senzatiilor optice.

Cuvantul “realism” apare in 1836 intr-un text de critica a lui Gustave Planche
care opune maniera “realista” aceleia de “frumos ideal” al discipolilor lui
Ingres. Termenul desemneaza mai exact o miscare ce, intre 1848 si 1860,
reactioneaza impotriva romantismului si a academismului neoclasicilor
intarziati. Limitele lui in timp si spatiu raman imprecise pentru ca, francez la
origine, realismul se hraneste din influente olandeze, spaniole, engleze si se
raspandeste in toata Europa.

REALISM. PICTURA.
Germenii realismului patrunsesera deja in marile compozitii idealizate ale
pictorilor neoclasici, sim ai pregnant inca in genul cel mai simplu, cel al
portretului. Dar obiectivitatea repreentarii nu este decat o componenta a
realismului. Acest stil presupune si o schimbcare in caracterul execcutiei. De la
tehnica minutioasa si rece, specifica neoclassicismului, se trrecce la o executie
mai frusta, adesea apropiata de schita . O alta modificare radicala intervene in
alegerea subiectelor. In ierarhia clasica a genurilor, nobilila picture istorica
detine primul loc. Ca o riposte, realistii reprezinta scene din viata cotidiana.
Academistii trateaza aceste subiecte drept “caricaturi abjecte si necuvincioase”.
Pictorii realisti reprezinta viata moderna si, in particular, “realitatea sociala”.
 Astfel Gustave Courbet intelege sa ridice scena de gen la statutul de
picture istorica .
 Jean-Francois Millet se inspira din lumea taranilor. “Angeluls” symbol al
caracterului sfant al muncii pamantului, va fi reprodus in milioane de
exemplare.
 Honore Daumier isi arata dragostea fata de cei mai umili pictand o lume
saraca si in suferinta. El foloseste litografia pentru a ironiza toate
defectele timpului sau. Acest procedeu nou, inventat de austriacul
Senefelder in 1798, prezinta imensul avantaj de a permite artistului sa
deseneze direct din creion gras pe piatra, la fel de usor ca si pe o foaie de
hartie. In ziarele satirice la care colaboreaza - Caricatura si Le Charivari
(Vacarmul)- Daumier face din litografie o arma. Dupa votarea legii din
1835 care interzice satira politica, Daumier se ocupa de satira sociala. El
ia in ras viciile burgheziei, rapacitatea avocatilor si a bancherilor.
In afara Frantei, realismul are o imensa sansa, datorita expozitiilor universale si
a tablourilor pe care pictorii francezi (Courbet , Manet) le prezinta in
strainatate. Courbet calatoreste de doua ori in Germania, la Frankfurt in 1858 si
la Munchen in 1869. El “converteste” la realism tineri artisti germani, satui de
nazareni.
Expozitiile universale prilejluiesc si raspandirea din Franta pana in Rusia a unei
vaste miscari picturale, care isi propune sa fie “o observare fidela a naturii”.

REALISM.SCULPTURA.
Realismul se regaseste in sculptura lui Jules Dalou (1838-1902) care insumeaza
toate aspiratiile unei sculpturi orientate spre om. El exalta muncitorii si idealul
republician (Triumful republicii, Piata Natiunii din Paris).
 Elegantul Jean Baptiste Carpeaux (1827-1875) pastreaza legaturile cu
romantismul. El face sa renasca societatea timpului sau in busturile lui
Napoleon III, Alexandre Dumas, Charles Garnier. In 1869, el realizeaza ,
pentru fatada Operei din Paris, basorelieful “Dansul”.
 Cel mai celebru representant al sculpturii realiste, Augsute Rodin, se
loveste de lipsa de intelegere a contemporanilor. Preocupat sa surprinda
viata in manifestrarile fugare, Rodin face sa izbucneasca formele din
interior. Lucrarile lui nu mai au suprafete netede, cum se intampla la toti
sculptorii anteriori, ci care agata lumina, creind, prin acest joc, iluzia
realitatii. Aceasta practica se apropie de cercetarile pictorilor
impreisonisti. Rodin ramane un novator si vrea ca subiectul, pe langa
realismul sau, sa conduca spre un simbol universal: “Ganditorul”, “Omul
care merge”. El vadeste o dorinta catre monumental- “Poarta infernului”-
si, uneori, catre abstract: “Statuia lui Balzac”.
PRE-IMPRESIONISM. INTRODUCERE.
Pictura jumatatii secolului al XIX-lea, suferea deja de o serie de noutati in sensul
in care se propuneau tematici inedite inafara cadrului tematicii traditionale a
neoclasicismului.
