflamabilitate: grupa A1 =
neinflamabil şi toxicitate minimă ; grupa B3 = inflamabil şi toxicitate majoră.
R-11, R-12 (CFC) au fost folosiţi cu succes în grupa A1 şi sunt actualmente înlocuiţi cu
R-123 şi R-134a (seria etan), clasa de securitate B1. R-22 (HCFC) – clasa de securitate A1 – a
fost şi rămane încă un refrigerant utilizat în aparate de condiţioanre mici, compacte, rezidenţiale.
Restricţiile de fabricaţie au început în 2004, în 2010 nu va mai putea fi folosit la aparate noi şi se
va sista fabricaţia după 2020. Ca înlocuitori pentru R-22 sunt mixturile zeotrope R-407C şi R-
401A care vor antrena modificări şi reproiectări în echipament. Se fac cercetări în direcţia
utilizării de refrigeranţi naturali,ca de exemplu bioxidul de carbon (R-744) – dar lucrează la
presiuni mult mai mari decât CFC sau HCFC şi hidrocarbonaţi (R-290 – propan) – dar sunt prea
periculoşi datorită inflamabilităţii.

Instalaţii centrale de condiţionare a aerului („chiller”)

Sunt destinate, în general, climatizării clădirilor mari comerciale sau industriale, au

capacităţi de răcire nominale în gama 8-5.100 „tone” (circa 30-18.000„kW de răcire” respectiv
96.000Btu/h – 61MBtu/h) şi majoritatea funcţionează pe principiul compresiei de vapori pentru a
produce apă răcită (Fig. 10.).
Apa vehiculată pe circuitul (1) retur de la clădire este trecută prin evaporator unde este
răcită la o temperatură acceptabilă, uzual 4-7ºC şi apoi este distribuită la o serie de schimbătoare
de căldură apă-aer răspândite în funcţie de necesităţi în raport cu configuraţia clădirii. Aerul
astfel răcit este vehiculat de sisteme de ventilaţie aferente şi „livrat” zonelor de interes (zona =
încăpere ce are condiţiile de confort termic controlate prin-un singur termostat). Deoarece apa
are o capacitate termică mult mai mare decât aerul, sarcina termică corespunzătoare unui volum
mare de aer este preluată de un volum relativ mic de apă. În cursul procesului, apa de răcire se
încălzeşte şi trebuie returnată la evaporator. În circuitul răcitorului căldura degajată de
refrigerantul la înaltă presiune în condensator este preluată tot de apă în circuitul (2) şi apoi este
cedată în mediul ambiant printr-un proces evaporativ de răcire în turn de răcire.
Răcitoarele, în funcţie de capacitatea de răcire necesară, sunt echipate cu diferite tipuri de
compresoare (centrifugale, axiale, cu pistoane, cu angrenaje etc) şi folosesc refrigeranţi din
categoria HCFC (R-22 sau R-123) sau HFC (R-134a). Eficienţa răcitorului este uzual exprimată
prin puterea electrică absorbită în kW şi capacitatea de răcire în „kW de răcire”.
Astfel (cifra mai mică înseamnă mai eficient):
- pentru capacităţi mari, compresor centrifugal – eficienţa: 0,5-0,7;

18
- pentru capacităţi medii, compresor cu angrenaj – eficienţa: 0,6-0,9;
- pentru capacităţi mici, compresor cu piston – eficienţa: 0,8-1.
De fapt, răcitoarele funcţionează majoritatea timpului la sarcină parţială: doar în condiţii
de sarcină termică maximă a clădirii răcitoarele funcţionează la capacitate nominală. De aceea în
exploatare este de interes modul de variaţie a eficienţei în raport cu o capacitate de răcire parţială
(regimurile de funcţionare cu 50% şi 70% capacitate parţială sunt cele mai frecvente)
Turnurile de răcire soluţionează în mod eficient problema degajării unei mari cantităţi de
căldură (provenite din condiţionarea aerului din clădiri comerciale sau industriale) în mediul
ambiant. În principiu, transferul de căldură de la apă la aer prin proces evaporativ implică
dispersarea avansată (atomizarea) apei în mici picături în scopul amplificării apreciabile a
suprafeţelor de contact dintre apă şi aerul atmosferic. Teoretic, în acest mod apa se poate răci
până la temperatura volumică a aerului ambiant (practic apa răcită iese din turn cu circa 3-6ºC
peste temperatura volumică a aerului înconjurător).

