Triunghiul Dramei

de Lynne Forrest

Error: Reference source not found

Multi dintre noi actionam si reactionam in viata dintr-o postura de victima. De fiecare data
cand refuzam sa ne asumam responsabilitatea, optam pentru a interpreta rolul victimei. Acest lucru
ne face sa ne simtim la mila altora, pacaliti si inselati indiferent de situatia in care ne aflam.
Victimizarea rezida in trei roluri pe care Stephen Karpman, profesor de analiza tranzactionala,
le-a descris in ceea ce el numeste „Triunghiul Dramei”. Am invatat despre el inca acum 30 de ani si
intotdeauna mi-a fost un instrument important, atat in viata personala cat si in cea profesionala. Pe
masura ce am inteles tot mai bine Triunghiul Dramei, am invatat sa apreciez mai mult acest
instrument simplu dar extraordinar de acurat. Eu il numesc „masina rusinii”, deoarece prin acest
triunghi re-cream inconstient cercuri vicioase si astfel producem rusine. Toate interactiunile
disfunctionale au loc in Triunghiul Dramei. Pana nu constientizam aceste dinamici, nu le putem
transforma. Pana nu le transformam, nu ne putem continua calatoria spre obtinerea armoniei cu noi
insine.
Karpman a denumit cele trei roluri din Triunghiul Dramei Prigonitorul, Salvatorul si
Victima si le-a plasat intr-un triunghi cu varful in jos, reprezentand cele trei chipuri ale victimei.
Desi doar unul din aceste roluri poarta denumirea de Victima, toate trei isi au originea si sfarsitul tot
in conceptul de Victima. Ca atare, toate trei sunt jaloane pe drumul catre victimizare.
Cu totii avem in viata o pozitie de start specifica. Pozitia fundamentala o invatam in familie.
Desi fiecare din noi are un rol cu care se identifica cel mai mult, cu totii ne rotam si prin celelalte
pozitii, parcurgand tot triunghiul, uneori in decurs de minute sau chiar secunde, iar asta de mai
multe ori pe zi.
Este greu sa ne vedem (pe noi insine sau pe altii) ca victime atunci cand ne aflam intr-un rol
de „purtator de grija” sau de „acuzator”. Si totusi, atat Prigonitorul cat si Salvatorul sunt opusele
extreme ale Victimei, fete ale aceleiasi medalii. Aceasta se explica prin simplul fapt ca toate rolurile
duc in final catre Victima. Este inevitabil.
Poate ati observat ca atat Prigonitorul cat si Salvatorul se afla in partea superioara a
triunghiului. De fiecare data cand ne asumam acele roluri, lasam impresia de „superioritate”. Din
ambele pozitii aparem ca si cum am fi mai buni, mai puternici, mai inteligenti sau in orice caz mai
stapani pe noi insine decat in pozitia victimei. Simtindu-se tot timpul privita de sus, Victima aduna
in ea resentimente si in mod inevitabil va urma o forma de represalii. In acel moment Victima se
muta in rolul Prigonitorului. Ca o parabola a jocului „Drumul spre Ierusalim”, toti jucatorii isi
schimba pozitiile mai devreme sau mai tarziu. Iata un exemplu. Tatal vine acasa de la servici si o
gaseste pe mama criticandu-si fiul cu amenintari gen „Fa-ti curat in camera, altfel o incurci”. Imediat
tatal ia rolul Salvatorului. „Hai, mama”, ar putea spune, „lasa-l in pace...”. Apoi ar urma una din
posibilitatile urmatoare. Poate ca mama, simtindu-se victimizata de tata, se ia la cearta cu acesta,
automat punandu-l pe el in pozitia de Victima. Asa ar putea face cateva „excursii” in Triunghiul
Dramei, cu copilul pe post de spectator. Sau poate copilul i se alatura tatalui intr-o atitudine de
Prigonitor gen „Hai sa ne coalizam impotriva mamei”si totul se joaca din acel unghi. Sau copilul ar
putea sa se intoarca impotriva tatalui, salvand-o pe mama si zicand „Tata, vezi-ti de treaba ta, nu am
nevoie de ajutorul tau!”. Si asa mai departe, cu variatiuni nesfarsite dar intotdeauna in interiorul
triunghiului. In multe familii acesta este singurul mod de comunicare.
Toata lumea are o pozitie de start in Triunghiul Dramei. Aceasta pozitie nu este numai rolul in
care sfarsim invariabil intotdeauna, dar de asemenea rolul cu care ne definim noi insine, o parte
foarte puternica a identitatii noastre. Fiecare pozitie de start are modul ei tipic de a vedea lumea si de
a reactiona fata de viata. Fiecare pozitie de baza isi are originea intr-un anume laitmotiv de viata si se
misca in interiorul triunghiului intr-un mod specific.
Spre exemplu, desi cu totii sfarsim in pozitia victimei, pozitia de start a Salvatorului 1 se
modifica, trecand prin victima si prigonitor intr-un mod foarte diferit fata de Prigonitorul primar sau
Victima primara.
Salvatorul se muta in pozitia victimei purtand masca martiriului („Dupa cate am facut pentru
tine...”), in timp ce un Prigonitor se posteaza in pozitia victimei pentru a justifica o razbunare („Daca
tu nu ai fi fost asa, eu nici nu ar fi trebuit sa...”). In timp ce un Salvator poate prigoni si el
retragandu-si grija, salvarea practicata de un Prigonitor poate fi la fel de dureroasa ca un atac. Iar o
Victima primara este vesnic incapabila si demna de compatimire. Victima poate chiar sa „salveze” din
pozitia inferioara („Esti singurul care ma poate ajuta, fiindca esti atat de inteligent sau talentat!”
s.a.m.d.).
Pozitiile fundamentale ne sunt atribuite in copilarie. Spre exemplu, daca unul din parinti este
excesiv de „protector”, face totul pentru copil, atunci acel copil poate creste cu sentimentul ca el este
incapabil sa faca ceva pentru el insusi. Asta il fixeaza uneori pe viata in rolul de Victima. Sau,
dimpotriva, el poate incepe sa se simta furios si razbunator daca altii nu au aceeasi grija de el ca
parintele lui in copilarie, devenind astfel un Prigonitor.
Exista multe variante si fiecare caz trebuie luat in considerare individual. Noi punem in act
aceste distorsiuni triunghiulare nu numai in relatiile cotidiene cu altii, dar si in mintea noastra. Ne
miscam mental in triunghi la fel de rapid cum ne miscam in reactiile exterioare. Ne prindem singuri
in capcana cu dialoguri interne necinstite si disfunctionale. De exemplu, uneori ne terorizam singuri
pentru ca nu am dus la bun sfarsit un proiect. Poate ne autobiciuim acuzandu-ne ca am fi lenesi,
incompetenti sau plini de defecte, adancindu-ne astfel intr-o spirala a sentimentelor de furie si
invalidare a propriei persoane. In sinea noastra, ne lasam intimidati de vocea prigonitoare, temandu-
ne ca are dreptate. Vedeti aici schimbarea de pozitii dintre victima si prigonitor? De indata ce
incepem sa acuzam sau sa insultam, am creat o victima. Si in acest caz, victima suntem noi insine!
Acest dialog poate continua minute, ore sau zile in sir, dar mai devreme sau mai tarziu apare in noi o
voce care ne vine in ajutor. Fiindca ne simtim mizerabil si avem nevoie de consolare, incepem sa
cautam scuze de genul "Pai as fi terminat proiectul daca n-ar fi fost...". In acel moment ne mutam in
pozitia de salvator.
Uneori ne salvam pe noi insine (si pe altii) negand ceea ce stim, intr-o tactica de genul "Daca
ma uit in alta parte si ma prefac ca nu vad nimic, e ca si cum acel lucru nu s-ar fi intamplat". Aceste

