Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,

Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.
Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sarutări unim noi sărmanele vieţi...
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!
Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.
NIchita Stanescu

2. „Emoție de toamnă”
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
Ca şi cum ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele.
Ca şi cum ar ninge
cu natura lucrurilor pe sufletul meu.
Atât de depărtată mi-ai părut trecând
din cer şi orizont un punct.
Tu, despletito,
tu, niciodato de împreună cu tine,
tu, mai singuro decât vederea ochilor mei.
Ca şi cum mi-ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele,
ca şi cum
despletito, despletito, despletito!”
Şi ne trezeşte nostagia a ceva frumos şi pierdut parcă
pentru totdeauna:
„Mamă, vin perşii!/ mamă,/ vin perşii!/ Scoate-mi razele!/
Scoate-mi luminile!/ Săbiile toate!/.../ Mamă.../ Vin perşii,
mamă!/ Vin perşii!/ Scoate-mi armele, mamă,/ Vin
perşii!/ sau răsare numai luna/ sau s-aude numai
marea...”