Fig. 10 Instalaţie de condiţionarea aerului de tip „chiller”.

Constructiv se cunosc în exploatare peste 10 tipuri de turnuri de răcire: în contra-curent

vertical, în contracurent-transversal etc.
O problemă constructivă specifică este şi cea a materialelor, care trebuie să reziste la o
funcţionare îndelungată în condiţii de umiditate ridicată şi coroziune (oţeluri inoxidabile,
materiale plastice, beton, lemn tratat). Sistemul de ventilaţie distribuie aerul condiţionat (încălzit,
deumidificat – după caz) de la instalaţia centrală (Fig.10) la spaţiile individuale ale clădirii şi are
în configuraţia uzuală: ventilatoare, filtre, schimbătoare de căldură (prentru răcire sau încălzire),
umidificatoare şi dezumidificatoare, clapete de reglaj, clapete de obturare şi o reţea de tubulatură
încorporată în construcţia clădirii până la difuzoarele de aer din încăperi.

19
 Aerul vehiculat în sistem este aspirat din exterior şi mixat în proporţie variabilă cu aerul
recirculat din interior (diferenţa se exhaustează) pentru echilibrarea presiunii interioare.

Echipamente compacte de condiţionare a aerului

Sunt destinate unor aplicaţii localizate cu sarcină termică redusă, în clădiri cu câteva
etaje, case familiale, birouri etc. Capacităţile de răcire ale acestor echipamente sunt cuprinse, de
regulă în domeniul: 1,5-130„tone” (circa 5-460„kW de răcire”, respectiv 18.000Btu/h-
1,56MBtu/h).
Principalele avantaje ale echipamentelor compacte de climatizare sunt:
- din punct de vedere dimensional raăspund constrângerilor datorate spaţiului limitat de
instalare;
- răcirea sau încălzirea este disponibilă în orice moment, independent în orice spaţiu (şi desigur
poate fi oprită oricând în spaţiile neocupate, independent de restul încăperilor din clădire);
- reglarea şi controlul parametrilor funcţionali sunt funcţii individualizate pe încăpere;
- montaj, instalare şi punere în funcţiune – simple în comparaţie cu instalaţiile centrale;
- cost de investiţie redus faţă de instalaţiile centrale.
Sunt desigur şi dezavantaje în comparaţie cu sistemele centralizate de condiţionare:
- eficienţă mai scăzută;
- facilităţi limitate de distribuţie şi filtrare a aerului captat din exterior;
- posibilităţi mai restrânse de control al temperaturii şi umidităţii;
- surse locală de zgomot în încăpere;
- afectează caracteristicile estetice arhitecturale ale clădirii.
Echipamentele compacte funcţionând pe principuil compresiei de vapori pentru rătăcirea
directă a aerului au structura de bază şi se compun din:
Evaporator cu ventilator, compresor, condensator cu ventilator, valvă de expansiune şi –
dacă este cazul – secţiune de încălzire.
Din punct de vedere constructiv echipamentele compacte se întâlnesc în exploatare în
două variante tipice:
(1) varianta în construcţie monobloc, unitară având toate conponentele asamblate într-un singur
modul destinat a fi instalat de regulă pe platforma acoperişului clădirii sau vertical pe peretele
exterior al clădirii.
Prin tronsoane scurte de tubulatură, aerul interior (din încăpere) este dirijat peste
evaporator şi apoi „livrat” în stare condiţionată în încăpere. Capacitatea de răcire a acestor
echimapente compacte monobloc este mai mare de 5 „tone” (circa 18„kW de răcire”), ele fiind
destinate clădiroilor comerciale şi industriale medii sau mici.
Pentru aplicaţii rezidenţiale (apartamente de bloc) la capacităţi de răcire mici există
varianta compactă monobloc pentru montaj „prin perete” având evaporatorul la interior şi
condensatorul răcit cu aer la exterior.
(2) varianta compactă în construcţie de tip „split” în două volume, având evaporatorul şi unitatea
de ventilaţie aferentă într-un modul montat la interior şi compresorul împreună cu condensatorul
răcit forţat cu aer într-un al doilea modul montat la exterior, pe peretele sau pe acoperişul clădirii.
Cele două module sunt interconectate prin conductele de lichid şi de vapori ce realizează
circuitul refrigerantului în sistem. Varianta constructivă tip „split” este extrem de răspândită în
aplicaţiile rezidenţiale (locuinţe, apartamente, birouri etc) cu sarcină termică redusă.

