Educația părinților între teoretic și practic

,,Educația este activitatea de facilitare a adaptării la toate condițiile de mediu, deci la

mediul total, cultural, tehnic, științific artistic”1 sau, altfel spus, educația e procesul al cărui
scop esențial este acela de a ușura o anumită modificare de comportament.

Părinții sunt primii profesori, cei care încep educarea în mediul familial. Aceștia,
împreună cu școala – care își are rolul bine stabilit – intervin în dezvoltarea copilului. Lor le
revine responsabilitatea de a asigura copiilor atât o existență materială, cât și un climat
afectiv și moral. Cu toate acestea, nu toți care au copii sunt (sau au fost) pregătiți pentru a fi
părinți, de aceea, nu ne surprinde cu nimic faptul că se întâmplă să auzim de nenumărate
cazuri în care copiii fie sunt neglijați, fie au abandonat școala etc. De aceea, deși ajunși la
vârsta adultă, părinții au nevoie de ajutor din partea persoanelor avizate, nu numai pentru a-și
educa mai bine copii și pentru a-i înțelege ci, mai ales, pentru că ei sunt primele modele din
viața lor, persoanele care îi vor inspira sau care le vor influența nu numai dezvoltarea fizică și
psihică, ci și întregul comportament.
De altfel, istoric și global, reguli referitoare la viața de familie au fost elaborate în
toate societățile, iar profesioniștii au sprijinit rolurile părinților. Platon, Aristotel sau Locke
sunt doar câțiva dintre cei care au analizat drepturile și responsabilitățile copiilor și părinților.
Kant, care de altfel urmărea un proiect de emancipare a condiției umane, scria: ,,Părinții care
au primit ei înșiși o educație sunt deja niște modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru
a-i face pe aceștia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este
nimic de sperat de la dânsa, iar educația este încredințată unor oameni cu pregătire rea”2.
Înainte de a continua cu prezentarea a ceea ce se numește educația părinților, ținem
să precizăm, de la bun început, că aceasta nu denumește același lucru cu educația parentală.
Deși la prima vedere avem tendința de a afirma că sunt parametrii aceleiași realități, în
realitate, lucrurile stau cu totul altfel. ,,Educația părinților se referă la inițierea și susținerea
1
Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1997, p. 39

2
Immanuel Kant, Tratat de pedagogie, Editura Agora, Iași, 1992, p. 15.

1
capacităților, competențelor și comportamentelor deja manifeste” 3. Pe de altă parte, ,,educația
parentală este și educația prin care pregătim tânăra generație în direcția preluării modelelor
parentale, respectiv construim modelele și stilurile parentale. Educația parentală este un câmp
de cercetare și acțiune interdisciplinar și relativ recent” 4. ,,Educația familială se referă la
construirea deprinderilor, valorilor și normelor vieții în comun în familie. Ea are în vedere
toți membrii acesteia și deci o sferă mai mare decât educația parentală”5. Așadar, nu putem
pune semnul egal între aceste două sintagme.
Educația părinților este un set de măsuri educative și de sprijin care ajută pe părinți în
înțelegerea propriilor lor nevoi, în cunoașterea și acceptarea nevoilor copiilor; totodată, este
instrumentul care creează legături între părinți și copii. E o formă de educație pentru adulți,
un proces de lungă durată, ale cărui metode și strategii variază în funcție de diferitele stadii
ale vieții. Scopul este acela de a crește competențele și abilitățile educative ale membrilor
comunității.
În concluzie, educația părinților este:
 ,,o educație a <<educației copilului>>;
 o educație a adulților;
 un studiu asupra creșterii și dezvoltării copilului;
 o formare de abilități de comunicare și de analiză a acestora;
 o creștere a competențelor în educație, în general;
 un examen cognitiv al sarcinilor secvențiale ale părinților în creșterea, dezvoltarea și
educarea copilului”6.
În prezent, literatura de specialitate se preocupă cu găsirea argumentelor care să
sprijine existența unor programe de educare a părinților, tocmai pentru ca lucrurile să nu
rămână doar la un nivel teoretic, ci să treacă la unul practic. Așadar, enumerăm mai jos
câteva dintre principalele argumente în favoarea formării părinților cu ajutorul unor
programe adecvate:
 ,, Informarea. Părinții doresc să se informeze asupra dezvoltării copilului lor și
asupra rolurilor educative pe care le au.

