Sunteți pe pagina 1din 3

Tema Nr.

Mecanismul actului infracţional


1. Conceptul şi etapele mecanismului actului infracţional
2. Motivaţia infracţională
3. Situaţia concretă de viaţă
4. Luarea deciziei şi planificarea activităţii infracţionale

1.Conceptul şi etapele mecanismului infracţional


Mecanismul actului infracţional reprezintă procesul de naştere şi dezvoltare a unei infracţiuni concrete.
Mecanismul actului infracţional prevede următoarele etape:

1. Motivaţia infracţională sau naştere, apariţia ideii de a comite infracţiuni


2. Luarea deciziei şi planificarea activităţii
3. Realizarea deciziei şi comportamentul post+criminal

Orice faptă conştientă a omului are la bază o anumită necesitate, la care necesităţile pot fi biologice şi
sociale. În cazul cînd persoana conştientizează necesitatea sa, această necesitate se transformă în interes.

Interesul ra rîndul său determină apariţia motivului care reprezintă acel imbold lăuntric, care îl determină să
comită o oarecare faptă. Avînd un motiv bine determinat persoana îşi schiţează un scop pe care doreşte să-
obţină în urma comiterii actului infracţional.

Procesul mecanismului actului infracţional poate dura atît o perioadă de timp îndelungată, mai ales atunci
cînd e vorba despre infracţiunile bine organizate, planificate, cît şi o perioadă de timp restrînsă în cazurile
cînd apariţia ideii şi luării deciziei corespund cu realizarea intenţiei criminale.

Cercetarea etapelor mecanismului actului infracţional, a cauzelor şi condiţiilor care duc la comiterea
infracţiunilor permite realizarea de măsuri profilactice concrete în scopul nepermiterii sau neutralizării
actului infracţional.

2.Motivaţia infracţională
Primul element al mecanismului actului infracţional este formarea motivelor infracţiunii. Prin motiv se are
în vedere imboldul lăuntric care determină individul la comiterea unei fapte antisociale. În baza motivului
este schiţat scopul - spre ce rezultat tinde persoana în urma comiterii faptei concrete.

Deseori motivul este abordat în calitate de cauză nemijlocită a infracţiunii. Infracţiunea reprezintă în sine un
act volitiv conştientizat al omului, iar fapta la rîndul său este săvîrşită datorită unor necesităţi individuale.

Rolul de bază în formarea motivelor infracţionale îl au necesităţile. Ele reflectă dependenţă individului faţă
de mediul exterior.

Necesităţile pot fi:

a) biologice - care pun accnet pe hrană, reproducere, necesitatea autoconservării individului


b) sociale – dorinţa de a se afirma în cadrul colectivului, de comunicaţie
c) politice – care pun accent pe asigurarea ordinii

Sursă a comportamentului infracţional nu poate fi oricare necesitate.Drept sursă a motivaţiei infracţionale


pot fi şi necesităţile materiale, necesităţi sexuale.
1
Necesităţile materiale se împart în:

a) necesităţi de importanţă vitală fără de care omul nu poate exista


b) necesităţi de intensitate normală, pe care societatea asigură
c) necesităţi exagerate, pe care societatea nu le poate asigura pentru toţi cetăţenii
d) necesităţi anormale, care sunt contradictorii intereselor societăţii (alcoolul, droguri).

Pentru ca necesităţile să se transforme în motiv de comitere a unei infracţiuni, persoana trebuie să


depăşească şi o barieră internă, aşa zisul sistemul orientărilor valorice, care cuprinde conştiinţa morală şi
juridică.

Conştiinţa morală reprezintă acele principii bazate pe democraţie, respect reciproc şi un comportament
civilizat. Conştiinţa juridică presupune ceea ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă persoana, fiind
asigurată de către organele de stat în cazul încălcărilor normelor de conduită faţă de societate.

De rînd cu interesele, necesităţile, un rol important îl au emoţiile, care rezultă din faptul că unele infracţiuni
se comit într-o stare sufletească puternică, cum ar fi: în cazul geloziei, invidiei, răzbunare şi alte acţiuni
imorale ale persoanei.

3.Situaţia concretă de viaţă


Infractorul, săvîrşind fapta prejudiciabilă, întotdeauna acţionează într-o situaţie concretă. Împrejurările de
viaţă ale omului, din care se constituie situaţiile concrete, sunt foarte diverse. Aceasta poate fi o stare destul
de îndelungată (situaţia dificilă în familie) cît şi una scurtă (accidente rutiere).