Pictori precum Courbet si Delacroix propuneau o noua arta a tabloului, o arta
mai viguroasa si care excludea treptat modelul pictural specific renasterii si
academismului.
Apareau pentru prima data in istoria picturii, petele libere de culoare si petele
spontane. La indemnul unor scriitori celebrii din boema pariziana precum Zola
si Baudelaire, tinerii pictori se constutuie treptat intr-o miscare independenta
din punct de vedere estetic in raport cu arta ofliciala, academica.
PRE-IMPRESIONISM. PICTURA
Edouard Manet, este fascinat din zorii carierei sale de pictura „erotica” a lui
Diego Velazquez dar si de umorul sumbru al picturilor si gravurilor lui Francisco
Goya. In acelasi timp, opera lui timpurie este caracterizata de precizia dar si
rafinamentul pivcturii lui Rafael sau Tizian.
Deja, un pictor foarte respectat in mediul academist, Manet, nemultumit de
atitudinea din ce in ce mai evidenta a demersurilor pictorilor neoclasici, avea sa
constate in cadrul unuia dintre saloanele oficiale ale vremii ca panzele artistilor
prezenti in salon par pictate de acelasi autor si singura diferenta consta in
tematica aleasa. Sesizand aceasta criza a artei picturale. Edouard Manet va
initia in 1863 organizarea unui „Salon al refuzatilor” inspirat de imparatul
Napoleon al III-lea. Acesta se va deschide intr-un din anexele vecine cu Salonul
oficial.
„Salonul refuzatilor” coagula demersurile artistilor din miscarea independenta
neacceptati in cadrul marelor saloane oficiale caci juriul acestora din acel an
respinsese 2 783 de lucrari, din cele aproape 5 000 intrate in concurs, mult mai
multe decat de obicei.
Mii de oameni au venit la deschiderea „Salonul refuzatilor”, „Dejunul pe iarba”
fiind vedeta acestuia cu toate ca insusi imparatul Napoleon al III-lea l-a descris
ca fiind „indecent”.
Tabloul a devenit imediat simbolul rupturii dintre arta academica oficiala si ceea
ce avea sa fie arta moderna, iar Manet un adevarat erou in ochii tinerilor artisti.
Stilul tablourilor de la „Salonul refuzatilor” era contrar standardelor Academiei
de Arte Frumoase din Franta, cea care dicta, intr-un anume fel continutul
picturilor (subiecte istorice, temele religioase. Portretele) si chiar tehnica
folosita: culori sobre, conservatoare, imagini rafinate care reflecta realitatea,
redate prin linii exacte si culori brute, neamestecate. Cu acest salon al
refuzatilor a inceput avangarda in pictura europeana. Incurajati de Manet,
impresionistii isi vor expune si ei tablourile in „Salonul refuzatilor”, incepand din
1874.
In 1865, tabloul lui Manet l-a indemnat pe Claude Monet sa picteze propriul
„Dejun pe iarba”, in stil impresionist insa. Cubistul Pablo Picasso a creat
propriile versiuni asupra subiectului, respectiv o serie de 27 de picturi, 140 de
desene si 3 linogravuri si machete, iar artistul pop Alain Jacqueta a
reinterpretat „Dejunul” in ton cu epoca sa. Mult mai tarziu (1959), Jean Renoir
a regizat filmul „Dejun pe iarba”. Insa, lasand la o parte titlul, pelicula pare
inspirata de tatal lui Jean , pictorul Auguste Renoir.
Pictura lui Manet devine o pictura bazata pe impresia plastica, lasata de pete de
culoare puternic contrastante, tuse grafice abrupte, contururi care nu mai
respecta legile modulatiei, creand astfel panze cu un aspect decorativ.
Miscarea impresionista incepea sa se coaguleze iar artisti precum Paul Cezzane,
Claude Monet sau Edgar Degas, incep sa contureze miscarea impresionista.
Arta lor, caracterizata de surprinderea naturii sub spectrul luminii in care lumina
dizolve formele la exterior, va devenii o sursa de inspiratie si pentru Edouard
Manet, astfel ca in anul 1883, catre sfarsitul vietii propune o capodopera de
vadita influenta impresionista anume „Bar la Folie Bergere”.

IMPRESIONISMUL.INTRODUCERE
Impresionismul este semnalat prin plain-airism, diviziunea tonurilor si coloritul
clar. Umbra este considerata o alta nuanta a unei culori, fiind ea insasi o
culoare, in general de nuanta slab sau violeta.
Manet nu a fost un plain-airisit, dar pune culoarea asa cum o vedea la lumina
zilei. El observa foarte bine variatiunile suferite de un obiect in aer liber,
variatiuni cauzate de lumina si departare.
