revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.

2015 14:10 Page 1

Enciclopedia României
şi Şcoala Gustiană de Sociologie
Zoltán ROSTÁS
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
University of Bucharest, Faculty of Journalism and Mass Comunication
Personal e-mail:zoltan.z.rostas@gmail.com
The Encyclopaedia of Romania and Sociological Gusti’s School
The Encyclopaedia of Romania, scheduled for publication in six volumes, of which only four were eventually published because
of the beginning of World War II, represented an outstanding intellectual exploit, which wouldn’t have been accomplished without the
contribution of the Sociological School of Bucharest, led by Dimitrie Gusti. The process of elaborating the conception of the
encyclopaedia and organizing the collaborators’ work unfolded in the context of political tensions at home and abroad, which eventually
lead to the beginning of World War II. This project was facilitated by the fact that Gusti’s school had reached maturity and was given the
honor of organizing the 14th International Congress of Sociology, in Bucharest, precisely in 1939. The four volumes published from
1938 onwards and the documents of the two unfinished volumes bear witness of the Gustian School’s capacity to orient and mobilize
the interwar Romanian intelligentsia for an essentially interdisciplinary work, a natural perspective for the monographic sociological
framework. This introductory study, as well as the following analyses of the different aspects of this encyclopaedia, aims to bring light
on several aspects of the Romanian interbellum which have been frequently omitted in the post-Decembrist intellectual discourse.
Keywords: The Encyclopaedia of Romania, Sociological School of Bucharest, political crises, International Congress of Sociology

A
lăturarea acestor sintagme poate părea
forţată. Poate părea exces de zel din partea
autorului acestor rânduri introductive
încercarea de a demonstra că şi această monumentală
operă, ca şi alte realizări remarcabile interbelice, se
datorează profesorului Dimitrie Gusti şi Şcolii sale
sociologice. Departe de noi aceste intenţii. Dar este cert că
în discursul intelectual postdecembrist nici Enciclopedia
realizată în anii ‘30 ai secolului trecut, nici Şcoala sociologică
a lui Dimitrie Gusti nu sunt obiecte de dezbatere. Şi mai
puţină lume realizează că cele două momente sunt foarte
legate. În acest număr dublu încercăm să arătăm ce
semnificaţie a avut asumarea, de către colaboratorii lui
Gusti, a conceperii şi organizării procesului de coordonare
şi editare a Enciclopediei, şi să evaluăm câteva fenomene
interbelice tratate în unele din contribuţii.
Mi se pare esenţial ca, în aceste rânduri introductive,
să arăt contextul anilor ‘30 în care a fost demarată seria
de volume ale Enciclopediei României.
Ideea realizării Enciclopediei într-o perioadă relativ
scurtă de timp nu poate să fie înţeleasă decât dacă ţinem
cont de atmosfera politicii internaţionale din a doua
jumătate a anilor ‘30. În contextul întăririi vizibile a
forţelor care contestau nu numai sistemul democraţiei
liberale, dar mai ales, al tratatelor de la Paris şi al hotarelor
stabilite de ţările Antantei victorioase, România resimţea
tot mai acut slăbirea garanţiilor puterilor occidental. Din
acest motiv, acţiunile de legitimare a României Mari au
început sa ia amploare. În şirul manifestărilor de acest
gen, în loc de frunte îl ocupau expoziţiile din străinătate
şi din ţară, dar, mai ales, expoziţiile internaţionale de la
Paris şi New York, care trebuiau să demonstreze
legitimitatea configuraţiei ţării de după Primul Război
Mondial. Judecând după interesul cercurilor politice şi
economice, după ecourile de presă şi după numărul de
vizitatori, România avea numai de câştigat în urma
acestora. Cum enciclopediile îndeplineau şi ele rolul de
mijloace de legitimare, în epocă, nu este de mirare că se
alocau fonduri semnificative pentru realizarea rapidă a
acestora. Este suficient să recitim Cuvîntul Înainte al lui
Gusti pentru a ne convinge de adevărul acestei afirmaţii.
Până la urmă, nu este întâmplător faptul că marile
expoziţii şi Enciclopedia au fost coordonate de Dimitrie
Gusti, care asigura seriozitate şi în selecţia colaboratorilor
şi, prin aceasta, suportul ştiinţific necesar realizării
obiectivelor – fie legate de expoziţie, fie de Enciclopedie.
Dacă privim procesul de realizarea al Enciclopediei
din punctul de vedere al programelor derulate de Şcoala
Gustiană, situaţia nu e nici aici liniştitoare. O parte a
grupului de monografişti au fost angajaţi în activitatea
cu echipele regale, o alta în monografii, iar din 1937
începe şi pregatirea celui de al 14-lea Congres
Internaţional de Sociologie, care, pentru Şcoală,
însemna mult mai mult decât organizarea unui
eveniment. Însemna relansarea cercetărilor monografice
pentru a demonstra, cu lucrări consistente, valoarea
euristică a sociologiei monografice. Pentru acest lucru,
nu au fost deschise noi „şantiere”, ci au fost aprofundate
şi lărgite semnificativ cele vechi – Nerejul şi Drăguşul –
sub coordonarea lui Henri H. Stahl şi Traian Herseni.

1 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 2
Dar, oricum, chiar dacă pregătirea congresului internaţional
era o sarcină nobilă şi benefică, era, totodată, şi cronofagă.
Din punct de vedere tehnic-logistic, derularea programelor
paralele a fost înlesnită de o împrejurare politică foarte
importantă şi, în acelaşi timp, şi controversată: instaurarea
dictaturii personale a lui Carol al II-lea în 1938. În timpul
acestui regim, a fost promulgată Legea Serviciului Social
propusă de Gusti. Această lege a facilitat infiinţarea unui
sistem instituţional de cercetare şi intervenţie socială bine
dotat, care a făcut posibilă accelerarea şi a cercetării, şi a
publicării lucrărilor pentru congres, dar şi elaborarea
Enciclopediei. Această şansă nu a eliminat însă problema
supraaglomerării cu sarcini a membrilor importanţi ai şcolii.
Gusti, în calitate de comisar general, trebuia să aibă grijă
zilnic de mersul organizarii pavilionului românesc de la
New York şi de implementarea Legii Seviciului Social, Stahl
lucra pe teren, redacta volumele consacrate Nerejului, era
director în Seviciul Social, iar Herseni conducea cerecetarea
Drăguşului, lărgită la Ţara Făgăraşului şi era şi director al
cercetării. Golopenţia coordona echipe regale studenţeşti,
era directorul publicaţiilor noii instituţii şi avea în grijă revista
Sociologie Românească. Toţi aveau şi sarcini didactice la
catedra lui Gusti de sociologie, etică şi politică. În aceste
condiţii, Mircea Vulcănescu, care era înalt funcţionar al
statului, trebuia să-şi asume rolul de coordonare a
Enciclopedie, având şi sprijinul efectiv al celorlalţi gustişti.
În ciuda multiplicării sarcinilor, în ciuda atmosferei din
ce în ce mai apăsătoare din cauza ameniţării cu război,
munca a fost continuată chiar şi atunci când nu exista
garanţia că volumele ar putea să vadă lumina tiparului. Ar fi
interesant să se iniţieze un program de cercetare de
psihologie istorică pentru a înţelege resorturile a ceea ce
Stahl afirma legat de acest aspect: „munca a devenit pur şi
simplu un viciu”. Dar, rostul acestui număr dublu de revistă
este să evalueze contribuţia Şcolii gustiene în realizarea
Enciclopediei şi să testeze contribuţia unor autori la analiza
unor fenomene interbelice. Autorii nu pun întrebarea
simplistă ce rămâne valabil din ce a fost publicat, ci analizeaza
articolele ţinând cont de contextul în care au fost elaborate.
Daca ar fi clasificăm articolele, în acest număr dublu
publicăm studii care încearcă să definească natura şi
sensul proiectului enciclopedic, studii care abordează
contribuţia şcolii la conceperea şi elaborarea volumelor,
precum şi studii care tratează punctual un fenomen
interbelic prin prisma analizei unui articol.
În prima serie se impune să atragem atenţi asupra
studiului lui Ionuţ Butoi intitulat „Enciclopedia ca putere.
Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat:
Vulcănescu şi specificul naţional”. Autorul abordează
Enciclopedia ca moment definitoriu pentru poziţia de
cvasi-dominare a Şcolii Gustiene în câmpul cultural
românesc. Articolul clarifică şi rolul concret pe care l-a
avut Vulcănescu în coordonarea şi editarea volumelor
apărute, precum şi rolul atribuit pe care l-ar fi avut în
editarea volumelor nepublicate. Autorul subliniază că o
temă „strategică” pentru Şcoala Gustiană era tocmai
„specificul naţional”, care ar fi trebuit atins tocmai în
<<< 2
ultimele volume – cele care nu au mai fost tipărite.
Arhiva personală a lui Anton Golopenţia stă la baza
studiului Sandei Golopenţia, eminentă profesoară a
Universităţii Brown din SUA. Cunoscută şi prin excelenta
ediţie critică a operelor părinţilor săi, autoarea
documentează, în articolul „Planuri şi proiecte pentru
volumul V al Enciclopediei României”, contribuţia lui Anton
Golopenţia la realizarea Enciclopediei. Însă nu doar atât
– căci aduce clarificări asupra planurilor editoriale pentru
unul din ultimele volume ale Enciclopediei.
Studiul profesoarei Maria Larionescu de la
Universitatea din Bucureşti, „Monografia gustiană a
Naţiunii, model al Enciclopediei României” se apropie de
subiectul cercetării chiar din perspectiva teoriei gustiene a
sociologiei naţiunii. Astfel, proiectul este analizat chiar din
perspectiva care l-a generat, urmărindu-se relaţia dintre
sistemul teoretic gustian şi Enciclopedie.
Matei Costinescu îşi continuă interesantele sale
analize ale regimului epistemic aşa cum se întrevede prin
Şcoala Gustiană, focalizând, de această dată, asupra
Enciclopediei. În studiul „The Shrewd Ecumenicism of
the Encyclopaedia of Romania: Biopolitics, Ethnic
Cooperativism, and the Peasant State”, Costinescu
explorează proiectul dintr-o perspectivă biopolitică.
Transformarea ţăranului în cetăţan activ este o tematică
analizată în contribuţiile pentru Enciclopedie semnate
de Rădulescu-Motru şi Gromoslav Mladenatz.
Alina Juravle, în studiul „Henri H. Stahl, Constantin
Garoflid şi «chestiunea rurală» în preajma anului 1938”, pleacă
de la analiza unui faimos articol al lui Stahl, comparându-l cu
cel lui Garoflid. Având în vedere că cele două contribuţii sunt,
în esenţă, divergente, deşi au un conţinut tematic comun şi
fac parte din acelaşi proiect, Juravle face o lungă incursiune
în problema agrară aşa cum era ea pusă în epocă.
A doua categorie de articole evaluează câte un articol
punându-l în contextul istoric în care a fost produs.
Astfel, istoricul Alexandru Mironov, pornind de la
contribuţia pentru Enciclopedie semnată de Trancu-Iaşi,
dezbate, în studiul „Grigore Trancu-Iaşi şi «protecţia
muncii naţionale». Politica socială interbelică între
naţionalism şi combaterea şomajului” o temă puţin
cunoscută. Într-adevăr, politica socială din perioada
interbelică este un domeniu ce trebuie explorat în
adâncime şi sper că acest articol e doar un bun început.
Dragoş Sdrobiş, desenând portretul scriitorului şi
gazetarului Cezar Petrescu, prezintă, de fapt, în studiul
„Enciclopedia României ca mecanism de propagandă
politică. Cezar Petrescu despre «mântuitorul»
României”, tipul intelectualului devotat necondiţionat
regelui Carol al II-lea.
Bogdan Popa, în studiul intitulat „Straja Ţării în
«Enciclopedia României»”, pleacă de la articolul din
Enciclopedie dedicat instituţiei Străjeriei pentru a aşeza
în context această latură a politicii pentru tineri elaborată
sub dictatura regală.
În fine, adaug faptul că aceste studii sunt abia începutul
unei analize serioase a fenomenului Enciclopediei României.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 3

Enciclopedia ca putere.
Momentul unei dominaţii precare
şi un proiect nefinalizat:
Vulcănescu şi specificul naţional
Ionuţ BUTOI
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
University of Bucharest, Faculty of Journalism and Mass Communication
Personal e-mail: ionutbutoi@yahoo.com
The Enciclopaedia as a power strategy.
A snap-shot of a precarious domination and an unfinnished project: Vulcănescu and the national character
In this article I will analyze the Encyclopaedia seen as a manifestation of Gustian School’s domination within the
scientific and cultural field of the interwar period. Given the type of power strategy used by D. Gusti and by monographists,
as well as the context, this dominance has not morphed, however, in a cultural hegemony, meaning that it has not structured
the intellectual world, nor has generated major narratives of interwar’s Romania. I will also show the key role played by
Mircea Vulcănescu in ensuring full control on the writing of Encyclopaedia’s volumes by the Gustian School in coordinating
the 3rd and 4th volumes dedicated to the national economy and, last but not least, his role in the development of important
studies in the economy of the cultural challenges pursued by the monographists.
Keywords: Mircea Vulcănescu, Gustian School, Encyclopaedia of Romania, national character, scientific field

Semnificaţia Enciclopediei „gustiste”: unei elite politice. Este evident că majoritatea celor din
o poziţie dominantă, dar precară Şcoala Gustiană, în frunte cu D. Gusti, voiau să facă

Î
n mod obişnuit, enciclopediile, mai cu
seamă cele vechi, sunt utile mai ales
pentru a avea o fotografie „la minut” a
momentului epistemologic din cadrul unei societăţi. În
cazul de faţă, însă, privesc Enciclopedia ca un moment
relevant pentru influenţa şi poziţia pe care ajunsese să
o aibă Şcoala Gustiană în câmpul ştiinţific-cultural
românesc interbelic. Enciclopedia ca rezultat al unei
strategii de putere1 ne arată, astfel, o anume evoluţie a
luptei Şcolii Gustiene pentru legitimitate ştiinţifică,
pentru obţinerea unei poziţii dominante în procesul de
producţie academică, de gestionare a unor teme cheie
în economia câmpurilor culturale şi politice interbelice
(cum ar fi „specificul naţional”), pentru acces la resurse
simbolice şi materiale, şi la „sfântul graal” al
intelectualilor din toate timpurile: alianţa cu puterea
politică. Precizez că prin această viziune propusă aici nu
reduc Şcoala la o grupare în căutare de putere, nici nu
consider că aceasta manufactura o simplă mitologie în
funcţie de acest obiectiv sau pentru a servi scopurile
„ştiinţă”, după toate criteriile de validare a producţiilor
ştiinţifice ale vremii. A căuta să ai influenţă în lumea
academică şi chiar să influenţezi oamenii politici, mai cu
seamă când e vorba de ştiinţe sociale, nu este o acuzaţie.
Pe scurt, nu demitizez nici Şcoala şi nici Enciclopedia
prin cercetarea de faţă, ci doar propun o discuţie şi din
acest punct de vedere. Şi, nu în ultimul rând, a vorbi de
poziţie dominantă în câmpul ştiinţific românesc din
interbelic nu trebuie să ducă la o supraestimare a influenţei
reale pe care o exercita Şcoala Gustiană, atât în ceea ce
priveşte naraţiunile discursive cât şi în privinţa puterii
efective (resurse, legături politice, instituţionale).
Raportat la contextul acestui caz, putem urmări cum
Şcoala acumulează un capital ştiinţific şi social tot mai
important, în ciuda crizelor interne care pot da aparenţa
unei slăbiri a monografiei2, pe parcursul întregului
deceniu al patrulea interbelic. Strategia lui D. Gusti de
pătrundere, influenţare şi dominare a câmpului ştiinţific
s-a manifestat, de la bun început, într-un mod complex:
pe de o parte, aducând laolaltă, sub aceeaşi umbrelă,
personalităţi diverse, deja afirmate în domeniile

3 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 4

<<< 4
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 5
respective, pe de altă parte captând tineri de certă
vocaţie în acţiuni prin care a deschis „fronturi” de
cercetare şi intervenţie în zone sensibile pentru România
Mare: tineretul studenţesc3 şi satele. Putem numi, din
raţiuni analitice, ultimul palier, ca fiind cel monografic
propriu-zis, pe când primul este generalist,
propunându-şi să furnizeze un cadru pentru expertiză în
domeniul reformelor politice şi sociale4. Privită
retrospectiv, acumularea de capital ştiinţific şi social arată
spectaculos: Şcoala Gustiană reuşeşte să devină tot mai
relevantă prin contribuţiile publicate, face trecerea de la
cercetare monografică la acţiune socială, reuşeşte
organizarea unui Congres Internaţional de Sociologie la
Bucureşti (1939) şi instituirea Serviciului Social (1939),
iar D. Gusti ocupă poziţii importante de decizie politică
şi socială: ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor
(1932-1933), director al Fundaţiilor Culturale Regale
(din 1934), coordonator al Pavilioanelor Româneşti de
la Expoziţiile Universale de la Paris (1937) şi New York
(1939), şi al proiectului Enciclopediei Române.
Totuşi, această imagine poate să fie înşelătoare, dând
impresia unei agende foarte clare urmărite consecvent,
sistematic, de Gusti şi Şcoala Gustiană şi a unei abilităţi
organizaţionale impecabile. Nu este cazul. Sunt dese
sincopele şi inconsecvenţele. Institutul Social Român,
de pildă, este departe de a funcţiona conform intenţiei
fondatorului său, neputând să fie mai mult decât un
cadrul de dezbatere.5 Seminarul de Sociologie, deşi a
generat activitatea celebrelor campanii monografice, nu
a beneficiat niciodată de un Institut propriu-zis de
cercetare, aşa cum ar fi vrut unii dintre membrii Şcolii.6
Chiar precedentul Enciclopediei este greu de fixat. Este
Enciclopedia o încununare a monografismului gustian,
aşa cum ar părea dacă ne luăm după cadrul conceptual
după care s-a încercat ordonarea materialului, sau este
o expresie a coordonării „umbrelă” al cărei precedent
se regăseşte în ISR? La prima vedere, s-ar înscrie evident
pe linia proiectelor ISR, însă, în fond, chiar şi campaniile
monografice, strict sociologie am zice, inclusiv în etapa
în care erau organizate doar pentru cercetare, erau,
totodată, ocazii de cooptare a unor personalităţi
culturale şi academice care intrau, astfel, în arealul de
influenţă al lui Gusti. Prezenţa unor Francisc Rainer şi
Nicolae Cornăţeanu, de pildă, nu îi transforma pe
aceştia în „monografişti”, nici nu îi includea în cercul
restrâns al „bătrânilor monografiei” (după denumirea
folosită de H.H. Stahl) care coordonau metodologia,
chestionarele, echipele de pe teren. Cei doi, mai sus
pomeniţi, conduceau, de altfel, propriile institute de
cercetare în domeniile de specializare. În cazul
Cornăţeanu, contradicţiile de viziune economică şi chiar
de culegere şi interpretare a datelor erau evidente şi,
totuşi, colaborarea a fost păstrată.7
Asistăm, astfel, la rezultatele unei strategii soft8 dusă
de Gusti de impunere atât în câmpul ştiinţific, cât şi în
cel cultural-public în sens larg, ale cărei principii constau
în promovarea unei „revoluţii” la nivel conceptual,
metodologic (sociologia monografică), a unei viziuni,
aparent, agresive de afirmare prin comunicare publică
spectaculoasă (conferinţe, proiecţii cinematografice,
campanii în presa scrisă), intenţii de reformă radicală
socială (ridicarea satului) şi a manierei de a se face
politică (decizii luate pe baza cercetărilor pe teren),
transpusă, însă, în practică, prin cooptarea şi asocierea cu
personalităţi deja afirmate în lumea ştiinţifică şi culturală,
precum şi cu actori politici şi instituţionali. Radicalitatea
viziunii, a concepţiei, dar şi a practicii ştiinţifice, aşadar,
care conturează o identitate fermă a gustienilor, până
acolo încât se auto-percep ca Şcoală sociologică, este
dublată de o atitudine „ecumenică”, de deschidere
optimă către alţi actori relevanţi ai câmpului, care sunt
incluşi nu doar în proiectele mai generale de tip ISR, ci
inclusiv în cele de specialitate, monografice, având
posibilitatea de a-şi păstra doctrina şi agenda ştiinţifică
proprie cât timp acceptau cadrul (foarte) general
monografic.
Văzută astfel, traiectoria Şcolii Gustiene devine
explicabilă mai degrabă prin contextul structural politic
al României interbelice decât printr-o alianţă punctuală
Gusti-Carol, sociolog-rege. Faptul că Şcoala a avut o
„decolare” instituţională începând cu numirea lui D.
Gusti în fruntea Fundaţiilor Regale de către regele Carol
al II-lea nu ţine exclusiv de planurile politice ale acestuia
din urmă, ci şi de structurarea accesului la resursele
simbolice şi materiale din perioada interbelică. Proiectul
gustian necesita fonduri consistente pentru a fi pus în
aplicare, care nu ar fi putut fi asigurate decât fie în urma
unui consens general politic, fie în urma unei decizii din
partea unui actor politic în măsură să aibă o astfel de
putere. Cum nici măcar D. Gusti nu avea îndeajuns
capital social pentru a genera un astfel de consens (nici
măcar în interiorul Partidului Ţărănesc de care a fost
apropiat nu a existat o astfel de susţinere), soluţia
„regală” a fost singura care-i deschidea drumul
implementării agendei sale.
Enciclopedia este, astfel, rezultatul unei evoluţii
sinuoase, deşi persistente, care acumulează capitalul
ştiinţific al monografiei, capacitatea de a întruni în
acelaşi cadru mari nume ale culturii româneşti şi de a
finanţa proiecte generoase. Reflectă o postură
dominantă care conţine, totodată, o sumă de
vulnerabilităţi date de context, dar şi de strategia descrisă
mai sus: proiect cu amprentă clară gustistă, care începe
cu articolul-manifest al lui D. Gusti, „Ştiinţa naţiunii”,
şi care ar fi trebuit să se finalizeze cu o altă contribuţie
a aceluiaşi despre „Destinele culturii româneşti”, dar
înglobând contribuţii ale unor personalităţi care cu
concepţii puternic conturate şi distincte, ca Nicolae
Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, care au viziuni
contradictorii (vezi contribuţia din acest număr semnată
de Alina Juravle despre articolele semnate de H.H. Stahl
şi C. Garofild) sau care, pur şi simplu, nu au nimic în
comun cu Şcoala Gustiană. De asemenea, după cum
vom vedea, sunt vulnerabilităţi şi în ceea ce priveşte
5 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 6

<<< 6
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 7
ordonarea materialului după schema monografistă a lui
Gusti, aceasta trebuind adaptată pentru a fi utilizabilă;
nu lipsesc nici dificultăţile şi conflictele administrative.
O altă vulnerabilitate este evidentă şi din faptul că unele
contribuţii ale membrilor importanţi sunt impromptu,
cauzate în mod vădit de situaţii rezolvate prin soluţii
improvizate. Toate aceste împrejurări „sabotează”
regimul epistemic9 conturat de către Şcoala Gustiană.
Dominaţia lor nu s-a repercutat structural, nu a ordonat
câmpul ştiinţific şi nu a generat naraţiunile majore ale
României interbelice. Cu toate acestea, monografiştii, cu
Gusti în frunte, caută să-şi maximizeze agenda şi să-şi
afirme, într-un cadru gestionat chiar de ei, propriile lor
priorităţi şi mize epistemice şi culturale. Iar unul din cei
care au avut un rol cheie în gestionarea Enciclopediei a
fost Mircea Vulcănescu. Pe lângă îndeplinirea rolului
principal în organizarea administrativă a Asociaţiei
Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, după cum o
arată arhivele republicate şi în acest număr, a contribuţiei
importante, dar cu totul inedite despre primul război
mondial din primul volum, al coordonării volumelor III
şi IV despre economia naţională, Vulcănescu ar fi
participat şi la ultimul volum care era legat de „piatra
filosofală” a demersului epistemic monografist pe
dimensiunea culturală a „ştiinţei naţiunii”: conturarea
profilului cultural românesc sau a ceea ce mai e numit
„specificul naţional”.
O falsă absenţă
Despre Mircea Vulcănescu – membru de seamă al
Şcolii Gustiene, există o percepţie vagă asupra rolului
tot mai discret pe care l-ar fi avut în ultima parte a
istoriei acesteia. La percepţie a contribuit şi faptul că
Vulcănescu nu agrea munca de „educare” a ţărănimii pe
care o presupunea acţiunea socială a echipelor
studenţeşti coordonate prin intermediul Fundaţiilor
Regale de către Gusti, secondat de alţi membri ai Şcolii.
Dezacordul era, totuşi, mai degrabă de nuanţă decât
unul radical. Un asemenea punct de vedere împărtăşea,
de pildă, şi H.H. Stahl, care accentua, în 1939, într-un
text despre misiunea Serviciului Social, faptul că „ţinta
întâia este aceea de a învăţa noi de la sat ceea ce este
demn de învăţat”, iar, apoi, următoarea sarcină stabilită
echipelor de sociolog era „a da şi a munci şi noi la
rândul nostru (...) pentru a şterge laturile urâte şi
neplăcute ale vieţii satelor” (sbl. m.)10, ceea ce nu l-a
împiedicat, totuşi, să participe activ atât la coordonarea
echipelor cât şi a Serviciului Social. O evaluare similară
făcea Vulcănescu misiunii echipelor studenţeşti trimise
la sate încă din 1934: „ar fi bine de lămurit că dacă, în
ceea ce priveşte partea materială a vieţii rurale, studenţii
pot să ajute pe ţărani, în ceea ce priveşte cultura satelor
– împotriva a ceea ce se crede îndeobşte – studenţii nu
au decât de învăţat de la sate” (sbl. M.V.).11
Motivul real al faptului că Vulcănescu nu s-a implicat
la fel de direct în proiectele, să spunem, de „rutină” ale
Şcolii (coordonarea echipelor de studenţi, pregătirea
Serviciului Social, sarcini editoriale legate de aceste
misiuni sau de revistele Şcolii) este mult mai banal: era
acaparat de funcţiile sale administrativ-tehnocrate
(director la Datoria Publică, la Vămi etc.). Într-adevăr,
dintre toţi membrii importanţi ai Şcolii (Stahl, Herseni,
Golopenţia), Vulcănescu este singurul care are o carieră
substanţială (în sensul solicitărilor şi responsabilităţilor
presupuse) şi paralelă cu sociologia sau cercetarea
ştiinţifică în sens larg.
Apartenenţa lui Vulcănescu la Şcoala Gustiană
inclusiv în această perioadă târzie a deceniului 4
interbelic este confirmată, însă, prin participarea sa la
două dintre marile proiecte ale lui Gusti: Enciclopedia
României şi Congresul Internaţional de Sociologie.
Dintre acestea, contribuţia mai consistentă a avut-o în
organizarea şi coordonarea Enciclopediei.
Asigurând controlul
asupra redactării Enciclopediei
Formal, Vulcănescu a fost doar unul din gustiştii
aflaţi în comitetele desemnate cu organizarea
administrativă şi coordonarea editorială a Enciclopediei,
având în plus calitatea de „administrator delegat”. În
mod real, însă, a fost omul cheie care a asigurat faptul
că proiectul rămâne unul sub controlul Şcolii. Lucrul se
explică şi prin faptul că, tipic pentru el, D. Gusti refuză
să-şi asume responsabilităţi executive ale proiectului,
rămânând doar o autoritate formală, de prestigiu, a
Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României
(ASPER). În chestiunile de organizare şi cele
administrative, delega pe alţii să se ocupe. Aşa a fost
cazul şi aici. După cum se poate constata din procesele
verbale care se regăsesc în Arhiva Vulcănescu şi care
sunt republicate şi în acest număr, Vulcănescu a avut de
gestionat o serie de conflicte interne între Comitetul de
Gestiune şi cel de Redacţie al Enciclopediei României,
în urma cărora s-a ajuns la soluţia înfiinţării ASPER şi a
alegerii lui Gusti ca preşedinte al Asociaţiei ca o garanţie
în plus asupra păstrării controlului asupra redactării
Enciclopediei.
O sursa a conflictelor era legată de un aspect mai
puţin cunoscut: drepturile asupra titlului Enciclopediei
aparţineau lui Virgiliu Leonte, pe care-l înscrisese în
„registrul mărcilor de fabrică”, obţinând, de asemenea,
încă din 1936, o finanţare asigurată de Ministerul
Finanţelor pentru plata tiparului de către Monitorul
Oficial (conform Procesului Verbal din 1 aprilie 1937).
Contestarea sa de către Comitetul de Gestiune pe
motivul că îi lipsea prestanţa culturală necesară, dar şi
autoritatea morală, din cauza implicării în procese
juridice, necesare pentru a participa la elaborarea
Enciclopediei, duce la o criză de autoritate care cerea o
soluţionare grabnică. Una din soluţiile avansate de
7 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 8
Comitetul de Gestiune (care era responsabil de buget şi
cheltuieli) a fost aceea de impunere a unei persoane fără
„pată”, dar străine de proiect, la conducerea
Enciclopediei, lucru respins categoric de Comitetul de
Redacţie (din care făceau parte, printre alţii, Mircea
Vulcănescu, Dan Botta, Mitu Georgescu, N. St.
Georgescu-Roegen). Motivele: printr-o astfel de soluţie
s-ar fi atentat la libertatea ştiinţifică a Comitetului de
Redacţie şi s-ar fi produs o anomalie profundă, de vreme
ce primul volum din Enciclopedie era deja încheiat, iar
coordonarea celui de-al doilea era avansată. Comitetul
de Redacţie propune, în schimb, ca Enciclopedia să
treacă sub conducerea lui D. Gusti şi chiar ca aceasta să
fie elaborată în colaborare cu Institutul Social Român.
Cum prezenţa lui V. Leonte era necesară din cauza
celor menţionate mai sus (un alt motiv ipotetic al
păstrării sale de către gustişti poate fi lipsa de apetenţă
a acestuia de a interfera cu aspectele redacţionale ale
Enciclopediei12), conflictul a fost rezolvat printr-o nouă
propunere a Comitetului de Redacţie: înfiinţarea
Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, al
cărei statut a fost propus de către Mircea Vulcănescu
(procesul verbal din 3 iunie 1937). Preşedinte al ASPER
devenea D. Gusti, care conducea şi Comitetul de
Direcţie, Mircea Vulcănescu era delegat din partea
Comitetului de Redacţie iar Virgiliu Leonte director al
Asociaţiei (vezi Statutul ASPER). Se observă proporţia
mai mare de gustişti prezenţi ca membri fondatori ai
ASPER, lista completă a acestora fiind următoarea: ing.
Arcadian N., Botta Dan, ing. Bujoiu loan, ing. Bunescu
Al., pr. Căciulă Olimp dr. Codarcea Al., prof.
Constantinescu Gh. K., prof. Cornăţeanu N.,
Constantin Alex., R. Cresin, dr. Dragomir Gr. I. Paul,
Enescu Const., Flondor Const., Georgescu Dim., dr.
Georgescu-Roegen N., ing. Gigurtu loan, prof. Giurescu
C. Const., dr. Golopenţia Anton, prof. Gusti Dimitrie,
dr. Herseni Traian, Ionescu Lazăr, dr. Leonte Virgiliu,
dr. Manuilă Sabin, Miasnicof Igor, prof. Mihăilescu
Vintilă, dr. Mihoc Gh., prof. Moisil Const., av.
Murgăşanu N., ing. Orghidan Const., dr. Oromolu
Florin, ing. Rainu A., dr. Stahl H. H., prof. Sofronie Gh.,
dr. Sterian Paul, ing. Vardala Ion şi Vulcănescu Mircea.
Toată această scurtă istorie, care conţine puncte ce
se cer, în continuare, elucidate, demonstrează odată în
plus precaritatea dominaţiei Şcolii Gustiene. Proiectul
Enciclopediei nu a fost de la bun început unul care să
aibă vreun patent garantat gustist sau care să aibă
finanţarea asigurată, cu toată apropierea lui Gusti de
Regele Carol şi cu toata greutatea implicării unor
funcţionari destul de înalţi ca Vulcănescu. Toate aceste
lucruri au fost negociate din mers, căutându-se
asigurarea independenţei ştiinţifice şi, totodată, a
spinoasei probleme a asigurării fondurilor necesare unei
publicaţii de asemenea amploare şi exigenţă (inclusiv din
punct de vedere strict tehnic). Iar aici un rol important
l-a avut Vulcănescu, ce a profitat de experienţa sa
administrativă pentru a pune Enciclopedia sub
<<< 8
autoritatea lui Gusti şi a ASPER, asociaţie dominată de
monografişti.
Principala contribuţie editorială.
Scriind despre primul război mondial
cu gândul la următorul
„Om bun la toate”, cea mai importantă contribuţie
editorială a lui Vulcănescu în volumele Enciclopediei care
au apucat să fie publicate este într-atât de inedită încât nu
are precedent în preocupările sale ştiinţifice şi publicistice.
„Răsboiul pentru întregirea neamului”13 este o scriere
istorică ce analizează primul război mondial ce poate fi
încadrată, mai degrabă, la istorie militară. Studiul apare în
ultimul capitol (12) al primului volum al Enciclopediei,
intitulat „Statul”. În acest ultim capitol se făcea o sinteză
istorică a „vieţii politice” a provinciilor istorice de până
la unire şi a României întregite de după. În total, şapte
contribuţii ce însumează aprox. 210 pagini, a lui
Vulcănescu fiind cea mai întinsă (53 pagini) deşi avea un
subiect clar circumscris, spre deosebire de ceilalţi autori.14
Motivul pentru care Vulcănescu a scris acest studiu
nu se regăseşte în documentele de arhivă parcurse până
în prezent. Pot avansa însă unele ipoteze. Însuşi faptul
că primul război mondial este un subiect aparte, la un
capitol ce tratează viaţa politică, adică istoria elitelor
conducătoare româneşti şi o redare (în unele cazuri,
ditirambică) a prezentului politic, este semnificativ şi se
datorează faptului că România Mare în sine era un
rezultat al acestui război. Prin urmare, subiectul trebuia
tratat de cineva care înţelegea această importanţă şi
putea trata în mod complex, atât desfăşurarea
operaţiunilor militare propriu-zise, cât şi contextele
politice interne şi internaţionale. Având în vedere şi
scopul „epistemic” mai larg al gustiştilor şi importanţa
episodului istoric, textul propune şi un model de
identitate şi acţiune colectivă, prin care sunt fixate
anumite trăsături ce ar caracteriza naţiunea, de vreme ce
„răsboiul este, pentru orice popor o grea încercare şi cu
prilejul lui ies la iveală toate însuşirile bune, dar şi toate
scăderile lui”15. Şi, în fine, o ultima valenţă a scrierii ţine
de o dimensiune proiectiv-pedagogică: modelul identitar
respectiv nu este doar o concluzie a unui trecut recent,
ci un standard şi un model de acţiune de avut în vedere
de către elitele politice pentru provocările similare din
viitor (în 1937 contextul european era deja destul de
tulbure şi perspectivele neliniştitoare). Având în vedere,
aşadar, toate aceste mize ale studiului dedicat primului
război, cel mai probabil, Comitetul de Redacţie a apelat
la soluţia cea mai comodă: a desemnat unul din membri
pentru redactarea studiului, pentru a fi sigur că va fi
realizat conform obiectivelor şi standardelor propuse.
Studiul în sine, riguros, scris într-un ritm alert, este
documentat, compact şi complex totodată: pe lângă
descrierea principalelor evenimente şi evoluţii ale
fronturilor de război, analiza strategiilor folosite de
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 9
Statul Major român (cu grafice, hărţi, date detaliate
despre efectivele trupelor), cuprinde atât contextul
politic intern al perioadei dinaintea intrării în război,
diferitele curente ale opiniei publice, poziţionarea
actorilor politici principali, cât şi împrejurările externe
relevante (impactul revoluţiilor bolşevice din Rusia şi
Ungaria). Reţin aici mai ales „lecţiile” pe care
Vulcănescu le subliniază şi care au acea valenţă
proiectiv-pedagogică de care aminteam.
O primă miză majoră a acestei contribuţii era
demonstrarea legitimităţii „întregirii neamului” prin
importanţa decisivă pe care ar fi avut-o intrarea
României în război: „În ochii comandamentului militar
al puterilor centrale, frontul românesc devenea deci
teatrul principal de operaţii al răsboiului mondial şi din
această pricină, el suspendă orice iniţiativă pe alte
fronturi. Se lămureşte astfel, rolul esenţial jucat de
România în istoria răsboiului mondial. La limita
eforturilor impuse aliaţilor de răsboiul de uzură,
intervenţia României a descongestionat celelalte
fronturi, atrăgând asupra ei totalitatea rezervelor
inamicului. (...) se poate spune că intervenţia şi jertfa
României au fost, într’un fel, hotărîtoare asupra soartei răsboiului
mondial. (sbl. MV)”16 Ceea ce nu înseamnă că avem o
istorie encomiastică sau mitologizantă în faţa ochilor
noştri. Analiza lui Vulcănescu scoate în evidenţă
deficienţele strategiei şi deciziile greşite ale liderilor
Armatei Române, plasând responsabilitatea înfrângerilor
mai degrabă pe seama elitelor române decât pe seama
superiorităţii adversarului.
În ceea ce priveşte politica externă, comentând
decizia elitei României antebelice de a accepta „pacea”
oferită de Puterile Centrale, el nu o descrie drept o
înfrângere sau o simplă acceptare a înfrângerii, ci ca o
alegere corespunzătoare tradiţiei „milenare” româneşti
de a accepta, provizoriu, starea de lucruri, fără a
abandona, însă, obiectivul principal. Aşadar, o strategie
care constă în conservarea structurilor statale şi
instituţiilor fundamentale, chiar cu preţul unor mari
cedări, pentru a aştepta un moment oportun în care
decidenţii/decidentul poate să întoarcă situaţia în
favoarea sa. Conform lui Vulcănescu, Regele Ferdinand
a fost cel care şi-a asumat, „singur”, această decizie,:
„Regele singur, rezolvă conflictul în sensul milenar al
istoriei ţării sale. Armata nu va părăsi pământul
strămoşesc, nici nu se va risipi în nefiinţă,
compromiţând existenţa mai departe a statului legal.
Ţara se va pleca sub vremuri. Dar o va face de nevoie,
fără să-şi trădeze nădejdea zilei de mâine. Ea va lupta
să-şi păstreze armata întreagă, rezervându-şi prin ea,
posibilităţile ceasului de apoi.” (sbl. MV)17 Celelalte
variante, anume rezistenţa indiferent de consecinţe sau
evacuarea teritoriului şi funcţionarea în exil, ar fi
presupus acceptarea dizolvării statale. Semnificativ este
şi modul în care Vulcănescu defineşte ameninţările şi
adversarii geopolitici ai României. Analiza este de tip
geopolitic, factorul ideologic contând mai puţin.
Germania este o putere care are drept scop crearea unei
zone tampon faţă de Rusia.
Merită reţinut acest punct de vedere nu doar ca
interpretarea deciziilor istorice din primul război
mondial făcută de un intelectual, ci şi ca viziunea unui
expert-funcţionar care vedea, în momentul scrierii
textului, cum alianţele occidentale ale ţării sale se
dovedesc a fi tot mai lipsite de conţinut, iar România
Mare se afla, din ce în ce mai mult, izolată între puteri
revizioniste care contestau tocmai rezultatele primului
război mondial. De asemenea, merită corelat cu
propriile motivaţii ulterioare ale lui Vulcănescu de a
participa atât la negocierile prin care se puneau în
practică cedarea Ardealului de Vest în urma Diktatului
de la Viena, cât şi a Cadrilaterului, dar şi a deciziei sale
de a accepta participarea, din postura de subsecretar de
stat al Ministerului de Finanţe, la guvernarea Antonescu.
Un alt lucru care atrage atenţia este rolul „păturii
rurale” atât în efortul de război al României cât şi în
structurarea vieţii sociale. Greul războiului a fost dus de
ţărănime, prin urmare consolidarea internă a ţării nu
putea fi concepută decât prin îmbunătăţirea statutului
social şi politic al acesteia: „Bine condus, echipat şi
antrenat, soldatul român a dovedit că poate fi opus cu
succes celor mai buni soldaţi ai lumii. Şi din acest punct
de vedere, trecerea echilibrului social al României pe
seama păturii rurale, prin cele două reforme:
împroprietărirea şi votul universal, reprezintă o întărire
a naţiunii, mai ales dacă ne gândim că pătura ţărănească,
e pătura românească dominantă omogen, în toate
provinciile.”18 „Echilibrul social” şi reformele potrivite
pentru „ridicarea” ţărănimii, rezolvarea problemelor ce
ţineau de productivitatea agriculturii şi suprapopularea
din mediul rural erau teme care-l preocupau în cel mai
înalt grad pe Vulcănescu, precum şi pe ceilalţi gustişti,
iar, în perspectiva unui nou război, necesitatea unor
decizii majore, similare reformei agrare de după primul
război, erau de avut în vedere.
În fine, există şi câteva consideraţii făcute asupra elitei
conducătoare a României Vechi, care ar fi fost „mai puţin
rezistentă moraliceşte, mai puţin prevăzătoare şi mai
influenţabilă”, însă, totuşi, reuşind „să-şi subordoneze
aspiraţiile individuale, aspiraţiunilor colective, făcând
front în jurul ideii de ţară, renunţând la drepturile şi
privilegiile al căror sacrificiu era menit să asigure fericirea
patriei şi trecându-şi mâna unii altora, în clipe grele,
numai pentru ca neamul să nu rămână nici o clipă
descoperit în faţa împrejurărilor”.19 Asupra rolului jucat
de rege Vulcănescu nu mai revine în partea de concluzii.
Coordonarea volumelor economice. Argument
pentru defunctul Institut de Cercetări Sociale
O altă contribuţie majoră a lui Vulcănescu20 a fost
coordonarea volumelor III şi IV ale Enciclopediei, care
aveau rolul prezentării unei „sinteze a economiei
9 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 10
naţionale”, după cum se afirmă chiar în introducerea
volumului III: „Planul general de lucru şi planul special
al chestiunilor propuse spre tratare colaboratorilor au
fost hotărâte de Comitetul de redacţie în urma
proiectelor întocmite de d-l Mircea Vulcănescu,
directorul Datoriei Publice şi administrator delegat al
Enciclopediei.”21 Surprinde, într-o oarecare măsură,
faptul că Vulcănescu nu a avut o contribuţie proprie la
vreunul din aceste volume, având în vedere propria sa
specializare. Însă coordonarea unui material atât de vast
în împrejurările istorice atât de complicate era o misiune
îndeajuns de solicitantă. Imprimarea volumului III
începe în septembrie 1938, tipărirea fiind finalizată în
decembrie 1939, pe când volumul al IV-lea, dat la
imprimat în septembrie 1939, este tipărit abia în 1943.
Ambele volume reflectă schimbările politice care au avut
loc, dar şi pe cele economice şi de politică internaţională,
precum şi impactul lor atât asupra autorilor şi
colaboratorilor solicitaţi, cât şi asupra eventualului
public, lucru subliniat şi în introducerea citată:
„Volumele III şi IV ale Enciclopediei României apar cu
oarecare întârziere. Au contribuit la aceasta două feluri
de împrejurări. În primul rând, starea de turburare generală
prin care a trecut ţara noastră şi lumea întreagă, în ultimii
doi ani, n’a rămas fără urmări asupra lucrărilor
Enciclopediei. Încordarea firească a spiritelor către
preocupările fiecărui ceas ameninţa să’ntunece seninătatea
necesară unei opere de sinteză, cum este Enciclopedia.
Apoi, turburarea îndeletnicirilor normale ale oamenilor,
concentrarea îndelungată a colaboratorilor, a personalului
redacţional permanent şi a lucrătorilor au întârziat atât
predarea articolelor cât şi tipărirea lor. De asemeni, din
cauza schimbării perspectivelor, o bună parte din
materialul adunat mai de mult a devenit inutilizabil şi a
trebuit refăcut în întregime.”22
Ca şi în celelalte volume, amprenta gustistă se face
resimţită nu asupra conţinutului propriu-zis al
contribuţiilor, ci asupra cadrului teoretic în care sunt
ordonate materialele şi, de asemenea, într-un mod
explicitat de această dată, printr-un model integrat şi
centralizat de culegere a datelor de la diferite institute.
În volumele economice mare parte din datele statistice
necesare au provenit din institute autonome, cum ar fi
Institutul de Cercetări Agronomice, Zootehnic,
Economic Românesc, al Oficiilor de Studii al BNR, de
Conjunctură, ş.a.m.d. Un rol esenţial l-a avut, evident,
şi Institutul Central de Statistică. O asemenea culegere
coordonată şi integrată de date este promovată drept un
argument pentru viabilitatea Institutului de Cercetări
Sociale, moştenitorul vechiului ISR şi proiectul lui Gusti,
deja trecut pe linie moartă la data publicării vol. III:
„Volumele III şi IV ale Enciclopediei României sunt
astfel un exemplu modest, dar elocvent, de ceea ce se
poate aştepta de la colaborarea institutelor ştiinţifice
româneşti, în vederea cercetărilor de ansamblu asupra
vieţii sociale, colaborare ce se părea că va putea fi
realizată prin federalizarea lor în cadrul fostului Institut
<<< 10
de Cercetări Sociale al României.”23 Serviciul Social şi,
odată cu acesta, Institutul de Cercetări Sociale, fuseseră
desfiinţate în octombrie 1939, ceea ce arată că textul
introducerii a fost scris după acest moment, undeva
foarte aproape de data finală a tiparului. Sublinierea
experienţei benefice a federalizării institutelor arată că
gustiştii nu renunţaseră la proiect, având de gând să
folosească experienţa Enciclopediei pentru a-l resuscita,
eventual, în împrejurări mai favorabile.
Reclamat drept model, cadrul teoretic gustian a dat
bătăi de cap celor care au organizat materialul
Enciclopediilor economice, după cum aflăm în acelaşi
text introductiv. Aplicarea rigidă a schemei
cadre-manifestări risca să aibă un efect derutant asupra
cititorilor şi să fragmenteze informaţia. Astfel, dacă,
iniţial, cele două volume trebuiau să corespundă simplu
distincţiei „cadre” (volumul III cuprinzând „condiţiile
vieţii economice româneşti, sau cadrele ei: Natura, omul
şi munca lui, zestrea economică, trecutul, legile şi
tendinţele care o condiţionează şi o încadrează”) şi
„manifestări” (volumul IV cuprinzând „Producţia,
Circulaţia, Distribuţia şi Consumaţia, fiecare cu
subîmpărţirile lor: agricultură, creşterea vitelor, industria
extractivă, industria de transformare, transportul,
comerţul, maneta, creditul; finanţele, veniturile publice
şi private, alimentarea, îmbrăcămintea, locuinţa”), s-a
ajuns, în final, la o altă ordonare pentru evitarea situaţiei
în care prezentarea diferitelor industrii şi ramuri
economice din volumul IV ar fi fost incomplete din
cauza faptului că legislaţia aferentă şi politicile statului
în materie s-ar fi găsit în volumul anterior. Astfel,
criteriului „logic” de asamblare a contribuţiilor i-a fost
adăugat criteriul „utilitar” de organizare a informaţiei
astfel încât să fie înlesnită consultarea lor de către
cititori.24
În fine, adaug faptul că textul introductiv al
volumelor economice, care poartă o semnătură colectivă
(„Comitetul de Redacţie”), este, cel puţin în cea mai
mare parte a sa, un text creat de Vulcănescu. Ciornele
găsite în Arhiva familiei Vulcănescu atestă acest lucru,
care este, însă, vizibil şi pentru cel familiarizat cu unii
termeni specifici acestuia (Enciclopediile constituie o
„icoană” a „vieţii economice”, adică o imagine unitară
şi, totodată, o viziune integratoare) sau cu raportul
dintre „tehnic” şi „economic” pentru ilustrarea
caracterului specific al acţiunii economice.25
Între specificul naţional şi sinteza
românesc-european.
Volumele „culturii naţionale”
Având în vedere că, după cum am arătat, volumul al
IV-lea a fost tipărit abia în 1943, nu este de mirare ca
ultimele două volume al Enciclopediei, destinate
„Culturii naţionale”, nu au mai fost finalizate. Cu toate
acestea, au rămas numeroase schiţe şi planuri alternative
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 11
ale cuprinsului, unele îndeajuns de detaliate astfel încât
să se poată reconstitui măcar în linii mari pe ce
colaboratori ar fi contat coordonatorii Enciclopediei şi
ce direcţie ar fi vrut să imprime. Pentru studiul de faţă
mă voi rezuma doar la a arăta care ar fi fost contribuţia
lui Vulcănescu.
Trebuie subliniată importanţa strategică a acestui
volum în economia generală a proiectului enciclopedic
analizat aici. Definirea trăsăturilor specifice naţionale,
identificarea unor structuri sau, am spune astăzi,
patternuri culturale autohtone, era un proiect de câştigat
încă, cu toate că percepţia generală de astăzi este că
elitele României interbelice au fost „naţionaliste” şi, prin
urmare, au reprodus o ideologie gata făcută centrată în
jurul imaginii ţăranului român. În realitate, dacă ne
apropiem de perioada interbelică fără preconcepţii, vom
descoperi că, sub spectrul larg al unor termeni ca
„naţionalism”, „poporului român”, „ţăranul” sau „satul
românesc”, există o serie de discursuri, viziuni, curente
care se diferenţiază atât prin conţinutul teoretic, cât şi
prin mizele, proiectele de ţară propuse şi interesele
sociale reprezentate.26 Este de mirare că în cercetările
care au constituit „canonul” de receptare a perioadei
interbelice nu se face această diferenţiere între orizontul
larg de concepte şi semnificaţii dominante care furnizau
„gramatica” limbajului politic, ştiinţific şi cultural al
perioadei şi articulările concrete în viziuni, programe
politice, ştiinţifice etc. Această obtuzitate intelectuală
duce la o uniformizare supărătoare şi la reducerea
oricărei probleme a trecutului recent românesc la
factorul „ideologie” sau, chiar mai rău, la procese de
intenţie, puneri la index şi condamnări inchizitoriale
(naţionaliştii sunt exemplele „rele”, democraţii, liberalii
şi socialiştii – nu şi comuniştii – sunt exemplele „bune”).
În opinia mea, pe lângă factorul ideologic, cel puţin la
fel de importante sunt şi cel geopolitic şi social, care
condiţionează acţiunea umană – individuală şi colectivă
– în istorie, constituind contextul fără de care nu putem
înţelege sincronic niciun eveniment din trecut, darămite
să-l mai şi explicăm. În plus, nici măcar „ideologia” nu
este analizată în mod adecvat, de pildă cu instrumentele
istoriei conceptuale, ci, de prea multe ori, doar pe baza
unor stereotipii despre efectele negative ale
„naţionalismului” şi „etnicismului”. Nu în ultimul rând,
se trece cu vederea faptul că actorul social acţionează
strategic şi raţional (în sensul „slab” al termenului),
viziunea unor actori sociali mânaţi de forţele oarbe ale
fanatismului fiind nerealistă dacă extindem la o întreagă
biografie sau o perioadă istorică mai extinsă.
Un exemplu viu al acestei obtuzităţi este dificultatea
înţelegerii mizei „specificului naţional” pentru România
interbelică. Dincolo de obiectivul asumat al elitei politice
şi intelectuale dominante de a unifica cultural o Românie
mult lărgită faţă de Vechiul Regat, problema era reală şi
legitimă atât politic cât şi ştiinţific şi nu era deloc aşa
simplă precum pare astăzi, dacă avem în vedere că era o
societate care se construia din mers şi care avea o
populaţie rurală majoritară, într-o epocă istorică
dominată oricum de astfel de preocupări identitare. Era
relativ simplu să afirmi că specificul naţional este legat
substanţial de „ţăranul român”, însă ce era acesta, de
fapt? De asemenea, dacă, de la Maiorescu încoace,
„formele fără fond” au făcut carieră şi au generat
multiple curente tradiţionaliste, o problemă greu de
rezolvat era descrierea adecvată a acestui „fond”. Era
uşor să critici „imitaţia” şi „importul”, însă mult mai
greu să defineşti propriu-zis ce este fondul cultural
dincolo de o frazeologia standard.
De aceea, nu este nimic surprinzător că această temă
era deschisă, actuală şi genera mize de putere în
interbelic, atât în sensul strict politic, cât şi în cel mai
difuz, de strategii de poziţionare şi dominare a diferitelor
câmpuri sociale. Discursurile „specificităţii” conţineau
nu doar preocuparea „etnică” (şi aceasta necesitând
nuanţare în funcţie de semnificaţia dată etnicului), ci o
viziune integrală despre ordinea socială (apropo de
ţărănime şi rolul său politic) şi organizarea economică,
tipul de regim politic adecvat şi rolul geopolitic al
României.
Şcoala Gustiană a participat activ la acest proces şi
membrii săi au căutat să articuleze un anume discurs al
specificităţii. Nu doar apropierea lui Gusti de Regele
Carol al II-lea şi nu doar existenţa unor membri
„conservatori” sau „naţionalişti” ai Şcolii explică
preocuparea cu „specificul naţional”, ci condiţionarea
dată de structura epistemică descrisă mai sus, strategiile
actorilor care au compus Şcoala şi miza de putere (în
sens larg) a acestei teme. În orice caz, în privinţa
„specificului naţional”, între reacţionarul Vulcănescu şi
socialistul Stahl nu există diferenţe, dacă tot am pomenit
de importanţa factorului „ideologie”. Decenii mai târziu,
Stahl relua, în introducerea de la celebrele sale Eseuri
critice, exact temele specifice lui Vulcănescu şi celorlalţi:
între oraşe şi sate există o diferenţă majoră de natură
culturală. Specificul naţional se regăseşte la sate şi,
pentru a se putea vorbi despre o cultură autohtonă,
trebuie să fie studiată şi prelucrată ştiinţific, atât
sociologic, cât şi cu instrumentele filosofiei culturii.
Reproşurile sale la adresa lui Lucian Blaga şi Mircea
Eliade nu ţin de obiectivul demersurilor întreprinse de
aceştia, de faptul că erau în căutarea unui tipar cultural
autohtone, ci de faptul că nu se bazau pe datele
empirice, pe munca ştiinţifică de teren.27
Ultimele volume ale Enciclopediei ar fi trebuit, prin
urmare, să reprezinte piesa de greutate a întregului
proiect şi o ocazie de afirmare a demersului monografist
de decantare a „specificului naţional”. În scurta notă
explicativă existentă în materialul de arhivă republicat
aici, ce însoţeşte schiţele multiple ale ultimelor volume,
cultura naţională este plasată în contextul regional extins
al Sud-Estului European: „Studiul iniţial urmează să nu
se mărginească la geografia României – ca în volumul I
– ci să îmbrăţişeze geografia întregului Sud-Est, minus
Grecia propriu-zisă, ca manifestând aceleaşi forme de
11 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 12
cultură, transmise bulgarilor şi iugoslavilor, de
autohtonii romanici, ei înşişi transmiţând patrimoniul
cultural al tracilor. Numai aşa putem îmbrăţişa, într-o
unitate, cultura daco-macedo-megleno şi istro-română
şi explica unitatea culturală a Sud-Estului.” Cultura
populară este denumită „cultura reală” şi este
diferenţiată de cea urbană, „mimetică”: „Am numit
cultura populară „cultura reala”, fiind aceea care pleacă
de la lucruri şi fiind, prin esenţă, temeiul vieţii spirituale
a unui popor, şi pe cealaltă „cultura ideală”, întrucât
pleacă de la „idei” şi poate fi – e cazul unei ţări pe care
o cunoaştem cu toţii – rezultatul unui mimetism
perfect.” Nota se încheie cu constatarea că unele
contribuţii la aceste volume se vor baza pe studii deja
publicate.
Cum era de aşteptat, concentrarea de monografişti
se regăseşte mai cu seamă în secţiunile destinate Culturii
ţărăneşti, dar nu numai: Anton Golopenţia, H. H. Stahl,
Mihai Pop, T. Herseni, I. Conea, Ştefania Golopenţia,
C. Brăiloiu, P. Ştefănucă, la care se adăugau Mitu
Georgescu, Fr. Rainer, (chiar şi Mărgărita Vulcănescu)
ş.a. Aşa cum am menţionat mai sus, D. Gusti se află în
toate schiţele trecut cu o contribuţie de final despre
”Destinele culturii româneşti”. Este remarcabilă însă şi
concentrarea de personalităţi din alte domenii care ar fi
trebuit să contribuie în alte capitole ale volumelor: N.
Iorga, C. Giurescu, Gh. Brătianu, Lucian Blaga,
Dumitru Stăinoaie, Simion Mehedinţi, pentru a cita doar
câţiva. Această dublă concentrare – monografişti şi elite
academice – este un argument în sine pentru importanţa
pe care ar fi trebuit să o aibă volumele culturii naţionale,
un exemplu concret al strategiei de dominare prin
cooptare tipică Şcolii Gustiene.
Mircea Vulcănescu se află trecut în variantele de
lucru ale volumelor cu mai multe contribuţii. Într-una
din ele, pe care o regăsim în variantele de lucru publicate
de Sanda Golopenţia în numărul de faţă, Vulcănescu
este trecut la volumul V, „Creaţia culturală”, capitolul II,
„Specificul culturii româneşti”, care are, drept
subpuncte, „Elemente; Structuri; Forme şi stiluri”,
alături de Lucian Blaga. În alte variante diferite
Vulcănescu este menţionat cu o contribuţie de această
dată cu titlu: „Spre sinteza dintre românesc şi european,
ţărănesc tradiţional şi orăşenesc modern”, ce ar fi trebuit
să facă parte din Capitolul „Creaţia cultă românească”
din volumul V (vezi articolul Sandei Golopenţia şi
Arhiva Vulcănescu republicată). Într-o variantă singulară
este menţionat cu contribuţia „Stilul popular românesc”,
tot în cadrul volumului V. În fine, în mai multe variante
este trecut cu contribuţia „Etica” pentru ultimul volum,
al VI-lea, la capitolul „Formele culturii ideale”.
Dintre toate aceste variante, cele mai importante,
care aveau o greutate anume în economia ideatică a
ultimelor volume, sunt preconizatele sale contribuţii la
„specificul culturii româneşti” şi despre „sinteza dintre
românesc şi european”. Chiar dacă ultimele volume ale
Enciclopediei nu au mai fost publicate niciodată, totuşi
<<< 12
Vulcănescu a avut, în perioada anilor ‘40, preocupări
accentuate pe temele pe care ar fi trebuit să contribuie
în cadrul proiectului. Există mai multe cercetări pe teme
„româneşti” care au culminat cu „Dimensiunea
românească a existenţei” (1943), o încercare de
„desluşire a profilului unei mentalităţi colective” printr-o
investigare a aceea ce Vulcănescu considera că
„preexistă activităţii gânditorilor, şi anume: configuraţia
limbii şi structura simbolurilor expresive cu circulaţie
generală în poporul românesc”.28 Astfel, deşi
Dimensiunea a fost receptată mai ales ca o tentativă de
creare a unei metafizici româneşti, ea se înscrie vizibil
în această căutare a specificului naţional dintr-o
perspectivă aflată la graniţa între ştiinţele sociale şi
filosofia culturii.29
Ce voiau să obţină gustiştii şi Vulcănescu prin
„ocuparea” temei „specificului naţional”?30 Fără a putea
dezvolta aici, putem schiţa un răspuns având în vedere
producţiile unor membri importanţi, ca Vulcănescu,
Stahl, Neamţu, Golopenţia, precum şi programul lui
Gusti însuşi31. O identitate naţională unificatoare era
necesară pentru contracararea riscului identităţilor locale
centrifuge care ar fi atârnat greu în cazul unor presiuni
externe şi ar fi furnizat ideea unei misiuni „universale”
pe care naţiunea română ar fi trebuit să o îndeplinească.
O viziune unitară ar fi limitat cultura şi politicile
„mimetice”, pe care nu doar naţionaliştii „esenţialişti”
le repudiau, ci şi oameni ca Gusti sau Stahl, pentru că le
considerau inadecvate unor realităţi sociale specifice –
deci ar fi însemnat şi un mod nou de a face politică şi
de a guverna societatea. În sfârşit, o astfel de viziune ar
fi corespuns unei ordini sociale şi economice care să aibă
în centru ţărănimea – aşa cum era descrisă ea prin
metodele monografice (cu un accent economic pus pe
„gospodăria ţărănească” şi „obştea” sătească, dar şi pe
preferinţa unor modele cooperatiste faţă de cele
capitaliste). Şi, în fine, ar fi presupus o gestionare
adecvată a „sintezei dintre românesc şi european,
ţărănesc şi rural”. Principalul argument pe care Şcoala
îl propunea în favoarea proiectului lor de definire a
„specificului naţional” era faptul că metoda lor era
„ştiinţifică”. Într-atât de ştiinţifică încât să producă chiar
o „Enciclopedie naţională”.
Observaţii de final
Datorită unei strategii de afirmare specifice, bazată
pe promovarea agresivă a „monografiştilor” în paralel
cu cooptarea „ecumenică” a altor „competitori” din
sfera academică, membrii Şcolii Gustiene dobândesc o
influenţă majoră care se materializează prin două mari
proiecte: editarea Enciclopediei României şi organizarea
Congresului Internaţional de Sociologie. O dublă
confirmare, naţională şi internaţională. Enciclopedia
reprezintă un exemplu al modului în care dominaţia
gustiştilor se concretizează. Succesul acestei
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 13
Enciclopedii este, paradoxal, şi ceea ce diluează,
sabotează transformarea dominaţiei situaţionale a
gustiştilor într-o hegemonie culturală.32 Fără cooptarea
unora dintre cei mai importanţi intelectuali ai epocii, ca
N. Iorga, C. Rădulescu-Motru şi mulţi alţii, Enciclopedia
nu ar fi avut aceeaşi greutate. Totodată, tocmai pentru
ca au fost incluşi în proiect atâtea personalităţi deja
afirmate şi conturate, producţiile monografiste se
diluează între contribuţii de altă sorginte intelectuală.
Am mai arătat că rolul lui Vulcănescu a fost unul cheie,
acesta având misiunea de a asigura controlul Şcolii
Gustiene asupra redactării Enciclopediei, coordonând
volumele dedicate economiei naţionale şi având sarcina,
în privinţa proiectatelor volume destinate culturii
naţionale, de a contribui cu texte pe tema cheie a
„specificului naţional”. Definirea acestui specific era o
chestiune de importanţă majoră în contextul cultural şi
politic interbelic, iar Şcoala Gustiană căuta să-şi impună
propria sa variantă, considerată superioară prin prisma
ştiinţificităţii sale. Faptul că acest proiect nu a putut fi
dus până la capăt din cauza contextului (izbucnirea
războiului) este încă o cauză a dominaţiei precare a
monografiştilor.
Note:
1. Bourdieu, Pierre, „Le champ scientifique”, în Actes de
la recherche en sciences sociales. Vol. 2, nr. 2-3, iunie 1976, pp.
88-104.
2. Rostás, Zoltán, „Criză şi/sau tranziţie la şcoala gustiană
– 1932-1934. Din perspectiva corespondenţei lui Anton
Golopenţia”, în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 3-12.
3. Pentru acţiunea sistematică a Şcolii Gustiene în
Universitatea interbelică vezi volumul recent apărut:
Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor
gustieni, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2014.
4. Zoltán Rostás numeşte ISR-ul o „instituţie umbrelă”,
evidenţiind caracterul eclectic al dezbaterilor ţinute în
acest cadru, menit, totuşi, să instituţionalizeze „expertiza
ştiinţifică premergătoare deciziei politice”, în Atelierul
Gustian, Ed. Tritonic, 2005, p. 21. Antonio Momoc, în
schimb, pune accentul mai degrabă pe intenţia lui Gusti
de a face din ISR un „incubator al omului politic
interbelic”. Momoc consideră că scopul lui Gusti a fost
de „profesionalizare a clasei politice cu ajutorul
specialiştilor participanţi la prelegerile ISR”. Citat din
Momoc, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice,
Ed. Curtea Veche, 2012, p. 131.
5. Zoltán Rostás, în Atelierul gustian..., p. 23-24, arată
„discrepanţa” între scopurile şi statutul declarat al ISR şi
realitatea organizaţională.
6. Mircea Vulcănescu pleda pentru un „institut de
sociologie aplicată sau de sociologie concretă, nu în genul
Institutului Social”, făcând şi diverse schiţe în acest sens.
În Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi
trimise de Anton Golopenţia (1923-1950), vol. III (Radu
Crutzescu – Sabin Manuilă), Ed. Enciclopedică, 2012, p. 353.
7. Am arătat în studiul „Mircea Vulcănescu şi satul
românesc interbelic”, publicat în Studii de istorie a filosofiei
româneşti, vol. VIII, Mircea Vulcănescu, Ed. Academiei
Române, 2012, pp. 196-229.
8. Prin strategie „soft” înţeleg aici faptul că Şcoala
nu a impus propria „doctrină” colaboratorilor şi
personalităţilor cu care a făcut alianţe. Privită formal, şi
nu în conţinut, strategia gustiană de afirmare nu este
„soft”, ci chiar agresivă.
9. Vezi discuţia iniţiată de Ion Matei Costinescu, „The
Nation as Epistemic Regime: On the Bucharest
Sociological School, State Consolidation and Interethnic
Relations”, în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 70-77, precum şi
contribuţia aceluiaşi autor din acest număr al revistei
Transilvania.
10. H.H. Stahl, apud Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8,
Ed. Curtea Veche, 2009, pp. 232-233.
11. Mircea Vulcănescu, Tânăra generaţie. Crize vechi în haine
noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români?, Ed. Compania, 2004,
p. 131.
12. În cele din urmă, Virgiliu Leontie va fi exclus din
postul de director al ASPER din cauza unor nereguli
financiare, fiind înlocuit cu Dan Botta (în introducerea
vol. III se afirmă chiar că prezenta lui Leontie a constituit
unul din motivele întârzierii apariţiei volumelor III şi IV
ale Enciclopediei).
13. Mircea Vulcănescu, „Răsboiul pentru întregirea
neamului”, în Enciclopedia României, Vol. I, 1938, pp.
883-936.
14. Celelalte contribuţii din Capitolul 12 sunt: „Viaţa
politică a românilor din Ardeal şi Bucovina”, de Ioan
Georgescu, pp. 759-807; „Viaţa politică a Ţării Româneşti
şi a Moldovei”, de I.C. Filitti, pp. 808-862; „Viaţa politică
a României sub Carol I”, de Mihail Polihroniade, pp.
863-882; „Viaţa politică a României sub Ferdinand I”, de
C. Enescu, pp. 937-969; ”Domnia regelui Carol al II-lea”,
de Cezar Petrescu, pp. 970-978; „România în viaţa
internaţională”, de George Sofronie, pp. 979-1004.
15. Mircea Vulcănescu, „Răsboiul pentru...”, op.cit., p. 935.
16. Idem, p. 889.
17. Idem, p. 929.
18. Idem, p. 935.
19. Ibidem.
20. Vulcănescu a mai avut o contribuţie şi în volumul II
al Enciclopediei, „Ţara Românească”, elaborând capitolul
„Înfăţişarea socială” din cadrul monografiilor judeţelor
Alba şi Mehedinţi: pp. 21-22, respectiv pp. 278-279 din
Enciclopedia României, vol. II.
21 În „Sinteza economiei naţionale”, p. VI, Enciclopedia
României, 1939, Vol. III.
22. Idem, p. VIII.
23. Idem, p. VII.
24. Idem, p. VI.
25. Consideraţii asupra raportului între activitatea tehnică
şi cea economică făcuse Vulcănescu în textul său „Teoria
şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul
morfologiei economice a unui sat”, publicat în 1932 în
Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, citat aici din Mircea
13 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 14
Vulcănescu, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice,
Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed.
Univers Enciclopedic, 2005, pp. 730-733.
26 Vezi şi modul în care analizează K. Verdery chestiunea
„specificului naţional” din perioada interbelică în „National
ideology and national character in interwar Romania”, din
Ivo Banac, Katherine Verdery (ed.), National character and
national ideology in interwar Eastern Europe, New Haven, 1995,
îndeosebi partea introductivă, pp. 103-107.
27. H.H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească,
Ed. Minerva, 1983, pp. 5-15.
28. Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a
existenţei”, în Opere I. Dimensiunea românească a existenţei,
Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed.
Univers Enciclopedic, 2005, pp. 1010-1011.
29. Există o componentă abstractă a Dimensiunii care
explică de ce a fost receptată mai degrabă ca o scriere
filosofică decât ca una de tip antropologic.
30. Proiectul Şcolii Gustiene ca proiect de ţară este
discutat şi de Antonio Momoc în „Engineering a Good
Society. The Sociological School of Bucharest National
Project for Building Romania”, European Journal of Science
and Theology, June 2013, Vol. 9, Supplement 2, pp. 95-104.
31. Dietmar Müller consideră că ţărănimea era importantă
pentru Gusti atât pentru că ea trebuia să constituie baza
şi să furnizeze principiile organizării economiei României
Mari, cât şi pentru studierea şi revelarea esenţei
românităţii. Totuşi, adaugă autorul, legat de identitatea
naţională, „Gusti este în această privinţă un reprezentant
tipic al viziunii centriste, oficiale a multor intelectuali şi
politicieni din perioada interbelică: definiţia politică a
naţiunii române înţeleasă ca o naţiune cetăţenească fără
coloratură etnică sau religioasă, aşa cum era prevăzută de
Constituţia din 1923.” Citat din „Instituţionalizarea
cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică:
Institutul Social Român şi Asociaţia de Politică Socială”,
în Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale
şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2013, p. 27. Cercetătorul citat consideră, însă, în mod
greşit, că sociologia urbană era „neglijată” din
considerente de ideologie de D. Gusti.
32. Prin folosirea termenului nu spun că Şcoala Gustiană
a avut rolul de a fabrica un consens social care să menţină
elita României Mari la putere. Dimpotrivă, consider că
demersul Şcolii Gustiene este unul din rarele proiecte ale
intelectualilor prin care aceştia au căutat să-şi câştige un
rol ascendent faţă de politic.
Bibliography:
Bourdieu, Pierre (1976), « Le champ scientifique » [“The
scientific field”], în Actes de la recherche en sciences sociales.
Vol. 2, nr. 2-3, pp. 88-104;
Costinescu, Ion Matei, (2013), “The Nation as Epistemic
Regime: On the Bucharest Sociological School, State
Consolidation, and Interethnic Relations”, Sfera Politicii,
no. 175, pp. 70-76;
<<< 14
Golopenţia, Anton (2012), Rapsodia epistolară: Scrisori
primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950), vol. III
(Radu Crutzescu – Sabin Manuilă)[The Epistolary rhapsody.
Letters received and sent by A.G. (1923-1950)], Ed.
Enciclopedică;
Momoc, Antonio (2012), Capcanele politice ale sociologiei
interbelice. Şcoala Gustiană între carlism şi legionarism [The
political traps of the interwar sociology. Gusti’s School between
King Karl II and the legionaries], Ed. Curtea Veche;
Momoc, Antonio (2013), “Engineering a Good Society.
The Sociological School of Bucharest National Project
for Building Romania”, European Journal of Science and
Theology, June 2013, Vol. 9, Supplement 2
Müller, Dietmar (2013), „Instituţionalizarea cunoaşterii
ştiinţelor sociale în perioada interbelică: Institutul
Social Român şi Asociaţia de Politică Socială” [The
Institutionalization of Social Sciences in Interwar Romania:
The Romanian Institute of Social Sciences and the Asocciation
of Social Politics], în Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş
(coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România,
Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013
Stahl, H.H. (1983), Eseuri critice despre cultura populară
românească [Critical essays on the Romanian popular culture],
Ed. Minerva;
Rostás, Zoltán (2013), „Criză şi/sau tranziţie la şcoala
gustiană – 1932-1934. Din perspectiva corespondenţei
lui Anton Golopenţia” [“Crisis and/or transition
within the Gusti School – 1932-1934. From Anton
Golopenţia’s correspondence point of view”], în Sfera
Politicii, nr. 175, pp. 3-12;
Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian [The Gustian
Workshop], Ed. Tritonic;
Rostás, Zoltán (2009), Strada Latină nr. 8 [Latin Street no.
8], Ed. Curtea Veche;
Verdery, Katherine (1995), “National ideology and national
character in interwar Romania”, în Banac, Ivo şi Verdery,
K. (ed.), National character and national ideology in interwar
Eastern Europe, New Haven, National character and national
ideology in interwar Eastern Europe, New Haven;
Vulcănescu, Mircea (1938), „Răsboiul pentru întregirea
neamului” [The War for unifying the nation], în Enciclopedia
României, Vol. I, pp. 883-936;
Vulcănescu, Mircea (1939), „Sinteza economiei naţionale”
[The synthesis of the national economy], Enciclopedia României,
Vol. III, pp. V-VIII;
Vulcănescu, Mircea (2004), Tânăra generaţie. Crize vechi în
haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români? [ The Young
Generation. Old crisis in new habits. Who are the Romanian
youngsters and what they want?], Ed. Compania;
Vulcănescu, Mircea (2005), Opere I. Dimensiunea românească
a existenţei [Works I. The Romanian dimension of existence],
Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed.
Univers Enciclopedic;
Vulcănescu, Mircea (2005), Opere II. Chipuri spirituale.
Prolegomene sociologice [Works II. Spiritual faces. Sociological
prolegomena,], Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi
Artă, Ed. Univers Enciclopedic.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 15

