Sunteți pe pagina 1din 35

https://www.scribd.

com/doc/295745737/Contaminarea-solului-cu-produse-petroliere-doc

CAP. 1. Poluarea solului cu produse petroliere

1.1. Intorducere

Vacanţele, drumeţiile sau orice ocazie, când ne putem pierde în splendorile naturii, ne putem
scufunda în apele mărilor, căţăra exaltaţi de uimire pe crestele munţilor, absorbi prin toate simţurile
frumuseţea Pământului, sunt visurile noastre de fiecare zi. Dacă ar fi numai atât, natura ar fi veşnic
frumoasă, fericită şi generoasă.
De cele mai multe ori, însă uitând că nu merităm să primim nimic degeaba, luând mereu şi
neoferind nimic la rândul nostru, tezaurul de frumuseţe al naturii va seca. Natura nu ne aparţine
nouă, decât în măsura în care înţelegem că noi aparţinem naturii.
Omul, fiinţă efemeră, nu observă şi nu aude glasul naturii, decât atunci când acesta devine
geamăt. El e învăţat să observe doar reacţiile instantanee, măsurate într-un timp comparabil cu
durata prea scurtei sale existenţe, uită că viaţa naturii număra milenii. Reacţiile acesteia, deşi sunt
lente, se desfăşoară în lanţ, toate în natură fiind legate printr-o sensibilă reţea de interrelaţii ce stau
la baza alcătuirii şi funcţionării acestui miraculous sistem.
Nu încape îndoială, că solul este capitalul cel mai preţios de care omul dispune pentru
satisfacerea nevoilor şi ambiţiilor sale. La urma urmelor, cel puţin până la inventarea fotosintezei
artificiale, cu toţii depindem de stratul subţire şi roditor de la suprafaţa Pămnâtului, de unde se
extrag majoritatea resurselor necesare vieţii.Unul din marile paradoxuri este că omul tinde să-şi
pericliteze izvorul vieţii din neştiinţă, neglijenţă, lăcomie, sau din alte cauze. Aşa se face că în timp
ce tehnicile moderne îi îngăduie să introducă în circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce
până ieri erau socotite inerte pe vecie, în paralel, alte milioane de hectare fertile devin improprii
cultivării, datorită tot acţiunii omului.
De când omul a început să acţioneze iraţional împotriva naturii, suprafaţa terenurilor supuse
deşertificării a crescut cu un miliard de hectare şi acest proces avansează într-un ritm accelerat. În
fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt ,,devorate” de drumuri, de uzine şi
de oraşe, de hale de deşeuri şi reziduuri rezultate din activitatea industrială, victime ale luptei
inegale dintre iarbă verde şi asfalt.
România ca ţară producătoare şi cu tradiţie în prelucrarea ţiţeiului, este afectată din păcate,
de fenomene accidentale nedorite care duc la poluarea mediului înconjurător cu ţiţei, produse
petroliere şi reziduuri provenite din procesul de prelucrare a petrolului.
Principalele surse de poluare sunt: activitatea extractivă, prelucrarea şi transportul ţiţeiului şi
produselor petroliere, poluanţii rezultaţi de la aceste surse afectând atât aerul, apele de suprafaţă şi
subterane, vegetaţia şi în special solul (fig.1.1).

a. Activitatea extractivă b. prelucrarea şi transportul ţiţeiului şi produselor


petroliere cu ajutorul unor conducte
c. poluanţii rezultaţi de la transportul petrolului
Fig.1.1 Principalele surse de poluare.

Fenomenele de poluare determină modificări importante la nivelul fitosferei şi zoosferei,


precum şi al microorganismelor, ducând la dispariţia unui mare număr de specii, determinând
scăderea fertilităţii solului, cea mai importantă proprietate a acestuia, care permite susţinerea vieţii
vegetale şi animale şi implicit omului.
Conştientizarea acestei stări de fapt a determinat apariţia unui nou concept în construcţia
proceselor de dezvoltare, conceptual de dezvoltare durabilă, formulat la început numai din
perspectivă protecţiei mediului înconjurător şi a supravieţuirii omului, drept ,,dezvoltarea care
satisface necesităţile generaţiilor prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-
şi îndeplinii propriile necesităţi”. [5]
Ulterior conceptul de dezvoltare durabilă a căpătat importante conotaţii politice. Astfel, la
Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1993 asupra schimbărilor planetare şi la cea de la Bangkok din
1994 asupra stratului de ozon, au participat nu numai oameni de ştiinţă din domeniu, ci şi politicieni
din cele mai înalte sfere ale puterii.
În scopul satisfacerii cerinţelor fundamentale ale conceptului de dezvoltare durabilă, şi
anume, realizarea, la scară planetară, a unui proces de dezvoltare economică, socială şi politică, care
să menţină şi, eventual , să dezvolte resursele de evoluţie ale planetei şi ale speciei umane, s-au
propus trei obiective pragmatice:
a) Reducerea poluării generate de activitatea speciei umane în procesul de evoluţie, aşa cum se
desfăşoară el în prezent;
b) Reconstrucţia ecologică, respectiv realizarea unui echilibru de stabilitate mare pentru mediu.
În figura 1.2 este dat un exemplu de recontrucţie ecologică cu ajutorul unor batiste
absorbante care se folosesc la deversări de produs petrolier pe suprafaţa solului.

Fig.1.2 Reconstrucţia ecologică cu ajutorul unor batiste absorbante.

2
Formularea şi implementarea unui tip de dezvoltare economică, socială şi politică care să
determine evoluţia speciei umane către creşterea nivelului de complexitate având consecinţele
menţinerii vieţii pe planetă.
În aceste circumstanţe, în mod necesar, a venit vremea ca ştiinţa să se implice în cunoaşterea
aprofundată a tuturor fenomenelor negative generate de antropizare, să informeze opinia publică şi
factorii de decizie asupra necesităţii schimbării evoluţiei sociale de la ,,homo economicus” la
,,homo ecologicus” şi să încerce rezolvarea problemelor.
Prelevările de date experimentale şi măsurătorile efectelor poluării au dus la perfecţionarea
metodelor fizico- chimice de analiză, dar interpretarea lor nu se poate face în cadrul, din păcate,
prea îngust şi hiperspecializat, al fiecăreia dintre disciplinele actuale, ci, este necesară o cercetare
bazată pe interdisciplinaritate.
Din această cauză, acţiunea de reducere a poluării, bazată în exclusivitate pe înţelegerea
ştiinţifică a mecanismelor acestui fenomen, este o acţiune de durată prea mare în raport cu interesele
oamenilor afectaţi de efectele negative ale acesteia. Este necesară o acţiune de reducere a poluării
care să se desfăşoare în timp real, de care să beneficiceze şi oamenii care ,,acum” sunt victimile ei.
De aceea, există o preocupare permanentă de cunoaştere a comportării şi efectelor substanţelor
chimice introduse în sol asupra ecosistemului, precum şi a degradării naturale a acestora sau prin
diferite tehnici.
În zonele de extracţie a petrolului, fenomenele de poluare cu reziduuri de petrol şi cu ape
uzate, uneori sărate, sunt destul de extinse, impactul asupra ecosistemelor depăşind intensitatea altor
acţiuni antropice.
Petrolul modifică radical proprietăţile solului, atât fizice şi chimice cât şi cele biologice.
Acesta formează o peliculă impermeabilă la suprafaţa solului care împiedică circulaţia apei în sol şi
schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă, producând axfisierea rădăcinilor şi favorizând
manifestarea procesului de reducere. Pe măsura ce solul devine mai anaerob scade numărul şi
activitatea metabolică a bacteriilor. Petrolul, fiind bogat în carbon organic (98% hidrocarburi),
creşte raportul C/ N în sol, influenţând negativ activitatea microbiologică şi nutriţia plantelor cu
azot.
În zonele de extracţie a petrolului problema poluării solului datorită acestei activităţi devine
şi mai complicată deoarece, concomitent cu poluarea cu reziduuri petroliere, are loc şi o poluare cu
ape uzate, sărate, capabile să provoace şi o salinizare puternică a solurilor poluate cu petrol. În
condiţiile unei astfel de poluări solul devine practic neproductiv, fiind scos complet din circuitul
economic.
Având în vedere că poluarea cu ţiţei, produse şi reziduuri petroliere afectează însăşi
capacitatea solurilor de a susţine viaţa, elaborarea unei metodologii de remediere, adaptată
condiţiilor din România se impunea cu necesitate.
În acest scop, s-au efectuat cercetări privind decontaminarea prin compostare a solurilor
poluate cu ţiţei cu ajutorul ciupercilor selecţionate din microflora autohtonă.
Lucrarea constituie o evaluare complexă a problemei bioremedierii cu ajutorul ciupercilor
Pleurotus a poluării solurilor cu compuşi organici proveniţi din ţiţei, cu indicarea modului în care
se produce poluarea şi a efectului acesteia asupra solurilor. Această lucrare prezintă un over view
asupra principalelor metode fizico-chimice de remediere a solurilor poluate şi o pledoarie pentru
superioritatea bioremedierii ca tehnologie superioară pentru decontaminarea solurilor poluate cu
produse petroliere.

3
1.2. Nevoia de hidrocarburi
Sursa de energie primară, combustibil sau materie primă în industria petrochimică, petrolul
stă la baza civilizaţiei moderne. Mutaţile care au loc în scena petrolieră a lumii stau în atenţia
observaţiilor întrucât petrolul nu ocupă numai o poziţie energetică dominantă, nu se caracterizează
numai prin multiplele sale întrebuinţări, el este factor esenţial în ‘echilibrul’ economic şi politic al
lumii.
Petrolul a fost semnalat mult înainte
de începerea exploatării sale pe scara
industrială. Sub forma de bitum natural,
petrolul era cunoscut şi utilizat în Orientul
Mijlociu cu 5000-6000 îHr.. Existenţa şi
utilizările lui în această zonă, tot în perioada
antică, au fost menţionate şi în lucrările lui
Herodot, Plutarh şi Strabon (fig.1.3).

Fig.1.3 Herodot, Plutarh şi Strabon.

Prima menţiune scrisă despre petrol apare la Herodot, care descrie cum se făcea exploatarea
acestuia de către perşi. Şi Plutarh va nota că ‘Pământul Babilonului este impregnat cu foc’.
Multă vreme petrolul a fost utilizat în stare naturală şi mai mult pe plan local, fără ca
oamenii să-i acorde o importanţă deosebită. Potrivit legendei Arca lui Noe era impermeabilizată cu
astfel de substantă. Egiptenii foloseau bitumenurile pentru pregătirea mumiilor. În Evul Mediu
petrolul era folosit ca remediu împotriva unor maladii, iar smoala începea să aibe largi aplicaţii în
construcţia navelor şi în fortificaţii.
Din timpul domniei lui Napoleon Bonaparte ne-au rămas ştiri despre asfaltul de la Val de
Travers (Elveţia), de la Seyssel (Franţa) şi de la Raguza (Italia) exploatat pentru construcţia
drumurilor.
În anul 1854, în Franţa este separat un lichid inflamabil – kerosenul – sau petrolul lampant,
numit astfel pentru întrebuinţările care i s-au dat. Documentele pomenesc de preocupări şi mai
vechi în acest sens, în Italia şi Scoţia, unde prin distilarea sisturilor bituminoase se obţinea petrol
lampant şi parafina.
Începând din 1857 şi până în prezent producţia de petrol a crescut continuu, dezvoltându-se
progresiv şi studiul probemelor fundamentale ale geologiei petrolului. Creşterea extracţiei de petrol
a fost determinată pe de o parte de invenţia motorului cu ardere internă (1886), iar pe de altă parte
de descoperirea forajului rotativ care a permis realizarea forajelor foarte adânci.
Asupra proceselor de migrare a hidrocarburilor şi formării zăcămintelor a fost elaborate
ipoteze de către Abich, Mendeleev. Astfel Abich în Rusia şi Hunt în America elaborează teoria
anticlinală, iar C.Wite pune bazele teoriei gravitaţionale a formării zăcămintelor.
L.Mrazec la începutul secolului XX a emis teoria diapirismului şi a pus în evidenţă
importanţa acestuia pentru migrarea petrolului.
Levorsen (1936) cuprinde sub numele de ,,capcană” condiţiile tectonice, stratigrafie şi
litologie de închidere a zăcămintelor.
Studiul diferitelor tipuri de zăcăminte de petrol a dus la apariţia a diferite clasificări ale
acestor zăcăminte. Primele clasificări s-au bazat fie pe criterii genetice (Hoefer, Andrusov,