1
Folosesc acum majusculele pentru a denumi pozitiile primare, spre deosebire de mutarile intre diferitele roluri pe care le voi scrie
fara majuscule.
drame interioare perpetueaza un cerc vicios de spirale ale rusinii si urii fata de propria persoana.
Asa cum un generator produce electricitate, Triunghiul Dramei produce rusine. Fie ca e
vorba de o interactiune interioara sau o comunicare exterioara, mesajele autodistructive continua sa
apara atata timp cat ne miscam in interiorul triunghiului. Triunghiul Dramei devine masina noastra
de rusine personala. Vestea buna este ca putem schimba aceasta stare de lucruri. Tot ce trebuie sa
facem este sa invatam sa oprim masina rusinii pentru a iesi din triunghi. Este un remediu simplu,
desi nu este deloc usor.
Inainte de a putea iesi din triunghi, trebuie sa constientizam si sa putem renunta la dramele
produse in interiorul lui. Mai intai trebuie sa devenim familiari cu costurile si compromisurile fiecarui
loc de oprire pe drumul victimizarii. Aceasta ne permite nu numai sa recunoastem diferitele roluri, ci
si sa evaluam in mod realist consecintele prezentei noastre acolo. Identificarea limbajului si mutarilor
fiecarui rol ne ajuta mai departe sa realizam cand altii ne invita sa ne alaturam lor in acest triunghi.
Cu aceasta perceptie constienta putem decide daca vrem sau daca nu vrem sa dansam pe melodia
generatoare de rusine a victimei. Pastrand acest lucru in minte, sa examinam cu atentie fiecare rol.