The Shrewd Ecumenicism

of the Encyclopaedia of Romania:
Biopolitics, Ethnic Cooperativism,
and the Peasant State
Ion Matei COSTINESCU
Doctoral Candidate
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
University of Bucharest, Faculty of Sociology and Social Work
Personal e-mail: costines@gmail.com
The Shrewd Ecumenicism of the Encyclopaedia of Romania: Biopolitics, Ethnic Cooperativism, and the Peasant State
The thesis of this article is that The Encyclopaedia of Romania was embedded within, as well as helped to define, a large
and shifting biopolitical field of human sciences and governmentality. The cognitive interest of this field resided in searching
for a template of national subject-making cum citizenship creation. Crucial to this undertaking was the diagnosis of blockages
hindering the transformation of the Romanian peasants, seen irrespective of ideological bent as the putative bearers of
“nationhood”, into active political subjects, insofar as, like in any nationalist endeavor, said citizen-subjects were preferred
over purely autonomous political agents. I substantiate these arguments by focusing on two contributors to the Encyclopaedia,
namely the philosopher Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) and the economist Gromoslav Mladenatz
(1891-1958).The cross-disciplinary intersection of Rădulescu-Motru’s philosophy of culture with Mladenatz’s cooperativist
ideas makes manifest the biopolitical presuppositions of the intellectual and ideological field structuring the Encyclopaedia
of Romania.
Keywords: Encyclopaedia of Romania, biopolitics, Constantin Rădulescu-Motru, Gromoslav Mladenatz, cooperativism,
nationalism, citizenship

Introduction of research across virtually all fields of social inquiry.

T
he publication between 1938 and 1943
of the first four volumes of The
Encyclopaedia of Romania (Enciclopedia
României) represented an important moment in the
conceptual consolidation of the nation as an object of
social scientific study and field of socio-political
intervention. The brainchild of Dimitrie Gusti
(1880-1955) and his collaborators at the Romanian Social
Institute, the Encyclopaedia was conceived as a synthesis
of the monographic sociological approach elaborated
by the Bucharest Sociological School in the course of
investigating Romanian social reality, especially rural life.
Originally conceived as a six volume undertaking, of
which only four saw the light of print due to the advent
of the communist regime, the project drew on
contribution from noted intellectual figures, as well as
technocrats and government officials. This was to be a
genuine national monograph compiling the current state
In this sense, as I have argued elsewhere, the
Encyclopaedia contributed to the elaboration by the
Bucharest Sociological School of a nationalist epistemic
regime well-suited to the dual task of nation-state
consolidation and modernization of rural life.1
My present thesis is that this nationalist epistemic
regime was embedded within, as well as helped to
define, a large and shifting biopolitical field of human
sciences and governmentality. The cognitive interest of
this field resided in searching for a template of national
subject-making cum citizenship creation. Crucial to this
undertaking was the diagnosis of blockages hindering
the transformation of the Romanian peasants, seen
irrespective of ideological bent as the putative bearers
of “nationhood”, into active political subjects, insofar
as, like in any nationalist endeavor, said citizen-subjects
were preferred over purely autonomous political agents.
This is because the agency of political subjects could
potentially be mobilized and directed towards removing

15 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 16

<<< 16
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 17
the blockages in the path of national construction and
socio-economic progress, while at the same time
circumscribing their agency by means of the scientific
certainty, ostensible epistemic closure, and
power/knowledge mechanisms that made the
identification of their potential for agency possible in
the first place. In short, the beauty of this encyclopaedic
project was that empowerment/knowledge was
inherent, circumscribed within, yet at the same time
enabled by power/knowledge mechanisms. As Gusti
lyrically described in the preface to the first volume, the
Encyclopaedia was to be a source of collective strength,
providing as it did the image of a nation with all “the
gifts of a distant and glorious origins” which
nonetheless displayed the “creations and potential” of
a people in “full development”.2
As such, the sense of epistemic closure which the
Encyclopaedia sought to present was in fact predicated on
the attempt to screen, compile, and contain the
ideologically broad array of disciplinarily diverse and
often contradictory diagnoses/prescriptions of and for
the nation’s ills. The multiplicity of views and the
intensity inherent in the debate regarding the country’s
path of development was caused by the awareness that
the Greater Romania created in 1918 remained, even by
the late 1930s, an unfinished project of state
construction in ideological, institutional, and economic
terms. This latter point has already been well
substantiated in the extant literature and needs no
further elaboration.3 Thus, there is little doubt that that
the Encyclopaedia was effective in disguising the sense of
anxiety felt by nationalist intellectuals and state-makers
in the midst of the ongoing economic crisis and
increasingly ominous international situation of the
1930s behind a position of epistemic authority that
willed itself unassailable.
Before proceeding with our discussion, a brief
definition of terms “biopolitics” and “governmentality”
is necessary. As elaborated by Michel Foucault, the
terms are distinct though interrelated. “Biopolitics” is
typically understood as a quintessentially modern style
of government that strives to foster life by
administering all its aspects, ranging from health and
reproductive practices to habits and customs. In this
context, “governmentality” refers to the specific means
– such as the social sciences but not only – whereby
governments render populations into objects of
knowledge and targets of government intervention. In
short, the concept of governmentality links government
actions to the modes of thought that make them
possible. The key point here is that societies are only
gradually governmentalized, the more so since
governmentalization presupposes the internalization by
the populations in question of specific types of political
rationality. This enables them to govern themselves
individually and collectively in ways that serve the
politically prescribed ends. 4
I will substantiate these arguments by focusing on
two contributors to the Encyclopaedia, namely the
philosopher Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957)
and the economist Gromoslav Mladenatz (1891-1958).
What these two figures had in common was that,
although they were not members of the Bucharest
Sociological School, they were supportive of its dual
project of social research and social reform. More
importantly, they illustrate the broad range of
contemporary disciplinary and ideological approaches
towards activating the biopolitical potential of the
peasantry. A distinguished interpreter of culture with a
penchant for elaborating political doctrine,
Rădulescu-Motru embodies what may be termed a
“culturalist” and largely non-empirical approach
towards identifying the habits of mind and power
structures that inhibited the social and political
regeneration of the Romanian people. By contrast,
Mladenatz enjoyed an international reputation as a pillar
of the cooperativist movement, being not only one of
its chief theoreticians, but having also served in an
official capacity as President of the National
Cooperation Office (Oficiul Naţional al Cooperaţiei) –
not incidentally a position also held at one time by
Dimitrie Gusti.
For Mladenatz, as well as for Gusti and
Rădulescu-Motru, to say nothing about the many other
thinkers associated with the Peasantist ideological
current and its various agrarian-based doctrines of
socio-economic development, the organization of
economic production on the basis of cooperativist
principles, especially in rural areas, was one of the keys
to national regeneration. It was not only a means of
accumulating the types of capital necessary for
economic development but, as importantly, a way of
fostering the sense of communal cohesion, social
responsibility, and pride in national belonging necessary
to transform peasants into active citizens capable and
willing to participate in the vital task of national
construction. Consequently, it is precisely the
cross-disciplinary intersection of Rădulescu-Motru’s
philosophy of culture with Mladenatz’s economic ideas
that reveals the biopolitical presuppositions of the
intellectual and ideological field structuring The
Encyclopaedia of Romania.
The Biopolitics
of Constantin Rădulescu-Motru
A cultural conservative in the vein pioneered by the
Junimist movement, Rădulescu-Motru’s intellectual
trajectory accordingly retained a militant yet
broad-minded skepticism concerning the suitability of
Western institutional and cultural forms in the
Romanian context. This skepticism was, in fact,
remarkably flexible and sufficiently adaptive from an
17 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 18
ideological and political standpoint so as to enable his
initial political conservatism to evolve into a more
progressive direction. By the late 1920s, he was firmly
ensconced in the National Peasant Party, having come
to represent a more centrist ideological stand within the
party as opposed, for example, to the left-leaning
economist Virgil Madgearu (1887-1940) or the young
social scientist and cultural critic Mihai Ralea
(1896-1964).
Influenced by the ideas of Wilhelm Wundt’s and the
discipline of Völkerpsychologie (folk psychology),
Rădulescu-Motru’ evolving stance concerning the
ongoing westernization of Romanian society, evidently
an eminamently controversial process, originated in his
seminal Romanian Culture and Politicianism (Cultura Română
şi Politicianismul). Originally published in 1904, this work
articulated a vision of Romanian society premised on
the conceptual distinction, fashionable at the time in the
German (and not only) social sciences, between
“Gemeinschaft” and “Gesellschaft”, that is between
“community” and “society” or “culture” and
“civilization”. One might even say that this opposition
became the organizing metaphor of Rădulescu-Motru’s
subsequent intellectual evolution. From this perspective,
the rootless and artificial institutional structures and
cultural forms of “civilization” replicated and spread
themselves though mimesis, being to a certain extent
modular. In contradistinction to authentic “culture”,
which needed to undergo a wide-ranging spiritual
rebirth if it was to become truly national, the
transplanted ensemble of laws, institutional
arrangements, and cultural trends constitutive of
“civilization” existed in contradiction with the
underlying spiritual foundations of the Romanian folk
and its venerable traditions. More specifically, the author
in effect identified “civilization” with “politicianism”.
This he defined as a “type of political activity, – or
better said a craft-like practice of political rights, –
though which a few citizens of a [particular] State, tend
to and sometimes succeed in transforming public
institutions and services from instruments for the
realization of the public good, as they indeed should be,
into vehicles for achieving personal goals”.5
Adding insult to injury, this process of institutional
appropriation and spoliation of the public good(s)
unfolded with the willing consent of its victims. Its
mechanisms of legitimation were internalized and
embedded in the collective consciousness of the
Romanians though the operations of the dominant,
representative constitutional political order. It was only
in constitutional states, decried the author in genuine
conservative aggrievement, that “the exploited legally
acquiesces to the act of spoliation committed against
his very self.”6 From this standpoint, the task was to
identify the specific cultural patterns and traits which
simultaneously rendered the Romanians vulnerable to
“politicianism” and provided the social and spiritual
<<< 18
resources to overcome it.
Although Rădulescu-Motru believed that ethnicity
was rooted in biology and heredity, he nonetheless
affirmed that the essence of culture, alternatively
described as the spiritual fundament of a people,
consisted in replacing instinctual behavior with
conscious activity directed by reason. There was,
however, an dialectical movement in play here, in that
the replacement of instinct by culture resulted in
automatic habits, beliefs, values, and patterns of
behavior that were in practice very similar to instincts. 7
These deep-seated patterns constituted the very
postulates of collective identity and the fount of a
people’s historic traditions. Such collective habits of
mind and behavior could, in turn, be identified in a way
that would allow for “the possibility of controlling their
course and, if necessary, change their direction.”8
Ultimately, such premises were incompatible with a
politically conservative stance. This is because they
implied the need for new mobilizing ideologies,
innovative methods of popular education and, above
all, novel types of state organization designed to nurture
and shepherd the Romanian national character to its full
potential. This insight, as well as his belief in the urgent
need for a new form of Romanian nationalism
organically connected to its socio-cultural context,
transformed Rădulescu-Motru into a moderate
modernizer and instrumentally selective westernizer
comfortable in the post-World War I National Peasant
Party. That being said, the demise of the old agrarian
order and the virtual disappearance of the economic
basis for the Conservative Party as a consequence of
the 1921 agrarian reform surely provided an additional
incentive for reassessing his political views.
The political abode of agrarianists who saw in the
massive 1921 land reform a significant step in the
“peasantisation” of the state, as well as a much-needed
measure to banish the specter of social revolution, The
National Peasant Party also included to a diverse
collection of “third way” advocates. These politicians,
scholars, and ideologues sought to provide Romanians
with the techno-scientific conquests of modern
civilization while at the same time preserving the best
features of their traditional identity and way of life.
There was a general feeling among them that only a new
kind of peasant state, which at the minimum meant a
state that would serve the interests of the
demographically dominant rural population, would
insure the “Romanian” character and genuine
independence of the newly enlarged Greater Romania.
This was a self-declared “national” state challenged by
the burdens of an insufficiently modernized,
predominantly rural economy, numerous ethnic
minorities, as well as irredentist neighbors. But whereas
economists such as Virgil Madgearu and Mihail
Manoilescu (1891-1950) – who also found a temporary
home in the party on his rightward journey towards
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 19
corporatism, Carlism, and ultimately Legionarism –
based their prescriptions for a specifically “Romanian”
path of development on a diagnosis of the country’s
peripheral status in the international political economy9,
Rădulescu-Motru looked towards a spiritual renaissance
that would sweep away the obstacles placed by
“politicianism” in the path of national progress.
His assessment of the country’s ills was not as
incompatible with those of Madgearu and Manoilescu
– the latter also a contributor to the Encyclopaedia – as it
might first seem, for he retained the classic conservative
mistrust regarding the socially corrosive effects of big
capital. This dovetailed quite nicely with Madgearu’s and
Manoilescu’s economic critiques which were, moreover,
mirrored in his evaluation of “politicianism” as a
product of Romania’s cultural dependency vis à vis the
West. Clearly, then, there was a need to recast the
cultural fundaments of national life.
This was to be a non-fascist form of national
palingenesis in the guise of a supposedly new type of
nationalism, which he duly produced in definitive form
in 1936 under the quite indicative title of Romanianism:
The Catechism of a New Spirituality (Românismul. Catehismul
Unei Noi Spiritualităţi).As an old-new spiritual
foundation for the Romanian people, “Romanianism”
necessarily involved both a critical and a constructive
aspect. The critical dimension stemmed from the need
to improve the harsh conditions of rural life and to
remedy the unhealthy distortions in the national
character brought about by the parasitical structures that
interfered with the organic development of the
Romanian people.10 By the same token, the constructive
element was premised on the dictum that
Military defense, agricultural and industrial
work, cultural education through church and
school, the state of public health in cities and
villages; all the activities, when all is said and
done, upon which the organization of a nation
conscious of its vocation in the world is based,
can be accomplished only emphasizing and
making the most out of the qualities possessed
by the members of the nation.11
Here was the blueprint for engineering the rational
and productive citizen-peasant. Nourished by ancestral
tradition and an organic connection to the soil which
endowed him with a “Godly national mission”12, this
new type of man was to be a morally and esthetically
superior political subject. For such a national mission
surely transcended the grubby utilitarianism of the
reasoning autonomous subject envisioned by liberalism
while eschewing the crass philosophical materialism of
the left. The latter was the type of fallacy against which
the National Peasant Party needed to be internally
vigilant, warned Rădulescu-Motru. He had indeed long
argued that the nation must take precedence over class.
Whatever internal differentiation the Romanians had
experienced through the vicissitudes of historical
fortune, the peasantry remained the biological reservoir
and cultural basis of nationhood. It was, in a sense, the
only genuine social class. Notwithstanding its own
internal divisions, the peasantry possessed perennial
spiritual qualities typical for all Romanians.
Consequently, it was right and proper that the peasantry
had acquired a “dominant position” in the state as the
result of the 1923 advent of universal suffrage. By his
lights, this was the only way of insuring the “national
and unitary” character of the state.13 At the same time,
he was deeply suspicious of class-based politics, arguing
that it was a mistake to concentrate solely on satisfying
the “voting peasant’s immediate interests”14 – by which
he surely meant the peasantry’s still persistent hunger
for land despite the recent agrarian reforms. This would
only perpetuate social strife and division, which was
inimical to the peasants’ and therefore the nation’s
permanent interests. The proper role of the peasantry,
therefore, was to serve as both repository and agent of
a new kind of national consciousness. It was the project
of creating a new type of peasantry that brought
Rădulescu-Motru’s intellectual and political agenda in
confluence with that of the interwar eugenists15 and,
more importantly to the present analysis, that of the
Bucharest Sociological School.
The Science of Social Psychology,
the Psychology of the Romanian People,
and the Peasant State
The Gustian School was actively involved in
fostering the kind of institutions – namely cooperatives,
peasant schools, and cultural houses – which all
Peasantist thinkers deemed essential for developing the
social organization and ethos of a peasant state. More
significant still was the fact that monographic
sociological research could identify by means of
empirical research the natural (i.e. territorial or what
Gusti called “cosmological”), biological, and
psychological attributes that formed the foundations of
“Romanianism”. Be that as it may, it is important to
note that the relationship between Rădulescu-Motru
and the Bucharest Sociological School was
asymmetrical. There are several related reasons for this
asymmetry.
Firstly, this was because the Gustians were an
ideological diverse, yet above all pragmatic group. Their
primary concern was with acquiring the kind of
empirical knowledge about rural society useful for
nurturing the social institutions of a peasant state and
constructing functional organizations to serve it. In light
of the practical challenges inherent in this monumental
undertaking, matters of ideological rectitude were of
decidedly lesser importance. As far as Dimitrie Gusti
was concerned, persons of Rădulescu-Motru’s erudition
19 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 20

<<< 20
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 21
and standing were welcome, indeed needed, to
participate in the great task of national construction.
Of course, such collaboration could only take place if
such persons were broadly in tune with the Gustian
vision of a social-scientifically guided society. This was
certainly the case for Constantin Rădulescu-Motru. But
Gusti and his close collaborators would have no truck
with Rădulescu-Motru’s brand of philosophic idealism.
They rejected his contention that the “spiritual life” of
the Romanian people could not, ultimately, be
interpreted by means of empirical data, no matter how
useful and necessary these may be. Absent a very clear
or at the very least unfragmented understanding of the
people’s spiritual telos (finalitatea spirituală), claimed the
philosopher, the empirical data is, in effect, no more
than a set of indicators needing further discussion and
interpretation.16 The Gustians, however, had their own
vision of sociology as a positive science and would have
regarded Rădulescu-Motru’s stance as, at best, an
epistemological conceit. Nonetheless, there was a
sufficiently broad affinity between the two parties so as
to entrust Rădulescu-Motru with the task of analyzing
for the Encyclopaedia the collective psychology of the
Romanian people.
Titled the “The Psychology of the Romanian
People”, this text is only one of two contributions to
Chapter II of the first volume, the chapter being entirely
dedicated to “The Population of Romania”. The essay
was preceded by a fairly thorough demographic survey
of Romania, including some census information such
as occupational data, and prosaically titled “The
Population of Romania”.17 This survey was co-authored
by the doctor, demographer, and Gustian monographer
D. C. (aka Mitu) Georgescu together with the prominent
statistician, doctor, and eugenist Sabin Manuilă. All this
gives us an indication of the essay’s importance in the
overall textual economy of the Encyclopaedia.
In keeping with the scientific tenor of the analysis
which preceded his own contribution, and indeed of
the entire Encyclopaedia, Rădulescu-Motru began by
laying out his view of social psychology as the discipline
best suited to studying the “spiritual life of social
organisms”. These kinds of biological metaphors,
paradoxical to be sure, yet revealingly in their
biopolitical implications, abound in the author’s
excursus on social psychology. This was, after all, a
“science” whose object was to understand the “soul of
a population” or it’s “supra-biological reality”. However,
he went on to explain, social psychology was not a “free
science”, in the sense that it could not produce
knowledge solely on the basis of logical postulates,
empirical data, and experience. Rather, this was a science
constitutionally subordinated to the “spiritual destiny”
of the particular folk which it studies and served. 18 In
short, its mission was to foster the spirit of
“Romanianism” and help it materialize in institutional
form.
Synthesizing and abbreviating his previous
diagnoses of Romanian society, the author found the
Romanians to be, by virtue of their “hereditary nature”,
naturally “persistent in work”, patient, as well as inclined
towards traditionalism and conservatism. These innate
qualities, however, were distorted, one the one hand, by
unsuitable institutional and cultural forms imported
from abroad and by the rigors of their collective
historical experience, on the other. The latter process
had forced Romanians to develop patterns of collective
life adapted to land hunger and the danger of foreign
invasions. Accordingly, the collective and conformist
character of work in the village which, presumably, had
evolved as a necessity for survival, found its dialectical
counterpart in the private utopia of the individual
peasant. For in his secret heart, “the Romanian” aspired
to escape communal constraints and exercise absolute
sovereignty over his personal plot of land, no matter
how minuscule this might be. This was precisely why
communal agricultural work took on a quasi-anarchic
character, being hampered by a veritable tragedy of the
commons. Peasant conformism only went so far as to
induce the individual to exert himself in the manner he
believed the others villagers would work! Logically,
therefore, this resulted in undisciplined and irregular
work habits, since the Romanians liked to “work in
bursts”, as well as in a general lack of economic
resourcefulness and technological innovation.19
Just as worrisome, if not more, the contradiction
between the imported “bourgeois spirit” and the
“Romanian soul” resulted in deficiencies in the mindset
and practical habits required for good political
citizenship. Whereas social progress in the West was
sustained by the square-jawed effort and risk-taking
initiative of its citizens, in Romania more than a century
of western-inspired education had failed to create
similarly engaged citizens capable of creating a “national
commerce” and a “national industry”. The problem, of
course, did not reside solely with the economically and
politically passive peasant masses, deprived as they were
of viable role models and genuine leadership. On their
part, the educated strata – the cultural bearers of
“politicianism” – embodied a deformed type of
bourgeois individualism. In the process of cultural
translation and adaptation, bourgeois individualism had
mutated into egocentrism and a profound sense of
entitlement. This “subjective individualism”, as the
author labeled it, had had a corrosive effect throughout
the entire body politic. For elites, this took the form of
dependence on a bloated state apparatus turned into a
legalized spoils system, which they regarded as their
rightful abode and means of personal advancement.
Shielded from the rigors of economic competition and
sustained by the security provided by bureaucratic
sinecure, this system enabled the acquisition of social
status and standing. In short, western-inspired
“subjective individualism” had transformed
21 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 22
law-breaking into a sign of “greatness and power”. It
thus came to pass that a generalized disrespect for the
law characterized both those who wrote the laws and
those for whom the law was written.20
This diagnosis demanded the elaboration of a new
politics of culture promoted by institutions grounded
in and capable of valorizing the authentic spiritual
structure of the Romanians. The quasi-anarchic mystical
collectivism of the peasants and the individualism of
the elites could be rationally disciplined and corrected
only by means of a state based on the interests of the
peasants. Rădulescu-Motru had already elaborated the
doctrinal aspect of “Romanianism” in his 1934 Ideology
of the Romanian State (Ideologia Statului Român). The
practical social and economic reforms advocated therein
were in tune with the Peasantist mainstream. These
reforms included measures such as extending social
insurance to the rural population, state regulation of the
grain trade, combating administrative corruption and so
forth. However, for Rădulescu-Motru the primary
function of the peasant state was to promote the
spiritual and moral rebirth of village life. The starting
point of this renaissance, he argued, was “the principle
of cooperatively organized production”.21 As he saw it,
this was the surest way to combat the bourgeois
individualism that had infested the nation’s political
institutions and economic life.
State-Building, Ethnic Cooperativism,
and Citizen-Making
It is the intersection of Rădulescu-Motru’s political
ideology with the ideas of the cooperativist movement
that makes manifest the presuppositions of the wider
biopolitical field which they both helped construct and
within which they functioned. Inspired by Charles
Gide’s (1847-1932) creed of social solidarism,
Romanian cooperativism originated in the antebellic
period. It had been promoted, among others, by
exponents of the peasant-oriented Poporanist cultural
and political current, including notable figures such as
Constantin Stere (1865-1936). Cooperativism first
acquired a legislative framework in 1903, but it was not
until the interwar period that the movement came into
its own, having been transformed into a vital instrument
of state policy and nation-building.
According to the theorists of the cooperative
movement such as Gromoslav Mladenatz, an
acknowledged economic expert and author of an
internationally well-received history of cooperative
doctrines, cooperatives were the foundation of a social
economy tailored to the needs of a peasant state. In
contrast to liberal economic and political doctrine,
which understood cooperativism as based on rational
self-interest, Mladenatz regarded cooperatives as
instruments for concretizing “an organic conception of
<<< 22
cooperation” and a “most efficacious means” of
nurturing a social ethos of solidarity and mutual aid.22
This was best encapsulated by the Gustian slogan, to
which Mladenatz wholeheartedly subscribed, of
“cooperative social camaraderie, cooperativist social
love, and cooperativist social service”23. Yet this was a
spirit to be fostered and institutionalized along ethnic
lines, by means of legislation and propaganda of word
and deed. As we shall see, the interwar period witnessed
the development of what may justifiably be termed as
ethnic cooperativism.
State intervention in the development, control, and
financing of cooperatives was initiated shortly after the
end of World War I with the establishment of the
Central Savings Bank of Cooperatives and
Redistribution of Land for Villagers (Casa Centrală a
Cooperaţiei şi a Împroprietăririi Sătenilor).
Subordinated to the Department of Agriculture, the
mission of this organization was to implement the
agrarian reform. It was a vehicle for consolidating and
ultimately guiding the small landholding economy of
the Romanian peasants, especially since the legally
stipulated redistribution of land was designed in their
favor and at the expense of large or communal
landowners, many of whom were of minority origin. In
fact, it was in response to such measures that, by taking
advantage of legal loopholes and official neglect,
national minorities retained and reorganized their own
cooperative institutions. This they did in order to
consolidate the bases of their own national life and
promote ethnic autonomy within Greater Romania.24 In
this context, the land reform succeeded in securing
Romanian peasant support for the prevailing political
and economic order.
Yet the Romanian cooperative movement remained
plagued by difficulties. Among the chief culprits was a
combination of insufficient state financing and
excessive state tutelage, and which also saw both the
National Liberal Party and the National Peasant Party
trying to assert control over the movement, not only as
a matter of policy but also as a matter of patronage an
short-term political gain. Urged on by advocates of
cooperativism, progress was made in remedying these
deficiencies, particularly in regards to increasing the
autonomy of the cooperatives. This was accomplished
by means of the 1929 and 1935 laws on the
organization of cooperatives.25
Nonetheless, the structural deficiencies of
Romanian agriculture remained daunting. The core of
the problem resided in the peasant household (gospodăria
ţărănească) and its afferent small landholdings. These
were rightly perceived by rural economists and
sociologists as the fundamental units of rural economic
production. Whereas for ideologues such as
Rădulescu-Motru, the “real institution of the peasant
household” constituted the salutary antidote to
economic individualism26, cooperativist economists
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 23
were much more concerned with the ways in which this
venerable establishment contributed to the perpetuation
of economic backwardness. Despite the land reform,
demographic growth contributed to the ongoing
fragmentation of small plots via inheritance. Small plots
not only made it difficult to sustain families, but also
inhibited the development of large economic units
capable of producing surplus. Compounding these
difficulties was excessive taxation, the shortage of
modern tools and machinery, problems in accessing
non-usurious credit, as well as peasant dependence on
intermediaries in marketing agricultural goods. Despite
considerable progress in establishing credit
cooperatives, the cooperative movement had not been
very successful in addressing the more fundamental
issues of land fragmentation and rationalization of
agricultural production. 27
As Mladenatz and other theorists of the movement
saw it, the solution to these critical problems resided in
encouraging the voluntary formation of land-leasing
cooperatives and/or association of small individual
landholdings into larger economic units. This also
implied the elaboration of specific methodologies for
apportioning the products obtained with a view towards
the gradual elimination of all income obtained by means
other than labor. 28 These were indeed logical solutions.
Yet, by and large, peasants remained suspicious of these
kinds of measures, partly because they perceived them
as government-sponsored attempts to deprive them of
what little land they had acquired or managed to retain.29
The dearth of rationalized production thus continued
to plague Romanian agriculture well into the 1940s, a
problem likely rendered even more acute under the
stringencies of wartime. This is why, even at the late
date of 1943, Mladenatz’s analysis of “Cooperatist
Policy” (Politica Cooperativă) for the Encyclopaedia
insisted on the need to organize cooperativist
propaganda on a systematic basis.30
The expose on “Cooperatist Policy”, which
constitutes the main focus of the present analysis, and
his article on “Cooperative Enterprises” (Întreprinderi
Cooperative) comprise Mladenatz’s contributions to a
chapter entirely dedicated to the topics of “Cooperation
and Insurance”. The chapter was part of Volume IV,
titled The National Economy. Circulation, Distribution,
Consumption (Economia Naţională. Circulaţie, Distribuţie,
Consum). Volume III had focused on the economic
frameworks and production aspects of the national
economy. The fact that the Encyclopaedia dedicated an
entire chapter to the question of “cooperation” – a
subject also touched upon in articles concerning other
aspects of the economy –, attests to the fact that learned
opinion continued to consider cooperativism as one of
the keys to modernizing the economy and consolidating
the nation-state. In fact, the article on “Cooperative
Enterprises” is thirty seven pages long, far exceeding
most entries in the Encyclopaedia.31 Because they were
entries in a work of reference, Mladenatz’s
contributions do not represent a significant departure
from his previous writings on the subject. Together with
the immediately preceding article on the evolving legal
framework of cooperativism authored by the attorney
and Minister for National Economy under the
Antonescu regime I. N. Finţescu32, these contributions
presented in condensed form the intellectual origins,
accomplishments to date, and continuing challenges of
the cooperativist movement and of its various types of
economic enterprises (i.e. rural credit cooperatives,
consumer cooperatives etc.). However, the issues
Mladenatz chose to emphasize are significant because
they have a direct bearing on the far-reaching project of
endowing rural life with the virtues of increased
rationality and economic efficiency.
In addition to the aforementioned call for
systematizing and increasing cooperativist propaganda,
Mladenatz concluded his discussion of cooperativist
policy by underscoring the need for creating a
technically proficient cooperativist elite. In additional to
providing much needed specialized and managerial
skills, these cadres would embody the virtues required
of cooperativist leaders. Signaling that this was an
ongoing and very necessary project, Mladenatz
informed the readers that in collaboration with Dimitrie
Gusti he had developed just such a “complete program
of organizing cooperativist propaganda and
education”.33 Hence, despite its ostensibly scholarly
character, the tone of the article is exhortative. In stark
contrast to the putative cooperativist principles of
self-organization and free association, the vision
expressed in therein is essentially dirigiste. There is a grim
determination here to forge ahead despite, or perhaps
precisely because of previous setbacks. This signals a
shift towards a more top-down and coercive approach
in the matter of organizing agricultural production and
transforming peasants into agents of socio-economic
modernization.
Conclusion
On one level, this new approach bore the imprint
of the short-lived and ill-fated experiment with
corporatism enacted during the royal dictatorship
(1938-1940) of Carol II. The Carolinian Constitution
had replaced the previous (1923) framework of
parliamentary democracy with representation via
“colleges” organized by profession. It was also in tune
with the 1938 Social Service Law, which was enacted
right before the formal instauration of the dictatorship.
Inspired by Dimitrie Gusti, the law mandated the
compulsory organization of university graduates into
“a quasi-military hierarchy” of social workers whose
“multi-directional pedagogical mission” was to promote
the modernization of the rural world.34 Gusti, however,
23 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 24
was not the only cooperativist to embrace authoritarian
solutions. The number of noted Peasantist intellectuals,
including Mihail Manoilescu and Constantin Rădulescu-
Motru, who had once evinced democratic leanings but
who eventually embraced corporatist solutions and
joined King Carol’s National Renaissance Front is
too numerous to be ascribed to simple political
opportunism or to a sense of patriotic duty occasioned
by the dire internal and external political situation. On
a still deeper level, this shows the considerable affinity
between the doctrines of cooperativism and
corporatism. In this sense, the novel and manifold
biopolitical aspects of the Carlist experiment, which
also envisioned an urban mission for the Social Service,
are less important than the fact that it fell in line with
the longstanding and heterogeneous Romanian tradition
of biopolitical theorizing, now crucially homogenized
by the Encyclopaedia’s shrewd ecumenicism.
The affinity between, one might even say
interpenetration of cooperativism and corporatism was
aptly expressed by Mihail Manoilescu when he defined
the latter as the historical necessity of organizing
“national solidarity” on a “concrete and practical” basis.
This was mandatory, he claimed, in order to foster the
“spirit” (starea de spirit) necessary to overcome “all the
material and economic exigencies” confronting the
nation as a result of the postwar transformations in the
“structure of the world economy” and in the
“international division of labor”.35 It would have been
difficult indeed for any cooperativist theoretician to
disagree with Manoilescu sentiments.
So serious and difficult was perceived the agrarian
problem to be, so vital to the imperative of national
survival, that even critical questions of individual and
collective (self) empowerment became, perhaps
inevitably, subordinated to the search for viable
templates of socio-economic modernization. What
mattered most in this framework was finding the forms
of economic and political organization best suited for
activating the biopolitical potential of the peasantry. In
this context, the wide-ranging yet compressed format
of The Encyclopaedia of Romania functions as an ideal
focalizing lens though which to examine the confluence
of cultural theories, national ideologies, economic
doctrines, and government policies that configured this
hegemonic field of biopolitical production.
Note:
1. Ion Matei Costinescu, “On Modernity and Nation-Building in
the Projects of the Bucharest Sociological School, Revista
Transilvania, no. 11-12 (2012), 79-85; Ion Matei Costinescu, “The
Nation as Epistemic Regime: On the Bucharest Sociological
School, State Consolidation, and Interethnic Relations ”, Sfera
Politicii, no. 175(2013), 70-76.
2. Dimitrie Gusti, „O Enciclopedie Românească”, in Dimitrie
Gusti, C. Orghidan et al. (eds.), Enciclopedia României, Vol. 1 – Statul,
<<< 24
(Bucureşti: Imprimeria Naţională, 1938), VII.
3. See, for example, Keith Hitchins, Rumania, 1866-1947, (Oxford:
Clarendon Press, 1994); Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater
Romania, (Ithaca & London: Cornell University Press, 1995).
4. See Michel Foucault, The Birth of Biopolitics: Lectures at the Collège de
France 1978-1979, trans. G. Burchell, (Basingstoke: Palgrave
Macmillan, 2008); 1-22; Michel Foucault, “Governmentality”, in G.
Burchell, Gordon & P Miller (eds.), The Foucault Effect: Studies in
Governmentality, (Chicago: University of Chicago Press, 1991), 87-104.
5. Constantin Rădulescu-Motru, Cultura Română şi Politicianismul,
(Bucureşti: Librăria Socecu, 1904), III. All translations from
Romanian are mine.
6. Ibid., III-IV.
7. Ibid., 124.
8. Ibid., 124-125.
9. Madgearu and Manoilescu largely agreed about Romania’s
dependent status in what today is the world-system analysis sense
of the term. However, they came to have sharply divergent
political views. Whereas Madgearu militated for a politically
democratic state in which the peasantry as a class would hold
political power, Manoilescu regarded the peasantry as a much
more heterogeneous social category. Initially, he believed that
peasants’ interests would best be served in a conventional
democratic state, yet by 1934 he had come around to a much more
dirigiste vision. The only way to overcome economic
underdevelopment was through the rational organization of the
rural economy in large productive units capable of producing
surplus, as well as by promoting industrialization though enforced
savings. This, he felt, would best be achieved through a corporatist
state structure. A most significant aspect of such a mode of
organization was the social mission of corporative bodies, since
they were meant to inculcate the practical habits of cooperation
and imbue the working population with a new sense of social
discipline and national solidarity. For an analysis of Madgearu’s
and Manoilescu’s economic theories see Joseph Love, Crafting the
Third World: Theorizing Underdevelopment on Romania and Brazil,
(Stanford: Stanford University Press, 1996). A more detailed
exposition of their political views can be found in Virgil
Madgearu, “Doctrina Ţărănistă”, in Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga
et al., Doctrinele Partidelor Politice. 19 Prelegeri Publice Organizate De
Institutul Social Român, (Bucureşti: Cultura Naţională, 1924), 65-88;
Mihail Manoilescu, Filozofia şi Doctrina Corporatistă, (Bucureşti:
Tipografia ziarului „Universul”, 1934).
10. Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul Unei Noi Spiritualităţi,
(Bucureşti: Fundaţia Pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”,
1936), 14.
11. Ibid., 31-32.
12. Rădulescu-Motru, Ideologia Statului Român, (Bucureşti:
Tipografia Bucovina, 1934), 34
13. Ibid., 26-27.
14. Ibid., 28.
15. For more on this topic see Marius Turda, “The Nation as
Object: Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania”, Slavic
Review, Vol. 66, no. 3(2008), 413-441.
16. Rădulescu-Motru, „Psihologia Poporului Român”, in
Enciclopedia României, Vol. 1. Statul, 162.
17. Sabin Manuilă and D.C. Georgescu, “Populaţia României”, in
Enciclopedia României, Vol. 1. Statul, 133-160.
18. Ibid., 161-162.
19. Ibid., 162-163, 166-167.
20. Ibid., 167.
21. Rădulescu-Motru, Ideologia Statului Român, 33.
22. Gromoslav Mladenatz, „Posibilităţile şi Dificultăţile
Cooperaţiei în Satele Româneşti”, Sociologie Românească, Anul II,
no.2-3 (1937), 108-109.
23. Dimitrie Gusti, Sociologia militans: Spriritul cooperatist şi propaganda
pin fapte, apud. Mladenatz, “Posibilităţile şi Dificultăţile Cooperaţiei
în Satele Româneşti”, 109.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 25
24. Attila Gábor Hunyadi, “National Economic Self-Organization
Models”, in Attila Gábor Hunyadi (ed.), State and Minority in
Transylvania. Studies on the History of the Hungarian Community,
1918-1989, trans. M. Caples, (New York: Distributed by Columbia
University Press, 2012), 27-30.
25. See Maria Larionescu, „Economia Socială şi Cooperaţia în
România. O Perspectivă Socioistorică Comparată”, Revista Calitatea
Vieţii, Vol. XXIV, no. 2 (2013), 115-117.
26. Constantin Rădulescu-Motru, Ideologia Statului Român, 33.
27. See Larionescu, “Economia Socială şi Cooperaţia în România”,
120-121; Elena Dragomir, “Development Characteristics of
Interwar European Periphery: The Case of Romania and
Lithuania’s Agriculture”, Revista Română Pentru Studii Baltice şi
Nordice, Vol. 2, no. 1,(2010), 60-62.
28. Gromoslav Mladenatz, „Politica Cooperativă”, in Dimitrie
Gusti, C. Orghidan et al. (eds.), Enciclopedia României, Vol. 4.
Economia Naţională – Circulaţie, Distribuţie, Consum, (Bucureşti:
Imprimeria Naţională, 1943), 631.
29. Dragomir, “Development Characteristics of Interwar
European Periphery”, 62.
30. Mladenatz, „Politica Cooperativă”, 631.
31. By way of comparison, the previously discussed essay by
Rădulescu-Motru’s comprised only seven pages and even
Manuilă’s and Georgescu’s demographic survey did not exceed
twenty seven pages.
32. Ion N. Finţescu, „Legislaţia Cooperativă” in Enciclopedia
României, Vol. 4 .Economia Naţională – Circulaţie, Distribuţie, Consum,
621-627.
33. Mladenatz, „Politica Cooperativă”, 632.
34. Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, (Bucureşti: Curtea Veche,
2009), 8.
35. Manoilescu, Filozofia şi Doctrina Corporatistă, 5-6.
Bibliography:
Costinescu, Ion Matei, (2012), “On Modernity and
Nation-Building in the Projects of the Bucharest
Sociological School”, Revista Transilvania, no.11-12, pp. 79-85;
Costinescu, Ion Matei, (2013), “The Nation as Epistemic
Regime: On the Bucharest Sociological School, State
Consolidation, and Interethnic Relations”, Sfera Politicii,
no. 175, pp. 70-76;
Dragomir, Elena, (2010), “Development Characteristics of
Interwar European Periphery: The Case of Romania and
Lithuania’s Agriculture”, Revista Română Pentru Studii
Baltice şi Nordice, Vol. 2, no. 1, pp. 60-62.
Finţescu, Ion N., (1943), „Legislaţia Cooperativă”/
“Cooperative Legislation”, in Dimitrie Gusti, C.
Orghidan et al. (eds.), Enciclopedia României, Vol. 4.
Economia Naţională – Circulaţie, Distribuţie, Consum / The
Encyclopaedia of Romania, Vol. 4. The National Economy –
Circulation, Distribution, Consumption, Bucureşti: Imprimeria
Naţională, pp. 621-627;
Foucault, Michel, “Governmentality”, in G. Burchell,
Gordon & P Miller (eds.), The Foucault Effect: Studies in
Governmentality, Chicago: University of Chicago Press, pp.
87-104;
Foucault, Michel, (2008), The Birth of Biopolitics: Lectures at the
Collège de France 1978-1979, trans. G. Burchell,
Basingstoke: Palgrave Macmillan, pp. 1-22;
Gusti, Dimitrie, (1938), „O Enciclopedie Românească”/ “A
Romanian Encyclopaedia”, in Dimitrie Gusti, C.
Orghidan et al. (eds.), Enciclopedia României, Vol. 1. Statul
/ The Encyclopaedia of Romania, Vol.1. The State, Bucureşti:
Imprimeria Naţională, pp. VII-IX;
Hitchins, Keith, (1994), Rumania, 1866-1947, Oxford:
Clarendon Press;
Hunyadi, Attila Gábor, (2012), “National Economic
Self-Organization Models”, in Attila Gábor Hunyadi
(ed.), State and Minority in Transylvania. Studies on the History
of the Hungarian Community, 1918-1989, trans. M. Caples,
New York: Distributed by Columbia University Press, pp.
27-59;
Larionescu, Maria, (2013), „Economia Socială şi Cooperaţia
în România. O Perspectivă Socioistoică Comparată”/
“Social Economy and Cooperativism in Romania. A
Socio-Historical Comparative Perspective”, Revista
Calitatea Vieţii, Vol. XXIV, no. 2, pp. 109-136;
Livezeanu, Irina (1995), Cultural Politics in Greater Romania,
Ithaca & London: Cornell University Press;
Love, Joseph, (1996), Crafting the Third World: Theorizing
Underdevelopment on Romania and Brazil, Stanford: Stanford
University Press;
Madgearu, Virgil, (1924), „Doctrina Ţărănistă”/ “The
Peasantist Doctrine”, in Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga et
al., Doctrinele Partidelor Politice. 19 Prelegei Publice Organizate
De Institutul Social Român, Bucureşti: Cultura Naţională,
pp. 65-88;
Manoilescu, Mihail,(1934), Filozofia şi Doctrina Corporatistă/
The Philosophy and Doctrine of Corporatism, Bucureşti:
Tipografia ziarului „Universul”;
Manuilă, Sabin and D.C. Georgescu, (1938), „Populaţia
României”/ “The Population of Romania”, in
Enciclopedia României, Vol.1. Statul, pp. 133-160;
Mladenatz, Gromoslav, (1926), „Problemele Actuale ale
Mişcării Cooperative Mondiale” / “The Current Problems
of the World Cooperativist Movement”, Arhiva Pentru
Ştiinţa şi Reforma Socială, Anul VI, no. 1-2, pp. 75-103;
Mladenatz, Gromoslav, (1937), „Posibilităţile şi Dificultăţile
Cooperaţiei în Satele Româneşti” / “The Possibilities and
Challenges of Cooperation in the Romanian Villages”,
Sociologie Românească, Anul II, no.2-3, pp. 108-111;
Mladenatz, Gromoslav, (1943), „Politica Cooperativă” /
“Cooperatist Policy”, in Enciclopedia României, Vol. 4. Economia
Naţională – Circulaţie, Distribuţie, Consum, pp. 628-633;
Mladenatz, Gromoslav, (1943), „Întrepinderi Cooperative”/
“Cooperative Enterpises”, in Enciclopedia României, Vol. 4.
Economia Naţională – Circulaţie, Distribuţie, Consum, pp.
633-670;
Rădulescu-Motru, Constantin (1904), Cultura Română Şi
Politicianismul / Romanian Culture and Politicianism,
Bucureşti: Librăria Socecu;
Rădulescu-Motru, Constantin (1934), Ideologia Statului Român / The
Ideology of the Romanian State, Bucureşti: Tipografia Bucovina;
Rădulescu-Motru, Constantin, (1936), Românismul. Catehismul
Unei Noi Spiritualităţi / Romanianism. The Catechism of a
New Spirituality, (Bucureşti: Fundaţia Pentru Literatură Şi
Artă “Regele Carol II”;
Rădulescu-Motru, Constantin, (1938), „Psihologia Poporului
Român”/ “The Psychology of the Romanian People”,
in Enciclopedia României, Vol.1. Statul, pp. 161-168;
Turda, Marius, (2008), “The Nation as Object: Race, Blood,
and Biopolitics in Interwar ”, Slavic Review, Vol. 66, no.,
pp. 413-441.
25 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 26

