Etică şi integritate academică

- note de curs –

Fundamente teoretice, obiective generale ale cursului Etică şi integritate academică

 Operaţionalizarea cu noţiuni de bază privind explicarea și interpretarea conceptelor, situațiilor,

proceselor asociate procesului - etică și deontologie profesională în domeniu:
 Recunoaşterea, identificarea și soluționarea situațiilor potențial conflictuale care au implicații
de natură deontologică şi/ sau etică în domeniu:
 Formarea unor deprinderi educaţionale, administrative şi tehnice în scopul garantării
originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, articolelor ştiinţifice sau a altor asemenea
lucrări, precum şi sancţiunile aferente dacă sunt încălcate precondiţiile etice şi deontologice:
 Elaborarea de proiecte profesionale prin utilizarea unor metode și principii consacrate în
domeniul de studiu - etică și deontologie profesională asociate specializării :
 Autoevaluarea şi ameliorarea continuă a practicilor profesionale şi a evoluţiei în carieră.
 Lucrul în echipă, cooperare eficientă, interdisciplinară, dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi
diseminare a cunoștințelor în domeniu :
 Aplicarea principiilor şi a normelor de deontologie profesională, fundamentate pe opţiuni
valorice explicite, de implementare a proiectelor şi programelor specifice specialistului: 
 Utilizarea tehnicilor de învăţare pe tot parcursul vieţii în vederea formării şi dezvoltării
profesionale continue.
 Conştientizarea normelor și principiilor etice ale societăţii contemporane bazate pe cunoaştere, a
reperelor fundamentale în dezvoltarea profesională propuse de spaţiul academic, dar și
înţelegerea explicită a comportamentului profesional deontologic şi cu particularităţile
organizărilor social-politice şi juridice
 Aplicarea specifică a normelor etice şi deontologice în spaţiul universitar:
 Formarea deprinderilor etice şi deontologice lucrative necesare domeniului profesional specific:
 Operaţionalizarea în acord cu valorile etice în privinţa soluţionării potenţialelor dileme etice:
 Înţelegerea implicaţiilor care rezultă din activităţile sociale şi academice în privinţa conceptelor
de responsabilitate, activism şi sancţiune specifice statelor de drept:
 Adaptarea valorilor etice şi deontologice ca norme de bază utilizate pe parcursul întregii vieţi.
 Modul I

Propedeutică filosofică. Etică. Valori. Integritate şi moralitate. Câteva repere istorice fundamentale

Etica reprezintă o latură semnificativă a filosofiei. Etimologic termenul provine din

grecescul ēthos care însemna datină, tradiţii, obicei. Toate făceau trimitere directă la
comportamentul individual şi de grup, la distincţia dintre bine şi rău. La început, filosofii au
încercat să analizeze comportamentul omului virtuos. Socrate şi Platon au fost precursorii unor
studii morale bazate pe cunoaşterea adevărului şi a frumosului idealizat. Odată cu Aristotel a fost
folosit pentru prima dată termenul de etică prin care caracteriza un fel de caracterizare
prepsihologică comportamentală prin care dorea să analizeze ansamblul obiceiurilor omeneşti.
Începuturi civilizatorice şi etica în Europa
Punctul de interes, în analiza Greciei antice, l-a reprezentat perioada care trece de epoca
miceiană (începând cu mileniul al III- lea î.e.n.) şi perioada invaziei dorienilor (secolul al XIII –lea)
care au aruncat Grecia în „Epoca obscură” prin naşterea oraşului-stat, polis care a avut la început „un
caracter predominant militar: iniţial, cuvântul polis însemna „fortăreaţă””1.
ORGANIZARE SOCIAL-STATALĂ a Greciei antice presupunea guvernarea prin existenţa
unor regate de tip feudal. Caracteristica de bază a acestora este identificată prin organizarea de tip
CASTĂ, specifică antichităţii, în întregime. La nivel de microgrupuri sociale, puterea era deţinută de
către familii puternice în care ereditatea era factorul hotărâtor. Ca sens şi semnificaţii socio-culturale,
factorul ereditar justifica segmentarea întregii cetăţi şi ţinea loc de principiu de ordine, primând în
domeniile politice, juridice şi religioase, asupra unor grupuri de dimensiuni relativ mici (agricultori,
meşteşugari, pescari ş.a.m.d.). Datorită acestei organizări s-au dezvoltat ulterior, ca resimbolizare a
factorului preponderent ereditar, relaţionări sociale oligarhice, mai cu seamă la nivelul Imperiului
Roman. La nivel de macrogrupuri sociale, puterea era deţinută de către un Despot sau Tiran şi
semnifica dobândirea şi impunerea puterii asupra unor teritorii mai mari, locuite de comunităţi, numite
ulterior, barbare. Ca sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar şi simbolic justifica extinderea
puterii în afara Cetăţii. Aspectul simbolic avea un important rol în medierea conflictelor dezvoltării
abstractizărilor sociale:
.apariţia şi susţinerea mitologică care va conduce la dezvoltarea religiei ca factor hotărâtor şi
manipulator, pe de o parte, şi la relativizarea prin politeism a unei zeităţi anumite impuse;
.voinţa zeilor va determina reglementarea activităţii oamenilor şi evidenţierea caracterului uman al
interpretării acestor voinţe şi chiar al zeilor mitologici (“Putem vorbi despre o fragilitate a
sistemului religios, ţinând seama de faptul că germenii unei atitudini ateiste erau prezenţi chiar
1
Ovidiu Drimba, Istoria Culturii şi civilizaţiei,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 527.
 în substanţa acestei religii, încă de la începuturile ei, aşa cum lucrurile apar în imaginea
transmisă de Homer şi Hesiod”2.);
.organizarea cetăţii ca impunere a dreptăţii sacre3 sau faptul că zeului nu-i pasă de ceea ce este drept
ori nedrept;
.restrângerea libertăţii de voinţă şi de mişcare ale indivizilor ca modalitate de stabilitate absolută a
celor stabilite prin stratificarea socială.
O formă diferită de viaţă orăşenească s-a conturat în Grecia antică 4. Polisul grecesc s-a rupt şi
el de modelele tradiţionale de organizare a societăţii., dar dezvoltarea sa politică s-a aflat în contrast
major cu despotismele oraşelor din imperiile Orientale, cu ale lor concentrări masive de putere în
mâinile unui rege sau preot. După ce polisul a depăşit modul de viaţă sătesc, puterile şefului de trib s-au
diminuat şi au trecut în mâinile familiilor aristocrate. Regalitatea tradiţiei homerice a dispărut, “regii”
rămaşi au devenit demnitari în cadrul vieţii religioase şi ritualice a oraşului, şi noi funcţii şi posturi
civice au fost înfiinţate. Aceste funcţii au devenit motivul luptei pentru putere între clanurile aristocrate
şi mai târziu, odată cu slăbirea guvernământului aristocratic, principalele obiective într-o competiţie a
puterii la care participa aristocraţia şi cetăţenii obişnuiţi. În cele din urmă, aceste progrese s-au conturat
în forma caracteristică a guvernământului polisului grecesc. Un corp de cetăţeni, adesea mult sub
numărul total de locuitori, dar de obicei numărând populaţia bărbaţilor născuţi liberi, prelua puterea în
scopul guvernării polisului prin alegerea membrilor comitetelor de conducere, iar apoi o exercita prin
participare directă în consiliile oraşului. Cu toate că a fost întreruptă adesea de episoade ale
guvernământului oligarhic sau tiranic sau de perioade de disensiuni civice sau rivalităţi de clasă, marele
merit al dezvoltării modelului de guvernare a oraşului grec a fost elaborarea structurilor ce permiteau
controlul afacerilor publice de către cetăţeni.
ORGANIZAREA SOCIALĂ ca EFECT AL CREŞTERII DEMOGRAFICE s-au obţinut
efecte direct proporţionale cu EXTINDEREA CONFLICTELOR MILITARE.
„În perioada „feudală” a Greciei, existau conflicte violente între, pe de o parte, marile familii
şi, pe de altă parte, între acestea şi populaţiile de la sate şi de la oraşe, care erau din ce în ce mai
numeroase şi mai active”5. Tocmai această creştere demografică a condus la creşterea exponenţială a
războaielor, care trebuiau să se termine undeva ca relaţionare a instinctelor de conservare a speciei
umane, prin reglementări de natură legislativă orale, respectiv scrise, prin respectarea deciziilor secrete
ale tribunalelor sau prin argumentarea şi motivarea deciziilor judecătorilor.

Cetatea în viziunea greacă - imagine succintă

Virtutea şi acţiunea omului virtuos au constituit bazele primare ale eticii

POLISUL DEFINEŞTE LOCUL DISCUŢIILOR CRITICE ori descrie funcţionalitatea
interrelaţionată a cetăţii.

2
Stere, E., Din istoria doctrinelor morale, Editura
Polirom, Iaşi, 1998, pag. 49.
3
Aristotel, în Politica, arăta faptul că scopul
cetăţii este esenţial, semnificând – a trăi aşa cum se cuvine să trăiască un om.
4
Enciclopedia Britanică, 2003.
5
Ėvelyne Pisier, op. cit., pag. 10
 Una din cele mai sugestive referinţe simbolice dar şi aplicative fac trimitere generică la
„Geniul invizibil al Cetăţii”6, ca posibilitate de a asigura coerenţa oricărei societăţi politice. Ori, putem
să vorbim despre unul dintre „produsele cele mai semnificative ale „miracolului grec”, prin care este
desemnată totalitatea invenţiilor instituţionale, literare, artistice, ştiinţifice, teoretice, tehnice” 7.
Procesualitatea care s-a dezvoltat în polisul atenian a vizat puterea de a comanda, respectiv, puterea şi
datoria individului de a se supune, participând activ. Coerenţa este un rezultat al concepţiilor care fac
trimitere la modelul sau la mitul democraţiei ateniene, care a fost considerată o sursă inepuizabilă de
reflecţie la nivelul gândirii politice moderne. Tocmai de aceea, acest tip de democraţie, a fost numit
participativă.
Polisul atenian viza o interrelaţionare sistemică între stat şi societate. Statul=societatea prin
participarea la guvernare a cetăţenilor-guvernatori. „Poporul (demos) se angaja în funcţii legislative şi
juridice, deoarece conceptul atenian de cetăţenie presupunea ca ei să ia parte la aceste funcţii,
participând direct la treburile „statului””8. La nivel funcţional participarea anumitor oameni trebuia să
fie întărită de câteva calităţi de tip atenian raţional, precum: principii care erau legate de virtutea calităţii
de cetăţean, stratificarea socială care justifica prezenţa şi acceptarea sclaviei extinse, inegalitatea de gen
care excludea femeile de la treburile guvernării cetăţii, mecanisme ale credinţei faţă de zeii cetăţii şi faţă
de cetatea laică, responsabilizarea cetăţenilor faţă de Polis prin supremaţia treburilor publice în
detrimentul treburilor private, datoria cetăţeanului ca supunere (procesul lui Socrate) necondiţionată la
legile, şi mai ales la aplicarea acestor legi ale Cetăţii, acceptarea înţelepciunii şi a logosului platonic
identificat în Idei sau Forme, ca modalitate în care omul poate să participe la idealul constituirii
Republicii, definirea omului ca animal politic – Aristotel – este o premisă care indică omului-cetăţean
direcţia în care se poate realiza şi prin care poate depăşi condiţiile animale (instinctuale, naturale) sau
prescripţiile zeilor, urmărirea realizării binelui comun al cetăţii.
În consecinţă, este natural să se afirme din punctul de vedere al culturii europene că „O minune
asemănătoare minunii de la Atena nu va putea fi explicată niciodată pe de-a-ntregul” 9, de vreme ce,
începând din acel moment, s-a dezvoltat civilizaţia suplă a problematizărilor în legătură cu tipologizarea
celui mai bun regim politic: pentru individ, pentru cetate, pentru puterea în sine, dar şi ideea omului
sociabil prin natura sa elementară.
Socrate, Platon, Aristotel
Socrate n-a scris nimic, tot ce ştim despre gândirea lui este regăsit în dialogurile de tinereţe
Platonice şi în unele mărturii istorice ale lui Diogenes Laertios. Prin maieutica propusă, arta moşitului
cuvintelor căuta să descopere adevărul şi binele, chiar dreptatea ascunsă după falsitate şi minciună,
sofismele puternice ale vremii. Pe baza lor dorea să fundamenteze o comunitate morală elenă. În
credinţa proprie există un Bine absolut, dar şi un rău insinuos, perpetuu care trebuie combătut. Sofismul
„omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt pentru că nu
sunt” este desacralizat prin universalizarea ideii de bine şi adevăr. Există un fel de lege absolută care are
o natură morală şi care odată înţeleasă îl lasă pe om să distingă între bine şi rău. Dar trebuie cunoscută.
Răul combătut şi pedepsit. Virtutea este cunoaştere. O idee revoluţionară şi care indică caracterul