3
Ecaterina Vrăsmaș, Intervenția socioeducațională ca sprijin pentru părinți, Editura Aramis, București, 2008, p.
121.

4
Ibidem.

5
Ibidem.

6
Ecaterina Vrăsmaș, op. cit., p. 122.

2
  Achiziții necesare. Există suficiente informații și competențe utile care pot fi
sistematizate pentru a fi transmise părinților.
 Calitatea relațiilor. Implicarea părinților în educație îmbogățește calitatea relațiilor
interindividuale în comunitate.
 Completarea acțiunilor cu copiii. Lucrul cu părinții amplifică rezultatele obținute în
activitățile socioeducative desfășurate cu copiii în școală sau în alte instituții
educaționale.
 Situații de criză. Părinții devin parteneri cu precădere atunci când copilul manifestă
tulburări afective sau de altă natură.
 Sprijin pentru traiectul școlar. Studiile demonstrează eficacitatea educației
părinților, în special în ceea ce privește traiectul școlar al copilului.
 Descoperirea de sine. Educația părinților este o formă de perfecționare a adulților și
de conectare a lor la cunoaștere și descoperire de sine.
 Legătura dintre generații. Activitățile desfășurate cu părinții sprijină și
flexibilizează legăturile dintre generații”7.
În momentul de față, la nivel internațional, principalele dimensiuni ale programelor
propuse părinților au în vedere cu precădere trei elemente:
 ,, construirea comportamentelor adecvate pentru a deveni un părinte cât mai bun și a
aborda un stil parental eficient;
 respectarea drepturilor copiilor;
 educația în beneficiul sănătății”8.
Sinteza programelor de educație a părinților derulate în Asia și Japonia, America de Nord,
Australia și Europa precizează ca fiind necesare următoarele principii cu valoare universală:
 ,,Grija față de calitatea influențelor și coeziunea grupului în viața de familie.
 Eficiența programelor care sprijină părinții să-și descopere propriile lor capacități
parentale.
 Educația părinților este o parte firească a ciclului vieții.
 Nevoia de a se aplica o abordare preventivă.
 Importanța situațiilor și mediilor în care are loc educația părinților.
 Abordarea multidimensional, folosindu-se metode diferite, cum ar fi, media, grupuri
de lucru și altele.
7
Ibidem, pp. 123-124.

8
Ecaterina Vrăsmaș, op. cit., p. 125.

3
  Nevoia de <<a profesionaliza>> (a forma specialiști) în educația părinților”9.
Chiar dacă există argumente în favoarea programelor pentru părinți și au fost stabilite
dimensiunile și principiile universale, nu trebuie, totuși, să uităm un lucru destul de
important: fiecare părinte și fiecare copil este unic în felul său, fiecare situație prin care trec
este diferită, de la o familie la alta. De aceea e imposibil să recomanzi soluții precise, rețete
perfecte pentru problemele cu care aceștia se confruntă. Cu toate acestea, există un set comun
de principii care să stea la baza procesului de educație a părinților. Precizăm mai jos câteva
dintre ele:
 ,,Dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relațiilor dintre acesta și părinții
lui. Prima grijă a părinților trebuie să fie cunoașterea nevoilor copiilor lor. Este de
remarcat că nu există numai un mod bun de a crește copiii și nu există o familie
perfectă, de aceea este important să se cunoască și să se respecte modele diferite de
părinți și familii.
 Calitatea de părinte înseamnă în mod obișnuit, implicarea în măsură egală atât a
mamei cât și a tatălui în viața copilului. De aceea orice educație a părinților trebuie să
pornească de la a fi relevantă în aceeași măsură fetelor și băieților, femeilor și
bărbaților.
 Parențialitatea este un proces continuu. Dezvoltarea unui părinte începe din copilărie
și continuă în școlaritate, cu primele relații de prietenie și în viața de familie proprie,
cu sarcina, nașterile, exercitarea rolurilor parentale și influența nepoților.
 Educația părinților respectă și potențează diversitatea. În societățile multietnice,
diversitatea culturală este exprimată prin diversitatea modelelor de creștere și educare
a copiilor ca și prin perspectivele diferite de a vedea viața, lucru care trebuie respectat
în orice tip de sprijin acordat părinților.
 Pentru creșterea și dezvoltarea copilului trebuie implicate resurse materiale, umane și
metodologice. Creșterea copiilor este văzută în oricare context ca o necesitate
fundamentală ce presupune sprijin financiar, îngrijiri în instituții potrivite dar și
căldura căminului familial”10.
Un exemplu de program pentru părinți este cel intitulat PORTAGE (Home Teaching
Model). Acesta e un program concret de acțiuni recomandate părinților pentru a favoriza și a
stimula dezvoltarea copilului. Scopul e acela de a-i face pe părinți ,,profesori acasă”. Se

9
Ibidem, pp. 125-126.

10
Ecaterina Vrăsmaș, op. cit., pp. 134-135.

4
pornește de la ideea conform căreia părinții sunt primii educatori și cei mai implicați în
dezvoltarea copilului lor, iar ghidul este instrumentul educațional care facilitează cunoașterea
copilului și posibilitatea dezvoltării deprinderilor necesare. Cu alte cuvinte, părintele este
invitat să predea și să învețe alături de copil și de profesionistul care îi poate veni în ajutor.
Inițiat în 1976 ca program adresat părinților care au copii cu dizabilități, în prezent, se
adresează tuturor părinților și e unul dintre cele mai apreciate sisteme de intervenție timpurie.
Așadar, educația părinților – sau, mai bine zis, educația pentru părinți – nu este doar
încă un domeniu abordat de oamenii de specialitate; este o realitate cu un fundament teoretic
și cu aplicații care pot ușura viața de zi cu zi a oricărui părinte interesat de educația și
dezvoltarea armonioasă, pe toate planurile, a copilului său.