Salvatorul
Rolul de Salvator este bazat pe principiul „umbra mamei”. Este reactia tipica si codependenta
pe care o inspira notiunea de "smothering" (o mama care-si sufoca propriul copil in lipsa unei vieti
proprii si crede ca astfel „iubeste”). Este o versiune deformata a aspectului feminin care doreste sa
protejeze si sa poarte de grija. Salvatorul este cel care face posibil, protectorul, mediatorul, cel care
vrea sa "rezolve" problema. Evident, inainte ca Salvatorul sa poata rezolva o problema, trebuie sa
existe o problema.
O parte din problema salvarii este ca provine dintr-o nevoie inconstienta a Salvatorului de a se
simti important sau de a se prezenta ca un erou sau martir. Constrangerea de a le purta altora de grija
este singurul mod in care un Salvator poate avea relatii cu alti oameni sau se poate simti valoros.
Salvatorii au crescut de regula in familii unde au fost criticati sau li s-a inoculat rusine si vinovatie
cand aveau nevoi sau isi exprimau nevoile. In consecinta au invatat sa-si renege nevoile proprii,
recurgand in schimb la grija fata de altii. Acest lucru face esentiala existenta unei persoane care sa
aiba nevoie de ei.
Adesea Salvatorii actioneaza in speranta ca daca se vor ocupa de ceilalti cum trebuie, va veni
candva si randul lor sa primeasca afectiune si ingrijire. Din pacate, acest lucru se intampla mult prea
rar. Dezamagirile care vin de aici ii arunca frecvent pe Salvatori in depresii. Martiriul si depresia
marcheaza faza de victima a „dansului” unui Salvator in interiorul triunghiului. Atunci ii auzi
spunand "Asta primesc, dupa cate am facut pentru tine" sau "Oricat as face, niciodata nu e de ajuns"
sau "Daca m-ai iubi, m-ai sustine mai mult" sau „Asa m-am saturat sa fac totul pentru tine”...
Cea mai mare teama inconstienta a Salvatorului este ca nimeni nu va avea vreodata grija de
el. El compenseaza aceasta anxietate facandu-si o prioritate din a avea el o grija exagerata de altii, in
acest fel incurajand dependenta. Facandu-se indispensabil el incearca disperat sa evite a fi parasit si
in acest fel primeste validarea de care are atata nevoie. Salvatorul nu observa dependenta paralizanta
pe care o incurajeaza atunci cand are grija de cei pe care este fixat sau cand le ia acestora
responsabilitatea propriei vieti. Prin aceste metode Salvatorul emite mesaje care schilodesc. Toti cei
implicati ajung la convingerea ca Victima este incapabila, neputincioasa si plina de defecte, astfel
accentuand nevoia de salvare permanenta. Sarcina Salvatorului devine atunci aceea de a-l „propti” pe
celalalt (Victima), evident „pentru binele acestuia”, se intelege...
Existenta unei Victime de care sa se ocupe este esentiala pentru un Salvator, ca sa-si mentina
iluzia ca el este cel superior si stapan pe el insusi. Asta inseamna ca in viata fiecarui Salvator exista
cel putin o persoana care este bolnava, fragila, neajutorata si are nevoie de ingrijirea lui.
Beatrice de exemplu a crescut vazandu-si mama ca pe o fiinta neajutorata si neputincioasa.
Inca de la o varsta frageda, ea a simtit o raspundere imensa de a avea grija de mama ei cea fragila. In
fond, propria ei bunastare depindea de asta! Cum ar fi putut ea, un copil mic, sa se descurce altfel?
Cu trecerea anilor insa, Beatrice nu mai putea sa-si retina furia interioara pe care o simtea fata de
mama ei pentru ca aceasta fusese atat de nevoiasa si slaba. Ca Salvator din start, ea facea tot ce
putea ca sa-si sprijine mama, insa de fiecare data sfarsea simtindu-se invinsa (victima) fiindca nici
una din incercarile ei nu avea succes. Resentimentele adunate o duceau inevitabil in punctul in care
incepea s-o trateze pe mama ei cu dispret (devenind prigonitor). Aceasta devenise matricea ei
primara de comportament interactiv, nu numai cu mama ei, ci in toate celelalte relatii. Cand a
inceput terapia, Beatrice era epuizata emotional, fizic si spiritual deoarece isi petrecuse toata viata
avand grija numai de persoane dependente, una dupa alta.