6
Guglielmo Ferrero, cf. lui Girardet, Raoul,
Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, pag.67.
7
Ėvelyne Pisier, Istoria ideilor politice, Editura
Amacord, Timişoara, 2000, pag. 10.
8
Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea
globală, Editura Univers, Bucureşti, pag. 16.
9
Karl R. Popper, În căutarea unei lumi mai
bune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 114.
dobândit al potenţei de a fi bun, a face bine. Pe de altă parte, ca axă simetrică şi negativă, Socrate
înţelegea că răul poate fi săvârşit din ignoranţă, neştiinţă, deci, din necunoaştere. Legea morală îl lasă
pe om să asculte de glasul raţiunii. Prin urmare, descoperă odată cu cunoaşterea conştiinţei morale ceva
care se află mai presus de sine: legea, adevărul, forma platonică ideală. „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, iar
omul bun devine cu adevărat Fericit, trăieşte virtuos.
Platon continuă ideile socratice şi le desăvârşeşte. A elaborat o teorie a formelor pe care a
aplicat-o asupra guvernării cetăţii. După el virtutea poate fi învăţată. În dialogul Protagora stipulează
ideea că există mai multe tipuri de virtuţi. Protagora este contrazis de către Socrate ca personaj central
al dialogurilor lui Platon care susţine ideea că există o singură virtute, ideea de Bine, iar acest Bine este
o Idee eternă şi în lume apar numai copii nedesăvârşite ale Ideii, trăim în realitatea imitaţiilor formelor
idealului.
Leo Stauss, comentând un dialog al lui Platon, numeşte existenţa unei forme de “cetate
10
febrilă” în care dorinţa de a poseda diferite lucruri (inutile) devine imperioasă şi, din această cauză,
apar conflictele şi războiul. Este cetatea în care apar imitatorii, actorii, meşteşugarii de lux etc.: “Unora,
pe cât se pare, nu le vor fi de ajuns cele de dinainte (cele strict necesare – n. n., C. P.), nici felul de
viaţă însuşi. Va fi nevoie în plus de paturi, mese şi alte mobile, de mâncăruri, uleiuri aromate, tămâie,
curtezane, prăjituri şi fiecare dintre acestea în mare varietate (…) Trebuie să durăm o cetate încă şi
mai mare. Căci acea cetate sănătoasă nu mai este îndestulătoare. Să o umplem cu omenirea aceea
numeroasă, care nu-şi află locul în cetăţi pentru satisfacerea necesarului – cum sunt toţi cei care
vânează şi toţi artiştii imitatori (…)” Aceste nevoi din ce în ce mai sofisticate aduc sufletul omului în
dependenţă faţă de lucruri, iar urmarea este dorinţa imperioasă de a poseda cât mai multe ca sursă a
războiului. Platon spune că este o cetate nesănătoasă şi preferă cetatea nevoilor de bază: “Însă cetatea
adevărată îmi pare că este cea pe care am examinat-o înainte, ca una ce este sănătoasă” (higienică,
pentru a respecta termenul grec).
Aristotel – 384-322 î. H. Operele cele mai importante sunt Politica şi Etica Nicomahică şi
Etica Eudemică. Etica Nicomahică este considerată a fi cartea care este unanim recunoscută că îi
aparţine lui Aristotel, alte tratate, de exemplu Marea Etică sau Magna Moralia, stând sub semnul
incertitudinii.
Temeiul eticii lui Aristotel “gravitează în jurul naturii şi mijloacelor de realizare a Binelui
suprem, instituit ca scop absolut, spre care tinde totul.” 11 Continuându-l pe Platon, într-o anumită
privinţă, consideră Statul o necesitate prin intermediul căreia se poate realiza Binele suprem, generând
fericire pentru oameni şi virtute pentru realizarea ei. “(…) fără îndoială, este de dorit să faci binele şi
unui singur om, dar mai frumos şi mai înălţător e să-l înfăptuieşti pentru un popor întreg sau pentru o
cetate. Acest lucru îl vizează şi cercetarea de faţă, ca fiind una de natură oarecum politică.”12.
Defineşte primul omul ca animal politic - ca şi conceptualizare care apare în unele scrieri şi
traduceri despre Aristotel - dar care a fost criticată deseori, propunându-se traducerea mai bună a
definiţiei omului “ca fiinţă socială prin natura sa”.
Potrivit lui Aristotel „căutarea regimului cel mai bun este legitimă, pentru că există o finalitate
a naturii umane. Cuvântul natură nu desemnează doar modul în care oamenii se comportă ca fiinţe

10
Leo Strauss, Cetatea şi omul, Polirom, Iaşi,
2000, p. 106.
11
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucurelti, 1988, pag. IV.
12
Ibidem, 194 b 10-15.
individuale sau ca membri ai colectivităţii, ci şi ceea ce implică destinul uman. 13” Situează statul
înaintea indivizilor, argumentând prin temeiul organicist-sistemic: aşa cum nu putem concepe un
element al corpului despărţit de corp, tot aşa nu putem să ne imaginăm un om situat în afara Cetăţii şi a
statului. Datorită acestei poziţionări societatea este o condiţie necesară pentru realizarea umanului.
În afară de realismul demersului filosofic a lui Aristotel, faţă de Platon, o atenţie deosebită este
acordată proceselor reale de atingere prin actualizare a conceptelor etice: binele suprem, fericire, virtute
şi dreptate, dar şi o atenţie structurală acordată clasificărilor tipurilor de lege şi aplicărilor ei. De
exemplu, Binele nu mai este un gen metafizic, situat într-o lume a Formelor abstracte, despărţită de cea
umană, cu toată perfecţiunea nerealizării lui, ci devine un concept materializat în şi prin acţiunile umane
şi sociale. Umane, deoarece realizarea lui este o condiţie a contemplării şi a exerciţiului intelectului, iar
sociale, deoarece Binele se poate realiza doar în Cetate, ca interacţiune individ stat. Ca demers uman
Aristotel atrage atenţia asupra necesităţii de a nu se despărţi morala de politică, pentru a se ajunge la
realizarea fericirii, ca problematizare continuă asupra scopului şi asupra mijloacelor comportamentului
moral.
Argumente : citate de interpretat, din Etica Nicomahică:
Virtutea este de două feluri, dianoetică şi etică. Virtutea dianoetică se naşte şi se dezvoltă mai
ales prin intermediul învăţăturii (de aceea necesită experienţă şi timp), pe când cea etică se dobândeşte
prin formarea deprinderilor, de unde şi-a primit numele, printr-o uşoară derivare a cuvântului ethos14.
Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că exercitarea ei este cea a unei virtuţi
perfecte ; şi este perfectă pentru că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora,
nu numai pentru sine15.
Am definit aşadar nedreptatea ca ilegalitate şi inegalitate, iar dreptatea ca legalitate şi
egalitate16.
În ce priveşte forma de dreptate particulară şi dreptul care-i corespunde, există o primă
specie ce se aplică la distribuirea onorurilor, a bunurilor materiale sau a tot ceea ce poate fi repartizat
între membrii unei comunităţi politice (căci în acest domeniu pot interveni egalitatea sau inegalitatea
în ceea ce posedă unul faţă de altul), şi poartă numele de dreptate distributivă.
Cealaltă specie de dreptate este dreptatea corectivă, care intervine în raporturile private, atât
în cele voluntare, cât şi în cele involuntare. Această formă de dreptate diferă de prima. Dreptatea în
raporturile private constă într-un fel de egalitate, iar nedreptatea într-un fel de inegalitate17.
“De o tiranie de acest fel ţine în mod necesar guvernarea în care un singur om exercită o
putere iresponsabilă asupra tuturor cetăţenilor fără deosebire, fie că sunt egali sau superiori şi care nu
are în vedere decât propriul său interes şi nu cel al supuşilor. De aceea o astfel de putere este pură
violenţă, pentru că nici un om liber nu suportă fără a protesta o autoritate de acest gen”
Ca sinteză, contribuţia de bază a demersului aristotelic poate fi încadrată în următoarele idei:
statul este primordial faţă de om şi individual, fiind o instituţie naturală şi nu convenţională sau
artificială. Omul este o fiinţă socială şi se deosebeşte de animale datorită sociabilităţii (trăieşte în polis
ca triadă – oraş, stat, cetăţean), şi datorită comunităţii sociale naturale a muncii. Omul prin esenţa şi

13
Raymond Aron, op. cit., pag. 30.
14
Aristotel, op. cit., pag. 32.
15
Ibidem, pag. 106
16
Ibidem, pag. 108.
17
Ibidem, pp. 109-112.
natura lui este subordonat statului. Nu critică ca şi Platon democraţia ci a fost un gânditor care a sesizat
rolul important pe care îl are aceasta în Polis, conform unei raţiuni a judecăţii majoritare. Totodată
afirmă domnia legii şi datoria cetăţenilor de a se supune acesteia ca putere supremă în stat.
În rezumat, în perioadele următoare, în zonele temporal-istorice numite Ev Mediu, Renaştere
şi Modernitate, analiza politicii, a cetăţii, a societăţii şi a istoriei politicii a fost pe parcursul a secole
întregi un atribut exclusiv al aristocraţiei. Este suficient să menţionăm un exemplu comparativ
preantropologic: „Triumful politicului şi al istoriei politice se produce treptat. Italia, sub influenţa
stimulatoare a evoluţiei „signoriilor” le adoptă destul de repede. În Franţa, în pofida unei porniri sub
Carol al V –lea…va trebui să aşteptăm până în secolul al XVII – lea pentru ca substantivul politică să
devină de uz curent şi să consolideze poziţia ocupată, încă din secolul al XVI – lea, de către adjectivul
corespunzător. Este foarte probabil, de altfel, ca acest cuvânt să fi profitat în urma promovării întregii
familii de derivate de la polis care, ca şi cele de la urbas (urban, urbanitate, urbanism), intră în
câmpul semantic al civilizaţiei: police „guvernare” (care va da abia în secolul al XIX-lea adjectivul
police „civilizat”), de care se apropie poate politesse „delicateţe: politeţe”, apărut în secolul al XVII –
lea. Domeniul politicului, al politicii, al politicilor este, aşadar, un domeniu al elitei.”18
Şcoala cinică cuprinde continuatori post-aristotelici ai dezbaterilor despre stat, republică,
politică, lege şi virtute. Fundamentele subtextuale ale gândirii lor se regăsesc în discursurile cinice ale
lui Antistene şi Diogene. Antistene a fost discipol a doi gânditori imaginativi atenieni : Gorgias şi
Socrate. De la primul a învăţat oratoria, şi gândirea în contradictoriu, apoi, de la Socrate a înţeles
perseverenţa şi şi-a însuşit « lipsa de patimi a acestuia »19, fundamentându-şi stilul de viaţă. A definit
primul judecata logică20. Fundamentul gândirii lor era exprimat prin maxima: A trăi conform naturii!
ceea ce justifică modul lor de trai liber, considerat în pelerinaj sau vagabondaj de către unii, modalitatea
lor de gândire simplă prin care încercau să elimine prejudecăţile, intenţiile şi dorinţele sociale ale
semenilor.
Exemple de raţionamente : Aş prefera să fiu mai curând nebun decât supus plăcerilor : Este un
privilegiu al regilor de a face bine şi de a fi vorbiţi de rău. Să mori când eşti fericit : filosofia
este putinţa de a te frecventa pe tine însuţi: alegerea greşită la vot l-a determinat să ceară
atenienilor să voteze şi faptul că măgarii sunt cai ş.a.m.d.
Şcoala stoică propune ca mobil al întemeierii Cetatea omului înţelept, care are ca fundament
armonia şi câştigarea libertăţii interioare. Această libertate interioară poate fi dobândită numai printr-un
exerciţiu etic al raţiunii şi al exemplului. Ordinea universală este guvernată de raţiune. În ea intră un
spirit vital, un suflet cosmic din care face parte şi sufletul omului. Virtutea ca bun al omului este
singurul adevăr, restul fiind indiferente: bogăţia, gloria, plăcerea ş.a. Reprezentanţii de seamă ai acestei
şcoli întemeiate de către Zenon din Kition sunt Cleantes şi Chrysippos, iar în spaţiul Roman sclavul
Epictet şi împăratul Marcus Aurelius.
Raţiunea ne spune faptul că ordinea constituită în societate este nenaturală deoarece ea trezeşte
pasiuni, iar înţeleptul este cel care reuşeşte să învingă toate pasiunile. Datorită acestui fapt, binele social
poate fi atins numai prin dobândirea binelui individual. Iar binele individual exprimă o constantă a
renunţării la excesele impuse de societate sau de individualism. Exemplul care trebuie să fie urmat este
cel al lui Socrate : ca limită a exerciţiului acceptat al modestiei intelectuale, bazată pe o acceptare a
lucrurilor care ne sunt date de către natură şi nu de către societate, şi, până la urmă, de acceptarea
domniei legii.
18
Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1991, pag. 441, 442.
19
Laertios, Diogenes, op. cit., pag. 194.
20
Ibidem, spunând: Judecata este ceea ce arată ce a fost sau ce este un lucru.
 Şcoala Epicuriană reprezintă opusul Şcolii Stoice. Virtutea nu este scopul suprem, ci reprezintă
un mijloc pentru a ajunge la fericire. Epicur a avut duşmani declaraţi între stoici 21 şi prin şcoala lui a
continuat şi dezvoltat gândirea cirenaică şi hedonistă. Tocmai de aceea un interes deosebit a avut
conceptul de plăcere şi de fericire. Scopul vieţii este plăcerea – ca substrat hedonist. A fost un scriitor
prolific, iar într-un tratat Despre scop, afirma : « Nu ştiu cum să concep binele, dacă suprim plăcerile
gustului, plăcerile sexuale, plăcerile urechii şi ale formelor frumoase »22. Poate datorită acestor abordări
a fost un gânditor contestat şi criticat în epoca vremii lui. Epictet l-a numit pornograf, cum şi el îl
ironiza pe Platon, numindu-l cel de aur, pe Aristotel ca un risipitor, pe Heraclit un încurcă-lume ş. a.
Fundamentele subtextuale ale gândirii lui Epicur se regăsesc în cele patru adevăruri pe care
orice om ar trebui să le cunoască:
Divinitatea nu trebuie să inspire teamă.
Moartea nu trebuie să inspire frică.
Este uşor să îţi procuri binele.
Este simplu să suporţi durerea.
Concepţia etică epicuriană este exprimată succint sub forma unei relaţionări între plăcere şi
durere, ca stări pasive ale sufletului, plăcerea fiind potrivită firii iar durerea străină acesteia.
Prin plăcere şi prin durere trebuie să fie stabilit ceea ce trebuie căutat, şi totodată, ceea ce trebuie
evitat. Este momentul în care Epicur se desparte de hedonism şi insistă asupra plăcerilor naturale
necesare, care pot fi uşor atinse (a mânca, a dormi) şi asupra plăcerilor naturale nenecesare (gloria,
bogăţia) faţă de care, fără a le nega în întregime, trebuie să fim prudenţi. Prietenia este cea mai mare
dintre plăceri. Criteriul utilitarismul şi al individualismului au fost hotărâtoare în impunerea
epicurismului ca şcoală timp de câteva secole.
Statul este rezultatul unui acord. Datorită acestui fapt, dacă el nu mai este util omului,
reprezentanţii puterii şi ai statului este necesar să fie schimbaţi. Această concepţie va marca definitiv
gândirea politică ulterioară23. Gândire care se va afla într-o luptă de milenii cu cea platonică, aristotelică
şi stoică care presupun un drept social natural, pentru a justifica ordinea socială de natură aristocratică.
Immanuel Kant, în modernitate, plecând de la un un climat de raţionalism iluminist, de la
contextualitatea că există adevăruri universale şi necesare date pentru totdeauna, încadrând şi etica în
zona acestor valori o fundamentează pe întrebarea „Ce trebuie să fac?” Prin urmare a impus în structura
civilizatorică europeană celebrul imperativ categoric teoretic, acţional în mod ideal: "Acţionează în aşa
fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală!" (Critica raţiunii practice)
Raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Totuşi recunoaşte existenţa acţiunilor individualizate şi
neconforme cu imperativul: „din dragoste pentru oameni voi admite că cele mai multe dintre acţiunile
noastre sunt conforme cu datoria, dar dacă examinăm mai îndeaproape năzuinţele şi tendinţele lor,
întâlnim pretutindeni scumpul Eu, care iese totdeauna la iveală; pe el se întemeiază intenţia lor, şi nu pe
porunca severă a datoriei, care ar cere de multe ori abnegaţie” (Întemeierea metafizicii moravurilor).