4
Macovei), fie pe criterii tectonice (Mrazec). Ulterior au fost adoptate criterii mixte de clasificare
structural-stratigrafice şi litologice (D.I.Brod).[15]
Studiile intreprinse de Lilley şi Washburn şi continuate de Rich şi Hubbert (1953) au scos în
evidenţă rolul factorilor capilar şi hidraulic în procesele de migraţie şi de acumulare a zăcămintelor
de hidrocarburi. În secolul XX cercetătorii au scos în evidenţă legătura între formarea zăcămintelor
de petrol şi anumite tipuri de bazine de sedimentare. În felul acesta au fost delimitate de Brod şi
Eremenco marile provincii petrolifere ale globului.
Despre ivirile de ţiţei de pe teritoriul României există ştiri care atestă folosirea acestuia ca
obiect de cult încă din vremea dacilor. Cei care i-au cunoscut pe daci pomenesc despre faptul că
aceştia îşi îmbibau torţele cu o substanţă negricioasă ce ardea multă vreme. Obiectele găsite la
Târgşor, langă Ploieşti şi în aria unor aşezări datând din secolele V-VI si IX-X arată că populaţia
localnică folosea păcură. Urme ale unor exploatări din secolul XVII au fost identificate la Moineşti
pe Valea Trotusului şi Pacureţi unde ţiţeiul se extrăgea prin puţuri săpate de ţărani.
Prima rafinărie de petrol din lume a fost construită în România, la marginea oraşului
Ploieşti, de către fraţii Mehedinţeanu. Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele
fiind formate din vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne.
Aceste utilaje au fost comandate în Germania firmei Moltrecht ce construia cazane pentru
distilarea şisturilor bituminoase, iar în decembrie 1856 începe construcţia “fabricii de gaz” din
Ploieşti, pe numele lui Marin Mehedinţeanu (fig.1.4).

Fig.1.4 Prima rafinărie de petrol din Ploieşti

Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant, începând cu 1
aprilie 1856. A fost folosit petrolul oferit de fraţii Mehedinteanu, care avea calităţi incontestabile:
incolor şi fără miros, ardea cu o flacără luminoasă, de intensitate şi formă constante, fară fum şi fără
să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil.

1.3 Hidrocarburi
În ţiţei sunt prezente hidrocarburi aparţinând claselor: parafine, naftene, aromatice şi
hidroaromatice (hidrocarburi cu structură mixtă), ce conţine între 1 şi 100 atomi de carbon în
moleculă şi aparţin la 17 serii omoloage, cuprinse între C nH2n+2 şi CnH2n+30 . Ţiţeiul nu conţine
hidrocarburi nesaturate (alchene, alcadiene, alchine).
Hidrocarburile reprezintă componenta majoritară a ţiţeiurilor: peste 50% în cazul ţiţeiurilor
naften-aromatice şi în jur de 90-98% în cazul celor ceroase (parafinice).
Deşi numărul de hidrocarburi prezente în ţiţei e ridicat, ponderea lor diferă, ceea ce face ca
ţiţeiurile să fie alcătuite în mare măsură dintr-un număr relativ mic de hidrocarburi.
În ţiţei se întâlnesc aproximativ aceleaşi hidrocarburi însă în proporţii variabile, ceea ce
conduce la deosebiri existente între diverse ţiţeiuri.

5
În fracţiunile medii (200-3500C) şi în cele superioare (3500C+) ale ţiţeiului se întâlnesc în
proporţie ridicată hidrocarburi cu structură mixtă (hidrocarburi aromatice).
Hidrocarburi parafinice prezente în ţiţeiuri sunt de tipul liniare (normal-parafine) şi
ramificate (izoparafine). În zăcământ ţiţeiul conţine atât termenii inferiori, componenţi ai gazelor
asociate, cât şi cei superiori, parafine lichide şi solide cu până la 80 (100) atomi de carbon în
moleculă. Proporţia de parafine în ţiţeiuri şi în fracţiunile separate din acestea variază în limite
largi, în funcţie de natura chimică a acestora (ceros sau neceros) şi de intervalul de distilare
(limitele de distilare) ale fracţiunilor. Ţiţeiurile tinere ca vârstă geologică (60-80 milioane ani) au un
conţinut mai mic de hidrocarburi parafinice , comparativ cu cele vechi (160-180 milioane ani) astfel
fiind mai evoluate din punct de vedere al transformărilor chimice, deci mai bogate în parafine.
Hidrocarburile parafinice normale se găsesc în proporţie mai mare decât cele ramificate în
ţiţeiurile ceroase. În cazul ţiţeiurilor neceroase, în unele dintre fracţiunile separate din acestea,
proporţia de izoparafine poate s-o depăşească pe cea de parafine normale.
Hidrocarburile parafinice ramificate (izoparafinele) se găsesc în proporţie mai ridicată în
ţiţeiurile neceroase (naften-aromatice) , mulţi componenţi ai acestora aflându-se într-o proporţie atât
de redusă, încât nu pot fi separaţi şi identificaţi. În fracţiunile medii ale ţiţeiurilor au fost identificate
hidrocarburi parafinice ramificate cu structură izoprenoidă care provin din materialul organic din
care s-a format ţiţeiul.
În ţiţeiuri şi în fracţiunile lor se găsesc izoparafine cu puţine ramificaţii: una până la trei
ramificaţii pe moleculă, izoparafinele cu o singură ramificaţie fiind mai abundente decât cele cu
două ramificaţii, care la rândul lor se găsesc în proporţie mai mare decât cele cu trei ramificaţii.
Hidrocarburile parafinice, liniare şi ramificate, cu punct de topire ridicat sunt componente
ale cerii de petrol. Ceara de petrol este un produs solid natural, nedistilat, separat din ţiţeiuri
(ceroase), în condiţii de temperatură scăzută, ea conţine totalitatea hidrocarburilor prezente în ţiţei,
solide la temperatura ordinară. Ceara de petrol este alcătuită din hidrocarburi cu peste 20 de atomi
de carbon în moleculă, aparţinând subclaselor liniare, parafine ramificate şi alchilciclohexani cu o
singură catenă lungă, liniară sau ramificată. Conţinutul de ceară al ţiţeiurilor variază în limite largi,
valoarea de 2% împărţind ţiţeiurile în ceroase (conţinut de ceară, c<2%) şi ceroase (c  2%).
Ţiţeiurile ceroase prezintă un conţinut de ceară de ordinul 2-15%, ţiţeiurile româneşti fiind
caracterizate printr-un conţinut ridicat de ceară, de cca. 13%.
Parafina şi cerezina reprezintă produse fabricate, obţinute prin separare (deparafinare cu
solvenţi) din fracţiunile de ulei. Parafina se separă din fracţiunile de ulei mediu (400-450 0C)
provenite din ţiţeiuri ceroase şi conţine în cea mai mare parte hidrocarburi parafinice normale, pe
când cerezina se separă din fracţiunile de ulei greu şi rezidual, fiind constituită majoritar din
izoparafine.
Hidrocarburile naftenice constituie componentele principale ale majorităţii ţiţeiurilor
indiferent de natura lor chimică, conţinutul de astfel de hidrocarburi variind între 30-50%. Ca
structură chimică ele sunt de tipul alchilciclopentani, alchilciclohexani şi policiclice, cu până la zece
cicluri pe moleculă. În cantitatea cea mai mare se găsesc metilciclohexanul (cel mai abundent
componenet naftenic din ţiţei) urmat de metilciclopentan.
Majoritate naftenelor din ţiţei sunt mono- şi diciclice într-o proporţie de cca. 50% în medie,
indiferent de natura chimică a ţiţeiului de provenienţă.
Uleiurile albe (uleiurile suprarafinate şi deparafinate) sunt alcătuite exclusiv (cca. 92%) din
alchilnaftene cu unul până la trei cicluri pe moleculă. Componentele de bază ale uleiurilor
lubrifiante finite sunt alchilnaftenele cu o singură catenă lungă şi ramificată alături de alchilbenzeni
şi normal parafine şi izoparafine. Astfel de componente naftenice conferă punct de curgere
corespunzător uleiului.
Hidrocarburile aromatice reprezintă cea de-a treia componentă a hidrocarburilor prezente
în ţiţei, proporţia de astfel de hidrocarburi este mai mică decât cea de parafine şi naftene variind
dependent de natura chimică a ţiţeiului ceros (parafinic) sau neceros (naften aromatic) între 10-50%.

6
În ţiţei se întâlnesc hidrocarburi aromatice cu structură variată, cu unul până la zece cicluri
pe moleculă, proporţia cea mai mare de aromatice din toate fracţiunile ţiţeiului, constituind-o
alchilbenzenii.
Hidrocarburile cu structură mixtă (hidroaromatice) încep să apară în fracţiunile petroliere
care distilă peste 200 0C. În componenţa acestora pe lângă clasele de hidrocarburi menţionate
(parafine, naftene, aromatice) se găsesc hidrocarburi cu structură mixtă (hidroaromatice) a căror
moleculă conţine, în diverse proporţii, cele trei elemente structurale: cicluri aromatice condensate
cu cicluri naftenice, având ataşate de cicluri naftenice, pe cele aromatice fiind grefate catene mai
scurte (metil).

1.3.1 Tipuri de produse petroliere


Poluanţii caracteristici activităţilor de forare, exploatare, separare, stocare şi transport ţiţei şi
gaze, pentru factorul de mediu sol, pot fi:
 Ţiţeiul – care produce poluarea chimică a solului prin modificări radicale ale proprietăţilor
solului.
Ţiţeiul, deversat în cantităţi mari, formează o peliculă impermeabilă la nivelul solului
împiedicând schimbul de gaze între sol şi aer.
 Apa de zăcământ – care prin sărurile antrenate în sol poate produce în funcţie de
intensitatea poluării modificări în ceea ce priveşte gradul de saturaţie, cantitatea totală de
baze, calitatea humusului şi diminuarea sau distrugerea microfaunei din sol.
 Noroiul de foraj – are acţiune dăunatoare asupra culturilor datorită conţinutului de metale
grele, aditivi, săruri, sodă caustică.

Este cunoscut faptul că ţiţeiul şi produsele sale petroliere sunt constituite dintr-un amestec
complex de hidrocarburi şi alţi compuşi organici. Acestea provin din diverse fluxuri de prelucrare şi
sunt formulate astfel încât să îndeplinească specificaţiile cerute de beneficiari privind proprietăţile
fizice şi standardele de calitate dorite. În plus, pentru îmbunătăţirea stabilităţii şi performanţei
carburanţilor, sunt utilizaţi aditivi şi agenţi de etilare. Printre produsele petroliere discutate în
această secţiune se numără benzina şi distilatele medii, cum sunt combustibilii Diesel, combustibilii
lichizi de focare, petrolul utilizat drept carburant pentru avioanele cu reacţie.
Benzinele sunt alcătuite dintr-un număr foarte mare de compuşi (câteva sute), din clasa celor
alifatici sau aromatici. Printre compuşii alifatici se numără butanul, pentanul şi octanul. Printre
compuşii aromatici se numără benzenul, toluenul, etilbenzenul şi xilenii (BTEX). O parte din
compuşii aromatici - care pot constitui un indicator util privind ponderea de hidrocarburi provenite
din scurgeri recente - sunt unii dintre compuşii mai volatili şi mai solubili din carburanţii Diesel. În
mod obişnuit, benzinele au o volatilitate cu cel puţin un ordin de mărime mai mare (aşa cum indică
presiunea de vapori) comparativ cu motorinele Diesel.
Produsele distilate medii, cum sunt petrolul şi combustibilii Diesel, pot conţine în jur de
500 constituenţi individuali, majoritatea acestora fiind mai puţin solubili şi mai puţin volatili decât
cei existenţi în benzine. Distilatele medii tind, să aibă concentraţii mai scăzute de aromatice BTEX
(sub 1,5% masă) Este posibil ca scurgerile mai vechi din aceste distilate medii să nu mai conţină
concentraţii apreciabile sau detectabile de compuşi aromatici, deoarece aceşti compuşi s-au
volatilizat în timp.
Aditivii şi compuşii organici oxigenaţi sunt prezenţi atât în benzine, cât şi în distilatele
medii. Aditivii sunt antioxidanţi, dezactivatori ai metalelor şi detergenţi formând mai puţin de 5
procente volum din benzină sau combustibilii Diesel. Compuşii oxigenaţi prezenţi în benzină sunt
cei care măresc cifra octanică, cum sunt alcoolii (spre exemplu etanolul) şi eterii (spre exemplu
metil terţ butil eterul - MTBE) şi pot reprezenta 10 procente volumice (sau chiar mai mult) în unele
benzine neetilate. Utilizarea MTBE s-a extins rapid începând cu anul 1993, acesta urmând a fi
utilizat cu precădere în benzinele neetilate. Concentraţia aditivilor şi a compuşilor oxigenaţi variază
în funcţie de poziţia geografică şi de anotimp.