Monografia gustiană a Naţiunii,

model al Enciclopediei României
(1938-1943)
Maria LARIONESCU
Univesitatea din Bucureşti, Facultate de Sociologie şi Asistenţă Socială
University of Bucharest, Faculty of Sociology and Social Work
Personal e-mail: maria.larionescu@gmail.com
Gusti’s Monograph of the Nation, a Model for the Encyclopaedia of Romania (1938-1943)
The Encyclopaedia of Romania (1938-1943), an illustrative work of the Romanian spirituality, is ascribed to the sphere
of influence of the Bucharest School of Sociology due to its initiative “father”, Dimitrie Gusti, professor and founder of
the school, as well as due to the model of the sociological communities’ monograph which it followed. The imprint of the
Gusti school of monographs was powerful enough in order to influence the motivation for the elaboration of the
Encyclopaedia of Romania – its theoretical and methodological orientation, the solutions agreed for problems identification
and solving, the negotiations of the different points of view, the overcoming of the obstacles encountered during the
approach, etc. In the following article the author lists some relevant aspects showing how the system of Gusti’s school of
sociology decisively influenced the identity of the Encyclopaedia of Romania.
Keywords: Encyclopaedia of Romania, The Bucharest school of sociology, Dimitrie Gusti, theoretical and
methodological orientation

E
nciclopedia României (1938-1943),
operă reprezentativă a spiritualităţii
româneşti, se înscrie în sfera de influenţă
a Şcolii sociologice de la Bucureşti, prin „părintele” care
a iniţiat-o, profesorul şi fondatorul Şcolii, Dimitrie
Gusti, şi prin modelul monografiei sociologice de
comunităţi care a stat la baza acestei opere. Amprenta
Şcolii monografice gustiene a fost suficient de puternică
pentru a influenţa motivaţia elaborării Enciclopediei
României (E.R.), orientarea teoretico-metodologică,
soluţiile agreate pentru identificarea şi rezolvarea de
probleme, negocierea punctelor de vedere diferite şi a
depăşirii obstacolelor intervenite pe parcurs, etc. În cele
ce urmează vom prezenta câteva aspecte relevante ale
modului în care sistemul sociologiei monografice
gustiene a influenţat decisiv identitatea E.R.
1. Motivaţia elaborării E.R.
ca proiect cultural naţional al României întregite.
O confesiune a profesorului Dimitrie Gusti (1938,
VII) dezvăluie momentul zero al apariţiei ideii
Enciclopediei României: în 1920, în timpul lucrărilor
Comisiei de naţionalizare a Universităţii transilvănene
pentru numirea de profesori la Facultatea de Litere, trei
profesori eminenţi, fondatorul Şcolii sociologice de la
Bucureşti, Dimitrie Gusti şi istoricii Vasile Pârvan şi
Nicolae Iorga şi-au asumat, „ca pe un legământ”, un
proiect cultural naţional, o Enciclopedie a noii Românii unite.
1.1. Enciclopedia României, o urgenţă istorică a statului
naţional unitar român.
Detaliile de context sunt semnificative, fiind
prilejuite de examinarea şi inspectarea bibliotecilor,
sălilor de curs şi seminar ale Universităţii clujene; cei trei
profesori au fost impresionaţi de bogăţia de surse de
specialitate, „toate în limbi străine”; dar „şocul” resimţit
pretutindeni s-a datorat „ostentaţiei” cu care erau
întâmpinaţi în fiecare încăpere de multele „volume
grele” şi „frumos legate” ale celor două Enciclopedii ale
Ungariei (cu menţiunea făcută de Gusti că cea mai
recentă, întreruptă de împrejurările nefavorabile cauzate
de război şi „lichidarea ca stat şi regim politic”, a fost
totuşi finalizată după conflict). Cu o superioară
înţelegere a semnificaţiei acestei opere fundamentale a
statului vecin, dar care ascundea şi o durere a
intelectualului român, Gusti constata că „Enciclopedia
însemna pentru ea (pentru Ungaria, n. ns.) o manifestare

<<< 26
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 27
de cultură, de protestare şi de revendicări. Luam în mâini
acele volume grele şi frumos legate şi ne întrebam, când
vom pune în locul Enciclopediilor ungureşti, o
Enciclopedie a noii Românii unite. Era nu numai o
constatare şi o părere de rău, în treacăt, ci ca un fel de
legământ, de la începuturile României Noi, de acţiune
viitoare în acea direcţie” (Gusti, 1938, VII). Urgenţa
unui asemenea proiect naţional era percepută de D.
Gusti în termenii unui izvor fundamental de putere al
societăţii româneşti întregite dat de realizarea „imaginii
ţării şi a neamului românesc... aşa cum s-au închegat a doua
zi după unire”; autorul explică faptul că puterea imaginii
depăşeşte frontierele reflecţiei propriilor evoluţii şi
înfăptuiri istorice, sporindu-şi forţa prin percepţia
propriilor simboluri şi creaţii în ochii celorlalţi.
Enciclopedia României a fost gândită şi proiectată de la
început ca „o lucrare temeinică şi esenţială”, „un
inventar şi un îndreptar” (Gusti, 1938, IX).
Înfăptuirea unui proiect de asemenea anvergură
urma să valorifice, desigur, resursele şi experienţele
existente în ţară şi peste hotare la momentul respectiv
şi să le sincronizeze la ceasul marilor transformări pe
care le experimentase ţara după unirea cea mare.
Cea mai importantă resursă academică existentă,
menţionată de D. Gusti, era „Enciclopedia Română
(1898-1904), singura publicaţie enciclopedică, editată de
ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura
Română şi Cultura Poporului Român, înfiinţată la Sibiu
în 1861), prin eforturile neobosite ale doctorului şi
publicistului Diaconovici Corneliu (1859-1923).
Evaluarea publicaţiei a pus în lumină două limite
importante: cel din urmă volum apăruse cu 25 de ani
înainte şi era epuizat; în al doilea rând publicaţia era
depăşită de noile stări de lucruri prin care trecuse
societatea românească după războiul de întregire şi era
stringentă nevoie de aducerea ei la zi. Iniţial, în 1929,
editura ASTREI a conceput editarea unei a doua ediţii
care să fie o oglindă a noilor stări de lucruri ale
poporului român.
O fericită coincidenţă face ca, tot în 1929, o instituţie
culturală de referinţă, Institutul Social Român (ISR),
apărut iniţial ca Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma
Socială, în 1919, şi transformată, în 1921, în Institutul
Social Român, să-şi sărbătorească un deceniu de
activitate prodigioasă ce-l îndreptăţea să-şi propună
pregătirea şi înfăptuirea marelui proiect naţional al
Enciclopediei României, ca un „Dicţionar social,
economic şi politic al României” (Gusti, 1938, VII).
Conform precizărilor lui Gusti, lucrările la acest proiect
au demarat imediat, prin întocmirea şi publicarea unui
prospect şi desfăşurarea primelor şedinţe şi consfătuiri
de lucru.
În acest context era firească iniţiativa ASTREI şi a
redactorului principal al publicaţiei enciclopedice
amintite, doctorul Corneliu Diaconovici, de a căuta
sprijin ştiinţific şi de cooperare colegială la Institutul
Social Român. Ceea ce a rezultat a fost începutul unei
conlucrări între cele două echipe, constând, după
mărturia lui Gusti, în stabilirea unor discuţii preliminare,
finalizate prin elaborarea unui sistem de fişe de
înregistrare a datelor, inclusiv pregătirea unui laborator
special pentru colectarea şi prelucrarea informaţiilor,
situat „deasupra localului librăriei Krafft din Sibiu”
(ibidem). După opinia lui D. Gusti „Dicţionarul social intra
cu felul lui de înţelegere şi cu materialul propriu, lărgind şi mai
ales înnoind, în cuprinsul vechei «Enciclopedii Române».”
(Gusti, 1938, VIII).
Entuziasmul care a însoţit începutul unei
prestigioase colaborări instituţionale nu a avut suficientă
forţă pentru a susţine un efort laborios şi durabil de
edificare a unei publicaţii de anvergură. Curând, arăta
Gusti, Asociaţia ASTRA a dorit să preia pe cont propriu
elaborarea celei de a doua ediţii, mobilizându-şi membrii
şi secţiile sale ştiinţifice de la Cluj, „iar pentru o bună
chezăşie de adâncime şi de continuitate de lucru” a intrat
în legătură cu „Fundaţiile Regale” (Gusti, 1938, VIII).
Pasul decisiv a fost constituirea Asociaţiei Ştiinţifice
pentru Enciclopedia României, ca persoană morală şi
juridică, sub preşedinţia lui Dimitrie Gusi şi direcţia dr.
Virgiliu Leonte, sub patronajul Regelui Carol II. După
trei ani de relativă acalmie în experimentări şi încercări
de resuscitare a proiectului, o iniţiativă a doctorului
Virgiliu Leonte din 1932, menţionează D. Gusti, a
marcat începutul lucrărilor pentru o Enciclopedie de
proporţii mai reduse, pe care în 1936 a lărgit-o luând în
considerare proiectele şi resursele de cercetare ale
ASTREI şi ISR.
1.2 Enciclopedia României – Inovarea paradigmei.
Prin tradiţie enciclopedie (din gr. enkuklios paideia)
desemnează ansamblul cunoştinţelor omeneşti din toate
sferele ştiinţelor. Cele mai vechi şi mai multe
enciclopedii au îmbrăţişat forma de dicţionar alfabetic
pentru clasificarea informaţiilor. La finele sec. al
XVII-lea filozoful britanic Francis Bacon (1561-1626)
a întreprins prima clasificare metodică a principiilor şi
rezultatelor ştiinţelor, ţinând seama de ordinea stabilită
de materiile de studiu. În secolele următoare, cu
deosebire în sec XVIII şi XIX, apar dicţionarele
alfabetice simultan cu expunerile metodice (tratând o
disciplină sau ştiinţă particulară în unul sau mai multe
volume), dar şi lucrări combinate în care documentarea
enciclopedică întregeşte articolele redactate în ordine
alfabetică. O enciclopedie emblematică pentru evoluţia
progresului spiritului uman este Encyclopedie sau
Dictionnaire raisonne des sciences, des arts et des metiers
(1751-1780), 35 vol., sub direcţia lui Denis Diderot şi
d’Alembert. Este cea mai cunoscută şi mai
cuprinzătoare critică de pe poziţii raţionaliste a tradiţiilor
medievale, a autorităţii instituţiilor premoderne,
prejudecăţilor şi credinţelor religioase, în numele
progresului cunoaşterii ştiinţifice, a idealurilor libertăţii,
fericirii şi bunăstării umanităţii. Influenţa ei asupra
istoriei moderne şi contemporane a fost atât de adâncă
27 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 28
şi de durabilă întrucât a pregătit cugetele pentru
inovaţiile modernităţii: credinţa în puterea ştiinţei şi
progresului, valorizarea principiilor democraţiei,
libertăţii, egalităţii de şansă, etc. Tradiţia dicţionarelor
enciclopedice care publică în volume succesive câte o
materie sau disciplină particulară este îmbogăţită în
vremea din urmă cu un număr mare de enciclopedii
specializate, sub forma unor dicţionare alfabetice şi/sau
combinaţii de expunere metodică şi alfabetică: agricole,
geografice, filozofice, literare, religioase, muzicale,
medicale etc.
O experienţă redacţională, centrată pe „expunerea
metodică a materiilor”, considerată o sursă de inspiraţie
în viziunea gustiană asupra enciclopediei româneşti, a
fost opţiunea lui de Monzie Anatole (1876-1947), om
politic francez, ministru al Educaţiei Naţionale
(1912-1934), preşedinte al publicaţiei Encyclopedie
francaise, fondate în 1935, implementată de L. Fevre şi
terminată în 1962 sub direcţia lui Gaston Berger,
conţinând 20 de volume (Grand Larousse
Encyclopedique, 1863, vol. 7). Totuşi, această
enciclopedie, arăta Gusti, este o aplicare mai nouă a ideii
universaliste în forma ei clasică raţionalistă a lui
d’Alembert şi Diderot, ambele variante fiind „lăsate de
o parte”. O clarificare importantă ne-o oferă însuşi
Profesorul Gusti atunci când se delimitează categoric
de abordarea universalistă abstractă a clasificării datelor
în „compartimentele nenumărate ale unei aşezări
alfabetice” (Gusti, 1938, VIII): „Ceea ce deosebeşte esenţial
Enciclopedia României de toate publicaţiile asemănătoare, atât
din străinătate cât şi de la noi, şi ceea ce ne-o face atât de scumpă,
este că la temelia ei a fost pusă Naţiunea” şi studiile monografice
(Gusti, 1938, VII, VIII). Inovaţia preconizată era
radicală: se trecea de la dicţionarul alfabetic la „enciclopedia
funcţională”, semnificând „o colecţie de probleme fundamentale,
înmănuncheate organic”; „Enciclopedia României va fi deci o
Enciclopedie naţională, nu universală, şi vie, nu abstractă, a
timpului în care trăim; ea va fi deci expresia vieţii şi a unei epoci”.
Fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti era
conştient de riscurile şi dificultăţile schimbării
paradigmei de elaborare a proiectului enciclopedic atât
pentru specialişti cât şi pentru cititori. Substituirea
enciclopediei alfabetice cu cea funcţională ar putea să
„sperie, prin toate greutăţile căutării după alte criterii,
într-un material nesfârşit, rămas parcă fără cheie, din
punctul de vedere al unităţii şi al înţelegerii în resorturile
lui intime a întregului câmp de explorat”, dar cu toate
acestea „ea înseamnă un îndrăsneţ pas mai departe”
(Gusti, 1938, VIII).
Un compromis util.
Conducerea redacţională a E.R. în frunte cu
preşedintele D. Gusti, colaboratori precum Mircea
Vulcănescu, Anton Golopenţia şi oameni de ştiinţă
apropiaţi ca Dr. Mitu Georgescu, Dr. Sabin Manuilă şi
alţii au ajuns la o soluţie operaţională care fructifică
avantajele enciclopediilor alfabetice fără a pierde nimic
<<< 28
din beneficiile structurii organice, pe materii ale E.R.
Este vorba de adăugarea la finalul fiecărui volum a două
instrumente moderne comprehensive de identificare a
informaţiilor conţinute în tematica tratată: Indicele
Autorilor şi Indicele Textului (de materii), cu excepţia vol.
II, Ţara Românească, care cuprinde o singură listă extinsă,
exhaustivă, Indicele localităţilor din România.
Opţiunea lui D. Gusti pentru o enciclopedie
funcţională a comunităţii naţionale s-a sprijinit şi
consolidat pe o experienţă de cunoaştere
instituţionalizată orientată de o paradigmă validată la
nivel macrosocial. Mutarea centrului de greutate pe
doctrina naţiunii aflată, la debutul lucrărilor
enciclopediei în faza „unei ştiinţe în formaţie”, după
precizarea profesorului Gusti, era facilitată de „opera de
maturitate a Institutului Social Român”, adică de studiile
monografice de sate şi oraşe, de probleme şi procese
sociale desfăşurate peste un deceniu de documentare,
cercetare, dezbateri şi publicaţii.
1.3 Experienţa Institutului Social Român, ghid orientativ pentru
enciclopedie
Creat din iniţiativa eminentului sociolog Dimitrie
Gusti, cu sprijinul unor specialişti în ştiinţa şi practica
social-politică, Institutul Social Român a fost una dintre
cele mai interesante instituţii de utilitate publică din
România interbelică (Larionescu, Mărginean, Neagu,
2006, 74.) Experienţa acumulată de ISR a oferit atât o
structură de construcţie cât şi o practică metodologică
verificată a viitoarei Enciclopedii a României
Împrejurarea fastă a aniversării a zece ani de activitate a
ISR a prilejuit relansarea proiectului enciclopediei în
formatul amintit deja al unui Dicţionar social, economic şi
politic al României. Prospectul publicat al viitoarei
publicaţii precum şi şedinţele şi consfătuirile preliminare,
agreate cu entuziasm de membri şi colaboratorii
institutului (Gusti, 1938, VII), indicau o practică
metodologică neproblematică, susţinută de două atuuri:
existenţa unei documentări ştiinţifice vaste în secţiile
Institutului şi a unor echipe instituţionalizate de
specialişti şi tehnicieni cu experienţă de cooperare
ştiinţifică. După un an de căutări şi încercări de
sistematizare a informaţiilor ISR a modificat proiectul
iniţial în sensul că structura Dicţionarului urma să fie
lărgită într-o publicaţie enciclopedică de amploare
a viitorului în care capitolele dicţionarului să se
transforme într-o succesiune de volume (Gusti, 1938,
VII): „Sociologie, Etică şi Politică generală; Istoria doctrinelor
politice, economice şi sociale; Enciclopedie juridică; Drept
constituţional; Drept administrativ; Drept public internaţional;
Istoria dreptului român; Economie politică (istoria faptelor
economice; economie politică teoretică; economie politică naţională;
Finanţe; Statistică; Cooperaţie; Probleme agrare; Legislaţie
industrială; Politică socială; Politică externă; Biografii politice;
Legislaţie şcolară; Legislaţie bisericească; Legislaţie militară;
Istoria socială a Românilor; Geografia economică şi politică a
României; Cultura în România, şi altele şi altele” (Gusti, 1938,
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 29
VIII). Să înţelegem această schimbare de concepţie a
proiectului ca un recurs aparent la tradiţia universalist
raţionalistă a dicţionarului, survenită după un deceniu
de experienţă a ISR, sau ca abandonare a paradigmei
universalist raţionaliste a dicţionarelor enciclopedice
experimentate până la acea dată? Derularea proiectului
enciclopediei oferă un angajament ferm al autorilor în
favoarea unei lucrări referenţiale organice. Mai întâi,
obiectivul asumat al Enciclopediei României (ER)
coincidea cu strategia adoptată de ISR de a oferi o
expresie sintetică a nevoii de propăşire a societăţii prin
modernizare instituţională dublată, însă, de o implicare
sistematică a comunităţilor locale. În al doilea rând,
proiectul managerial al viitoarei publicaţii enciclopedice
a fost inspirat de practicile ISR în câteva direcţii
fundamentale, cu funcţie de ghid autentic al elaborării
Enciclopediei României.
1.3.1. Identificarea problemelor sociale majore generate de
schimbările structurale ale societăţii româneşti după 1918
- dublarea teritoriului şi a populaţiei, decalajele dintre
nivelurile de industrializare, urbanizare, organizare
administrativă, juridică, culturală ale provinciilor
noului stat naţional
- cercetarea lor obiectivă de către cele mai
prestigioase competenţe ale ţării, atât personalităţi
reputate cât şi institute de cercetare, laboratoare şi
departamente guvernamentale.
Ierarhia problemelor abordate este reflectată de
structura tematică a volumelor enciclopediei. Abordarea
atomară, fragmentată a vechilor enciclopedii a fost
înlocuită cu o reconstrucţie ştiinţifică organică,
integralistă a corpului naţiunii; lucrarea este sistematizată
în trei secţiuni masive divizate în şase volume (Gusti,
1938, IX), din care au apărut primele patru:
A) Organizarea politico-administrativă: volumul I, Statul
şi volumul II, judeţe şi oraşe, întitulat Ţara Românească;
B) Economia: volumul III, Economia Naţională şi
volumul IV, Întreprinderi şi Instituţiuni economice;
C) Cultura: volumul V, Cultura naţională şi volumul VI,
Instituţii şi personalităţi culturale. Deşi lucrările pregătitoare
pentru volumele consacrate culturii au fost efectuate,
acestea nu au mai văzut lumina tiparului din pricina
declanşării celui de Al Doilea Război Mondial,
materialele fiind pierdute.
1.3.2. Încurajarea cunoaşterii şi tratării comparativ-istorice a
problemelor societăţii româneşti în ansamblu cât şi în
plan regional, al provinciilor istorice dar şi cu cele ale
societăţilor europene, dat fiind faptul că România
întregită trăia într-o nouă constelaţie social-politică a
Europei, „cu care va trebui să fie solidară”. Viziunea
comparată, diacronică şi sincronică, este prezentă în
toate studiile celor patru volume, conferind analizelor
adâncime, claritate şi comprehensiune. Un exemplu, din
multe altele, ilustrează abilitatea autorilor M.
Manoilescu, Mitu Georgescu, A. G. Galan, Gr.
Mladenatz, N. C. Angelescu, I. C. Vasiliu ş.a., de a
descrie şi explica particularităţi ale evoluţiei
socioeconomice a societăţii româneşti. Recurgând la o
prezentare istorico-comparată a evoluţiei societăţii
româneşti de după Adrianopole (1929) până la finele
perioadei interbelice, reputatul economist şi sociolog M.
Manoilescu explică debutul procesului de modernizare
a ţării ca dezvoltare comercială provocată de favorizarea
schimburilor cu ţările occidentale, urmat, după 1880, de
etapa dezvoltării industriale naţionale în regim de
protecţie (legi speciale de ocrotire a industriei naţionale,
facilităţi vamale, credite de stat, comenzi de stat).
Dezvoltarea industrială a României, chiar dacă ea s-a
făcut în regim de protecţie, precizează Mihail
Manoilescu, a generat o „prosperitate continuă, graţie căreia
şi-a mărit venitul său naţional şi şi-a sporit în mod vizibil
buna stare a locuitorilor ei” (Manoilescu, 1939, 256). În
1935, precizează autorul, România ajunsese să-şi
acopere 70% din nevoile sale industriale din resurse
proprii. Cu resursele oferite de industrie s-au putut
construi şi susţine instituţiile statului român şi civilizaţia
modernă (oraşele, căile ferate, îmbrăcămintea populaţiei,
etc.) şi nicidecum cu „producţia noastră agricolă
anemiată, de un randament inferior tuturor celorlalte ţări
agricole din Europa”: este edificator faptul că „în
schimbul internaţional, România vinde produsul muncii a
zece muncitori agricoli contriia produsului muncii unui singur
lucrător industrial din occident” „Nu se mai poate deci vorbi
astăzi de o Românie eminamente agricolă” (Manoilescu,
1939, 257, 260; 1943, 880). Mai mult, după opinia
autorizată a lui M. Manoilescu, evoluţia economiei
româneşti a creat condiţiile pentru „afirmarea geniului
tehnic şi organizator al Românilor. O pleiadă de tineri
ingineri, ieşiţi mai ales din şcolile noastre politehnice de
la Bucureşti şi Timişoara, s-au aruncat cu mult curaj în
industrie, şi-au verificat acolo cunoştinţele tehnice şi
şi-au dezvoltat spiritul organizator” (Manoilescu, 1939,
260). O evoluţie descendentă a rentabilităţii agriculturii
este prezentată în enciclopedie şi de N. C. Angelescu;
el constată că dintr-o serie de împrejurări, cum sunt
„lipsa de capital de exploatare, lipsa maşinilor şi
instrumentelor agricole şi mai ales lipsa unei discipline
a muncii productive, rezultă pentru economia noastră
agricolă o pierdere de vreme care a fost evaluată de
specialişti la un miliard de zile anual pe întreaga ţară. În
asemenea condiţii, cultura pământului este şi rămâne o
considerabilă risipă de forţe şi de timp”, ceea ce face ca
agricultura să fie în zilele noastre „o ocupaţie lipsită de
rentabilitate” (Angelescu, 1943, 872).
1.3.3. Stimularea punctelor de vedere opuse, a spiritului larg
de toleranţă al opiniilor diferite asupra subiectelor tratate
care să „găzduiască” cele mai importante tendinţe
sociale şi politice pentru a da proiectului Enciclopediei
o cât mai mare supleţe. Spre pildă, rămânând în acelaşi
context al problematicii dezvoltării socioeconomice a
societăţii româneşti din epocă, conducerea
Enciclopediei a introdus în dezbatere puncte de vedere
29 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 30
diferite privind direcţia de evoluţie a ţării, ca de pildă
încurajarea mai degrabă a agriculturii „care este şi
rămâne temelia economiei româneşti, pârghia cea mai
importantă a prosperităţii ţării” (Ionescu-Siseşti, 1939,
302).
1.3.4. Promovarea sincerităţii ştiinţifice prin practicarea
documentării aprofundate. D. Gusti şi colaboratorii săi
apropiaţi, H.H. Stahl, M. Vulcănescu, A. Golopenţia, Tr.
Herseni, O. Neamţu, erau încredinţaţi că într-o perioadă
de organizare intensă a societăţii româneşti „acţiunile
eficace cereau o documentare temeinică”,
superficialitatea fiind, mai mult decât înainte, „o crimă
contra naţiunii”. În consecinţă, toate studiile publicate
în cele patru volume ale Enciclopediei României sunt
fundamentate pe o evidenţă empirică cuprinzătoare,
semnificativă pentru tema tratată: rezultate ale
cercetărilor monografice, excurs socioistoric, baze de
date statistice din surse autentice, analize comparative,
observaţii directe, analize legislative, iconografie,
reproduceri de artă, hărţi etc. De exemplu, tematica
structurii sociale a satului românesc se sprijină pe
rezultatele cercetărilor monografice şi de acţiune socială
în peste 126 de sate, cu participarea a aproape 1000
studenţi şi 1600 specialişti şi tehnicieni; acestea au oferit
informaţii şi interpretări esenţiale pentru diagnoza
situaţiei satelor, ce acopereau 80% din populaţia ţării
(Gusti, 1938): fărâmiţarea proprietăţii, bugetul
gospodăriilor de ţărani săraci, mijlocaşi şi bogaţi,
inventarul agricol, mortalitatea excesivă, deficitul de
naşteri în anumite zone, analfabetismul, alimentaţia,
igiena sătenilor şi a locuinţei, etc.
2 Monografia sociologică a Naţiunii: paradigmă
întemeietoare a Enciclopediei României.
Dimitrie Gusti a recurs la ideea de monografie
sociologică a comunităţii pentru a construi o viziune
teoretică asupra unei triple strategii (naţionale, regionale,
locale) de dezvoltare a societăţii româneşti întregite. El
se înscrie în tradiţia gândirii sociale romaneşti, dezvoltată
de personalităţi eminente ca I.H. Rădulescu, G. Bariţ,
M. Eminescu, T. Maiorescu ş.a., conform căreia
„punerea în lucrare a principiilor moderne de libertate,
egalitate, proprietate, democraţie, stat modern să nu
distrugă structurile sociale de solidaritate moştenite.
Eforturile teoretice de raţionalizare si europenizare ale
societăţii româneşti rămase în urmă erau văzute de aceşti
mari oameni de cultură, cu autentică vocaţie reformatoare,
prin conservarea memoriei istorice, a ideii de comunitate,
comunităţile istorice fiind singurele care pot genera spirit
de unitate, coeziune socială, implicare morală, continuitate,
sentimente de datorie, de apartenenţă. Raţiunea umană,
natura omului nu constituie, în optica personalităţilor care
au fundat sociologia românească, un garant suficient al
legitimităţii împrumutului cultural in vederea modernizării
societăţii tradiţionale; „omul natural” trebuie completat de
„omul istoric”, adică de omul susţinut de autoritatea
<<< 30
comunităţii etnice, religioase, familiale, săteşti, de
vecinătate, de raporturile de prietenie etc. Cele mai
interesante perspective, idei şi sisteme sociologice au fost
imaginate ca răspuns la tensiunea dintre eforturile de
conservare a identităţii etnice, pe de o parte, şi
modernizarea ei prin împrumutul cultural extern, pe de
alta.
Concepţia monografiei sociologice constituie un ansamblu
articulat de teorii, concepte, teze, care oferă un model de
analiză a comunităţii naţionale (Larionescu, 2007, 118-133):
teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor,
conceptele de unitate socială, relaţii şi procese sociale,
legea paralelismului sociologic, conceptul de
interdisciplinaritate, legea dreptăţii, idealului, circuitului
social.
Prezentăm, pe scurt, câteva repere metodologice,
care au relevanţă pentru proiectul Enciclopediei
României.
Voinţa socială este considerată de Gusti esenţa vieţii
sociale şi principiul său explicativ, având o calitate unică
şi anume capacitatea uimitoare de a crea unitatea socială
în virtutea constituţiei sale intime. Exercitarea
„imboldului de socializare al voinţei” necesită prezenţa
materialului asupra căruia „se dezlănţuie” influenţa
voinţei sociale. Acest material este format din „unitatea
mediului” sau a cadrelor vieţii sociale.
Cadrele vieţii sociale definesc virtualităţile, putinţele de
devenire ale vieţii societăţii: cadrul cosmic (mediul
natural geografic), cadrul biologic (factorii biologici,
demografici, rasiali), cadrul istoric (cultura moştenită) şi
psihic (psihologie colectivă, opinie publică). Nu mai
puţin originală este şi viziunea lui Gusti asupra teoriei
manifestărilor voinţei sociale.
Manifestările vieţii sociale sunt categorii a priori care
structurează realitatea socială: manifestările economice
şi cele spirituale constituie substanţa vieţii sociale, în
vreme ce manifestările juridice şi politice alcătuiesc
funcţiunea acesteia. Tipologia manifestărilor gustiene îşi
află izvorul de inspiraţie in filozofia kantiană. Tr.
Herseni prezintă raportul dintre cele două tipuri de
manifestări formulat de D. Gusti ca un răspuns kantian:
activitatea economică si spirituală fără reglementarea
juridică si ierarhizarea etică ar fi o activitate oarbă,
haotică; activitatea juridică, morală, politică si
administrativă fără o materie pe care să o organizeze ar
fi o activitate lipsită de conţinut, goală (Herseni, 1934,
102).
Ce semnificaţie au aceste concepte pentru
proiectul ER?. Cum se reflectă aceste concepte în
metodologia operaţională a ER? Prezentăm câteva
corolarii indicative ale teoriei lui Gusti asupra
construcţiei publicaţiei.
2.1. Ideea de condiţionare în locul celei de determinare
mecanică.
Cu alte cuvinte, cauza clasică apare sub ipostaza de
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 31
virtualităţi, indeterminare, probabilitate, fascicol de
posibilităţi. Cadrele nu au capacitatea de a determina în
chip univoc transformări (manifestări) sociale, ele nu
indică niciodată, în chip nemijlocit, o necesitate, ci doar
„un câmp de virtualităţi ce urmează să fie actualizate”
de puterile voinţei sociale (Gusti, 1946, 54). Cercetările
pe teren, în arhive cu instrumentarul cadrelor şi
manifestărilor voinţei sociale au furnizat dovezi în acest
sens, constând în numeroase situaţii în care în aceleaşi
cadre apar manifestări diferite sau în cadre diferite apar
manifestări asemănătoare. De pildă, coloniştii moţi de
lângă Timişoara, observă Gusti, continuă să profeseze
meseriile de „negustori ambulanţi săraci în câmpiile
mănoase ale Banatului”, iar coloniştii macedoneni din
Dobrogea „perseverează în păstorit şi comerţ în
mijlocul tătarilor şi turcilor agricultori” (Ibidem, 53). În
acelaşi sens, alţi autori ai ER, cum sunt Gr. Mladenatz,
A.G.Galan, I. Tatos, au demonstrat în studiile lor că
voinţa legiuitorului şi a puterii administrative nu sunt
cauze nemijlocite ale dezvoltării mişcării cooperatiste în
România; este vorba mai degrabă de favorizarea
cooperaţiei prin instituirea federalelor, uniunilor de
control şi ale centralelor care aveau scopul de a îndruma,
controla şi finanţa cooperativele şi nicidecum de a
substitui „spiritul de întrajutorare a unui grup de
elemente muncitoare având nevoi comune de satisfăcut”
(Mladenatz, 1943, 631).
2.2. Explicaţie cauzală integralistă, „caldă”, nu rece, mecanică.
O inovaţie gustiană semnificativă pentru subiectul
de faţă este modalitatea cum a prelucrat cu măiestrie
ideile sociologice franceze privind supremaţia întregului
care îşi armonizează părţile componente şi opţiunile
fenomenologice germane asupra abilităţilor indivizilor
şi grupurilor sociale de a structura realitatea socială cu
ajutorul categoriilor logice a priori. Formula cauzalităţii
sociologice, la care ajunge autorul, este surprinzător de
originală şi rezistentă la proba timpului: numai
împreună, voinţa socială (cu întreaga ei morfologie
intimă) şi cadrele sale naturale şi sociale alcătuiesc
cauzalitatea sociologică, sau codificat, V+C=M
(Voinţa+Cadre=Manifestări). Cât de actuală este
viziunea gustiană asupra principiului cauzalităţii sociale
se poate vedea cu uşurinţă din felul cum autorii ER l-au
aplicat în cercetarea vieţii economice a societăţii
româneşti. De exemplu, C. Garoflid, N. Cornăţeanu, G.
Ionescu-Siseşti, I. C. Vasiliu ş. a. au tratat, cu superioară
înţelegere, agricultura ca valorizare a cadrului natural
(climă, sol, relief) şi social (tradiţii, obiceiuri, opinie
publică) de către priceperea şi voinţa omenească. În
acest context, constatau aceştia, este explicabil eşecul
reformelor agrare succesive, de la 1864 şi până la
exproprierea de după primul război mondial, inclusiv,
datorat modalităţilor unilaterale de înfăptuire a lor.
Unele neajunsuri aparţin reformelor agrare, care s-au
centrat pe soluţionarea problemei sociale agrare,
neglijând rentabilitatea acesteia; mai mult distribuţia
pământului la ţărani nu a fost însoţită de educaţia noilor
proprietari pentru „deşteptarea de noi trebuinţe”:
„înfiinţarea de silozuri în gările din regiunile de
producţie, magazii, credit, organizarea muncii
mecanice” (Garoflid şi Cornăţeanu, 1939, 150).
2.3. Ideea de structură integralistă şi funcţională a ER.
Sub influenţa principiilor şi practicilor metodologice
induse de teoria monografiei sociologice a rezultat o
structură integralistă şi funcţională a Enciclopediei
României, unde „cititorii nu se vor mai rătăci în faptele
mărunte, ci vor putea urmări direcţiile şi fragmentele
mari, înaintea cărora nu se pierde conştiinţa şi amintirea
întregului, şi unde acele fapte mărunte se întâlnesc de la
sine încadrate. Iar în cele din urmă, ei vor descoperi că
însăşi căutarea, nu numai rezultatele ei, într-o asemenea
Enciclopedie, este mai uşoară şi mai rodnică decât în
cele vechi, cu care s-au deprins” (Gusti, 1938, IX).
Sistemul monografiei sociologice a comunităţii
(naţionale, zonale, locale) a orientat structura celor patru
volume cât şi a fiecărui studiu în parte, ţinând seama de
particularităţile şi complexitatea tematicii tratate, opţiunile
autorilor, interconexiunile problemelor abordate.
Aplicarea cea mai transparentă a tiparului
monografiei gustiene este vizibilă în volumul al doilea
al Enciclopediei României, Ţara Românească, în care se
specifică Partea I Monografiile judeţelor României şi Partea
II, Monografiile oraşelor reşedinţă, urmate de Planul (de
redactare), reiterând schema cadrelor şi manifestărilor
specifice paradigmei Şcolii de la Bucureşti:
Cadre – Stema, Geografie (Aşezare, Înfăţişarea
pământului, Climă şi ape, Vegetaţie, Bogăţii minerale),
Istorie (Vechime şi dezvoltare istorică), Populaţie
(Starea populaţiei, Mişcarea populaţiei), Înfăţişare
socială (Configuraţia generală, Îndeletniciri principale,
Port, Obiceiuri, Credinţe caracteristice, Aşezăminte,
Oameni de seamă, Stări şi prefaceri sociale);
Manifestări – Economie (Caractere generale,
Agricultură..., Creşterea animalelor, Industrie, Comerţ,
Credit şi Cooperaţie, Finanţe publice, Drumuri,
Navigaţie..., Cale ferată, Poştă, Telegraf, Telefon...,
Turism), Cultură (Ştiinţa de carte, Învăţământ,
Instituţii culturale, Confesiuni), Religie, (Biserici şi
Instituţii bisericeşti, Organizare administrativă),
Administraţie (Organizare judecătorească, Organizare
sanitară, Asistenţă şi prevedere socială), Principale
aşezări (Comune urbane, nereşedinţă – monografii),
Localităţile judeţului respectiv. Volumul se încheie cu
Indicele localităţilor României, Hărţi şi planşe în afară
de text.
Volumul I al Enciclopediei, Statul, utilizează o
formulă a schemei cadrelor şi manifestărilor specificată
la tematica structurii statului român, în care delimitările
dintre conţinutul cadrelor şi manifestărilor sunt mai
puţin tranşante şi în care predomină interconexiunile
tematice, diversitatea unor puncte de vedere.
Enciclopedia se deschide cu două studii programatice,
31 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 32