Cu venirea democratiei, elita formata din Curte, nobili si inalta burghezie
dispare. Publicul comun, adica Țomul de pe strada, nu are o cultura vasta,
scazand astfel criteriul dupa care se apreciau operele de arta. Are loc o lupta
continua intre publicul ostil catre tot ceea ce ii contrazice obiceiurile si artistii,
care vor sa aduca noutatea in arta.
Sentimentul cu care acesti novatori privesc natura e un sentiment liric, de
admiratie, entuziasta in fata aspectelor ei, determinate in mare parte de
actiunea luminii. Lumina este agentul principal care da viata, insufleteste si
modifica personajele mereu, desi elementele componente raman aceleasi.
Cand e prezenta, natura este colorata, vesela, vibreaza, iar cand e absenta, totul
e mohorat, trist, nuantele tinand de cenusiu.
O tema din natura nu e ceva invariabil, nu ramane mereu asa cum a fost vazuta
de un artist intr-un anumit moment, cum credeau peisagistii secolelor trecute.
Natura e in continua schimbare, iar aceasta schimbare depinde in primul rand
de lumina, care la randul ei, variaza cu anotimpul, cu ora zilei, cu conditiile
atmosferice.
Domeniul din care se aleg subiectele se largeste apropae infinit. Orice are drept
sa serveasca drept punct de plecare pentru opera de arta, cu conditia ca
tratarea si executia sa fie sincere si ireprosabile. Artistii nu vor mai privii la
insusirile fizice, concrete si permanente, ci mai degraba la aparenta realitatii.
Denumirea acestui curent artistic vine de la o panza de Claude Monet, intitulata
„Impression. Soleil levant”, adica „Impresie. Rasarit de soare”, expusa in 1874.
Epitetul implica ceva brusc si trecator.Legat de o opera de arta, care trebuie sa
exprime o emotie durabila, prinsa pentru eternitate.
Criticii au calificat in deradere intreaga miscare de impresionism si au denuntat-
o sub acest nume opiniei publice.
Focillon considera o „intinerire a picturii”, in ceea ce priveste atitudinea
artistului in fata vietii, a obiectelor ce il inspira si a executiei.
IMPRESIONISM. PICTURA.
Lumina atelierului e rece, trista si foarte egala. Niciodata un tablou nu fusese
lucrat in intregime in mijlocul naturii. Impresionistii cred ca astfel se falsifica
realitatea si ca un peisaj trebuie sa fie execcutat unde a fost vazut, metoda
plain-airista ajungand la rangul de doctrina.
Lumina nu cade asa de brutal, pe obiecte ca in operele inaintasilor. Raza de
soare e ceva imaterial, fluid, viu, ea se insinueaza si se rasfrange oriunde, ea
face sa vibreze atmosfera si sa straluceasca nuantele. Ea infividualizeaza tonul
chiar si in umbra, care nu mai e lipsita de culoare.
Paleta artistilor se lumineaza. Tonurile nesigure dispar. Ei se servesc de cateva
tonuri simple, vii, aprope pure, armonizate pentru a da impresia unui buchet
proaspat de flori. Tonurile compuse, “les tons rompus”, erau mai sterse, lispsite
de franchete. Ei le inlocuiescc cu juxtapunerea de tonuri simple, astfel ca vedere
provine din galben si albastru, amestecate chiar pe panza. Este vorba in acest
caz de un amestec “optic”.
Impresionistii nu vor intinde o pasta omogena, ci vor trage linii si virgule
albastre langa linii si virgule galbene, intr-o anumita proportie, care de la o
anumita distanta, ne vor da exact tonul dorit. Tusa devinen astfel extrem de
importanta.
Un tablou impressionist apare deci, ca un soi de broderie, in care firele se
incalcesc, pornind in toate directiile.
Veniti din directii diferite, cativa tineri pictori, nascuti intre 1830 si 1841, se
intalnesc la Paris, catre 1830 si 1841, se intalnesc la Paris, catre 1860, la
Academia elvetiana- Camille Pissarro, Paul Cezanne, Armand Guillaumin- si in
atelierul profesorului Gleyre: Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, Frederic
Bazille, Alfred Sisley. Acest grup de exclusi ai salonului oficial, mistuiti de
incertitudini, are nevoie de discutii inflacarate pentru a elabora unele idei. Este
momentul in care cafenelele isi exercita rolul lor deosebit in viata artistica. In
acest cenaclu informal, Edouard Manet anima reuniunile in care se confrunta
cu tot felul de tendinte.
Mai intai ei contesta invatamantul oficial si se arata reticenti in fata realismuluI
tributar lucrului in atelier. In schimb , manifesta interes pentru picture
luminoasa a sec al XVIII si descopera stampele japoneze, care ii invita sa
abandoneze tehnica modeleului, a clarobscurului si a amanuntelor prea precise.