21
Diotimos, Poseidonis cf. lui Diogenes Laertios, op. cit., pag. 314 şi urm.
22
Ibidem, pag. 315.
23
Giorgio del Vecchio, op. cit., îl consideră pe Epicur şi şcoala lui ca un precursor
al contractualismului social.
 Modul II
Delimitări conceptuale: semantici convergente şi divergente ai termenilor: etică, morală, deontologie

Integritatea şi moralitatea sunt strâns legate. Am pus în evidenţă fundamentele apariţiei

domeniului etic şi aplicaţiile acestuia în privinţa comportamentului uman, dorit virtuos. În VIRTUTE,
virtuti, s. f.1.(conform DEX-ului limbii române) regăsim „Însuşire morală pozitivă a omului; însuşire
de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinaţie statornică
specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase. 2. (În loc. Prep.) În virtutea...= pe
baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. Vertu).”
Ca şi premisă iniţiatică: termenul “etic” rămâne hermeneutic sinonim cu termenul “moral”.
Etica provine din limba greacă, “ethos” care face trimitere la obicei, deprindere, iar moral înseamnă
traducerea acestuia în limba latină, “mores”. Nu sunt diferenţe între termeni. Diferenţierile apar doar în
momentul în care se încearcă să se despartă intrările de ieşiri, deci principiile teoretice generale de
aplicarea lor în practică. Diferenţierea între etică şi morală este doar una conjuncturală şi contextuală,
făcută pentru a se înţelege lucrurile mai bine în ceea ce privesc obiceiurile şi deprinderile umanioarelor.
Etica în sens operaţional denotă termenul larg specific disciplinar, mai degrabă interdisciplinar
care se aplică unei câmp contextual analitic şi/sau sintentic. Etica conform dicţionarului de filosofie
(1978) este o: “Disciplină filosofică care studiază problemele practice şi teoretice ale moralei”24.
E. Moore, în Principia Ethica arată că “problema cum trebuie definit “bun” e cea mai
importantă problemă a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvântul “bun” e, de fapt, (cu excepţia opusului
său, “rău”) singurul obiect simplu de cercetat specific eticii”25.
Etica se reduce la analiza şi aprobarea de către comunitate a unor coduri de conduită
dezirabile, şi, mai ales, a codurilor de conduită indezirabile. Etica experimentează constant o axiologie
comportamentală spre care trebuie să tindă întreaga comunitate. Valorile sunt generatoare de sens
comportamental istoric, pot fi remodelate însă nu în principiile de bază care vizează, de pildă,
respectarea drepturilor omului. Oricărui om.
Etica este un domeniu de studiu, spus succint, şi se aplică de la termenul propriu general: etică
la subramuri specifice: etica familiei, etica socială, etica sportului, etica națională, ş.a.m.d. Prin urmare
studiile etice indiferente la gradul de abstractizare sau specializare stabilesc principii, norme şi reguli de
comportament aplicabile grupal sau subgrupal, pe categorii deficate. Datorită acestor valori acceptate în
comun în studiile etice sunt stabilite liniile directoare generale ale comportamentului uman care ajută la
prevenirea comportamentelor greșite, incorecte cum ar fi furtul, violul, corupţia, violența, frauda etc.
Etica are un sens de pozitivare explicită a comportamentului uman, în sens general, de stabilire a unor
limite şi interdicţii formale. Totodată, la nivel informal conduce spre formarea unor atitudini altruiste
ale umanioarelor, în detrimentul egoismului şi individualismului. Sensul elementar al democraţiei
constă în prevenirea abuzului de putere, de orice fel, atât ale decidenţilor, cât şi ale oamenilor simpli,
prin urmare are un fundament eminamente etic. Se dezvoltă empatia, compasiunea, onestitatea, bunul-
simţ şi loialitatea. Formatoare în sens pozitiv, aprobă asemenea comportamente şi le interzice, măcar
parţial, pe cele contradictorii.
24
op. Cit. p. 246.
25
E. Moore, op. Cit, p. 30.
 În Dicţionarul de filosofie (Didier Julia) morala a fost definită ca “ştiinţa binelui şi a regulilor
acţiunii umane” şi ca “ştiinţă a scopurilor vieţii, a principiilor de acţiune”26 .
Moralitatea arată pur şi simplu modificările de comportament aduse de normele etice asumate
şi acceptate de o comunitate prin intermediul mediului educogen, al elementelor formative culturale şi
civilizatorice. Modificările există într-o formă sau alta. Prin urmare, moralitatea conţine totalitatea
convingerilor personale despre ceea ce este bine sau rău, dezirabil sau indezirabil, permis ori interzis,
pozitiv sau negativ. Moralitatea are un caracter aplicativ şi individual spre deosebire de etică ce este
generală. Diferenţa ţine de distributivitatea termenilor. Etica este o bibliotecă, pe când moralitatea
înseamnă lectura efectivă a cărţilor, măcar a unora din cadrul acesteia de către omul real.
În privinţa comportamentului individual se aplică o regulă în societăţile normale, care nu sunt
în revoluţie: majoritatea indivizilor respectă principiile etice şi acţionează în consecinţă conform lor,
dar, există şi elemente individuale care nu respectă tocmai aceste elemente etice aprobate. În cazul unor
situaţii revoluţionare situaţia este răsturnată, se cer modificarea chiar a valorilor şi principiilor etice
existente la un moment dat.
Moralitatea este tradusă uneori printr-un set de credinţe pe care le urmează indivizii. Etica
prin valori comune. Moralitatea ţine de actul decident al individului. De ceea ce ajunge să aleagă la un
moment dat. Conform sau nu, parţial cu principiile etice. Dar au fundamente comune. Nu se
diferenţiază mai mult decât semantic. Şi formativ.
Deontologíe [CONTEMP., S. II, 1975, 1511, 4/2 /de- on~ / déontologie] 1 Parte a eticii care
studiază normele și obligațiile specifice unei activități profesionale. 2 Totalitate a regulilor și uzanțelor
care reglementează relațiile dintre medici sau dintre aceștia și pacienți. 3 Teorie despre originea,
caracterul și normele obligației morale în general.
După filozoful englez Jeremy Bentham „deontologie” se traduce etimologic din doi termeni
eleni: deon - datorie şi logos – ştiinţă, principiu de ordine, cuvânt. Originar grecesc deontos înseamnă
ştiinţa a ceea ce va trebui făcut, adică ştiinţa datoriei, reinterpretată ca ştiinţă a moralităţii, ca discurs
asupra a ceea ce trebuie realizat de către o persoană.
Jeremy Bentham (1748-1832) nu a avut ca scop întemeierea unei noi ştiinţe aplicative,
directiviste şi normativiste, dimpotrivă, el a justificat întemeierea deontologică din perspectiva
capacităţii instituţionale de a mări fericirea şi de a micşora suferinţa angajaţilor. "Utilitatea - spune J.
Bentham, este un termen abstract, el exprima proprietatea sau tendinta unui lucru de a ne feri de ceva
rau si de a ne procura un bine; binele înseamna placere sau cauza de placere... Bineînteles, iau aceste
cuvinte, durere şi plăcere, în acceptia lor comună, fără a inventa definiţii, pentru a admite numai
anumite plăceri sau pentru a nega existenţa anumitor dureri. Fără subtilitate, fără matematică; nu trebuie
consultat nici Platon, nici Aristotel. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, ţăranul
ca şi prinţul, ignorantul ca şi filosoful"27.
John Stuart Mill în "Utilitarismul" reinterpretează: „graţie fenomenului psihologic al asociaţiei,
noţiunea de interes propriu şi noţiunea de interes al celorlalţi se leagă atât de strâns, încât omul nu mai
poate dori fericirea lui proprie, fără a avea în vedere fericirea aproapelui".... rezultă "caracterul de
spontaneitate, obligaţie şi responsabilitate pe care îl capătă viaţa morală la omul cu adevărat virtuos".
[cf. 3, p. 164] iar, "O fiinţă dotată cu facultăţi superioare .. nu poate niciodată dori cu adevărat să se
scufunde în ceea ce ea simte a fi un nivel inferior de existenţă"28.
26
Didier Julia, op. Cit. p. 217, 218
27
Jeremy Bentham, p. 159.
28
John Stuart Mill, op. Cit., p. 22.
 Modul III

Universitatea deschisă, spaţiu al cunoaşterii actuale şi raportarea instituţională la câmpul eticii şi

deontologiei profesionale. Valori şi riscuri asumate şi asociate

Asistăm la schimbări şi reajustări permanente ale învăţământului şi şcolii din România. Care
este însă viziunea de ansamblu asupra învăţământului? Cum se imaginează Universitatea viitorului?
Care sunt provocările care imprimă nevoia şi direcţia de schimbare şi adaptare a învăţământului? Cu
siguranţă o direcţie demnă de analiză o constituie apropierea universităţii de nevoile comunităţii locale.
După 1989, când valorile democraţiei reprezentau o provocare pentru întreaga societate
românească, o semnificativă curiozitate şi dorinţă de schimbare au fost îndreptate asupra sistemului
educaţional şi implicit, asupra nevoii de reformă în educaţie şi învăţământ. La nivel de politici
educaţionale au fost căutate soluţii care să răspundă nevoii de democratizare a universităţii, au fost
stabilite strategii pentru facilitarea inovaţiei în universitate, s-au restructurat, pe rând, filosofia
educaţiei, structura sistemului de învăţământ, curriculumul educaţional, au fost puse în discuţie strategii
de formare şi perfecţionare iniţială şi continuă a forţei de muncă, dar şi a personalului didactic la care
universităţile au avut un rol hotărâtor.
În general, principalele priorităţi ale modernizării formării profesionale la nivel european,
principii implementate de către universităţile din România au în vedere:
- Sporirea atractivităţii şi calităţii formării profesionale;
- Dezvoltarea şi implementarea de instrumente comune pentru formarea profesională
(dezvoltarea şi testarea ECVET29 ca instrument de acumulare şi transfer de credite, dezvoltarea
cooperării pentru îmbunătăţirea calităţii prin utilizarea ENQA-VET30); dezvoltarea de instrumente
comune în care formarea profesională are un rol important (Cadrul European al Calificărilor bazat pe
rezultate ale învăţării care să asigure relaţia dintre formarea profesională şi învăţământul superior,
precum şi EUROPASS);
- Împărtăşirea experienţelor de învăţare prin schimbul de bune practici şi mecanisme de
diseminare a cunoştinţelor şi expertizei;
- Implicarea activă a partenerilor sociali şi a tuturor actorilor implicaţi în formarea profesională.
Este însă evident că prea puţine cercetări, atât teoretice cât şi empirice, au venit în ajutorul celor
care doreau să întreprindă ceva substanţial în domeniul reformei sistemului educaţional. Nu ne referim
aici la documentele de strategie şi reformă educaţională care au fost puse în discuţie la nivel de politici
cu maximă generalitate, şi care au promovat idei generoase şi mai ales schimbări de „formă”. Şcolilor –
instituţiile vizate de aceste schimbări, li s-au înmânat de multe ori doar principii generale, finalităţi şi
taxonomii care depăşeau de multe ori posibilităţile practice, nu atât în materie de teorie sau obiective,
cât în termeni de resurse concrete, fie ele materiale sau umane (Cartea albă a reformei învăţământului,
29
European Credit System for VET- Sistemul European de Credite în Formarea Profesională
30
European Network of Quality Assurance for VET- Reţeaua Europeană de Asigurare a
Calităţii în Formarea Profesională
1998). Desigur, există loc pentru studii de substanţă dedicate dezvoltării universităţii, unele au început
să apară în literatură, şi pot fi menţionate aici lucrările de referinţă apărute în colecţia Ştiinţele
educaţiei.