<<< 32
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 33
al lui D. Gusti, Ştiinţa Naţiunii, şi N. Iorga, Originea, Firea
şi Destinul Neamului Românesc. Structura volumului
consemnează o distribuţie a studiilor ce încorporează în
linii esenţiale formula cadrelor şi manifestărilor, cu unele
particularităţi ţinând de opţiunile autorilor, de
intercondiţionările subiectelor tratate. Astfel, identificăm
cadrele geografic şi istoric în mai multe contribuţii, cum
sunt Geografia României de Vintilă Mihăilescu, Istoria
Românilor, de N. Iorga, Const. C. Giurescu, precum şi
alte studii tematice care tratează evoluţia istorică a
simbolurilor semnificative ale autorităţii statale
româneşti cum sunt: Stema României, Sigiliul Statului,
Steagurile României, Însemnele Regalităţii Române,
Decoraţiunile Româneşti, Monedele României,
Timbrele poştale Româneşti. Autorii, istorici, magistraţi
reputaţi, au subliniat, în consens cu viziunea gustiană a
comunităţii etnice/naţionale, ideea conform căreia
aceste însemne reprezintă aspiraţiile şi idealurile fiinţei
istorice şi politice ale comunităţii, manifestări ale unor
valori şi idei preţuite de-a lungul timpului. Ilustraţiile
bogate, cele mai multe de deosebită acurateţe şi calitate
tehnică şi artistică, sporesc calităţile cognitive şi
comprehensive ale textelor.
De la „mediul geografic” la temeiul geografic al
organizării administrative a României.
Reputatul profesor Vintilă Mihăilescu, în studiul său
„Geografia României”, care deschide capitolul I al
primului volum al ER, a cercetat marile zone naturale
ale ţării şi a constatat că ele se leagă „prin drumul văilor
şi al culmilor radiare” în „acea armonică unitate
complexă, care constituie personalitatea geografică a
ţării noastre”. Iar „conştiinţa acestei unităţi complexe”
corespunde unităţii naţionale, dobândite „odată cu
sporirea neamului românesc şi a puterii lui politice”
(Mihăilescu, 1938, 47). Limitarea la regiunile naturale a
produs de-a lungul istoriei, nu doar la noi ci şi la alte
popoare, „organizarea primitivă” a activităţilor
economice, politice, administrative. Plecând de la
caracterul geografic dominant, autorul identifică în
România „patru tipuri de judeţe: judeţele de depresiune,
judeţe de bazine fluviale, judeţe de pădure şi judeţele de
stepă” (Mihăilescu, 1938, 49). El conceptualizează relaţia
mediu-activităţi administrative prin sintagma „Temeiul
geografic al împărţirii administrative” a României.
Ulterior, pe măsura creşterii populaţiei, odată cu sporirea
mijloacelor de transport şi a siguranţei au apărut judeţe
complexe care au depăşit cadrele zonelor naturale
(ibidem).
Acest mod de abordare relevă consensul opţiunii
teoretice a geografului şi a sociologului Gusti în ceea ce
priveşte descrierea şi înţelegerea mediului natural. Este
vorba de importanţa decisivă a relaţiei dintre resursele de mediu
şi viaţa socială.
Observăm că, în acelaşi prim volum al ER, avem
două studii privind istoria românilor, scrise de autori de
prestigiu, N. Iorga şi C.C. Giurescu. Managerii
publicaţiei au decis introducerea în volum a ambelor
contribuţii, ţinând seama de notorietatea autorilor şi
diferenţierea perspectivelor de tratare.
În studiul său Originea, Firea şi Destinul Neamului
Românesc, Nicolae Iorga prezintă principalele repere
istorice ale evoluţiei poporului românesc, cu accent
asupra unor caracteristici fundamentale ale psihologiei
etnice şi formelor sale de organizare. Rezultatul analizei
sale este un profil tradiţional al comunităţilor săteşti,
relevant pentru direcţia de evoluţie a statului:
- satul românesc se constituie ca rezultat al evoluţiei
organice, treptate a poporului, la antipodul unor
formaţiuni create artificial prin decrete şi ordonanţe;
- satul apare ca o comunitate de „rude, cu oameni
buni şi bătrâni care judecă şi împacă”, stabileşte în
mod echitabil povara datoriilor către stat, obligaţiile
recrutării la oaste, ţinând cont de faptul că
„disciplina românească... trece prin inima omului”
(Iorga, 1938, 38);
- structura socială tradiţională a satului pune în
lumină „solidaritatea de status”, fără diferenţieri
semnificative între categoriile sociale: stăpânul de sat
era reprezentat printr-un „om care este bun, drept
şi viteaz – trei lucruri care se cer neapărat”, altfel el
va fi părăsit de toţi (ibidem), nu va avea pricini de
judecat, îl va însoţi oprobiul comunităţii;
- reforma cea mare a societăţii româneşti, situată în
mijlocul spaţiului european, implică redescoperirea
virtuţilor ascunse „în adâncul sufletului nostru, care
se cere numai liberat”; aceste calităţi se referă la
„putinţa sentimentului omeniei, al iniţiativei” care au
fost reactualizate odată cu „momentul de
spontaneitate liberă” al procesului întregirii naţionale
(Iorga, 1938, 41).
Celălalt studiu, Istoria Românilor, de Const. C.
Giurescu, profesor univ., istoric şi director al Fundaţiilor
Regale, oferă o descriere cronologică a stăpânirilor,
bătăliilor, personalităţilor care au marcat evoluţia
poporului nostru din vremuri imemoriale până în
perioada interbelică. Autorul pune în relief câteva
profiluri de conducători care au avut o importanţă
politică şi simbolică deosebită cum sunt personalităţile
lui Mircea cel Bătrân (sec. 15), Ştefan cel Mare (sec. 15),
Mihai Viteazul (sec. 16), C. Brâncoveanu (sec. 17-18),
etc. Autorul acordă atenţie faptelor istorice care au
generat suita de schimbări şi evoluţii moderne ale ţării,
cum sunt Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821),
Tratatul de la Adrianopol (1829), domniile
regulamentare, revoluţiile de la 1848 în ţările române,
Unirea Principatelor (1859), domnia de peste 48 de ani
a lui Carol I, Unirea cea Mare, sub Ferdinand
întregitorul (1918), Regenţa (1927-1930) şi Restauraţia
lui Carol al II-lea. C.C. Giurescu considera că problema
principală a statului român, întregit în graniţele sale, era
consolidarea independenţei prin trei reforme
substanţiale vizând: tema înarmării, politica financiară
pentru a depăşi criza mondială şi problema culturii şi
33 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 34
conştiinţei naţionale (Giurescu, 1938, 58). Foarte intuitivă
şi utilă pentru o analiză comparată longitudinală este
succesiunea de 12 hărţi ale ţărilor româneşti în momente
cheie ale evoluţiei sale (Giurescu, 1938, f.p.): Dacia
preistorică (din paleolitic până la 512 î.e.n.), Dacia
Traiană, Ţările Româneşti în timpul năvălirilor barbare
(271-1247), Ţările Româneşti în vremea lui Mircea cel
Bătrân, Ţările Româneşti sub Mihai Viteazul (1600),
Ţările Româneşti în 1718 (Pacea de la Pojarevac), Ţările
Româneşti la 1775, Ţările Româneşti la 1812, Ţările
Româneşti în 1856 (Tratatul de la Paris), România la
1878 (Tratatul de la Berlin), România în 1913 (Tratatul
de la Bucureşti), România de astăzi (perioada interbelică,
n.ns. M. L.).
Un spaţiu generos din primul volum al ER
(capitolele III-XI) sunt consacrate, în linii generale,
manifestărilor Statului român, începând cu Constituţia
României, Dreptul public, Regimul electoral în
România, Regimul parlamentar, Administraţia centrală
şi locală, Poliţia, Arhivele României, Organizarea
Judecătorească, Legislaţia civilă şi penală, Cultele în
România, Organizarea învăţământului, Straja Ţării,
Sănătatea publică, Asistenţa socială, Asigurările sociale,
Organizarea socială a ţărănimii, Regimul agrar în
România, Organizaţia socială a muncitorilor,
Organizarea socială a profesiunilor, Organizarea fiscală
şi financiară a Statului, Armata, Bătăliile Românilor,
Viaţa politică a României şi încheind cu România în
viaţa internaţională.
Se cuvine să remarcăm faptul că autorii capitolelor
din volum nu au urmat o schemă „pură” a indicatorilor
cadre şi manifestări, ci au subordonat analizele unor
exigenţe vizând imixtiunea acelor evidenţe ce ţin de
cadrele sociale şi naturale în corpus-ul manifestărilor, cu
rol clarificator, explicativ şi facilitator al operării asupra
textelor: evoluţia unor patologii sociale, prezentări de
condiţii socioistorice ce au reclamat reacţii reformatoare
şi soluţii organizatorice ale statului, etc.
Pe măsură ce complexitatea problematicii creştea şi
bogăţia datelor empirice se acumula au apărut provocări
vizând clasificarea şi structura tematică a studiilor
conform criteriilor operaţionale ale teoriei cadrelor şi
manifestărilor, mergând până la revizuiri, juxtapuneri,
reluări şi relocări ale datelor cercetării, inclusiv întârzieri
în predarea materialelor spre publicare. Cele mai mari
dificultăţi întâmpinate de Comitetul de redacţie al
E.R.(Comitetul de Redacţie, ER, III, 1939, V-VIII) au
apărut la volumele III şi IV privind viaţa economică a
României. Proiectul iniţial concepea structura volumului
al treilea ca o analiză a economiei generale a ţării
(condiţiile sau zestrea economică şi manifestările vieţii
economice – Producţia, Circulaţia, Distribuţia,
Consumaţia), în vreme ce volumul următor ar fi fost
consacrat monografiei feluritelor instituţii şi
întreprinderi economice. O serie de schimbări de
context social naţional şi internaţional, intervenite pe
parcursul elaborării textelor, îndeosebi începând cu 1937
<<< 34
când toate întreprinderile mari din ţară au fost solicitate
să contribuie la eforturile de securitate şi apărare
naţională, fiind imposibilă recoltarea de date amănunţite
pentru monografierea acestora, au impus o reorientare
a cercetărilor. Decizia finală a Comitetului de redacţie,
în care un rol decisiv l-a avut proiectul lui Mircea
Vulcănescu, a constat într-o integrare mai bună a
temelor în ansamblul E.R, prin redistribuirea
contribuţiilor şi fuziunea datelor conţinând elemente de
cadre (condiţionare) a vieţii economice cu elemente de
manifestări ale acestei activităţi. În versiunea finală
cititorul află toate lămuririle, atât cele ce derivă din
condiţiile naturale şi psiho-istorice ale fenomenelor cât
şi din activităţile etico-administrative, legislaţie şi politici
sociale, fără a fi nevoit să consulte informaţiile
pendulând de la un volum la altul.
2.4. Sociologia naţiunii, călăuză metodologică în elaborarea ER.
Prezentăm, în cele ce urmează câteva orientări
metodologice relevante pentru întocmirea enciclopediei
induse de ideea gustiană a naţiunii.
2.4.1. Naţiune versus etnicitate.
Dimitrie Gusti şi, într-o anumită măsură, Petre
Andrei, C. Rădulescu-Motru au considerat naţiunea ca
o trăsătură ideal tipică contrapusă altei trăsături ideal
tipice, etnicitatea. Etnicitatea semnifica ceea ce natura a
făcut din popor, adică o comunitate de sânge şi tradiţie care
duce o viaţă pasivă, de fatalism şi resemnare. Spre deosebire
de popor care este o comunitate etnică naturală,
naţiunea este un ideal tip al cărei note definitorii sunt
creaţia voluntară, efortul de fiecare clipă, voinţa de a fi,
de a trăi şi de a lupta pentru un ideal, de creare a unui
destin propriu. Dacă poporul este ceea ce natura l-a
făcut, naţiunea este „ceea ce se străduieşte ea să fie, ceea
ce rezultă din efortul neîncetat al celor care o compun”
(Gusti, 1938, 18-21); „naţiunea presupune o voinţă
conştientă de scopurile pe care le urmăreşte, stăpână pe
mijloacele ei de acţiune” (ibidem). Raportul între naţiune
şi etnicitate este văzut în termenii de realitate culturală
versus identitate virtuală. În timp ce „naţiunea” este o
„unitate socială autonomă de scop şi mijloace”, altfel
spus o „comunitate culturală”, „etnicitatea” constituie
doar o „realitate virtuală”, o condiţie de viaţă a naţiunii
încadrată de el la capitolul „cadrele vieţii sociale”.
Introducerea dimensiunii voluntare ca o variabilă
definitorie a naţiunii care o diferenţiază în chip specific,
fără a o rupe însă de starea etnică naturală a poporului
este, după opinia noastră, o contribuţie decisivă, cu
adevărat revelatorie a sociologiei gustiene, cu urmări
profunde în planul cunoaşterii si acţiunii practic-politice.
În acest context de idei orice acţiune reformatoare, orice
proiect de dezvoltare socială devin manifestări de voinţă
socială naţională şi, respectiv zonală sau locală,
manifestări definite prin dimensiunile creativităţii şi
responsabilităţii în promovarea valorilor ţinând seama
de „ierarhia problemelor impusă chiar de realitate”
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 35
(Gusti, 1938, 17).
In delimitarea operată de D. Gusti între popor si
naţiune se resimt însă şi unele reminiscenţe
antropologice care au însoţit dezbaterile politice din
vestul Europei în prima jumătate a secolului trecut. În
luptele pentru reforma parlamentară din Anglia anilor
1930, consemna Petre Andrei, whigii susţineau ca
poporul nu este reprezentat suficient in Camere,
revendicând o lărgire a drepturilor sale. Dând replica la
aceste revendicări, Disraeli a formulat deosebirea
interesantă între popor, ca un dat natural, un fapt brut,
şi naţiune ca o comunitate civilizată, care necesită timp
îndelungat şi o artă speciala de educaţie, fiind un produs
cultural. D. Gusti nu face nici el excepţie, din acest punct
de vedere, împărtăşind criteriul formulat de Disraeli,
conform căruia poporul este substratul natural al
naţiunii, aceasta din urmă fiind considerată ca produs
cultural.
2.4.2. Prioritatea viziunii funcţionale asupra celei substanţiale
asupra naţiunii.
„Printr-o fericită armonizare a unor mesaje spirituale
provenind din mişcări culturale antinomice
(romantismul german si pozitivismul francez),
personalităţi ale sociologiei româneşti, precum D. Gusti,
P. Andrei, Eug. Speranţia, Nic. Petrescu, C.
Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu, au creat un stil de
dezbatere şi argumentare in chestiunea identităţii etnice
de factură funcţională, cu note specifice la fiecare autor
in parte. Spre deosebire de viziunea substanţială care
îndreaptă cercetarea esenţei etnicităţii spre un fapt
istoric sau calitate metafizică (ortodoxism, cosmicism,
întocmiri voevodale, gospodării săteşti, datini populare
etc.) optica funcţională direcţionează cercetarea
„realităţii româneşti” spre ceea ce produce faptele
istorice adică spre activităţile sau manifestările sufletului
etnic destinate sa creeze şi să întreţină cultura specifică.
Consecinţele nemijlocite ale unui asemenea mod de
abordare sunt de maximă importanţă pentru cercetarea
fenomenului etnicităţii prin deschiderile teoretice pe
care le oferă: actualitatea (actualizarea) sufletului etnic,
împlinirea lui ca naţiune, „puterile sociale” ale
comunităţii etnice, etnicitate şi cultură, caracterul
„natural” al comunităţii etnice etc.
2.4.3. Supremaţia naţiunii în raport cu statul.
Concepând naţiunea ca unitate socială de scop şi
mijloace, D. Gusti a avut consecvenţa să dezvolte ideea
supremaţiei naţiunii în relaţia ei cu statul. Cu alte cuvinte,
statul este conceput ca un mijloc de înfăptuire şi
desăvârşire a naţiunii ca scop suprem al evoluţiei
popoarelor. Superioritatea naţiunii faţă de stat decurge
din supremaţia scopului asupra mijloacelor sale de
înfăptuire. Această idee a priorităţii naţiunii faţă de stat
prezintă deosebită însemnătate în contextul dezbaterilor
din epocă despre statutul tradiţiilor în politicile de
dezvoltare socială. Prin accentele puse asupra
dimensiunilor creativităţii şi responsabilităţii în
promovarea valorilor culturale autentice în definirea
sociologiei naţiunii, Gusti a furnizat argumente valide
împotriva naţionalismului, xenofobiei şi rasismului.
Poziţia sociologiei naţiunii gustiene legitimează
democraţia vieţii naţionale şi infirmă ideea ghetourilor
bazate pe discriminare şi ură naţională.
Încheiere.
Sperăm că articolul de faţă să netezească drumul
spre reintrarea în conştiinţa publică a unei lucrări de
referinţă, de proporţii masive, care oferă cea mai
documentată şi cuprinzătoare analiză asupra evoluţiei şi
stării societăţii româneşti din anii interbelici, înfăptuită
de specialişti reputaţi, experţi şi tehnicieni de vârf pe
care i-a avut societatea românească. Am dezvăluit faptul
că publicaţia a urmat un model de documentare,
cercetare şi interpretare a evidenţei empirice a constituirii
şi dezvoltării statului după Marea Unire, în care sunt
vizibile o serie de înlănţuiri complexe şi contradictorii de
particularităţi ale istoriei sale, de la fenomenele masive
(economice, geopolitice, demografice) la percepţiile,
atitudinile şi comportamentele elitelor, masei populaţiei.
În lucrarea noastră am sugerat că ER poate fi mai intens
şi profund folosită ca bază valoroasă de analize
istorico-comparative pentru cercetări ulterioare, precum
şi deschideri pentru clarificarea unor controverse şi
dezbateri contemporane. Câteva exemple pot fi
edificatoare:
- ideea slăbiciunii statului, ca factor cauzal al rămânerii
în urmă în procesul de modernizare a societăţii
româneşti. Analizele cuprinse în Enciclopedie pot
aduce accente şi nuanţe privind rolul presiunilor şi
mecanismelor tradiţionale ce perpetuează
reproducerea structurii sociale de status, nelăsând
loc pentru schimbare socială şi inovaţii tehnologice.
Imaginea tipică a membrilor comunităţilor
teritoriale, cercetate de H.H. Stahl, săteni şi stăpâni
deopotrivă, descrie o populaţie interesată să-şi
asigure venituri constante care să le permită să ducă
traiul cu care erau obişnuiţi;
- dezvăluirea societăţii româneşti profunde la „startul”
modernizării: contraponderea microstructurilor comunitare la
macrostructurile autorităţii centrale. Textul Enciclopediei
poate stimula dezbaterile privind impactul
contextului est-răsăritean asupra factorilor şi
agenţilor locali (aşa numiţii mandatari ai obştii
ţărăneşti, cum îi denumea Stahl) şi străini la
destructurarea raporturilor medievale, altfel spus:
contraponderea microstructurilor comunitare la
macrostructurile autorităţii centrale;
- permanenţe istorice provocatoare ale structurii
socioprofesionale ale societăţii româneşti în decursul evoluţieii
sale. Cum putem înţelege şi explica manifestarea,
aproape în aceeaşi termeni, în perioade istorice
diferite, a unui mecanism sistematic de frânare, sau
de încetinire a dezvoltării moderne a societăţii
35 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 36

<<< 36
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 37
datorat configuraţiei gospodăriei ţărăneşti?.Care
atribute ale gospodăriei rural-agricole sunt mai
vulnerabile la cerinţele progresului actual: statutul
auxiliarilor? caracterul de subzistenţă al marii
majorităţi a gospodăriilor ţărăneşti? raţionalitatea
familială a acestora versus raţionalitatea individuală
capitalistă?. Unele idei şi intuiţii le aflăm în cercetările
lui Mitu Georgescu (1939, 46) din Enciclopedia
României;
- puterea instituţiilor. Legitimări istorice ale rolului statului
ca gestionar al resurselor pentru dezvoltare. Textul
Enciclopediei permite elaborarea de explicaţii,
susţinute cu baze de date consistente, asupra rolului
statului naţional ca factor modernizator, îmbogăţind
şi lărgind argumentele utilizate de teoreticieni
precum sunt W. Sombart, Fr. List, A. de Tocqueville,
K. Bücher, Fr. Oppenheimer, Şt. Zeletin, D.P.
Marţian, I. Ghica, P.S. Aurelian, E. Lovinescu, M.
Manoilescu. Spre pildă, specialistul francez Charles
Gide, fondatorul şcolii solidarismului social şi,
totodată, bun cunoscător al situaţiei din România, a
pus în lumină un aspect inedit al politicilor sociale
de la noi; acestea „ascundeau pericolul
permanentizării tutelei administrative” (Gide, apud
Mladenatz, 1943, 630): „Când este vorba de tutelă,
politică sau socială, niciodată nu sună ceasul în care
tutorul să spuie: acum sunt inutil; pupila mea este în
situaţia de a umbla singură. Şi când este vorba de o
mişcare socială nu trebuie să pierdem din vedere că
cu cât ea creşte, cu atât puterile publice sunt mai
înclinate să-şi menţie tutela, nu în interesul pupilei,
dar spre propria lor securitate”.
- contemporaneitatea versus reconstrucţia istorică a
trecutului. Studiile istoricilor care au publicat în ER
au continuat „disidenţa” făcută de H.H. Stahl la
adresa paradigmei monografiei sociologice
exhaustive, care limita orizontul cadrului istoric la
„durata scurtă” operaţionalizat la circa 30 de ani
(Bădina, 1965, 55). În cercetările lor istoricii au
extins schema cadrului istoric sub presiunea unor
fapte relevante cu trecut îndepărtat: formele de
organizare devălmaşe ale comunităţilor rurale,
sistemele de „stăpânire” a loturilor, relaţiile de
rudenie, regulile de moştenire, vânzare şi cumpărare
în satele cercetate, sistemul credinţelor de „rit vechi”,
dreptul viu (obişnuielnic), semnificaţiile „delniţei”,
tipul de organizare genealogic si negenealogic,
sistemul agriculturii itinerante şi raporturile de
proprietate, tipurile de viaţă economică şi spirituală
vechi suprapuse peste noile tipuri, etc. Argumentele
gustiene şi ale colaboratorilor săi, îndeosebi Tr.
Herseni, M. Vulcănescu, I. Ionică, privind
„contemporaneitatea” analizelor sociologice si
evitarea programatica a reconstrucţiilor istorice de
„lungă durată” versus extinderea cadrului istoric
redevin actuale in contextul dezbaterilor privind
legitimitatea „marii teorii istorice”. Ideile, evidenţa
empirică şi interpretările oferite de Enciclopedia
României au premers cu peste o jumătate de secol
evaluările critice recente ale „marii sociologii
istorice” întreprinse de sociologi si istorici reputaţi,
ca John H. Goldthorpe, E.P. Thompson, Carl
Becker, L. Stone, T.H. Marshall, C.Bell, H. Newby
etc.
Bibliography:
Angelescu, N. C. 1943. Renta solului / The rent of the soil, in
Enciclopedia României, vol. IV, Economia Naţională.
Circulaţie, Distribuţie şi Consum / National economy.
Circulation, distribution and consumership. Bucureşti:
Imprimeria Naţională.
Bădina, Ovidiu. 1965. Cercetarea sociologică concretă. Tradiţii
româneşti / Concrete sociological research. Romanian traditions,
Bucureşti: Editura ştiinţifică.
Garoflid, C şi N. Cornăţeanu, 1939. Politica agricolă / Agricultural
policy, in Enciclopedia României,vol. III, Economia
Naţională. Cadre şi Producţie / National economy. Frames
and production, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Georgescu, Mitu, 1939. Populaţia în viaţa economică a României /
The population in Romania’s economic life, in Enciclopedia
României, vol. III, Economia Naţională. Cadre şi Producţie
/ National economy. Frames and production, Bucureşti:
Imprimeria Naţională.
Gusti, Dimitrie. 1938. Ştiinţa Naţiunii / Science of nation, in
Enciclopedia României, vol. I, Statul / The State, Bucureşti:
Imprimeria Naţională.
Giurescu, Const., C. 1938. Istoria Românilor / The History of
Romanians, in Enciclopedia României, vol. I, Statul / The
State, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Herseni, Tr. 1934. Teoria monografiei sociologice / The Theory of the
sociological monograph, Bucureşti: Institutul Social Român.
Ionescu-Şişeşti, C. 1939. Agricultura României / The Agriculture
of Romania, in Enciclopedia României, vol. III, Economia
Naţională. Cadre şi Producţie / National economy. Frames
and production, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Iorga, Nicolae. 1938. Originea, Firea şi Destinul Neamului Românesc
/ The Origin, nature, and destiny of the Romanian people, in
Enciclopedia României, vol. I, Statul / The State, Bucureşti:
Imprimeria Naţională.
Larionescu, Maria, Mărginean, Ioan, Neagu, Gabriela. 2006.
Constituirea clasei mijlocii în România / The Formation of the
middle class in Romania, Bucureşti: Editura Economică.
Larionescu, Maria, 2007. Istoria sociologiei româneşti / History of
Romanian sociology, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.
Manoilescu, M. 1939. Evoluţia economiei industriale / The Evolution
of industrial economy, in Enciclopedia României, vol. III,
Economia Naţională / National economy. Bucureşti:
Imprimeria Naţională.
Mihăilescu, Vintilă. 1938. Geografia României / Geography of
Romania, in Enciclopedia României, vol. I, Statul / The
State. Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Mladenatz, Gr. 1943. Politica cooperativă / The Cooperative policy,
in Enciclopedia României, vol. IV, Economia Naţională.
Circulaţie, Distribuţie şi Consum / National economy.
Circulation, distribution and consumership. Bucureşti:
Imprimeria Naţională.
37 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 38

<<< 38
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 39

Planuri şi proiecte pentru volumul V

al Enciclopediei României
Sanda GOLOPENŢIA
Brown University
Personal e-mail: sanda_golopentia@brown.edu
Plans and Projects for Volume V
of the „Encyploclopaedia of Romania”
The prezent paper contains information from Anton Golopenţia’s personal archive consening the unpulished volume
V anVI of the Encyclopaedia of Romania. The volumes were dedicated to Romanian culture. Among the materials that we
discuss figures an ample proiect for volum V of the Encyclopaedia autored by A. Golopenţia.
Keywords: Encyclopaedia of Romania vol.V – Anton Golopenţia – project for vol. V of the Encyclopaedia

E nciclopedia României este, după cum se

ştie, un monument neterminat. Doar
patru, din cele şase volume plănuite,
au apărut, în condiţii de tensiune internaţională
crescândă. Pornită sub înaltul patronaj al Reginei Maria,
Enciclopedia va fi patronată ulterior de către Carol al
II-lea (vol. I-III) şi Mareşalul Ion Antonescu (vol. IV).
Tipărirea s-a efectuat în condiţii de excepţie de către
Imprimeria Naţională. Intervalele de tipărire sunt
importante pentru cele ce urmează. Ele permit o primă
orientare în operaţia de datare a planurilor şi proiectelor
despre care vom vorbi. Volumele I (Statul) şi II (Ţara
Românească) au fost tipărite între ianuarie 1936 şi mai
1938. La volumul III, Imprimeria Naţională a lucrat
între septembrie 1938 şi decembrie 1939. Încetinite de
izbucnirea războiului, lucrările de tipărire a volumul IV
s-au înscris între septembrie 1939 şi mai 1943.
Termenele lungi sugerează, în afară de complexitatea
operaţiei, predări parţiale disparate (simultane pentru
volumele I şi II), mai degrabă decât lucrul întins la un
manuscris predat integral. Plănuita Editură a
Enciclopediei, de tip Larousse, care ar fi grăbit poate
lucrările, fără a le asigura însă o calitate comparabilă, nu
s-a realizat.
Soarta volumelor V şi VI ale Enciclopediei nu a
făcut până acum obiectul unor cercetări speciale.
Paginile de faţă încearcă un început în această direcţie.
Prezentăm pentru moment, din lipsă de timp şi spaţiu,
doar câteva documente privind volumul V (nu trebuie
uitat însă că, după cum vom vedea, volumul V a
reprezentat ansamblul din care a fost decupat ulterior
volumul VI), urmând ca într-o versiune lărgită a acestui
articol să abordăm o serie de alte documente privind
atât volumul V cât şi volumul VI. Toate documentele
de care vorbim provin din arhiva personală a lui Anton
Golopenţia. Ele au fost regrupate de A.G. într-un dosar
special, de lucru.
Documentele la a căror prezentare ne limităm în
textul de faţă sunt două planuri care apar în două
prospecte (nr. 1 şi 3) ale Enciclopediei şi două proiecte
ale volumului V.
Spre deosebire de planuri, care se limitează la
defalcarea şi organizarea temelor, proiectele înaintează
spre concretizare în măsura în care includ date privind
autorii prevăzuţi pentru diversele teme, eventual
numărul de pagini afectate temei respective.
Planurile ne interesează în măsura în care ar putea
ilustra punctul de plecare al reflecţiei la proiecte. Nu
trebuie uitat însă că e deopotrivă posibil şi ca
prospectele să prezinte sinoptic, printr-un plan, un
stadiu avansat al lucrării. Ne întrebăm de asemenea
dacă A.G., care se ocupa de publicitatea pentru
publicaţiile Şcolii, a fost implicat în redactarea sau
finalizarea lor.
Numărul mare al variantelor şi amploarea textelor
ne împiedică să publicăm aici ansamblul proiectelor din
arhiva lui A.G. E probabil că, aşa cum Mircea
Vulcănescu prezentase Comitetelor de redacţie ale
Enciclopediei proiectul volumului III (Economia
naţională), Anton Golopenţia pregătise un proiect pentru
volumele V-VI ale lucrării1, trecând prin opţiuni şi
redactări succesive care se cer ordonate.

39 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 40

<<< 40
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 41
A. Planul volumului III. Cultural
al Enciclopediei în trei volume (Prospect 1)
Planul acesta apare într-un prim prospect, nedatat,
al Enciclopediei. Dacă ţinem seama de faptul că tipărirea
volumelor I şi II ale Enciclopediei s-a efectual în
intervalul ianuarie 1936 – mai 1938, Prospectul 1,
anunţând apariţia întregii Enciclopedii în anul 1937,
datează, probabil, din anul 1936.
Prospectul numără 8 pagini nenumerotate, tipărite
în negru, roşu şi gri. La p. 1 e reprodusă coperta I. CONDIŢIILE ACTIVITĂŢII CULTURALE:
Enciclopediei (fără indicarea numărului de volum), sub
care apar în chip de motto câteva cuvinte ale Reginei
Maria: „Enciclopedia unei ţări cristalizează istoria,
evoluţia şi progresele realizate de poporul respectiv;
Enciclopedia României a înfăptuit astfel un înalt
comandament de nepreţuită utilitate socială”. Două foi
răzleţe, tipărite recto/verso – una conţinând lista
colaboratorilor la vol. I (Politico-administrativ) şi II II. FORMELE ACTIVITĂŢII CULTURALE:
(Economic), cea de a doua intitulată Lămuriri, semnată de
Comitetele de redactare ale Enciclopediei României şi
reluând motto-ul citat mai sus – au fost inserate în
prospect. Lămuriri-le vorbesc despre crearea în anul
1932 a „fundaţiun[ii] ştiinţifice de promovare a culturii
româneşti Enciclopedia României”, indică un număr
total de 250 de colaboratori pentru cele trei volume
compunând Enciclopedia şi anunţă publicarea lor
iminentă sub patronajul Reginei Maria: „Sub Înaltul
Patronaj al M.S. Regina Maria, această vastă lucrare se
află sub tipar la Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului şi va apare în cursul lunii februarie 1937”. La
sfârşitul listei colaboratorilor se menţionează o listă
viitoare de 150 de colaboratori la vol. III (Cultural), care speciale; Cultele; Biserici şi Mănăstiri; Tipografii şi edituri;
urmează să fie tipărită tot „în cursul lunii februarie
1937”. În viziunea de atunci a autorilor Prospectului I,
Enciclopedia urma deci să aibă trei volume: vol. I.
(Politic-administrativ), vol. II. (Economic) şi vol. III.
(Cultural). La p. 4, 6 şi 7-8 apar prezentări sinoptice ale
planurilor pentru cele trei volume. Între planul (în 8
capitole) al vol. I şi sumarul efectiv al volumelor tipărite
I şi II care-i corespund (cuprinzând 12 capitole respectiv
două părţi), diferenţele de conţinut şi ordonare sunt
notabile. La fel, planul sinoptic al vol. II (Economic) se
distanţează substanţial de structura volumelor publicate
III şi IV care-l realizează. Aceasta ar putea sugera că cele
două planuri corespund unei faze iniţiale a elaborării
volumelor.
În cele ce urmează, reproduc prezentarea sinoptică
a volumului III cuprins în Prospectul 1 (p. 7-8). În ciuda
titlului, ea corespunde, după cum am văzut, volumelor
V şi VI ale Enciclopediei, a cărei amplificare prin
scindarea fiecăruia din cele trei volume iniţiale e sugerată 3. STILURI.
de altfel implicit prin prezentarea grafică din prospect:
la p. 2, alături de cotoarele clar marcate ale volumelor
I-III ale Enciclopediei sunt prevăzute altele trei, oarbe,
care anunţă implicit o serie de şase volume.
Planul sinoptic al volumului III. Cultural este
precedat de un anunţ în care relevăm sintagma Creaţia
culturală, care va deveni titlu (sau subtitlu) în faze
ulterioare ale lucrărilor. Cităm pagina în întregime:
Creaţia culturală a poporului românesc este înfăţişată
prin vastul material documentar cuprins în vol. III
cultural al Enciclopediei, cu următorul plan:
VOL. III. CULTURAL
1200 p.
1. ISTORICE: originea şi evoluţia culturii româneşti.
2. SUFLETEŞTI: Împărţirea activităţii culturale după limbă,
lege, ştiinţă de carte şi îndeletniciri.
3. BIOLOGICE: Împărţirea pe neamuri, sex, vârstă şi familii.
4. GEOGRAFICE: Răspândirea pe religiuni, provincii, judeţe,
sate şi oraşe.
A. – RAMURI:
1. PURE: Teologie, Filosofie, Ştiinţă, Literatură, Artă, Sport.
2. PRACTICE: Religie, Medicină, Drept, Administraţie,
Economie, Tehnică, Divertismente sociale.
B. – FUNCŢIILE ACTIVITĂŢII CULTURALE:
1. CREAŢIA VALORILOR: Academia Română; Fundaţiile
regale; Alte Academii şi Societăţi de cultură înaltă; Institute
de creaţie ştiinţifică, teoretică şi aplicată, artistică, literară şi
sportivă; Laboratorii; Ateliere şi cenacluri; Birouri tehnice,
juridice şi economice; Oficii administrative.
2. TRANSMISIUNEA ŞI CONSERVAREA VALORILOR:
Învăţământul public şi privat de toate gradele; Universităţi
şi şcoli speciale superioare; Şcoli primare generale şi
Cărţi; Publicaţiuni periodice şi ocazionale; Biblioteci;
Muzee; Expoziţii; Teatre şi spectacole; Stadii; Bazine de
înot; Săli de arme; Hipodromuri; Velo- şi auto-dromuri;
Aerodromuri; Terenuri de sport; Case de adăpost şi turism;
Asociaţii culturale generale şi speciale, profesionale,
confesionale etc.; Asociaţii de propagandă culturală; Atenee
populare, cercuri şi cluburi.
C. – PERSONALUL CULTURAL:
1. AGENŢI CREATORI, TRANSMIŢĂTORI ŞI CONSERVATORI.
2. AUXILIARI.
3. ELEMENTUL RECEPTOR (public, clientelă etc.).
D. – MIJLOACELE ACŢIUNII CULTURALE:
1. FONDURI şi
2. INSTRUMENTE.
E. – FORMELE TEHNICE SPECIALE ALE CULTURII:
1. ELEMENTE.
2. STRUCTURI.
F. ORGANIZAREA SOCIALĂ A CULTURII:
1. PERSONALITĂŢI.
2. OPINII ŞI CURENTE.
3. ASOCIAŢII.
4. INSTITUŢII DE STAT ŞI PARTICULARE.
41 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 42
Remarcăm de la început că volumul III, la fel cu
volumele I şi II de altfel, nu are încă un titlu.
Organizarea capitolului I reia Cadrele gustiene. La
fel, prezentarea funcţiilor activităţii culturale, a
personalului cultural, a organizării sociale a culturii
reflectă cu fidelitate gândirea lui D. Gusti.
Distincţiile ramuri pure/practice ale culturii,
elemente/structuri/stiluri (sub Formele tehnice speciale ale
culturii), ca şi alte formulări se adresează mai degrabă
unui public universitar decât publicului larg.
Dacă raportăm acest plan la contextul de ansamblu
al prospectului, remarcăm unele inconsecvenţe. Astfel,
la p. 4 a prospectului apare, marcat cu litere uriaşe în
culori, pasajul:
PLANUL
NUMAI o clasificare a ştiinţelor?
NU! ci şi o ordine umană a problemelor.
Enciclopedia României nu se ocupă decât cu
condiţiile de viaţă şi manifestările poporului
românesc.
Fără să dea extindere trecutului, ea şi-a propus
să se ocupe în special DE PREZENT.
Dar capitolul I – Condiţiile activităţii culturale
–debutează cu condiţii istorice (Originea şi evoluţia culturii
româneşti).
Remarcăm de asemenea că planul A conţine un
element de concretizare: indicarea dimensiunilor
volumului, stabilite (sau limitate) la 1.200 pagini.
B. Planul volumului V. Cultura naţională
al Enciclopediei în şase volume (Prospect 2)
Planul acesta apare în Prospectul 2, la p. 8. Prospectul
datează probabil din anul 1938, după apariţia, în mai, a
volumelor I şi II şi înainte de predarea la Imprimeria
Naţională, în decembrie, a volumului III. Economia naţională.
Prospectul 3 anunţă şi reprezintă grafic o Enciclopedie
a României în care volumele I şi II despre care se
vorbise anterior s-au desfăcut fiecare în câte două
volume, iar fostul volum III. e reprezentat momentan
doar prin volumul V (dar un desen aflat pe dosarul
copertă al prospectului indică non-echivoc şase volume,
iar la p. 1 figurează în mod explicit specificarea „Această
operă formează o colecţie de 6 volume...”). Volumele au
de acum titluri, jumătate dintre ele bucurându-se şi de
câte un subtitlu:
Vol. I. Statul. Structura şi organizarea politică a statului
românesc;
Vol. II. Judeţe şi oraşe;
Vol. III. Economia naţională. Structura şi organizarea
economică a României, icoana vie a muncii organizate
româneşti;
Vol. IV. Întreprinderi şi instituţiuni economice. Unităţile
economiei româneşti
Vol. V. Cultura naţională.
<<< 42
Reproducem pagina 8, pe care apare cel de-al doilea
plan:
Volumul V. CULTURA NAŢIONALĂ
Cuprinde:
CREAŢIA CULTURALĂ a poporului românesc privind
complexul manifestărilor lui spirituale.
PLANUL
I. CONDIŢIILE GENERALE ALE CULTURII ROMÂNEŞTI
1. PĂMÂNTUL
2. NEAMUL
3. ISTORIA: ORIGINI ŞI INFLUENŢE
4. VIAŢA MORALĂ ŞI SPIRITUALĂ SOCIALĂ
II. CARACTERELE ORIGINALE ALE CULTURII ROMÂNEŞTI
1. ELEMENTE
2. STRUCTURI
3. FORME ŞI STILURI
III. CREAŢIA ŢĂRĂNEASCĂ
1. CARACTERISTICI SOCIALE
2. ELEMENTE: originale şi însuşite
3. TIPURI REGIONALE DE CULTURĂ
4. FORME ŞI CARACTERE SPECIFICE: a) Civilizaţia ţărănească
(unelte, tehnici, locuinţă, costum, decoraţie interioară); b)
Limbă (graiuri); c) Înţelegerea lumii şi a vieţii. Religiozitatea;
d) Arta (poezie, muzică, joc, teatru, sculptură, plastică).
5. CONSERVAREA ŞI TRANSMITEREA CREAŢIEI
IV. CREAŢIA CULTĂ
1. CARACTERELE SOCIALE ŞI EVOLUŢIA
2. FORMELE CREAŢIEI ŞI CARACTERELE LOR SPECIFICE:
a) Limbă literară; b) Filosofie şi teologie; c) Ştiinţă: pură şi
aplicată; d) Tehnică, economie, drept; e) Artă: plastică,
muzică; f) Sport, radio, cinematograf.
3. CONSERVAREA ŞI TRANSMITEREA VALORILOR:
a) Învăţământul; b) Tiparul: cartea şi publicaţiile periodice;
c) Biblioteci, muzee, instituţii culturale.
V. DESTINELE CULTURII ROMÂNEŞTI
VOLUMUL V CUPRINDE: 1.400 pagini; 1.800 ilustraţiuni în
text; 280 planşe colorate şi fotomontagii în afară de text.
Trei planuri de trimitere sistematice; Un indice alfabetic
cuprinzând 15.000 cuvinte cu materia acestui volum.
De data aceasta, volumul are un titlu – Cultura
naţională – şi chiar un început de subtitlu, aflate în
paralelism evident cu titlul volumului III. Economia
naţională şi cu subtitlurile volumelor I (Structura şi
organizarea politică a statului românesc) sau III (Structura şi
organizarea economică a României). Paralelismele acestea
creează aşteptarea ca volumul V să aibă, la rândul lui,
drept subtitlu, Structura şi organizarea culturală a României
(sau un echivalent). Din nou, simetria tratărilor
politico-administrative, economice şi culturale ne
îndreptăţeşte să aşteptăm un volum VI care să detalieze
instituţiile culturale, aşa cum volumul II prezenta Judeţe
şi oraşe ale României, iar vol. IV intenţionase să abordeze
Întreprinderi şi instituţii economice. Unităţile economiei româneşti2.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 43
Planul acesta evidenţiază cu claritate arhitectonica
de simetrii şi rapeluri a Enciclopediei, stimulând şi
satisfăcând aşteptările cititorilor. El (a) reia capitolul I
din planul publicat în Prospectul 1, (b) abandonează
capitolul II (care pare a fi fost perceput ca mai indicat
pentru un volum ulterior, dedicat instituţiilor culturale
şi agenţilor culturali), cu excepţia subcapitolelor A şi B.2
(care trec la capitolul IV. Creaţia cultă) şi E. Formele tehnice
speciale ale culturii (care devine capitol independent şi
primeşte titlul Caracterele originale ale culturii româneşti), şi
(c) introduce trei importante capitole noi: III: Creaţia
ţărănească; IV. Creaţia cultă şi V. Destinele culturii româneşti.
Remarcăm că, de data aceasta, în capitolul I, istoria
apare pe locul al treilea, volumul orientându-se implicit
spre prezent.
Creaţia ţărănească şi creaţia cultă sunt abordate
relativ izomorf, prevăzându-se în cadrul ambelor
subcapitole de tipul Caracteristici sociale, Forme şi caractere
specifice, Conservare şi transmitere. În cadrul capitolului
Creaţia ţărănească apar şi subcapitole dedicate opoziţiei
dintre elementele originale şi însuşite sau unor tipuri regionale,
care nu au corespondent în capitolul dedicat Creaţiei culte.
Prin dispunere, planul subliniază evoluţia de la
creaţia ţărănească la creaţia cultă, dând astfel prioritate
în acest punct, în mod implicit, istoriei în raport cu
prezentul şi punctului de vedere sociologic/etnologic/
antropologic în raport cu alte opţiuni posibile în
organizarea materialului.
Redactarea simplificată a planului se adresează în mai
mare măsură publicului larg. Specificările de sub III.4 şi IV.2,
3 par a corespunde unor zone relativ elaborate ale volumului.
Introducerea capitolului V. Destinele culturii româneşti
(atribuit prof. D. Gusti) reia în parte, şi probabil nu
întâmplător, titlul lui N. Iorga din prezentarea planului
general al Enciclopediei în volumul I: Originea, firea şi
destinul neamului românesc. Enciclopedia începuse cu un
text gustian3 – şi se încheia rotund cu un altul.
Remarcăm că, în raport cu planul din Prospectul 1,
numărul paginilor atribuite volumului a crescut de la
1.200 la 1.400, apărând indicaţii suplimentare cu privire
la ilustraţiile din text (în număr de 1.800), planşele
colorate şi fotomontajele din afara textului (în numă de
280), trimiterile şi indicele alfabetic de 15.000 de cuvinte.
Toate aceste elemente sugerează că redactarea volumului
era în desfăşurare. Planul B ar putea fi redarea sinoptică
a unei lucrări în mers.
C. Plan-bibliografie pentru volumele V şi VI
ale Enciclopediei
Planul acesta ocupă 18 pagini dactilografiate (p. 1-8,
vol. V; p. 9-18, vol. VI). Volumului V îi corespund două
capitole mari: I. Condiţiile generale ale culturii româneşti şi II.
Cultura rurală. Volumul VI are compoziţia: III. Cultura
ideală; IV. Contribuţia românească la cultura altor ţări; V.
Destinele culturii româneşti. Prin poziţionarea centrală a
distincţiei dintre cultura reală (se sugerează, printr-o
adnotare, formularea cultura rurală) şi cultura ideală,
textul acesta pare a fi fost elaborat după planul A (care
nu conţine această distincţie) şi înainte de planul B (care
prevede abordarea într-un volum unic a creaţiei culturale
ţărăneşti şi a celei culte). Formularea planului îl situează
în categoria textelor pentru un public universitar,
asemenea planului A. Adnotări cu creionul şi cu cerneală
aparţinând mai multor colaboratori sugerează că planul
a circulat între ei, fiind supus nu atât unei dezbateri, cât
unei operaţii colective de completare. Dată fiind
amploarea şi complexitatea documentului, ne rezervăm
prezentarea lui într-o contribuţie viitoare.
D. Proiectul I. Volumul V. Creaţia culturală
Proiectul acesta, dactilografiat pe 2 pagini, poartă
menţiunea „Proiectul I”, dactilografiată pe un pătrat de
hârtie care i-a fost ataşat. Maşina de scris e cea folosită
de A.G. pentru dactilografierea altor proiecte prezentate
lui D. Gusti, pe care le-am reprodus în volumul III al
Rapsodiei epistolare. E greu de spus, pentru moment, dacă
Proiectul I a fost redat sinoptic în planul B sau,
dimpotrivă, îi urmează, detaliindu-l şi specificându-l.
Textul Proiectului I este următorul:
ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI
Vol. V. CREAŢIA CULTURALĂ
1. CONDIŢIUNILE GENERALE ALE CULTURII ROMÂNEŞTI
1. Pământul: Prof. S. Mehedinţi
2. Rasa: Prof. Râmneanţu, Prof. Dr. Rainer, Popovici,
Făcăoaru, Prof. Pittard.
3. Istoria: Prof. N. Iorga
4. Viaţa morală şi spirituală socială: Prof. D. Gusti, Mircea
Vulcănescu, Golopenţia, Stahl.
II. SPECIFICUL CULTURII ROMÂNEŞTI
1. Elemente}
2. Structuri} Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu
3. Forme şi stiluri}
III. CREAŢIA ŢĂRĂNEASCĂ
1. Evoluţie, elemente originale şi însuşite: Radu Vulpe, Vladimir
Dimitrescu, Prof. Tzigara samurcaş, Muşlea.
2. Caracteristici sociale: Stahl, C. Brăiloiu.
3. Tipuri regionale de cultură: Vrancea (Stahl); Bihor (Ioan
Georgescu); Bucovina (George Drumur, Mircea Streinul);
Ţara Oltului (Herseni); Maramureş (Ioan Georgescu); Ţara
Moţilor (Tache4 Papahagi...); Timoc (Blidariu); Ucraina
(Smochină); Istria (Leca Morariu, Iroaie); Macedonia
(Capidan, Noe, Murnu).
4. Forme şi caractere specifice:
a) Civilizaţia: unelte, tehnici (Vuia, Mehedinţi, Conea);
arhitectură (Gr. Ionescu, Stănculescu); costum (D-na
Enăchescu); decoraţie interioară (Chelcea).
b) Limbă, graiuri (Sextil Puşcariu, Iordan)
c) Înţelegerea lumii şi a vieţii (Stahl)
d) Religiozitatea (Stăniloaie)
e) Arta: poezie (Botta); muzică, joc (Brăiloiu, Drăgoi);
teatru, mironosiţele (Victor Ion Popa); Vicleim, Capra,
Pluguşorul (Boia).
5. Conservarea şi transmiterea creaţiei: Datini, obiceiuri (Ionică,
Stahl şi monografiştii)
43 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 44
IV. CREAŢIA CULTĂ
1. Caracterele sociale şi evoluţia:
Epoca întemeitorilor (Iorga)
Epoca lui Ştefan cel Mare (Arh. G.M. Cantacuzino)
Epoca lui Neagoe şi a întâielor tipărituri (C.C. Giurescu)
Epoca lui Matei şi a lui Vasile Lupu (Gh. Brătianu)
Epoca lui Brâncoveanu (P.P. Panaitescu)
Secolul XVIII (Lupaş)
Secolul XIX (I.L. Filitti)
Perioada contemporană
2. Formele şi caracterele lor:
a. Limba literară (Cartojan, Leca Morariu, Caracostea)
b. Filologie (Rosetti)
c. Proza literară (Cartojan, Vianu, Şerban Cioculescu,
Perpessicius)
d. Drama şi teatrul (Ion Marin Sadoveanu, Toma Vlădescu)
e. Poezia (Botta, Pillat, Perpessicius)
f. Filosofia (Petrovici, Vulcănescu, Noica, Băncilă))
g. Teologie (Pr. N. Popescu, Pr. D. Stăniloaie, Nichifor
Crainic)
h. Artă plastică (Oprescu, Busuioceanu, Şirato)
i. Arhitectură (G.M. Cantacuzino), Muzică (Jora, Ciomac,
Brediceanu)
j. Ştiinţă pură şi aplicată (colaboratorii volumelor Academiei)
k. Tehnică (Vâlcovici)
l. Istorie (Andrieşescu, Bănescu)
m. Economie (Eugen Demetrescu, Ion Veverca)
n. Drept (Andrei Rădulescu, Al. Costin, Djuvara, Mihail
Antonescu, Valentin Georgescu)
o. Sport (Camil Petrescu)
p. Radio (V. Voiculescu)
r. Cinematograf (Ion Cantacuzino)
3. Conservarea şi transmiterea valorilor:
a. Învăţământul (O. Ghibu, G.G. Antonescu)
b. Tiparul, cartea şi publicaţiile periodice (Cartojan,
Georgescu-Tistu, Gh. Cardaş, Băncilă)
c. Biblioteci (Cardaş, Georgescu-Tistu)
d. Muzee: istorice arheologice (Andrieşescu, Vl.
Dumitrescu); de artă (Tzigara Samurcaş); ştiinţifice (Antipa)
e. Instituţii culturale, cămine, asociaţii etc. (Neamţu)
V. Destinele culturii româneşti (Prof. D. Gusti)
Proiectul acesta, deşi dactilografiat de A.
Golopenţia, nu pare să-i aparţină. Ar fi fost ciudat ca
A.G. să prezinte simultan două proiecte (proiectul care
urmează poartă, dactilografiată pe un pătrat de hârtie
similar cu cel de care vorbeam mai sus, menţiunea
Proiectul II). Titlul, Creaţia culturală, reprezenta în planul
B, intitulat Cultura naţională, un eventual subtitlu. B. – CREAŢIA CULTĂ ROMÂNEASCĂ:
Înlocuirea punctului 2 (căruia îi corespund punctele 3.
[Condiţiile biologice] în planul A şi 2. Neamul în planul B)
prin 2. Rasa e de asemenea o opţiune puţin probabilă
pentru A.G. Ipoteza noastră e că A.G., pregătindu-şi
proiectul spre discutare în Comitetul de redacţie, a
dactilografiat şi un proiect anterior (cel de faţă) spre a
oferi colegilor săi posibilitatea comparaţiei şi a alegerii.
La argumentele de mai sus se adaugă faptul că
dosarul lui A.G. nu conţine nici o redactare manuscrisă
(parţială sau totală) corespunzând acestui proiect.
<<< 44
E. Proiectul II. Anton Golopenţia. Enciclopedia
României., Vol. V – Cultura naţională
Proiectul acesta, dactilografiat pe 6 pagini este
redactat de A. Golopenţia. O dovedesc numeroase
fragmente manuscrise, care îl însoţesc în dosarul de care
vorbim, precum şi elemente de conţinut sau de selectare
a contributorilor, pe care le vom semnala. Începem prin
a reproduce textul Proiectului:
I. CONDIŢIILE CULTURII ROMÂNEŞTI
A. – PĂMÂNTUL:
1. Pământul românesc (Mehedinţi)
2. Pământul românesc şi marile centre de cultură (Iorga)
3. Misiunea românească în răsăritul Europei (Botta)
B. – POPORUL:
1. Constituire şi evoluţie:
a. Autohtonii Daciei (Andrieşescu)
b. Romanizarea (Daicovici)
c. Năvălirile: Goţi-Gepizi, Slavi, Avari-Cumani-Pecenegi,
Unguri (Sacerdoţeanu)
d. Închegarea poporului românesc (Giurescu)
e. Mişcări în masa poporului românesc (istoric lucrat de
tineri cu metodă sociologică (echipa Golopenţia)
f. Aluviuni (infiltraţii, colonizări), războaie, ocupaţii (istoric
lucrat de tineri cu metodă sociologică (echipa Golopenţia)
g. Românii de peste hotare (Capidan)
2. Românii (Antropologie):
a. Trupul (Mitu Georgescu)
b. Substratul psihofizic (Zevedei Barbu, Salvator Cupcea)
3. Caracterele poporului românesc şi unitatea lui:
a. Limba (Iorgu Iordan)
b. Legea (Stăniloaie)
c. Datina (Fotino)
d. Naţiunea (Dan Botta)
II. CREAŢIA CULTĂ
A. – CONDIŢII SOCIALE:
1. Aşezare (Golopenţia)
2. Trecut (în Vechiul Regat: de la boieri şi târgoveţi la
burghezia modernă: în Transilvania: ascensiune de oieri şi
emancipare de iobagi) (Golopenţia)
3. Structura socială a orăşenimii româneşti (conducătorii politici,
conducătorii spirituali, conducătorii economici, inteligenţa,
burghezia mare, mijlocie şi mică, funcţionarii rurali – rolul
elementelor alogene (Golopenţia)
1. – Caractere. Creaţia, transmiterea şi conservarea în viaţa
spirituală a elitei.
2. – Evoluţia istorică:
a. Între Roma şi Bizanţ (feudalism catolic – autocraţie
ortodoxă). Epoca întemeierii statelor române (George
Brătianu)
b. Cultura slavo-bizantină oblăduită de biserică din epoca
de consolidare a statelor române (C. C. Giurescu)
c. Laicizarea şi românizarea, sub influenţa Renaşterii, a
Reformei şi a Umanismului. Veacul XVII (P. P. Panaitescu)
d. Absolutismul luminat în ţările româneşti: Fanarioţii în
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 45
Muntenia şi Moldova, austriecii în Transilvania (I. Lupaş)
e. Renaşterea politică românească: Latiniştii Eliade-Asachi,
Kogălniceanu-Bălcescu (Victor Papacostea)
f. Orientarea spre clasicism (N. Lascu)
g. Liberalismul europenizator şi criticii lui conservatori
(paşoptiştii-liberalii, junimişti – Eminescu şi Creangă –
semănători) (Veverca)
h. Spre sinteza dintre românesc şi european, ţărănesc
tradiţional şi orăşenesc modern (Mircea Vulcănescu)
3. – Realizări:
a. Limba literară – Vechile texte (Al. Procopovici); Şcoala
latinistă (M. Pop); Eliade-Eminescu (Caracostea)
b. Gândirea religioasă (Stăniloaie)
c. Orientarea raţională în lume şi viaţă:
- Filosofia: Metafizica (D.D. Roşca); Filosofia naturii (Noica);
Filosofia culturii (Băncilă); Epistemologie (Z. Barbu);
Logică (Bagdasar)
- Ştiinţele teoretice: Matematica (V. Marian)
- Ştiinţele experimentale: Astronomia (Coculescu); Mecanica
(V. Vâlcovici); Fizica (Valer Novac); Chimia (I. Cădaru);
Biologia generală, animală şi vegetală (Săvulescu); Fiziologia
(Benetato); Antropologia (V. Papilian); Psihologia (Beniuc)
- Ştiinţele sociale: Sociologie (Golopenţia); Economia politică
(Eugen Demetrescu); Demologia (Mitu Georgescu);
Demografie – statistică vitală (Râmneanţu); Politica (Bucur
Şchiopu); Antropogeografia şi geopolitica (I. Vintilescu,
Golopenţia); Biopolitica (I. Moldovan – O. Comşia)
- Ştiinţele descriptive: Geografia (V. Mihăilescu); Mineralogia
(Mrazec); Exploatarea minieră (Mrazec); Botanica (Valeriu
Butura); Zoologia (D.N.Voinov); Cercetări hidrobiologice
(Gr. Antipa); Etnografia (Romulus Vuia, Conea); Folklorul
(I.5 Muşlea); Filologia (Ivaşcu)
- Ştiinţele istorice: Geologia (Simionescu); Paleontologia (Ion
Băncilă); Arheologia (Protoistorie, Preistorie) (–); Istorie
romană (Lambrino); Istorie universală (N.A.
Constantinescu); Istoria românilor (Victor Papacostea)
d. – Stăpânirea lumii şi a vieţii:
- Tehnica industriei (Buşilă şi I.R.E.); Geniu civil (Ion Ionescu);
Geniu militar (–); Mecanică, electrotehnică (Buşilă);
Tehnologie (Orbonaş); Arhitectură (G.M. Cantacuzino);
Chimia aplicată (–); Agronomie (Ionescu-Şişeşti); Geofizică
(Sabba S. Ştefănescu6); Silvicultură (Tănăsescu, Golopenţia);
Zootehnie (G.K. Constantinescu); Medicină veterinară şi
parazitologie (I. Ciurea, Adamescu)
- Medicina: Chirurgie (C. Daniel, D. Gerota); [Clinică]
medicală (Danielopol); Ortopedie (Rădulescu);
Dermatosifiligrafie (Fl. Sărăţeanuu); Oftalmologie (D.
Manolescu); Oto-rino-laringologie (N. Meţianu);
Neurologie (Siseşti, Minea); Psihiatrie (Tomescu);
Obstetrică-ginecologie (Daniel); Pediatrie (Manicatide);
Farmacologie (–); Balneologie (Ţeposu); Medicina legală şi
Criminologia (Mihai Kernbach şi A. Roşca)
- Igienă: Sănătate publică (I. Moldovan); Epidemiologie (I.
Moldovan); Asistenţă socială (–); Igiena mentală (S.
Cupcea)
- Pedagogie (–)
- Previziuni sociologice, calculul conjuncturilor (Golopenţia)
e. – Organizarea colectivităţii:
- Dreptul – Public (administrativ, constituţional) (Toader);
internaţional (M. Antonescu); – Privat (Civil) (Dinu Arion);
(Procedură) (Herovanu); (Penal) (Dongoroz); Comercial
(M. Bârcă); – Roman (Valentin Georgescu); – Filosofia
Dreptului (Mircea Djuvara)
- Etica (Mircea Vulcănescu)
f. – Contemplarea lumii şi a vieţii:
- Proza literară (Al. Marcu); Critică şi eseu7 (N. Roşu);
Drama şi teatrul (T. Vlădescu, Acterian); Poezia8 (–)
- Pictura – Bisericească (D.I. Ştefănescu); Începuturile
picturii moderne (Oprescu); Până la război (Şirato); După
război (Busuioceanu)
- Sculptura (Broşteanu)
- Arhitectura – Veche (Grigore Ionescu); Recepţiunile
(Occidentalizarea) (G.M. Cantacuzino); Crearea unui stil
arhitectural românesc (P. Antonescu)
- Muzica – Bisericească (Păr. St. Petrescu); Laică veche
(Jora); Laică modernă (Ciomac)
- Dansul (Ciomac)
- Estetica (Vianu)
III. CULTURA ŢĂRĂNIMII
A. – ŢĂRĂNIMEA ROMÂNEASCĂ (Echipa Golopenţia)
1. Distribuţia geografică: aşezări răzleţe (comune cu casele
risipite), sate, mahalale agricole ale târgurilor şi oraşelor)
2. Număr (Populaţia rurală şi urbană ţărănească)
3. Conformaţie fizică şi psihologică
4. Trecut (de la moşneni şi răzeşi, prin clăcăşie, la ţăranul
de azi)
5. Grupurile regionale vechi („ţările” şi „ţinuturile”) şi noi
(de colonizare)
6. Prefacerea de azi a ţărănimii (Instrucţie publică,
raţionalizare a culturilor, orăşenizare, proletarizare în urma
suprapopulării agricole, emigrare în oraşe şi trecere în
muncitorime şi mica burghezie). Consecinţele ei de ordin
cultural.
B. – CULTURA ŢĂRĂNIMII ROMÂNEŞTI
1. Caracterizare. Aspectul special al creaţiei, conservării şi
transmiterii de bunuri culturale în cultura tradiţională a
ţărănimii (a. creatorul ca purtător de cuvânt al obştiei; b.
relativa mobilitate, datorită faptului că bunul cultural
ţărănesc nu e înmărmurit [în] scris, nici păstrat în muzee;
c. ritm de evoluţie încet).
2. Elemente:
a. Casa, grădina şi ograda ţărănească – Ardeal, Banat (R.
Vuia); Muntenia (V. Mihăilescu); Moldova, Basarabia
(Tufescu)
b. Îmbrăcămintea (Oprescu, D-na Enăchescu, Golopenţia)
c. Economia ţărănească – pastoral-forestieră (Stahl);
pastoral-cerealieră (M. Pop); cerealieră (M. Pop); forme
mixte (migraţiuni sezoniere, ocupaţii anexe, pendulare spre
oraş) (Golopenţia); comerţul ţărănesc (A.E. Popa)
d. Limba: graiurile şi limba comună (Sever Pop, Emil
Petrovici)
e. Spiritualitatea ţărănească
-tradiţională:
Religia:
- Creştinismul (Niţă Mihai); Elemente păgâne (Romulus
Vulcănescu);
Concepţii tradiţionale despre lume şi viaţă:
- Ştiinţa ţărănească: Astronomie, Geologie, Geografie,
Meteorologie (Ion Ionică); Botanică (Valeriu Butura);
Zoologie, Antropologie, Psihologie, Sociologie (Ion Ionică)
- Practici ţărăneşti: Semnele vremii (–); Creştere de vite/
practici (Dr. Muţiu), medicină veterinară (Dr. P. Bartoş);
Agricultură (–); Terapeutică/ descântat (Ştefania
Golopenţia), rugăciune (Iosif), medicina empirică
(Gomoiu, V. Bologa)
45 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 46

-modernă: c.. În Rusia (E. Dvoicenco)

- Instrucţia şcolară (A. Golopenţia) d. În Grecia (Papacostea)
f. Arta ţărănească e. În Ungaria (–)
Muzica şi jocul (Brăiloiu)
Olărie (Slătineanu) V. DESTINELE CULTURII ROMÂNEŞTI (D. Gusti)
Cioplituri9 (Tzigara Samurcaş)
Icoane (Muşlea) O serie de fragmente manuscrise atestă procesul de
Literatura: balade (P. Caraman, Herseni); doine (–); poveşti redactare al lui A. Golopenţia. Un prim fragment stă
(P. Ştefănucă); proverbe (–); ghicitori (–) mărturie pentru decizia de a inversa abordarea, pornind
g. Viaţa socială de la prezent (Creaţia cultă şi cultura orăşenimii) şi
Unităţi sociale:
Familia-gospodăria (–); Neamul-vecinătatea. Cete de dezvoltând abia după aceea Cultura ţărănimii:
feciori, fete (–); Obştia satului – Obştii regionale (–)
Prilejuri: Fragment 1. A. Golopenţia, Enciclopedia României. V.
- Clăcile (–) Cultura (ms., 1 p.)
- Sărbătorile: Întâmplările vieţii/ copilărie, naştere, botez
(Ştefania Golopenţia); Nunta/ ieşitul la horă, peţit, logodnă, I. Condiţiile culturii româneşti
cununie (Stahl); Moarte/ boală, bocit, înmormântare, II. Cultura românească
praznice (Brăiloiu); Sărbătorile anului/ Anul Nou, Boboteaza III. Creaţia cultă şi cultura orăşenimii
şi Sf. Ion, Lăsatul secului, Sf. Gheorghe, Paşti, Rusaliile, Sf. IV. Cultura ţărănimii
Dumitru, Sf. Nicolae, Crăciun (R. Vulcănescu); Sărbătorile V. Cultura românilor de peste hotare
muncii/ Scosul oilor, seceriş, culesul viilor, şezători, bâlciuri, VI. Destinele culturii româneşti
târnosirea caselor (–)
- Dreptul popular (H.H. Stahl) În alte trei fragmente, A. Golopenţia dă o primă
formă detalierii capitolelor III şi IV din schema
C. – TIPURI REGIONALE DE CULTURĂ ŢĂRĂNEASCĂ reprodusă anterior:
Mehedinţi – Banatul de Sud – Haţeg (Gregorian)
Argeş – Muscel (–) Fragment 2. A. Golopenţia, III. Creaţia cultă şi cultura
Prahova – Buzău – Râmnicu Sărat (–) orăşenimii (ms., 2 p.)
Dolj – Romanaţi (–)
Olt – Teleorman – Vlaşca (–) A. Oraşele româneşti
Neamţ – Năsăud – Mureş – Câmpulung (Virgil Şotropa) 1. Structura socială.
Brăila – Ialomiţa (Vintilă Mihăilescu) 2. Număr.
Constanţa – Tulcea (Radu Rucăreanu) 3. Conformaţie fizică şi psihologie.
Vâlcea – Gorj (Conea) 4. Trecut.
Vrancea (Stahl) 5. Structura socială.
Ţara Oltului (Herseni)
Maramureş (Mihai Pop) I. Orăşenimea românească
Munţii Apuseni (–) 1. Aşezare: oraşe, târguri, „burghezia” rurală.
Ţara Chioarului şi a Oaşului10 (–) 2. Număr.
Codrul (Basarabia) (Ştefănucă, Ştirbu) 3. Conformaţie fizică şi psihologie.
Transnistrienii (Smochină) 4. Trecut (în V[echiul] Regat: de la boieri şi târgoveţi la
Istrienii (Leca Morariu) burghezia modernă a Rom[âniei]; în Trans[ilvania]:
Macedoromânii (Capidan, Victor Papacostea) emancipare a iobagilor, ascensiune de oieri.
Românii din America (Andrei Popovici) 5. Structura socială a orăşenimii rom[âneşti] (conducă[torii]
polit[ici], conduc[ătorii] spirituali, inteligenţa, funcţionarii
D. – STRATURI ŞI INFLUENŢE ÎN CULTURA ŢĂRĂNIMII ROMÂNEŞTI rurali, burghezia mare şi mică, elem[entele] alogene).
Sedimentele preistorice (Radu Vulpe) 1. Structura socială
Elementele precreştine daco-(celto-)romane (Daicovici) A. Creatorii culturali, inteligenţa, orăşenimea românească.
Creştinismul (–) B. Creaţia cultă românească.
Elemente însuşite din creaţia cultă românească şi străină: C. Evoluţie istorică. Bunuri.
a. slavo-bizantină a Ţării Româneşti şi a Moldovei (–); – b. D. Viaţa culturală a României. Realizări. Instituţiile care
din cultura occidentală a austriecilor şi a ungurilor, din patronează creaţia: Academia, Universităţile, Fundaţii. Cenacluri,
cultura rusă (–); c. din cultura occidentală modernă, a grupuri, conferinţe, operă, concerte, teatru, expoziţii, muzee,
României (orăşenizarea) emisiuni radiofonice, turism. Cărţi, reviste, ziare.
E. Centrele creaţiei culte româneşti: Bucureşti, Iaşi, Cluj,
E. – CULTURA GRUPURILOR ALOGENE DIN ROMÂNIA Cernăuţi, Timişoara, Balcic, Sighişoara.
a. Germani (saşi, şvabi) (–) F. Cultura comună a orăşenimii.
b. Unguri (–) *
c. Secui, ceangăi (–) Fragment 3. A. Golopenţia. Cultura ţărănimii (definire
IV. ARIA DE INFLUENŢĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI generală) (ms., 1 p.)
a. la Slavii de Sud (Anton Balotă) Ţărănimea românească. Structura socială. Tipuri regionale.
b. la Slavii de Nord/ Cehi, Moravi, Poloni (P.P. Panaitescu) Cultura satelor.