20
2.3. SISTEME DE VENTILAŢIE

2.3.1. Structură. Funcţionare.

Sistemele de ventilaţie au rolul de a furniza aerul condiţionat în una sau mai multe zone
ale unei clădiri (prin zonă se înţelege un spaţiu rezidenţial ce are condiţiile de confort termic
controlate printr-un singur termostat).
Sistemele de ventilaţie vehiculează aerul la parametrii specifici (debit, presiune, viteză,
temperatură) corespunzători satisfacerii sarcinii termice locale (încălzire sau răcire).
În general, sistemele de ventilaţie aferente unei clădiri pot fi de tip distribuit sau
centralizat, în funcţie de tipul şi structura sistemelor primare de încălzire sau răcire (sistemele de
ventilaţie sunt sisteme secundare ce transferă energia termică de la generator la receptor).
În principiu, structura tipică a unui sistem de ventilaţie (Fig. 11) cuprinde:
1. Clapete (jaluzele cu voleţi reglabili);
2. Filtre (praf, polen etc);
3. Schimbătoare de căldură (serpentine pentru încălzire sau răcire);
4. Umidificatoare (după caz);
5. Ventilatoare pentru alimentare (5) şi recirculare aer (5’);
6. Tubulatură (conducte, ramificatoare, difuzoare etc).

Fig. 11. Structura sistemelor de ventilaţie

unde:
AA – aer aspirat din exterior
AC – aer condiţioant livrat
AR – aer recirculat
AM – aer mixat
AE – aer evacuat în exterior

În cursul funcţionării, o instalaţie de ventilaţie conform (Fig.11) aspiră aer exterior (AA)
cu debit reglabil prin intermediul clapetelor (1), vehiculează aerul prin dispozitivele de
condiţionare (2-filtru; 3-încălzitor/răcitor; 4-umidificator) şi furnizează aerul condiţionat (AC)
incintei receptoare prin intermediul tronsoanelor de tubulatură (6), cu ajutorul ventilatorului de
alimentare (5). Pentru echilibrarea presiunii în incintă precum şi creşterea eficienţei sistemului de
condiţionare, este prevăzut circuitul de recirculare echipat cu ventilatorul (5’), prin care aerul din
incintă (AR) este aspirat şi (în funcţie de comenzile date de dispozitivele de control şi reglarea

21
parametrilor de proces) parţial amestecat (AM) cu aerul aspirat, parţial sau total exhaustat în
exterior (AE).
Deoarece aerul are o capacitate calorică cu mult mai mică decât lichidele (apa), pentru
satisfacerea unei sarcini termice date este necesară vehicularea unui volum mult mai mare de aer.
Din acest punct de vedere, în funcţie de structura sistemului de ventilaţie (distribuit sau
centralizat) şi de caracterul şi variaţia sarcinii termice a zonei sau zonelor receptoare, se întâlnesc
în exploatare :
- sisteme de ventilaţie cu volum de aer constant (se vehiculează acelaşi debit de aer cât timp
ventilatorul este în funcţie);
- sisteme de ventilaţie cu volum de aer variabil (se vehiculează debite variabile de aer prin
ajustarea servo-asistată a clapetelor (1) şi prin reglarea turaţiei electromotorului (5) (5’)).

2.3.2. Elemente componente

În continuare sunt prezentate caracteristicile principalelor părţi componente ale unui
sitem de ventilaţie rezidenţial.
Ventilatoare: asigură vehicularea aerului prin sistem pe seama unei presiuni diferenţiale
create de un rotor cu palete profilate antrenat în mişcare de rotaţie de un motor electric.
În funcţie de direcţia fluxului de aer prin rotor, ventilatoarele se clasifică în:
- Ventilatoare centrifugale – aerul este aspirat axial (paralel cu arborele rotorului) şi este
refulat radial (perpendicular pe arbore);
- Ventilatoare axiale – aerul este aspirat axial şi este refualt tot axial.
Caracterizarea performanţelor ventilatoarelor are la bază familia de curbe care dau
dependenţa între Δp – presiunea statică diferenţială şi q – debitul de aer (curba (v) din (Fig. 12)

Fig. 12. Caracteristicile ventilatoarelor

Punctul de funcţionare se obţine la intersecţia caracteristici ventilatorului (v) cu

caracteristica sistemului de ventilaţie (s) care dă dependenţa între căderile de presiune totale care
apar la diferite debite de aer vehiculate prin sistem.
Puterea motorului electric de acţionare, funcţie de parametrii ventilatorului este:

P = Cs * q * Δp / (ήv * ήm) (21)

22
unde:
Cs - Constantă dependentă de configuraţia sistemului;
q - Debitul de aer necesar [m3/s];
Δp - Presiunea statică diferenţială necesară [kPa];
ήn,v - Randamentul ventilatorului, respectiv randamentul motorului electric de antrenare.