Prigonitorul
Ca si celelalte roluri, si Prigonitorul are la origine rusinea. Este vorba de acea furie
impregnata de rusine care rezulta din faptul ca a crescut coplesit de dispret. Prigonitorii si-au
reprimat de timpuriu convingerea ca persoana lor nu valoreaza nimic, acoperind-o in schimb cu o
mânie indignata si cu o atitudine lipsita de afectiune.
La fel cum Salvatorul reprezinta principiul „umbra mamei”, rolul Prigonitorului este sustinut
de principiul „umbra tatalui”. Sarcina benefica a unui tata este sa protejeze si sa aiba grija de familie.
Rolul Prigonitorului este o pervertire a acelei energii, inlocuita cu tentativa de a „reforma” prin forta.
Acest rol este asumat de oameni care au invatat sa isi satisfaca nevoile prin control, metode
autoritare si adesea punitive. Prigonitorul isi invinge sentimentele de rusine exercitandu-si
autoritatea asupra altora. Dominatia devine stilul lor tipic de interactiune. Asta inseamna ca ei vor
intotdeauna sa aiba dreptate. Tehnicile lor sunt predica, acuzatia, facutul teoriei, interogatoriile si
atacul. Ei cred in razbunare, adesea prin atitudini pasiv-agresive.
Asa cum Salvatorul are nevoie sa „repare” pe cineva, Prigonitorul are nevoie pe cineva pe care
sa dea vina! Prigonitorul isi neaga slabiciunile in acelasi mod in care Salvatorul isi neaga nevoile. Cea
mai mare teama a lor este sa se simta neputinciosi. Negandu-si infirmitatile, ei au permanent nevoie
de cineva asupra caruia sa proiecteze propriile lor lipsuri si slabiciuni reprimate. Ca atare, atat
Salvatorul cat si Prigonitorul au nevoie de o Victima pentru a-si pastra locul in Triunghiul Dramei.
Prigonitorul de asemenea incearca sa compenseze convingerile lui interioare adevarate care-i
spun ca nu valoreaza nimic pentru nimeni si face asta prin afisarea unei atitudini de grandiozitate.
Grandiozitatea vine exclusiv din rusine si ofera compensare si o acoperire pentru o inferioritate foarte
adanc inradacinata. „Superioritatea” lui consta in a lovi pe cei pe care-i considera inferiori pentru a
se simti el mai bine decat acestia.
Imi amintesc de un medic care personifica foarte bine mentalitatea Prigonitorului. El credea
sincer ca daca-i raneste pe altii obtine o compensare pentru propria lui suferinta. Intr-o sedinta mi-a
povestit cum se intalnise cu un pacient pe terenul de golf si acesta avusese „tupeul” sa-i ceara un
tratament imediat. „Iti vine sa crezi ca mi-a cerut sa ma ocup de rana lui chiar in ziua mea libera?”,
se infuriase el. „Da, destul de indraznet”, i-am raspuns eu, „si cum ai reactionat?”. „Ah, l-am luat la
cabinet si i-am dat o injectie sanatoasa”, a zambit el parsiv, „dar pariez ca a doua oara nu va mai veni
cu pretentii. Injectia aia n-o va uita niciodata”.
Pentru el actiunea fusese absolut justificata. Pacientul ii fortase mana si ca atare meritase
durerea provocata de injectie. Acesta este un exemplu esential de gandire a Prigonitorului. Nici o
secunda lui nu i-a trecut prin cap ca ar fi putut sa-l refuze pe pacient, ca nu ar fi fost nevoie sa se
simta atacat/victimizat si nici sa-l salveze pe pacientul respectiv. In mintea lui el era cel tratat in mod
nedrept si ca atare avea dreptul, sau chiar obligatia, de a se razbuna.
Este foarte greu pentru o persoana cu aceasta atitudine sa-si asume raspunderea pentru
modul cum ii raneste pe altii. In mintea lui ceilalti primesc doar ce merita! Acest individ razboinic se
crede silit sa se lupte cu intreaga lume pentru a supravietui! Strigatul lui de batalie ar putea fi „Eu
am fost tratat in mod nedrept si cineva trebuie sa plateasca pentru asta!”. Lupta lui este o lupta
constanta (si inutila) de a recastiga ceea ce el crede ca i-a fost furat.

Victima
Victima este un rol existential jucat cel mai adesea de o persoana care a fost crescuta de un
Salvator dedicat. Victima este umbra copilului pretios din adancul nostru; acea parte din noi toti care
este nevinovata, vulnerabila si neajutorata. Acest „sine-copil” are nevoie de ajutor si sa i se poarte de
grija din cand in cand, dar cand o persoana capata convingerea ca nu poate avea grija singura de ea
insasi, atunci va capata cu usurinta o atitudine fundamentala de Victima. Acceptand fara rezerve
ideea ca are numai defecte, Victima adopta permanent o atitudine de „Nu pot sa fac nimic”. Aceasta
devine cea mai mare teama a lor, fortandu-i sa fie tot timpul la panda dupa cineva mai „capabil” care
sa-i care in carca. Victima isi neaga atat capacitatea de a-si rezolva propriile probleme cat si orice
potential de a sta pe propriile picioare. Se vede in schimb ca pe o persoana prea fragila si delicata
pentru a se descurca in viata. Simtindu-se nedreptatita, la mana altora, tratata rau, nemerituoasa si
plina de greseli, Victima se considera inconstient eterna „problema nerezolvabila”.
Acest lucru nu o impiedica insa sa simta o ranchiuna puternica din cauza dependentei.
Victima se satura in final sa se simta inferioara si gaseste modalitati de a se razbuna. O mutare pe
pozitia prigonitorului o reprezinta de obicei sabotarea eforturilor facute de altii pentru a o salva,
precum si alte actiuni pasiv-agresive. Victima este maestra in jocul „Da, dar...”. De fiecare data cand
primeste o sugestie sau un sfat, raspunsul tipic al Victimei este „Da, dar asta nu se poate din cauza
ca...”. Victima poate recurge la rolul de prigonitor si pentru a-i putea acuza si manipula pe altii sa
aiba grija de ea.
Victima consuma zilnic o portie enorma de rusine. Convinsa pana-n strafundul fiintei ei de
propria incompetenta si neajutorare, ea traieste intr-o spirala nesfarsita de rusine care adesea duce
la autodistrugere. Victima eterna se comporta ca personajul Pig-pen din serialul Charlie Brown,
numai ca acela mergea intr-un nor de praf, iar Victima este inconjurata permanent de un vartej de
rusine creat de ea insasi. Acest nor de rusine devine in intregime identitatea Victimei.
Linda era al doilea copil din familia ei. Aproape de la nastere a avut mereu probleme. Linda
era un copil care tot timpul patea ceva si ajungea dintr-o belea in alta. Viata ei scolara a fost o lupta,
ii lipsea constanta, era des bolnava. Nu a mirat pe nimeni cand a ajuns la pubertate sa fie implicata
in povesti cu droguri, ulterior era permanent somera si sustinea tot timpul ca are „ghinion”. Mama ei,
Stella, era un Salvator inrait. Crezand ca o ajuta, Stella o scotea mereu pe cautiune pe Linda sau se
agita s-o scape din orice fel de incurcatura. Atenuand gravitatea consecintelor, „grija” dedicata a
Stellei o impiedica pe fiica ei sa invete din propriile greseli, deoarece Linda nu era nevoita sa suporte
urmarile actiunilor ei. Rezultatul a fost ca Linda se considera in continuare incapabila si
neputincioasa, devenind dependenta de altcineva care sa-i rezolve mereu problemele. „Salvarile” bine
intentionate ale mamei ei creau un fals handicap care la randul lui accentua atitudinea de Victima pe
viata, tinand-o pe Linda neputincioasa si permanent in cautarea unui potential Salvator.
 Proiectia si umbra starii de Victima
Pe masura ce oamenii isi imbunatatesc perceptia si se schimba, adesea ei isi schimba si
pozitiile fundamentale cu care pornisera in viata. Cand isi dau seama de pozitia lor fundamentala, ei
poate isi propun sa se schimbe, dar adesea sfarsesc prin a prelua doar un alt rol. Chiar daca opereaza
din alta pozitie, se afla din pacate in continuare in interiorul triunghiului. Acest lucru se intampla
frecvent si poate fi un aspect esential cand invatam ce impact are asupra noastra prezenta in
interiorul triunghiului. Daca plasam cele trei pozitii in linie dreapta, cu Victima la mijloc, vedem ca
Prigonitorul si Salvatorul sunt pur si simplu cele doua extreme ale starii de victimizare.