7
1.3.2 Caracteristicile fizico-chimice ale produselor petroliere
Tipul şi compoziţia unei anumite fracţiuni petroliere, prin proprietăţile specifice,
influenţează mobilitatea şi reţinerea acestor fracţiuni în sol. Printre aceste proprietăţi se numără
densitatea, vâscozitatea dinamică, solubilitatea şi presiunea de vapori.
Densitatea. Deoarece densitatea produselor petroliere este mai mică decât cea a apei, această
diferenţă de densitate poate avea un efect important asupra curgerii şi retenţiei produselor petroliere
în solurile umede şi saturate cu apă. O creştere a temperaturii are tendinţa de a scădea densitatea şi
vâscozitatea şi poate determina creşterea mobilităţii produselor petroliere în sol. Cu toate acestea,
modificări mici ale valorii vâscozităţii nu vor afecta în mod semnificativ mobilitatea în sol a unor
produse petroliere.
Atunci când hidrocarburile vin în contact cu solul, se pot distribui selectiv între apa din sol,
vaporii din sol şi partea solidă a solului, sau pot să rămână ca fază lichidă liberă. Produsele
petroliere sunt alcătuite din câteva sute de componenţi, aerul şi partea solidă a solului depinde de
proprietăţile lor individuale.
Solubilitatea componenţilor din benzine reprezintă o măsură a gradului în care un anumit
component se poate dizolva în apă. Concentraţia şi solubilitatea în apă a unui anumit component în
amestec tinde să fie mai scăzută decât concentraţia şi solubilitatea în apă a aceluiaşi component în
stare pură.
Hidrocarburile aromatice uşoare prezintă solubilităţile cele mai ridicate, (de exemplu
benzenul, toluenul, etilbenzenul şi xilenii). Compuşii oxigenaţi din benzine, (MTBE-ul, etanolul, şi
metanolul), au valori ale solubilităţilor mai mari cu două ordine de mărime decât cele ale
hidrocarburilor aromatice uşoare. Cu cât concentraţia relativă a unui anumit component dintr-un
amestec de hidrocarburi este mai mare, cu atât concentraţia în apă a acestuia este şi ea mai mare.
Presiunea de vapori poate fi utilizată pentru a exprima tendinţa de volatilizare a unui
component lichid. Gradul de volatilizare al unei benzine lichide depinde de presiunea de vapori a
componenţilor săi; cu cât presiunea de vapori este mai ridicată, cu atât volatilizarea este mai
puternică. Constituenţii mai uşori (cu masă moleculară mai mică), au presiunile de vapori şi
volatilităţile cele mai ridicate.
Printre forţele motrice care controlează mişcarea vaporilor de compuşi organici şi
schimbările locale ale presiunii de vapori se numără temperatura produsului, densitatea şi gradientul
său de concentraţie, schimbările de presiune precum şi mişcarea apei care se infiltrează.
Adsorbţia se referă la legarea unui component pe suprafaţa unui solid existent în componenţa
solului. Atunci când componenţii benzinei sunt prezenţi într-un sol ce conţine apă, ei se vor
repartiza între cele două faze (adică faza lichidă şi faza dizolvată), proporţional cu valorile
constantelor lor de adsorbţie în sol. În stratul situat în apropierea suprafeţei solului, ce conţine
material organic, adsorbţia va creşte direct proporţional cu conţinutul de substanţe organice din sol.
În continuare, se prezintă centralizat (vezi anexa) caracteristicile fizico-chimice ale
potenţialilor poluanţi petrolieri lichizi: ţiţei, benzină, petrol, motorină, păcură, uleiuri şi ulei uzat.
Este prezentată de asemenea şi o caracterizare sumară a şi a unui şlam, un amestec de
produse petroliere cu produse solide de diferite provenienţe, inclusiv sol. Au fost selectate produse
petroliere de natură chimică ceroasă şi neceroasă. Aceasta deoarece ceara este componentul natural
al ţiţeiului alcătuit din hidrocarburi, în cea mai mare parte, cu temperatură de topire ridicată, care
sunt solide în condiţii de temperatură ambiantă. Din punct de vedere a hidrocarburilor prezente în
ceara de petrol, acestea aparţin claselor normal parafine (cu molecula liniară), marea majoritate (în
jur de 90% dintre componenţii cerii de petrol sunt hidrocarburi aparţinând acestei subclase),
izoparafine (parafine ramificate) şi alchil naftene monociclice (alchilciclopentani şi
alchilciclohexani) cu catenă parafinică mai lungă de 15 atomi de carbon.

8
Proprietăţile de curgere ale produselor petroliere sunt dependente de valoarea conţinutului de
ceară al acestora. Un conţinut de ceară de 1% masă induce o creştere a temperaturii de congelare a
produselor petroliere de circa 10 ºC. În funcţie de conţinutul de ceară, produsele petroliere se împart
în ceroase, când acesta este egal sau superior valorii de 2% masă, şi neceroase, când conţinutul de
ceară este mai mic de 2% masă.
Conţinutul de ceară al produselor petroliere constituie, alături de vâscozitate, o caracteristică
importantă în evaluarea vitezei de penetraţie a produselor petroliere prin sol şi contaminarea
acviferelor.
Proprietăţile de bază ale poluanţilor organici de care depinde nivelul de poluare, intensitatea
poluării şi aria de extindere sunt:
 Solubilitatea
Solubilitatea reprezintă cantitatea maximã din acea substanţă care se poate dizolva în H2O
la o anumită temperatură. Această proprietate joacã un rol important în transportul poluanţilor şi
stabilirea traseului de migrare. Se poate remarca tendinţa compuşilor organici solubili de a fi foarte
uşor vehiculaţi de H2O şi puţin adsorbiţi de sol.
Solubilitatea influenţează concentraţia unui poluant în apa substerană sau în apa din pori.
 Densitatea
După diferenţa de densitate între densitatea apei şi cea a produsului petrolier se poate
cunoaşte dacă poluantul pluteşte sau nu la suprafaţa apei subterane. Cei mai uşori, ca apa formează
un strat la suprafaţa acesteia, iar cei mai grei se depozitează în roca impermeabilă dacă nu sunt
reţinuţi prin adsorbţie.
 Vâscozitatea
Vâscozitatea este o proprietate care determină gradul de infiltraţie a poluanţilor în sol
precum şi curgerea ulterioară a acestora în acvifer. De mărimea vâscozităţii depinde şi forma de
impregnare şi mărimea coeficientului de impregnare, ca şi direcţia şi viteza de deplasare a
poluantului.
 Presiunea vaporilor
Presiunea de vapori este presiunea în faza de vapori a unui compus chimic aflat în echilibru
cu faza lichidă sau solidă a acestuia la o anumită temperatură. Dă informaţii şi descrie capacitatea
de volatilizare, în anumite condiţii, a produsului petrolier poluant.
Valoarea presiunii de vapori este importantă şi în estimarea cantităţii de poluant din sol cât şi
dacă se pot aplica tehnici de remediere prin aspiraţia vaporilor din sol.
 Constanta lui Henry
Constanta lui Henry reprezintă volatilizarea compuşilor dizolvaţi în apa, guvernată de legea
Henry care arată că: presiunea parţială de echilibru în aer deasupra interfeţei apă-aer este
proporţională cu concentraţia acestui compus în apă. Constanta Henry descrie tendinţa unui poluant
aflat în soluţie de a vaporiza cu aerul din porii mediului permeabil.
Cu cât constanta Henry e mai mare, cu atât compusul este mai volatil şi deci mai uşor de
eliminat din soluţie.
În continuare se prezintă proprietăţile unor substanţe organice cu potenţial de poluare
(tab.1):

Tabelul 1 Proprietăţile unor substanţe organice cu potenţial de poluare.

9
Constanta lui Henr
Coeficient de repartiţie

absorbţie (mg subst /g


Densitate (g/ml)

Biodegrabilitatea
Nr. Substanţa

Solubilitate (mg/l)

(atm)

carbon) la 500 ppb


organică

Capacitatea de
crt.

octanal /apă
(poluant)

1 Benzen 1,75·103 0,879 1,3·102 230 80 D

2 Toluen 5,35·102 0,880 1,3·102 217 50 D

3 O – Xilen 1,75·102 0,880 8,9·10-2 266 75 D

1.4 Poluarea solului cu produse petroliere


Ca ţară producătoare de petrol şi gaze naturale, România având şi un potenţial de
extracţie cu perspectivă de creştere a producţiei, suferă de unele aspecte nefericite în ceea ce
priveşte poluarea provenită din activităţile de extracţie, transport şi prelucrare.
Zeci de mii de hectare dintre cele mai bune terenuri agricole şi silvice sunt poluate cu ţiţei
(fig.1.5), reziduuri petroliere, produse rafinate şi apă sărată, adjuvant al ţiţeiului în activitatea de
transport.
După evaluarea efectuată în 2010 în
cadrul ICPA, s-a stabilit că o suprafaţă
considerabilă, peste 50 000 ha de tren, este
poluantă cu astfel de produse, cele mai mari
suprafeţe întalnindu-se în judeţele Teleorman,
Brăila, Bihor, Dolj, Dâmboviţa, Giurgiu şi
Gorj.

Fig. 1.5 Sol poluat cu ţiţei.

10
Fig.1.6 Sonda pentru extragerea petrolului.

Pe lângă acestea, în zonele de


exploatare petrolieră (fig.1.6), mari suprafeţe
sunt scoase din producţia vegetală, datorită
amplasării la suprafaţa terenului a unor
conducte, sonde scoase din exploatare,
depozitării unor materiale şi deşeuri, la care
se adaugă drumuri şi poteci construite legal şi
inegal, linii electrice şi telefonice etc.

11
Toate aceste cauze, la care se adaugă şi faptul că la această dată, mecanismele procesului de
remediere a solurilor poluate cu ţiţei încă sunt necunoscute, actualizează în mod constant
necesitatea aprofundării cercetărilor în vederea remedierii solurilor contaminate, care să elucideze
aceste probleme.[3]
Deşi multă vreme s-a crezut că solul are o capacitate infinită să degradeze poluanţii, astăzi
este dovedit că suprafaţa solului poate degrada numai aproximativ 30t materie uscată/ha/an.
Tehnologiile de depoluare a solului, constau în primul rând, în tratamente fizice şi chimice
asupra profilului de sol în scopul favorizării şi accelerării proceselor de biodegradare a reziduurilor
petroliere deversate. Acestea trebuie să includă, deci, întregul ansamblu de tratamente necesare
asigurării condiţiilor favorabile dezvoltării intensive a acelor populaţii de microorganisme din sol,
cu abilităţi metabolice în degradarea hidrocarburilor din ţiţei, respectiv asigurarea în sol a unei
afânări cât mai profunde, pentru ca microorganismele (predominant aerobe) să fie adecvat
aprovizionate cu oxigen, precum şi a unei fertilizări corespunzătoare cu îngrăşăminte organice şi
minerale, mai ales cu azot, pentru ca, prin metabolismul microbian să poată fi consumate şi
eliminate rezervele excesive de carbon din sol realizate prin poluarea cu hidrocarburi din ţiţei. De
altfel, problema refacerii terenurilor cu soluri poluate cu compuşi organici proveniţi din ţiţei poate fi
rezolvată cu succes numai prin studierea detaliată a mecanismului pierderii fertilităţii, a
caracteristicilor cantitative a unora sau altora dintre schimburile care se petrec în desfăşurarea
proceselor din sol.[6]
Dezvoltarea industriei petroliere, atât a celei extractive, cât şi a celei prelucratoare, inclusiv
transportul petrolului şi al produselor petroliere, e însoţită uneori, de apariţia unor fenomene
secundare, neprevăzute, cu efecte mai mult sau mai puţin dăunătoare asupra mediului şi vieţii
omului.
Unul din aceste fenomene este poluarea solului cu reziduuri petroliere cu sau fără apă sărată,
ca şi cu alte produse reziduale rezultate de la activităţile de exploatare şi extracţie a ţiţeiului, la
acestea adaugandu-se pierderile din conductele care transportă ţiţei sau produse petroliere.
Există milioane de metri cubi de reziduuri petroliere (fig.1.7) care sunt depozitate în gropi
numite bataluri, aflate în proprietatea companiilor petroliere.