<<< 46
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:10 Page 47
Creaţia cultă (definire generală)
A. Oraşul românesc. Structura lui socială (Elita creatoare,
burghezia şi muncitorimea). Tipuri regionale (oraşul din Ardeal
şi Banat; oraşul din Vechiul Regat; oraşele din Basarabia;
porturile).
B. Creaţia cultă românească.
Modificarea culturii tradiţionale a ţărănimii rom[âneşti]
sub infl[uenţa] creaţiei culte.
1. Creaţia, conservarea şi transmiterea. Caractere. Limbă...
2. Bunuri. Creaţiile culturale trad[iţionale] ale ţăr[ănimii] de
ordin material şi economic; de ordin juridic; de ordin politic
(administraţia obştiilor săteşti şi regionale); de ordin
spiritual.
3. Viaţa culturală a ţărănimii.
4. Focarele culturii tradiţionale a ţăr[ănimii] rom[âneşti]:
Munţii Banatului, Argeş, Muscel, Ţara Oltului şi Târnavele;
Neamţ; Codrii Bâcului şi Orheiului; Câmpulung; Năsăud;
Maramureş; Munţii Apuseni.
5. Comparaţie cu culturile ţărăneşti tradiţionale ale
pop[oarelor] vecine: elem[ente] comune (substratul comun
traco-roman în Europa de S.-E.) şi elem[ente]
diferenţiatoare (lirică; gândire etică; proverbe; satira
strigăturilor).
* a temelor Silvicultură (împreună cu Tănăsescu) şi
Fragment 4. A. Golopenţia. Cultura ţărănimii
(ms., 1 p.)
A. Ţărănimea românească
1. Distribuţia geografică: aşezări răzleţe (compar[aţie] cu
aşezările „risipite”), sate, mahalale agricole ale târgurilor şi
oraşelor.
2. Număr (Populaţia rurală şi urbană ţărănească).
3. Conformaţie fizică şi suflet.
4. Trecut (de la moşneni şi răzăşi, prin clăcăşie, la ţăranul
de azi).
5. Celula ţărănimii româneşti – familia-gospodăria – şi
subunităţile ei: neamul, vecinătatea, grupurile regioanle
(„ţările” şi ţinuturile).
6. Prefacerea de azi a ţărănimii: instrucţie publică,
raţionalizare a culturilor, orăşenizare, proletarizare în urma
suprapopulării agricole, emigrare în oraş şi trecere în
muncitorime şi mica burghezie. Consecinţele de ordin
cultural ale acestor procese.
B. Cultura tradiţională a ţărănimii româneşti
1. Caractere: Aspectul social al creaţiei, conservării şi
transmiterii de bunuri culturale în cultura tradiţională a
ţărănimii – (1) creatorul ca purtător de cuvânt al obştiei;
(2) nefiind înmărmurit în scris, nici păstrat în muzee, bunul
cultural ţărănesc e relativ mobil; (3) ritmul încet al evoluţiei
culturale ţărăneşti.
2. Creaţiile culturale tradiţionale a[le] ţărănimii: 1. de ordin
material şi economic – (a) Aşezările ţărăneşti, edilitate
(poteci, drumuri, troiţe, fântâni) şi geniu (punţi, poduri);
(b) Curtea ţărănească; (c) Tehnica ţărănească, uneltele; (d)
Cioplituri şi crestături; (f) Ceramica; (g) lucrul metalelor;
(h) tehnică agri[textul se întrerupe]
Un număr de alte variante asupra cărora nu insistăm
aici reproduc şi dezvoltă, în formă dactilografiată,
fragmentele de mai sus. Le vom prezenta într-o formă
amplificată a articolului de faţă. Pentru moment,
fragmentele manuscrise sunt evocate doar în calitate de
mărturie a faptului că Proiectul II a fost redactat în
întregime de A. Golopenţia. Aceasta nu înseamnă că în
cuprinsul lui nu sunt preluate elemente ale unor planuri
(şi dezbateri) anterioare, cu completările de care
vorbeam mai sus. Enciclopedia României a fost o
întreprindere colectivă, pe care inflexiunile şi inovaţiile
propuse de Proiectul II al lui Anton Golopenţia urmau
să o adâncească, apropiind-o de structura şi sumarul
volumului final, care nu a mai apărut.
Este probabil că A. Golopenţia se referă la volumul
V având în vedere posibila lui scindare în volumele V
(cuprinzând părţile I. Condiţiile culturii româneşti şi II.
Creaţia cultă) şi VI. (cuprinzând părţile III. Cultura
ţărănimii, IV. Aria de influenţă a culturii româneşti şi V.
Destinele culturii româneşti).
În alegerea colaboratorilor, apar opţiuni
caracteristice lui A.G. Astfel, în partea II. Creaţia cultă, el
se autopropune pentru redactarea capitolului A. Condiţii
sociale (punctele 1-3); pentru tratarea temelor Sociologie şi
Antropogeografia şi geopolitica (împreună cu I. Vintilescu) şi
Previziuni sociologice, calculul conjuncturilor din capitolul B.
Creaţia cultă românească; pentru tratarea temelor
Îmbrăcămintea (împreună cu D-na Enăchescu), Economia
ţărănească: forme mixte (migraţiuni sezoniere, ocupaţii anexe,
pendulare spre oraş) şi Instrucţia şcolară din partea III. Cultura
ţărănimii.
Echipa Golopenţia figurează ca autor al temelor
Mişcări în masa poporului românesc şi Aluviuni (infiltraţii,
colonizări), războaie, ocupaţii în cadrul părţii I. Condiţiile
culturii româneşti. Ea reapare ca autor vizat în partea III.
Cultura Ţărănimii, pentru întreg capitolul A. Ţărănimea
românească (subcapitolele 1-6). Nu e clar dacă temele
respective urmau să fie redactate în colectiv sau, mai
probabil, individual, urmând ca atribuirea lor unui
membru sau altuia al echipei să se efectueze ulterior. La
ora la care A.G. elabora proiectul de faţă, echipa
Golopenţia cuprindea o serie de membri ai echipei
regale de la Căianul-Mare; echipieri antrenaţi în
elaborarea seriei 60 de sate româneşti; participanţi la
cerectarea monografică de la Dâmbovnic (şi, ulterior, la
cercetările de la est de Bug şi Hodac); foşti studenţi la
seminarul de sociologie al lui A.G. precum şi tineri pe
care-i aprecia, angajaţi de A.G. în anul 1940 în cadrul
Oficiului de Studii pe care-l conducea la Institutul
Central de Statistică. Se numărau printre ei O. Bârlea,
Miron Constantinescu, N. Economu, C.G. Pavel, Mihai
Pop, Gh. Retegan, T.A. Stoianovci, Mircea Tiriung,
Bucur Şchiopu, Roman Moldovan etc. Alături de ei,
echipa Golopenţia includea şi monografişti încercaţi,
cum erau D.C. Georgescu, Ştefania Golopenţia sau
Mihai Pop.
Monografiştii şi echipierii gustieni sunt, în mod
firesc, larg reprezentaţi. Dr. P. Bartoş, care făcuse parte
din echipa de la Căianul-Mare, inspectată de A.G.,
figurează cu tema Medicină veterinară în partea III. C.
47 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 48
Brăiloiu urma să trateze temele Muzica şi jocul şi Moarte/
boală, bocit, înmormântare, praznice în cadrul părţii III. V.
Butura apare cu temele Botanica în partea II şi Botanica
în partea III. I. Conea figurează ca autor la temele
Etnografia (alături de R. Vuia), în partea II şi cu tema
Vâlcea-Gorj în partea III. Mitu Georgescu e prevăzut să
acopere temele Trupul (în partea I.) şi Demologia (în partea
II.). Ştefania Golopenţia apare cu temele
Terapeutică/descântat şi Întâmplările vieţii/copilărie, naştere,
botez, ambele în partea III. Tr. Herseni e trecut ca autor
la temele Balade (alături de P. Caraman) şi Ţara Oltului în
partea III. Ion Ionică apare în partea III, cu temele
Ştiinţa ţărănească: Astronomie, Geologie, Geografie,
Meteorologie, Zoologie, Antropologie, Psihologie, Sociologie. O.
Iosif avea să trateze tema Rugăciune în partea III. M. Pop
e propus pentru temele Şcoala latinistă (în partea II.
Creaţia cultă), Economia ţărănească pastoral-cerealieră,
Economia ţărănească cerealieră şi Maramureş (în partea III.
Cultura ţărănimii). H.H. Stahl urma să acopere temele
Economia ţărănească pastoral-forestieră, Nunta/ieşitul la horă,
peţit, logodnă, cununie, Dreptul popular şi Vrancea în partea
III. P. Ştefănucă urma să scrie despre Poveşti şi, împreună
cu Ştirbu, despre Codru (Basarabia) în partea III. Mircea
Vulcănescu apare ca autor la temele Spre sinteza dintre
românesc şi european, ţărănesc tradiţional şi orăşenesc modern şi
Etica în partea II.; şi la tema Sărbătorile anului în partea
III.
Prieteni şi colaboratori la Sociologie românească ai lui
A. Golopenţia, pe care cititorii i-au putut întâlni în
volumele seriei Rapsodia epistolară sunt incluşi la rândul
lor în proiect. E cazul lui Zevedei Barbu (care apare cu
temele Substratul psiho-fizic, împreună cu Salvator Cupcea,
în partea I şi Epistemologie în partea II), M. Bârcă
(urmând să scrie pe tema Dreptul comercial, în partea II),
M. Beniuc (prevăzut pentru tema Psihologia în partea II),
C. Noica (introdus la tema Filosofia naturii în partea II),
V. Tufescu (căruia i se atribuie, în partea III, tema Casa,
grădina şi ograda ţărănească – Moldova, Basarabia).
Proiectul include 133 autori distincţi. Am inserat
notaţia „(–)” în dreptul temelor la care A.G. nu a
menţionat autori. Numărul lor se ridică la 28. Pe
ansamblu, numărul colaboratorilor se apropia de cifra
de 150 anunţată anterior.
Documentul A precede documentul B. Raportul
cronologic dintre documentele A, B, C, D şi E rămâne
de stabilit într-o fază mai avansată a cercetării.
* consumaţie şi schimb” (p. V-VI).
Cercetarea planurilor şi a proiectelor pentru
volumele nepublicate V şi VI ale Enciclopediei
României poate ghida căutările privitoare la
manuscrisele redactate în vederea lor (sau la eventuala
publicare ulterioară sub formă de articole a unora dintre
acestea de către autorii prevăzuţi). Continuarea studiului
va permite stabilirea raportului cronologic dintre
documentele A-E.
<<< 48
Planurile şi proiectele ilustrează în acelaşi timp
modul în care au fost concepute aceste volume şi, din
acest punct de vedere, ar putea fi punct de plecare
pentru o Enciclopedie actuală a culturii româneşti.
În cazul lui Anton Golopenţia, proiectele pentru
volumele dedicate Culturii naţională întâlneau vechi
preocupări atestate încă din timpul studiilor în
Germania şi exprimate prin publicaţii pe care le vom
comenta în forma lărgită a prezentului material.
Providence, octombrie 2014
Note:
1. În introducerea la volumul III al Enciclopediei (p.
V-VIII), intitulată O sinteză a economiei naţionale şi semnată
de Comitetul de redacţie, citim: „Planul general de lucru
şi planul special al chestiunilor propuse spre tratare
colaboratorilor au fost hotărâte de Comitetul de redacţie
în urma proiectelor întocmite de d-l Mircea Vulcănescu,
directorul Datoriei Publice şi administrator delegat al
Enciclopediei” (p. VI).
2. Din cauza războiului, care se configura din ce în ce mai
clar, această intenţie nu s-a putut realiza. Cităm din prefaţa
la vol. III, intitulată O sinteză a economiei naţionale şi semnată
de Comitetul de redacţie: „În concepţia iniţială a
Comitetului de redacţie al Enciclopediei, viaţa economică
a României trebuia să formeze obiectul a două volume de
natură deosebită. / Primul volum (al treilea din seria
Enciclopediei). trebuia să fie închinat economiei generale
iar al doilea volum (al patrulea din serie) trebuia să fie
închinat economiei private, adică monografiilor diferitelor
instituţii şi întreprinderi economice. Lucrările fuseseră
începute în acest sens. / Împrejurările speciale, prin cari
trece întreaga lume de un an, au impus Comitetului de
redacţie o modificare a intenţiilor lui iniţiale. / Într-adevăr,
începând din anul 1937, aproape toate marile întreprinderi
economice ale României au fost angrenate în acţiunea de
satisfacere a nevoilor apărării naţionale. Prin aceasta,
activitatea lor a dobândit un caracter care împiedică
divulgarea datelor amănunţite referitoare la ea. /.../ În
locul diviziunii iniţiale a materiei în două volume
consacrate separat: unul economiei generale, celălalt
economiei private, Comitetul de redacţie prezintă azi
Economia naţională a României în două volume, din cari
unul cuprinde cercetarea condiţiilor generale ale activităţii
economice şi producţia, iar celălalt, economia de
3. Vezi, D. Gusti, Ştiinţa naţiunii, (in) Enciclopedia României,
I, p. 17-30.
4. În text, Take.
5. În text, P. Muşlea.
6. În text, Saba Ştefănescu.
7. În text, essay.
8. În text, Poesia.
9. În text, Cioplitori, în alte variante Cioplituri.
10. În text, Ouaşului.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 49

Henri H. Stahl, Constantin Garoflid

şi „chestiunea rurală”
în preajma anului 1938
Alina JURAVLE
Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
University of Bucharest, Faculty of Sociology and Social Work
Personal e-mail: alina.juravle@gmail.com
Henri H. Stahl, Constantin Garoflid and “rural question” near 1938
The following paper is an attempt to integrate two articles, written by Henri H. Stahl and Constantin Garoflid for the
first volume of „Enciclopedia României”, with the context in which they were written and published, that of the year 1938
and its recent past. Both articles deal with Romania’s peasantry, its social history, social classes and rural property, state
interventions, policies and reforms and the country’s predominant agrarian economy. Beyond the fact that each of the two
articles has as a main focus a rather different interval of time and social change, what sets them strongly appart is their
polemic view on the above topics and issues. Moreover, as we explore their contents, dealing mostly with the past, we find
that they are strongly connected with the context in which they were written and published, giving and receiving meanings
in relation to it. We thus find that the articles offer threads of meaning connecting internal and external politics and
economical contexts, the state’s social and economic policies, individual and group stakes and actions, the past with the
present and their authors with their personal and social backgrounds.
Keywords: Henri H. Stahl, Constantin Garoflid, „Enciclopedia României”, peasants, social history, Bucharest School
of Sociology, rural development, state, social classes, rural property, 1938, social context

P
rimul volum al „Enciclopediei
României” apare în luna mai a anului
1938 – un detaliu aparent nesemnificativ,
în realitate, însă, foarte relevant. Aşa cum vom vedea,
cele două articole, dedicate în special istoriei şi
trecutului, prezente în acest volum, oferă cititorului
atent indicii privind contextul în care au fost concepute,
privind contemporaneitatea lor. Mai mult însă, ele oferă
o cheie ce face posibilă reconstituirea şi înţelegerea
lumii contemporane autorilor. Lumea în care sunt scrise
cele două texte şi conţinutul textelor comunică,
amplificându-şi şi adâncindu-şi reciproc sensurile.
Proiectată a fi o imagine panoramică a României, cu
realităţile sale trecute dar şi prezente, Enciclopedia
cuprinde în acest primul ei volum o sumă de articole ce
privesc organizarea politică-administrativă a ţării. Între
ele, în capitolul al IX-lea, dedicat categoriilor
ocupaţionale ale României – respectiv ţăranii şi
muncitorii – se regăsesc şi două articole, semnate de
Henri H. Stahl respectiv Constantin Garoflid. Cele două
par a fi un diptic în care cititorul Enciclopediei poate să
identifice două perioade ale istoriei ţărănimii române –
prima, descrisă de sociologul H. H. Stahl, reprezintă o
scurtă istorie socială a ţărănimii, din vremuri străvechi
până în cele apropiate de zilele noastre, în care
prefacerile sociale sunt lente; cea de a doua, descrisă de
C. Garoflid, este o expunere a „chestiunii agrare”, a
istoriei recente a ţărănimii, în care organizaţia de stat
intervine masiv pentru a schimba structura proprietăţii
şi, odată cu aceasta, în intenţie cel puţin, lumea socială
a ţărănimii. Semnificaţia celor două articole din
Enciclopedie devine mai clară în momentul în care
acestea sunt raportate unul la celălalt, apoi reaşezate,
înţelese şi interpretate în contextul momentului în care
sunt scrise şi publicate. Mai mult însă, acelaşi context nu
îşi relevă structura şi sensurile decât atunci când este
analizat în lumina sensurilor oferite de cele două
articole. Dincolo de valoarea lor intrinsecă, rezultând
din bogăţia informaţiilor conţinute, cele două articole
fac posibilă o mai bună înţelegere a epocii în care sunt
scrise, cu caracteristicile sale, ce transpar şi în textele
celor doi autori.
Vom purcede, în primul rând, la o scurtă prezentare
a celor două articole. Vom identifica apoi temele în jurul
cărora sunt construite cele două articole, aflate în miezul
celor două articole, o analiză a acestora făcând vizibilă

49 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 50
o reală polemică, subtil ascunsă în articolele celor doi.
Vom aşeza apoi preocupările acestora în contextul
perioadei în care se manifestă şi în care sunt făcute
publice – cel al anului 1938 şi al perioadei recente
acestuia, pe care le vom interpreta în lumina viziunii
dobândite prin lectura articolelor din Enciclopedie. Vom
urmări astfel firele contextului politic şi economic intern
şi extern României precum şi politicile sociale şi
economice ale statului român şi felul în care acestea se
întrepătrund. Dincolo de macro-tendinţele momentului,
se întrezăresc acţiunile actorilor sau grupurilor, motivate
de varii interese. Se conturează astfel un context dens,
ale cărui elemente sunt strâns şi complex conectate şi
ale cărui sensuri pot fi identificate în lumina celor două
articole. Pentru caracterizarea acestui context, poate cea
mai bună expresie este aceasta – „toate lucrurile se leagă
sălbatic” (Lena Constante în Rostas, 2003, 74).
În fine, vom încheia prin a sublinia locul pe care cele
două articole precum şi Enciclopedia îl ocupă în
contextul momentului, factorii ce fac posibilă publicarea
Enciclopediei şi apoi influenţează, alimentează şi
structurează conţinuturile ei.
Henri H. Stahl
şi „Organizarea socială a ţărănimii”
Înainte de a începe o scurtă expunere a articolului
redactat de către H. H. Stahl, este de interes să facem
câteva precizări privind contextul personal şi profesional
al acestuia în momentul în care redactează şi publică
acest material. Stahl este un membru marcant al Şcolii
sociologice gustiene, participând la toate campaniile
monografice începând din 1926, implicându-se şi în
activitatea Fundaţiei Culturale şi a Echipelor Regale
începând cu 1934. Este unul dintre membrii Şcolii ce
acceptă să realizeze trecerea dinspre cercetare spre
intervenţie socială – aceasta cel mai probabil din cauza
crezurilor sale personale, social-democrate. Stahl este un
social-democrat aparte, preocupat de situaţia ţărănimii,
crezând în capacitatea acesteia de a se mobiliza şi
organiza pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă,
devenind astfel o parte activă în apărarea intereselor sale
în cadrul unui proces de modernizare considerat inevitabil.
Stahl este, din anii tinereţii sale şi până la moarte, un
cercetător neobosit şi probabil inegalat al organizării
sociale a ţărănimii şi un apărător al drepturilor şi
intereselor acesteia. În „chestiunea proprietăţii” vederile
sale sunt clare, bazate pe realitatea istorică pe care o
descoperă – marii moşieri sunt mai curând acaparatorii
unor teritorii ce aparţineau, la origine, obştilor ţărăneşti
devălmaşe, libere; pentru problema fragmentării
proprietăţii el vede drept soluţie cooperaţia, implicând o
suprapunere a tehnicii agricole moderne peste o
organizare inspirată din cea a vechilor obşti libere. În
1938, H. H. Stahl este implicat în activităţile Fundaţiei şi
coordonează o echipă constituită pentru o nouă
<<< 50
cercetare a Nerejului, satul răzăşesc din Vrancea a cărui
cercetare iniţială îi prilejuise adevărate revelaţii ştiinţifice,
lucrând la monografia Nerejului. Aceasta este una din
monografiile exemplare pe care Şcoala le pregăteşte
pentru a fi prezentate la Congresul Internaţional de
Sociologie pe care România urma să îl găzduiască în
1939. Cunoaşterea acestor detalii face posibilă înţelegerea
şi interpretarea conţinutului articolului lui Stahl dincolo
de suprafaţa informaţiilor pe care le conţine.
Stahl îşi începe articolul cu o precizare a tipului de
demers pe care îl întreprinde – o încercare de a realiza o
istorie socială a ţărănimii române. El ţine însă să sublinieze
dificultatea realizării unei asemenea istorii. În primul rând,
orice efort de a cerceta istoria socială a ţărănimii este
îngreunat de lipsa unei cantităţi suficiente de surse
documentare ce privesc modul de viaţă al ţărănimii. În
cuvintele lui Stahl, „singurul document ţărănesc este
însăşi ţărănia, atunci când cu îndărătnicia ei tradiţionalistă
reuşeşte a supravieţui în lupta cu alte forme de viaţă
socială” (Stahl, 1938, 559). A doua dificultate rezultă din
imposibilitatea cercetătorilor anteriori ai vieţii sociale
ţărăneşti de a se detaşa de pornirea de a pleda în favoarea
uneia din cele două categorii sociale aflate în conflict în
epocă – boierimea şi ţărănimea. Într-un Stat ce este el
însuşi latifundiar şi este dominat de o clasă de boieri
latifundiari, adevărurile istorice privind proprietatea rurală
şi organizarea socială a ţărănimii ies cu greu la iveală. În
fine, cea de-a treia dificultate este una de metodă – ea
consta în luarea în considerare doar a surselor
documentare şi ignorarea realităţii sociale prezente, ce
poartă urmele celei trecute. Stahl continuă apoi prin a
expune, pe scurt, cele trei teze pe care istoricii le-au
propus până acum pentru a explica originile şi evoluţia
vieţii sociale dar şi a drepturilor de proprietate în spaţiul
rural românesc – teza boierească, teza boierească atenuată
şi teza ţărănească. Niciuna din acestea, concluzionează el,
nu poate fi considerată a fi adevărată pe temeiul
izvoadelor istorice folosite până acum. Pentru aceasta este
necesară o confruntare cu formele de viaţă socială
existente încă, în sânul cărora pot fi găsite dovezile
necesare unui arheolog al organizării sociale.
Urmează apoi o expunere sintetică a descoperirilor
sale privind ambele tipuri de viaţă socială ce au existat
în spaţiul rural românesc – cea răzăşească şi cea
clăcăşească. Stahl demonstrează ca forma originară a
organizării sociale ţărăneşti este cea a devălmăşiei
absolute, neumblătoare pe bătrâni, necercetată până
acum de istorici. Răzăşia umblătoare pe bătrâni,
cunoscută acestora, este doar o formă târzie pe care o
îmbracă devălmăşia, atunci când ajunge într-un stadiu
avansat de disoluţie. Realitatea socială originară a satelor
româneşti, străveche, este una a obştilor de ţărani liberi,
cuprinse în „republici”, organizaţii intersăteşti
autonome. Aceste organizaţii intersăteşti se destramă în
timp, făcând loc unei autonomizări a satelor şi-apoi a
gospodăriilor componente. Paralel acestui proces este
cel de disoluţie a devălmăşiei absolute şi de tranziţie către
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 51
devălmăşia proporţională. În orice caz, proprietatea
asupra ansamblului terenurilor satelor nu este una privată
– ci este devălmaşă, a obştii întregi. Indivizii pot avea
ţineri private în trupul de moşie, ce dobândesc, la un
moment dat, caracter ereditar – obştea păstrează însă
dreptul de a interveni asupra acestor posesiuni.
Transformările pe care satele devălmaşe le suferă
sunt declanşate şi alimentate de progresul tehnicii
agricole, de sporul demografic şi de procesul de
diferenţiere socială ce rezultă din cele două dar şi din
pătrunderea tot mai puternică a administraţiei statului
în sate în dauna puterii de auto-administrare a obştilor,
din impunerea birului şi a diferitelor forme de fiscalitate
precum şi din pătrunderea capitalului comercial şi a
economiei băneşti în economia satelor. Disoluţia
devălmăşiei absolute începe odată cu diferenţierea
socială din sânul satelor devălmaşe, ce slăbeşte
solidaritatea acestora şi capacitatea lor de a rezista
asaltului acaparatorilor. Categoria socială a boierilor
stăpâni de clăcaşi sau sate întregi apare graţie daniilor
făcute de către domnitori dar şi printr-un îndelung
proces de acaparare a drepturilor de stăpânire a
proprietăţii devălmaşe a satelor. Săteni în nevoie,
îndatoraţi de regulă boierilor sau statului, îşi vând
terenurile sau se vând pe sine rumâni. Întregi obşti
devălmaşe îşi pierd, treptat, libertatea, iar satele devin
clăcăşeşti. Pe măsură ce valoarea de schimb a produselor
agricole creşte, boierii îşi extind ţinerile private din
trupul de moşie al satului, limitând drept de acces al
ţăranilor la terenurile asupra cărora proprietatea este
încă una devălmaşă absolută. În acelaşi timp, solicită un
volum mai mare de produse drept dijmă şi un număr
mai mare de zile de clacă din partea ţăranilor. Însă
organizarea internă a obştilor de ţărani clăcaşi rămâne
aceeaşi, una devălmaşă – aceştia păstrează organizarea
pe neamuri şi stăpânirea asupra bucăţilor de teren aflate
deja în ţinere privată, datorând clacă şi dijmă doar
pentru bucăţile de teren pe care le folosesc din averea
devălmaşă a satului, având totuşi un drept incontestabil
de folosinţa asupra acestora. Boierii caută însă să
limiteze acest drept şi să îşi statornicească stăpânirea,
transformând-o în drept de proprietate. Deşi încă din
secolul al XVIII-lea, prin reforme succesive, boierilor li
se fixează stăpânirea asupra a o treime din sat, sătenilor
revenindu-le celelalte două, abia în 1864 celor două
categorii sociale li se acordă, în acelaşi sistem al
tiersajului, proprietate deplină asupra terenurilor. Stahl
prezintă acest moment drept o victorie a boierilor, ce
sunt atât de adânc infiltraţi în administraţia statului încât
pot fi identificaţi cu aceasta, folosindu-se de puterea pe
care aceasta o deţine pentru a-şi apăra interesele. Aceştia
devin proprietari deplini şi, ca rod al împroprietăririi
defectuoase, capabili să aducă ţărănimea într-un regim
neoiobag de exploatare. Mai mult însă – acest moment
reprezintă impunerea unei forme juridice a proprietăţii
ce este deplin străină de realitatea juridică şi socială a
satelor devălmaşe. Proprietatea privată, arată Stahl, este
un concept de import care, odată transpus în realitate,
desfiinţează proprietatea obştească şi, odată cu aceasta,
putinţa comunităţilor ţărăneşti de a rezista asaltului
capitalismului străin şi local, marilor latifundiari şi
statului.
În fine, putem sublinia aici, în lumina celor cunoscute
până acum, câteva idei ce pot fi identificate în substraturile
acestui articol. În primul rând, este remarcabil faptul că,
încă din 1938, după anii de cercetare din cadrul Şcolii,
Stahl îşi formase deja o viziune de ansamblu privind
istoria socială a ţărănimii, viziune pe care nu şi-o schimbă
în mod esenţial de-a lungul zecilor de ani pe care îi va mai
dedica cercetării acestei problematici – o va perfecţiona
doar, îmbogăţind-o cu detalii şi argumente. Este necesar
să subliniem apoi viziunea conflictualistă asupra realităţii
sociale pe care Stahl o conturează şi pe care o datorează
în parte orientării sale social-democrate şi familiarităţii cu
gândirea teoretică marxistă. Poziţia sa este însă una foarte
solid argumentată, bazată pe anii de cercetare sociologică
a satelor româneşti dar şi pe o foarte bună cunoaştere a
lucrărilor istorice disponibile. O ultimă trăsătură pe care
o putem sublinia este atitudinea favorabilă faţă de
proprietatea devălmaşă şi vechile obşti ţărăneşti libere ce
se întrevede în articolul lui Stahl. Pe aceasta o putem lesne
lega de credinţa acestuia în cooperaţie şi în capacitatea
ţărănimii de a se organiza după vechiul model comunitar
(obştea) şi de a se o parte activă în identificarea şi
rezolvarea propriilor probleme. O putem lega apoi de
activitatea lui Stahl în cadrul Fundaţiei şi a Echipelor
Regale şi, în 1938, a Serviciului Social.
Constantin Garoflid
şi „Regimul agrar în România”
Articolul lui Constantin Garoflid cuprinde un istoric
al legislaţiei agrare şi o analiză a efectelor ei, din 1864 până
în anii ‘30. Câteva precizări sunt necesare şi de data
aceasta, pentru o mai bună plasare şi înţelegere în context
a lucrării lui Garoflid din primul volum al Enciclopediei.
C. Garoflid este inginer agronom, economist şi om
politic şi face parte din categoria marilor moşieri români.
De-a lungul carierei sale politice ocupă de patru ori
funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor, cel mai
important mandat al său fiind, probabil, cel din timpul
guvernării Alexandru Averescu – în cursul acestuia fiind
responsabil pentru legea pentru înfăptuirea reformei
agrare din Vechiul Regat. De-a lungul carierei sale,
Garoflid mai ocupă funcţia de preşedinte al Ligii Agrare,
preşedinte al Academiei de Agricultură din România dar
şi al Uniunii Sindicatelor Agricole – cea din urmă fiind
funcţia pe care o deţine în 1938. Activitatea lui
profesională include şi redactarea unui număr de studii
privind problematica agriculturii româneşti – şi nu
numai. Garoflid este considerat, pe bună dreptate, o
voce semnificativă a spaţiului public românesc în ceea
ce priveşte problematica agriculturii, cunoscător în mod
51 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 52
special al punctului de vedere şi intereselor organizaţiei
de stat şi exploataţiilor agricole comerciale, predominant
mari şi mijlocii.
Expozeul său privind regimul agrar din România
tratează în primul rând problema muncii pe moşiile
boiereşti, respectiv cea a clăcii. Numărul zilelor de clacă,
arată acesta, creşte simţitor din secolul al XVII-lea până
în cel al XIX-lea, odată cu extinderea agriculturii
comerciale în Ţările Române şi cu nevoia boierilor de a
dispune de forţă de muncă. Ceea ce atrage însă atenţia
în această scurtă introducere stă în următoarele afirmaţii:
„Această ridicare a numărului zilelor de clacă sau a
învoielii pentru prisoase este relativă. Ea părea mare
atunci ţăranilor nedeprinşi cu munca, lor cari abia ieşiseră
din regimul pastoral.” (Garoflid, 1938, 577)
Dincolo de afirmaţia cel puţin inexactă privind
caracterul predominant pastoral al economiei satelor
româneşti, putem întrezări în aceste două fraze o anume
concepţie despre ţărănime, puternic deformată probabil
de perspectiva din care aceştia sunt priviţi – cea a
boierilor, a marilor proprietari. Numărul zilelor de clacă
nu este, din acest unghi, unul realmente prea împovărător
pentru ţărănime – aceasta este însă nedeprinsă cu munca.
Zilele de clacă ar fi, aşadar, mai curând un prilej de
educare, de deprindere a ţărănimii cu munca. O asemenea
concepţie pare a fi, într-adevăr, rodul apartenenţei
autorului la o anumită categorie socială.
Garoflid purcede apoi la prezentarea primei reforme
agrare, cea din 1864. În opinia sa, nu dorinţa boierilor
de fi proprietari deplini motivează realizarea acesteia ci
un ideal pe care statul îl transpune in lege, acela al
dezrobirii muncii clăcaşilor. Efectul scontat de legiuitor
nu se produce deoarece, imediat după detronarea lui
Cuza, clasa conducătoare, în care marii proprietari
ocupă un loc cel puţin important, îşi asigură, din 1866,
putinţa de-a utiliza în continuare braţele de muncă
ţărăneşti prin prima lege a tocmelilor agricole. Noi legi
reglementând tocmelile şi oferind sprijinul instituţiilor
statului pentru a obliga ţăranii să muncească pe marile
moşii faţă de care se îndatoraseră intră în vigoare în
1872, 1882 şi 1893. Abia în cadrul legii din 1893, aflăm,
„se vorbeşte prima oară de putinţa încheierii de învoieli agricole
după dreptul comun” (Garoflid, 1938, 578). Garoflid pune
acest fapt pe seama sporului demografic puternic şi
abundenţei de forţă de muncă disponibilă. Sporul de
populaţie însă, arată acesta, înrăutăţeşte o altă problemă
– cea a fragmentării proprietăţii, satisfăcând tot mai
puţin nevoile ţăranilor şi adâncind problema învoielilor.
Astfel încât, spune mai departe autorul:
„Din această pricină condiţiile învoielilor pentru obţinerea
pământului deveniseră de astă dată cu adevărat
împovărătoare pentru ţărani. A contribuit la această
îngreunare în tot acest timp neamestecul complet al
administraţiei în raporturile dintre proprietar şi ţăran.”
(Garoflid, 1938, 578)
Afirmaţia din urmă este cel puţin una contradictorie,
contrariantă pentru un cititor ce află puţin mai sus, de
<<< 52
la acelaşi Garoflid, vorbind despre sprijinul administrativ
pe care statul îl oferă pentru a forţa ţăranii să lucreze
pentru boieri, că „legile de tocmeli agricole sunt oglinda
fidelă a necesităţii de Stat ca producţia agricolă să nu fie
periclitată” (Garoflid, 1938, 578). De altfel, Garoflid
este foarte conştient de următorul fapt, enunţat de la
bun început:
„Mai ales după pacea de la Adrianopole, care dădea
libertate exportului de cereale al ţării, tendinţa înmulţirii
zilelor de clacă şi a îngreunării învoielilor pentru prisoase,
adică a pământului închiriat de clăcaşi peste pământul
legiuit, este din ce în ce mai pronunţată. Statul însuşi,
pentru economia generală a ţării, avea interes ca cultura
să se întindă.” (Garoflid, 1938, 577)
Revenind însă la firul expunerii, aflăm că nevoie de
pământ a ţărănimii şi povara învoielilor agricole o
împing pe aceasta către răscoalele din 1889 şi 1907, chiar
dacă statul îi distribuie în această perioadă noi parcele
de pământ. După răscoala din 1907, dată fiind gravitatea
ei, statul intervine pentru a uşura situaţia ţărănimii –
apare o nouă lege privind tocmelile agricole în 1908,
reglementând raporturile între ţărani şi marii proprietari
astfel încât să limiteze abuzurile acestora, înfiinţează
păşuni comunale, obligă marii proprietari să vândă o
parte din moşiile lor şi creează un cadru instituţional de
stat care să vegheze asupra raporturilor dintre aceştia şi
ţărani. Intră o vigoare şi o lege care limitează şi
reglementează activitatea trusturilor arendăşeşti. În 1912
se expropriază moşiile de mână moartă, ce urmează să
fie împărţite ţăranilor. Situaţia ţărănimii nu se schimbă
prea mult însă şi, începând cu anul 1913 se pune serios
în discuţie ideea unei noi şi ample reforme agrare. În
1917, este modificat art. 19 al Constituţiei, hotărându-se
exproprierea a 2 milioane de hectare din terenurile
moşiilor de peste 100 de hectare precum şi exproprierea
în întregime a domeniilor cultivabile ale Coroanei, Casei
Rurale, persoanelor juridice publice sau private,
absenteiştilor şi străinilor. Aplicarea acestei modificări
nu este însă imediată – în primă instanţă, intră în vigoare
o lege a arendării obligatorie a marilor moşii de către
obştile ţărăneşti şi vânzării obligatorii a unei părţi din
moşii. Legea impunea arendarea obligatorie a moşiilor
de la 100 de hectare în sus, pe o scară progresivă ce,
subliniază Garoflid, ţinea cont de particularităţi
regionale şi făcea posibilă menţinerea unor exploataţii
de mari dimensiuni viabile. Doar 1,5 milioane de hectare
urmau să fie arendate şi apoi supuse vânzării în baza
acestei legi. Ea este concepută ca o „repetiţie pentru
împroprietărire” şi este considerată a fi benefică de către
autor. Nu este însă pusă în aplicare din cauza agitaţiei
politice şi sociale stârnite, reclamând că ea reprezintă o
eludare a împroprietăririi. Aflăm apoi că, în aceeaşi
perioadă, dată fiind necesitatea de a asigura alimentaţia
populaţiei urbane şi susţine armata şi a eforturilor de
război, funcţionează o decrete şi apoi lege a muncii
obligatorii a ţărănimii pe marile moşii, în condiţii dure
iniţial, în 1916, ameliorate simţitor prin prevederile legii
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 53
speciale din 1918.
În decembrie 1918, este emis un nou act normativ,
punând în aplicare articolul 19 al Constituţiei, în baza
căruia sunt expropriate, fără vreun criteriu de
diferenţiere, toate terenurile marilor exploataţii ce exced
o limită de 100 de hectare. Împroprietărirea nu se
realizează încă – ea rămâne a fi realizată prin legile
reformei agrare din 1920-21. C. Garoflid este în această
perioadă ministru al agriculturii şi introduce în legea
pentru reforma agrară din Vechiul regat prevederi
speciale ce vizează, în primul rând, exproprierea
diferenţiată în funcţie de zona geografică în care se află
proprietăţile, lăsând spaţiu pentru existenţa unor mari
exploataţii comerciale considerate viabile. Legea prevede
şi constituirea de islazuri comunale, norme pentru
realizarea împroprietăririi în funcţie de densitatea
populaţiei, precum şi măsuri ce urmăresc concentrarea
terenurilor, prevenirea fragmentării proprietăţilor,
îmbunătăţirea tehnicii agricole, cu intervenţia statului –
acestea din urmă rămânând neaplicate. Garoflid prezintă
şi modalitatea în care reforma agrară a fost înfăptuită în
celelalte provincii istorice ale României mari, înainte de
a realiza o expunere a efectelor reformei. Primul efect
notat este o scădere drastică a proporţiei de teren
aparţinând exploataţiilor de peste 100 de hectare. Apoi,
notează o uşoară creştere a bunăstării ţărănimii, mai ales
în condiţiile iniţiale ale unui preţuri scăzute ale
terenurilor agricole, alături de preţuri ridicate ale
produselor agricole. Preţul acestora din urmă creşte
odată cu liberalizarea exportului după 1921. Această
măsură se aplică însă pentru o scurtă perioadă, guvernul
îngreunând prin taxe vamale exporturile începând cu
1922 şi până în 1927. Efectele acestei măsuri se văd
rapid, constată Garoflid, iar liberalizarea din 1927
rămâne fără efect, agricultura intrând în criză începând
cu 1929. În 1930 preţurile scad catastrofal. Procesul de
sărăcire a ţărănimii în special, se acutizează – se ajunge
la o criză a banilor şi a datoriilor ce creează o agitaţie
puternică în rândul acestora, ce face necesară legea
conversiunii datoriilor agricole din 1932, ce reduce la
jumătate datoriile proprietarilor ce deţin mai puţin de
10 hectare de teren.
Garoflid subliniază apoi alte aspecte problematice
ale situaţiei curente – fragmentarea tot mai puternică a
proprietăţii ţărăneşti, lipsa mijloacelor şi cunoştinţelor
necesare în rândurile acesteia pentru îmbunătăţirea
practicilor agricole, sporirea producţiei şi productivităţii.
Notează apoi scăderea importantă a cantităţii de
produse agricole exportate în raport cu perioada
anterioară reformei dar şi o lipsă de preocupare a
administraţiei pentru dezvoltarea unor politici agricole,
politici ce să sprijine dezvoltarea ramurii agricole dincolo
de reforma proprietăţii, vădită printre altele de
neaplicarea legii agricole din 1927, ce ar fi însemnat
începutul organizării şi îndrumării agriculturii. „Abia
acum Ministerul de Agricultură începe să fie preocupat de latura
agricolă a problemei ţărăneşti” (Garoflid, 1938, 585), notează
Garoflid. În fine, autorul îşi încheie expunerea punctând
măsurile pe care le vede necesare pentru asigurarea
progresului agriculturii – favorizarea comasării
proprietăţii mici; sprijinirea formării proprietăţii mijlocii
şi politici agricole de sprijin pentru aceasta, mai ales în
condiţiile în care acestea pot absorbi excedentul de
populaţie din agricultură, proletariatul agricol ce va fi
tot mai numeros; îmbunătăţirea practicilor
administrative; politici de susţinere a schimburilor
economice cu străinătatea, respectiv a exporturilor;
dezvoltarea infrastructurii; politici favorizând
dezvoltarea ramurii industriale, ce urmează să absoarbă
şi ea proletariatul ce apare în zonele rurale. Notăm felul
în care Garoflid îşi încheie articolul:
„Proprietate mare de împărţit nu mai este. Acea care a
rămas trebuie păstrată căci producţia ei abia va ajunge,
în viitor, pentru îndestularea necesităţii de hrană a oraşelor
şi procurarea seminţei selecţionate şi reproducătorilor de
rasă necesari îmbunătăţirii culturii mici. Excedentul
populaţiei rurale trebuie să meargă spre oraşe.”
(Garoflid, 1938, 585)
O interpretare a poziţiei lui Garoflid în „chestiunea
agrară” despre care vorbeşte, dincolo de aparenţa
analizei echidistante, este posibilă. Fiind el însuşi parte
a categoriei marilor proprietari dar şi a oamenilor de stat,
el pledează în primul rând pentru utilitatea exploataţiilor
comerciale mari şi mijlocii în economia naţională şi
pentru o mai bună integrare comercială a exploataţiilor
ţărăneşti. Mai mult, aceste exploataţii are avea un rol
didactic în raport cu ţărănimea, cea din urmă putând
deprinde în sânul acestora, pe care lucrează sau urmează
să lucreze, disciplina muncii şi tehnicile agricole
superioare. O altă linie directoare a articolului său este
apoi aceasta – valorizarea exportului, ca practică
economică ce susţine bunăstarea statului dar şi a
exploataţiilor agricole comerciale aparţinând tuturor
categoriilor de dimensiune.
Teme comune, abordare polemică
Cele două articole, după cum vom arăta în cele ce
urmează, tratează câteva teme comune, vădind
preocupări comune, relevante pentru momentul istoric
în care sunt scrise. Atât Stahl cât şi Garoflid abordează,
în manieră proprie, problemele proprietăţii agricole,
muncii, a claselor sociale şi a exploataţiilor agricole de-a
lungul timpului, cu rolul lor în economie şi în stat, a
progresului economic şi social, a modernizării, a
intervenţiei statului şi a reprezentării intereselor
populaţiei în măsurile acestuia. Tratarea acestor teme,
însă, este una în mare parte polemică.
Dacă Garoflid insistă că prima reformă agrară nu
slujeşte interesului boierimii de a deveni proprietară
deplină ci interesului ţărănimii şi al statului de a desfiinţa
munca silită a clăcaşilor, Stahl insistă asupra interesului
acestuia de a acapara deplin proprietăţile rurale şi de a
53 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 54