Prigonitor ----------- VICTIMA ----------- Salvator

Toate cele trei roluri sunt expresia deformata a puterilor pozitive pe care toti le avem latent si
in potentialul nostru, dar le negam. Chipul fundamental pe care-l adoptam decide care din aceste
puteri sunt negate si reprimate.
Partea Salvatoare din noi are darul de a mijloci si de a rezolva probleme. De aceea poate fi
vazuta ca un aspect feminin. Prigonitorul pe de alta parte este acea parte din noi care stie sa se
foloseasca de autoritate si afirmare. Poate fi considerat un atribut masculin. Cand aceste calitati
esentiale nu sunt acceptate si traite total, ele sunt reprimate in subconstient, de unde apar sub o
forma distorsionata pe care o vedem in Triunghiul Dramei. Cu alte cuvinte, intrucat aceste aspecte
sunt negate, ele ies la iveala prin puneri in act inconstiente si iresponsabile.
Cand ne reprimam capacitatea de a rezolva probleme si puterea de a ne afirma, luam pozitia
unei Victime. Cand ne vedem ca mediatori si purtatori de grija, dar ne negam nevoile proprii, de a
avea grija de noi insine, si nu suntem capabili sa ne aparam stabilind limitele adecvate, ocupam
pozitia Salvatorului. Prigonitorul pe de alta parte si-a reprimat trasaturile afectuoase si iubitoare si
de aceea incearca sa rezolve problemele prin furie, abuz si control. In esenta, „dansul” victimei este o
permanenta iesire la suprafata inconstienta a acelor aspecte ale personalitatii care au fost refulate;
acest „dans” produce vesnice tragedii in vietile noastre.
Americanii traiesc intr-o societate bazata pe Victime. Le place sa se considere o natiune de
Salvatori. Multi ani au vazut in Rusia Prigonitorul, tarile din lumea a treia fiind Victima. Inainte de
caderea Cortinei de Fier, Gorbaciov se pare ca i-a spus lui Reagan: „Am sa fac cel mai rau lucru
posibil, am sa va lipsesc de dusmanul preferat!”. Gorbaciov intelesese nevoia inconstienta a
americanilor de a avea un tap ispasitor, care le oferea posibilitatea sa spuna „e din cauza
comunistilor aia rai”. Altfel americanii ar fi putut fi obligati sa-si asume raspunderea pentru propriile
lor tendinte de prigonire. Sigur ca si Rusia a prigonit alte natiuni, dar americanii nu au facut la fel?
Insasi istoria lor este construita pe prigonire. La cativa ani de la sosirea in America, stramosii
americanilor au inceput sa-i subjuge si sa-i asupreasca pe indienii care traisera acolo timp de secole
intregi! Pentru americani asumarea responsabilitatii pentru propriile actiuni pare o sarcina dificila. In
schimb, ei se agata cu incapatanare de ideea ca ei sunt „baietii buni” care salveaza omenirea.
Prigonitorii nu se pot percepe niciodata pe ei insisi ca prigonitori, este mai usor sa justifici actiunile
de asuprire decat sa-ti asumi rolul de asupritor.
Ciclul functioneaza astfel: „Eu voiam doar sa ajut [Salvatorul] si m-au atacat [Victima], asa ca
a trebuit sa ma apar [Prigonitorul].” Prigoana si asuprirea sunt mereu justificate ca o masura
necesara de autoaparare. Este rolul cel mai des negat. In fond, cine ar vrea sa admita ca-i
maltrateaza pe ceilalti?
 Salvatorul pe de alta parte nu are nici o problema cand se identifica total cu rolul celui care
ajuta. El este in general mandru de pozitia lui de persoana grijulie care rezolva problemele altora. El
gaseste aprobare in societate si e recompensat pentru faptele lui „altruiste” de salvare. El crede ca
este un om bun daca are grija de altii, vazandu-se pe sine insusi ca saritor si generos. El neaga insa
consecintele negative zamislite de actiunile lui care ii paralizeaza pe ceilalti transformandu-i in
incapabili si neajutorati. Si ceea ce acest „facator de bine” nu reuseste deloc sa vada este cum el
insusi sfarseste ca victima. Este foarte greu pentru un Salvator sa auda ca este considerat victima,
chiar daca este prins cu mata-n sac cand se plange tot timpul cat de maltratat este de cei pe care-i
ajuta si cat de nedreptatit si cat de mult sufera de pe urma sacrificiului de sine...