Fiecare situaţie concretă de viaţă este apreciată de către fiecare în dependenţă de nivelul de cultură,
cunoştinţe, de aptitudinile sale. Situaţia concretă de viaţă uneori poate fi sursa motivaţiei infracţionale. Una
din asemenea situaţii poate fi cea de conflict, care determină în multe cazuri infracţiunile cu caracter violent.

Situaţiile concrete de viaţă pot fi criminogene (care conţine premise obiective pentru infracţiune), cît şi
noncriminogene (care uneori creează şi piedici pentru săvîrşirea infracţiunii).

Situaţiile criminogene apar în cazul:

- cînd infractorul creează condiţii necesare de a comite infracţiunea


- în cazul cînd persoana doar înlesneşte comiterea unei infracţiuni (aducerea la o stare de ebrietate)
- în cazul acţiunilor ilegale sau imorale ale victimei
- în cazul unor întîmplări ocazionale

Situaţia concretă de viaţă joacă un rol indiscutabil în calitate de element determinant al mecanismului actului
infracţional, iar uneori – are chiar rol decisiv. Situaţia concretă de viaţă reprezintă un ansamblu de factori,
împrejurări care influenţează sau însoţesc actul infracţional.

Situaţia concretă de viaţă, în sens criminologic, reprezintă un eveniment sau o stare, care determină individul
de a comite o infracţiune, favorizează sau dimpotrivă, împiedică săvîrşirea ei.

4.Luarea deciziei, planificarea activităţii infracţionale şi realizarea intenţiei criminale


Al doilea element al infracţiunii intenţionate este luarea deciziei şi planificarea activităţii infracţionale, care
se cristalizează în intenţia subiectului. La etapa dată încă mai este posibilă stoparea realizării intenţiei
criminale. Pe parcursul luării deciziei de săvîrşire a infracţiunii are loc şi prognozarea posibilelor consecinţe
în urma comiterii infracţiunii, precum şi alegerea mijloacelor infracţionale.

2
La această etapă are loc chibzuirea posbilelor avantaje şi dezanavnaje în urma comiterii infracţiunii. Drept
exemplu, dacă este vorba despre însuşirea unei sume de bani, iar sancţiunea posibilă va fi echivalată cu o
sumă mai mică de bani, atunci evident că asemenea infracţiune este rentabilă.

Luînd decizia şi fiind ferm convins că va comite infracţiunea, făptuitorul îşi schiţează planul activităţii sale:
pregătirea locului infracţiunii, înlăturarea eventualelor obstacole, modificarea exteriorului pentru a nu fi
recunoscut.

Dacă persoana nu renunţă de la decizia de atingere a scopurilor infracţionale, ea va alege anumite modalităţi
şi mijloace care îi sunt mai convenabile de a savîrşi infracţiunea.

Realizarea deciziei şi comportamentul postcriminal reprezintă ultima etapă a mecanismului actului


infracţional. Realizarea deciziei constituie actul de materializare a intenţiei sale, adică comiterea nemijlocită
a infracţiunii.

Uneori, realizarea faptică a deciziei poate să difere de cea planificată, cum ar fi în cazul schimbării situaţiei
extreme. Drept exemplu, în cazul opunerii de rezistenţă din partea victimei jaful se poate transforma într+o
tîlhărie, sau dimpotrivă, poate urma refuzul de a finaliza intenţia criminală.

În faza comportamentului postcriminal infractorul analizează cele întîmplate şi consecinţele survenite,


administrează bunurile obţinute pe cale infracţională, tăinuieşte urmele infracţiunii şi i+a măsuri pentru a nu
fi depistat şi tras la răspundere penală.

Tot la această etapă are loc compararea celor obţinute cu cele dorite. În cazul dat, persoana poate să se
căiască de cele comise, în rezultatul căreia poate chiar să se autodenunţe sau poate să elaboreze un sistem de
autoapărare pentru a nu fi demascat.

Este vorba nu numai de apărare faptică pe calea ascunderii urmelor infracţiunii, înlăturarea martorilor, dar şi
de „apărare psihologică” pe calea elaborării motivelor de autoapărare.

S-ar putea să vă placă și