Imaginea şi locul universităţilor în comunitate

Educaţia şi formarea sunt hotărâtoare pentru realizarea obiectivului strategic stabilit de către
statele membre, la Consiliul European de la Lisabona, pentru a face din Uniunea Europeană cea mai
competitivă şi mai dinamică societate şi economie-bazată-pe-cunoaştere din lume. Întâlnirile şefilor de
stat şi de guverne, în primăveri succesive, în cadrul Consiliilor Europene de la Lisabona (2000),
Stockholm (2001) şi Barcelona (2002), au confirmat rolul şi importanţa educaţiei şi formării şi au
stabilit priorităţi pentru acţiuni concertate la nivel european. Concluzia Comisiei subliniază faptul că
perspectivele remarcabile privind sistemele de educaţie şi formare stabilite de şefii de state şi de
guverne la Lisabona sunt pe deplin justificate. Realizarea obiectivelor stabilite pentru educaţie şi
formare vor fi cruciale pentru succesul întregii strategii trasate la Lisabona.
Comisia recomandă statelor membre să ofere nivelul investiţiei publice cerute de modelul social
european, să stabilească parteneriate şi stimulente pentru investiţii mai multe şi mai susţinute făcute de
întreprinderi şi de indivizi, să concentreze finanţările pe zonele unde este cel mai probabil să producă
rezultate de cea mai bună calitate şi să iniţieze reforme privind curricula, calitatea şi recunoaşterea
studiilor/competenţelor, în vederea maximizării eficienţei lor în contextul european.
În analiza sistemului educaţional din România, schimbările prin care a trecut Universitatea în
ultimele aproape două decenii sunt etichetate deopotrivă fie ca „remarcabile” şi esenţiale pentru
democratizarea educaţiei şi învăţământului din ţara noastă, fie ca „nepotrivite” şi nerealiste, ducând la o
transformare a universităţii şi implicit a societăţii româneşti într-o direcţie nu tocmai benefică. Studiile
de impact referitoare la reforma educaţiei şi învăţământului au vizat de cele mai multe ori o abordare de
tip macro - sistemic, unde Universitatea şi problemele ei se regăsesc prea puţin. De asemenea, o bună
bucată de timp au dominat abordările de factură cantitativă. Mai mult, datele despre starea
învăţământului descriu cel mai adesea: numărul de universităţi de stat sau private, grupe de studiu şi
specializări, numărul de studenţi, cadre didactice, numărul de calculatoare, studenţi admişi, absolvenţi
etc. Se pune însă întrebarea, care nu îşi găseşte răspuns prin acest tip de investigaţii: care este esenţa
transformărilor sau a schimbării de mentalitate la nivelul unei instituţii de învăţământ, cum percep
actorii universităţii transformările care au loc în viaţa de zi cu zi a acesteia? Sistemul formării
profesionale iniţiale şi continue se bazează în România în cadrul universităţilor pe următoarele orientări
strategice:
.necesitatea de a asigura un cadru naţional coerent şi bazat pe rezultate ale învăţării;
.fundamentarea cu prioritate pe cerere şi nu pe ofertă;
.ofertă realizată în contexte de învăţare multiple şi flexibile;
.rute educaţionale şi forme multiple de organizare, într-un sistem deschis care permite intrări şi ieşiri
bazate pe validarea achiziţiilor anterioare şi certificarea competenţelor dobândite în perspectiva
facilitării învăţării pe tot parcursul vieţii;
.susţinerea fermă şi aplicarea consecventă a principiilor accesului şi echităţii;
.asigurarea calităţii ofertei învăţământului universitar
Literatura de specialitate în acest domeniu al schimbării şi dezvoltării a reprezentat pentru mult timp
în România o raritate. De cele mai multe ori perspectivele de abordate au fost situate la un nivel teoretic
abstract care oferea prea puţine instrumente pentru practicieni, pentru cei care puteau să ofere elemente
noi şi să asigure transformările reale pe care şcolile româneşti le aşteptau în anii de tranziţie. Sigur, au
apărut, treptat, excelente analize ale universităţii, atât de necesare pentru o reformă instituţională de
substanţă.
Abordarea transformărilor contemporane dintr-o perspectivă inovatoare realizată de Păun (1999)
reprezintă o analiză sistematică a instituţiilor instructiv - educative îmbinând explicaţia de factură
sociologică cu cea de tip pedagogic pentru a contura un portret general al universităţii, într-o ipostază
inedită în literatura de specialitate românească, şi anume perspectiva organizaţională. Cele mai
semnificative puncte de analiză vizează esenţa universităţii ca organizaţie, specificul ei, viziunea şi
valorile care configurează cultura universităţii, modul în care climatul şi cultura influenţează
performanţele, inovaţia sau schimbarea în universitate.
Motivaţia de a întreprinde o cercetare a specificului organizaţional al universităţii şi a modului în
care ea se relaţionează cu mediul social şi cultural din care face parte, care o influenţează şi care este
influenţat de valorile şi finalităţile actului educaţional, se situează la confluenţa raţiunilor teoretice cu
cele practice. Lipsa unor preocupări, în primul rând teoretice, de a circumscrie elementele care
contribuie la construirea identităţii universităţii, şi mai mult practice, concrete de a compara rezultatele
unor analize ale instituţiilor instructiv - educative de la noi cu rezultatele unor studii internaţionale în
domeniu, fac obiectul unor critici întemeiate la adresa universităţilor româneşti care trebuie să se
muleze prin curriculă şi prin standardele specifice, redactate după un nucleu prestabilit. Drept urmare
trebuie să arătăm că valori ca diversitatea şi cultivarea unei specificităţi în educaţie şi învăţământ, pot să
ofere şcolilor repere socio-psiho-pedagogice atât de necesare în cadrul strategiilor de dezvoltare
instituţională.
Nevoia unei analize a identităţii universităţii şi ancorarea acesteia la nevoile comunităţii poate fi
pusă în valoare plecând de la importanţa, premisele şi consecinţele reformei în educaţie şi învăţământ,
mai precis a elementelor de noutate şi nevoia de adaptare a şcolilor româneşti la provocările lumii
contemporane. Consecinţele asociate reformei educaţionale, respectiv fenomenele schimbării şi cel al
inovaţei apar destul de lent şi cu implicaţii de lungă durată atât pentru evaluarea eficienţei instituţiilor
şcolare, cât şi în cadrul cercetărilor pedagogice de acest tip. O privire de ansamblu asupra a ceea ce se
întreprinde în momentul actual la nivelul cercetărilor privind dezvoltarea şcolară şi eficienţa
universităţii denotă că în aceste zone au loc schimbări rapide, însă nu toate sunt eficiente ci poartă cu
sine premisele neocomuniste de adaptare la cerinţe teoretice şi mai puţin practice, la perspective
structurate ideologic (chiar dacă ideologiile actuale sunt diferite) şi mai puţin axate pe cercetare
aplicată.
Dacă avem în vedere cercetările din străinătate care studiază capacitatea şcolilor de a se adapta la
schimbare (Hopkins, Harris şi Jackson 1997, Townsend, Creemers şi colaboratorii 1998; van der Berg,
Vanderbenghe şi Sleegers, 1999), este posibil, metaforic vorbind, să asemănăm modul în care literatura
ştiinţifică descrie analiza acestora, mai degrabă ca fiind un procedeu de aplicare a unei lentile prin care
este posibil să sesizăm, să surprindem şi să analizăm cadre, clişee sau imagini. Prin acestea este ulterior
posibilă deschiderea “cutiei negre” care este la momentul actual, instituţia educaţională.
Pentru cercetători, importanţa analizei identităţii unei instituţii rezidă nu numai într-un exerciţiu
teoretic, nu este doar un simplu instrument al unei politici educaţionale viabile, ci oferă baza unor
măsuri concrete la nivelul empiric, acolo unde “agenţii schimbării”, practicienii au posibilitatea de a
desprinde acţiunile cele mai eficiente care susţin schimbarea în universitate şi de a propune cercetări -
acţiune.
Conceptele cheie de la care am plecat au scos la iveală relaţii, structuri şi realităţi care păreau la
început dificil de identificat. După un studiul literaturii de specialitate şi o investigaţie de ansamblu a
practicii curente din şcolile româneşti am fi tentaţi să ne declarăm mai degrabă pesimişti şi să ne raliem
celor care consideră Universitatea ca instituţie un teren în care există prea puţine şanse reale de reuşită
într-o cercetare empirică, şi mai mult, unde rezultatele cercetării pot să influenţeze obiectul studiat doar
după un interval de timp destul de mare, în care alte schimbări şi provocări au schimbat datele
problemei. Acesta este un punct de vedere reflectând totuşi realitatea concretă a cercetărilor din
domeniu, totuşi e nevoie de o contrabalansare a acestei limitări metodologice prin luarea în calcul a
unor strategii de cercetare bazate pe acţiune şi co-optare a actorilor câmpului educaţional la analiza
curentă a mediului universităţii. Din perspectiva grupelor de specializări contribuie la formarea iniţială
şi continuă a studenţilor conform hotărârilor pe care aceştia le iau prin înscriere, observându-se
orientarea prioritară a acestora spre domenii neaplicate şi neinginereşti, ceea ce reflectă o orientare
profesională cu anumite carenţe care provine din instituţiile preuniversitare.
Contextul universităţii, cu aspectele sale socio-psiho-pedagogice, este cel care determină un
anumit specific care poate contribui la eficientizarea universităţii, la schimbarea şi inovarea în educaţie.
Din păcate, acest context este uneori înţeles doar ca un fundal. Mai mult, variabilele care îl descriu, şi
avem aici în vedere cultura universităţii, climatul organizaţional, imaginea universităţii şi parteneriatul
universităţii cu comunitatea, sunt considerate drept insuficient de fundamentate, poate şi datorită
faptului că sunt percepute ca fiind concepte mai generale, greu de operaţionalizat. De asemenea, în
România, conceptul de “curriculum” specific – procentul de 20-30% de materii opţionale lăsate la
nivelul deciziei universitare, pare să fie o realitate puţin analizată şi puţin înţeleasă la nivelul
universităţii.
Dar cum pot fi înţelese adevăratele probleme ale universităţii, cele reale, dacă acest context /
fundal al universităţii este subestimat?
Contextul intern sau extern include aspecte diverse. Cel intern e relaţionat cu actorii din
universitate: studenţi, cadre didactice, personal administrativ, modul în care aceştia se relaţionează şi
comunică dar şi caracteristicile universităţii atât ca mediu social, fizic, cât şi psihologic.
Contextul extern vizează, printre altele, relaţia universităţii cu părinţii, comunitatea din care face
parte, societatea civilă, posibili parteneri: instituţii socio - culturale, economice etc. În mod evident,
contextul este foarte important, nu doar pentru poziţionarea universităţii ca mediu fizic şi social, dar şi
prin prisma conexiunilor pe care aceasta la dezvoltă.
Un element nou în relaţie cu noile tehnologii informaţionale este “contextul virtual” al unei universităţi.
Înţeles iniţial ca un element cheie pentru educaţia sau învăţământul deschis, la distanţă, acest mediu
virtual al universităţii este dezvoltat continuu şi se regăseşte în prezentarea paginilor web ale
instituţiilor, designul intern al reţelelor informatice, grupurile de discuţii pe care Universitatea le
lansează, softurile educaţionale specifice sau legăturile reale sau virtuale dezvoltate cu şcoli, elevi,
profesori din toată lumea.
Extrem de relevant este modul în care universităţile exprimă şi lansează mesajul central,
misiunea proprie, dar mai ales modul în care actorii din universitate se regăsesc în ceea ce mesajul
central exprimă. În orice încercare de a investiga identitatea pe care o universitate anume o creează,
trebuie analizate pas cu pas toate elementele ce ţin de “descifrarea semnificaţiilor” - este vorba de o
analiză etnometodologică a tuturor manifestărilor universităţii.
De cele mai multe ori misiunea universităţii este considerată un lucru fără importanţă, din
moment ce atât de multe finalităţi educaţionale, de cele mai multe ori la nivele ale cunoaşterii sau
formării profesionale, sunt trasate de politica educaţională. Se uită adesea tocmai descifrarea
semnificaţiei afective pe care o anumită universitate, Universitatea la care un profesor predă, un student
învaţă, un părinte se implică, un sponsor participă – o are pentru toţi aceştia. Ce îi uneşte pe toţi? Cum
se pot simţi unul mai aproape de celălalt? Ce poate face Universitatea pentru a stimula participarea şi
activismul social?
 Formarea profesională şi perspective culturale ale dezvoltării societăţii româneşti –
contribuţie a universităţilor

Cercetările recente în domeniul orientărilor şi schimbărilor în educaţie şi învăţământ, finanţate

de mai multe organisme internaţionale (Consiliul Europei EC 2003; Organizaţia pentru Dezvoltare
Economică şi Cooperare OECD 2002, 2003), pleacă de la premisa educaţiei permanente. Din această
perspectivă trebuie aduse în discuţie rolul şi funcţiile universităţii. Astfel, Universitatea trebuie să
schimbe paradigma educaţională: de la transmiterea unor cunoştinţe specifice la formarea unor
competenţe care să asigure succesul social, profesional al tinerilor într-o societate aflată în permanentă
schimbare. Astfel de competenţe se referă la: comunicare, rezolvarea de probleme, gândirea critică,
capacităţi manageriale, creativitate, motivaţie, abilitate de muncă în echipă şi deschiderea permanentă
spre învăţare.
În încercarea de a evidenţia modul în care societatea imprimă o anumită orientare şcolilor,
Bernstein (1978) face o analiză a trecerii de la societatea mecanică (centralizată, rigidă) la cea organică
(descentralizată, democratică).
În contextul schimbărilor din sistemul educaţional românesc aceasta are vădite implicaţii
asupra reformei şcolilor şi strategiilor necesare pentru schimbarea mentalităţii actorilor din universitate.
Societatea mecanică are tendinţa de uniformizare, de atribuire de roluri, legile sunt represive
iar societatea segmentată. Acestei societăţi îi corespunde un tip de solidaritate mecanică şi o universitate
închisă, în care disciplina este impusă, actorii sunt dominaţi de lipsa voinţei de schimbare, comunitatea
este pasivă şi ea, graniţele sunt fixe, curriculumul este dominat de puritatea categoriilor (materii izolate
fără conexiuni sau intercondiţionări). Din acestea derivă desigur şi modelele comportamentale ale
actorilor: rolurile sunt clar delimitate şi precis fixate, aspiraţiile limitate, profesorii oferă soluţii şi mai
puţin pun probleme etc.
Societatea organică, bazată pe o perspectivă integrativă care presupune combinarea şi
armonizarea socială a unor roluri individualizate, specializate şi interdependente, are tendinţa de a
stimula valorile individuale, diferenţa, unicitatea. În acest context, rolurile devin dobândite, legile sunt
restrictive dar adoptate prin consens , societatea este diferenţiată. Universitatea care corespunde unei
astfel de organizări este Universitatea deschisă, am putea spune deschisă noutăţii, progresului,
restructurării, inovării etc. Disciplina este una liber consimţită, logica actorilor se caracterizează prin
activism, implicare, responsabilitate, comunitatea este deschisă, intervine în activitatea instituţiei
instructiv - educative, graniţele universităţii nu sunt fixe, organizaţia este „transparentă“. Această
afirmaţie se poate pune în legătură cu arhitectura spaţiului şcolar, cu stilul ei, dar şi cu libertatea de
acces în universitate.
Dacă în cazul universităţii închise se vorbea despre o puritate a categoriilor, în cele deschise se
instituie o „ordine simbolică“, o diversitate a categoriilor şi a valorilor. Apare astfel o trans -
disciplinaritate profundă, educaţia este extensivă şi nu intensivă. Primul tip se bazează în principal pe
puritatea categoriilor, creează o autoritate restrictivă şi serveşte funcţiilor elitiste, pe când cea extensivă
valorizează amestecul categoriilor, slăbeşte sistemul de autoritate excesivă, fiind îndreptată mai degrabă
spre o democratizare a actului educativ.
Există în acest context al „universităţii deschise“ tendinţa de a acorda elevului o mai mare
posibilitate de opţiune, o mai mare autonomie, un imbold spre activism, participare, implicare. Se
accentuează faptul că trebuie să învăţăm să percepem optim alteritatea, şi mai mult să înţelegem faptul
că deşi relativ asemănători, suntem diferiţi de ceilalţi şi acesta este un lucru important. Recunoaşterea
asemănării este importantă, dar, la fel de importantă este şi recunoaşterea şi acceptarea diversităţii.
 Se simte tot mai acut nevoia deschiderii universităţii, fie în sensul lui Bernstein, fie într-o
manieră proprie, o deschidere spre comunitate, spre actori, şi nu o închidere şi astfel o tendinţă de
uniformizare, nivelare atât a studenţilor cât şi a profesorilor, a şcolilor în ansamblu. Educaţia şi
Universitatea sunt cele „care ne unifică, asigură liantul social“ dar este important ca acestea să unifice
fără să mai uniformizeze, deoarece este nevoie de un spaţiu educativ care nu mai este cel al universităţii
unice, ci şi al comunităţii familiale, al unităţii sociale locale, departamentale, statale, mondiale (Ionescu
1997).
Trebuie realizată o abordare a învăţământului universitar care să pună accentul prin curricula
universitară pe următoarele direcţii:
- Elaborarea calificărilor profesionale, curriculumului la nivel naţional şi a curriculumului în
dezvoltare locală; facilitarea tranziţiei de la universitate la locul de muncă;
- Asigurarea calităţii şi dezvoltarea universitară, procesul de auto-evaluare şi evaluare externă în
învăţământul universitar; concentrarea planului de acţiune a universităţii pe procesele de predare şi
învăţare aplicate;
- Legătura dintre oferta educaţională şi nevoile de dezvoltare socială şi economică prin
dezvoltarea unui autentic parteneriat între sectorul public – privat;
- Dezvoltările pe plan european privind calificările în învăţământul superior şi asigurarea
condiţiilor pentru tranziţia de la şcoală la locul de muncă; asigurarea calităţii în învăţământul superior şi
responsabilitatea universităţilor în ceea ce priveşte calitatea, în perspectiva învăţării pe tot parcursul
vieţii.
Întrebarea la care dorim să găsim un răspuns în continuare se referă la cum poate Universitatea
răspunde pe de o parte sistemului valoric tradiţional, pe care societatea tinde să îl inculce tinerilor, iar
pe de altă parte schimbărilor determinate de principiile democratice, diversitatea culturală, şi
transformărilor societăţii contemporane? Universităţile au un rol hotărâtor, în acest sens, în România.
În abordarea instituţiilor instructiv - educative dintr-o perspectivă culturală plecăm de la
premisa că în cadrul universităţii apare un „câmp educativ“ care îi conferă acesteia o anumită putere,
un „câmp cultural“ de confruntare, schimb, de producţie a unor valori cognitive, artistice şi
psihosociale (Neculau 1994). Sunt demne de remarcat contribuţiile pe care universităţile româneşti le-
au avut la formarea unui nou câmp educativ în România şi, în consecinţă, cultural prin evidenţierea
formării umaniste, socio-economice şi juridice, după anii 1990.
Există şi o dimensiune ideologică a culturii şcolare (Cucoş 2000) deoarece Universitatea, prin
practicile ei, duce la instituirea unei violenţe simbolice (Bordieu şi Passeron 1970). Astfel, se încearcă
inculcarea unui habitus specific, a arbitrariului cultural dominant considerat ideal şi determinat la
fiecare moment de clasele dominante prin legitimitatea autorităţii pedagogice, prin deschiderile oferite
studenţilor şi absolvenţilor de către universităţile româneşti.
Folosind conceptul de „câmp cultural“ propus de Bourdieu (1993) putem analiza prestigiul
unei instituţii, Universitatea în cazul nostru, ca pe un teren în care se manifestă opoziţii culturale şi, mai
mult, apare o piaţă specifică generatoare de valori, idei. Acest câmp impune un stil, o manieră proprie
de ancorare în realitate. Şcolile pot transmite aceste valori, şi aici luăm în discuţie conceptul de habitus
propus de Bourdieu (1998). Valorile transmise de către universităţile au fost orientate înspre competiţie
şi înspre formarea unei adevărate economii de piaţă.
Cultura universităţii este în prezent predominant sociocentrică, lucru observabil mai ales în
organizarea şcolară care promovează diferenţele de statut între studenţi şi profesori, concretizată în
asimetria relaţională dintre ei, în jurul şi în spiritul căreia este clădită cultura universităţii. Aceste
aspecte pot fi observate în planul valorilor şi normelor culturii universităţii. Valorile generale şi
dominante ale universităţii sunt următoarele: încredere şi respect faţă de student, respectarea adevărului,
dreptate, onestitate, altruism, cooperare şi competiţie, toleranţă, egalitate şi respect de sine şi faţă de
ceilalţi, exigenţă, respect faţă de universitate, ataşament profesional, excelenţă academică, spirit critic,
deschis şi liber, creativitate.
Valorile unei culturi a dezvoltării organizaţiei universitare ar putea fi următoarele: orientarea
spre acţiune, bazată pe o structurare şi ierarhizare adecvată a scopurilor, obiectivelor şi priorităţilor;
orientarea spre “client”, cu precădere spre actorii actului pedagogic: profesori şi studenţi; accentuarea
acţiunilor de colaborare între toţi membrii organizaţiei; cultivarea competiţiei, bazată pe recunoaşterea
succesului academic al profesorilor şi studenţilor; stimularea şi susţinerea autoperfecţionării şi
autodezvoltării, prin formarea “conştiinţei de sine” a universităţii; creşterea responsabilităţii
universităţii, a profesorilor, pentru calitatea rezultatelor; promovarea unei conduceri participative; şi nu
în ultimul rând valorizarea părinţilor şi a comunităţii locale ca parteneri ai universităţii.
În concluzie, toate argumentele utilizate au vizat rolul şi locul deosebit pe care instituţiile de
învăţământ le-au avut în sensul dezvoltării şi formării iniţiale şi continue a forţei de muncă din
România, a culturii şi civilizaţiei actuale din ţara noastră.
 Modul IV, V, VI