Fig.1.7 Batal cu reziduuri petroliere.

În rafinării, poluarea solului poate fi: directă, cauzată de depunerile de reziduuri solide sau
semisolide, provenite din desfăşurarea proceselor tehnologice sau indirectă, din cauza agenţilor de
poluare emişi în atmosferă, purtaţi de vânt, care se depun pe sol şi sunt spălaţi de precipitaţii,
infiltrâdu-se în subteran.
Sursele potenţiale de poluare directă a solului şi subsolului pot fi parcuri de rezervoare,
separatoarele vechi din staţiile de epurare, bazinele de decantare, batalurile de şlamuri şi gudroane,
conductele subterane, reţele de canalizare.
Reziduurile solide, nedepozitate corespunzător, care pot polua solul provin din: impurităţi
solide antrenate în ţiţei, nămoluri de la epurarea apei uzate şi de la tratarea apei brute, reziduuri
solide provenite din operaţiile de întreţinere şi curăţare, cenuşă de la incineratorul de nămoluri, cocs
de la instalaţia de cocsare sau de la decocsarea cuptoarelor, praf de catalizator.
Reziduurile petroliere care apar în vecinătatea sondelor sau rafinăriilor de petrol,
conductelor de transport ale ţiţeiului sau produselor petroliere etc. reprezintă o sursă de poluare
importantă atât pentru sol cât şi pentru apa de suprafaţă şi subterană.
Rezervoarele îngropate pentru depozitarea ţiţeiului, a unor produse petroliere, substanţe
chimice etc., prin degradarea pereţilor sau radierului prezintă scurgeri nocive care ajung în sol îl
degradează şi îl fac impropriu altor folosinţe.
Pierderile de ţiţei sau produse petroliere din rezervoare, conducte, etc. în urma unor
accidente sunt arătate în figura 1.8.

Fig.1.8 Pierderi de ţiţei sau produse petroliere în urma unor accidente.


Rezervoarele de ţiţei sau de produse petroliere au o suprafaţă mare de contact cu solul. La
corodarea fundurilor rezervoarelor pot apărea scurgeri de produse petroliere. Scurgerile în cantităţi
mici nu pot fi evidenţiate şi pot impurifica solul.
La scurgerea unui rezervor, produsul deversează în incinta parcului de recipiente. Produsul
deversat este, în general, colectat în sistemul de canalizare şi recuperat la epurarea apelor uzate, dar
din cauza fisurilor canalizării, se pot infiltra în sol.
Dacă pereţii batalurilor de reziduuri şi nămoluri nu sunt impermeabilizate corespunzător,
produsele petroliere se pot infiltra în sol. Cutremurele produc fisuri prin care se scurg produse
petroliere în sol şi subsol.
Spargerea conductelor duce la pătrunderea unei părţi de produs în sol. În cazul conductelor
îngropate, depistarea acestor scurgeri este mai dificilă.
Deşi se stripează la ieşirea din reactor, catalizatorii utilizaţi mai conţin urme de produse
petroliere, iar când sunt depozitaţi direct pe sol, pot fi spălaţi de apele meteorice, impurificând astfel
subsolul.[9]
Apele meteorice pot spăla produsele petroliere apărute accidental pe drumuri, platforme,
rampe de încărcare, iar o parte a acestor ape impurificate cu produse petroliere contaminează solul
şi subsolul.
Alte surse de poluare a solului sunt: scurgerile continuu de conducte de transport pe lungimi
mari fisurate accidental, exploatarea sondelor de cercetare şi exploatare din schelele petroliere,
poluarea plajelor şi malurilor de râuri prin deversări intenţionate sau accidentale.
În zonele de extracţie a ţiţeiului, fenomenele de poluare cu reziduuri şi produse petroliere,
precum şi cu ape uzate, uneori încărcate cu săruri, sunt destul de extinse, impactul asupra
ecosistemelor depăşind intensitatea altor acţiuni antropice. După evaluarea făcută în anul 1987 de
către Consiliul Naţional pentru Gospodărirea Unitară a Fondului Funciar, împreună cu comitetele
executive ale consiliilor locale şi specialişti din Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului,
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie şi reprezentanţi ai Ministerului Petrolului,
datorită deversărilor de petrol, apă sărată şi nămol de sondă, erau afectate peste 50 000ha, din care
peste 49470ha terenuri agricole. Pe mari suprafeţe ( 3380 ha, din care 2850ha teren agricol), solul
era excesiv poluat, fiind practic neproductiv (fig.1.9).

Fig.1.9 Sol contaminat cu petrol.

Reziduurile de petrol sunt amestecuri complexe de hidrocarburi (98%), aparţinând


următoarelor clase:

 hidrocarburi saturate aciclice – alcani


 hidrocarburi saturate ciclice- cicloalcani
 hidrocarburi aromatice mononucleare
 hidrocarburi aromatice polinucleare condensate.
În tabelul 2 se prezintă compoziţia medie a reziduurilor de petrol care intersează prin efectul
global pe care îl determină acesta.

Tabelul 2 Compoziţia medie a reziduurilor de petrol.

Component Ţiţei Benzine Reziduu de la


Rafinărie
Alcani ( parafine) 15-30% 25 –68% 21%
Hexadecan
Cicloalcani (naftene) 30-50% 5 – 24 -
Ciclohexan
Aromatice
(benzenice) 5-24% 7 – 55% 49%
Benzen
Asfaltene (compuşi
heterociclici cu 2-15% 0,1% 30%
O,S,N) Naftalen

Cele mai importante proprietăţi ale petrolului, din punctul de vedere al interacţiunii cu solul
sunt:
 starea de agregare – amestec de compuşi lichizi în care sunt dizolvati compuşi solizi şi
gazoşi;
 caracterul hidrofob – respinge moleculele de apă, este nemiscibil cu apa, formează o
peliculă superficială;
 conţinutul ridicat de carbon organic ( până la 85 % );
Toate aceste proprietăţi determină interacţiuni specifice ale reziduurilor de petrol cu solul
producând modificarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Solurile poluate cu petrol prezintă la suprafaţă o peliculă impermeabilă care împiedică
circulaţia apei în sol şi schimburile de gaze între sol şi atmosferă, producând asfixierea rădăcinilor
şi favorizând manifestarea proceselor de reducere.
Petrolul fiind bogat în carbon organic (conţine 98 % hidrocarburi) creşte raportul C/N în sol
influenţând negativ activitatea microbiologică şi nutriţia cu azot a plantelor.[2]
Efectul imediat al poluării solului cu petrol se reflectă în însăşi perturbarea activităţii
microbilogice din sol. Astfel, în primele săptămâni după deversare, în funcţie de intensitatea
poluării, are loc reducerea activităţii microbiologice din sol, situaţie confirmată de analizele privind
respiraţia solului (degajare de dioxid de carbon) şi activitatea enzimatică (dehidrogenazică).
Apoi în condiţii optime de temperatură se manifestă o tendinţă de revenire la starea
microbiologică normală a solului, deoarece numeroase bacterii, drojdii, microfungi şi chiar alge
sunt capabile să degradeze hidrocaburile.
Prin urmare, biodegradarea apare ca un mijloc operaţional pentru combaterea poluării cu
petrol şi de aceea se consideră că strategia depoluarii solului afectat de contaminarea cu reziduuri
petroliere constă în favorizarea mijloacelor natrurale de eliminare a acestora.
După deversare, la contactul petrolului cu solul, hidrocarburile saturate pătrund la adâncimi
mai mari, urmate de cele aromatice, iar asfaltenele rămân în partea superioară a profilului de sol. O
parte importantă a hidrocarburilor dispare lent sub acţiunea fenomenelor naturale (evaporarea,
fotooxidarea, dizolvarea, biodegradarea, etc.). În primele ore după deversare are loc evaporarea
celor mai volatile hidrocarburi (majoritatea celor cu C13 – C14).
De asemena, are loc solubilizarea hidrocarburilor uşoare şi transformarea celorlalte
hidrocarburi datorită fotooxidarii sub acţiunea razelor solare ultraviolete.
Poluarea solului înseamnă orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a
solului ca suport şi mediu de viaţă în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om,
dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică sau biologică a solului şi apariţia în sol a unor
caracteristici care reflectă deprecierea fertilităţii sale, respectiv reducerea capacităţii bioproductive
atât din punct de vedere calitativ cât şi / sau cantitativ. [8]
Noţiunea ,,poluarea solului” trebuie altfel înţeleasă decât poluarea aerului sau apelor.
Ca urmare a dezvoltării activităţilor umane, industriale şi agricole, solurile au fost poluate
din diverse surse, ceea ce a dus la afectarea, în unele zone până la dispariţie, a pricipalei lor însuşiri
fertilitatea. În ultimele patru decenii au fost neglijate aproape în întregime problemele de protejare a
condiţiilor de viaţă, de ocrotire a mediului, de menţinere a echilibrului ecologic.
Din datele centralizate la nivelul anului 2010 rezultă că anual sunt emise în atmosferă cca.
193000 tone de substanţe poluante, din care dioxid de carbon, dioxidde sulf, oxizi de azot, amoniac,
fenoli, compuşi de metale neferoase, fluor, clor, pulberi sedimentabile s.a..
Majoritatea poluanţilor evidenţiaţi (exclusiv dioxidul de carbon) se acumulează în sol, acesta
reprezentând acumulatorul principal, respectiv ,,coşul de gunoi” al poluanţilor.
Solurile României, poluante cu metale grele, fluor şi dioxid de sulf şi în special cele poluate
cu petrol provenit de la sondele petroliere, pe o surafaţă de circa 900000 ha, din care 200000ha
excesiv poluante, devin complet neproductive (fig.1.10).
Fig. 1.10 Soluri neproductive poluate cu petrol.

În jurul termocentralelor pe cărbune şi al fabricilor de acid sulfuric şi îngrăşăminte se


constată fenomene de acidifiere pronunţată a unor soluri ca efect al ploilor acide formate pe seama
oxizilor de sulf şi azot.
CAP.2 Obiective

Prin tema dată se impun următoarele obiective:

- poluarea solului cu produse petroliere;

- cadrul legislativ al strategiei protecţiei solului;

- metode de remediere a solurilor poluate cu produse petroliere;

- remedierea solurilor poluate cu produse petroliere prin procedee biologice;

- Toate acestea constituie o noutate privind implementarea unor tehnologii viabile de


depoluare a solurilor.

CAP. 3. Cadrul legislativ al strategiei protecţiei solului

Având în vedere importanţa protecţiei solului împotriva factorilor poluanţi, atât pe plan
european cât şi la nivel naţional au fost elaborate o serie de acte normative, menite să reglementeze
interacţiunile mediului antropic cu solul.