Suferinta din triunghi

Viata traita in Triunghiul Dramei produce nefericire in multe moduri. Prima caracteristica
este aceea ca nici unul din „jucatori” nu vrea (si nici nu stie cum) sa-si asume responsabilitatea
pentru el insusi. Pretul este enorm pentru cele trei roluri care duc toate fara exceptie la suferinta
emotionala, mentala si chiar fizica.
Cu toate ca scopurile primordiale ale celor prinsi in Triunghiul Dramei sunt evitarea
responsabilitatii si tentativa de a se proteja, in interiorul triunghiului ele nu functioneaza. Ei nu
cunosc insa un adevar foarte simplu: cea mai mare suferinta este de fapt chinul care se naste cand
incercam sa evitam suferinta. Cand incercam sa ferim pe altcineva de adevar, practic ii boicotam
aceluia capacitatile innascute de a trai responsabil. Aceasta atitudine paralizeaza si duce la reactii
negative. Toti cei implicati sfarsesc raniti si plini de resentimente. Nimeni nu castiga.
Atata vreme cat ne vanam pe noi insine si pe ceilalti in interiorul Triunghiului, ne lipsim de
liberul arbitru si reactionam ca robotii, doar prin reflexe si constrangeri. In loc sa traim o viata
vibrand de spontaneitate si alegeri proprii, ne multumim cu o pseudo-viata. Pentru a trai o viata
plina si activa avem nevoie de capacitatea de a interactiona ca oameni liberi, iar acest lucru este
imposibil atata timp cat suntem blocati in Triunghiul Dramei.

Sentimente negate si reprimate

Adesea patrundem in Triunghiul Dramei pe usa sentimentelor negate si reprimate. De fiecare
data cand ne negam sentimentele proprii sau pe ale altora, sfarsim inevitabil prin a interpreta unul
din rolurile din triunghi. Ii „salvam” pe altii de fiecare data cand incercam sa-i impiedicam sa se
simta prost („Nu-i pot spune lui X ce simt fiindca asta l-ar rani”). Asa ca ne pastram parerile,
sentimentele si gandurile pentru noi si acest secret creeaza in mod inevitabil distanta.
Parintii care au crescut fara permisiunea de a-si identifica si exprima sentimentele adesea le
neaga copiilor lor acelasi drept. Reprimate, aceste emotii negate devin ca niste „lacase” interioare
pline de rusine care ne instraineaza si de altii si de noi insine si ne condamna sa ne petrecem viata in
Triunghiul Dramei. Poate ca sentimentele nu sunt ceva concret si palpabil, dar asta nu inseamna ca
nu sunt mai putin reale.
De fiecare data cand ne negam accesul la sentimentele proprii ne pregatim pentru a deveni
victime. Nu ne putem asuma raspunderea pentru sentimente pe care nu ne permitem sa le admitem,
asa ca sfarsim in interiorul triunghiului.