<<< 54
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 55
înrobi apoi, din nou, munca ţărănimii. Garolfid prezintă
statul ca pe un organism relativ autonom, separat de
marii proprietari şi interesele lor, deşi face afirmaţii
contradictorii şi admite cointeresarea acestuia în
sprijinirea muncii silite şi a exporturilor. Stahl insistă
asupra prezenţei neîntrerupte a marilor proprietari şi a
intereselor acestora în organizaţia de stat. Garoflid
prezintă intervenţiile statului ca fiind în genere benefice,
Stahl le înfăţişează ca fiind simptome ale dezagregării
vechii solidarităţi şi autonomii a obştilor, sporirii
puterilor administraţiei de stat şi a păturii suprapuse şi
cuceririlor capitalismului local şi străin. Stahl subliniază
dependenţa de secole a boierilor de munca ţăranilor pe
exploataţiile lor agricole – Garoflid, deşi admite aceeaşi
dependenţă, vorbeşte despre o ţărănime nedeprinsă cu
munca, abia ieşită dintr-un presupus regim pastoral.
Diferenţele de viziune între cei doi sunt clare, decurgând
din poziţiile lor sociale, profesionale şi politice, cu mult
diferite. Viziunea lui Stahl ne pare însă una cu mult mai
credibilă, dat fiind că aduce în argumentaţia sa o mult
mai adâncă şi complexă cunoaştere a realităţilor
ţărănimii, atât cele prezente cât şi trecute, pe care
Garoflid nu o acceptă şi nici nu o integrează în studiul
său. Garoflid pare a fi orbit de poziţia sa şi de interesele
pe care le apără cu predilecţie. Sociologul Stahl nu este
nici el imparţial – construcţia sa teoretică este una clar
impregnată de simpatie pentru ţărănime. Însă Stahl
reuşeşte să propună o meta-viziune sociologică asupra
proceselor istorice, una mult mai coerentă, mai lipsită
de contradicţii, mai bogată în argumente – mai plauzibilă
din punct de vedere ştiinţific. Ambii vorbesc despre
problematica rurală identificând elementele sale
esenţiale – proprietatea, munca, statul, clasele sociale,
modernizarea cu dimensiunea sa economică dar şi
socială, agenţii schimbării şi interesele lor, puterea şi
acţiunile transformatoare. Într-o analiză a perioadei în
care cei doi îşi redactează şi publică studiile, cunoaşterea
acestor elemente, aşa cum ne-o oferă scrierile celor doi,
oferă o foarte bună cheie de analiză.
Chestiunea proprietăţii
Rezultatele reformei agrare din 1921 sunt aşteptate
vreme îndelungată – o sporire a bunăstării păturii
ţărăneşti, creşterea producţiei şi a productivităţii, o mai
bună inserţie a exploataţiilor pe piaţă, o sporire a avuţiei
naţionale. Sunt luate unele măsuri în vederea sprijinirii
exploataţiilor agricole aparţinând diferitelor categorii de
proprietari. Începând din 1929 sunt facilitate vânzările
şi cumpărările de terenuri (Garoflid, 1938, Georgescu
& Golopenţia, 1941) ce fuseseră posibile dar mult prea
mult îngreunate de proceduri şi de lucrările reformei
agrare incomplete până atunci (Georgescu &
Golopenţia, 1941). Acest fapt ar fi dus, conform
aşteptărilor, la formarea unei categorii de exploataţii
viabile comercial, de dimensiuni mijlocii şi mari, precum
şi a unei clase de muncitori agricoli lipsiţi de teren, braţe
de muncă disponibile pentru marile exploataţii. În plus,
în toată această perioadă este promovată şi încurajată
cooperaţia în agricultură, ca soluţie pentru problemele
rezultate din fragmentarea puternică a terenurilor
agricole. Ideea unei noi împroprietăriri este însă
vehiculată tot mai puţin în anii de după punerea în
aplicare a reformei agrare din 1921 (Şandru, 2000), după
cum subliniază şi C. Garoflid în studiul său. Aceasta
într-un context în care exproprierile şi împroprietăririle
continuă de-a lungul anilor ‘20 şi ‘30, fiind incomplet
realizate chiar şi la nivelul anilor ‘40 – spre exemplu, în
1942 erau expropriate definitiv doar 83% din totalul de
moşii supuse aceste măsuri (Şandru, 2000, pg. 34). Abia
după 1935 se va ridica din nou problema proprietăţii.
Publicarea rezultatelor recensământului din 1930, ale
cercetărilor sociologice întreprinse de Şcoală şi ale unei
anchete realizate de Uniunea Camerelor de Agricultură
din România în 1935 (Şandru, 2000) prilejuieşte
conştientizarea problemelor agriculturii româneşti, în
special cele ale exploataţiilor ţărăneşti. Fragmentarea
excesivă a proprietăţilor e identificată drept una din
principalele probleme. După cum arată istoricul
Dumitru Şandru, “de acum înainte, problema unei noi
exproprieri şi împroprietăriri este pusă din ce în ce mai
stăruitor în anumite cercuri de specialişti şi în unele
grupări politice, ca o soluţie menită să redreseze
agricultura românească şi starea precară a ţărănimii”
(Şandru, 2000, pg. 16). Ideea unei noi împroprietăriri
este relansată de naţional-ţărănişti şi preluată apoi de
mişcarea legionară dar şi de alte grupări politice,
dobândind o poziţie importantă în discuţiile şi
discursurile din timpul campaniilor electorale ce precedă
alegerile din decembrie 1937 şi primăvara anului 1938.
Ţărănimea reacţionează la noua punere în discuţie a
exproprierii marilor moşii şi împroprietăririi sale –
solicitând, la rândul ei, această măsură (Şandru, 2000,
16). Cu toate acestea, până în 1943, dincolo de
propagandă şi discuţii, niciunul din marile partide
politice, ce se succed la putere, nu include o nouă
împroprietărire în programul său şi nici nu propune
vreun proiect detaliat de reformă agrară (Şandru, 2000).
Acest fapt se datorează probabil opoziţiei puternice
manifestate de marii proprietari şi de susţinătorii lor,
reprezentaţi în rândurile tuturor partidelor dar şi printre
vocile prezente în publicaţiile de specialitate faţă de ideea
unei noi reforme agrare (Şandru, 2000). Încă o dată,
problema proprietăţii se transformă în obiect de
polemică între susţinătorii marilor proprietari, avocaţi ai
drepturilor acestora şi ai meritelor şi virtuţilor lor în ceea
ce priveşte agricultura comercială, şi cei ai ţărănimii, cu
virtuţile, potenţialul şi drepturile sale. Disputele sunt
publice, susţinătorii reformei şi cei ai marilor proprietari
argumentându-şi poziţiile, încercând să convingă
publicul şi factorii de decizie de necesitarea schimbării
sau a menţinerii stării de fapt. Lucrurile nu sunt însă
foarte clare – în ce constă, mai precis, problema
55 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 56
proprietăţii rurale? care au fost efectele reformei agrare
din 1921? ce categorii de exploataţii sunt viabile? ce
categorii de exploataţii au nevoie de sprijin, de protecţie,
de intervenţie? este necesară o nouă intervenţie asupra
structurii proprietăţii?
Între dispute, în primăvara lui 1938, notăm aici pe
cea între Constantin Garoflid, „cel mai autorizat
purtător de cuvânt al intereselor marii proprietăţi
funciare” (Şandru, 2000, 17) şi liderul ţărănist Ion
Mihalache. Cei doi polemizează în jurul chestiunii
transformărilor structurale ale proprietăţii agrare
înregistrate după reforma din 1921. Mihalache
semnalizează într-unul din discursurile sale faptul că, în
ciuda reformei, marile exploataţii agricole din România
continuă să deţină o suprafaţă disproporţionat de mare
din totalul terenurilor agricole – exploataţiile de peste
100 de hectare, deşi reprezentau doar 0,4% din numărul
total de exploataţii, continuă să deţină o suprafaţă totală
echivalentă cu cea a 2.460.000 de familii ţărăneşti sau
74,9% din numărul total al exploataţiilor (Şandru, 2000,
17). Acest lucru, concluzionează el, demonstrează faptul
că există un proces de refacere a marii proprietăţi în
dauna celei ţărăneşti – fapt pe care îl reafirmă, după
scurtă vreme, şi într-un articol publicat în ziarul
„Dreptatea”. Garoflid răspunde afirmaţiilor lui
Mihalache într-o conferinţă susţinută la finele lui martie,
organizată de Societatea Naţională de Agricultură şi
Societatea Centrală Agricolă (Şandru, 2000). În cadrul
acesteia, în primul rând,
„Conferenţiarul a arătat că dacă reforma agrară din
1921 a fost atât de excesivă, aceasta se datoreşte faptului
că opinia publică nu era lămurită asupra chestiei agrare.
Acum problema agrară s-a pus din nou, cel puţin în
luptele electorale şi în programele unor partide noui.
Agitaţia pe această chestie luase proporţii însemnate în
ultimele alegeri şi numai hotărârii Majestăţii Sale Regelui
de a începe o acţiune politică în afară de demagogia
electorală se datoreşte oprirea anarhiei. În numele
agricultorilor, d. Garoflid mulţumeşte M. S. Regelui că
prin noua Constituţie a statornicit dreptul de
proprietate.” (Universul, 31 martie 1938)
Dincolo de opinia acestuia privind caracterul excesiv
al exproprierii şi împroprietăririi şi de confirmarea
agitaţiei create în perioada electorală în jurul chestiunii
proprietăţii, aflăm o trimitere către un detaliu interesant
– statornicirea dreptului de proprietate în noua
Constituţie, promulgată în 27 februarie de rege.
Într-adevăr, articolul 16 al acesteia prevede că
proprietatea este garantată şi inviolabilă, exproprierea
fiind permisă doar pentru cauză de utilitate publică, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire. Iată încă un motiv
pentru care disputele privind dreptul la proprietate şi o
nouă împroprietărire vor rămâne, graţie acestei
prevederi, doar la nivel de principii, teorie, propagandă.
În continuare, Garoflid susţine că ponderea marii
proprietăţi în structura proprietăţii funciare rurale s-a
diminuat de fapt ulterior împroprietării, într-un proces
<<< 56
ce continuă încă (Şandru, 2000, 17). Urmează apoi
expunerea rolului vital pe care exploataţiile mari – de
peste 250 de hectare – şi mijlocii – de 50 până la 250 de
hectare – îl au în economia agricolă românească. În
primul rând, acestea ar fi „cea mai bună şcoală pentru
educaţia tehnică a ţăranului” (Universul, 31 martie 1938).
Tot la nivelul acestor două tipuri de exploataţii s-ar
înmulţi mai lesne şi „seminţele ameliorate, cât şi reproducătorii
de seamă pe care îi cere astăzi ofensiva agricolă” (Universul, 31
martie 1938). Mai important este însă următorul fapt:
„Proprietatea mijlocie şi mare are un mare rol în
economia ţării. Din producţia acestei proprietăţi se face
exportul care aduce devize. Proprietatea mică face numai
o agricultură pentru trebuinţele proprii. Necesitatea de
export agricol este mai mare ca ori şi când astăzi, când
exportul de lemn trebuie redus, iar al petrolului va fi
considerabil redus în câţiva ani. Proprietatea mijlocie este
susceptibilă de a-şi mări considerabil producţia, dacă este
ajutată şi stimulată de organele administrative.”
(Universul, 31 martie 1938)
Garoflid se erijează în apărător al marilor proprietari
(cei consideraţi a fi de el „mijlocii” sunt totuşi mari
proprietari prin comparaţie cu dimensiunea medie a
unei exploataţii în România) şi al funcţiei importante a
acestora pentru economia naţională. De altfel, aşa cum
vom vedea în cele ce urmează, o parte importantă a
politicii agricole româneşti din epoca va fi orientată către
facilitarea integrării agriculturii comerciale româneşti pe
pieţele externe, exporturile de produse agricole fiind o
sursă foarte importantă de venituri în special pentru stat
şi marii moşieri. În fine, polemica celor doi continuă în
paginile cotidianului „Universul”, culminând cu articolul
lui C. Garoflid din 4 mai 1938, intitulat „Structura
proprietăţii agricole. Răspuns domnului Mihalache” –
bazându-se pe datele recensămintelor fiscale din 1927
şi 1930-31, Garoflid caută să îşi susţină în continuare
poziţia, arătând că tendinţa în ceea ce priveşte structura
proprietăţii este una către o diminuare a ponderii
proprietăţii mari.
Nu este deloc întâmplător că, într-un asemenea
context, Şcoala condusă de Dimitrie Gusti întreprinde
o anchetă proprie privind structura proprietăţii agricole.
Luându-şi în serios rolul asumat în acel moment, acel
de consilier punând la dispoziţia decidenţilor politici
informaţiile ştiinţifice de care au nevoie, Şcoala
întreprinde o anchetă amplă în vara anului 1938,
condusă de Anton Golopenţia şi D. C. Georgescu şi
realizată cu participarea membrilor Echipelor Regale în
60 de sate. După cum ne explică autorii volumului
publicat în 1941:
„Proprietatea agricolă excesiv parcelată, prezentând multe
neajunsuri economice, a atras atenţia cercurilor competente
şi a opiniei publice în general asupra gravităţii acestei
probleme. Însemnătatea şi adâncimea fenomenului
parcelării proprietăţii agricole neputând fi lămurită din
cauza lipsei datelor statistice pe toată ţara, dl. Prof.
Gusti, a hotărât executarea unei anchete cu ocazia
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 57
campaniei echipelor studenţeşti din vara anului 1938.”
(Georgescu & Golopenţia, 1941, 9)
Rezultatele detaliate ale acestei anchete sunt
publicate abia în 1941 – însă sunt cunoscute şi
menţionate de D. Gusti la finele anului 1938 într-un
articol al său din numărul din octombrie-decembrie al
revistei „Sociologie Românească” – „Starea de azi a satului
românesc” (Gusti, 1938a). Ancheta Echipelor nu se
limitează la cercetarea problemei proprietăţii ci oferă o
diagnoza pluri-dimensională a situaţiei spaţiului rural
românesc. În ceea ce priveşte problema ce ne
interesează aici, însă, analiza întreprinsă de cercetătorii
Şcolii este una complexă, bazată pe cele mai bune date
disponibile în acel moment, culese şi interpretate în
manieră ştiinţifică – iar rezultatele sunt expuse clar şi
nuanţat. Complexitatea analizei şi a concluziilor nu
poate fi surprinsă în câteva rânduri. Putem sublinia, însă,
câteva aspecte importante aici. Evoluţia structurii
proprietăţii variază semnificativ în funcţie de structura
locală a proprietăţii în faza anterioară împroprietării,
forma de relief în care este situat satul, evoluţia
demografică a acestuia dar şi de maniera în care s-a
realizat împroprietărirea. Situaţia este diferenţiată şi la
nivel regional, în diferitele provincii istorice.
Fragmentarea mai puternică a proprietăţilor este
caracteristică în mod natural în zonele de deal şi munte.
O circulaţie mai intensivă a terenurilor în intervalul
cercetat are loc în zonele de şes, în care loturile tind, în
genere, să fie mai mari.
Tendinţa constatată la nivel naţional în ceea ce
priveşte marile exploataţii agricole este următoarea:
„Cifrele din acest tablou ne arată scăderea proprietăţilor
mari. [...] Pământurile stăpânite de contribuabilii cu peste
259 ha au trecut, probabil, în mâinile contribuabililor
din grupa 50-250 ha, mărind astfel suprafaţa medie
a acestei categorii de agricultori.” (Georgescu &
Golopenţia, 1941, 15)
În ceea ce priveşte proprietăţile ţărăneşti, concluziile
are fi următoarele:
„Din tabloul XIV, se vede că pământurile
împroprietărite au rotunjit fostele proprietăţi medii. […
] Ca rezultat al acestei reforme, familiile împroprietărite
şi-au rotunjit suprafeţele, ajungând şi întrecând chiar
pământurile gospodarilor neîmproprietăriţi, în general
mai înstăriţi. Excepţie de la această regulă fac unele sate
de munte şi deal, unde acest lucru nu era posibil din cauza
lipsei de pământuri şi unele sate de şes, unde familiile
neîmproprietărite erau prea bogate în pământ. Rezultă
deci, că unul din efectele reformei agrare a fost acela de a
nivela deosebirile dintre gospodăriile ţărăneşti bogate şi
cele sărace.” (Georgescu & Golopenţia, 1941, 29)
Totuşi, în ciuda acestui efect, fragmentarea
proprietăţii, respectiv diminuarea suprafeţei parcelei
medii, continuă să se producă – diferenţiat însă, procese
contrare, de concentrare a proprietăţii, fiind prezente de
asemenea în diferitele tipuri de sate studiate pe teritoriul
întregii ţări. Fragmentarea se produce parţial din cauza
evoluţiei demografice, parţial din cauza capacităţii
diminuate a împroprietăriţilor de a-şi lucra terenurile
agricole, primind teren dar nu şi mijloacele pentru a-l
cultiva, libertatea de circulaţie a terenurilor facilitând
înstrăinarea lor. În condiţiile în care proprietarii
neîmproprietăriţi prin reforma din 1921 sunt cei ce deţin
deja suprafeţe mai însemnate, concluziile indică faptul
că „gospodăriile atât cele create cât şi cele rotunjite prin
împroprietărire au avut o rezistenţa mai redusă la procesul de
fărâmiţare a proprietăţii decât gospodăriile neîmproprietărite.”
(Georgescu & Golopenţia, 1941, 33).
Oricare ar fi însă structura proprietăţii în 1938,
dincolo de constatările mai mult sau mai puţin fondate
şi de agitaţia electorală creată, aflăm în dezbaterea ce are
loc încă o manifestare a vechii dispute privind dreptul
de proprietate, a vechiului conflict de interese între marii
proprietari şi ţărănime. Mai mult însă, aflăm un stat tot
mai preocupat de sporirea avuţiei sale, în beneficiul
propriului aparat, al marilor proprietari agricoli dar şi al
ţărănimii, în cele din urmă. Ţărănimea însă, cu vechiul
său mod de viaţă, este văzută tot mai mult ca obiect
al unei transformări necesare – vechea economie
domestică, centrată pe nevoile limitate ale familiei,
trebuie să dispară, standardul de viaţă al ţărănimii trebuie
să crească împreună capacitatea sa de a produce şi a
vinde. În transformarea aceasta statul îşi asumă un rol
tot mai mare, influenţat însă şi de contribuţiile teoretice
şi practice ale sociologilor Şcolii. O nouă politică agrară
nu mai este suficientă în acest context – după cum vom
vedea în cele ce urmează, politici agricole şi sociale în
care statul îşi asumă un rol tot mai puternic vor fi
concepute şi implementate în această perioadă, în
strânsă legătură cu alte elemente ale contextului naţional
şi internaţional.
Mişcarea Legionară şi Regele,
Echipele Regale şi Serviciul Social
Anul 1938, anul în care apare primul volum al
Enciclopediei, este unul al tensiunilor, un an de
intensificare puternică a conflictelor ce precedă cel de-al
Doilea Război Mondial. Evenimentele politice locale dar
şi internaţionale afectează tot mai mult traiul întregii
populaţii. „Chestiunea rurală” ocupă un spaţiu
important al agendei publice româneşti. Politic,
economic şi social vorbind, greutatea spaţiului rural, a
proprietăţii şi economiei agricole şi a ţărănimii este una
imensă. Circa 78% din populaţie este ocupată în
agricultură în 1938 (Georgescu, Golopenţia, 1941) –
vasta majoritate a populaţiei ţării, aşadar. Mai mult, circa
50% din venitul naţional provine în această perioadă din
ramura agricolă (Georgescu, Golopenţia, 1941), într-o
ţară slab industrializată, cu un potenţial agricol foarte
mare însă, încă slab valorificat.
Ţărănimea este în continuare, în acest context,
obiect al disputelor politice, public ţintă al propagandei
57 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 58
electorale şi element important al discursului politic.
Viitorul social, economic şi politic al României depinde,
de altfel, dincolo de luptele pentru putere, de alegerile
dar şi de soarta ţărănimii, ce reprezintă o proporţie
covârşitoare din populaţia ţării şi deţine, de asemenea,
o parte foarte mare din totalul exploataţiilor agricole.
Într-un asemenea context, modul său de viaţă, cu
caracteristicile sale şi impactul său asupra situaţiei
generale a României, devine nu doar obiect de dezbatere
ci şi de intervenţie, una tot mai pronunţat dirijată de stat,
respectiv deţinătorii puterii, aşa cum o dictează spiritul
epocii. În fapt, două ar fi trăsăturile principale ale acestei
perioade – pe de o parte, o intensificare a competiţiei
pentru putere, a conflictelor şi instabilităţii în sfera
politicii, care la nivelul discursului public se manifestă,
în ceea ce priveşte problematica centrală a ţărănimii,
printr-o nouă punere în dezbatere a chestiunii
proprietăţii şi a reformei agrare; pe de altă parte, în
aceeaşi atmosferă conflictuală, o sporire a numărului
acţiunilor menite să promoveze dezvoltarea rurală,
realizate într-o manieră sau alta de diferitele tabere
politice, cu o intensificare a intervenţionismului statului.
Pentru a înţelege însă dinamica sporirii
intervenţionismului de stat în România anului 1938 este
necesară o privire asupra ansamblului, o căutare a
conexiunilor. Vom afla, astfel, că un rol important în
răspândirea şi intensificarea discuţiilor privind o nouă
împroprietărire dar şi privind problematica dezvoltării
rurale îl are Mişcarea Legionară în ascensiunea ei.
Popularitatea şi numerele legionarilor sporesc
constant în anii ‘30, după cum sporeşte constant şi
impactul ideologiei legionare. O parte foarte
semnificativă a activităţii Mişcării, asigurându-i succesul
în câştigarea unui sprijin popular tot mai larg, constă în
muncă realizată în folosul comunităţilor rurale,
combinată cu o doză semnificativă de propagandă
orientată spre câştigarea simpatiilor ţăranilor. Aceste
două tipuri de activităţi sunt desfăşurate de membrii
Mişcării, încă din 1931, în cadrul unor tabere de muncă.
În ceea ce priveşte chestiunea proprietăţii, Legiunea
propovăduieşte ideea unei noi împroprietăriri,
răspândind lozinca „omul şi pogonul”.
Deşi Garda de Fier este dizolvată în decembrie 1933,
Mişcarea continuă să fie activă în perioada 1934-1936,
fiind tolerată de monarh şi Guvernul liberal, ce văd în
ea o modalitate de a atrage simpatiile potenţialilor
susţinători ai Partidului Naţional Ţărănesc (Scurtu,
2003). În 1935, Mişcarea îşi creează un nou partid –
Partidul Totul pentru Ţară. Până în august 1936,
moment în care regele Carol al II-lea ia primele măsuri
de limitare a activităţii legionarilor, numărul taberelor
legionare creşte semnificativ, acestea organizându-se în
aproape toate judeţele ţării (Scurtu, 2003). În vara anului
1937, graţie taberelor şi propagandei din state, se
înregistrează o puternică sporire a popularităţii Mişcării
(Scurtu, 2003). De altfel, anul 1937 este un an foarte
semnificativ pentru propaganda adresată ţăranilor – anul
<<< 58
este unul electoral iar Mişcarea, prin partidul său,
urmează să candideze la alegerile programate pentru
acel an. Pentru a-şi îmbunătăţi situaţia electorală,
Partidul Totul pentru Ţară încheie un pact de
neagresiune cu Partidul Naţional Ţărănesc şi cu aripa
Gh. Brătianu a Partidului Naţional Liberal în 23
noiembrie 1937. Alegerile au loc în luna decembrie iar
P. T. T. obţine 15,58% din voturi, situându-se pe locul
al 3-lea (Scurtu, 2003). Ca măsură îndreptată împotriva
P.N.Ţ şi P.T.Ţ dar şi din cauza incapacităţii liberalilor de
a forma o alianţă ce să le asigure majoritatea necesară,
regele încredinţează formarea Guvernului Partidului
Naţional Creştin condus de Octavian Goga şi A. C.
Cuza (Scurtu, 2003). Guvernarea Goga-Cuza este însă
marcată de conflicte puternice în interiorul partidului
de guvernământ, în urma cărora regele decide să dizolve
Parlamentul (18 ianuarie) şi să organizeze noi alegeri,
anunţate pentru luna martie 1938 (Scurtu, 2003).
Ascensiunea Mişcării continuă iar activitatea sa se
intensifică. În cursul campaniei electorale au loc ciocniri
violente între autorităţile Guvernului Goga-Cuza şi
membrii Mişcării. În cele din urmă, însă, P. N. C. şi P. T.
Ţ. încheie nu doar un armistiţiu ci şi o alianţa electorală,
în vederea participării la proximele alegeri (Scurtu,
2003). Activitatea Mişcării dar şi a Guvernului –
propaganda şi activitatea electorală puternică a Mişcării
şi încrederea în şansele sale de câştig, măsurile antisemite
ale Guvernului, ciocnirile violente de stradă – alarmează
atât P.N.L şi P.N.Ţ cât şi aliaţii şi garanţii principali ai
României – Franţa şi Marea Britanie (Scurtu, 2003).
Aceste forţe nu intervin în momentul în care, pe 10
februarie 1938, Carol al II-lea îl demite pe O. Goga din
funcţie, numindu-l prim-ministru pe patriarhul Miron
Cristea şi instaurând un regim monarhic autoritar. În 27
februarie regele promulgă o nouă Constituţie iar în 30
martie emite un decret-lege în baza căruia desfiinţează
partidele politice. Partidul Totul pentru Ţară este
desfiinţat de către Zelea Codreanu însuşi la scurt timp
după ziua de 10 februarie. În ciuda acestui fapt şi a
întemniţării liderului legionar începând din 19 aprilie,
Mişcarea continuă să fie activă, fiind privită ca o reală
ameninţare de către rege. Nu doar Zelea Codreanu este
arestat în cursul anului 1938 – ci şi numeroşi membri
sau chiar simpatizanţi ai Mişcării. Acest tip de represiune
nu pare a opri însă ascensiunea Mişcării, astfel încât
regele şi Guvernul său recurg la măsuri suplimentare, ce
au drept scop contracararea amplorii şi popularităţii tot
mai mari de care se bucură aceasta.
În acest punct, intenţiile şi obiectivele Şcolii lui
Dimitrie Gusti şi cele ale regelui Carol al II-lea se
întâlnesc – suprapunându-se în cea mai mare parte.
Începând cu 1934, lui Dimitrie Gusti îi este încredinţată
conducerea Fundaţiei Culturale Regale, acesta aflând aici
prilejul de a-şi preciza şi pune în aplicare viziunea
privind dezvoltarea rurală. Pentru rege, activitatea
Fundaţiei şi a Echipelor Regale organizate de Şcoală
pentru a interveni în spaţiul rural nu reprezintă doar un
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 59
prilej de promovare a dezvoltării ci şi un mod în care
speră să îşi sporească semnificativ capitalul de imagine.
Iar Dimitrie Gusti şi Şcoala răspund acestei nevoi,
făcând eforturi pentru a promova imaginea unui
monarh protector al celor mulţi (Momoc, 2012), al
ţărănimii în special, dedicat dezvoltării şi bunăstării
poporului său. În 7 iunie 1938, spre exemplu, Gusti îl
numeşte pe Carol al II-lea, într-un discurs susţinut cu
ocazia celui de-al 4-lea Congres al Căminelor Culturale,
„Regele Ţăranilor” (Momoc, 2012, 168). Această
sintagmă sintetizează poate cel mai bine imaginea pe
care regele doreşte să o promoveze cu sprijinul
Fundaţiei, Echipelor, Şcolii. Propaganda în favoarea
monarhului şi a monarhiei nu este însă singura funcţie
colaterală a acestora – un alt scop al demersului
monarhului, nu neapărat împărtăşit şi de Dimitrie Gusti
şi Şcoala sa, este contracararea ascensiunii Mişcării
Legionare prin atragerea simpatiilor tineretului şi
ţărănimii către monarh şi monarhie (Momoc, 2012,
Rostas, 2009). Aşa cum am arătat, în 1938, monarhul
sporeşte numărul măsurilor îndreptate împotriva
Mişcării Legionare – între acestea, sprijină aplicarea la
scară naţională a modelului de intervenţie conceput de
Şcoală, cu participarea tuturor absolvenţilor instituţiilor
superioare de învăţământ din România. Astfel, în
toamna acestui an, în 13 Octombrie, monarhul
promulgă Legea Serviciului Social, munca tinerilor în
sate trecând din domeniul voluntariatului în cel al
obligativităţii. În baza acestei legi, toţi tinerii absolvenţi
ai universităţilor şi şcolilor superioare urmau să fie
obligaţi să presteze 3-6 luni de muncă în folosul
comunităţilor rurale (Rostas, 2009). Munca în Serviciul
Social este condiţia obligatorie pe care tinerii trebuie să
o îndeplinească pentru a primi diploma de licenţă. O
amplă mobilizare de resurse umane, financiare şi
instituţionale urmează promulgării acestei legi, utilizate
într-o sumă de eforturi pregătind momentul punerii sale
în aplicare, respectiv anul 1939, an în care prima
generaţie de tineri ar fi început efectuarea serviciului
social (Rostas, 2009). În rezumat, intrarea în vigoare a
legii Serviciului Social este o extindere a activităţii şi
modelului Echipelor la nivel naţional, cu o bază
instituţională mult mai solidă, o infrastructură extinsă şi
resurse mult sporite.
Zorii dirijismului
Dincolo de faptele simple ale perioadei, putem
descoperi contururile unei tendinţe – aceea către o
sporire a intervenţionismului statului român în sfera
agriculturii şi a dezvoltării rurale în genere, o tendinţă
către o politică ce poate fi numită mai bine, cu termenul
utilizat şi în epocă, „dirijism”. Instaurarea regimului
monarhic autoritar face parte din aceeaşi tendinţă –
aceea către consolidarea autorităţii statului şi a
concentrării acesteia în mâinile şi în imaginea dominantă
a unui om politic. Această tendinţă nu este proprie
României ci este una larg răspândită într-o epocă a
statelor totalitare europene şi nu numai, a confruntării
fascismului şi comunismului, dar şi a New Deal-ului
american. Iată de ce, nu este probabil deloc
întâmplătoare publicarea, în numărul din
iulie-septembrie 1938 al revistei „Sociologie
Românească”, a unui studiu al Christinei Galitzi intitulat
„Economia dirijată în regiunile rurale ale Statelor
Unite”. Conceput ca un expunere elogioasă a măsurilor
implementate de administraţia Statelor Unite pentru
sprijinirea fermierilor americani, acest studiu conţine şi
câteva afirmaţii pe care le putem considera
simptomatice pentru gândirea politică a momentului, fie
ea a sociologilor Şcolii sau a oamenilor politici înşişi.
Fiind atât de relevante pentru o mai bună înţelegere a
contextului momentului şi expunând atât de clar
viziunea din spatele noii politici adresate spaţiului rural,
reproducem în continuare câteva fragmente din acest
studiu:
„Începând de la planul cincinal al lui Lenin, şi cu toata
origina lui sovietică, economia dirijată n’a încetat niciun
moment să se propage după regulile naturale de imitaţie ale
lui Tarde, trecând frontiere şi invadând până şi cele mai
capitaliste ţări. Aceasta pentru că utilitatea ei a căpătat
repede imaginaţia guvernanţilor, cărora le oferea o soluţie
practică pentru problemele spinoase de dezorganizare
economică şi socială, survenite după războiul mondial. De
aceea nu trebuie să ne mire că – după Italia si Germania,
după Olanda şi Mexic, după Chile şi Argentina – politica
rooseveltiană, părăsind deviza atât de scumpa a lui «
laissez faire », a adoptat un plan de acţiune care nu putea
decât să prindă într-o ţară pregătită deja prin rezultatele
strălucite ale taylor-ismului, aplicat în industrie, ca să
primească cu braţele deschise un remediu ştiinţific menit să
ridice Statele Unite din dezastrul financiar de la 1929.”
(Galitzi, 1938, 299)
Modelul dirijismului, aflăm, e unul tot mai răspândit
în ţările lumii, părând a fi o soluţie viabilă, şi, important,
ştiinţifică, la fel precum taylor-ismul, pentru problemele
perioadei. Mai mult însă:
„Toate aceste eforturi federale, guvernamentale şi particulare
pentru ridicarea vieţei rurale, au pus, desigur, în mod clar,
în evidenţă, avantajele pe care le oferă aportul ştiinţei şi
specialiştilor pentru economia dirijată. Coordonarea şi
armonizarea tuturor forţelor care lucrează în acelaşi scop,
au demonstrat superioritatea cooperării raţionale asupra
politicii nedecise de salturi dezordonate a ministerelor.”
(Galitzi, 1938, 306)
Autoarea continuă apologia economiei dirijate, ce
implică nu doar aportul ştiinţei şi al specialiştilor ci şi o
coordonare a eforturilor tuturor forţelor implicate.
Paralela între modelul promovat în articolul Christinei
Galitzi şi viziunea monarhului şi a Şcolii privind
dezvoltarea rurală la nivelul anului 1938 devine evidentă
într-o analiză a acestor afirmaţii. Întrezărim în ele, în
primul rând, concepţia Şcolii privind rolul sociologiei şi
59 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 60
al sociologilor – acela de a fi un consilier pe probleme de
dezvoltare al administraţiei statului, punându-i la dispoziţie
o cunoaştere ştiinţifică a realităţilor sociale, pe baza cărora
aceasta să ia decizii, să mobilizeze resurse şi să acţioneze.
Mai mult, regăsim o parte din concepţia din spatele
Serviciului Social – aşa cum fusese conceput, Serviciul
Social solicita cooperarea şi coordonarea activităţii a
numeroase organisme ale administraţiei centrale si locale
în vederea sprijinirii intervenţiilor complexe desfăşurate în
comunităţile rurale (Rostas, 2009). Nu e surprinzător,
aşadar, că Galitzi îşi încheie articolul astfel:
„Este de sperat că interesul viu pe care M. S. Regele îl poartă
ridicării păturii ţărăneşti, că opera deja inaugurată de către
Fundaţiile Regale, Ministerul Educaţiei Naţionale, al
Agriculturii şi Apărării Naţionale, şi că Serviciul Social
obligator de către d. Prof. Gusti şi promulgat de curând vor
ajunge, pe măsură ce munca se va perfecţiona, să ridice nivelul
economic şi social al vieţei tăranului nostru şi să asigure şi
ţării noastre echilibrul şi armonia între ritmul vieţii urbane
şi al vieţii rurale.” (Galitzi, 1938, 307)
Desigur, nu e deloc întâmplător nici faptul că, în
acelaşi număr al revistei, studiul Christinei Galitzi apare
alături de cel al lui D. Gusti, intitulat „Serviciul Social”. În
acesta, Gusti argumentează, pentru început, motivele
pentru care Legea Serviciului Social, despre care
vorbeşte ca şi cum ar fi un fapt împlinit, este un act
necesar şi firesc, solicitat în urma activităţii Echipelor
Regale de monarh, autorităţile laice şi bisericeşti şi de
satele înseşi. Prezintă apoi principiile şi baza
instituţională a Serviciului. Acesta este însă al doilea
articol în care Dimitrie Gusti vorbeşte, în acest an,
despre Serviciul Social. Primul este intitulat „Participarea
satelor la organizarea ţării” (Gusti, 1938b) şi apare în
numărul aferent lunilor aprilie-iunie al „Sociologiei
Româneşti” – la finalul acestuia, Gusti vorbeşte deja
despre „obligativitatea serviciului social pentru toţi
absolvenţii de Şcoli superioare, ce urmează să intre în
administraţia de stat, care a fost hotărâtă zilele acestea”
(Gusti, 1938b, 104). Aşadar, la doar câteva luni după
publicarea noii Constituţii şi instaurarea monarhiei
autoritare a lui Carol al II-lea, prinde contur proiectul
obligativităţii şi generalizării intervenţiei în sate.
Modelul propus de Dimitrie Gusti şi impus prin lege
nu este unul ce să promoveze o intervenţie masivă a
administraţiei de stat în viaţa sătenilor, cu măsuri şi
obiective de dezvoltare trasate la nivel central, ci are
drept scop identificarea nevoilor specifice de dezvoltare
ale unei comunităţi, în colaborarea dintre tinerii
intelectuali şi ţărani, şi activarea şi mobilizarea ţăranilor
pentru rezolvarea problemelor diverse de dezvoltare ale
comunităţilor proprii. Dincolo de acest fapt însă,
tendinţa către o intervenţie mai puternică a statului
poate fi identificată în sporirea demersurilor
pro-dezvoltare pe care le finanţează ca şi în resursele tot
mai importante – umane, financiare şi nu numai – pe
care le alocă acestora de-a lungul anilor. Această tendinţă
are drept moment culminant promulgarea Legii
<<< 60
Serviciului Social, dat fiind caracterul generalizat şi
obligatoriu al intervenţiei sociale pe care statul o
finanţează şi instituţionalizează. Aceasta însă, deşi
puternică, e una discretă, adaptată nevoilor locale, graţie
concepţiei lui D. Gusti, în viziunea căruia colaborarea
voluntară a comunităţilor rurale în eforturile ample de
dezvoltare declanşate rămâne vitală.
Intervenţia în sate, cu palierele sale multiple, realizată
conform concepţiei Şcolii, este, în fapt, o politică socială
complexă, ţintind nu doar către o creştere economică ci
către o creştere pe multiple dimensiuni a standardului
de viaţă al ţărănimii. Totuşi, după cum e şi cazul altor
state, politica de accentuare a intervenţionismului în
România are raţiuni şi dimensiuni economice puternice,
dincolo de cele politice-ideologice sau sociale. Aşa cum
am arătat, ramura agricolă domină covârşitor economia
României – aproape 80% din populaţie este ocupată în
agricultură şi o foarte mare parte din venitul naţional
provine din această ramură. Dezvoltarea acestei ramuri
este o miză semnificativă pentru numeroşi purtători de
interese. Pe de o parte, creşterea economică în sfera
agriculturii este o prioritate pentru aparatul administrativ
al statului – ea implicând potenţialul unei sporiri
semnificative a veniturilor acestuia. În sânul acestuia
putem distinge însă şi un alt tip de interese, menţionate
şi anterior – ele aparţin monarhului şi partidelor politice,
pentru care orice sporire sau tentativă de sporire a
avuţiei naţionale pe baza unei politici agricole eficiente
se poate lesne transforma în capital de imagine sau
capital electoral. Nu este însă nicidecum de neglijat
faptul că o parte influentă a partidelor politice ce se
succed la putere şi în aparatul administrativ, e constituită
din mari proprietari agricoli, numeroşi încă, principalii
producători ai agriculturii comerciale româneşti, ce-şi
utilizează influenţa pentru a direcţiona politicile
româneşti în avantajul propriu. Influenţa acestora se
vede în principal în strategia transformării României în
mare producător şi exportator de produse agricole.
Ultima categorie de purtători de interese este constituită
din ţărănime – un număr extrem de mare de proprietari
agricoli, a căror bunăstare atârnă de rezultatele muncii
pe mici loturi, având însă un potenţial de dezvoltare
economică foarte mare în condiţiile unor practici
agricole îmbunătăţite şi reprezentând cea mai mare parte
a electoratului românesc. Pentru angrenarea acestora în
economia de piaţă, sporirea bunăstării proprii şi a
statului în genere, cu multiplele avantaje asociate acestui
fapt, inclusiv câştigurile de capital non-economic ale
liderilor, Statul intervine prin politici agricole interne.
Iată aşadar interesele ce animă eforturile de
transformare a agriculturii româneşti în anii ‘30,
intensificându-le, înclinând într-o direcţie sau alta
politica economică a statului român.
Statul intervine, aşadar, pe de o parte, pentru a
sprijini creşterea economică în ramura agricolă –
sprijinind modernizarea şi eficientizarea proceselor de
producţie în plan intern după cum, pe de altă parte, în
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 61
plan extern, caută să faciliteze desfacerea produselor
româneşti pe piaţa mondială, comerţul extern fiind o
sursă importantă de venituri pentru agricultori dar şi,
indirect, pentru statul român. Asigurarea consumului
intern nu este o problemă stringentă într-o ţară în care
vasta majoritate a populaţiei este constituită de o pătură
ţărănească ce produce în principal pentru consumul
propriu – deşi sporirea nevoilor şi capacităţii de consum
a populaţiei este un deziderat. Sporirea producţiei şi
productivităţii agriculturii româneşti este însă un scop
important al politicii agricole româneşti. Iar agricultura
ţărănească, cu multele sale lipsuri dar şi uriaşul potenţial,
este ţinta principală a intervenţiilor politicilor economice
interne, dat fiind semnificativului potenţial de creştere
economică pe care o mai puternică integrare pe piaţa
internă şi mai ales externă României l-ar fi avut pentru
administraţia de stat şi nu numai.
În acest sens, statul intervine în cursul anilor ‘30 prin
câteva acţiuni importante. O primă măsură ar fi susţinerea
restructurării proprietăţii prin vânzarea terenurilor, ce este
reglementată şi facilitată printr-o lege specială abia
începând cu anul 1929 (Garoflid, 1938, Georgescu,
Golopenţia, 1941) – exploataţiile agricole de mai mari
dimensiuni fiind considerate mai adecvate practicilor
agricole moderne. Statul mai acţionează de-a lungul anilor
printr-o propagandă puternică în favoarea cooperaţiei, ca
soluţie vizând concentrarea exploataţiilor, organizarea lor
mai eficientă, modernizarea practicilor agricole si
integrarea pe piaţa a exploataţiilor, propagandă dublată de
o intervenţie tot mai puternică în vederea reglementării
cooperaţiei şi dezvoltării unei structuri instituţionale
pentru aceasta (Larionescu, 2013, Şandru, 1989, 2000). În
fine, în 19 martie 1937 este promulgată Legea privitoare
la Organizarea şi Încurajarea Agriculturii, ce reglementează
pătrunderea destul de puternică a Statului în economia
agricolă – acesta rezervându-şi un rol important în
reglementarea circulaţiei terenurilor, a soiurilor de plante
cultivate şi de animale crescute, zonării culturilor, în
controlul desfacerii mărfurilor, învoieli agricole, ş.a.
Sporul de produse agricole româneşti are drept
destinaţie principală, pentru strategii din spatele acestor
politici, exportul. Ţinta principală a agriculturii
comerciale româneşti a epocii, dominată de marile
exploataţii, dar şi a administraţiei statului, în care
proprietarii acestora joacă un rol important, este
sporirea cantităţii de produse disponibile pentru export
şi exportate (Hillgruber, 2007, Şandru, 2000). Miza este
una ridicată pentru toţi purtătorii de interese implicaţi
şi este una dublă, economică dar şi politică – electorală.
Iată de ce România, prin liderii săi, face eforturi spre a-şi
asigura nu numai sporul de producţie necesar ci şi o
piaţă externă de desfacere. În anii ‘30, într-un context
internaţional în care pieţele sunt invadate de cerealele
provenite din America de Sud, Canada şi Australia,
urmate de S.U.A şi U.R.S.S. (Filloti & Angelescu, 1938,
83), fără putinţa de a-şi desface produsele pe majoritatea
pieţelor Occidentale (Hillgruber, 2007), România este
întâmpinată în căutarea sa de o Germanie care, din 1934,
decide să îşi reorienteze politica economică şi să îşi
consolideze legăturile economice cu ţările Sud-Est
europene, inclusiv România (Hillgruber, 2007, 175-176).
Dorinţa Germaniei este bine primită de către factorii de
decizie din România, dornici să afle nu numai o piaţă de
desfacere pentru produsele agriculturii româneşti ci şi o
înlesnire a importurilor de capital necesare pentru
dezvoltarea industriei şi agriculturii (Hillgruber, 2007,
178). Graţie eforturilor diplomatice ale părţii române,
întâmpinate de interesul german, în martie 1935 este
încheiat un prim acord economic între cele două state,
reglementând schimbul de mărfuri şi plăţi (Hillgruber,
2007, 177). Acest prim acord constituie cardul pentru
numeroase alte acte sau acorduri adiţionale, încheiate în
anii următori. România porneşte astfel către
consolidarea unei legături economice cu Germania,
căutând sprijin în politica sa externă, în continuare, în
relaţia cu Franţa şi Marea Britanie. În 1938, tensiunile
din sfera politicii internaţionale sporesc semnificativ,
dată fiind ascensiunea Germaniei şi pretenţiile sale
asupra Austriei şi, mai ales, Cehoslovaciei. După
anexarea Austriei, în martie 1938, la nivelul Reich-ului
se conturează un nou obiectiv – realizarea treptată a unei
uniuni economice şi vamale a statelor succesoare ale
monarhiei austro-ungare (Hillgruber, 2007, 111).
România urma să fie o parte a acestei uniuni, dorită în
Reich. În acelaşi timp, zvonuri şi îngrijorări privind
declanşarea unui nou război mondial străbat presa
momentului, pe măsură ce Germania face presiuni
asupra Cehoslovaciei, dând de înţeles că anexarea sa
forţată este iminentă. După acordul de la Munchen din
29 septembrie, în urmă căruia Germania ocupă
Regiunea Sudetă a Ceholsovaciei, pe fondul ameninţării
unui nou război, regele întreprinde un turneu diplomatic
în Londra şi Paris în noiembrie 1938. Acesta caută să
afle în ce măsură România se putea baza pe sprijinul
celor două mari puteri în cazul unui război – rezultatul
acestui turneu este însă dezamăgitor pentru monarh, ce
se opreşte în Germania în drumul său de întoarcere spre
ţară (Scurtu, 2003). Întâlnirea cu Hitler nu rezultă însă
într-o alianţă politică româno-germană, în condiţiile în
care Hitler ar fi preferat să încheie eventuala alianţă cu
liderul Mişcării Legionare şi un Guvern condus de
acesta, dată fiind atitudinea pro-germană consecventă a
acestuia (Scurtu, 2003, 22-23). Partea germana propune
însă monarhului României o intensificare a relaţiilor
economice româno-germane şi un nou acord economic
în 24 noiembrie, la Leipzig – iar Carol, cu încuviinţarea
Guvernului său, acceptă această propunere (Hillgruber,
2007). Noul acord economic va fi semnat în 23 martie
1939 şi va fi, dincolo de alte aspecte, fundalul unei
intensificări a implicării statului în sfera economiei
agricole, înregistrată în perioada 1939-1944, dat fiind că
produsele agricole, alături de petrol, sunt principala
marfă de schimb a României în raporturile cu principalul
său partener economic (Hillgruber, 2007, Şandru, 2000).
61 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 62
Iată, in fine, în rezumat, caracteristicile esenţiale ale
epocii în care articolele redactate de H. H. Stahl şi C.
Garoflid sunt publicate în primul volum al Enciclopediei.
Pe fundal, momentul istoric este marcat de conflicte şi
tensiuni politice interne şi externe. Pe plan intern, direcţia
şi viteza transformării exploataţiilor şi agriculturii
româneşti – şi a modului de viaţă al ţărănimii, în cele din
urmă – este decisă de confruntarea intereselor diferitelor
tipuri de producători agricoli, pe de o parte, în care cele
ale marilor producători domină, dar şi de interesele şi
deciziile altor actori, deţinători ai puterii, pe de altă parte.
Aparatul de stat se aliniază tendinţei mondiale către
intervenţionism si autoritarism, acţionând cu forţă sporită
întru transformarea spaţiului rural românesc. Nu doar
mediul politic ci şi cel economic internaţional influenţează
deciziile şi acţiunile factorilor de decizie în ceea ce priveşte
spaţiul rural românesc. Ţărănimea este redusă la o masă
electorală deţinătoare a unui potenţial economic
insuficient exploatat, ale cărei interese sunt speculate şi
manipulate de deţinătorii puterii sau de aspiranţii la
aceasta. Dimitrie Gusti şi Şcoala sa sunt implicaţi de regele
Carol al II-lea în demersurile pro-dezvoltare, conturând
şi implementând însă o viziune în care intervenţiile
transformatoare sunt adaptate nevoilor multiple ale
comunităţilor rurale, identificate cu participarea acestora.
Mai mult chiar, Şcoala pune la baza eforturilor îndreptate
spre transformarea lumii rurale implicarea voluntară nu
doar a tinerilor specialişti ci şi a ţăranilor înşişi. Odată cu
Legea Serviciului Social însă, Şcoala este angrenată în
eforturile statului şi monarhului de a transforma, printr-o
sporire a amplorii şi intensităţii intervenţiilor, spaţiul rural
românesc, modul de viaţă al ţărănimii şi practicile
economice ale acesteia.
Enciclopedia României în epoca sa
– câteva concluzii
Sunt cele două texte produsul epocii în care sunt
scrise? Este foarte dificilă o plasare precisă a textelor din
punctul de vedere al momentului în care sunt scrise.
Primul indiciu în acest sens ar fi afirmaţiile lui Garoflid
legate de intensitatea dezbaterilor privind chestiunea
proprietăţii înainte de reforma din 1921:
„Problema agrară nu mai preocupă acum decât pe
specialişti. Această constatare ar fi o dovadă că revoluţia
paşnică care s-a înfăptuit la 1921 a pus capăt chestiei
sociale agrare.” (Garoflid, 1938, 584)
Ori în 1937-1938, această afirmaţie este, aşa cum
vom arăta în detaliu în cursul articolului nostru, aceasta
afirmaţie este un neadevăr, problema proprietăţii
agricole fiind din nou vehiculată şi aşezată pe o poziţie
importantă a agendei publice. Alături de aceasta însă, se
conturează tot mai puternic ideea necesităţii politicilor
agricole, în care rolul statului este unul tot mai puternic.
Ori, în articolul său, Garoflid menţionează neaplicarea
legii din 1927 ce trasează liniile directoare ale unei
<<< 62
politici agricole şi precizează că „abia acum Ministerul de
Agricultură începe să fie preocupat de latura agricolă a problemei
ţărăneşti” (Garoflid, 1938, 585). Această afirmaţie
plasează textul lui Garoflid în preajma formulării şi
intrării în vigoare a Legii privitoare la Organizarea şi
Încurajarea Agriculturii în martie 1937. Apoi, textul lui
Garoflid conţine o trimitere la cel al lui Stahl chiar la
finele primului paragraf – nu putem şti dacă aceasta
aparţine însă autorului şi dacă a fost adăugată după
lectura textului lui H. H. Stahl sau este adăugată de
vreun editor. Dacă Garoflid îşi redactează articolul ca
răspuns polemic la cel al lui Stahl, cum se face totuşi că
are în continuare o viziune atât de limitată, de îngustă,
privind istoricul său în ceea ce priveşte tehnica agricolă
şi munca pe moşiile boiereşti? Am putea considera în
acest caz că, mai curând, un H. H. Stahl apropiat
membrilor Şcolii ce coordonează editarea acestui volum
al Enciclopediei are acces la textul lui Garoflid şi
strecoară adevăruri polemice în expunerea sa. Nu putem
însă să deducem în vreo manieră precisă momentul
redactării textului lui Stahl. Cert este că ambele texte
sunt rodul unei perioade în care ramura agricolă şi
ţărănimea ocupă încă un spaţiu foarte important al
agendei publice – ele nu putea fi aşadar excluse din
proiectul Enciclopediei. Mai mult, putem vedea în
patosul cu care Stahl combate ideile vehiculate de
reprezentanţii intereselor marilor proprietari, un
simptom al reanimării antagonismelor dintre aceştia şi
ţărănime şi susţinătorii intereselor ei în special în a doua
jumătate a anului 1937 şi primele luni ale lui 1938. Aflăm
apoi în ambele articole tema intervenţiei statului la nivel
economic dar şi social – tema tot mai prezentă în sfera
publică şi în preocupările Şcolii şi a membrilor săi în cea
de-a doua jumătate a anilor ‘30, atingând un apogeu în
cursul anului 1938. Tema intervenţiei statului şi a
claselor sale conducătoare în viaţa şi organizarea socială
a ţărănimii este una foarte prezentă în articolul lui H. H.
Stahl – ea reflectă probabil nu doar cunoştinţele sale
despre realităţile trecutului sau prezentului ci şi
preocupările sale curente în cadrul Şcolii, Echipelor
Regale şi a proiectatului Serviciu Social. Ceea ce Şcoala
şi H. H. Stahl însă aduc nou în intervenţionismul statului
este ideea adecvării acestuia la realitatea socială a
ţărănimii şi la nevoile reale ale acesteia cu sprijinul
ştiinţei sociologice precum şi aceea a cooptării şi
transformării ţărănimii în parte activă a proiectelor
economice şi sociale ale statului.
În fine, o ultima idee demnă de subliniat este aceea
că apariţia a două volume din Enciclopedie în 1938, un
an plin pentru Dimitrie Gusti şi Şcoala sa, este probabil
încă un simptom al ascensiunii Şcolii. Graţie valorilor
ştiinţifice şi sociale pe care le produce dar şi serviciilor
pe care le aduce monarhului şi monarhiei, Şcoala se
bucură în acest an de un sprijin tot mai larg din partea
acesteia, de o încredere tot mai mare şi de resurse tot
mai bogate disponibile pentru înfăptuirea viziunii sale
privind cercetarea şi dezvoltarea socială.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 63
Bibliography:
*** 1938, Lege privitoare la Organizarea şi Încurajarea Agriculturii / Law
regarding the organization and stimulation of agriculture (Promulgată cu
înaltul decret regal Nr. 1361 din 19 Martie 1937 şi publicată în
Monitorul Oficial Nr. 67, partea I din 22 Martie 1937, cu
modificarea art. 48, alin. a), publicată în Monitorul Oficial Nr. 219,
partea I din 22 Septembrie 1937), Bucureşti, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului – Imprimeria Centrală
***, 1938, Însemnătatea proprietătii mari şi mijlocii – rolul ei în economia ţării:
Conferinţa d-lui Const. Garoflid, preşedintele “Uniunii Sindicatelor agricole”
/ The significance of the high and middle property – its role in the economy
of the country: Conference of Mr. Const. Garoflid, president of the „Unuin
of Agrarian Syndicates”, in Universul, an 55, nr. 91, Saturday 2 April
Filloti, M., Angelescu, D., ed., 1938, L’Agriculture en Roumanie, Atlas
Statistique: Publie par le Ministere de L’Agriculture et des Domaines /
Agriculture in Romania, Statistic Atlas: Published by the Ministry of
Agriculture and Domains, Bucureşti, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului
Galitzi, Chr., 1938, Economia dirijată în regiunile rurale ale Statelor Unite
/ The directive economy in the rural regions of the United States, in
„Sociologie Românească”, Bucureşti, Institutul Social Român, an
III, nr. 7-9
Georgescu, D. C., Golopenţia, A., 1941, 60 de sate româneşti: cercetate de
echipele studenţeşti în vara 1938 – Anchetă sociologică condusă de Anton
Golopenţia şi Dr. D. C. Georgescu: Situaţia economică / 60 Romanian
villages: researched by student teams in the summer of 1938 – A sociological
inquiry run by Anton Golopenţia and Dr. D.C. Georgescu: The Economical
situation, vol. II, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României
Gusti, Dimitrie, 1938, Participarea satelor la organizarea ţării / The
Participation of the villages in the organization of the country, in
„Sociologie Românească”, Bucureşti, Institutul Social Român, an
III, nr. 4-6
Gusti, Dimitrie, 1938a, Serviciul Social / Social Service, in „Sociologie
Românească”, Bucureşti, Institutul Social Român, an III, nr. 7-9
Gusti, Dimitrie, 1938b, Starea de azi a satului românesc / The Current
state of the Romanian village, in „Sociologie Românească” Bucureşti,
Institutul Social Român, an III, nr. 10-12
Hillgruber, A., 2007, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu / Hitler,
King Charles and Marshal Antonescu, Bucureşti, Humanitas
Larionescu, M., 2013, Economia socială şi cooperaţia. O perspectivă
socioistorică comparată / Social economy and cooperation. A soicio, Iaşi,
Polirom
Momoc, A., 2012, Capcanele politice ale sociologiei interbelice: Şcoala
gustiană între carlism şi legionarism / The political traps of
inter-war sociology: The Gusti school between King Charles and
the Iron Guard, Bucureşti, Curtea Veche
Rostas, Zoltán, 2003, Sala luminoasă: Primii monografişti ai Şcolii gustiene
/ The lightsome hall: The first monographists of the Gusti school,
Bucureşti, Paideia
Rostas, Zoltán, 2009, Strada Latină, nr. 8: Monografişti şi echipieri gustieni
la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” / Latin Street 8: Gusti
school monographists and team-workers at the King Charkes Royal
Foundation, Bucureşti, Curtea Veche
Scurtu, Ioan, 2003, Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România / Rith-wing
formations and ideology in Romania, vol. IV, 1934-1938, Bucureşti,
Academia Română – Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului
Şandru, Dumitru, 2000, Reforma agrară din 1945 în România / The 1945
agrarian reform in Romania, Bucureşti, Institutul Naţional pentru
Studiul Totalitarismuluii
63 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 64