3.1 Legislaţia naţională

Una din cele mai importante acte normative pe plan naţional este Hotărârea nr. 1408 din
19/11/2007 privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului.
Această hotărâre de guvern cuprinde următoarele:
Dispoziţii generale
Prezenta hotărâre reglementează modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi
subsolului, în scopul identificării prejudiciilor aduse acestora şi stabilirii responsabilităţilor pentru
refacerea mediului geologic.
În înţelesul prezentei hotărâri, expresiile şi termenii de mai jos au următoarele semnificaţii:
Activitate poluatoare - orice activitate care determină schimbări negative privind caracteristicile
naturale ale calităţii mediului geologic;
Curăţare - ansamblul lucrărilor efectuate în vederea îndepărtării parţiale sau totale a poluantului ori
poluanţilor şi a materialelor contaminate, fără tratare;
Deţinător de teren - persoana fizică sau juridică care deţine în proprietate sau în folosinţă un teren
în baza unui titlu valabil; evaluare - orice metodă utilizată pentru măsurarea, calcularea, modelarea,
prognozarea sau estimarea prezenţei unui poluant în mediul geologic;
Investigare - procesul de identificare a prezenţei poluanţilor în mediul geologic, delimitarea
spaţială a acestora, stabilirea concentraţiei lor, precum şi a relaţiei acestora cu matricea minerală şi
structura mediului geologic; raport geologic de investigare şi evaluare a poluării mediului geologic
- documentaţie tehnică elaborată de specialişti în domeniul ştiinţelor geologice şi pedologice,
persoane fizice sau juridice, care cuprinde rezultatele etapelor de investigare şi evaluare a poluării;
Reconstrucţie ecologică - ansamblul lucrărilor efectuate în vederea aducerii unui sit, după
remedierea acestuia, cât mai aproape de starea naturală;
Refacerea mediului geologic - ansamblul măsurilor de curăţare, remediere şi/sau reconstrucţie
ecologică;
Remediere - ansamblul lucrărilor efectuate în vederea readucerii concentraţiilor poluanţilor sub
valorile pragului de alertă; sit abandonat - zonă definită geografic, delimitată în suprafaţă şi în
adâncime, poluată cu substanţe biologice sau chimice şi părăsită de poluator;
Sit contaminat - zonă definită geografic, delimitată în suprafaţă şi adâncime, poluată cu substanţe
biologice sau chimice;
Sit orfan - zonă definită geografic, delimitată în suprafaţă şi adâncime, poluată cu substanţe
biologice sau chimice, al cărei poluator este necunoscut.
Un alt act normativ la fel de important este Hotărârea nr. 1403 din 19/11/2007 privind
refacerea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate.
Această hotărâre de guvern cuprinde următoarele:
Dispoziţii generale
Prezenta hotărâre stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor de curăţare, remediere
şi/sau reconstrucţie ecologică a zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost
afectate.
În înţelesul prezentei hotărâri, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
- atenuare naturală - concept care include un ansamblu de condiţii şi fenomene geologice, fizice şi
chimice ce produc în timp neutralizare sau scăderi ale concentraţiilor de poluanţi în mediul
geologic;
- autoritate competentă pentru protecţia mediului - agenţiile regionale pentru protecţia mediului şi
agenţiile judeţene pentru protecţia mediului;
- deţinător de teren - persoană fizică sau juridică care deţine în proprietate sau în folosinţă un teren
în baza unui titlu valabil;
- ecosistem terestru - ecosistem dezvoltat în mediul geologic.
Prezenta hotărâre se aplică:
a) poluării mediului geologic, produsă de activităţi cu impact semnificativ, care prezintă un risc
real sau potenţial pentru sănătatea oamenilor şi a mediului;
b) terenurilor în care ecosistemele terestre au fost afectate.
Siturile contaminate radioactiv şi cele contaminate cu organisme modificate genetic nu
constituie obiectul prezentei hotărâri.
(1) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă, prin
unităţile din subordine, stabileşte necesitatea măsurilor de refacere a zonelor în care mediul
geologic şi ecosistemele terestre au fost afectate.
(2) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă, prin
unităţile din subordine, monitorizează şi controlează aplicarea măsurilor cuprinse în proiectul tehnic
pentru curăţare, remediere şi/sau reconstrucţie ecologică.
(3) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă elaborează
ghidul tehnic pentru aplicarea metodologiilor de refacere a mediului geologic al siturilor
contaminate, aprobat prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului şi dezvoltare durabilă, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei
hotărâri.
(4) Autoritatea competentă pentru protecţia mediului decide prioritizarea zonelor afectate
care necesită refacerea mediului geologic, conform criteriilor stabilite prin ghidul tehnic prevăzut la
alin.
(5) Autoritatea competentă pentru protecţia mediului aprobă proiectul tehnic pentru curăţare,
remediere şi/sau reconstrucţie ecologică.
Orice persoană, fizică sau juridică, afectată sau susceptibil a fi afectată de o poluare a
mediului geologic are dreptul să fie informată şi să se adreseze autorităţii competente pentru
protecţia mediului pentru luarea măsurilor de prevenire sau refacere a mediului geologic.

Refacerea mediului geologic al siturilor contaminate şi a ecosistemelor terestre


Refacerea mediului geologic şi a ecosistemelor terestre afectate constă în aducerea acestora
cât mai aproape de starea naturală, prin aplicarea unor măsuri de curăţare, remediere şi/sau
reconstrucţie ecologică, complementare şi compensatorii, şi prin eliminarea oricărui risc
semnificativ de impact asupra acestora, conform categoriei de folosinţă a terenului.
Procesul de refacere a mediului geologic constă în îndepărtarea surselor de contaminare de
pe amplasament, în izolarea şi decontaminarea ariilor contaminate, limitarea şi eliminarea
posibilităţilor de răspândire a poluanţilor în mediul geologic şi în atingerea valorilor limită admise
pentru concentraţiile de poluanţi.
Metodologiile de refacere a mediului geologic se stabilesc de către autoritatea competentă
pentru protecţia mediului în urma analizei raportului geologic final de investigare şi evaluare a
poluării mediului geologic şi, după caz, a studiului evaluării de risc, luând în considerare
următoarele:
a) caracteristicile şi funcţiile solului, ale formaţiunilor geologice şi ale apelor subterane;
b) tipul şi concentraţia, gradul de risc pe care îl prezintă poluanţii, organismele sau
microorganismele nocive;
c) distribuţia poluanţilor în mediul geologic;
d) volumul solului poluat sau subsolului care necesită tratarea, localizarea, adâncimea şi
accesibilitatea acestuia;
e) obiectivele refacerii mediului geologic şi intervalul de timp necesar pentru atingerea
acestora;
f) raportul cost/beneficiu al metodologiilor de refacere a mediului geologic;
g) destinaţia terenului după refacerea mediului geologic şi posibilitatea utilizării acestuia,
având în vedere potenţialul de dezvoltare al zonei sau folosinţa terenului preconizată pentru
viitor.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului decide asupra opţiunii aplicării
conceptului de atenuare naturală a poluării solului şi subsolului.
Operatorul economic sau deţinătorul de teren este obligat să execute măsurile cuprinse în
proiectul pentru curăţare, remediere şi/sau reconstrucţie ecologică la încheierea activităţii şi/sau la
schimbarea destinaţiei terenului.
În cazul în care, ca urmare a refacerii mediului geologic, pe un amplasament sunt
identificate noi situri contaminate, care nu au fost inventariate iniţial, pentru acestea se aplică
prevederile legale privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului.

Refacerea mediului geologic al siturilor contaminate localizate în zona de frontieră

În cazul în care o sursă de contaminare aflată pe teritoriul României afectează mediul


geologic de pe teritoriul unui stat vecin, precum şi în cazul în care sursa de contaminare se află pe
teritoriul unui stat vecin şi afectează teritoriul României, autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului şi dezvoltare durabilă acţionează pe bază de reciprocitate şi în condiţii de
echivalenţă, în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu legislaţia
naţională specifică în domeniu.

3.2 Strategie pentru protecţia solurilor


Programul guvernamental stabileşte principiile de bază ale politicii de mediu a României, în
conformitate cu prevederile europene şi internaţionale, asigurând protecţia şi conservarea naturii, a
diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor acesteia.
În anul 1999, Guvernul a adoptat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, iar în anul 2002 a
fost elaborată Strategia Protecţiei Mediului. Acest document stabileşte ca principii generale:
 conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
 dezvoltarea durabilă;
 evitarea poluării prin măsuri preventive;
 conservarea diversităţii biologice şi reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate;
 conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice;
 principiul “poluatorul plăteşte”;
 stimularea activităţii de redresare a mediului.
Criteriile pe baza cărora au fost stabilite obiectivele protecţiei mediului sunt:

 menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;


 menţinerea şi îmbunătăţirea capacităţii productive şi de suport a sistemelor ecologice
naturale;
 apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
 respectarea prevederilor Convenţiilor internaţionale şi ale Programelor internaţionale
privind protecţia mediului;
 maximizarea raportului beneficiu / cost;
 integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană.

Au fost stabilite obiective pe termen scurt până în anul 2004 şi obiective pe termen mediu până în
anul 2010. Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului cuprinde 286 de proiecte prioritare
– 233 de proiecte corespunzătoare obiectivelor pe termen scurt şi 53 de proiecte corespunzătoare
obiectivelor pe termen mediu.

3.3. Instrumente pentru realizarea obiectivelor strategice


Instrumente de reglementare – va fi completat şi îmbunătăţit cadrul legislativ referitor la
activităţile de gestionare a deşeurilor prin:
 acte de reglementare a impactului asupra mediului;
 acte de reglementare a activităţilor de recuperare materială şi energetică;
 acte de reglementare vizând responsabilităţile generatorilor de deşeuri;
 acte de reglementare vizând responsabilităţile autorităţilor publice şi relaţiile ce
trebuie definite între acestea şi ceilalţi factori implicaţi.
Instrumente economice care să încurajeze reflectarea costurilor activităţilor de gestionare a
deşeurilor atât în preţul produselor, cât şi în statutul pe piaţă al producătorului. Aplicarea corectă a
stimulentelor financiare pe de o parte, şi a penalităţilor pe de altă parte, va încuraja activităţile de
gestionare prin prevenire, reducere şi recuperare, conducând în acelaşi timp la eliminarea practicilor
de gestionare cu impact asupra mediului sau care vin în contradicţie cu principiul “poluatorul
plăteşte”.
Instrumente statistice pe baza cărora să se obţină date corecte referitoare la generarea şi
gestionarea deşeurilor şi care să permită evaluarea situaţiei actuale şi stabilirea obiectivelor de
îndeplinit. Este necesară îmbunătăţirea şi adaptarea sistemului actual de colectare, validare şi
raportare a datelor la nivel judeţean şi naţional.
Alte instrumente
 aplicarea şi controlul aplicării legislaţiei existente;
 elaborarea planurilor de gestionare a deşeurilor;
 crearea unor comitete care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor factorilor implicaţi în
activităţile de gestionare a anumitor tipuri de deşeuri;
 analiza ciclului de viaţă al produselor şi realizarea ,,bilanţurilor ecologice”, în scopul
implementării celor mai bune practici de gestionare a deşeurilor.
3.4. Cerinţe europene

Principalele opt procese de degradare a solului cu care se confruntă Uniunea Europeană


sunt:
 eroziunea
 degradarea materiei organice
 contaminarea
 salinizarea
 compactizarea
 pierderea biodiversităţii solului
 scoaterea din circuitul agricol
 alunecările de teren şi inundaţiile

În domeniul Protecţiei Solului, Subsolului - Biroul Protecţie Sol, Subsol are ca obiect de
activitate implementarea prevederilor legale privind protecţia, conservarea, amenajarea şi folosirea
judicioasa a solului, subsolului şi ecosistemelor terestre.
Obiective:
 Implementarea legislaţiei de mediu specifice în domeniul protecţiei solului, subsolului
 Eficientizarea colaborării cu alte autorităţi, instituţii;
 Reducerea nivelului de poluare a solului şi subsolului în România;
 Identificarea sit-urilor contaminate pe tipuri de activităţi poluatoare;
 Identificarea zonelor afectate/cu risc la alunecări de teren din diferite cauze;
 Creşterea gradului profesional al personalului din ANPM, ARPM şi APM în domeniul
protecţiei solului, subsolului.
Atribuţii şi competenţe:
 realizează baza de date privind situaţia zonelor contaminate la nivel naţional;
 realizează baza de date pentru gestionarea sit-urilor contaminate;
 participa la organizarea activităţii de monitorizare a solului si subsolului, precum şi a
calităţii resurselor naturale neregenerabile;
 realizează baza de date referitoare la metodele de reconstrucţie ecologică aplicate la nivel
naţional;
 colaborează cu Direcţia Programe, Proiecte, Relaţii Internaţionale, Comunicare, în scopul
asigurării legăturii cu Agenţia Europeană de Mediu, cu Agenţiile Naţionale şi Federale de
mediu din statele membre sau asociate ale U.E. şi cu alte organisme de specialitate din ţară
şi străinătate, cu avizul autorităţii publice central pentru protecţia mediului;
 organizează instruirea personalului A.R.P.M./A.P.M. în domeniul protecţiei solului şi
subsolului.
Legislaţie specifică:
 Hotărâre de Guvern nr. 1408 / 23.11.2007 privind modalităţile de investigare şi evaluare a
poluării solului şi subsolului;
 Hotărâre de Guvern nr. 1403 / 26.11.2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul şi
ecosistemele terestre au fost afectate;
 Legea nr. 265 / 29.06.2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195 din
22 decembrie 2005 privind protecţia mediului;
 Legea petrolului nr. 238/07.06.2004. [7]
CAP. 4. Metode de remediere a solurilor poluate cu
produse petroliere.