Rusinea si convingerile fundamentale

Interactiunea triunghiulara este modul primordial de a genera rusine. Fiecare rol se misca in
interiorul triunghiului in felul lui propriu, deoarece fiecare pozitie de start are niste convingeri
esentiale care o pregatesc pentru acel rol anume. Aceste atitudini inconstiente creeaza sentimentele
de inutilitate, de lipsa a unei valori proprii si de imperfectiune. Triunghiul este modul prin care
accentuam si perpetuam acele convingeri care produc rusine.
Salvatorii de exemplu au convingerea ca nevoile lor nu sunt importante si ca atare ele nu
merita atentie. Singurul mod in care se pot raporta la alti oameni (pentru a-si satisface nevoia de a se
simti importanti si acceptati) este sa aiba grija de altcineva. Salvatorii au remuscari enorme cand nu
se ocupa de altcineva. Mitul lor primordial este „Daca am grija de altii suficient de bine ... si suficient
de mult timp, o sa-mi vina si mie randul”. Din nefericire, in Triunghiul Dramei Salvatorii se ocupa
intotdeauna de Victime, care nu au habar cum sa se ocupe de altcineva in afara de propria lor
persoana. Acest paradox ii intareste Salvatorului convingerea esentiala („persoana mea nu conteaza”),
ceea ce creeaza si mai multa rusine pentru nevoile proprii si astfel spirala se adanceste la infinit.
Vinovatia si rusinea sunt forte motrice foarte puternice in perpetuarea triunghiului.
Sentimentele de vinovatie sunt adesea folosite de Victime pentru a-i prinde in capcana pe Salvatori si
a-i face sa aiba grija de ei („Daca n-o faci tu, cine s-o faca?”). Convingerea creatoare de rusine a
Victimelor cum ca nu se vor descurca singure le face pe acestea sa se simta neputincioase si
neajutorate.
Prigonitorii, cu credinta lor ca lumea este periculoasa si „viata este o jungla”, se folosesc de
rusine ca instrument primordial pentru a-i tine pe ceilalti la distanta si a-i domina. Scopul lor cel mai
important este sa se simta in siguranta atacandu-i pe ceilalti. „Loveste inainte de a fi tu lovit!” este
motto-ul lor. Ce mod mai bun de a realiza acest scop decat judecandu-i, criticandu-i si denigrandu-i
pe ceilalti (victimele)?

Nesinceritatea
Se intelege de la sine ca de indata ce invatam sa negam realitatea sentimentelor noastre,
sinceritatea devine imposibila. Pentru a spune adevarul trebuie mai intai sa-l cunoastem. Atunci
cand reactionam numai din constrangerile inconstiente nascute din sentimente reprimate, nu avem cum
sa ne cunoastem adevarul personal. Asta inseamna ca in mod inevitabil in viata noastra exista multe
lucruri ascunse si nesinceritate. Aceasta este inca o caracteristica primordiala a tuturor „jucatorilor”
din triunghi. Numai cunoscandu-ne adevarul personal putem incepe sa vorbim de sinceritate. Abia
atunci devine posibila iesirea din triunghi.

Esecul intimitatii
Desi cu totii ne dorim o legatura cu altcineva, multi oameni sunt in secret ingroziti de
intimitate. A permite altcuiva sa te cunoasca este o experienta care poate produce teama. Intimitatea
presupune vulnerabilitate si deschidere sincera. Convingerea celor aflati in triunghi ca nu sunt
demni de iubire, ca sunt imperfecti si ca atare nemerituosi le ingreuneaza orice incercare de a-si
arata adevarata fire. Cu totii dorim sa ne simtim acceptati neconditionat, dar atata timp cat noi
insine nu ne-am acceptat inca, este imposibil sa credem ca altcineva ne poate iubi asa. Convingerea
inconstienta ca trebuie sa ne ascundem adevaratul caracter nedemn de iubire ne forteaza sa pastram
intotdeauna distanta. Atata vreme cat ne ascundem si ne negam adevarul, intimitatea nu este
posibila. Postura de victima e menita sa aduca instrainare nu numai de ceilalti, dar si de noi insine.