În ceea ce priveşte turaţia rotorului, „legile” ventilatoarelor exprimă următoarele

dependenţe :
- debitul de aer este proporţional cu turaţia :
q2 = q1 * (n2 / n1) (22)

- presiunea statică diferenţială creşte cu turaţia la pătrat :

Δp2 = Δp1 * (n2 / n1)2 (23)

- puterea ventilatorului variază cu cubul turaţiei :

P2 = P1 * (n2 / n1)3 (24)

Alegerea ventilatorului se poate face după definirea sistemului de ventilaţie şi evaluarea

concretă a curbei (s) (din Fig. 12). Alegerea implică selecţia tipului (centrifugal sau axial),
mărimii (funcţie de qN şi ΔpN) şi a facilităţilor de montaj, reglare etc.
Tubulatura: reprezintă ansamblul de conducte având rolul de ghidare a fluxului de aer
pe traseele dorite. Dimensionarea tubulaturii are la bază debitele de aer vehiculat, dar şi o serie
de condiţii complementare ca: spaţiul disponibil în structura clădirii, nivelul de zgomot admis,
rezistenţa la foc, izolaţia termică, pierderile prin neetanşeitate etc.
Din punct de vedere constructiv tubulatura de ventilaţie se execută, uzual, din tablă de
oţel galvanizată (zincată), dar şi din alte materiale (tablă de inox, aluminiu, cupru, plăci din
material plastic armat cu fibre de sticlă, chiar din beton în unele cazuri) funcţie de factori ca :
rezistenţa la coroziune, durata de viaţă, condiţiile de mentenanţă.
La mişcarea aerului în conducte, apar interacţiuni între fluid şi pereţii conductei care duc
la apariţia unor pierderi sau căderi de presiune :
- pierderi (căderi) de presiune statică datorate frecării aerului de pereţii conductei;
- pierderi de presiune dinamică datorate curgerii turbulente, ori-de-câte-ori apare o schimbare
bruscă a direcţiei sau mărimii vitezei de curgere a aerului.

23
 Fig. 13. Tubulatură de ventilaţie.

Pentru situaţia din (Fig. 13) aplicând ecuaţia lui Bernoulli în raport cu presiunile: ps1(2) –
presiune statică, pd1(2) – presiune dinamică, Δpv – suprapresiunea produsă de ventilator, avem:

Δpv = (ps2 – ps1) + (pd2 – pd1) + Δpf (25)

Adică presiunea creată de ventilator trebuie să învingă pierderile de presiune însumate

de-a lungul traseului :

Δpf = f(Re) * L * γ * U2 / DH * 2 * g (26)

Formula reprezintă pierderile de presiune prin frecare unde:

f(Re) – factorul de frecare, funcţie de numarul Reynolds, de geometria şi materialul conductei;
L – lungimea caracteristică de curgere;
DH – diametrul hidraulic echivalent al conductei;
γ – densitatea fluidului (aerului);
U – viteza fluidului (aerului);
g – acceleraţia gravitaţională.

Pentru calculele concrete, în literatura de specialitate se dau în tabele şi nomograme

valori numerice şi relaţii particularizate pentru cazurile uzuale din practică.

Schimbătoare de căldură (serpentine): destinate transferului energiei termice la, sau de

la, un curent (flux) de aer, în scopul realizării încălzirii (preîncălzirii, reîncălzirii), răcirii sau
deumidificării aerului în sistemele EIVAC.
Fluidul de lucru primar (care circulă în interiorul schimbătorului de căldură) poate fi:
- lichid (apă sau apă cu etilenglicol) pentru aplicaţiile de încălzire sau răcire;
- refrigerant , numai pentru aplicaţii de răcire (schimbătorul are rol de vaporizator);
- aburi, pentru aplicaţii de încălzire (schimbătorul are rol de condensator);
- gaze de ardere (a combustibililor fosili) pentru aplicaţii de încălzire.
Performanţele schimbătoarelor de căldură depind de o serie de factori ca: geometria şi
aria suprafeţei totale de transfer termic, parametrii fluidului de lucru primar (debit, presiune,