Acest capitol reprezintă un overview asupra principalelor metode descoperite, folosite şi


îmbunătăţite de-a lungul timpului, în încercările permanente ale oamenilor de ştiinţă de a găsi
soluţii pentru decontaminarea solurilor poluate, a cărei amploare pune, din ce în ce mai mult, în
pericol calitatea mediului şi impicit viaţa oamenilor.
În funcţie de etapele istorice ale dezvoltării ştiinţei, principalele ramuri care au propus şi
chiar au impus metode de remediere ale solurilor poluate au fost fizica şi chimia.
Evoluţia cunoaşterii în domeniul biologiei solului şi îndeosebi a microbiologiei, a
microorganismelor care-l colonizează, aceasta implicând desluşirea celor mai importante căi
metabolice prin care acestea determină mineralizarea materiei organice ajunse în sol sub diverse
forme chimice, unele extrem de complexe, până la CO2, H2O şi substanţe minerale simple, a venit
cu soluţia decontaminarii solului cu ajutorul microrganismelor, respectiv bioremedierea.
Ulterior, cercetările au descoperit principalele grupe de organisme active în biodegradare,
pornind de la bacterii, până la fungi filamentosi şi nefilamentosi. O metodă de bioremediere, care de
data această foloseşte plantele drept agenţi ai decontaminarii este fitoremedierea care constă în
folosirea vegetaţiei pentru bioremedierea solurilor, sedimentelor şi apelor contaminate.[4]

Pentru a remedia o zonă poluată, sunt mai multe trepte de urmărit:

 Măsură de urgenţă (mişorarea pericolului imediat);

 Diagnostic: studiu geologic si hidrologic, istoricul activităţilor ariei, cartare şi analiză;

 Evaluarea riscurilor;

 Determinare a obiectivelor şi mijloacelor depoluării;

 Lucrări de depoluare în sine;

 Monitorizare şi restricţii asupra folosirii terenului.

Depoluarea unui teren presupune un buget enorm, de la câteva sute de mii la câteva milioane
de EURO. Trebuie deci determinate obiectivele depoluării. De exemplu, nu se va acorda aceeaşi
valoare pentru o zonă care va fi utilizată ca parching sau pentru o viitoare grădiniţă.

În consecinţă, o zonă depoluată nu va putea fi folosită la orice, astfel încât vor trebui
implementate anumite restricţii şi va fi supusă monitorizării.
4.1 Criterii de clasificare a metodelor de remediere a solurilor
contaminate cu petrol.
Remedierea solurilor se poate defini ca fiind procesul prin care se realizează neutralizarea,
eliminarea, sau blocarea fluxului de elemente, noxe sau produse de poluare în sol.
În principiu există doua criterii de clasificare a metodelor curative de depoluare :
 După locul de aplicare al tehnologiei de depoluare: tehnologii aplicate în afara sitului de sol
poluat; pe situl de sol poluat şi în situ.
 După principiile tehnice de depoluare sunt tehnologii bazate pe metode fizice, chimice şi
biologice.
În funcţie de locul de aplicare tehnologiile de depoluare se clasifică în:
a) tehnologii aplicate în afara sitului de sol poluat
b) tehnologii aplicate pe situl de sol poluat
c) tehnologii aplicate ,,în situ”.

a) Tehnologiile aplicate în afara sitului, constau, mai întâi, din excavarea sitului poluat,
încărcarea şi transportul acestuia în unităţi specializate unde, în instalaţii speciale, se
realizează depoluarea până la obţinerea indicatorilor calitativi doriţi, după care solul este
readus în vechiul amplasament.
Tehnologiile din această categorie au avantajul unei depoluari rapide şi eficiente, dar au
dezavantajul că sunt deosebit de costisitoare mai ales din pricina costurilor ridicate ale lucrarilor de
excavare şi de transport.
b) Tehnologiile aplicate pe sit, sunt identice cu primele, cu deosebirea ca solul poluat, dupa
excavare, nu mai este încărcat şi transportat în unităţi din afara sitului, ci este depoluat cu
ajutorul unor instalaţii mobile de depoluare amplasate chiar pe sit.
c) Tehnologiile aplicate în situ, sunt acele metode care se aplică solului în amplasamentul său.

4.2 Tehnologii de remediere a solurilor poluate cu petrol


În funcţie de principiile tehnologiei de depoluare sunt folosite în prezent tehnologii bazate
pe metode fizice, chimice, termice şi biologice.[10]

4.2.1 Tehnologii fizice de depoluare

Tehnologiile fizice de depoluare a solurilor au în prezent cea mai mare aplicabilitate


practică.
În cadrul tehnologiilor fizice de depoluare se pot deosebi:

A. Tehnologii bazate pe imobilizarea fizică a poluanţilor în solul şi subsolul poluat.


Tehnologiile din această categorie se aplică în situ şi cuprind următoarele categorii de
metode:
a) Etanşarea. Constă în izolarea solului şi a subsolului sitului poluat, utilizând tehnologii
specifice, în scopul evitării dispersiei poluantului în zonele limitrofe.
b) Alveolarea. Constă din excavarea pământului poluat şi depunerea lui într-o alveolă (groapă)
etanşă situată pe sit în apropierea zonei de excavare.
c) Stabilizarea. Constă în transformarea unui poluant solubil în situ într-unul insolubil
utilizând o reacţie chimică sau prin absorbţie pe o matrice neutră.
d) Inertarea. Constă din amestecarea solului poluat în situ cu anumite substanţe în scopul
obţinerii unui material compozit solid, impermeabil şi nereactiv.
B. Tehnologii bazate pe extracţia fizică a poluanţilor din solul poluat cu petrol.

4.2.2 Tehnologii chimice de depoluare


Tehnologiile chimice constau în folosirea unor reacţii chimice de eliminare, neutralizare sau
transformare a poluanţilor din soluri în specii cu caracter nepoluant.
Principalele metode de depoluare înscrise în această categorie sunt:
a) Spălarea solului cu surfactanţi şi cosolvenţi
Apa, sau apa cu surfactanţi (diverşi detergenţi utilizaţi pentru creşterea solubilităţii
contaminantului), se aplică pe sol sau se injectează în apa freatică pentru a o ridica în solul
contaminat.
Metoda de spălare a solului cu surfactanţi şi cosolvenţi vine în ajutorul metodelor de
pompare şi tratare a apei subterane. Totodată reprezintă una din puţinele metode de remediere a
unui sit contaminat, evitând excavarea solului pentru remediere. Dependent de numărul de sonde şi
de cantităţile de chimicale necesare, metoda poate fi neeconomică şi dificil de aplicat.
b) Metoda prin dehalogenare
Dehaloginarea este un proces de remediere bazat pe reacţia chimică dintre glicol şi poluantii
halogenaţi, îndeosebi PCB (policlor bifenil), PCDD (policlor-dibenzo-dioxină), PCDF (policlor-
dibenzo-furan) şi pesticide.
Procesul se realizează, conform schemei (fig.4.7), într-un reactor unde solul contaminat este
amestecat cu o soluţie alcalină de KOH (sau NaOH) şi polietilenglicol, într-un raport de 1:1 şi
încălzit, în funcţie de contaminant, până la 150 grade C. Amestecul este agitat continuu un timp
variind între 0,5 –5 ore funcţie de proprietăţile chimice şi concentraţia poluantului. În urma reacţiei
se produc compuşii netoxici, solubili în apa care sunt vaporizaţi şi apoi condensati. În această etapă
are loc separarea fazei volatile de cea condensată.
Soluţia rezultantă este supusă mai departe unor post-tratamente (oxidare, biodegradare,
precipitare chimică, adsorbţie pe carbon activ etc.). Separarea excesului de reactivi de sol se
realizează prin decantare. Solul este mai departe supus unui proces de spălare, urmat de
deshidratare.
4.2.3 Tehnologii termice de depoluare
Tehnologiile termice de depoluare a solurilor sunt utilizate în lume pe scară largă. În
principiu metoda constă în încălzirea solului contaminat la diferite temperaturi în vederea
extracţiei, neutralizării, distrugerii sau imobilizării poluanţilor.
Sunt aplicate în prezent următoarele tehnologii de tip termic:

a) Depoluarea accelerată prin încălzire


Depoluarea accelerată prin încălzire este un proces de tratare în situ care utilizează căldura
pentru a accelera volatilizarea contaminantilor organici şi pentru a uşura extragerea lor. Poluanţii
volatilizaţi sunt extraşi din zona nesaturată prin procedeul extracţiei vaporilor sub vid. Tehnicile de
depoluare accelerată prin încălzire includ şi tehnologii speciale cum ar fi: recuperarea deşeurilor
petroliere, încălzirea prin radio frecvenţă, încălzirea prin conductivitate, injecţii în situ cu vapori
încălziţi, injecţii cu aer cald, desorbţie termică în situ şi încălzire cu rezistenţe electrice. Aceste
tehnici se aplică în mod uzual terenurilor contaminate dar se pot aplica şi pentru depoluarea apei
freatice.
Metodele termice de remediere a solului şi apei subterane au rolul de mobilizare a
contaminanţilor volatili şi semivolatili (care sunt împinşi prin sonde, pe baza efectului termic) la
suprafaţă solului, urmând alte tehnologii de tratare. Dintre metodele termice in situ utilizate pe plan
internaţional enumerăm:

 Injecţia de abur –Injectarea prin sonde a aburului la presiune sub nivelul solului,
mobilizează, evaporă şi apoi distruge componenţii periculoşi.
 Injecţia de aer cald – principiul este similar celui cu abur;
 Injecţia cu apă fierbinte;
 Încălzirea cu rezistenţe electrice – electrozii şi câmpul electric determină migrarea din sol şi
apa subterană a contaminanţilor , iar prin sonde sub vaccum are loc captarea acestora.

b) Desorbţia termică

Se aplică pentru poluări ale solului contaminate cu hidrocarburi. Această metoda se face cu
ajutorul unei staţii de desorbţie termică.

c) Incinerarea

Solul contaminat este excavat, încărcat, transportat şi supus mai întâi unor operaţii de uscare,
mărunţire şi clasare granulometrică după care este introdus într-un incinerator care realizează
depoluarea în două etape: în prima etapă la o temperatură de circa 400 ˚C se realizează volatilizarea
poluanţilor iar în a doua etapă, prin încălzire la temperaturi mai mari de 1000 ˚C, se obţine
distrugerea poluanţilor.
4.2.4 Tehnologii biologice de depoluare
Tehnologiile biologice de depoluare a solurilor cuprind trei categorii de metode:
a) Biodegradarea:
Această metoda constă în acţiunea cumulată a microorganismelor prezente în sol (bacterii,
ciuperci), asupra substanţelor poluante şi transformarea acestora prin procese succesiv de degradare
în apă şi dioxid de carbon. În acest proces de biodegradare se mizează, în primul rând, pe
microorganismele prezente în mod natural în soluri a căror activitate este stimulată prin
introducerea de nutrienţi (azot şi fosfor) la care se adaugă aducerea, în mod obligatoriu, a unui
supliment de oxigen pentru a stimula şi ajuta activitatea de degradare a poluanţilor de către
microorganismele aerobe. Biodegradarea se poate realiza în afara sitului, pe sit şi în situ.