Integritate şi deontologie profesională aplicate. Particularităţi formative şi profesionale specifice.

Aparatul critic utilizat în cadrul referatelor şi lucrărilor scrise

Normele de bază care apar în elaborarea unui referat ştiinţific

Specificul învăţământului necesită o iniţiere formală a studenţilor în metodologia asimilării

cunoştinţelor şi deprinderilor specifice elaborării unui referat. Aceste condiţii metodologice trebuie să
fie în conformitate cu reglementările care călăuzesc evoluţia învăţământului superior românesc
contemporan.
La nivel procesual, participarea studenţilor la activităţile incluse în programa seminarială
presupune, ca operaţionalitate:
 formarea capacităţii de a purta discuţii coerente şi consistente în jurul unui subiect prestabilit,
 realizarea unor asocieri inferenţiale şi argumentative între subiectele zilei şi cele dezbătute în
activităţile anterioare, între tematica de curs şi cea dezbătută la seminar,
 dezvoltarea unui spirit critic, ca problematizare a dezbaterilor în contradictoriu,
 susţinerea şi mobilizarea capacităţilor constructive şi creative ale studenţilor,
 deprinderea metodologiei de întocmire a unei lucrări ştiinţifice, a unui referat,
 familiarizarea cu prezentarea referatului în faţa unui public avizat
 dezvoltarea capacităţii de a lucra în echipă.
Tocmai pentru a se atinge aceste capacităţi studenţii trebuie să fie familiarizaţi cu premisele formale
ale construirii unui referat ştiinţific.
Regulile de bază ale realizării unui referat ştiinţific sunt, din punct de vedere prestructural şi
iniţiatic, cel puţin trei:
Alegerea intenţională a subiectului din cadrul temei de cercetare. În orice referat ştiinţific există
o parte a intenţionalităţii acceptate şi de către student. Astfel, ca tematică, orice curs se descompune
într-o mulţime de subiecte, care este indicat a fi vizualizate şi urmărite de către studenţi în momentul în
care aceştia trebuie să aleagă numai unul (sau câteva) dintre subiecte prognozate pentru a întocmi un
referat ştiinţific. Alegerea făcută în mod raţional 31 (mă interesează subiectul) sau în mod afectiv (îmi
place subiectul) ajută la o pornire pozitivă a muncii de construcţie a referatului.
Schematizarea iniţială a subiectului. Ca efect al alegerii unui subiect, este necesar să se conceapă
o reprezentare iniţială a subiectului ales pentru a se concepe un plan al cercetării. Această schematizare
iniţială a subiectului vizează lămurirea problematicii de bază, conceptuale ale subiectului respectiv. Prin
răspunsul la câteva întrebări: Care este subiectul de la care pornesc? Ce semnificaţii pozitive are acest
subiect? Între ce limite se plasează subiectul respectiv?
Definirea explicită a subiectului. Prin această cerinţă se observă necesitatea de a formula un titlu
al referatului ştiinţific pe care l-am ales. Uneori se indică titlul de către profesor, alteori numai tema este
indicată iar studentul are posibilitatea să elaboreze şi titlul. Dar trebuie să se aibă în vedere faptul că
titlul iniţial al oricărui referat ştiinţific are un caracter provizoriu, dacă este stabilit încă de la început.
Exigenţele elaborării referatului recomandă ca titlul exact al unui referat ştiinţific să fie definitivat doar

31
Bondoir, Ana, La méthode des tests en pédagogie, P.U.F., Paris, 1972.
la sfârşitul referatului, pentru ca între titlul şi conţinutul referatului să existe o legătură nemijlocită,
argumentativă şi validă.
Aceste reguli iniţiale sunt urmate de câteva exigenţe ale întemeierii, planificării şi elaborării
unui referat ştiinţific.
. Reguli ale structurării explicite a construcţiei unui referat ştiinţific