24
temperatură, capacitate calorică etc), parametrii fluxului de aer (debit, presiune, temperatură etc).
Debitul de aer necesar (qaer), în funcţie de sarcina termică a zonei rezidenţiale, este:

qaer = Qzona /[ cpaer * (TAR - TAA)] [m3/s] (27)

unde:
Qzona – sarcina termică maximă a zonei [W];
TAR/AA – temperatura aerului recirculat/aspirat [K];
cpaer = 1,0049 kJ/kgK – căldura specifică a aerului [la 20 °C], de cca patru ori mai mică decât a apei.

Alegerea (dimensionarea) schimbătorului de căldură adecvat implică derularea unui

algoritm de calcul având ca mărimi de intrare parametrii fluxului de aer (qaer, TAR/AA) şi ca
mărimi de ieşire: tipul schimbătorului, dimensiunile şi geometria schimbătorului, tipul fluidului
de lucru primar şi parametrii săi termodinamici.
Filtre: sunt destinate îndepărtării sau reţinerii particulelor, fumului sau gazelor nedorite
din fluxul de aer vehiculat în sistemele de ventilaţie.
În domeniul EIVAC se utilizează în prezent două tipuri principale de filtre de aer:
- filtre vâscoase: medii filtrante acoperite cu substanţe vâscoase (ulei) care acţionează ca un
adeziv care „prinde” particule din aer;
- filtre uscate: pături fibroase (din fibre de sticlă, celuloză, lână, materiale sintetice) având
grosimi, densităţi şi porozităţi diferite.
Nivelul de filtrare necesar depinde de aplicaţie; de exemplu (Tab. 1):
Tab. 1
APLICATIA PERFORMANTA FILTRARII [%]
FILTRU Obs.
PREFILTRARE FILTRU
FINAL
doar particule
Magazine Ateliere NU 50…80 NU
mari
particule medii
Birouri Laboratoare NU 75…90 NU
(~ polen)
Sali conferinte Hale fara depuneri de
75…80 > 98 NU
speciale praf
reducere
Spitale Camere
75…85 > 98 95 avansata de
"GRI"
bacterii
Spatii aseptice
99,97 fara bacterii, fara
Camere "ALBE" 75…85 > 98
(HEPA) praf radioactiv
(f.f.curate)

Performanţa filtrării (rata reţinerii impurităţilor) se defineşte şi se determină prin diferite

metode precizate în standardele internaţionale de profil (de ex. ASHRAE).

PF[%] = 100 * (mFc – mF0) / mPs (28)

unde :
mFc - Masa filtrului colmatat (dupa funcţionare);
mF0 - Masa filtrului nou (înainte de funcţionare);
mPs - Masa “prafului standard” utilizat la probă.

Filtrele produc căderi de presiune în sistem; la un filtru colmatat, acestea pot fi de cca. cinci ori
mai mari.

25
 Bibliografie
[1] Jan F. Kreider (ed.): Handbook of Heating, Ventilation and Air Conditioning 2001, CRC
Press LLC, USA;
[2] *** www.ashrae.org;
[3] Chiriac Florea: Maşini şi Instalaţii frigorifice, Ed AGIR, Bucureşti 2006;
[4] Kuzman Raznjevic: Tabele şi diagrame termodinamice, Ed Tehnică, Bucureşti 1978;
[5] Ilina M, Bandrabur C, Popescu M: Instalaţii de încălzire. Îndrumător de Proiectare, Ed
Tehnică, Bucureşti 1992;
[6] Francisc Gyulai: Pompe, ventilatoare, compresoare, vol 1 şi 2, Ed I.P Timişoara 1988
[7] *** www.birta-kago.ro;
[8] Ţârlea Graţiela-Maria: Codul bunelor practivi. Domeniul frigului şi aerul condiţionat, Ed
AGIR, Bucureţti 2008;
[9] *** SR EN 378/1,2,3,4/2007 Sisteme frigorifice şi pompe de căldură, Cerinţe de siguranţă şi
protecţie a mediului;
[10] *** EN 15240 – Ventilaţii pentru clădiri, Performanţa energetic a clădirilor. Ghid pentru
inspecţia sistemelor de aer condiţionat;

26
27