b) Bioacumularea:
Metoda presupune acumularea biologică a poluanţilor care conduce la scoaterea din
circuitul natural al materiei ecosistemul solului. Există două tipuri de bioacumulări: bioacumulări
pasive care constau din fixarea poluanţilor la suprafaţa anumitor microorganisme sau plante care
mai apoi sunt incinerate, depozitate controlat sau prin procedee fizico-chimice se realizează
recuperarea metalelor şi bioacumularea activă care constă din bioacumularea poluanţilor în celulele
microorganismelor şi a plantelor.
c) Biolixivierea:
Constă din extracţia metalelor grele din soluri după ce acestea au fost separate de scheletul
mineral al solului de către bacterii. În principiu metoda foloseşte bacteria ,,de mină” care are
capacitatea de a oxida metalele grele aducându-le în forme uşor solubile.
CAP.5. Remedierea solurilor poluate cu produse
petroliere prin procedee biologice.
Cercetările în domeniul ştiinţei solului şi în particular al biologiei solului, în vederea
înţelegerii proceselor biologice fundamentale care se petrec în sol, au cunoscut în secolul XX o
adevărată explozie.
La începutul secolului trecut, cercetările de microbiologia solului erau orientate spre
îmbunătăţirea fertilităţii solului şi creşterii producţiei agricole. [27] În prima jumătate, până în anii
50, s-au studiat diferite tipuri de microorganisme, cum sunt cele fixatoare de azot, nitrificatori,
sulfooxidatoare etc, relaţiile dintre acestea şi mineralele solului, precum şi relaţia cu nutriţia
plantelor.
În anii ’60, cercetările s-au axat pe corelaţiile dintre transformările solului, populaţiile
microbiene şi activităţile enzimatice pentru sporirea fertilităţii solului.
În anii ’70, cercetările erau focalizate asupra rezolvării problemelor cu privire la asigurarea
hranei( inocularea solului cu bacterii fixatoare de azot din genul AZOSPIRILLUM fiind primul pas
important în acest sens).
După anii ’70, a avut loc în microbiologia solului un salt de la aplicarea acestei ştiinţe în
agricultură, la folosirea microorganismelor în decontaminarea mediului poluat. Bioremedierea
solului devine din ce în ce mai importanta după anii ’80.
Progresele majore cu privire la cunoştintele fundamentele despre biodegradarea compuşilor
organici au avut loc începând cu anii 80, când s-au realizat primele experimente de laborator în care
s-a folosit inocularea cu tulpini de microorganisme cu abilităţi degradative. [26]
Metodele de remediere a solurilor contaminate cu petrol pot fi foarte uşor combinate cu
diverse metode fizico-chimice, încât să crească randamentul şi viteza lor de decontaminare.
Aceste metode permit o reală degradare a moleculelor contaminate, până în ultimul stadiu de
producere a CO2 (în timp ce, metodele de altă natură nu permit decât o simplă deplasare sau izolare
a agenţilor poluanţi).
Biodegradarea este un fenomen natural, reprezintă rezultatul degradării moleculelor
organice de către microorganisme: bacterii, ciuperci, alge.
Microorganismele utilizează moleculele organice carbonatice drept substrat de creştere, iar
oxidarea carbonului drept sursă de energie. Dezvoltarea biomasei presupune existenţa unui substrat
carbonat (agent poluant), alături de un substrat mineral (azot şi fosfor) – elemente ce vor participa la
fenomenul de sinteză proteică.
Procedeele biotehnologice de depoluare se bazează pe activitatea de accelerare a procesului
natural de degradare a moleculelor organice.
Natura poluanţilor, structura solului şi condiţiile hidrogeologice ale zonei ce urmează a fi
reabilitată constituie, parametri importanţi pentru orice procedeu de decontaminare:
 permeabilitatea: solurile puţin permeabile nu permit o bună repartiţie a produselor injectate
(substanţe nutritive şi oxidanţi) şi nici o bună recuperare a produşilor reziduali;
 geochimismul: anumite elemente chimice pot reacţiona cu aditivii injectaţi sau pot inhiba
microflora bacteriană;
 toxicitatea poluanţilor: anumiţi poluanţi, pentru o concentraţie dată şi un conţinut ridicat în
carbon se pot dovedi toxici faţă de microorganisme;
 valoarea pH-ului solului: influenţează substanţial creşterea microorganismelor;
 temperatura: scara propice unei bune activităţi microbiene se situează între 20 şi 400 0C,
pentru majoritatea bacteriilor mezofile.
5.1 Biodegradarea
Cele mai utilizate sunt metodele biodegradabile care se bazează pe prezenţa în mediu
subteran a unor microorganisme capabile să degradeze cea mai mare parte a agenţilor poluanţi
organici şi o bună parte din agenţii poluanţi anorganici.
Biodegradarea este un fenomen natural deoarece solul, subsolul şi apa subterană reprezintă
medii normale de viaţă pentru multe microorganisme (bacterii, ciuperci). Acestea au o acţiune
biodegradantă asupra poluanţilor organici.
Dintre microorganisme predominante sunt bacteriile pseudomonos, baiellus, arthrobrehter,
ciuperci din genurile hidroderma, penicillinum aspergillus. Un gram de sol normal conţine până la
106-108 microorganisme, în timp ce într-un mililitru de apă nepoluată se găsesc circa 10 4
microorganisme.
Dezvoltarea acestor microorganisme se realizează prin consum de energie şi de elemente
nutritive. Principala sursă de energie se obţine în urma reacţiilor de oxidare a carbonului. Această
reacţie mai pune în joc şi substanţe nutritive precum azot, fosfor, potasiu, substanţe organice care
participă la sinteza proteică.
În condiţiile aerobe de oxidare, rolul oxidant îl are oxigenul.
În condiţiile de reducere (anaerobe) rolul este deţinut de metan, nitraţi, sulfaţi.
Rol de tip redox – atomii de carbon pierd electroni în profitul unui oxidant .
Procesul de biodegradare se dezvoltă după o reacţie în lanţ în care compuşii organici sunt
degradaţi prin transformare în molecule simple până la obţinerea unor produse simple , ca apa şi
CO2. Produşii obţinuţi prin biotransfer sunt numiţi metaboliţi.
Funcţie de nevoile lor nutritive microorganismele pot fi heterotrofe – pentru a se dezvolta
au nevoie de substanţe organice de tip hidrocarburi şi care reprezintă grupa principală folosită în
depoluare şi autotrofe – care utilizează pentru a se dezvolta oxizi de C şi compuşi reduşi.
Depoluarea biolixivieră constă în stimularea fenomenelor naturale ale microorganismelor în
scopul acumulării produşilor de metaboliză a poluării. În cazul poluării organice ,stimularea
biodegradării se realizează prin adaos de substanţe minerale şi organice şi prin aport suplimentar de
O2 creat prin aerarea mediului poluat în urma procesului de biopoluare.
Biodegradarea s-a dovedit adecvată pentru următoarele grupe de poluare:
- hidrocarburile petroliere (motorina, benzina, combinaţii lichid uşor, uleiuri minerale,
petrol lampant) de la exploatarea ţiţeiului
- nămol şi reziduri uleioase
- produse organice şi rezidurile din industria chimică (alcooli, fenoli,acetona)
- compuşi organici halogenaţi (chloroform, etilena)
- compuşi complecşi – de tip aromatice policiclice
- pesticide din compuşii anorganici – nitraţi, sulfaţi

Pentru realizarea eficientă a biodegradării, trebuie întrunite următoarele condiţii:


 Temperatura cuprinsă între 20 şi 37 0C;
 Permeabilitate > 10 -4 cm/s a pământului contaminat;
 Din punct de vedere chimic unele elemente din pământ pot reacţiona cu adjuvantii şi pot
provoca colmatari;
 Prezenţa unor poluanti bogaţi în carbon se pot dovedi toxici pentru microorganisme;
 pH cuprins între 6 şi 9.

Eficienţa metodelor biologice de depozitare depinde de numeroşi factori , din acest motiv se
recomandă în prealabil, înainte de efectuarea depoluării prin metode biologice, efectuarea unor
teste.
Cei mai importanţi factori care influenţează procesul de biodegradare sunt gradul, tipul de
microorganisme, natura oxidantului, caracteristica mediului supus depoluării.
Biodegradabilitatea poluării se exprimă prin aptitudinea acestora de a se degrada sub
acţiunea microorganismelor. Luate separat, multe substanţe organice pot fi considerate
biodegradabile, dar în amestec, această însuşire este diminuată prin fenomenul de inhibare-prezenţa
pesticidelor şi a hidrocarburilor poate să influenţeze negativ degradarea metalelor grele.
Unii poluanţi cunoscuţi ca rezistenţi la biodegradare în condiţii aerobe, pot deveni
biodegradabili în condiţii anaerobe. Din această categorie fac parte solvenţii cloraţi, care pot fi uşor
biodegradabili numai în condiţii anaerobe. Dacă există o concentraţie mare a poluării în mediu
căruia microorganismele să nu poată face faţă acestea rămân la suprafaţa zonei poluate sau sunt
distruse.
În poluările cu produse petroliere succesul biodegradării depinde într-o foarte mare masură
de compoziţia comunităţilor microbiene din sol şi de potenţialul lor degradativ.
Contaminarea solului cu ţiţei în concentratii ridicate exercită efecte toxice asupra
comunităţilor microbiene active din sol, reducându-le diversitatea taxonomică şi genetica, însă, cu
supravieţuirea populaţiilor care au toleranţa fiziologică sporită şi capacitatea de a utiliza substratul.
Problema depoluării solurilor contaminate cu produse petroliere lichide este una dintre cele
mai complexe activităţi din domeniul protecţiei mediului, atât sub aspect teoretic, economic cât şi
organizatoric.

5.2 Bioventilarea

Bioventilarea este o formă obişnuită de bioremediere in situ ce utilizează puţuri de extracţie


pentru a circula aerul în interiorul terenului.
Bioventilarea este o tehnologie nouă care stimulează biodegradarea naturală a compuşilor
degradabili în pământ prin aprovizionarea cu oxigen a microorganismelor existente deja în sol. Spre
deosebire de extracţia vaporilor din teren, bioventilarea foloseşte debite scăzute de aer pentru a
asigura numai cantitatea de oxigen necesară activităţii microbiene. Oxigenul este asigurat prin
injectarea directă de aer în teren.
Tehnicile de bioventilare s-au folosit cu succes la remedierea solurilor contaminate cu hidrocarburi,
solventi necloruraţi, pesticide şi alte chimicale organice. Deşi prin bioremediere nu se pot degrada
substanţele anorganice, totuşi ea poate fi utilizată pentru schimbarea valenţei unor substanţe
anorganice şi poate contribui la adsorbţia, acumularea şi concentrarea lor în micro şi
macroorganisme. Aceste tehnici experimentate pe larg au demonstrat capacitatea de a contribui la
îndepărtarea substantelor anorganice poluante din terenurile contaminate.

Factorii care pot limita aplicabilitatea şi eficienţa procesului sunt:

 nivelul ridicat al apei subterane, pământurile saturate sau permeabilitatea scazută a terenului
reduc efectele bioventilării,

 terenul sarac în umiditate poate limita biodegradarea şi eficienţa bioventilării,

 temperaturile scăzute duc la o remediere înceată,

 se impune o monitorizare a gazelor de la suprafaţa terenului,


 biodegradarea aerobă a unor compuşi ai clorului nu se poate realiza fară prezenţa unui
produs de co-metabolizare sau a unui ciclu de tratare anaerobă.

Avantaje şi limitări ale bioventilaţiei sunt prezentate în tabelul 8:

Tabelul 8. Avantajele si limitările bioventilaţiei.


BIOVENTILARE

AVANTAJE LIMITĂRI
CONDIŢII IMPUSE

-temperatură >20°C; -se pretează - durata remedierii este


pentru lentă(între câteva luni şi
-aerare permanentă; descompunerea câţiva ani)
contaminanţilor
-controlul emisiilor poluante se face petrolieri cu -nu se poate aplica iarna;
prin sisteme de retenţie adecvate şi masa moleculară
monitorizare permanentă; mică; -nu se pretează la un sol
saturat cu apă sau în care
-pH: 6-8; aerarea nu este facilă;
BIOVENTILARE

-la climă aridă se impune şi -nu se pretează în zone în


asigurarea umidităţii în start; care acviferul este la
suprafaţă.