Grigore Trancu-Iaşi
şi „protecţia muncii naţionale”.
Politica socială interbelică între
naţionalism şi combaterea şomajului
Alexandru-Murad MIRONOV
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie
University of Bucharest, Department of History
Personal e-mail: secretariat@istorie.unibuc.ro
Grigore Trancu-Iaşi and the “National” Labour. Interwar Social Policy between Nationalism and Fighting Unemployment
Romania’s political situation after the World War I, the Soviet neighborhood promising a dictatorship of the proletariat,
the increasing number of people employed in industry and transport were sufficient grounds to establish a national policy
to regulate labour in Greater Romania. However, international obligations undertaken by signing the Treaty of Versailles
and admission to the International Labour Office were the immediate causes which led to the establishment of the first
public structure: the Ministry of Labour. Labour regime in the interwar period was not even once modified by social
pressure. Official interest varied according to economic conditions, government ideology and the personality of the holder
of the office. The founder was Grigore Trancu-Iaşi, a radical statemen. Of humble extraction, he imagined himself as a
sort of protector of Romanian workers. His vision was “national”: employers and employees were in the service of the
motherland. The end of the democratical regime in 1938 came with a different type of policy toward the working class.
The political elite, democratically elected or directly appointed by the King, employed philanthropy or offered incentives.
However, solidarity never became a reality.
Keywords: Social History, Labour History, Social Policy, Greater Romania, Nationalism, Antisemitism

D
eparte de a reprezenta vreo preocupare
serioasă pentru societatea românească,
relaţiile de muncă nu au beneficiat până
la sfârşitul primului război mondial de vreo atenţie
specială din partea statului. Dacă în alte ţări europene,
mişcările sociale din cursul secolului al XIX-lea au
degenerat în revoluţii ce au contribuit la schimbări
majore, în care au fost implicate forţe politice radicale
sau de orientare socială, în România situaţia socială a
progresat lent, exclusiv prin voinţa administraţiei, statul
fiind şi în acest domeniu unicul factor al modernizării.
Muncitorimea a rămas, până la instalarea regimului
comunist, inferioară numeric oricărei alte categorii
sociale, de unde şi aparenta lipsă de interes pentru
drepturile acesteia.
Pornind de la subcapitolul dedicat Legislaţiei muncii în
România, semnat de Grigore Trancu-Iaşi şi D.
Constantinescu în partea a IX-a a primului volum al
Enciclopediei României din 1938, vom încerca să arătăm în
acest material contextul în care a fost scris, precum şi
evoluţia ideii de muncă instituţionalizată în interbelicul
românesc. Personalitatea şi concepţiile lui Grigore
Trancu-Iaşi, cel dintâi titular al nou-creatului, în 1920,
Minister al Muncii, se vor afla în centrul analizei noastre.
În acelaşi mod, pe lângă reproducerea unor texte
semnificative pentru mentalul epocii, vom apela la
extragerea din biografiile unor lideri politici
reprezentativi a acelor date relevante pentru descrierea
subiectului ales.
Idee cu rădăcini vechi, munca a fost legiferată ca
urmare a înfiinţării, prin Tratatul de pace de la Versailles
(1919), a Societăţii Naţiunilor. Aici, ea era definită oficial
ca fiind un drept, nu o marfă1. Documentul crea un
Birou Internaţional al Muncii, strămoşul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii de azi, pe lângă primul for
mondial, Societatea Naţiunilor. Ca şi aceasta, Biroul îşi
avea sediul la Geneva. Primul său director general a fost
cunoscutul om politic francez Albert Thomas. Socialist
apropiat de Jean Jaurès, Thomas a fost ministru al
armamentului în mai multe guverne ale Union Sacrée,

<<< 64
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 65
între 1914 şi 1917. Acest amănunt ne dă măsura omului:
deşi un luptător recunoscut pentru drepturile
muncitorilor, capacitatea sa de organizare a fost folosită
în timpul Primului război mondial pentru coordonarea
celei mai importante ramuri industriale în timp de
conflict – producţia de armament.
Ca şi Thomas, Grigore Trancu-Iaşi era un om politic
afirmat în contextul politic foarte încurcat din România
Primului război mondial. Deşi era deputat din 1914,
căderea Bucureştilor în toamna lui 1916 şi refugierea
regelui, a guvernului şi a legislativului la Iaşi în noiembrie
1916 l-au propulsat în avanscena politicii româneşti.
Născut în 1874, la Târgu-Frumos, viitorul om politic
a rămas orfan de tată încă de copil, fapt ce l-a împiedicat
să-şi termine studiile la timp. A devenit casier la
sucursala din Galaţi a Băncii Naţionale. Mai târziu, când
posibilităţile materiale i-au permis, a absolvit dreptul la
Universitatea din Iaşi şi a devenit avocat în Baroul
Covurlui. Despre copilărie şi tinereţe îşi va aduce aminte
mai târziu: „Datorez totul sărăciei mele. Şi de la Banca
Naţională am învăţat, când închideam casa de bani, unde
aveam atâtea milioane – aveam 20 de ani şi aveam 20 de
milioane sub cheie, ceea ce face astăzi [1935 – n.n.] un
miliard – am învăţat că cele 20 de milioane erau ale
băncii şi eu mergeam să împrumut un leu de la un
prieten ca să pot mânca în ziua aceea”2.
După război, Trancu-Iaşi a fost titularul catedrei de
corespondenţă comercială de la actuala Academie de
Studii Economice. Nu a deţinut niciun fel de doctorat.
Preocupările vaste – cursuri de contabilitate,
conferinţe despre Eminescu, Beethoven, Jean Jaurés –
indică de fapt un amator entuziast. L-au mai pasionat
aviaţia, catrenele, dar şi cremaţiunea, fiind unul dintre
fondatorii Crematoriului Cenuşa din Bucureşti. Cu
ironia şi talentul care au caracterizat-o, Alice Voinescu
notează în cunoscutul ei jurnal, la moartea lui
Trancu-Iaşi, în ianuarie 1940: „Îi voi păstra o amintire
foarte simpatică. [...] Era un om foarte cumsecade şi era
un pur, unul cu suflet de copil. Îmi e drag să mă gândesc
la el, deşi discursurile lui m-au făcut să surâd deseori.
Dar ce importanţă are o manifestare insuficient
intelectuală pentru calitatea omului? Duhul lui era «bun»,
poate că nu era cult în sens intelectual, deşi citise mult,
dar era bun [subliniere în text], adică duh nealterat”3.
Trancu-Iaşi a fost un om cu origini umile, care a
reuşit singur şi care n-a uitat de unde a plecat, dar a
păstrat acelui mediu o simpatie mai curând
paternalist-filantroapă.
Într-un volum omagial publicat în 1935, vedem o
întreagă pleiadă de semnatari celebri: de la dr. Miron
Cristea, patriarhul României, la mareşalul Alexandru
Averescu, în al cărui partid era membru şi sub a cărui
conducere servise ca ministru. Aici, regina Maria saluta
în Grigore Trancu-Iaşi pe cel care „înţelegea suferinţele
săracilor”4, aşadar pe un adept al milosteniei.
A fost ales deputat pe listele P.N.L. în 1914. După
1917, împreună cu alţii, a fondat Partidul Muncii, pe care
l-a înglobat în Liga (Partidul) Poporului a lui Alexandru
Averescu. Departe de a fi socialistă, deşi cochetase cu
aceştia în câteva rânduri, noua grupare politică era
inspirată din radicalismul epocii, dar, fiind formată
exclusiv din cadre politice vechi, era foarte departe de a
fi revoluţionară. Trancu-Iaşi se socotea mai aproape de
ţărănişti: „Dacă e vorba de unire, eu nu văd pentru
partidul meu [Partidul Poporului – n.n.] decât o unire
cu Partidul Ţărănesc. Am forma o stângă democratică,
luptând cu liberalii”5.
Avea certe convingeri democratice. A criticat legea
„primei electorale” („sistem mussolinian pe care liberalii
îl propun”6), dar nu a ezitat să profite de ea, atunci când
partidul său a revenit la putere, în 1926. L-a avertizat
însă pe Averescu în repetate rânduri în ceea ce privea
atracţia antisemitismului7 şi era dezgustat de violenţele
antisemite şi naţionaliste ale studenţilor extremişti din
decembrie 19278.
Muncitorul, între filantropie şi Siguranţa Statului
În acest context, se potriveşte explicaţia dată de
Trancu-Iaşi, atunci când a scris textul pentru Enciclopedia
României... În 1920, afirma fostul ministru al Muncii,
„ţara noastră şi majoritatea ţărilor europene erau
cutremurate de nelinişti sociale, provenite din
descompunerea şi anarhizarea forţelor de producţie. [...]
Aceste fapte s-au întâmplat în perioada care a urmat
încheierii păcii şi tocmai în momentul când munca
trebuia să fie cât mai intensă, spre a reface pierderile
suferite de economia românească în timpul războiului”.
Referindu-se la Legea pentru reglementarea conflictelor
de muncă din 1920 – pe care istriografia comunistă de
mai târziu o va califica drept „lege scelerată” –,
Trancu-Iaşi continua: „în expunerea de motive a acestui
proiect, autorul rândurilor de faţă afirma că, principial,
dreptul de face grevă nu poate depăşi limitele impuse
de siguranţa statului, întrucât greva nu e un act de
rebeliune contra capitalului, ci contra consumatorului,
publicului şi a societăţii. Între libertatea individuală şi
securitatea colectivităţii, noi nu ezităm în a sacrifica
prima pentru cea de a doua”9. Este o profesiune de
credinţă care nu pare a lăsa loc interpretării.
Acelaşi om politic descria, cu alt prilej, atmosfera de
după război şi contextul în care această primă legiuire
fusese adoptată: „La 1920, problema cea mai dificilă
pentru ţara noastră era lupta continuă între capital şi
muncă. Această luptă se manifesta prin declararea de
greve. La cea mai mică nemulţumire sau la cel mai mic
pretext, imediat se declara o grevă, aşa încât viaţa
economică a ţării era continuu zdruncinată. Din cauza
acestor numeroase greve, dată fiind situaţia din ţară şi
dat fiind că producţia ţării era stingherită în epocă,
tocmai când această producţie trebuia să fie mai intensă,
prima lege de organizare [a muncii – n.n.] a fost aceea
pentru reglementarea conflictelor colective de muncă”10.
65 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 66

<<< 66
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 67
Legea garanta dreptul la muncă, adică nu permitea
sindicatelor să interzică accesul la lucru al celor care nu
le erau membri, dar lua şi măsuri împotriva grevei
patronilor, adică a lock-out-ului ca formă de represiune
sau intimidare împotriva angajaţilor.
Contextul era însă dramatic. România ieşise din
primul război foarte zdruncinată. Mărirea teritoriului
crease probleme administrative ce păreau de nerezolvat,
mai ales pentru o birocraţie nu exagerat de competentă.
Din punct de vedere economic, lucrurile stăteau şi mai
rău. În Vechiul Regat, frontul şi ocupaţia străină
produseseră pagube enorme. În noile provincii, mai
puţin afectate de lupte, ruperea legăturilor cu vechile
pieţe paralizase fluxul comercial normal. În Basarabia,
revoluţia rusă afectase totul. Trancu-Iaşi descria astfel
situaţia: „un milion şapte sute de mii de zile de lucru
pierdute pentru munca naţională, înaintea întemeierii
Ministerului Muncii”11.
Mai mult, structura socială se schimbase. Ponderea
muncitorimii în ansamblul populaţiei active crescuse
destul de însemnat, practic se dublase. Astfel se prezenta
situaţia, atunci când generalul Alexandru Averescu a
format primul său guvern din timpul păcii. După cum
spuneam, Liga şi mai apoi Partidul Poporului pe care îl
conducea era o grupare politică fără o orientare
ideologică clară, în care rămăşiţe ale unor foste partide
conservatoare se găseau alături de radicali precum
Grigore Trancu-Iaşi, naţionalişti ca Octavian Goga şi
populişti ca dr. Petru Groza. În fond, fostul şef al
Marelui Stat Major al armatei asta şi era: un populist.
Fără îndoială bine intenţionat, Trancu-Iaşi l-a
convins pe noul prim-ministru de necesitatea
reglementării domeniului la care ne referim, iar astfel
Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale a fost creat.
Succesul lui a fost unul relativ, într-o primă perioadă.
Ion Răducanu, ministrul Muncii între 1929-1930, nu se
sfia să spună că „departamentul Muncii era socotit [...]
ca un departament de clasa a III-a”12.
Acelaşi Ion Răducanu definea astfel rolul
ministerului pe care îl conducea: „Scopul Ministerului
Muncii este o armonizare a factorilor de producţie. În
acest scop, el are drept mijloc nu numai o legislaţie
specială, aceea a contractelor de muncă, nu numai
legislaţia – care numai în parte e realizată – de a organiza
pe muncitori în camere de muncă, dar mai mult încă,
Ministerul Muncii are un rol educativ. Rolul său de
politică socială preventivă este mai important decât rolul
de politică socială represivă. [...] Rolul cel mare al
Ministerului Muncii este de a face educaţia claselor
muncitoreşti şi anume în aşa fel încât rolul Ministerului
să nu fie decât un rol de colaborator, ca reprezentant al
interesului social şi faţă de muncitori, şi faţă de patroni.
[...] În procesul cel mare, care în mod fatal se dezbate
între capital şi muncă, Ministerul Muncii este chemat să
reprezinte linia de mijloc, linia interesului social, care
singură asigură şi progresul economic”13. Se poate
observa aici o viziune organică despre locul categoriilor
sociale în interiorul societăţii, muncitorilor urmând a li
se face o educaţie, deocamdată neprecizată, pentru a
putea să ocupe spaţiul ce li se cuvenea în marele
angrenaj al naţiunii.
Şi D.R. Ioaniţescu, ministrul Muncii în guvernele
naţional-ţărăniste din 1930 şi 1932-1933, considera că
educaţia era cea mai bună metodă de a proteja
proletariatul local, dar îi acorda totuşi un înţeles
profesional. La preluarea puterii de către guvernul
condus de Iuliu Maniu în 1928, în România funcţionau
142 de „şcoli industriale şi cămine de ucenici”. Acestea
constituiau „singurul izvor de unde s-au alimentat
încercările de pregătire a elementului salariat.
Prosperitatea economiei naţionale este în funcţie de o
bună îndrumare a muncitorilor”14.
Marco I. Barasch, consilier tehnic în cadrul
Ministerului Muncii şi probabil primul avocat specializat
din România în ceea ce va deveni mai târziu dreptul
muncii, avea o opinie aproape identică despre statutul
domeniului de care se ocupa: „Rolul statului în domeniul
politicii sociale trebuie să se reducă la menţinerea
echilibrului social, la salvgardarea intereselor superioare
ale naţiei, lăsând interesele particulare să se adapteze
unele la altele”15.
Referindu-se la inspectorii de muncă, funcţionarii
creaţi de minister cu scopul de a urmări aplicarea legii,
Grigore Trancu-Iaşi afirmă că „aveau rolul de a stabili
încrederea muncitorilor în statul românesc”16. Aşadar,
nu justiţia socială era proiectul, ci restabilirea
credibilităţii statului.
Nu era prima dată când lipsa interesului pentru
soarta efectivă a proletariatului era recunoscută de
Trancu-Iaşi. Descriind în memoriile sale momentul în
care a decis ruperea de Partidul Naţional-Liberal şi
înfiinţarea unui Partid „al Muncii”, în mai 1917, notează
că „i-am spus [regelui Ferdinand] că rolul partidului
nostru [al Muncii – n.n.] va fi să devieze păturile
muncitoare spre direcţia sănătoasă, nu să le lase pe mâna
domnului Racovski, a lui Frimu şi Constantinescu”17.
Ideea ghidajului este astfel exprimată clar, cu mult timp
înainte ca sus-amintita „educaţie a muncitorilor” să fie
descoperită ca soluţie pentru problemele acestora.
Nu era singurul care gândea aşa. Nuanţat, punând
accentul pe drepturi, dar subliniind rolul „părintesc” al
autorităţilor, D.R. Ioaniţescu sublinia: „Orice revendicare
este considerată drept «o acţiune subversivă». Este
vremea ca muncitorimea să se ştie apărată de către
guvernele ţării. Albi sau roşii [subl. în text], toţi muncitorii
sunt ai noştri şi nu trebuie să abzicem [abdicăm – n.n.]
de la datoria noastră de a-i ocroti”18.
În volumul omagial dedicat în 1935 lui Trancu-iaşi,
se găseşte o misivă din partea lui Ugo Sola, ministrul
plenipotenţiar al Italiei la Bucureşti, care ne oferă chiar
un citat din Benito Mussolini – unde acesta îşi arăta
admiraţia: „Importantă este şi legea românească din
1920 care interzice orice întrerupere a lucrului a cărei
origine nu ar fi în condiţiunile înseşi ale muncii. Ea
67 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 68
împarte industriile în două categorii: acelea de utilitate
publică şi acelea particulare. Pentru cele dintâi e valabil
arbitrajul obligator; pentru celelalte se prescrie
încercarea de conciliaţiune obligatorie”19. Deşi foarte
departe de extrema-dreaptă, omagiatul arăta o evidentă
stimă pentru dictatorul italian.
Se conturează astfel imaginea pe care o avea în epocă
instituţia muncii, iar aceasta era mai apropiată
corporatismului. Era strâns legată de importanţa
proletariatului în „simfonia” naţiunii, elementul central
care dădea sens ansamblului.
Interesele superioare ale statului dominau însă
autoritar, iar toate demersurile se îndreptau în aceeaşi
direcţie. Până şi D.R. Ioaniţescu, probabil figura cea mai
luminoasă dintre toţi titularii Ministerului Muncii în
perioada interbelică, avertiza: „Vreţi linişte? Vreţi ca
mecanismul vieţii de stat să se desfăşoare fără zguduiri,
ca, alături de viaţa naţională, să funcţioneze în mod
normal viaţa profesională? Legiferaţi cât mai mult
pentru muncitorime, căci, odată câştigată, veţi fi siguri
de liniştea acestei ţări”20.
Problema trezise evident interesul opiniei publice.
Era un subiect despre care se discuta, iar în epocă acest
lucru era reprezentat de organizarea unor conferinţe
publice. Astfel, a fost înfiinţată Asociaţia Română
pentru Progresul Social, al cărei preşedinte a fost ales
Grigore Trancu-Iaşi. Asociaţia a organizat în 1929-1930
o serie de conferinţe, care au fost ulterior publicate în
volumul Un deceniu de politică socială românească – pe care
l-am folosit in extenso în studiul de faţă. Organizaţia era
secţia locală a Asociaţiei Internaţionale pentru Progresul
Social, creată în 1924 şi având sediul la Praga. Albert
Thomas a fost unul dintre fondatorii acesteia21. Ea îl va
invita în România în februarie 1930. Cu acest prilej,
Trancu-Iaşi a descris-o: „Rostul Asociaţiei Române
pentru Progresul Social este de a forma curente, de a
lansa idei care să atragă atenţia legiuitorului, să fie
discutate de opinia publică”22. Era asemănătoare cu
modul de funcţionare a Mişcării Paneuropene a contelui
Coudenhove-Kalergi.
Asociativitate şi reprezentativitate politică
Muncitorimea avea însă la îndemână puterea
asociativităţii, în interiorul şi prin intermediul luptei
sindicale. Realitatea era că sindicatele, lipsite de tradiţie
şi lovite de diferite sancţiuni legale, în special cele
poliţieneşti, nu au jucat vreun rol relevant în afirmarea
drepturilor proletariatului industrial, deşi oameni politici
ca profesorul Gheorghe Taşcă, rector al Academiei de
Înalte Studii Comerciale şi viitor ministru al Industriei
în guvernul condus de Nicolae Iorga, susţineau că
problemele sociale trebuie să fie rezolvate în interiorul
mişcării sindicale. D.R. Ioaniţescu constata însă că
„acţiunea sindicală în ţara românească poate să ajute
acţiunea statului, dar din istoricul făcut v-aţi convins că
<<< 68
izvorul tuturor înfăptuirilor cu caracter social se
datoreşte numai partidelor politice, guvernelor, adică
acţiunii de stat. Acţiunea sindicală e prea anemică ca
numai prin ea însăşi să poată ajunge să impună
guvernelor noastre legi cât mai avansate cu caracter
muncitoresc”23.
Guvernul Averescu s-a confruntat în octombrie
1920 cu o puternică grevă generală, care a paralizat
statul, afectând în primul rând infrastructura.
Considerată a fi „sub sugestia directă a organizaţiei
revoluţionare de la Moscova”24, adică a comuniştilor, a
condus la dizolvarea şi interzicerea sindicatelor bazate
exclusiv pe dreptul de asociere, prevăzut de altfel în
constituţie. Rezultatul a fost, în anul următor, redactarea
Legii sindicatelor profesionale. Drepturile acordate
atunci au fost restrânse mai târziu prin Legea
persoanelor juridice, redactată de Gheorghe Mârzescu,
ministru al Justiţiei în guvernul liberal condus de Ion
I.C. Brătianu, autorul celebrei legi „pentru reprimarea
unor infracţiuni contra liniştii publice”, în 1924, dar
acelaşi Trancu-Iaşi le va repune în vigoare prin
modificările legislative din timpul celui de-al doilea
mandat ministerial al său, în 1927. Totuşi, dacă dreptul
de funcţionare a unui sindicat era acordat printr-o
decizie judecătorească, dizolvarea putea fi făcută de către
autorităţile civile sau militare, iar această carenţă s-a
menţinut şi după 192725.
Simpla existenţă a categoriei sociale a muncitorilor
nu a fost în vreun fel recunoscută decât foarte târziu,
când s-au înfiinţat Camerele de Muncă prin intermediul
cărora aceştia urmau a fi reprezentaţi. Nici atunci însă
nu au lipsit problemele. Legea Camerelor de muncă,
aprobată de cel de-al doilea guvern condus de
Alexandru Averescu (1926-1927), era caracterizată mai
de târziu de D.R. Ioaniţescu drept „o lege retrogradă”,
care nu a fost niciodată aplicată întrucât „camerele
muncitorilor [de Muncă – n.n.] ar fi fost întotdeauna în
mâna patronilor”26. Legea respectivă susţinea principiul
reprezentării paritare, aşadar existau în mod egal atât
muncitori, cât şi cadre de conducere a întreprinderilor
– ale căror interese se mai regăseau şi la Camerele de
Comerţ şi Industrie.
Trebuie menţionat că, în conformitate cu noua
constituţie din 1923, Senatul, pe lângă membrii aleşi,
avea o parte consistentă formată din senatori de drept:
ierarhii bisericilor considerate naţionale, universităţile
etc. Printre aceste funcţii, care presupuneau
reprezentanţă senatorială, se aflau şi camerele
profesionale, ce urmau să facă auzite interesele unor
anumite categorii sociale27. Astfel, Camerele de Comerţ
şi cele Agricole îşi aveau proprii senatori, în timp ce, în
lipsa unei legi funcţionale a Camerelor de Muncă,
această categorie socio-profesională nu era reprezentată
în niciun fel, din punctul de vedere al ocupaţiei, ci doar
prin votul universal.
Camerele de Muncă au fost reorganizate abia în
1936, prin Legea pentru pregătirea profesională şi
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 69
exercitarea meseriilor. Prevederea care stabilea alegerea
unor parlamentari nu s-a aplicat însă niciodată, întrucât
noua constituţie din 1938 a revizuit radical modul de
alegere a legislativului. În noua Adunare a Deputaţilor,
o treime din aleşi proveneau din domeniul „agriculturii
şi muncii manuale”28. În realitate, interzicerea partidelor
politice şi instituirea dictaturii regale au minat regimul
parlamentar din România, aşa că nici măcar aceste
principii corporatiste nu au fost respectate.
Drepturile muncitorilor
Primele drepturi concrete datează însă dinaintea
Primului război mondial. Ele erau acordate prin Legea
pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti, mai cunoscută prin denumirea de Legea
Neniţescu, după numele iniţiatorului acesteia, ministrul
Industriei şi Comerţului în guvernele conservatoare
conduse de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Pe lângă
introducerea obligaţiei angajatorului de a suporta
costurile unor eventuale accidente de muncă şi multe
altele, legislaţia din 1912 înfiinţa carnetul de muncă29, ca
un instrument de protejare a calităţii de meseriaş.
Conferenţiind în 1930 pe această temă, avocatul
Marco I. Barasch preciza importanţa legii, subliniind că
era prima breşă în principiul neintervenţiei în contractul
de muncă, considerat până atunci ca având un caracter
strict privat: „Legea Neniţescu, privitoare la asigurările
muncitoreşti, introducând principiul riscului profesional
în materia accidentelor de muncă, a statornicit că
răspunderea în caz de accident de muncă nu mai poate
rămâne sub imperiul libertăţii contractuale şi trebuie
sustrasă deci autonomiei voinţei contractante în
interesul solidarităţii sociale. Pentru prima oară,
reglementarea interioară a contractului de muncă
glisează din cadrul contractual în cel instituţional. De
acum înainte, responsabilitatea în caz de accident este
determinată de o lege de ordine publică, care,
substituind noţiunea de risc noţiunii de culpă, a lăsat în
sarcina patronului, beneficiarul muncii lucrătorului,
repararea prejudiciului suferit de acesta în caz de
accident de muncă, în toate cazurile. Organizând acea
mutualitate a acestei asigurări, cunoscută sub numele de
«asociaţia patronală», Legea Neniţescu a pus principiul
reparaţiei colective a unui prejudiciu individual,
concluzia firească a noii teoria riscului profesional”30.
Alte drepturi au trebuit să aştepte mult mai mult. De
exemplu, introducerea limitei de opt ore pentru ziua de
muncă a venit abia 15 ani mai târziu, în timpul guvernării
liberale din anii 1927-1928, când portofoliul Muncii este
deţinut de dr. Nicolae Lupu, un radical bătrân şi ciudat.
Lui însă îi revine meritul de a trimite spre adoptare
reglementarea zilei de lucru de opt ore, precum şi
protejarea muncii femeii şi minorilor. A fost una din
rarele contribuţii liberale la îmbunătăţirea regimului
muncii în România.
D.R. Ioaniţescu afirma răspicat că atât liberalii, cât
şi averescanii nu au făcut nimic pentru „remedierea
şomajului”, aceştia preferând să dea „prioritate legilor cu
caracter economic şi s-au neglijat legile cu caracter
social”. Iar atunci când i s-a reproşat întârzierea ratificării
convenţiilor adoptate de Biroul Internaţional al Muncii,
Nicolae Chirculescu, ministrul liberal al Muncii, ar fi
pretextat că România Mare avea mai întâi nevoie de o
constituţie unitară şi apoi de legislaţie socială31.
Aici se cuvine menţionat un aspect pe care l-a
subliniat avocatul Barasch. Biroul Internaţional al
Muncii inclusese în convenţiile sale obligativitatea
adoptării reglementării zilei de lucru de opt ore de către
ţările membre, nu numai pentru nevoile muncitorilor, ci
şi pentru a combate concurenţa neloială. De fapt, avem
de-a face aici cu o integrare avant la lettre, căci se
considera că mărfurile provenite din ţările ce adoptaseră
deja prevederea respectivă erau mai scumpe. Barasch,
care, în calitate de consilier la Ministerul Muncii, ar fi
trebuit să fie preocupat exclusiv de problemele mâinii
de lucru, atrage atenţia asupra problemei: „Mai mult sub
influenţa nevoilor politice s-a introdus legea [duratei
muncii] de opt ore, care nu cadra cu situaţia industriei
noastre, a cărei inferioritate faţă de industriile
Occidentului a fost astfel agravată prin neratificarea
convenţiei de opt ore şi de celelalte state”32.
Unele din tentative erau evident prea avansate
pentru situaţia în care se găseau relaţiile sociale din
România. Introducerea principiului participării
salariaţilor la profit, atât de cunoscut în Occident, a fost
făcută prin legi sectoriale, ca cea a minelor, sau a
energiei, sau cea a regimului apelor, dar în realitate,
prevederea nu a fost niciodată aplicată33.
În acelaşi timp, nici nu se punea problema de
stabilirea unui salariu minim legal, iar introducerea
contractului colectiv de muncă, definit printr-o lege din
1929, s-a aplicat cu mare greutate, nefiind generalizat
decât de regimul comunist. Într-un fel, acest lucru este
logic: doar atunci când statul a devenit singurul angajator
s-a putut realiza acest deziderat. Deducem de aici însă şi
care era poziţia patronilor faţă de contractul colectiv.
În acelaşi timp, pornind de la sistemul politic
interbelic li de la principiul călăuzitor al românismului,
s-a conturat o serie de iniţiative de protejare a angajaţilor
români, care a culminat cu Legea pentru protecţia
muncii naţionale din 1930 şi cu Legea pentru utilizarea
personalului românesc în întreprinderi din 1934.
La prima vedere, par legi naţionaliste, făcute pentru a
discrimina eventual minoritarii. Totuşi, ele se referă la
cetăţenii români, în detrimentul celor străini, garantându-le
primilor dreptul de a fi preferaţi de angajatorii de teritoriul
ţării. Nu erau primele tentative de acest gen, dar era pentru
prima dată când legislaţia era destinată exclusiv acestui
scop. De exemplu, Legea pentru încurajarea industriei
naţionale din 1887 acorda scutiri vamale pentru cei care
angajau cel puţin 75% români34.
Exista şi o componentă de clară interdicţie a
69 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 70
accesului străinilor, iar acest lucru reiese din adoptarea
în 1925 a Legii „migraţiunilor”. D.R. Ioaniţescu – care
nu poate fi bănuit în acel moment de niciun fel de
extremism – comenta momentul respectiv: „Tot sub
ministeriatul dlui Chirculescu s-a votat şi legea migraţiunilor
[subliniere în text], reglementându-se intrarea lucrătorilor
străini şi ieşirea lucrătorilor români printr-o comisie
ataşată la Direcţia Muncii din Ministerul Muncii. Este
adevărat că votarea acestei legi a fost provocată de o
urâtă afacere – scandalul cu paşapoartele –, dar legea este
bună şi corespunde scopului“35.
Afacerea sau „panamaua” paşapoartelor a fost un
scandal din anii 1924-1925, în care au fost implicaţi
oameni politici din guvernarea liberală. Aceştia au fost
acuzaţi că procurau contra cost documente de identitate
unor refugiaţi, inclusiv evrei, din fostul spaţiu rusesc,
unde se instalase noua putere sovietică. Statul român nu
a fost în niciun fel prietenos cu aceştia, practicând o
politică de respingere, cu evidente accente antisemite,
măcar la nivel declarativ.
În domeniul reglementării muncii, a existat evident
şi antisemitism public, afişat de partidele de extremă
dreaptă. Referindu-se la liderul Ligii Apărării
Naţional-Creştine, partid profund antisemit, acelaşi D.R.
Ioaniţescu indica clar că „Dl Cuza nu poate separa
problema muncii de cea evreiască şi acest profesor, care
a vorbit aşa de frumos pentru dreptul muncii şi pentru
proletariat în genere, când a vorbit de aplicarea tuturor
legilor trecute, în partea care [îi] este scumpă, problema
antisemită, a deviat, şi să mă ierte, dar pe acest teren nu
pot să-l urmez”36. Din păcate, D.R. Ioaniţescu va
colabora cu A.C. Cuza în guvernul extremist condus de
Octavian Goga, unde va accepta portofoliul Agriculturii
şi Domeniilor în ianuarie 1938.
De cealaltă parte a baricadei
Cu ocazia recepţiei oferite lui Albert Thomas,
directorul general al Biroului Internaţional al Muncii,
aflat în vizită în România în luna februarie 1930, a vorbit
şi un reprezentant al patronatului. Acesta era Mihail
Manoilescu, la acea dată preşedinte al Uniunii Camerelor
de Comerţ şi Industrie din România. Abil vorbitor,
excelent economist şi cunoscut om politic, Manoilescu
s-a văzut pus în faţa unui auditoriu ostil măcar din
principiu: „Le patron c’est un homme qui a tort, même
quand il a raison, alors que l’ouvrier c’est un homme qui
a raison, même quand il a tort”37, glumea acesta.
Actualitatea argumentelor sale este însă remarcabilă.
Ele continuă să fie şi astăzi scuza/justificarea/pretextul
întârzierii sau mutilării drepturilor angajaţilor:
- productivitatea scăzută a muncii în România;
- legislaţia socială era prea înaintată pentru
înapoierea economică a ţării noastre;
- reconstrucţia de după război şi integrarea noilor
provincii, inclusiv din perspectiva investitorului
<<< 70
autohton (în detrimentul dominaţiei burgheziilor
minoritarilor);
- mediul financiar ostil pentru patroni (dobânzi
bancare foarte ridicate etc.) – „dans notre pays les
industriels ne sont pas des patrons, ce sont les plus
pauvres des prolétaires!”;
- ziua de lucru de opt ore era o greşeală, din punct
de vedere economic;
- intervenţia justiţiei în conflictele de muncă nu era
necesară, lucrurile putând fi tranşate „din punct de
vedere economic, nu social”;
- contribuţia la asigurările sociale era prea ridicată,
pentru un leu prelevat, patronul fiind obligat să
cheltuiască mulţi alţii pe taxe şi impozite;
- fiscalitatea împovărătoare;
- scutirea de impozit a celor mai mici salarii;
- discriminarea veniturilor în funcţie de origine, adică
impozitarea mai mică a celor provenind din muncă
şi mai mare a celor provenind din profituri sau
economii;
- impozitul progresiv38.
În schimb, deplângând starea sistemului sanitar
românesc, dar conştient de obligaţia patronilor de
asigura asistenţa medicală a angajaţilor în caz de
accident, Manoilescu reamintea apreciativ de bunele
obiceiuri filantropice ale boierilor de altădată. Sugera şi
că ideea ajutorului de şomaj nu era rea, dar că ar fi fost
mult mai util ca, în caz de criză, să nu fie acordate
ajutoare şomerilor, ci subsidii publice companiilor
pentru crearea de noi locuri de muncă39.
Ion Răducanu, ministrul Muncii între 1929-1930, a
răspuns parţial afirmaţiilor lui Mihail Manoilescu.
Demnitarul preciza că aproximativ un milion de salariaţi
contribuiau la Casa Asigurărilor Sociale. „Ar trebui să
se ştie că în locul spitalelor făcute din mila boierilor,
astăzi se ridică spitale şi dispensare, clădite cu bani
modeşti ai muncitorilor asiguraţi. Ar trebui să se ştie că
ajutorul propriu este un factor social mult mai important
decât dania provenită din mila celor bogaţi sau din
subvenţiile alocate în bugetul statului. Asigurările sociale,
încă neunificate, merg într-acolo, întru afirmarea
principiului de ajutor reciproc, ca temelie a instituţiei”40.
Regimul muncii la începutul dictaturii
După 1938, anul în care regimul politic dominat de
partide este înlăturat printr-o nouă constituţie şi un
sistem în care puterea publică emana de la coroană şi nu
de la parlament, proletariatul devine o breaslă, care era
considerată o parte din angrenajul social ce se reuneşte
solidar în interiorul naţiunii. Prin simpla organizarea
acestor structuri, mişcarea muncitorească era imposibilă.
Mihail Ralea, ministrul carlist al Muncii, explica
într-o lucrare de propagandă care era locul şi rolul
proletariatului în noul regim: „factor de producţie de
prim ordin, armonizat solidar în noua structură socială”,
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 71
în timp ce grija pentru „îndrumarea” acestuia se
menţine – „muncitorul e considerat în el însuşi ca un
scop în sine, nu ca un mijloc de exploatat pentru cine
ştie ce cauze străine lui”. Din dreptul de asociere nu mai
rămânea nimic: „Jurisdicţia muncii va fi accelerată şi
reorganizată. Sindicatele, păstrându-şi libertatea de
asociaţie garantată de noua constituţie, vor trebui totuşi
dirijate către un principiu de concentrare pentru a nu
mai slei viaţa muncitorească în rivalităţi sterile”. Modelul
era însă destul de clar: „Viaţa spirituală a muncitorului
nu va fi nici ea dată uitării. Se va organiza timpul liber al
proletariatului, aşa cum, în mod fecund, în Italia, prin
instituţia numită «Dopo lavoro», i s-a dat o minunată
întrebuinţare. Cinematograful, teatrul muncitoresc,
radio, excursiile, muzica nu vor mai fi obiecte de lux, ci
vor fi puse la îndemâna muncitorilor, după cum sunt şi
la îndemâna celorlalte clase sociale”. Se mai promitea şi
un viitor de belşug: „Scos din ghearele exploatării
politicii extremiste, el [muncitorul – n.n.] va fi mereu
ajutat în ascensiunea sa economică şi în reorganizarea
sa profesională, prin mai multă lumină, prin mai multă
lumină a importanţei sale, prin mai multă omenie”.41
Concluzii
Situaţia României după Primul război mondial,
vecinătatea sovietică care promitea o dictatură a
proletariatului, creşterea numărului populaţiei ocupate
în industrie şi transporturi prin mărirea suprafeţei ţării
au fost motive suficiente pentru stabilirea unei politici
naţionale destinate reglementării muncii în România
Mare. Totuşi, obligaţiile internaţionale asumate prin
semnarea Tratatului de Versailles şi aderarea la Biroul
Internaţional al Muncii au cauzele imediate care au
condus la înfiinţarea primei structuri publice: Ministerul
Muncii.
Regimul muncii nu a fost în perioada interbelică nici
măcar o singură dată modificat prin presiune socială, ci
prin iniţiativă politică. Interesul oficial a fluctuat în
funcţie de conjunctura economică, ideologia guvernului
la putere şi personalitatea titularului de la Muncă.
Fondatorul instituţiei a fost Grigore Trancu-Iaşi, om
politic radical, membru al partidului averescan. De
origine socială umilă, foarte bine intenţionat, s-a
imaginat pe sine ca un fel de protector al muncitorimii
române. Viziunea lui a fost una „naţională”: patronii şi
angajaţii erau în serviciul binelui superior al ţării. Munca
era un bun al patriei şi ea trebuia apărată de concurenţa
străină, de exploatarea nesăbuită, dar şi de propriile
rătăciri ale celor ce o exercitau.
Omologii lui în alte formule guvernamentale l-au
depăşit în multe privinţe (cum a fost cazul demnitarului
ţărănist D.R. Ioaniţescu), dar au fost la fel de entuziaşti,
însă i-au împărtăşit opinia privind ghidarea muncitorilor
spre un bine pe care doar elitele îl cunoşteau, pentru că
erau dedicate ţării, după cum declara un alt om politic
cu aceleaşi preocupări, Ion Răducanu: „Războiul [primul
război mondial – n.n.], care a năruit o lume veche, e
menit să clădească o viaţă nouă, cu un simţ social care
să fie un simţ puternic, un simţ care să vibreze în fiecare
om cult pentru ca fiecare om cult să-şi dea seama că nu
trăieşte izolat în societate şi că totalitatea poate să fie un
progres numai fiind tu în slujba ei, iar nu cerând ca
obştea să fie în slujba ta”42.
Instalarea dictaturii regale a pecetluit soarta
muncitorimii, politica de încadrare a maselor a noii
puteri afectând-o. Astfel, fie prin filantropie, fie prin
oferirea de stimulente materiale, solidaritatea nu a apucat
să se nască.
Note:
1. Tratatul de la Versailles, titlul XIII, art. 427, 1 – pagina de internet
a Universităţii din Perpignan, http://mjp.univ-perp.fr/traites/1919
versailles13.htm#XIII, vizitată la 13 octombrie 2014.
2. Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani, sub îngrijirea lui Mihail
Alfandary şi R. Joil, Craiova, Scrisul Românesc, [1935], p. 164.
3. Alice Voinescu, Jurnal, ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic
şi note de Maria Ana Murnu, Bucureşti, Editura Albatros, 2002,
însemnare din 19 ianuarie 1940, p. 168.
4. Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani..., p. 1 şi 5-6.
5. Grigore Trancu-Iaşi, Memorii politice (1921-1938), ediţie îngrijită de
Fabian Anton, Bucureşti, Curtea Veche, 2001, însemnare din 8
februarie 1925, p. 15.
6. Ibidem, însemnare din 8 martie 1926, p. 29.
7. Idem, Ţara mea. Memorii, 1916-1920, ediţie îngrijită de Fabian
Anton, Bucureşti, Editura Ararat, 1998, de exemplu în textul din 12
februarie 1920, p. 148.
8. Idem, Memorii politice..., însemnări din 10 şi 17 decembrie 1927, p.
42.
9. Enciclopedia României, vol. I: Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională,
1936-1938, p. 594-595.
10. Apud Iuliana Anton, Viaţa şi opera lui Grigore Trancu-Iaşi, f.l.,
Editura Ararat, 1998, p. 40-41.
11. Grigore Trancu-Iaşi, Un deceniu de la înfiinţarea Ministerului Muncii,
în G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu,
C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez,
M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească,
[Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930, p. 164.
12. Ion Răducanu, Ministerul Muncii – importanţa sa în organizaţia de stat
a poporului român, în Un deceniu de politică socială românească..., p. 177.
13. Ibidem, p. 178-179.
14. D.R. Ioaniţescu, Partidele politice şi politica socială, în Un deceniu de
politică socială românească..., p. 68-69.
15. Marco I. Barasch, Legislaţia muncii în cadrul politicii sociale, în Un
deceniu de politică socială românească..., p. 222.
16. Grigore Trancu-Iaşi, Munca românească şi viitorul ei sub domnia
Maiestăţii Sale regelui Carol al II-lea, în Pentru rege, naţiune şi cultură, lucrare
apărută sub îngrijirea dr Florin Codrescu, f.l., A[sociaţia] P[ubliciştilor]
R[omâni], 1938, pagini nenumerotate.
17. Idem, Ţara mea. Memorii, 1916-1920..., audienţa la regele Ferdinand
I al României, 20 noiembrie 1917, p. 72.
18. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 73-74.
19. Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani..., p. 18.
20. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 75.
21. Pentru acest subiect, vezi Isabelle Lespinet-Moret et Ingrid
Liebeskind-Sauthier, Albert Thomas, le BIT et le chômage: expertise,
catégorisation et action politique internationale – accesibilă la
http://irice.univ-paris1.fr/spip.php?article376, pagină vizitată la 19
octombrie 2014.
22. Grigore L. Trancu-Iaşi, România şi Biroul Internaţional al Muncii, în
Un deceniu de politică socială românească..., p. 241.
71 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 72
23. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 70.
24. George Strat, Evoluţia dreptului de asociaţiune în cei zece ani de politică
socială în România, în Un deceniu de politică socială românească..., p. 34.
25. Ibidem, p. 41.
26. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 66-67.
27. Constituţia Regatului României (1923), titlul al III-lea, capitolul
I, secţiunea a II-a, art. 70 – accesibilă pe pagina de internet a Camerei
Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?
idt=1517, vizitată la 14 octombrie 2014.
28. Constituţia Regatului României (1938), titlul al III-lea, capitolul
al II-lea, secţiunea I, art. 61, 1 – accesibilă pe pagina de internet a
Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_
act_text?idt=9206, vizitată la 14 octombrie 2014.
29. Costel Gîlcă, Noi teorii în dreptul muncii, II: prezentarea şi analiza legii
din 1912 – primul cod al muncii român – accesibil la http://www.
dreptonline.ro/articole/articol.php?id_articol=64, pagină vizitată la
19 octombrie 2014.
30. Marco I. Barasch, op. cit., p. 214.
31. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 65-66.
32. Marco I. Barasch, op. cit., p. 221.
33. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 65.
34. Enciclopedia României..., vol. I, p. 593.
35. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 65.
36. Ibidem, p. 71.
37. Mihail Manoilescu, La classe patronale et la politique sociale, în Un
deceniu de politică socială românească..., p. 87.
38. Ibidem, p. 88-97.
39. Ibidem, p. 97-99.
40. Ion Răducanu, op. cit., p. 179.
41. Mihail Ralea, Munca în noul regim, în Pentru rege, naţiune şi cultură,
lucrare apărută sub îngrijirea dr Florin Codrescu, f.l., A[sociaţia]
P[ubliciştilor] R[omâni], 1938, pagini nenumerotate.
42. Ion Răducanu, op. cit., p. 181.
Bibliography & sources:
Anton, Iuliana. Viaţa şi opera lui Grigore Trancu-Iaşi / Life and Work
of Grigore Trancu-Iaşi. F.l., Editura Ararat, 1998.
Barasch, Marco I. Legislaţia muncii în cadrul politicii sociale / Labour
Legislation as Social Policy. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu,
Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C.
Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L.
Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească / A Decade
of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru
Progresul Social, 1930.
Constituţia Regatului României (1923) / Constitution of the
Kingdom of Romania (1923) – accesibilă pe pagina de internet
a Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/ pls/legis/legis_
pck.htp_act_text?idt=1517
Constituţia Regatului României (1938) / Constitution of the
Kingdom of Romania (1938), – accesibilă pe pagina de
internet a Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/
legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9206
Enciclopedia României / Encyclopaedia of Romania, vol. I: Statul.
Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1936-1938.
Gîlcă, Costel. Noi teorii în dreptul muncii, II: prezentarea şi analiza legii
din 1912 – primul cod al muncii român / New Theories in Labour
Law, II: Presentation and analysis of the Law of 1912 – the First
Romanian Labour Code – accesibil la http://www.dreptonline.
ro/articole/articol.php?id_articol=64
Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani / Gr.L. Trancu-Iaşi seen by
Contemporaries. Sub îngrijirea lui Mihail Alfandary şi R. Joil,
Craiova, Scrisul Românesc, [1935].
Ioaniţescu, D.R. Partidele politice şi politica socială / Political Parties and
the Social Policy. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert
Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu,
I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi,
Un deceniu de politică socială românească / A Decade of Social Policy
<<< 72
in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul
Social, 1930.
Lespinet-Moret, Isabelle şi Liebeskind-Sauthier, Ingrid. Albert
Thomas, le BIT et le chômage: expertise, catégorisation et action politique
internationale / Albert Thomas, ILO and the Unemployment:
Appraisal, Categorization and International Political Action –
accesibilă la http://irice.univ-paris1.fr/spip.php?article376
Manoilescu, Mihail. La classe patronale et la politique sociale / The
Capitalists and the Social Policy. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R.
Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu,
Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch,
Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească / A
Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română
pentru Progresul Social, 1930.
Ralea, Mihail. Munca în noul regim / Labour under the New Regime. În:
Pentru rege, naţiune şi cultură/For the King, Nation, and Culture.
Lucrare apărută sub îngrijirea dr. Florin Codrescu, f.l.,
A[sociaţia] P[ubliciştilor] R[omâni], 1938.
Răducanu, Ion. Ministerul Muncii – importanţa sa în organizaţia de stat
a poporului român / Ministry of Labour – Its Importance to the
Institutional Organization of the Romanian People. În: G. Taşcă, G.
Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C.
Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina
Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică
socială românească / A Decade of Social Policy in Romania,
[Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930.
Strat, George. Evoluţia dreptului de asociaţiune în cei zece ani de politică
socială în România / The Evolution of the Right of
Association in a Decade of Romanian Social Policy. În: G.
Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M.
Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I.
Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi,
Un deceniu de politică socială românească / A Decade of Social Policy
in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul
Social, 1930.
Trancu-Iaşi, Grigore L. România şi Biroul Internaţional al Muncii
/ Romania and the International Labour Office. În: G. Taşcă, G.
Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C.
Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina
Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică
socială românească / A Decade of Social Policy in Romania,
[Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social,
1930.
Trancu-Iaşi, Grigore. Memorii politice (1921-1938) / Political Memoirs
(1921-1938). Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Bucureşti, Curtea
Veche, 2001.
Trancu-Iaşi, Grigore. Munca românească şi viitorul ei sub domnia
Maiestăţii Sale regelui Carol al II-lea / Romanian Labour and its
Future under the Reign of His Majesty King Carol II. În: Pentru rege,
naţiune şi cultură / For the King, Nation, and Culture. Lucrare
apărută sub îngrijirea dr. Florin Codrescu, f.l., A[sociaţia]
P[ubliciştilor] R[omâni], 1938.
Trancu-Iaşi, Grigore. Ţara mea. Memorii, 1916-1920 / My Country.
Memoirs, 1916-1920. Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Bucureşti,
Editura Ararat, 1998.
Trancu-Iaşi, Grigore. Un deceniu de la înfiinţarea Ministerului Muncii
/ A Decade after the Establishment of the Ministry of Labour. În: G.
Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M.
Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu,
Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de
politică socială românească / A Decade of Social Policy in Romania,
[Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930.
Tratatul de la Versailles / Treaty of Versailles, titlul XIII, art. 427,
1 – accesibil pe pagina de internet a Universităţii din Perpignan,
http://mjp.univ-perp.fr/traites/1919versailles13.htm#XIII
Voinescu, Alice. Jurnal / Diary. Ediţie îngrijită, evocare, tabel
biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu, Bucureşti, Editura
Albatros, 2002.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 73

Enciclopedia României
ca mecanism de propagandă politică.
Cezar Petrescu
despre „mântuitorul” României
Dragoş SDROBIŞ
PhD Candidate
Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române – filiala Cluj-Napoca
“George Bariţiu” Institute of History, Romanian Academy – Cluj-Napoca Branch
Personal e-mail: dragossdrobis@yahoo.com
The Encyclopaedia of Romania as a political propaganda mechanism.
Cezar Petrescu about the “Savior” of Romania
The aim of this paper is to “contextualize” the contribution of Cezar Petrescu to the first volume of Encyclopaedia of
Romania. In the chapter entitled The Reign of Carol 2nd, Petrescu tried to emphasize the positive aspects of the reforms
implemented by the Romanian king until 1938, in domains such as education, administration, the development and the
research of the rural side or the strengthen of the defensive capacities of Romania.
Despite the propagandistic sides of this demarche, the issues approached by Petrescu were, in fact, previous concerns
in his journalistic activity. The overcrowding of the universities, the intellectual unemployment (which he used to call
“university dumping”) or the underdevelopment of the Romanian village (as depicted in many of his novels) proved to be
the symptoms of an inert society.
From the point of view of the “intellectual deontology”, Cezar Petrescu failed to remain an equidistant observer. In
fact, as director of the daily newspaper Romania, he played an important role in sustaining the dictatorial regime of Carol
2nd. But, if it is to compare him with some other intellectuals, Petrescu remains one of those who – interested or not –
believed that Carol 2nd could have represented a new way for the Romanian society.
Keywords: Cezar Petrescu, Encyclopaedia of Romania, propaganda, the reign of Carol 2nd, intellectual unemployment,
Romanian youth

Î
n Plan de acţiune pentru 1938, Dimitrie Gusti
milita pentru schimbarea paradigmei
guvernanţei. Convins că „intrăm într-o
vreme în care acţiunea de conducere a naţiunilor e
neasemuit amplificată prin ştiinţele sociale”, Gusti
declara că însăşi stabilitatea şi existenţa statului român
erau legate de rapiditatea cu care România îşi schimba
modul de administrare a ţării. În acest context,
sociologul afirma că „celor ce au în viaţa naţiunii
funcţiunea de a face ştiinţă socială le revine o întreită
misiune: să înlesnească, prin cercetări, guvernarea
naţiunii; să ajute prin publicaţii formarea conştiinţei de
sine a naţiunii; în sfârşit, să crească tineri capabili să
continue opera de cercetare a realităţii sociale”1.
Rezultatul imediat trebuia să fie întocmirea unei Hărţi
sociologice a României, iar pentru formarea rapidă a noilor
generaţii de conducători se impunea crearea unei
Facultăţi de Ştiinţe Sociale.
Anul 1938 rămâne, prin şcoala Gusti, zenitul
dezvoltării şi implementării ştiinţelor sociale în România
interbelică. E drept, acest succes e strâns legat de
sfârşitul regimului „democraţiei mimate” (Mattei
Dogan) şi de instaurarea unui regim de dictatură. Era
un trend anti-democratic întâlnit în mai toate statele
europene. De fapt, în Europa Centrală şi de Est,
România şi Cehoslovacia erau la începutul anului 1938
ultimele state cu regimuri parlamentare. În februarie,
România trecea la regimul de dictatură regală, în timp
ce Cehoslovacia cădea victimă expansionismului celui
de al Treilea Reich în toamna aceluiaşi an. Pentru
Dimitrie Gusti, „stilul nou de guvernare ce apare
pretutindeni e de o energie şi de o perspicacitate
necunoscută până acum. Conducătorii naţiunilor se
servesc de un întreg stat-major de cercetători, care