Primii impresionisti fac o picture din ce in ce mai fluida, aeriana, apropiata de
cea a englezilor Constable si Turner, a olandezului Jongkind si al plajelor din
nord.
Tinerii pictori expun in aprilie si mai 1874 in atelierul fotografului Nadar, de pe
Bulevardul Capucinilor nr. 35, din Paris.
Dupa o ultima expozitie colectiva, in 1886, grupul impresionist se dizloca.
Numai Monet va continua cercetarile impresioniste. La sfarsitul vietii, cu
“Nimfele”, el propune o variatiuni de mari dimensiuni intr-un stil nedefinit.
Auguste Renoir, legat de Monet , prefera portretul sau, scenele cu personaj:
“Balul de la Moara la Galette” (1876, Paris, la muzeul Orsay). Dupa o perioada in
care se simte influenta lui Ingres (1881-1888), el revine la culoare si adopta o
facture mai gestural. Se consacra apoi aproape exclusive, nudul feminine, pe
care il trateaza intr-o maniera opulenta si senzuala.
 Edgar Degas (1837-1917) iubeste mai putin plein-air-ul, cu exceptia
hipodromului. El picteaza Opera, scene din cafenea ( “Absintul”). Are un
simt ascutit al realului si cauta sa surprinda instantaneul miscarii.
 Henri de Toulouse-Launtrec (1864-1901) acorda, din nou, prioritate liniei
in tablourile si litografiile sale care dovedeste un spirit de observatie viu
si caustic. Originalitatea afisului sau ii va influenta pe toti creatorii din
prima jumatate a secolului XX.

SEURAT SI DIVIZIONISMUL.
Neoimpresionismul, sau divizionismul, pare a fi la prima vedere prelungirea
impresionismului, dar prospetimea senzatiei spontane este inlocuita cu un alt
demers stiintific riguros care va ajunge la poantilism. Analiza efectelor
amestecului optic al culorilor este facuta intr-un mod sistematic. Seurat, cel mai
important pictor din grupul poantistilor, ii frecventeaza pe fizicieni si
impartaseste ideile savantului Charles Henry privind raporturile intre directii,
culori si senzatii. Signac insusi aplica aceste principii, dar va evita, cu timpul,
aceasta cale de a realiza compozitii decorative calculate cu raceala.

POSTIMPRESIONISMUL.
Postimpresionismul grupeaza un ansamblu de miscari artistice diverse. Trei
artisti izolati, Van Gogh, Gauguin, Cezanne, toti influentati la un moment dat de
limbajul impresionist, constituie personalitatile majore ale accestei perioade.
 VINCENT VAN GOGH, venit din Olanda, debarca la Paris in 1886 si intra in
contact cu impresionismul. El se converteste, cu entuziasm, la aceasta
pictura luminoasa, dar nu va renunta niciodata la constructia formelor
prin contururi adesea foarte accentuate. Se indeparteaza destul de
repede de impresionisti, refugiindu-se in Provence pentru a lucra intr-un
spirit care anunta expresionismul.
 PAUL GAUGUIN (1848-1903) participa la a cincea expozitie impresionista.
Initiat de Pissarro, apoi legat de Cezanne si, in final, de Van Gogh, el
paraseste drumul acestora pentru a se interesa, la Pont-Aven, de
procedeul cloisonne-ismului inventat de Emil Bernard. Acest procedeu
consta in pictarea cu tente plate, incojurand formele cu o trasatura
puternica, sa cum se vede in stampele japoneze. Apartinand grupului de
la Pont-Aven, Serusier va transmite aceasta fromula viitorilor nabisti.
Pictura lui Gauguin este incarcata de simboluri, adesea mistice. Dupa ce
se stabileste in Tahiti devine poetul senzualitatii si al misterului
bastinasilor primitivi.
 PAUL CEZANNE uita de culorile sale sumbre si de tusele groase si
viguroase ale tineretii petrecute in apropierea lui Pissarro, la Anvers-sur-
Oise. El adopta factura impresionista si analizeaza lumina cu o tusa
colorata. Picteaza incet si metodic pentru a asocia, intr-o tonalitate
potrivita, lumina impresionista cu rigoarea formei si a volumului. Simtul
constructiei va servi ca punct de plecare pentru pictura secolului XX.
 TASINISTII (Macchiaioli)reinnoiesc pictura italiana de la sfarsitul secolului
XIX. In lucrarile lor, se straduiesc sa pastreze prospetimea schitei printr-o
constructie de pete colorate. Ei sesizeaza importanta miscarii
impresioniste, asigurand raspandirea ei in mediul italian.