Titlul unui referat ştiinţific este necesar să cuprindă, în mod obligatoriu, trei puncte:
i. subiectul cercetării.
ii. limitele cronologice ale cercetării.
iii. spaţiul la care se raportează cercetarea.
Subiectul cercetării descrie aria de interes a studentului pentru o temă aleasă. Identificat
subiectul (de exemplu o specie sau un subgen al unui domeniu – politici sociale, randament şcolar,
drept procesual penal ş.a.) este necesară o construcţie mentală a planului de abordare a acestuia. Nu
este indicat ca subiectul cercetării să fie un termen general (politica, învăţarea, dreptul) deoarece se
consideră ca fiind o inadecvare în termini şi în construcţia prestabilită posibilitatea ca un student să
reuşească să surprindă un domeniu vast de cercetare într-un referat de dimensiuni reduse cantitativ.
Subiectul cercetării trebuie să nu depăşească limitele pe care le presupune cercetarea realizată şi să
fie definit într-o modalitate explicită. De exemplu, Comunismul în România, Dreptul constituţional
European comparat, Drepturile omului, sunt titluri greşite de referat deoarece ele sunt prea ample,
prea mari, prea întinse pentru o construcţie de referat de dimensiuni mici sau chiar mijlocii.
Limitele cronologice ale cercetării descriu ancorarea necesară a subiectului într-un interval
temporal. În absenţa acestora subiectul este fie prea vast, fie prea vag. În primul caz, se referă la
abordările diacronice, ceea ce este imposibil, în cel de-al doilea caz se referă la întemeierile sincronice.
De exemplu, nu putem vorbi despre politici sociale la modul general ci trebuie să le ancorăm într-o
analiză istorică, periodică, socio-culturală, altfel, ar trebui ca referatul nostru să trateze subiectul
respectiv de la începuturile umanităţii, sau cel puţin de la apariţia termenului-subiect respectiv.
Spaţiul la care se raportează cercetarea. Este o cerinţă subtextuală. Datorită acestui fapt, în multe
titluri de referate se consideră a fi o redundanţă identificarea locului (ţară, regiune ş.a.) dar nu este o
repetiţie inutilă. De exemplu, analizele făcute constituie exerciţii metodologice ale unor studii de caz,
care se consideră a fi subînţelese. (Politicile sociale în România postdecembristă – cazul persoanelor
defavorizate social) Spaţiul indică locul concret al cercetării iar timpul perioada la care se raportează
subiectul respectiv.
Întinderea spaţială a referatului este un criteriu cantitativ al construcţiei unui referat ştiinţific.
În funcţie de acesta referatul ştiinţific poate să fie de mici dimensiuni – tipul de lucrări realizate de către
studenţi în timpul anilor de studii, şi care sunt realizate pe o structură de 20000-30000 de semne grafice
(aproximativ 7-10 pagini dactilografiate), sau referatul ştiinţific poate să fie de mari dimensiuni – cazul
lucrărilor de absolvire, sau de licenţă, care sunt realizate prin utilizarea a aproximativ 1400000 de
semne grafice.
Descrierea formală a conţinutului unui referat ştiinţific.
Elementele care compun un referat
a. Introducere succintă.
Se explică sau se ridică probleme pe care domeniul respectiv le cere a fi cercetate şi clarificate.
Introducerea poate să cuprindă: motivaţia alegerii temei de cercetare (ca premise obiective şi/sau
subiective prin care studentul îşi justifică tema aleasă) ; delimitarea subiectului supus cercetării – mai
ales dacă subiectul respectiv este controversat sau problematizant (ca abordări critice sau ca raportare
narativă la subiectul vizat); definirea conceptelor esenţiale şi mai puţin uzuale (prin care se lămureşte
atât studentul cât şi lectorul referatului în legătură cu conceptele de bază utilizate şi cu modalitatea de
înţelegere a acestora); indicarea ipotezelor de lucru de la care porneşte cercetarea şi enunţarea
schematizată a modalităţilor de confirmare /infirmare a ipotezelor.
În formularea ipotezei se ţine seama de caracterul inferenţial al cercetării, astfel încât, ca
premise logice şi implicative, ipotezele pot să fie formulate prin conectorii: “Dacă…atunci….”: “Dacă
şi numai dacă…..atunci”: “Sau….sau….”: “Cu cât….cu atât…” ş.a.
Elaborarea ipotezelor de lucru este esenţială în orice referat. În practica elaborării referatelor s-a
observat faptul că multe lucrări au ipoteze implicite care nu sunt prezentate încă de la început ca ipoteze
explicite. Spus mai simplu, este indicat ca ipotezele să fie identificate pentru a obişnui studentul cu
metodologia cercetării. Spus şi mai simplu: nu trebuie să se mai accepte referate fără ipoteze explicit
formulate. Acestea au menirea să direcţioneze cercetarea înspre o structură, cel puţin demonstrativă sau
argumentativă. În absenţa lor, referatele se reduc la rezumări, la plagiat explicit, la sinteze neelaborate
care nu definesc conceptual de referat ştiinţific.
Exemple:
Deşi puternic criticată după căderea comunismului, birocraţia are încă un rol important în
funcţionarea administraţiei publice locale din România.
sau
Daca putem identifica un nucleu de premise procedurale care fac posibilă corupţia legislativă,
atunci putem defini şi elimina prin încadrare legislativă fenomenul corupţiei.
Urmează enunţarea schematizată a modalităţilor de confirmare/infirmare a ipotezelor. Enunţarea
schematizată face trimitere numai la precizarea de la început a metodelor şi ale metodologiilor utilizate
pentru a analiza ipoteza elaborată (explicaţie, comprehensiune, comparaţie, metode calitative sau
cantitative, argumentare sau demonstraţie ş.a.m.d.). Dezvoltarea efectivă a metodelor şi metodologiilor
are loc în conţinutul referatului.
Se răspunde la întrebarea Cum vreau să confirm/infirm ipoteza de lucru?
b. Conţinutul referatului.
A explica (explicare (lat.) - înseamnă a derula, a desfăşura) presupune a prezenta sistematic, pas
cu pas, toate momentele demonstraţiei pe care vreţi să o faceţi. Prin argumentare puteţi familiariza
cititorul cu un subiect nou sau cu o modalitate nouă de abordare a unor probleme cunoscute. Nu uitaţi
să prezentaţi toate ideile pe care le consideraţi utile în sprijinul demonstraţiei pe care o faceţi deoarece
astfel evitaţi semnele de întrebare sau nelămuririle pe care auditoriul le poate avea (nu consideraţi că o
idee este banală şi nu merită să fie exprimată cel puţin înainte de a o prezenta şi altora - cunoştinţe sau
prieteni de familie - şi de a le cere părerea).
Argumentarea presupune trei etape: enunţarea ideii pe care o susţineţi prin ea însăşi (ce
reprezintă pentru sine), enunţarea celorlaltor argumente care susţin şi justifică ideea prezentată,
folosirea ideii într-un exemplu concret, într-o situaţie dată.
În plus, argumentarea presupune şi a nu afirma nimic din ceea ce nu se poate demonstra şi a
respinge tezele care se opun ideii care este promovată de vreme ce finalitatea ei este să convingă, să
influenţeze, să inspire sau să schimbe credinţele, convingerile auditoriului.
Conţinutul referatului reprezintă partea cea mai extinsă a lucrării. În analiza unei ipoteze şi pentru
dezvoltarea unui conţinut se pot utiliza:
Surse directe ale conţinutului:
livreşti - prin utilizarea bibliografiilor, a bibliotecilor, a băncilor de date.
anchete - prin utilizarea interviului, a sondajelor de opinie sau a chestionarelor.
personale - prin utilizarea interogaţiilor interioare, înţelegerea punctelor de vedere etc.
 Modalităţile de pregătire a ideaticii necesare unui plan al expunerii textului - presupun: lectura
- în limita timpului, a bibliografiei găsite, a materialului specific abordării subiectului vizat (citiţi cât
mai mult posibil); analiza şi sinteza acestuia (surprindeţi ideile esenţiale şi rezumaţi-le) ; folosirea unor
fişe de lucru (scrieţi - este mult mai sigur - aceste idei şi chiar detalii - exemple, citate - vă vor ajuta în
argumentare).
Planificare. De ce este necesar un plan al textului conţinutului? Deoarece prin acesta se
exprimă posibilitatea de a prezenta şi de a transmite ideile expunerii într-un mod cât mai eficient
lectorului. Ca tipologie, planurile se pot clasifica în funcţie de subiectul tratat şi de obiectivul
discursului în:
Descriptive - planul cronologic, planul comparativ, planul analizei punctelor de vedere, planul
descriptiv etc.
Argumentative - planul dialectic (teza ca prezentare şi confirmare a unei opinii, antiteza ca
dezvoltare a unei teze contrare şi ca respingere a primei teze şi sinteza ca poziţie diferită de teză şi
antiteză dar care le pune, prin răspunsul dat, în relaţie).
Demonstrative, de rezolvare de probleme - modelul ştiinţific, modelul diagnosticului medical
etc. (acest plan presupune: formularea problemei, analiza situaţiei, căutarea soluţiilor, decizia finală).
Analiza textului – în redactarea textului trebuie să se ţină seama de câteva elemente importante:
Utilizarea optimă a aliniatelor. Prin structura lor, acestea relevă nu numai o parte estetică ci
vizează chiar structura argumentativă. De aceea este indicat ca ele să fie atent utilizate pentru a indica
relaţionările demonstrative sau argumentative.
Utilizarea pertinentă a citatelor. Trebuie să se ţină seama de o corectitudine şi de o coerenţă
internă a citării. Unde apar citate trebuie să apară în mod obligatoriu indicaţii asupra verificabilităţii
citatelor respective (autor, carte, editură, loc, anul apariţiei, numărul paginii).
Identificarea tabelelor sau ale figurilor care apar în text şi numirea acestora. Fiecare tabel sau
figură trebuie să fie numită. Trebuie să se precizeze de unde este luat – dacă nu este o construcţie
originală şi să fie identificat printr-un cod (număr).
Identificarea rezumatelor şi ale naraţiunilor preluate din studiile bibliografice. Orice rezumat,
orice sinteză sau orice clasificare, orice definire caracteristică unor termeni care sunt proprii unor autori,
unor şcoli, unor texte scrise trebuie menţionate prin note de subsol sau prin indici de citare. Astfel se
observă corectitudinea ştiinţifică a întocmirii referatului şi, mai ales, contribuţia originală pe care
studentul o aduce în lucrare.
c. Concluziile referatului.
Este ultima etapă, poate cea mai importantă, a comunicării în care se permite ca auditoriul să
pună întrebări în legătură cu punctele neclare ale discursului şi care se finalizează cu
CONCLUZIONAREA a ceea ce a fost expus până în acel moment şi, de aceea, este important să ţineţi
seama de faptul că: nu se începe un alt referat (gândind că argumentarea a fost suficientă şi că se
poate folosi încheierea ca să se anunţe proiectele viitoare).
nu se termină nehotărât (dacă nu sunteţi voi înşivă convinşi de ceea ce aţi prezentat cum ar
putea fi convinşi ceilalţi?).
nu se divaghează (aceasta ar putea duce la neînţelegere şi la bulversarea auditoriului sau
lectorului).
nu se folosesc repetiţii (ale ideilor) exagerate.
În partea finală a discursului este important să se realizeze concluzionarea prin exemplificarea
utilităţii expunerii în ceea ce priveşte: acţiuni sau fapte, alternative, iniţiative etc.
Aparatul critic
 Aparatul critic se fundamentează pe utilizarea reperelor bibliografice celor mai reprezentative
din domeniul respectiv. Din această perspectivă sunt câteva modalităţi prin care putem descoperi
sursele bibliografice cele mai eficiente prin:
Descoperirea surselor bibliografice prin studiu individual.
Respectarea surselor bibliografice iniţiale şi iniţiatice recomandate de către cadrul didactic.
Depăşirea şi îmbogăţirea surselor bibliografice iniţiale prin efortul propriu al cercetării.
Mecanisme de analiză şi cercetare: studiul realizat în biblioteci, prin fişare a indicilor care
inventariază autori şi/sau domenii fundamentale. Totodată, bibliografie suplimentară poate fi
descoperită prin utilizarea recomandărilor bibliografice care se regăsesc în cărţile de specialitate.
Aparatul critic prezintă într-o modalitate explicită şi modalităţile de citare care pot fi utilizate
într-un text.
1. Notele reprezintă aparatul critic al lucrării. Prin citare şi prin notele de subsol sunt
inventariate ideile, citatele, etc. preluate din bibliografia de specialitate. Ori sunt date explicaţii pentru
diferiţi termeni, figuri, clasificări, anexe care nu apar în textul lucrării.
2. Cum scriem notele de subsol?
Exemplu
“Comunic, deci exist!”. (12)
La sfârşitul lucrării sau în partea de jos a paginii se dau explicaţii asupra cărţii la care se face
referire. Se scrie: întâi numele autorului, titlul cărţii, volumul la care se face trimitere (în caz ca există
mai multe volume), oraşul apariţiei cărţii, editura, anul apariţiei, pagina pe care o cităm prin trimitere:
(12) Pârvu Ilie, Discursul filosofic al modernităţii, Bucureşti, Editura All, 2000, p. 115.
Autorul indică faptul că se substituie transcedentalul kantian cu competenţa comunicativă(13).
Deci, dacă imediat după prima citare se foloseşte o informaţie din aceeaşi lucrare se pune o altă notă, în
felul următor:
(13) Ibidem, p.116.
În cazul în care informaţia este preluată de la aceeaşi pagină a aceleiaşi lucrări, se foloseşte nota:
(14) Ibidem.
Dacă studentul foloseşte aceeaşi lucrare / text / carte nu imediat, ci mai citează un alt autor (15),
în condiţiile în care revine la autor citat anterior(16) atunci nota este prezentată astfel:
(15) Ricoeur, Paul, Metafora vie….
Revenirea la lucrarea anterioară se face după modelul:
(16) Pârvu Ilie, op. cit., p. 167.
Cum se procedează atunci când se foloseşte un articol extras dintr-o publicaţie de specialitate?
Iată un exemplu:
(17) Nicolae Balca, “Teologia dialectă şi Biserica Ortodoxă”, în Revista de Filosofie, Vol.
XXIII, nr. 2/1938, p. 160- 185
Modelul de redactare a notelor prezentat este numit sistemul European de notare. Cele două
variante ale sale, notele plasate la subsolul paginii sau notele plasate la sfârşitul textului.
Un alt sistem de întocmire a aparatului critic este cel american. Conform acestuia după preluarea
unei informaţii bibliografice, se trec într-o paranteză următoarele: numele autorului, anul apariţiei
lucrării şi pagina unde se găseşte informaţia respectivă.
Exemplu:
Limbajul perfect este văzut a presupune „modelul unei structuri cu minimum două limbaje” “…
aceasta varianta a fost recent confirmata” (Lotman, 2005 : 87)
Bibliografia finală trebuie foarte atent alcătuită de către cei care preferă sistemul american.
V. Redactarea bibliografiei finale
 Este ultima fază a redactării unei lucrări şi se poate realiza la nivel procedural prin:
a) enumerare exhaustivă, când bibliografia cuprinde toate reperele bibliografice utilizate de către
autor;
b) enumerarea selectivă, când conţine doar titlurile cele mai importante folosite;
Orice tip de bibliografie se redactează prin înşiruirea titlurilor, în ordine alfabetică, după numele
autorilor. Prin titlu se înţelege: numele autorului, prenumele sau, titlul complet al lucrării, numărul
ediţiei (dacă este cazul), numele traducătorului sau a îngrijitorului ediţiei (dacă este cazul), editura,
locul apariţiei şi anul apariţiei. În cazul în care sunt enumerate mai multe lucrări ce aparţin aceluiaşi
autor, acestea sunt scrise în ordinea crescătoare a anilor de apariţie. Dacă autorul are mai multe lucrări
apărute în acelaşi an, ele se transpun în ordinea alfabetică a titlului.

.Metode suplimentare care trebuie să fie cunoscute pentru elaborarea unui referat.
.Ce e un paragraf?

În redactarea unei lucrări, indiferent de stilul de aşezare în pagină (bloc, semibloc, ş.a.) a
conţinutului lucrării trebuie să se ţină seama de faptul că fiecare paragraf are o structură specifică şi
aparte. Spus simplu, fiecare alineat al lucrării trebuie să fie judecat sub forma unui paragraf. În cadrul
acestuia intră un grup de propoziţii. Indiferent de numărul propoziţiilor care intră într-un paragraf,
acestea susţin şi argumentează o singură idee sau un singur subiect. Printr-un paragraf nou se realizează
următoarele funcţii:
Se introduce un subiect nou (sau se dezvoltă un aspect al unui subiect) şi se dezvoltă. Se
realizează sub aspect vizual (prin redactare) şi structural (prin construcţie logică) distincţia între noul
subiect şi cel anterior ori faţă de subiectul care urmează. Se realizează o relaţie consistentă logic între
propoziţiile care îl alcătuiesc.
.Structura unui paragraf
Paragraful are o structura logică în care intră judecăţi-propoziţii care cuprind: subiectul,
dezvoltarea acestei judecăţi şi concluzii. Aceste judecăţi-propoziţii pot fi:
.Propoziţia-subiect
Propoziţia-subiect se regăseşte, de regulă, la începutul paragrafului şi exprimă subiectul de bază
care va fi dezvoltat în paragraful respectiv. Este forma cea mai uşoară şi accesibilă utilizată în
construcţia unui referat. Lectorul textului respectiv percepe imediat subiectul care urmează să fie
dezvoltat în paragraf..
Exemplu:
S-au scris multe despre paradigmele structurale create de analiza semiologică a limbajului în
secolul XX.
Uneori, propoziţia-subiect nu apare chiar la începutul paragrafului. De exemplu în paragraful
introductiv al unui eseu, propoziţia-subiect apare ultima în paragraf.
Alteori, există paragrafe care nu au o propoziţie–subiect. Este cazul în care prin paragraful
respectiv se asigură trecerea la un alt paragraf sau exprimă şi dezvoltă aceeaşi idee.
.Expansiunea sau reformularea
Urmează logic după propoziţia-subiect, dacă aceasta este formulată prima, sau înaintea ei dacă
propoziţia-subiect apare la sfârşit şi semnifică dezvoltarea acesteia. Spus simplu, se ajunge la o
reformulare detaliată a primei propoziţii. Este un truc stilistic prin care conţinutul unui referat este
dezvoltat prin reformulare.
Exemplu:
Cu similitudine, aceste paradigme structurale au apărut odată cu repoziţionarea importanţei
studiului limbajului realizată de către Saussure.

. Limitarea
O alta strategie comună după formularea propoziţiei–subiect este limitarea acesteia, adică
imediat după formularea ei, propoziţia-subiect se limitează la un aspect precis al problemei care va fi
discutată.
Exemplu:
Dintre aceste paradigme, cea mai importantă şi discutată este problema autoreferenţialităţii
limbajului.
. Exemplificarea
Orice paragraf bine structurat are cel puţin un exemplu prin care se susţine subiectul. Prin
exemplificare se ajunge la dezvoltarea aparatului critic şi la persuadarea lectorului. Exemplificarea
poate fi realizată şi prin citare sau prin realizarea unor trimiteri la lucrări de specialitate.
Exemplu:
Cotitura lingvistică pare a fi un efect al cercetărilor realizate prin studiul logic asupra
limbajului realizat odată cu dezvoltarea filosofiei analitice.
. Analiza
Operaţia de analiză este necesară deoarece nu este suficient să formulăm, să reformulăm şi să
exemplificăm un subiect. Prin analiză realizăm punctual esenţial care poate fi utilizat într-un paragraf,
este vorba despre demonstrarea subiectului propus studiului respectiv. Este indicat ca analiza să fie
realizată în relaţie directă cu prima propoziţie prin analizarea unor aspecte ale subiectului, expansiunea
sau limitările lui.
Exemplu:
Problema autoreferinţei limbajului este prezentă implicit sau explicit în studiile lingvistice. Unii
autori au soluţionat-o prin evitarea ei, alţii au relaţionat-o cu procese ale enunţurilor atomice
elementare, cu funcţii ale indicării lor. Oricum, întemeierea limbajului este prioritară, deoarece la
nivel metalingvistic şi având un suport subtextual, fără ca aceasta să fie lămurită, limbajul are numai
un rol instrumental. Ori, în actualitate, limbajul experimentează însăşi gândirea umană
. Concluzia
Concluzia trebuie să fie finalizată printr-o propoziţie care reiterează sau reformulează propoziţia
iniţială a paragrafului. Chiar dacă apare o suprapunere între analiză si concluzie, aceasta este necesară
pentru a întemeia studiul paragrafului.
Exemplu:
Este o consecinţă firească faptul că studiul autoreferenţialităţii limbajului semnifică
întemeierea acestuia ca studiu asupra condiţiilor de posibilitate ale funcţionării oricărui limbaj.

TILURI DE CITARE - există toate referinţele corecte de citare pe internet, în limba engleză şi pentru
majoritatea şi în limba română !!!
 APA (American Psychological Association) Ştiinţe sociale, economie, educaţie
(www.apastyle.org)
Stilul MLA (Modern Language Association) Ştiinţe umaniste, arte, studii interdisciplinare
(www.mla.org/style)
Stilul Chicago Ştiinţe umaniste, arte www.chicagomanualofstyle.org
Stilul Turabian Lucrări cercetare, disertaţii, teze doctorat (www.press.uchicago.edu/books/
turabian/turabian_citationguide. Html)
Stilul ACS American Chemical Society
Stilul AMA American Medical Association
Stilul ASA American Sociological Association
Stilul AMS American Mathematical Society
Stilul APSA American Political Science Association
Stilul AAA American Anthropological Association
Stilul AIP American Institute of Physics
Stilul IEEE Institute of Electrical and Electronic Engineers
Stilul ISO 690 Toate domeniile (SM ISO 690:2012)

- Pagini de bază
http://www.lib.usm.edu/help/style_guides/apa.html
http://leo.stcloudstate.edu/research/apaintext.html
http://guides.is.uwa.edu.au/apa
http://www.msubillings.edu/asc/resources/writing/PDF-WritingLab/APA%20In-
text%20Citations.pdf
http://bcs.bedfordstmartins.com/resdoc5e/RES5e_ch09_s1-0002.html
http://bcs.bedfordstmartins.com/resdoc5e/RES5e_ch09_s1-
0001.html#RES5e_ch09_p0070
http://nova.campusguides.com/apa-citing-direct-quotations

- Pagini cu exemple de articole scrise în format APA

http://bcs.bedfordstmartins.com/resdoc5e/RES5e_ch09_s1-0009.html
https://owl.english.purdue.edu/owl/resource/560/18/
 Modul VII, VIII

Etică aplicată: problema plagiatului în cercetare şi publicare

Etică aplicată: corupţie, conflicte de interese; integritate şi responsabilizare. Studiu de caz: Coduri şi
comisii etice universitare; libertate şi restricţii, norme acceptate și sancțiuni. Modalităţi de informare
şi comunicare.

