Sunteți pe pagina 1din 4

Clasificarea galaxiilor.

În afara Galaxiei noastre, există şi alte sisteme stelare uriaşe, numite galaxii, al
căror număr depăşeşte 100 de milioane şi

care apar pe cer ca nişte nebuloase. Trei dintre acestea pot fi observate pe cer cu ochiul liber sub forma

unor pete mici abia vizibile: Norul Mare şi Norul

Mic ai lui Magellan, vizibili în emisfera de sud, şi

nebuloasa Andromeda din constelaţia cu acelaşi

nume (fig. 8.58). Miliardele de alte galaxii îndepărtate sunt atât de slabe, încât nu pot fi observate decât

cu ajutorul celor mai mari telescoape moderne.

Fig. 8.56. Roiul Pleiadele

Fig. 8.57. Roi globular de stele

156

Se presupune că în regiunile exterioare ale galaxiilor

predomină aşa-numita materie întunecată (ascunsă)

de natură încă necunoscută, a cărei masă este

comparabilă sau chiar depăşeşte considerabil masa

totală a stelelor şi a gazului interstelar.

Galaxiile diferă foarte mult unele de altele. După

forma exterioară şi strălucire, ele se împart în galaxii eliptice, spirale, lenticulare şi neregulate.

Galaxiile eliptice (E0–E7, fig. 8.59) au forma de

elipsă fără un contur distinct. Ele nu prezintă vreo

structură în interior. Aceste galaxii constituie cam

un sfert din numărul celor observate.

Galaxiile spirale (Sa–Sc, SBa–SBc, fig. 8.59) reprezintă circa jumătate din numărul galaxiilor, adică sunt

cele mai răspândite. Dintre ele face parte şi Galaxia

noastră, dar şi nebuloasa Andromeda. Aceste galaxii


au o structură caracteristică de braţe spirale, care conţin stele tinere strălucitoare, roiuri stelare şi
nebuloase

gazoase luminoase.

În multe galaxii spirale stelele din regiunea interioară formează o punte – o bară – de la capetele

căreia pornesc ramurile spirale.

Galaxiile lenticulare (S0, fig. 8.59) sunt asemănătoare cu cele eliptice, însă au discul din stele, fapt

care le aseamănă şi cu galaxiile spirale, deşi se deosebesc de acestea prin absenţa componentei plane şi

a braţelor spirale.

Galaxiile neregulate au forme nesimetrice, gazul

interstelar şi stelele fiind împrăştiate pe întreg discul

galactic. Galaxiile respective conţin multe stele tinere.

• Galaxii cu nuclee active. Nucleele unor galaxii

au un şir de proprietăţi cu totul deosebite, iar fenomenele care se produc în ele încă nu sunt studiate

în măsură suficientă. Nucleele multor galaxii emit

cantităţi uriaşe de energie, comparabile sau chiar

mai mari decât energia totală radiată de toate stelele din galaxie. Nucleele galaxiilor în care are loc

degajarea intensă de energie sunt numite nuclee active. Numărul galaxiilor cu nuclee active constituie

câteva procente faţă de numărul galaxiilor normale.

Galaxiile spirale masive, în centrul cărora se observă o sursă de radiaţie de dimensiuni unghiulare

foarte mici, al cărei spectru nu este de natură termică, poartă denumirea de galaxii Seyfert. O
particularitate a acestor galaxii constă în faptul că radiaţia

nucleului este variabilă, având perioada de câteva

luni, săptămâni sau chiar zile.

Radiogalaxiile fac parte din galaxiile eliptice

masive şi se caracterizează prin radiaţii radio de

zeci de mii de ori mai intense decât radiaţia radio


a galaxiilor normale. Această radiaţie radio, numită sincrotronă, este determinată de mişcarea în

câmp magnetic a unor nori de particule relativiste.

Radiogalaxia cea mai apropiată de noi se află în

constelaţia Centaurul (radiosursa Centaurus A).

• Quasarii. În 1963, unele surse de radiaţie radio

de dimensiuni mici au fost identificate ca fiind obiecte asemănătoare cu stelele. Ele au fost numite
quasari, ceea ce înseamnă radiosurse cvasistelare. În

prezent se cunosc mii de asemenea obiecte. Liniile

spectrale ale quasarilor prezintă o deplasare considerabilă spre roşu. Valorile mari ale deplasării spre

roşu arată că quasarii sunt obiecte extragalactice,

situate la miliarde de ani-lumină depărtare. Unul

dintre cei mai apropiaţi quasari este 3C 273, obserFig. 8.58. Nebuloasa Andromeda vat la circa 3 miliarde
de ani-lumină de Pământ.

Fig. 8.59. Clasificarea galaxiilor

Spirale

Eliptice

157

Quasarii au proprietăţi asemănătoare cu cele

ale nucleelor galactice active. Ei reprezintă obiecte

compacte ce se caracterizează prin radiaţie variabilă

de natură netermică de mare intensitate. Observaţiile ne demonstrează că mulţi quasari sunt cu


adevărat nuclee de galaxii foarte active. Mecanismul

degajării cantităţilor enorme de energie de către

nucleele galactice şi quasari nu este încă cunoscut.

• Expansiunea Universului. În anul 1920, astronomul american Edwin Hubble a demonstrat că


nebuloasele spirale observate sunt în realitate alte galaxii asemănătoare cu Galaxia noastră, situate la
milioane şi miliarde de ani-lumină depărtare. El a descoperit că liniile din spectrele majorităţii galaxiilor
sunt
deplasate spre roşu. Aceasta înseamnă că galaxiile se

depărtează unele de altele, adică Universul este în

expansiune. Galaxiile mai îndepărtate şi deci cu o

strălucire mai slabă au o deplasare spre roşu mai

mare, ceea ce înseamnă că ele se depărtează cu o viteză mai mare. Hubble a stabilit legea:

V = H ∙ r,

unde V este viteza relativă a galaxiilor, H – o constantă dependentă de timp, numită constanta lui

Hubble care are un profund sens fizic, iar r – distanţa până la galaxie. Valoarea inversă a acestei
constante este egală cu „vârsta” Universului considerată astăzi a fi egală cu 13,7 miliarde de ani. Această
valoare este în concordanţă cu vârsta majorităţii galaxiilor

şi a celor mai bătrâne stele din Galaxia noastră.

• Marea Explozie (Big Bang). Descoperirea

expansiunii Universului conduce la teoria Marii Explozii. Potrivit acestei teorii, iniţial Universul se afla

într-o stare fierbinte superdensă, numită singularitate, în care valorile presiunii şi densităţii materiei

tind către infinit. Starea substanţei în apropiere de

singularitate nu poate fi descrisă cu ajutorul legilor

fizicii cunoscute astăzi. Dilatarea a început de la

această stare într-un moment numit convenţional

Marea Explozie (în engleză – Big Bang).

Un rol important în descoperirea a milioane de

galaxii foarte îndepărtate care s-au format în stadiile timpurii de evoluţie a Universului l-a avut
telescopul spaţial Hubble.

O confirmare a teoriei Marii Explozii, elaborate

în baza teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein

este considerată descoperirea în 1965 a radiaţiei radio

cosmice de fond, care este de natură termică, corespunde temperaturii de 2,73 K şi a fost emisă de
materia fierbinte în Universul foarte timpuriu.

S-ar putea să vă placă și