5.3 Bioreactorul
Principiul lui constă în biodegradarea pe sit a solului, apei şi a aerului în instalaţii speciale
formate din reactoare biologice (cuve închise, bazin, coloane). Metoda este aptă pentru depoluarea
solului excavat, solului diluat cu apă, pentru depoluarea apei pompate din aurifer, precum şi a fazei
gazoase în biofiltre. Indiferent de mediul tratat , principiul este acelaşi, diferenţa fiind dată de
echipamente. La tratarea solului în bioreactor este necesară o preparare mecanică. După operaţiunea
de omogenizare, mărunţire şi dozare volum, solul poluat se amestecă cu apa obţinută cu nămol în
care partea solidă reprezintă 30%. Materialul obţinut este pompat într-un sit de bioreactoare legate
în serie. Construcţia bioreactoarelor poate fi efectuată în variante multiple dar ele constau dintr-un
rezervor cu un receptor prin interior cărora se asigură amestecarea corectă a nutrienţilor şi
bacteriilor cu solul poluat, aerarea intensă pentru a se stimula dezvoltarea biomasei, temperatura
optimă de bioreacţie, evacuarea adecvată a nămolului depoluat şi a gazelor rezultate în urma
degradării poluării. La primul nivel al reactorului sunt dozate substanţele nutritive şi uneori
bacteriile suplimentare.
Dozarea nutrienţilor se face în funcţie de cantitatea de poluant astfel încât să se asigure un
raport optim între C-N-Ph. În privinţa adaosului de bacterii acesta se realizează numai dacă
bacteriile prezente în sol şi activate sunt în cantitate mai mică şi nu fac faţă procesului degradator.
Aerul încadrat în substanţele volatile, degajat din reactor, este recuperat la partea superioară
a bioreactorului fiind dirijat la o unitate de epurare a gazelor înainte de evacuarea în atmosferă.
Pentru asigurarea unor condiţii optime de biodegradare a poluării în bioreactoare se pot ajusta pH-
ul, temperatura, diluţia sau timpul de reacţie.
Biodegradarea poluării se face în trepte succesive utilizând un număr adecvat de
bioreactoare aranjate în serie. Nămolului care trece dintr-un bioreactor în altul printr-un sistem de
conducte i se imprimă o presiune de împingere. Nămolul ajuns în ultimul bioreactor este în mare
proporţie eliberat de poluare.
Nămolul se extrage, se usucă şi poate fi redepus în locul de unde era excavat.
Metoda bioreactorului se recomandă în cazul depoluării solurilor cu condiţii mari de poluare
organică de tipul produselor de rafinare a ţiţeiurilor, a hidrocarburilor aromatice policiclice finale.
Randamentul este mai mare de 99 % în cazul compuşilor organici volatili şi mai mică în
cazul hidrocarburilor policiclice – de 60% -timp de tratare cca. 10 zile.
Tratarea apei prin interiorul bioreactorului înainte de a fi introdus în bioreactor- apa poluată
cu substanţe organice este tratată cu fosfor şi azot şi cu reactiv de ajustare a pH-ului – soluţia să se
încadreze în domeniul 6-7,5. Apa poluată are un traseu sinusoidal, jalonată de şicane fiind pusă în
contact cu un material inert (spumă de polietilenă sau PVC), care asigură suportul solid necesar
bacteriilor. Parametrii ajustabili pentru un timp optim sunt debitul de apa poluată şi înălţimea
coloanei.
Aerarea se face pe partea inferioară a coloanei iar gazele captate la partea superioară sunt
supuse aceluiaşi proces de depoluare prin absorbţie pe cărbune sau biofiltrare. După ultimul reactor
apa este decantată şi filtrată înainte de a fi evacuată.
În afara bioreactorului în practica biodegradării poluării se pot utiliza şi bioreactoarele
prezentate în cazul solului. Procesul prevede injecţia apei poluate într-o cuvă închisă sau deschisă
unde se fixează bacteriile destinate biodegradării. În bioreactor se asigură o agitare continuă, după
bioreacţie apa se elimină fiind separată, decantată şi filtrată.
Tratarea gazelor poluate chimic – principiul biorectorului se numeşte biofiltrare şi se
realizează în filtre biologice. Un filtru poate fi format din compost (mediu ideal pentru formarea
bacteriilor) sau turbă (filtru format din cuvă închisă în interiorul căruia se află un strat de compost
între 2 grătare). Aerul poluat este injectat la presiune redusă la partea inferioară a biofiltrului).
Pentru a favoriza o repartiţie uniformă a gazelor poluate în stratul de compost cuva este prevăzută
la partea inferioară cu un strat de pietriş sau material plastic de granulaţie grosieră. Contactul
gazelor poluate cu compostul asigură o depozitare a materiilor organice de către microorganismele
prezente în compost. După traversarea compostului aerul eliberat de poluare este în partea
superioară a cuvei, un robinet, instalat la partea inferioară a cuvei permiţând evacuarea apei de
condensare precum şi a excesului de apă datorat umectării compostului prin aspersiune. În funcţie
de concentraţia de poluare a gazelor şi în funcţie de parametrii aerului poluat fluxul de decantare
poate fi constituit din unul sau mai multe filtre montate în serie.
Înainte de a fi introdus biofiltrul, gazele sunt umectate prin barbotare cu apă asigurând o
umiditate relativă de 80-90%.
Compostul are o umiditate de 50-70%, o porozitate de 80-90%, pH 7-8, temperatură 15-
450C. Randamentul biofiltrului depinde de grosimea stratului de compost, de biogazele injectate în
condiţii bune de lucru, randamentele biodegradări fiind de cca. 90%.[11]

5.4 Bioaerarea
Bioaerarea este un procedeu prin care biodegradarea aerobă în situ este stimulată prin aport
suplimentar de oxigen către bacteriile solului. Spre deosebire de procedeul de extracţie a vaporilor
din sol, bioaerarea utilizează debite scăzute de aer, atât cât să susţină activitatea microbiologică.
Uzual oxigenul este adăugat în sol prin injecţie directă de aer în situl contaminat. Injectarea de aer
se poate realiza în puţuri verticale sau în canale orizontale (fig.5.3). Pe lângă accelerarea degradării,
bioaerarea are şi un efect secundar, acela de a deplasa poluanţii volatili prin solul activat.
Procedeul se aplică, de regulă, în zona nesaturată a solului (zona vadoasă) şi se pretează
tuturor compuşilor care pot fi biodegradaţi aerob.
Pentru realizarea corespunzătoare a procesului trebuie ca aerul să fie capabil de a traversa solul într-
o cantitate suficientă pentru menţinerea condiţiilor aerobe, ceea ce înseamnă un conţinut de
minimum 2% O2 în sol. Sunt necesare teste prealabile pentru determinarea permeabilităţii solului la
aer, precum şi teste de respiraţie in situ.

Principalii factori care limitează bioaerarea sunt:


 condiţii hidrogeologice improprii (pânza freatică foarte apropiată de suprafaţă, lentile de sol
saturat, permeabilitate redusă a solului);
 umiditatea extrem de scăzută a solului (la sub 2% masice umiditate, activitatea microbiană
este inhibată);
 umiditatea prea ridicată a solului (reduce permeabilitatea aerului şi scade rata de transfer a
oxigenului);
 temperaturile scăzute.
Pe lângă schema tehnologică tipică, există şi alte posibilităţi tehnice de a realiza bioaerarea:
în circuit închis, sau prin deshidratare sub presiune. În cazul aplicării circuitului închis se
maximizează cantitatea de poluant biodegradată, prin recircularea oxigenului care nu este consumat
în totalitate la o singură trecere. Solul din zona vadoasă devine un bioreactor cu recircularea fazei
gazoase, în care doar 10% din debitul de aer recirculat trebuie înlocuit cu aer proaspăt.
În cazul deshidratării sub presiune, aerul este injectat sub presiune chiar deasupra nivelului
pânzei freatice. În zona respectivă are loc deshidratarea solului, pânza freatică se deformează, iar
zona contaminată este expusă acţiunii oxigenului din aer.
Se accelerează astfel degradarea poluanţilor din capilare, îmbunătăţindu-se totodată calitatea
apei subterane, fără a mai fi necesară remedierea directă a acesteia.
Până în prezent bioaerarea a fost utilizată cu succes la remedierea unor soluri contaminate cu
produse petroliere, solvenţi necloruraţi, anumite pesticide, conservanţi pentru lemn etc. Cele mai
rapide rezultate se obţin la degradarea componentelor cele mai toxice, solubile şi mobile din
componenţa carburanţilor: benzen, toluen, etilbenzen, xileni. În mai puţin de un an, cantitatea
acestora din sol se reduce cu peste 90%. Degradarea majorităţii compuşilor cloruraţi se poate realiza
numai prin utilizarea unor co-metaboliţi (injectând metan în sol, de ex.), sau prin existenţa unui
ciclu anaerob.
Bioaerarea este o tehnologie aplicabilă pe termen mediu spre lung. Rezultate vizibile se
obţin în luni până la ani. Există cercetări referitoare la extinderea bioaerării la solurile cu
permeabilitate scăzută, prin injecţie de oxigen în loc de aer; în zone cu climă rece, prin încălzirea
solului; la bioremedierea compuşilor recalcitranţi (HAP, pesticide), prin ozonizarea aerului injectat
în sol.

5.5 Tehnologii de bioremediere cu ajutorul plantelor

Omul a ştiut întotdeauna să folosească plantele pentru supravieţuirea lui. Au fost folosite în
primul rând ca resursă alimentară şi apoi, ca material de construcţii. De asemenea sunt folosite şi
pentru realizarea uneltelor.
În secolul XVI, Andréa Cesalpino, botanist florentin, descoperă o plantă care creşte numai
pe stânci bogate în metale precum nichel. În 1814, studiile vor merge mai departe şi vor descoperi o
plantă Alysum bertolonii care acumulează în organismul ei o concentraţie importantă de metalelor
prezente în sol. Însă, doar în 1970 se va dezvolta conceptul de folosire a caracteristicilor plantelor
pentru fito-remediere.

Uniunea Europeană a pornit un program de cercetare de fito-remediere: PHYTOTEC.

Şapte ţări sunt partenere: Polonia, Italia, Espania, Cechia, Ţăriile de jos şi Franţa. Alte
industrii şi organisme de cercetări lucrează împreună precum Institutul Pasteur, Ineris, Agenţia
Apeim CEA, CNRSSP. Obiectivele urmărite sunt de a pune în comun rezultatele asupra metodelor
de depoluare şi costurilor aferente.

Fito-remedierea se poate face prin mai multe mecanisme. Ea, se împarte în două categorii:

 Remedierea activă care distruge propriu- zis poluarea;

 Remedierea pasivă care nu face decât să o stabilizeze.

Tehnicile de depoluare cu plante sunt de 4 tipuri:

 Fito-stabilizare

 Fito-extracţie

 Rizo-degradare

 Fito-volatilizare

5.5.1 Fito-stabilizare.

Fito-stabilizarea este o tehnică ce foloseşte


plantele cu rădăcini dezvoltate astfel încât se reduce
mobilitatea poluanţilor conţinuţi în sol. Aceşti poluanţi
provin din:

 praf
 particule transportate de apă
 faună

Aceste 3 modalităţi de transport enumerate mai


sus sunt cele mai importante cauze a unei recontaminări
asupra zonei poluate
Rădăcinile fixează poluanţi limitând circulaţia
orizontală şi verticală a lor (fig.5.5). Această tehnică este
folosită pentru ca prime măsuri în cazul unui sol poluat de :
 Ţiţei şi derivaţi;
 Metale; Fig.5.5 Fito-stabilizare
Ca sa fie eficientă, trebuie indeplinite anumite condiţii:

 Poluanţii nu pot migra uşor în sol


 Poluanţii nu pot fi accesibili uşor faunei erbivore şi insectelor via polenul
 Plantele trebuie să fie alese pentru capacitatea lor de a fixa poluanţii dar de nu acumula
poluanţii.

5.5.2 Rizo-degradarea
Este utilzată mai mult pentru tratarea poluării cu hidrocarburi. Este realizată de plante şi
mai ales de microorganisme rizo-carpice (care trăiesc în rădăcini).
Principiu: microorganismele care trăiesc în rădăcinile plantelor, vor degrada hidrocarburile
incorporate în sol (fig.5.6).
O concentraţie de 7 tone pe hectar a
poluantului permite o creştere normală a
plantei şi un ritm de degradarea ridicat de
microorganisme care trăiesc in rizosferă.
Aceste micro-organisme pot fi bacterii
precum Pseudomonas, Xanthomonas,
Micrococcus sau ciuperci precumAaspergillus
sau Penicillium şi au capacitatea de degradare
a compuşilor organici prezenţi în sol. Fiind
heterotrofe, vor lua ca hrană această materia
organică după ce l-au degradat prin enzimele
pe care le secretă. Aceste organisme trăiesc in
mod natural în sol. Insă, s-a demonstrat că
Fig.5.6 Rizo-degradarea
prezenţa unor plante pe sol poluat, le cresc
eficienţa .
5.5.3 Fito-volatizare
Plantele pot degrada de asemenea poluanţi organici în celulele lor. Într-adevăr, aceste plante
nu se comportă ca plante folosite la fito-extracţie pentru ca nu sunt tolerante poluanţilor organici,
nici hiper acumulatoare. Insă, pot absorbi poluanţi, să ii degradeze şi să ii respinga în atmosferă.
Poluanţii şi mai ales Azotul, Seleniu
sunt predaţi bio-disponibile după călătoria lor
în sanul plantei. Apoi, sunt evaporaţi în
atmosferă prin frunze (fig.5.7).
Unul dintre cei mai cunoscuti copaci
care au această proprietate este plopul:
permite o creştere rapidă, o capacitate de
adaptare la diverse climate şi permite
eliminarea poluanţilor din sol.

Fig.5.7 Fito-volatizare