Conform Art. 306 Legea 1/2011 Etica universitară Statutul personalului didactic şi de cercetare din
învăţământul superior, capitolul II, Statutul personalului didactic şi de cercetare din învăţământul
superior

Etica universitară
Art. 306
(1) La nivelul fiecărei universităţi funcţionează comisia de etică universitară.
(2) Structura şi componenţa comisiei de etică universitară este propusă de consiliul de
administraţie, avizată de senatul universitar şi aprobată de rector. Membrii comisiei sunt persoane cu
prestigiu profesional şi autoritate morală. Nu pot fi membri ai comisiei de etică universitară persoanele
care ocupă vreuna dintre funcţiile: rector, prorector, decan, prodecan, director administrativ, director de
departament sau de unitate de cercetare-dezvoltare, proiectare, microproducţie.
(3) Comisia de etică universitară are următoarele atribuţii:
a) analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară, pe baza sesizărilor sau prin
autosesizare, conform Codului de etică şi deontologie universitară;
b) realizează un raport anual referitor la situaţia respectării eticii universitare şi a eticii
activităţilor de cercetare, care se prezintă rectorului, senatului universitar şi constituie un document
public;
c) contribuie la elaborarea Codului de etică şi deontologie universitară, care se propune
senatului universitar pentru adoptare şi includere în Carta universitară;
d) atribuţiile stabilite de Legea nr. 206/2004, cu modificările şi completările ulterioare;
e) alte atribuţii prevăzute de prezenta lege sau stabilite conform Cartei universitare, conform
legii. (Detalii: https://legeaz.net/legea-educatiei-nationale-1-2011/art-306)
Iar conform art. 307 - Hotărârile comisiei de etică universitară sunt avizate de consilierul
juridic al universităţii. Răspunderea juridică pentru hotărârile şi activitatea comisiei de etică universitară
revine universităţii.

Conform Art. 310 Legea 1/2011 Etica universitară Statutul personalului didactic şi de cercetare
din învăţământul superior
Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară:
a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;
b) confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
c) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare.
 În cadrul UAV, conform articolului 94.(1), personalul are drepturi şi îndatoriri care decurg din
Carta universitară ce cuprinde şi Codul de etică universitară. Corespunzător aliniatului (2) se
menţionează în cartă că se asigură protectia drepturilor salariatilor, precum şi a drepturilor de
proprietate intelectuală asupra creaţiei universitare: ştiinţifice, culturale, artistice sau de performanţă
sportivă ş.a.m.d. iar conform aliniatului (3) Membrilor comunităţii universitare le este garantată
libertatea academică. Iar la articolul 95. Personalul didactic şi de cercetare, personalul didactic şi de
cercetare auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din UAV răspunde disciplinar
şi patrimonial pentru încălcarea îndatoririlor ce li revin potrivit contractului individual de muncă,
precum şi pentru încalcarea normelor de comportare care pot aduce daune interesului învăţământului şi
prestigiului unităţii/instituţiei. La articolul 96. se precizează (1) Orice persoană poate sesiza cu privire
Ia săvârşirea unei fapte ce poate constitui abatere disciplinară. Sesizarea se face în scris şi se
înregistreaza Ia Secretariatul Rectoratului UAV (2) Dreptul persoanei sancţionate disciplinar de a se
adresa instanţelor judecătoreşti este garantat.
Codul de etică şi deonologie profesională universitară al UAV este prezent ca anexă a Cartei
Universitare a fost redactat în virtutea prevederilor Art. 130 alin. 1 din Legea nr.l/20 11 completată şi
modificată Ia zi şi în spiritul Ordinului MEC nr. 4492/2005 stabilind principiile şi normelo morale pe
care comunitatea universitară consimte să le respecte şi să le urmeze, stabileşte conflictele de interese
şi incompatibilităţi, măsurile educaţionale, administrative şi tehnice care se iau pentru garantarea
originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, articolelor ştiintifice sau a altor asemenea lucrări,
precum şi sanctiunile aferente care se pot aplica în cazul încălcării tuturor acestora.
Codul de etică şi deontologie profesională universitară al UAV reglementează şi promovează
următoarele valori morale: libertatea academică; autonomia personală; dreptatea şi echitatea; meritul;
profesionalismul; onestitatea şi corectitudinea intelectuală; transparenţa; respectul şi toleranţa;
responsabilitatea, bunavoinţa şi grija.
În capitolul VIII se stipulează: “Onestitatea şi corectitudinea intelectuali la Art. 43. (1) UAV
apără dreptul la proprietate intelectuală.
(2) Pentru garantarea originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, a articolelor ştiintifice
sau a altor asemenea lucrări, pe lângă măsurile educaţionale şi administrative prevăzute prin prezentul
cod, UAV va putea lua şi măsuri tehnice specifice, ca de exemplu utilizarea de soft-uri destinate special
pentru combaterea plagiatului, prin care să se poată urmări:
• Posibilitatea de a supune mai multe texte spre analiză;
• Protejarea originalităţii textului deja verificat;
• Fiecare lucrare verificată va fi stocată în sistem şi ulterior comparată cu noile texte date spre
analiză;
• Condiţii flexibile privind cantitatea documentelor solicitate a fi verificate;
• Conditii flexibile privind timpul scurs în verificarea documentelor;
• Proceduri cât mai sigure de verificare a textelor.
Art. 44. Beneficiile şi plăţile trebuie acordate celor care se află la originea proprietăţii
intelectuale. Toţi cei care au participat la diferite stadii ale cercetării, ale cărei rezultate devin publice,
trebuie mentionaţi, în spiritul onestităţii profesionale, al recunoaşterii şi recunoştinţei.
Art. 45. Este interzisă orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul voluntar, total sau parţial,
copiatul în cadrul examenelor sau concursurilor, "fabricarea" rezultatelor cercetărilor, substituirea
lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate, preluarea lucrărilor de la colegi sau profesori, ca şi
tentativele de corupere spre fraudă.
 Art. 46. Constituie plagiat: ( 1) compilaţia de fragmente din mai multe surse/autori, fără
referinţe clare la textele sursă; (2) intrepătrunderea dintre fragmentele de texte furate şi munca proprie;
(3) preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea unor expresii din text, şi/sau inversarea unor
paragrafe/propoziţii/capitole; ( 4) omiterea marcajelor clare de citare în text, şi mentionarea lucrării
sursă (carte, articol, alt referat, resursa web etc.) in bibliografia finală; (5) prezentarea aceleiaşi lucrari
la mai multe manifestări - acest tip de plagiat poarta numele de autoplagiat; tema poate să fie repetată,
conţinutul nu.
Art. 47. In unele cazuri se practică ceea ce se numeşte plagiatul minor: ( 1) utilizarea greşită şi
involuntară a materialelor, citatelor, din ignoranţă si lipsit de intenţie, mai ales de dintre studenţii din
primul an; (2) utilizarea excesivă a surselor, însoţită de o cantitate neglijabilă de muncă proprie; (3)
situaţia în care este plagiată o foarte mica parte din lucrare şi când partea respectivă nu este
determinantă în evaluare.
Art. 48. De obicei sancţionarea plagiatului minor este problema titularului de curs sau seminar,
care este îndreptatit să intreprindă cercetarea şi demonstrarea cazului şi să sancţioneze, potrivit regulilor
acceptate de către UA V. La primul caz minor studentul primeşte de obicei atentionare şi scadere de
nota şi este sfătuit cum să procedeze în viitor. Cazurile minore sunt notate în dosarul personal, pentru
evidenţa şi pentru prevenirea repetării acestora.
Art. 49. Cazurile semnificative de plagiat sunt fie cazuri de repetare a plagiatului minor, fie
formele extinse de plagiat precum şi plagiatul total. Nota studentului va fi scăzută proporţional, până la
anularea examenului. In cazul în care este vorba despre un examen important, sancţiunea poate merge
pânp la eliminarea din facultate cu sau fără reînscriere cu taxă în acelaşi an.
Art. 50. Plagierea lucrarilor de diploma sau de disertatie se sanctioneaza cu anularea
examenului. In cazul in care plagiatul este total, persoana respectivă nu are drept de reinscriere la
examen.
Art. 51. Toate tipurile de cazuri sunt notate în dosarul personal al studentului, dar nu în
suplimentul de diplomă.
Art. 52. Plagiatul în cazul doctoranzilor şi al cadrelor didactice este şi mai grav. In aceste
cazuri se presupune că persoana este academic formată şi gradul de ignoranţă în privinţa regulilor,
precum şi gradul de inocenţă sunt foarte scazute. Din acest motiv, analiza cazului trebuie făcută de către
specialişti în colaborare cu Comisia de etică. Persoana care comite plagiat minor sau involuntar
primeşte direct avertisment, nu atenţionare. In cazul plagiatului semnificativ, a celui major extins,
pedepsele merg până la retragerea dreptului de practică sau exmatricularea de la doctorat.
Art. 53. Plagiatul ca fraudă intelectuală poate lua proportii grave, devenind furt intelectual
deliberat". Forma agravantă este cea de a clădi o cariera universitară şi de cercetare pe baza unor
publicaţii care sunt rezultat al fraudei.
Art. 54. Conform dispozitiilor legale în materie, sunt permise limitativ, fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică,
cu condiţia ca acestea să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu prejudicieze în vreun fel pe
autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (1) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor
judiciare, administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; (2) utilizarea de scurte citate dintr-o
operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în masura în care folosirea
lor justifică intinderea citatului; (3) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în
publicaţii, emisiuni de radio sau de televiziune, ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate
exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învătământ
sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul
urmărit; ( 4) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, fonotecilor, arhivelor culturale sau ştiintifice, care functioneaza fără scop
lucrativ; (5) reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia,
în cazul distrugerii, al deteriodirii grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a
bibliotecii sau a arhivei respective; (6) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile
publicului, de către instituţii de învăţământ, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj
comercial sau economic, direct ori indirect; (7) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin
în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură,
artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în
care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicari şi
dacă este utilizată în scopuri comerciale; (8) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul
activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea
sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată; (9) utilizarea operelor în timpul celebrărilor
religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică; (1 0) utilizarea, în scopuri
publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al
târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice
utilizare comercială.
Art. 55. La fiecare utilizare a unei opere sau a unui fragment dintr-o operă, dispozitiile legale şi normele
de etică impun ca sursa şi numele autorului să fie menţionate în mod expres, cu excepţia cazului în care
acest lucru se dovedeşte a fi imposibil.
Art. 56. Nu constituie o încalcare a dreptului de autor reproducerea unei opere, fără consimţământul
autorului, pentru uz personal sau familial, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa
publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau
pe titularul drepturilor de utilizare
Art. 57. UAV încurajează schimburile academice şi se mândreşte cu profesorii solicitati ca specialişti de
excelenţă în alte universităţi şi instituţii, cât timp aceasta nu încalcă dreptul studentilor de a beneficia de
activităţi didactice de calitate.
 Modul IX
Probleme etice și mass-media. Informaţia preluată de pe internet. Studiu de caz: reţelele de socializare.
Ştirile false

Ce este comunicarea publică digitalizată?

Comunicarea publică se doreşte a fi o bucurie a aspiraţiilor (caz pozitiv) sau urii comune (caz
negativ), ori cel mai adesea combinate! În gen hedonic. Interesată. În fiecare participant trebuie
reinventat monstrul afectiv. Inteligenţa raţională trebuie depăşită prin cea afectivă pentru a obţine
eficienţe maxime. Diacronic şi sincronic, rareori a experimentat locuţionări în care persuadarea să nu fie
prezentă! Comunicăm ascunzându-ne intenţiile în spatele informaţiilor sau informăm mascându-ne
intenţiile urmărite. Însă, doar cine a ştiut să întreţină şi să stimuleze cazul negativ a obţinut rezultate
notabile. Nu interesează consecinţele. Dimpotrivă. Sunt atenuate şi diminuate fiindcă aproape toţi au
fost în acelaşi acord postcomunicaţional, faptic.
În perioada digitalizată comunicarea publică devine purtătoare de mesaje raţionale dirijate
către persuadare prin dezvoltarea şi a unui clicktivism gradual 32. Dar este o eroare metodologică să
considerăm această procesualitate ca aparţinând doar activismului de stânga aşa cum se afirmă în mod
explicit33 . Consecinţă a ideologiilor denigrate de lumea liberală ca fiind efectiv neomarxiste. Opoziţii şi
încadrări predictibile şi motivate de teamă în faţa unei alter-revoluţii neofranceze! Mai mult, dacă nu
sunt nici comuniste, socialiste, postcomuniste, postsocialiste, atunci trebuie inventat un alt termen
printre mulţi alţii pentru a o ancora cu diversificare în desuetitudine, repudiere: iliberalism 34 . Rezum:
abordez clicktivismul fără nicio ancorare în categorii dedicate, în cinisme semantice la adresa
locutorilor, iar iliberalismul ca o tendinţă minimalistă de a depăşi toate ideologiile istorice. Acest lucru
nu înseamnă că clicktivismul nu poate fi utilizat tocmai ca o armă de manipulare de către unele doctrine
de stânga, iar iliberalismul ca o altă formă manifestă a extremismului naţionalist.
Ce este informaţia azi? Amalgamate hărţi cognitive
Informaţia înseamnă mai degrabă intrare decât ieşire într-un sistem. Omul, fiecare, se reduce la
universul cunoştinţelor, la raţiuni mai mult sau mai puţin structurate, la hărţi cognitive proprii
asimilate.

Ce este omul din faţa monitorului sau a telefoanelor inteligente?