Cum sa iesim din Triunghiul Dramei

Pentru a iesi din Triunghiul Dramei trebuie mai intai sa ne hotaram sa ne asumam raspunderea
pentru propria noastra persoana si propria noastra viata. Apoi, trebuie sa incepem sa ne dam voie
noua insine sa ne acceptam si sa ne exprimam adevaratele sentimente, chiar cand acest lucru este
neplacut. Daca incepem sa ne exploram convingerile fundamentale si pozitia de start, devenim cu
timpul capabili sa constientizam cand cineva incearca sa ne prinda intr-unul din rolurile din
Triunghi si vom invata sa refuzam acest lucru, in mod matur si responsabil.
Cea mai importanta realizare in a ne opune jocului de-a Victima este sa invatam sa
suportam sentimentele de vinovatie fara sa actionam pentru a scapa de ele. Cand ne simtim
vinovati nu inseamna neaparat ca nu suntem in armonie cu noi insine. Sentimentul de vinovatie este
o reactie invatata. De multe ori sentimentul de vinovatie este doar un semnal ca am incalcat o regula
de familie disfunctionala. Acele convingeri despre noi insine si despre lume care ne franeaza
dezvoltarea, daca ne-au fost inoculate devreme, devin reguli rigide care chiar trebuie incalcate. Reguli
de familie nescrise de genul „Sa nu vorbesti despre asta” sau „Nu arata ce simti” sau „Esti egoist daca
te ocupi de tine” trebuie neaparat incalcate daca dorim sa ne realizam destinul personal. Atunci cand
ignoram aceste legi nescrise adanc inradacinate trebuie nu numai sa asteptam dar si sa celebram
sentimentele de vinovatie aferente. O modalitate esentiala de a iesi din triunghi este sa devenim
sinceri cu noi insine si cu ceilalti. Spunand adevarul despre noi insine ne asumam raspunderea. Apoi
trebuie sa fim pregatiti sa actionam in consecinta in functie de ceea ce adevarul scoate la iveala.
Pentru ca un Salvator sa devina sincer, de exemplu, este suficient sa admita ca el in realitate
se straduieste sa-i tina pe altii dependent de el. Asta inseamna sa recunoasca sincer si onest ca
sarcinile de Salvator ii satisfac lui insusi nevoia de validare a propriei persoane. Astfel, un Salvator
poate invata cu timpul sa-si identifice si sa-si satisfaca propriile lui nevoi.
Pentru cineva prins in constiinta Prigonitorului poate fi un sentiment amenintator sa devina
sincer „pana la maduva” cu el insusi. Pentru un Prigonitor a fi onest cu el insusi inseamna a se
autoacuza, ceea ce ii accentueaza autocondamnarea. Prigonitorii au permanenta nevoie de o situatie
sau de o persoana pe care sa poata da vina pentru a ramane furiosi. Furia le da energie, functionand
ca benzina care le tine motorul in miscare. Aceasta poate fi singura lor posibilitate de evitare a
depresiei cronice. Prigonitorii au nevoie de accese de furie asa cum unii oameni au nevoie de cafea
dimineata, ca sa-i puna in miscare.
La fel ca si la celelalte roluri, asumarea responsabilitatii este singura cale prin care
Prigonitorul poate iesi din triunghi. E nevoie de un progres mental sau spiritual pentru ca ei sa fie
dispusi sa-si asume raspunderea, dar din nefericire, din cauza enormei lor impotriviri, acest progres
vine de multe ori doar sub forma unei puternice crize existentiale.
Cei care inca sunt blocati in rolul fundamental de Victima trebuie neaparat sa renunte la
convingerea gresita ca nu pot face nimic pentru ei insisi. Daca vor sa iasa din Triunghiul Dramei, ei
trebuie sa inceapa sa aiba grija singuri de ei insisi si sa nu mai caute „salvarea” in exterior. In loc de
a se percepe ca neajutorati si neputinciosi, ei trebuie sa inceapa sa-si identifice si sa-si foloseasca
puterea de a-si rezolva singuri problemele si de a-si conduce singuri viata.
In mod absolut ironic, drumul de iesire din triunghi pentru toti jucatorii duce prin pozitia
prigonitorului. Aceasta este din cauza ca, atunci cand ne decidem sa parasim triunghiul, toti cei care
raman in el ne vad ca pe un prigonitor. De indata ce ne decidem sa ne asumam responsabilitatea
pentru propria viata si sa spunem adevarul, cei inca aflati in triunghi ne vor acuza, postandu-se toti
in postura de victime. „Cum poti sa fii atat de rau si egoist si sa nu te mai ocupi de mine?” va striga o
Victima. Sau „Cum adica nu mai ai nevoie de ajutorul meu?” va spune un Salvator cand o victima se
hotaraste sa-si ia viata in propriile maini. Cu alte cuvinte, pentru a scapa de orice forma de
victimizare, trebuie sa ne asumam riscul de a fi perceputi ca „rai”, „egoisti”, „rautaciosi”,
„ranchiunosi” etc. Acest lucru nu corespunde cu realitatea, insa trebuie sa fim dispusi sa suportam
sentimentul neplacut de a fi vazuti astfel deoarece cei aflati inca in triunghi nu suporta plecarea
noastra catre independenta si echilibru interior si vor sa continue jocul.
Cand esti pregatit sa-ti asumi raspunderea pentru propria viata, incepi prin a-ti identifica
adevaratele motive si sentimente referitoare la situatia in care te gasesti. Devii dornic sa treci prin
propriile tale sentimente neplacute si sa le permiti si altora aceleasi sentimente neplacute fara sa te
mai dai de ceasul mortii sa-i „salvezi”. Daca cei dragi si apropiati sunt de asemenea capabili si dornici
sa participe la acest proces de realizare personala, asta ajuta la oprirea si mai rapida a interactiunii
triunghiulare. Daca tu esti gata de „decolare” si ei nu sunt, atunci s-ar putea sa trebuiasca sa pui
niste limite drastice sau chiar sa pleci definitiv din viata lor. Si din nou, si aici trebuie sa-ti asumi
riscul ca ei sa te vada ca pe un prigonitor.

In concluzie, trebuie mai intai sa constientizam modul in care ne pozitionam in Triunghiul

Dramei. Fiindca Triunghiul Dramei exista peste tot unde exista o interactiune disfunctionala.
Devenind constienti de pozitia de start in care ne aflam, facem primul pas spre a iesi din matricele de
comportament distructive. Pe masura ce incepem sa ne eliberam din capcana prin asumarea
responsabilitatii ca un adult si sa rostim adevarul nostru interior, ne transformam vietile. Cu alte
cuvinte, ne implinim destinul personal care asteapta sa fie trezit la viata in fiecare din noi.