Omul nu este un animal politic platonic, homo politicus reinventat decât în arii temporale
nesemnificative (cazul pre şi electoral imediat); nu mai simbolizează un homo economicus35 în

32
Vezi definiţia The Oxford English Dictionary – Folosirea mediei sociale sau a altor metode on line
pentru a promova o cauză.
33
cf. White, 2010
Calleros, Calleros, 2009, O'Neil, 2010
34

Eriksson, 2011
35
societăţile avansate unde subzistenţa şi asistenţa socială au devenit real funcţionale; nu mai este un
homo sapiens tradiţional datorită urbanizărilor, a conglomeratelor grupale realizate; nu mai este un
homo ludens decât o perioadă a vieţii, tot mai mult încetează a se juca; nu mai este doar un homo faber
fiindcă a inventat atât de multe unelte cu care să şi distrugă încât a ajuns în situaţia resurselor epuizate,
epuizabile, ori a conflictului nuclear ş.a.m.d.
Definiţia umanioarelor nu este prioritară, enumerările incomplete nu construiesc un sistem
izolat, individualizat, egocentric, dar nici unul sintetic, unificator, ci arată tendinţele urmărite, vectorii
trasaţi, intenţionalităţile născute şi formate. Rezumând: omul se reduce la universul cunoştinţelor
structurate în hărţile cognitive ale puterii disipate pe care încearcă să le asimileze ori să le respingă,
simplificat în extrem datorită gândirii binare36 . Asigurându-i-se prin civilizaţie şi cultură nevoile
primare de subzistenţă trece la pragul următor al nevoilor de abundenţă sau de iluzie a bogăţiei,
neuitând ce i se poate întâmpla din cauza lipsurilor de bază. Oricare variantă este negativă şi frustrantă,
trezind un fel de ură esenţială conştientizată mai mult sau mai puţin faţă de alterEgo. În faţa monitorului
sau a telefoanelor inteligente umanioara se simte cumva anomică şi acţionează iraţional, protejat de
anonimitatea falsă ca un protestatar, revoluţionar fără mişcări de stradă. Dar nu oricine este pe internet
acţionează cu intenţii rele, nu oricine nu este urmărit pe internet n-are valoare, disidenţa unor actori care
luptă pentru democraţie, libertate, justiţie este o activitate probată de multe ori până astăzi.
Autoritatea diminuată
Discursul şi textul public în societatea actuală capătă simboluri fundamentate pe un alt gen de
teorie a tipurilor care nu mai simbolizează în interiorul permeabilizat de comunicarea globală valorile
consistente şi coerente ale secolului trecut, tocmai din cauza extinderii mijloacelelor de comunicare în
masă. Din aceste cauze putem afirma că sunt necesare redefiniri şi reconsiderări ale: mediului de
transmitere care poate doar la început putea fi considerat mai important decât mesajul, inerţial textele se
mulau tocmai pe axiomele tacite asumate societal cauză din care puteau rămâne cumva în plan secund;
pattern-urilor care surprind cultura şi civilizaţia actuală şi care par a deveni postnomice denotând o
relativă creştere a gradului de anarhie în limbaj clasic şi a bazelor arhetipale, nu mai suntem umanioare
care se îndreaptă spre aceleaşi mituri şi simboluri fantastice ori religioase descoperite din antichitate,
căutăm enunţurile fundamentale în orice altceva care să se distingă de trecut bănuind tot mai mult că nu
mai există extratereştrii umani printre umaniozi, nostalgia originilor devine un fel de ştiinţă futuristă,
filosofia nu mai filosofează dar metafizica este cuprinsă în toată splendoarea ei de cercetările şi
ipotezele fizice actuale.
Adevărul digitalizat nu diferă cauzal prea mult de informaţia modernă recunoscută în
sistemele binare, doar efectele sunt incomparabile
Adevărul ca termen şi procesualitate în comunicarea digitalizată rămâne apropiat de spectrul
fad al unui debuşeu al clişeelor cauză din care este folosit cu prioritate sofistic, cel mai mult fiind
prezent în ştirile false aruncate în cadrul reţelelor de socializare ca remediu funcţional de echilibrare a
unor disfuncţii aproape erectile. În umanioare, în fiecare individ, există construcţii subtile deschise şi
permeabile la diferitele genuri de informaţii răspândite prin intermediul internetului mai puţin cenzurat,
mai puţin deontologic. Sexul, sexualitatea ocupă un rol predominant. Pe unele reţele este liber, pe altele
cenzurat, în una complet respins, cu temei. Se întâmplă un fel de revoluţie sexuală sub imboldul
şanselor şi a întâlnirilor potenţiale. Locul virtual în care se regăsesc ştirile normale, formale ori

Roman, 2009
36
informale devine mediul cel mai potrivit pentru a lansa şi enunţuri false în mod interesat concurenţial:
accesare, deformare, bagatelizare, manipulare.
Un experiment arhitectural: dacă analizăm comparativ şi fără prejudecăţi asumate
fundamentele psihanalizei cu cele ale psihologiei cognitive, libidoul cu metafora computer am fi puşi în
situaţia de a exclude ca fiind total nevalid un fundament. Ambele se contrazic atât de mult încât sunt
inoperabile raportate la acelaşi proces. Prin urmare pentru un psihic comun, mai degrabă inconştientul a
fost de la început o metaforă, devenind fals, decât asociaţionismul, şi, până la urmă, schematismele
cognitive mentale.
În concluzie, libertatea de exprimare devine o libertate experimentală în cadrul cărora sensurile
şi semnificaţiile termenilor sunt de-a dreptul relative. Am cădea noi înşine într-un clişeu dacă am afirma
cu certitudine că este bine sau rău, corect sau greşit să fie introdusă generalizat forme de cenzură.

Strategii în cadrul reţelelor de socializare

Omul este anonim până la un prag al normalităţii! Comunicarea publică ca loc al aspiraţiilor
pozitive sau negative, combinate se desfăşoară contextual, marcând clicktivismul conform scopurilor
urmărite. Dacă nu aparţine unor instituţii publice rolul indivizilor devine semnificativ. În societăţile
opresive, autoritare, totalitare constituie o şansă pentru dialogul social, o şansă de eliberare, mărturisire,
agregare. Depind totuşi de implementarea unui grad de cenzură şi control guvernamental. Sunt
cunoscute restricţiile aplicate internetului în ţări comuniste ori musulmane. În societăţile neopresive,
liberale, democratice au un rol de control economic şi politic, normal, pre şi postelectoral. Dar şi în
acest caz se încearcă înaintarea şi depăşirea unor clivaje istorice, a unor prejudecăţi doctrinare cu riscul
decăderii în ideologii extreme, construirea unor alternative care nasc opoziţia celor aflaţi la putere.
Omul este anonim până la un prag interesat! În România, conform listelor prezentate de
google cele mai populare căutări în 2017 au vizat evaluarea, bacalaureatul, admiterea la liceu sau
titularizarea în învăţământ, Black Friday, noutăţile tehnologice, tenisul a depăşit fotbalul în căutări, cu
turnee că Wimbledon şi Roland Garros indicând un interes mai mare decât un meci precum România –
Danemarca. Spre deosebire de 2016, unde campionatul european de fotbal a fost pe primul loc, restul
căutărilor legate de învăţământ sunt păstrate, şi actualizate cu jocurile olimpice de la Rio, Brexit, alegeri
SUA şi subiectul cutremur.
În cadrul reţelelor sociale omul are măştile pe care şi le asumă! Este de notorietate
construcţia unor conturi prin nume şi imagini false. O analiză combinată din mai multe surse până în
anul 2014 arată că Facebook sunt 11,2% conturi false, Twitter are şi 8,5% iar pe Instagram 10% conturi
false.
Anonimitatea nu are numai consecinţe negative! Am impresia că tot mai mult se dezvoltă
ideea necesităţii cenzurării ştirilor din cadrul reţelelor de socializare din cauza celor false. Pentru a
obţine o nouă formă de control asupra comunicării publice. Sau această senzaţie subiectivă este prin ea
însăşi o ştire falsă!

Câteva concluzii
Eu caut ceva! Necesar, simplu, habitudinal sau indus ca strategii de marketing, complex
gradual. Se observă ceea ce caut. Unii profită de nevoile umanioarelor grupate după anumite criterii.
Doar nu sunt fundaţii dezinteresate. Cineva caută altceva. De ce face asta? Este un proces dezirabil?
Poate nu, poate da. Mai mulţi căutăm diferite lucruri, stări, relaţionări cărora le dăm anumite valori. În
fapt, amestecăm imaginile după care ne conducem şi paradoxal, supravieţuieşte cea mai puternică
imagine care are un caracter relativ negativ, înspăimântător, terifiant. Se ştie că eşecurile marchează cel
mai puternic intelectul şi are memoria temporală cea mai îndelungată. Caut ceva de care să-mi fie frică.
Un clicktivism-fobie: esenţa libertăţii experimentale; după care aleargă decidenţii să-l priceapă.
Trierea ştirilor false este uşor de gestionat prin identificarea conturilor false, a persoanelor sau
paginilor care le găzduiesc, nu prin cenzurarea în întregime a unor termeni consideraţi cheie, a unor
imagini standard generalizate. Nu orice este critic doctrinar denotă o poziţie de stânga, nu orice este nud
înseamnă pornografie. Exemplul asociativ în acest caz poate fi făcut odată cu cenzura facebook fără
preaviz şi justificare a unui profesor francez în 27 februarie 2011 care a publicat pe pagina sa celebrul
tablou „L’origine du monde” de secol XIX a pictorului Gustave Coubet, profesor acuzat de publicarea
de nuduri, care a acţionat în judecată reţeaua de socializare, proces în desfăşurare. Modele sunt
redefinibile în numele libertăţii experimentale.
În cadrul comunicării publice, în perioada digitalizată ne conducem după hărţile cognitive cele
mai generale asumate prin varii motive, modele de colectivităţi pe plan naţional, în primul rând, dar şi
general, supranaţional. Subiectul comun urmărit presupune stimularea inteligenţei emoţionale afective
care este mult mai stabilă faţă de cea raţională. Omul care iubeşte o idee este sedus în întregime, nu
numai parţial, şi recurge la faptele corespunzătoare, în consecinţă. Libertatea experimentală înseamnă
protejarea clicktivismului de fobiile false, induse. Altfel se anihilează în desuetitudine. Umanioara în
perioada digitalizată este mai fragilă decât oricând. Fiindcă digitalizarea înseamnă în afară de informaţii
cu o doză mai mică sau mai mare de falsitate, cu o conştientizare mai mică sau mai mare a adevărului
purtat, adevăr fenomenologic, nu modern, binar, presupune căutare. Un om caută ceva. Ce? Să-şi
depăşească cu adevărat istoria. Libertatea experimentală înseamnă câştigarea acestui drept, nimic în
plus!
Modul X
Relaţia dintre profesia aleasă şi specificul socio-economic al societăţii. Norme juridice aplicate odată cu
încălcarea deontologiei.

Bibliografie orientativă

 Aristotel, (1988), Etica Nicomahică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, București

 Bauman, Zigmunt, (2000), Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timi ș oara
 Boari,Vasile, (1991), Filosofia şi condiţia morala a cetăţii: O cercetare a problematicii cetăţii in
filosofia antică şi modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca
 Cătineanu,Tudor,(1982), Elemente de etică, vol. I, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca
 Copoeru, Ion; Szabo, Nicoleta, coord., (2008), Etică ș i cultură profesională, Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj - Napoca
 Cozma, Carmen, (1996), Etica și deontologie, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” ,Iași
 Cozma, Carmen, (2005), Etica și deontologia asistenței sociale, manual - Asistența socială,
învățământ la distanță, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” ,Iași
 Chiriac, Violeta, trad. (2005), Etica și eficiența profesională, Ediția a - II-a, Editura All, București
 Cozma, Carmen, (1996), Etică si deontologie, Editura Universităţii Alexandru loan Cuza, Iaşi
 Cuc, Claudia Maria, (2015), Introducere în etica şi deontologia profesiei didactice, Cluj-Napoca:
Editura Şcoala Ardeleană; Bucureşti: Eikon
 Juan Carlos Calleros, Calleros-Alarcó, The Unifinished Transition to Democracy in Latin America,
Routledge, 2009, p. 1
 Carl Gustav Jung, (2014). Amintiri, vise, reflecţii, ed. Aniela Jaffe, Editura Humanitas, Bucureşti,
pp. 247-262.
 Lina Eriksson, Rational Choice Teory: potential and limits, Macmillan International Higher
Education, 2011, p. 101.
 Guy Kawasaki. Peg Fitzpatrick, The Art of Social Media: Power Tips for Power Esers, Hardcover,
december 4, 2014.
 Ioan, B., Astărăstoaie, V. (2013). (ed.). Dileme etice la finalul vieţii, Iaşi: Editura Polirom.
 Frame, A., Brachotte, G. (ed.) Citizen Participation and Political Communication in a Digital
World, Routledge, 6 nov. 2015
 Frederick L. Coolidge,Thomas Wynn, The rise of Homo Sapiens: the Evolution of Modern
Thinking, Oxford University Press, 2018.
 Haidt, J. Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica şi religia? Bucureşti: Editura Humanitas
 Mihailov, E. (2017). Arhitectonica moralitatii. Bucuresti: Editura Paralele 45
 Miroiu, A., (1995). Etica aplicata. Bucuresti: Editura Alternative, Filosofie & Societate
 Olaru, B. Holman, A., (coord.). (2015). Contribuţii la psihologia morală: evaluări ale rezultatelor şi
noi cercetări empirice. Bucureşti: Editura Prouniversitaria
 O'Neil, P., Essentials of Comparative Politics. 3rd ed. New York, New York, W. W Norton &
Company, 2010
 Roman, Regis, (2018), Etică şi integritate academică, suport curs, platforma core, UAV, Arad.
 Roman, R., (2009). Fundamentele limbajului. Premise referenţiale şi autoreferenţiale. Editura
Argonaut, Cluj-Napoca.
 Sandu, Antonio, (2012), Etică ș i deontologie profesională, Editura Lumen, Iași
 Sigismund A. Huff, Mark Jenkins. Mapping strategic knowledge. London; Thousand Oaks, CA:
Sage Publications
 Singer, Peter(coord.), (2006), Tratat de etică, Editura Polirom, Iași
 Stan, Emil, (1999), Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, București
 Stan, Liliana, (2003), Problema idealului. Perspective moral-pedagogice, Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza, Iași
 Carta Universitară UAV
 M. White, (2010, 12 August). Clicktivism is ruining leftist activism. Guardian. Retrieved from:
http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2010/aug/12/clicktivism-ruiningleftist-activism
 https://forward.com/shma-now/tochecha-rebuke/353506/the-dangers-of-anonymity-on-the-internet/
November 10, 2016.
 http://stirileprotv.ro/ilikeit/smart-things/google-2017-care-au-fost-cele-mai-cautate-subiecte-de-
catre-romani.html
 http://ghostproxies.com/blog/2015/03/how-many-of-the-internets-users-are-fake/
 https://www.rfi.ro/special-paris-100952-facebook-fata-justitiei-franceze-dupa-ce-confundat-arta-cu-
pornografia