73 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 74

<<< 74
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 75

inventariază situaţia naţiunii proprii şi urmăresc la zi

schimbările ce se întâmplă în statele străine, care pot
avea vreo influenţă asupra situaţiei ei în lume. Pornind
de la informaţia culeasă de acest enorm senzor, alcătuit
din zeci de institute de cercetare şi de oficii de studiu,
oamenii de stat mari ai zilelor noastre întocmesc
planurile lor cuadrienale şi cincinale de administraţie şi
susţin jocul de şah îndrăzneţ al politicii lor externe”2.
Dezvoltarea Institutului Social Român, implementarea
Serviciului Social al Tineretului, atribuţii culturale lărgite
pentru Fundaţiile Culturale Regale – toate dovedeau că
între profesorul de sociologie Dimitrie Gusti şi regele
Carol al II-lea se înfiripase o relaţie ca de la „un cărturar la
un monarh luminat” (Zoltán Rostás). Preţul pentru o
astfel de asociere era, însă, utilizarea propagandistică a
oricărei realizări culturale.
În această manieră s-a ajuns să fie promovată ideea
Enciclopediei României. Proiect demarat de Gusti încă din
1932, prin care se urmărea prelucrarea ştiinţifică a
materialului rezultat în urma recensământului din 1930,
ideea a intrat într-un con de umbră, mai ales din motive
financiare. „În cursul anului 1937, Majestatea Sa Regele
a binevoit să încunune activitatea noastră cu Înaltul Său
Patronaj. Lucrările acestei opere au progresat şi se
încheagă sub ochiul vigilent al Majestăţii Sale; noi ne
străduim să fim doar vrednici de atenţia Lui, de
îndemnul şi de exemplul August de tenacitate şi de puţin asupra unor anume opere s-ar crede că interesul
muncă”3. Pentru realizarea unui astfel de demers artistic al autorului a căzut pe al doilea plan”. Cât
preponderent ştiinţific, Dimitrie Gusti a iniţiat în 1938 priveşte posteritatea marelui romancier, Călinescu intuia
Asociaţia Ştiinţifică pentru Enciclopedia României, reunind un deja că „mai târziu, când literatura română va fi mai
mare număr de personalităţi ale culturii române. bogată, istoricul nu va acorda lui Cezar Petrescu decât
Printre aceste personalităţi invitate să colaboreze la câteva rânduri. […] Cât despre stil, frumos scrie azi orice
întocmirea Enciclopediei îl regăsim şi pe Cezar Petrescu. jurnalist. […] Cezar Petrescu nu e decât un jurnalist cu
Literat, romancier prodigios, care uimea prin fluxul său un bun condei, însă istoriceşte el a adus literaturii
publicistic, Petrescu se număra la începutul anilor ‘20 române un element ce-i lipsea: invenţia”5.
printre tinerii care promiteau să aducă un suflu nou, atât Antipatia dintre Călinescu şi Petrescu era mult mai
în cultură, cât şi în societate. Ulterior, mulţi dintre veche. Călinescu, la fel ca mulţi alţi comilitoni de-ai
contemporanii săi au început să îl vadă şi cu alţi ochi. criticii literare, se arătau deranjaţi de condescendenţa lui
De pildă, Mihail Sebastian găseşte o explicaţie pentru Petrescu, care pe deasupra confunda succesul fulgurant
volumul imens de creaţie al lui Petrescu în faptul că la public al romanelor sale cu valoarea artistică. În
acesta din urmă „utilizează – aproape fără să îşi dea replică, Petrescu afirma că plănuita sa cronică românească
seama – în cărţile lui sugestii din diverse convorbiri sau a veacului al XX-lea se preocupa de „problema
confesii literare”4. Iar George Călinescu, la fel ca mulţi românească a inadaptabilului şi a dezrădăcinării, a
alţi critici literari din perioada interbelică, nu a apreciat declasării de sus în jos ori de jos în sus”6. Iar faptul că
opera lui Cezar Petrescu. Astfel că, în 1941, când este literatura sa era de calitate era dovedit de faptul că multe
publicată Istoria literaturii române, caracterizarea făcută dintre romane îi fuseseră traduse şi publicate în ţări ca
celui care se vedea un Balzac al României se rezumă la Italia, Polonia, Cehoslovacia.
ideea că Petrescu ar fi fost ceea ce în limbajul de astăzi E drept că Cezar Petrescu nu a lăsat o operă durabilă
am numi un scriitor comercial. Coborând pe firul în urma sa. Ceea ce rămâne, însă, e condeiul gazetăresc.
cronologic, Călinescu observa cum consacrarea lui Privit astfel, Cezar Petrescu a analizat fenomene
Petrescu ar fi venit odată cu publicarea romanului dramatice pe care lumea românească interbelică le-a
Întunecare (1929). Era momentul din care „formula mare traversat. Iar ca gazetar, cea mai înaltă realizare a fost
romancier însoţeşte cu frenezie numele scriitorului, pus numirea în funcţia de director al cotidianului România în
totdeauna alături de Mihail Sadoveanu şi Liviu timpul celor doi ani de dictatură regală a lui Carol al II-lea
Rebreanu. Scriitorul însuşi capătă un suflet optimist, (1938-1940). Din această postură îl regăsim drept
impermeabil la critică. Uneori intenţia de a vinde cu colaborator la primul volum al Enciclopediei României, în
orice chip cărţile pare aşa de neîndoielnică, încât cel care Dimitrie Gusti vedea „imaginea ţării şi a neamului

75 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 76
românesc, aşa cum s-au închegat a doua zi după unire”.
Sub condeiul encomiastic al lui Petrescu, domnia regelui
Carol al II-lea trebuia să apară ca un reînceput al istoriei.
Numai că multe dintre aspectele pe care le abordează în
Enciclopedie erau preocupări mult mai vechi, ale unui om
care asistase şi suferise pe de urma unor schimbări
abrupte ale lumii româneşti şi care nu de puţine ori îşi
exprimase deziluzia faţă de reformele amânate la
nesfârşit.
Debutul publicistic al unui „dezrădăcinat”
Petrescu s-a născut la Cotnari, în 1891, într-o familie
de boieri din Moldova, deseori afirmând că „locul meu
natal e într-o sticlă de Cotnari”. „Eu n-am nevoie, ca
refugiaţii ruşi, să port câţiva pumni de pământ natal în
batistă; îi găsesc toată chintesenţa într-o sticlă înfundată
şi cernită – o sticlă de Cotnari autentic. Altora, amintirea
locului natal le dă tristeţe. Mie dimpotrivă. Te asigur că
după două sticle de Cotnari începi să devii omul cel mai
fericit de pe lume”. Cât despre părinţii săi, se considera
rodul unui melanj ereditar al contrastelor: „După
ereditatea mea oltenească am moştenit, cred,
încăpăţânarea şi îndârjirea la muncă, atunci când mă pot
închide în casă să lucrez două luni, câte 14 ore pe zi. De
la familia mea de pe mamă, am moştenit însuşirile şi
defectele moldoveneşti – printre care cea mai de
căpetenie e, cred, uşurinţa cu care după două luni de
muncă pe brânci, trec în alte patru, şase ori opt luni, de
trândăvie, tot pe brânci… Patru, şase ori opt luni de
taclale, cafele turceşti, bârfeli, proiecte, poker, bacara şi
nopţi consacrate cultului natal – Cotnariul. Tot din
această dublă şi nefuzionată ereditate, când biruie
strămoşii clăcaşi ai tatei, mă simt teribil de revoluţionar
şi de democrat; ca a doua zi, când biruie sângele matern,
să mă trezesc reacţionar şi maurissian7 până în vârful
unghiilor […]”.
În timpul gimnaziului îl are ca profesor de literatură
pe Calistrat Hogaş, care ar fi întrezărit la tânărul Cezar
o înclinaţie spre literatură. Mai interesantă e perioada
studenţiei, la Iaşi, între 1911-1914, unde urmează
cursurile Facultăţii de Drept. Aici, în 1912, se afirmă ca
lider al mişcării studenţeşti anticuziste, publicând trei
articole incisive în Facla lui N.D. Cocea. Mai târziu, avea
să afirme: „Toţi colegii erau naţionalişti. Nu-mi rămânea
decât să devin social-revoluţionar-umanitarist. […] A
doua zi, după ce-am deschis războiul, m-am mirat şi eu de
unde mă apucase atâta fanatism, mai ales că la capătul
luptei mă aştepta examenul la Economie politică cu
profesorul A.C. Cuza, pe care îl atacasem sub semnătură,
cu o superbă temeritate, vecină iresponsabilităţii”8.
Intrarea României în marele război în 1916 îl găseşte
pe Cezar Petrescu funcţionar de plasă în Nordul
Moldovei. După sfârşitul războiului, autorităţile
descoperă anumite nereguli financiare în bugetul plasei
Mălini din judeţul Suceava, care îi sunt imputate lui
<<< 76
Petrescu. Se pare că jucase la poker o sumă importantă
de bani, pe care ar fi plătit-o din salariile angajaţilor.
Drept urmare, ca ultimă soluţie încearcă să se sinucidă,
tentativă oprită în ultimul moment. Pentru a-l salva,
mama lui Petrescu decidă să vândă mare parte din averea
familiei, pentru a putea acoperi daunele fiului. Este
momentul în care Petrescu începe să experimenteze
sentimentul „declasării” iar apoi pe cel al disperării, când
în 1921, soţia sa Marcela se stinge prematur. Rămânea
în urma căsniciei sale un băiat, Aurel.
Consacrarea publicistică
şi cristalizarea proiectului literar
Crearea României Mari i-a dat speranţe că noul stat
se va fonda pe altfel de principii. Acesta a fost imboldul
principal pentru Petrescu de a se muta în Bucureşti,
împreună cu prietenul său, Pamfil Şeicaru. Părea un
pariu al afirmării jurnalistice: Dacă în zece ani n-am cucerit-o
[Capitala], putem să ne împuşcăm. Soseşte la Bucureşti în
1919, „în dimineaţa de 13 Decembrie; pavajul de pe
strada Câmpineanu era încă pătat de sângele represiunii
comuniste. Atmosfera se anunţa de la început
balzaciană”.
Alegerea pare să nu fi fost prea inspirată. După doi
ani îl găsim la Cluj, unde fondează alături de Gib. I
Mihăiescu şi de Adrian Maniu revista lunară Gândirea.
Colaboratorii acestei reviste au fost tineri între 25 şi 35
de ani, proveniţi din diferite discipline, dar care „se
înrudeau printr-o singură experienţă comună: războiul”.
Astfel, revista apărea într-un moment de „criză
spirituală, când afirmarea unei generaţii se închega încă
dintr-un haos”. Ceea ce oferea colaboratorilor săi
această revistă era „libertatea”, iar eclectismul rezultat a
făcut posibilă aducerea laolaltă a numeroşi şi diverşi
colaboratori, dar şi un public cititor. „Revista a mers
odată cu timpul. De aceea, poate, atâtea altele i-au rămas
în urmă, pe drum”9. Cât despre beneficiile personale ale
acestui demers, „Gândirea m-a ajutat să mă regăsesc.
Mulţi ani mi-a fost singura axă a existenţei. Din acel
moment, gazetăria mi-a rămas o profesie cu totul
exterioară, ca să-mi păstrez spiritul intact, pentru ceea
ce-am crezut că este o chemare a mea interioară-
literară”10.
Totuşi, mirajul Capitalei părea mult mai puternic.
Iată-l în 1923 revenind în Bucureşti, iar un an mai târziu
îl regăsim printre fondatorii unui cotidian care a marcat
întreaga perioadă interbelică: Cuvântul. În paginile
acestui ziar se cizelează ca publicist. Remarcabilă rămâne
ancheta Anarhia universitară (noiembrie 1924 – ianuarie
1925), care însumează aproape 20 de articole bazate pe
mărturii ale studenţilor, profesorilor, dar şi pe extrase
din presă, cu rolul de a reconstrui firul cronologico-
cauzal al mişcării studenţeşti din 1922. Petrescu îşi
justifica demersul atât prin actualitatea sa (în data de 25
octombrie 1924 prefectul ieşean Manciu este asasinat de
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 77

Corneliu Zelea-Codreanu), dar şi prin ignorarea de altă parte, reacţia disproporţionată şi violentă a
fondului problemelor de către autorităţi. La nivelul autorităţilor ar fi provoacat un val de simpatie faţă de
opiniei publice persista ideea că mişcările studenţeşti această mişcare a studenţilor, opinia publică raliindu-se
reprezentaseră pentru guvernarea liberală un abil cauzei „studenţilor creştini”.
subterfugiu de a se eschiva de la alte răspunderi mult Incisivitatea lui Cezar Petrescu la adresa guvernării
mai grave, ca procedura incorectă de adoptare a liberale (1922-1926) este vizibilă. Interpretată într-un
Constituţiei în martie 1923 sau gestionarea defectuoasă asemenea registru, ancheta sa asupra anarhiei universitare
a procesului de unificare statală. Astfel, tacit sau explicit, pare a avea un puternic caracter propagandistic. Nu era
s-a construit imaginea „studentului duşman”: „Aproape ceva nou pentru el. Colaborase la Hiena, publicaţie
întotdeauna atenţia publicului a fost abătută de [la] antiliberală, la fel cum îl găsim scriind articole pentru
principalele acte de guvern care nu erau pe placul ţării, Ţară nouă sau Voinţa. De altfel, multe dintre publicaţiile
la alte întâmplări care luau deodată proporţii cu care colaborase erau apropiate editorial de Partidul
covârşitoare”, încât opinia publică „ştia mai bine cazul Naţional Român al lui Iuliu Maniu şi de cel Ţărănesc al
unui student care s-a purtat mai puţin gingaş pe peronul lui Ion Mihalache. Dacă mai punem la socoteală că în
gării Tecuci cu un supus american, decât paragrafele 1928 Cezar Petrescu este ales deputat pe listele PNŢ,
primenite ale Constituţiei care-l legau de mâini şi de putem intui şi altfel de motivaţii care au stat la baza
picioare, pe viaţă”. scrierii anumitor articole. La fel ar putea fi interpretată
Cauzele anarhiei universitare ar fi mult mai largi: e şi colaborarea îndelungată la Curentul (1926-1936),
vorba mai întâi de o prelungire a crizei morale a cotidian pe care îl fondează împreună cu Pamfil Şeicaru,
societăţii ori de un politicianism universitar care „şacalul” presei interbelice.
provoacă o scădere a prestigiului universitar. Apoi, În ceea ce priveşte canonul literar, în 1929 îi sunt
urmau problemele materiale ale studenţimii, la care se publicate cele două volume ale romanului Întunecare. În
adăuga o altă sursă de frustrare a studenţimii ciuda succesului de care se bucură acest roman, pentru
naţionaliste: problema nostrificării diplomelor străine, mulţi critici rămânea încă un mister crezul artistic al lui
ieşind la iveală numeroase falsuri, mai ales din partea Petrescu. Abia în 1932, într-o prefaţă la romanul Plecat
studenţilor „basarabeni”. Erau puse la îndoială şi fără adresă 1900 Petrescu dezvăluie proiectul său literar.
diplomele universitare obţinute în Occident, „bons pour „Romanul de faţă […] e, dacă se poate spune, cheia
l’Orient”.
De fapt, ar fi fost vorba de simptome mai vechi ale
crizei universităţii; dar ceea ce se schimbase era
vehemenţa revendicărilor studenţeşti. „Mişcarea a pornit
prin foame. În cămine şi în cantine încăpeau puţini şi
trăiau anevoie. Am fi vrut să ceară pâine mai blânzi şi
mai umili, noi, cărora nu ne produce dezgust milogeala
animalelor […]. Ei au preferat să-şi ceară acest drept –
căci învăţătura este un drept – altfel. […] Vor fi mai
puţin făţarnici de cum au fost promotorii mişcărilor
studenţeşti de odinioară, atât de uşor îmblânziţi cu
ademenirea unei cariere universitare ori măcar cu o
sinecură politică oarecare”11.
Cât despre momentul originar al mişcării studenţeşti,
Petrescu îl mută la Facultatea de Medicină din Bucureşti,
unde în iulie 1922 consiliul profesoral de aici decide să
crească cuantumul taxelor de frecvenţă şi de examene
de la 200 de lei la 2200. Protestul studenţimii este
ignorat iar gestul profesorilor de la Medicină este urmat
apoi şi de Facultatea de Drept din Bucureşti care decide
la rându-i creşterea taxelor universitare câteva luni mai
târziu, în octombrie 1922. E drept că protestul de la Cluj
din 10 decembrie 1922 a fost cel care ar fi deviat
mişcarea studenţească spre o soluţie pe criterii exclusiv
naţionaliste. Aici se invocă pentru prima dată, afirmă
Petrescu, ideea de numerus clausus, inoculată şi de
relatările presei. „Se uită astfel originea mişcării: sărăcia
laboratoarelor, mizeria căminelor şi a cantinelor, urcarea
taxelor; frământările universitare sunt privite de presă şi
de profesori ca îndreptate numai asupra evreilor”12. Pe

77 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 78
tuturor celorlalte romane în care năzuiesc să redau
imaginea unei epoci; fie urmărind un suflet şi un destin
individual într-un grup restrâns; fie sufletul şi destinul
unei grupări umane, traversând epoca”13.
Fiind „romanele unei epoci care nu trece îndărăt
peste piatra de hotar a veacului: anul 1900”, proiectul
balzacian al lui Petrescu urmăreşte să prezinte
transformările sociale din România, al căror rezultat nu
a fost chiar unul pozitiv. Drept urmare, romancierul
manifestă o predilecţie pentru „dezarmaţii vieţii, pentru
obsedaţi, pentru cei osândiţi capitulărilor. Ţărani sau
latifundiari, intelectuali sau obscure personaje statistice,
recrutate din marele anonimat – toţi apar predestinaţi
unei monotone scufundări. O psihologie de învinşi. O
apologie a învinşilor. Dar care alta e, oare, pecetea
timpului?”14.
Spiritul conservator al lui Petrescu, alături de
orientarea sa paseist-ruralistă (în ciuda cultivării unei
literaturi a oraşului), se concretizează într-o neîncredere
totală în lumea modernă. În subsidiar, Petrescu e un
tradiţionalist care ar vrea o reîntoarcere. „Incertitudinea
este semnul timpului. Întrebaţi economiştii, financiarii,
conducătorii politici, fabricanţii şi consumatorii, omul
de pe stradă şi oricare din puţinii monarhi câţi au mai
rămas cu o coroană.
Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac,
atunci când lumea condusă de ingineri părea că mai
sigur se aşează pe realităţile precise ale cifrelor.
Veacul a început prin încheierea unei operaţii de
inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, care-a
durat de-a lungul întregului secol trecut. Era o epocă de
plin optimism, de religie a ştiinţei, a progresului, de
certitudini, de raţionalism, de morală laică, de liberalism
în marş, democraţie în marş, parlamentarism în marş”15.
La capitolul incertitudini, Cezar Petrescu prezintă şi
problema şomajului intelectual. „Declasarea prin
educaţie”, „cerşitorismul în haine negre” erau
consecinţa firească a unui sistem de învăţământ total
rupt de cerinţele societăţii şi ale economiei. Totul doar
pentru înfăptuirea acelei mari „ofensive culturale” a lui
Constantin Angelescu, ce ar fi trebuit să aducă fericirea
şi unirea naţiunii române. „Se numărau zecile de mii de
înscrişi în şcolile secundare, miile de studenţi la cutare
ori cutare facultate; nici o clipă nu se ţinea socoteală că
la capătul acestor numărători aştepta bilanţul sinistru al
şomajului intelectual, adică al cerşitorismului în haine
negre”. De aici numeroase „tinereţi ucise” şi „gardieni
publici cu titluri academice [sau] două sute de candidaţi
titraţi la un post de corector de noapte într-o tipografie”.
Exigenţa cerea ca şcoala să se racordeze la noile
schimbări ale societăţii. „Când şcoala oficială
specializează elementele tinere în vederea unei anumite
cariere, când îl înarmează numai pentru un fel de luptă
în viaţă şi o anumită utilitate socială, această deformare
profesională implică şi datoria statului de a folosi
asemenea elemente la locul ce li se cuvine. Altfel şcoala
este o crimă, în loc să fie o utilitate. Fabrică
<<< 78
dezrădăcinaţi; e bulionul de cultură pentru germenii
răzvrătirii viitoare”16. Cât despre tineretul universitar, şi
acesta seamănă întru-totul moravurilor româneşti: „a
căpătat o patalama şi râvneşte la alta, care să-i dea drept
la un os, fie el chiar secătuit de măduvă”17.
Era perioada crizei economice care afectase puternic
o societate dependentă de veniturile provenite din
exporturile agricole. Cum principala sursă de venit a
economiei naţionale secătuia, la fel se întâmpla cu
întreaga societate. Sunt anii în care Petrescu vroia să
scrie un roman despre răscoala de la 1907, un moment
care i-a marcat copilăria în mod direct. O primă parte a
acestui roman trebuia să fi fost publicată în 1934. Numai
că de numai doi ani de zile Liviu Rebreanu publicase
Răscoala, iar tot în această perioadă Constantin Stere
publica În preajma revoluţiei. „Ce mai căutam şi eu, cu un
roman pe aceeaşi temă?”. Ar mai fi fost şi preocuparea
lui Petrescu de a scrie o trilogie despre Mihai Eminescu.
Acestea ar fi motivele pentru care abia în 1937 apare
romanul 1907. „Romanul 1907 n-are concluzii… Are
însă un epilog. Un epilog care se petrece în anul 1937,
treizeci de ani după răscoalele din 1907. Reforma agrară
e realizată. Ţăranul are pământ, are vot universal… Dar,
vezi dumneata, am cutreierat nenumărate sate. Cunosc
realitatea imediată din contactul direct cu această
realitate, nu din bibliotecă, nici din discursuri
parlamentare. Şi mi se pare că în ciuda acestor foarte
strălucite reforme, ţăranul a rămas încă un element
social şi politic şi economic, mai mult exploatat decât
liber. Se bucură de o libertate iluzorie”18.
Cezar Petrescu în timpul dictaturii regale
(1938-1940)
Toate problemele societăţii româneşti interbelice
creionate de Petrescu în articolele sale s-au dovedit
simptome care, în cele din urmă, au concurat la
radicalizarea mediului politic şi la irumperea violenţei în
spaţiul public. Un stat incapabil să mai controleze
societatea şi o mişcare legionară tot mai subversivă au
grăbit sucombarea parlamentarismului românesc. În
consecinţă, la 24 februarie 1938 este adoptată o nouă
Constituţie, care consfinţea regimul de dictatură regală
al lui Carol al II-lea. E o întreagă discuţie dacă însuşi
regele Carol a fost cel care a „ajutat” la sfârşitul
democraţiei şi al multipartitismului în România. Să fi
fost un plan concertat, urmărit cu consecvenţă încă din
1930, din momentul Restauraţiei? Sau a fost o măsură
impusă de o conjunctură internaţională tot mai
nefavorabilă unui stat care beneficiase din plin de pe
urma Congresului de Pace de la Paris (1919-1920)?
În ciuda acestor interogaţii, cert este că mulţi dintre
cei care au propovăduit parlamentarismul nu au găsit
nici o oprelişte în a se declara adepţii unui regim
autocrat: Constantin Rădulescu-Motru, Constantin
Giurescu, Nicolae Iorga, dar şi mai tinerii Mihail Ralea
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 79
sau Petre Andrei.
Nu putea lipsi nici Cezar Petrescu. Cum era
considerat un scriitor la comandă19, funcţia pe care o
putea primi era aceea de gazetar al regimului. Încă din
1936 fusese „cooptat” ca secretar de stat la Ministerul
Cultelor şi Artelor. Este momentul în care renunţă şi la
colaborarea cu ziarul Curentul al lui Pamfil Şeicaru.
Motivele invocate sunt de-a dreptul patetice, luându-i
un deceniu să îşi dea seama cine era Şacalul. Iată-l ce-i
scrie lui Şeicaru într-o scrisoare din ianuarie 1936: „Plec
de la Curentul cu un sentiment de eliberare. Mi-e sete de
aer curat, de ferestre deschise. […] Prietenia ta este
nefastă aspiraţiilor creatoare. Poate e un demonism
inconştient. Nu vrei să biruie măcar altul, ceea ce de
mult ai ucis în tine. Îl găseşti pe [Nicolae] Roşu20 mai
comod […]. Pe toate căile paralizezi, anihilezi, spurci,
înglodezi aspiraţia creatorului de a da ceva pur lumii, tu
care vezi în lume numai bunuri apte a fi posedate şi te
interesează numai în această măsură. Nu totul pe lume
se bilanţează cu un ce profit”21. Totuşi, nu se poate
spune că Petrescu a ieşit în pierdere.
În 1938 este numit director al cotidianului România
(oficios al regimului), al hebdomadarului România literară
şi al mensualului La Roumanie. Reuşeşte să publice
pentru o scurtă perioadă de timp şi România satelor; în
schimb, deşi îi este aprobat proiectul pentru ziarul
România Sport, acesta din urmă nu va mai apărea.
Din această poziţie îl regăsim pe Petrescu
colaborând la Enciclopedia României. Cum era vorba de
un nou regim constituţional ce nutrea pretenţia de a
reînnoda istoria, panegiricul se intitula Domnia regelui
Carol al II-lea22. Subtitlurile alese pentru a cuprinde opera
de transformare a României relevă chintesenţa unui
regim tradiţionalist, rural, autarhic, care se vroia fondat
pe forţa tineretului şi pe propovăduirea
ortodoxismului23. Iar întregul discurs e construit ca o
critică la adresa occidentalizării şi pe înfierarea „vieţii de
partid” care punea în pericol însăşi fiinţa naţională.
Influenţa gândirii sămănătoriste e evidentă. E vorba
de o formaţie scriitoricească prezentă în multe din
romanele sale, dar pe care o repudia, considerându-se
un modernist. Dimpotrivă, ruralismul său a fost o
constantă a operei, a vieţii şi a gazetăriei sale. Ceea ce
găseşte nealterat în întreaga societate românească nu e
altceva decât satul şi ţăranul: „În perturbările de
psihologie pricinuite de prea pripita şi superficiala
noastră occidentalizare, în vătămarea de caractere
rezultată din artificiala noastră viaţă politică, demnitatea
s-a refugiat în norodul ţărănesc”24. Cât despre opera de
ridicare a satului iniţiată de Carol al II-lea cu ajutorul lui
Dimitrie Gusti şi al echipierilor regali, ar fi vorba de
opera unui veritabil monarh luminat: „Un Suveran care
îşi trimite echipele Sale pentru a dăscăli oamenii satului
cum să-şi repare gardurile, să dureze podeţe, să cultive
grădini, să deschidă ferestrele casei; cum să muncească
pământul şi cum să-şi înjghebe coteţe pentru păsări;
aceasta n-ar fi fost cu putinţă decât într-o ţară unde
partidele se băteau pentru statul ţărănesc teoretic”25.
Toate aceste reforme profunde erau posibile datorită
unei noi educaţii şi a unui nou tineret, organizat în Straja
Ţării şi chemat să contribuie la ridicarea satului printr-o
nouă etică a muncii: „De la şcoala care dezrădăcina
copilul din mediul său firesc, printr-o întoarcere în
natură, în utilizarea educativă a realităţilor din viaţa
socială, prin disciplina muncii, prin libertatea ordonată,
prin dezvoltarea personalităţii şi prin folosirea tradiţiilor,
a dansurilor, a sportului, a jocurilor, a cântecului, a
lucrului manual, prin organizarea dirijată a spiritului de
solidaritate şi prin stimularea spiritului de iniţiativă, s-a
creat tineretului un ritm nou de viaţă”26. Tineretul va
deveni clasa conducătoare a României şi va intra în
istorie sub numele de „generaţia Carol al II-lea”.
Ecartul dintre propagandă şi realitate
Textul lui Cezar Petrescu abundă în elogii aduse lui
Carol al II-lea. Prin funcţia pe care o deţinea în domeniul
publicisticii carliste era de-a dreptul imposibil să fi avut
o altfel de tonalitate. Inclus în capitolul al XII-lea al
Enciclopediei, cel dedicat istoriei românilor, intervenţia lui
Cezar Petrescu trebuia să reprezinte apoteoza istoriei
românilor încarnată de domnia glorioasă a „Regelui
Culturii, al Ţăranilor şi al Tineretului”. Constituia,
totodată, o justificare a renunţării la „viaţa de partid” şi
a trecerii la un regim de dictatură regală. Evident, dintre
toate contribuţiile, capitolul lui Cezar Petrescu e, fără
îndoială, cel mai puţin ştiinţific.
Dar, asemenea oricărui regim dictatorial,
propaganda era mai mult decât un „omagiu” adus
conducătorului. Funcţia ei socială era bine definită: dacă
realitatea nu putea fi schimbată, cel puţin modalitatea
de percepere a ei putea fi indusă. Din acest punct de
vedere, regimul lui Carol al II-lea se dorea o cârmuire
pentru ţărănime. Acolo mai sălăşluia ultimul strop de
românitate autentică, exploatat electoral de toate
partidele politice, dar niciodată cercetat ştiinţific pentru
a-i găsi remediile potrivite de a-l ridica. Aici ar fi meritul
regelui Carol al II-lea şi al profesorului Dimitrie Gusti
care, prin investigaţiile echipelor regale studenţeşti,
„pregătesc materialul documentar pe care să se reazeme
orice viitoare reformă socială a satului, politica satului,
culturalizarea satului”27. Satul românesc ca motor al
dezvoltării României, prin reîntoarcerea tineretului spre
rădăcinile sale fireşti. Astfel a luat naştere Oficiul de
Educaţie al Tineretului Român – Straja Ţării, şi tot din
acest imbold a apărut necesitatea cooptării viitoarei elite
intelectuale, studenţimea, la opera de cunoaştere şi
ridicare a satului. Cât despre regimul politic, sistemul
„vieţii de partid” îşi dovedise incapacitatea de a rezolva
problemele fundamentale ale societăţii. Românii ar fi un
popor care simte şi acţionează colectiv. Regimul politic
al democraţiei parlamentare, însă, s-a dovedit un
mecanism de satisfacere a intereselor de partid.
79 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 80
Deziluzia, iar mai apoi revolta împotriva „vieţii de
partid” au devenit tot mai vocale. Ţăranul „a pierdut
treptat mândria votului şi încrederea în partidele
destituite de propria lor incapacitate. Statistica
progresivă a voturilor neexprimate în ultimele alegeri e
de cea mai usturătoare elocvenţă: 830.672 voturi
neexprimate în 1928; 1.111.352 voturi neexprimate în
1931; 1.401.606 voturi neexprimate (mai mult de o
treime din totalul alegătorilor) în 1933. Există nefericiri
fertile. Prin saţietate, partidele politice au pregătit o nouă
formulă de viaţă, de vreme ce remediile vechi nu mai
aveau nici un efect şi adânceau o stare haotică. Acel
amurg, pe care cărturarul Nicolae Iorga îl vedea încă din
1930, lăsându-se asupra vieţii de partid, a încheiat un
ciclu în seara zilei de 24 Februarie 1938, când 4.397.581
cetăţeni, peste capul partidelor, peste programele
spulberate, au primit cu bună şi însufleţită învoire noua
aşezare a ţării”28.
Tentaţia istoricului de a taxa irevocabil domnia lui
Carol al II-lea ca una a urzelilor „camarilei regale” şi ca
una a cecităţii politice a fost multă vreme un refren
autosuficient. Judecata istoricului se limita de cele mai
multe ori la scadenţa unei domnii. Or, în 1940 România
Mare dispărea la propriu iar regele Carol părăsea corabia
la a cărei scufundare pare-se că contribuise din plin. Dar
judecat din perspectiva intenţiilor sociale, culturale şi
politice, regimul lui Carol a fost unul care a încercat să
corecteze efectele unei dezvoltări defectuoase a
României. În cel de-al doilea deceniu interbelic
societatea românească era una a „contrastelor”, iar
germenii unui război civil era tot mai vizibili. În această
perioadă sunt asasinaţi doi premieri ai României, semn
clar al unei nervozităţi politice şi sociale a lumii
româneşti. Mişcarea legionară se dovedea cel mai
puternic adversar al planurilor regelui. Asta dacă nu
cumva tot ce a făcut regele a fost să limiteze efectele
distructive ale acestei mişcări asupra tineretului. De aici
lărgirea experienţei echipelor regale studenţeşti,
mecanism voluntar transformat într-unul obligatoriu în
1938, prin instituţia Serviciului Social al Tineretului.
Aşadar, poate că n-ar trebui judecaţi atât de aspru cei
care chiar au crezut într-o schimbare autentică în
februarie 1938.
Pe de altă parte, ar trebui contextualizat şi efortul
„propagandistic” al lui Cezar Petrescu. E un capitol mai
larg, o adevărată constantă a intelectualilor români, care
se accelerează odată cu intrarea României în zodia
dictaturilor şi apoi a totalitarismelor. Dezertările morale,
prosternarea în faţa Puterii şi elogii elucubrante
constituie o veritabilă „antologie a ruşinii” (Virgil
Ierunca) pentru intelectualitatea României. Din
apărători ai demnităţii umane mulţi intelectuali români au
preferat să dobândească anumite demnităţi, în schimbul
unor cuvinte nedemne. În comparaţie cu alţi „intelectuali”,
Cezar Petrescu pare suficient de neutru. Felix Aderca a
fost cel care l-a catalogat pe Carol drept „rege al
culturii”. La fel procedează şi George Călinescu, Liviu
<<< 80
Rebreanu sau Mihail Sadoveanu. Acesta din urmă e de-a
dreptul „liric” (Lucian Boia): „tot ce e durere, grijă şi
speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa”29. La fel au
procedat şi Tudor Arghezi, Camil Petrescu sau Petru
Comarnescu. Având în vedere ce statul avea Cezar
Petrescu în aparatul de propagandă al regimului lui
Carol, intervenţia sa pare edulcorată. Însă, spre
deosebire de cei enumeraţi mai sus (care şi-au publicat
osanalele în presa vremii), Cezar Petrescu a publicat
acest text într-o lucrare ştiinţifică. În schimb, în 1940,
anul aniversării unei decade de Restauraţie, Cezar
Petrescu nu contribuie la Zece ani de domnie ai Majestăţii
Sale Regelui Carol al II-lea.
Posteritatea unui „omagiu”
În 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea, Cezar
Petrescu este pus sub acuzare de noul regim
naţional-legionar. Dintre toţi scriitorii, el a fost cel mai
hăituit de noua putere. Pentru a scăpa de acuzaţiile aduse
(cea mai puternică fiind aceea că ar fi fost demnitar al
regimului lui Carol al II-lea), Petrescu înaintează un
memoriu şi lui Ion Antonescu, în care afirmă că „eram
scriitorul indezirabil camarilei, tocmai fiindcă aveam
cuvântul răspicat la fostul suveran şi fiindcă rosteam ţării
adevărul”30.
Nimic nu se concretizează din acuzaţiile aduse.
Dincolo de acest disconfort, romancierul îşi pierde şi
unicul fiul, care se sinucide. Încearcă să scrie un roman
al generaţiei care „s-a trădat”, publicat la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, intitulat Ochii strigoiului.
Pentru Petrescu, instaurarea regimului comunist nu a
fost atât de dură, graţie unui proteism nu numai uman,
dar şi literar. Dovadă stă caracterizarea făcută de un
critic literar în 1972: „În ultimul deceniu [de viaţă], Cezar
Petrescu, personalitate reprezentativă a vieţii literare
contemporane, se reîntoarce spre realism; îşi revizuieşte
cărţile adâncind elementele de critică socială şi le
reeditează. Primeşte distincţii: ordine, medalii, este ales
membru al Academiei, prezidează Comitetul naţional
de pregătire al Festivalurilor mondiale ale tineretului de
la Moscova şi Viena. A închis ochii pentru totdeauna în
dimineaţa zilei de 9 martie 1961, în timp ce lucra la
trilogia Vladim sau drumul pierdut”31.
Note:
1. Dimitrie Gusti, Plan de acţiune pentru 1938, în Sociologie românească, an
III, 1-3/1938, p. 1.
2. Ibidem.
3. Virgiliu Leonte, Lămuriri, în Enciclopedia României. Vol. I – Statul,
Bucureşti, Imprimeriile Naţionale, 1938.
4. Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Editura Humanitas,
1996, p. 74.
5. George Călinescu, Istoria literaturii române (de la origini până în prezent),
Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 683,
690.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 81
6. Ştefan Ionescu (editor), Corespondenţa lui Cezar Petrescu, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1986, vol. I, p. 174-175.
7. Charles Maurras (1868-1952), intelectual francez antirepublican,
promotor al naţionalismului, al catolicismului şi al monarhiei. Se
afirmă în perioada afacerii Dreyfus din Franţa de la cumpăna secolelor
XIX-XX, când se numără printre fondatorii mişcării naţionaliste
Action Francaise (1899). În 1945 este condamnat de autorităţile gaulliste
pentru colaboraţionism cu puterea nazistă, exclamând patetic că „c’est
la revanche de Dreyfus!”. Vezi Jacques Julliard, Michel Winock
(coord.), Dictionnaire des intellectuels francais, Paris, Editions du Seuil,
2009, p. 938-940.
8. Cu domnul Cezar Petrescu despre el şi despre alţii, în Rampa, an XIV, nr.
3328/25 februarie 1929, p. 1, 3.
9. Felix Aderca (editor), Mărturia unei generaţii, Bucureşti, Casa de
Editură S. Ciornei, 1929, p. 263.
10. Cu domnul Cezar Petrescu despre el şi despre alţii, în loc. cit.
11. Cezar Petrescu, Studentul duşman, în Cuvântul, an I, nr. 9 din 15
noiembrie 1924, p. 1.
12. Idem, Anarhia universitară, în Cuvântul, an I, nr. 15 din 22 noiembrie
1924, p. 4.
13. Idem, Plecat fără adresă 1900, Bucureşti, Editura Naţională S.
Ciornei, 1932, p. XI.
14. Ibidem, p. XIII.
15. Ibidem, p. XIV-XV.
16. Idem, Dreptul la cultură şi şomajul intelectual, în Curentul, an VII, 2
septembrie 1933, p. 1-2.
17. Idem, 8.822, în Curentul, an VII, 21 octombrie 1933, p. 1.
18. Cu domnul Cezar Petrescu despre 1907, în Rampa, an XX, nr. 5802
din 17 mai 1937, p. 1, 3.
19. În 1934, inaugurând colecţia Cartea Satului, este publicat romanul
Cei trei regi scris de Cezar Petrescu. Carol al II-lea este etichetat încă
de pe acum ca „rege al culturii” sau „părintele satelor şi al plugarilor”.
Stilul panegiric însoţeşte întregul fir epic: „Ca să te pătrunzi de
frumuseţea unei icoane te dai cu un pas îndărăt. Ca să te pătrunzi de
mândreţea unei biserici te depărtezi cu zece paşi de la temelie. Şi ca
să te pătrunzi de măreţia unui munte dai înapoi cu o sută ori o mie
de paşi. Domnia Măriei Sale Regele Carol al II-lea e prea aproape de
noi pentru a o pricepe deplin. E prea aproape de noi şi e o domnie
de-abia începută. Cartea rămâne deschisă. Şi foile albe sunt încă multe,
înzecit de multe la număr”. Cezar Petrescu, Cei trei regi, Bucureşti,
Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934, p. 178-179.
20. Nicolae Roşu (n.1903), medic, publicist şi eseist, susţinător fervent
al Gărzii de Fier. Se remarcă printr-un stil xenofob şi antisemit
virulent în articolele sale. În unele dintre articolele sale militează şi
pentru o politică eugenică a statului român. A colaborat la Vremea,
Curentul, Azi, dar şi la Axa. După 1944 va suferi rigorile justiţiei
proletare pentru păcatele sale ideologice.
21. Şt. Ionescu (editor), Corespondenţa lui Cezar Petrescu op. cit., p. 137.
22. Enciclopedia României, vol. I: Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională,
1938, p. 945-970.
23. Pământul, satul, ţăranii, Opera culturală, Organizarea spirituală a
tineretului, Biserica şi gospodăria.
24. Ibidem, p. 949.
25. Ibidem, p. 951.
26. Ibidem, p. 957.
27. Ibidem, p. 950.
28. Ibidem, p. 970.
29. Vezi Lucian Boia, Capcanele istoriei (elita intelectuală românească între
1930 şi 1950), Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 123-127.
30. Apud Ibidem, p. 169-170.
31. Ion Bălu, Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 22.
Bibliography:
Felix Aderca (editor), Mărturia unei generaţii / The testimony of a
generationi, Bucureşti, Casa de Editură S. Ciornei, 1929.
Ion Bălu, Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.
Lucian Boia, Capcanele istoriei (elita intelectuală românească între 1930 şi 1950)
/ The traps of history (Romanian intellectual elite between 1930 and 1950),
Bucureşti, Editura Humanitas, 2011
George Călinescu, Istoria literaturii române (de la origini până în prezent) /
The history of Romanian literature (from its origins to the present),
Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941.
Enciclopedia României, vol. I: Statul / The State, Bucureşti, Imprimeria
Naţională, 1938.
Dimitrie Gusti, Plan de acţiune pentru 1938 / Action plan for 1938, in
Sociologie românească, an III, 1-3/1938.
Ştefan Ionescu (editor), Corespondenţa lui Cezar Petrescu / The
Correspondence of Cezar Petrescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986.
Jacques Julliard, Michel Winock (coord.), Dictionnaire des intellectuels
francais / Dictionary of French intellectuals, Paris, Editions du Seuil,
2009.
Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944 / Diary 1935-1944, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1996.
81 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 82

<<< 82
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 83

Straja Ţării
în „Enciclopedia României”
B o g d a n P O PA
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti
“Nicolae Iorga” History Institute, Bucharest
Personal e-mail: bogdanidpopa@gmail.com
The Country Watch in the “Encyclopaedia of Romania”
Probably the only institution created by King Carol II which is still remembered, the Country Watch was inspired by
youth movements created by the totalitarian regimes during the interwar. Having the cult of the sovereign as its focal point,
this organisation tried to integrate all the other youth organisations in Romania, in order to counterbalance the rise of the
extreme right. In this article, I aim to investigate the small chapter dedicated to the Country Watch (Straja Ţării) in the
1938 Encyclopaedia of Romania. I intend to discuss the structure of the text, its authors, and the images chosen to illustrate
the chapter. Nevertheless, I intend to place the text in the context of its era. However, my conclusion is that for the present
day scholar, the chapter from the 1938 “Encyclopaedia of Romania” is rather an introduction, and not the ultimate resource
for the investigation of this de-famed, yet complex youth organisation.
Keywords: Straja Ţării/Country Watch, Encyclopaedia of Romania, youth, education, mass-organisation

P
usă în umbră de ezitările sentimentale şi
de renunţările la tron din tinereţe, de
afaceri sentimentale şi nu numai, dar mai
cu seamă de prăbuşirea României Mari în
iunie-septembrie 1940 – fenomen ce a dus la instaurarea
unui regim politic complet diferit faţă de construcţia
preconizată de constituţiile din 1866 şi 1923 –, domnia
regelui Carol al II-lea nu poate fi totuşi redusă la un
simplu deceniu de libertinaj moral, de stagnare politică
şi economică şi de evoluţie către un stat dictatorial.
Dimpotrivă, perioada scursă între 1930 şi 1940 a fost
marcată de marea criză şi de refacerea economică a
României, de singurul parlament care şi-a dus mandatul
până la capăt şi, mai ales, de o serie de proiecte
intelectuale şi politice ce au dus la apariţia unor instituţii
controlate de stat şi menite (în viziunea autorilor lor) să
desăvârşească alcătuirea instituţională, economică,
socială şi, nu în ultimul rând, mentală a României Mari.
Dintre toate proiectele politice, instituţionale şi
culturale legate de numele lui Carol al II-lea, Straja Ţării
se detaşează în mod evident prin importantul rol
educaţional, social şi naţional ce îi fusese trasat. Straja
Ţării este probabil singura instituţie (continuată sau
apărută) în timpul domniei lui Carol al II-lea care s-a
menţinut în memoria colectivă. Probabil însă că acest
fapt nu ar trebui considerat o surpriză, deoarece străjeria
se adresa tuturor copiilor şi tinerilor între 7 şi 21 de ani.
Amintirile lor1, consemnate uneori în scris2, sunt
edificatoare asupra impactului real al străjeriei la sfârşitul
anilor 1930. Mai mult: uniformele, cultul suveranului,
marile manifestări pe stadioane (cu defilări şi
monograme regale alcătuite din trupuri de copii şi tineri,
ca urmare a unor exerciţii gimnastice de ansamblu),
alcătuirea unui sistem de publicaţii şi a unui gen literar
„propriu”, nu în ultimul rând imnul Străjii Ţării
(„Tricolorul” compus de Ciprian Porumbescu) – toate
acestea şi-au regăsit pandantul, poate şi piedica în calea
pierderii amintirilor, în anii 1970-1980.
În paginile ce urmează, voi analiza descrierea făcută
în Enciclopedia României instituţiei Straja Ţării. Pe lângă
analiza textului propriu-zis şi aşezarea acestuia în
contextul epocii, al numeroaselor scrieri teoretice despre
Straja Ţării, îmi propun să aduc în discuţie personalitatea
şi rolul autorilor subcapitolului, precum şi o privire
asupra ilustraţiei însoţitoare.
Temeliile organizaţiei Straja Ţării fuseseră puse în
1934 şi, după o perioadă de discretă punere la punct,
reorganizată la 24 ianuarie şi apoi la 8 octombrie 1937,
pentru a deveni cu adevărat o temă de discuţie pentru
spaţiul public între 1938-19403.
În Enciclopedia României subcapitolul despre „Straja
Ţării” a fost inclus în capitolul al VIII-lea, în care erau
tratate aspectele privind organizarea cultelor, sistemul
de învăţământ, sănătatea publică, asistenţa socială,
instituţii precum Crucea Roşie sau Casa Muncii C.F.R.,
nu în ultimul rând asigurările sociale şi regimul general

83 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 84
al pensiilor. Această aşezare nu trebuie înţeleasă ca fiind
conjuncturală. Străjeria avea un rol educaţional, social şi
politic bine definit. Ea preluase, legal, atribute şi
structuri ale tuturor instituţiilor de stat şi particulare cu
rol în educarea şi bunăstarea tineretului. Prin urmare,
atunci când Dimitrie Gusti descria Enciclopedia României
drept o operă ce pornea de la concepţia contemporană
asupra naţiunii şi a manifestărilor acesteia, adăugând
principiul „organic” al succesiunii capitolelor din cele
şase volume programate4, Straja Ţării se găsea în
contextul ei firesc. Totodată, de interes pentru această
contribuţie este şi subcapitolul dedicat domniei lui Carol
al II-lea.
„Organizarea spirituală a tineretului”, descrisă de
Cezar Petrescu în încheierea volumului I al Enciclopediei
României, a fost unul dintre proiectele de lungă durată
ale lui Carol al II-lea, pus în practică prin intermediul a
numeroşi profesori, militari, oameni de ştiinţă.
Transformările aduse de primul război mondial, fără a
fi specifice României, erau grevate de nevoia de a asigura
unitatea şi stabilitatea statului rezultat în 1918. Altfel
spus, considera Cezar Petrescu, peste problemele cu
care se confruntase deja Vechiul Regat se adăugau cele
noi, aduse pe de o parte de procesul de unificare, iar pe
de altă parte de transformarea radicală a societăţii,
cauzată de trauma marelui război. Familia şi şcoala,
dezorientate de aceste schimbări, produceau
„inadaptaţi”, iar aceştia erau „inamicii societăţii”. „Starea
de răsvrătire e numai un efect [s.a.] al unor cauze mult
mai profunde, psihologice, de desechilibru interior”,
scria Cezar Petrescu, pe linia unui curent de gândire
deloc străin de o parte a societăţii româneşti. Răspunsul
suveranului a fost crearea Oficiului de Educaţie a
Tineretului Român şi a Străjii Ţării (în 1934), ambele
descrise de Cezar Petrescu drept „o terapeutică
sufletească. Un corectiv al educaţiei din şcoală,
neîndestulătoare şi adesea vătămătoare. O altfel de
pregătire a viitorului”5.
Toate aceste idei directoare se regăsesc şi în
subcapitolul despre Straja Ţării (cuprins între paginile
482-489), scris de maiorul Teofil Sidorovici, generalul
Ion Manolescu şi profesorul Constantin Nedelcu. Cei
trei autori (doi militari de carieră şi un profesor de liceu)
activaseră în organele de conducere ale asociaţiei
Cercetaşii României, organizaţie aflată de la bun început
sub patronajul principelui Carol. După cum voi arăta
mai jos, Straja Ţării revendica o filiaţie directă din
mişcarea cercetăşească românească, căutând să
întărească în acest mod continuitatea de preocupări a
suveranului şi, de asemenea, să eludeze acuzele de a fi o
mişcare conjuncturală, concepută numai pentru a se
opune curentelor de extremă dreaptă.
Maiorul Teofil Sidorovici era comandantul Străjii
Ţării. Militar de carieră, născut în Bucovina în anul 1896,
acesta activase în tinereţe în Frăţia Arcaşul. Mai târziu,
această organizaţie de tineret a românilor din Bucovina
habsburgică (fondată în 1905) avea de asemenea să
<<< 84
devină parte integrantă a străjeriei. Trecut în Vechiul
Regat în 1914, Teofil Sidorovici intrase în armată şi
luptase în primul război mondial. În cercurile militare
avea să îl întâlnească pe principele Carol, cu care a rămas
în bune relaţii inclusiv în anii pe care acesta avea să îi
petreacă în exil după renunţarea la tron. După primul
război mondial, Teofil Sidorovici a fost inspector al
organizaţiilor de cercetaşi din Bucovina iar din 1933, în
cadrul Oficiului de Educaţie a Tineretului Român, unul
dintre responsabilii şcolii palatine, special concepute
pentru educarea Marelui Voievod Mihai. Teofil
Sidorovici s-a sinucis la sfârşitul lunii noiembrie 1940,
chiar în ziua în care autorităţile legionare au încercat să
îl aresteze pentru o presupusă deturnare de fonduri
aparţinând Străjii Ţării6.
Tot de la Marea Legiune a Cercetaşilor României
trecuse în Straja Ţării şi generalul Ion Manolescu
(1869-1946). Autor al mai multor lucrări de istorie şi
tactică militară, generalul Ion Manolescu se remarcase
ca un bun organizator şi pedagog, şi, de asemenea,
fondase în localitatea sa natală, Breaza, un centru de
perfecţionare cercetăşească7, folosit ulterior pentru
pregătirea primilor comandanţi străjeri.
Constantin Nedelcu (1885-1967) fusese profesor de
latină la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti şi unul
dintre organizatorii Cohortei „Păstorul Bucur”. În
noiembrie 1916, Cercetaşii României urmaseră
autorităţile şi armata în refugiul din Moldova, fiind
instalaţi în taberele de la Sculeni şi Soleşti, pe Prut.
Constantin Nedelcu organizare acolo activitatea şcolară,
în ciuda marilor privaţiuni la care fuseseră supuşi tinerii
refugiaţi8. Poate şi din acest motiv, Constantin Nedelcu
a scris, pentru Enciclopedia României, doar paragraful
dedicat istoricului cercetăşiei în România.
Putem deci considera că cea mai importantă parte a
subcapitolului este cea realizată de Sidorovici şi
Manolescu. Structura textului este următoarea: după
câteva idei introductive, s-a încercat un istoric al
organizării instituţiei, urmată de o prezentare simplă a
structurilor de conducere şi a modului de obţinere a
fondurilor; structura propriu-zisă a instituţiei,
„principiile de viaţă străjerească” şi o listă a distincţiilor
acordate încheie prezentarea. Dar dincolo de formulările
patetice şi de datele seci se ascund idei mult vehiculate
în alte texte apărute sub egida Străjii Ţării. În lista seacă
a organizaţiilor incluse în străjerie regăsim instituţii mai
vechi, cu preocupări şi tradiţii diverse.
Motto-ul textului lui Sidorovici şi Manolescu este un
fragment, des citat în epocă, din discursul prin care
regele inaugurase, la 1 decembrie 1935, emisiunea
radiofonică „Ora străjerilor”. În cuvintele suveranului,
noua organizaţie, destinată unui „tineret fără ideal”, avea
menirea de a aşeza străjerul într-un cadru de disciplină,
de spirit de corp, de camaraderie şi de solidaritate. […
] Noi nu suntem o şcoală, noi suntem o credinţă, un
avânt9.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 85
Preambulul, scris de Teofil Sidorovici şi Ion
Manolescu, trimite, în termeni patetici, la criza şcolii, a
familiei şi a societăţii. „Fericita intervenţie a Capului
Statului” se datora pericolului extremismului. Interesant
este că, în acest punct, autorii urmează linia dominantă
din textele programatice şi ideologice străjereşti, unde
creşterea extremei drepte legionare şi aderenţa tot mai
mare de care se bucura în societatea românească
interbelică au fost mai degrabă sugerate („poporul
românesc n-a fost lipsit de ispitele ei”) decât expuse
într-un mod direct. Astfel,
familia împovărată tot mai mult de nevoile materiale
zilnice şi, la rândul ei, societatea nu au ştiut să
organizeze dorul de mişcare şi expansiune al copiilor,
canalizând năzuinţele lor spre un liman producător de
bucurie şi de folos. Absenţa aceasta dela datorie –
justificată şi nejustificată – ducea tineretul pe căi
neştiute către idealuri neconforme interesului naţional,
punându-l adeseori în conflict şi cu aşezământul moral
al Statului. […] Pentru vârsta critică a adolescenţii,
vârsta singurătăţilor pline de primejdii, sfâşiată de
numeroase crize sufleteşti, Străjeria vine ca un balsam
al tumultului nestăvilit, învingând şovăirile, dând sens
vieţii, verificând aptitudinile10.
Tema tineretului deziluzionat şi dezorientat,
recurentă în dezbaterile publice interbelice („tânăra
generaţie” ar fi un exemplu în acest sens), a fost adesea
folosită de autorii textelor teoretice, ideologice, apărute
sub egida Străjii Ţării. Dacă generaţia ajunsă la
maturitate imediat după paradoxala participare a
României la primul război mondial era, se spunea,
individualistă, materialistă şi, nu în ultimul rând, violentă
în sensul larg al termenului11, generaţia străjerilor şi
străjerelor urma să se îndrepte către ceea ce Dimitrie
Gusti însuşi denumea „un simţ al datoriei dirijat”12.
În prima parte a paragrafului dedicat apariţiei Străjii
Ţării, Constantin Nedelcu a încercat să întărească ideea
descendenţei acesteia din mişcarea cercetăşească
românească apărută în 1913 (cercetăşia feminină abia în
1930). Constantin Nedelcu a accentuat faptul că
echivalarea termenilor boy-scout şi eclaireur cu cel de cercetaş
i-a aparţinut lui Carol, de asemenea că acesta a
supravegheat la faţa locului organizarea cohortelor şi
legiunilor din teritoriu. Esenţială pentru identitatea Marii
Legiuni a României a fost retragerea în Moldova. Pentru
a comemora pe tinerii morţi din cauza frigului şi a
îngrijirii precare, la Tecuci fusese ridicat singurul
monument (cel puţin pe atunci) dedicat cercetaşilor.
Cercetăşia a continuat să există în timpul exilului lui
Carol, intrând din nou sub patronajul acestuia după
Restauraţie13.
Eludat din acest rezumat istoric era Principele
Nicolae, aflat în relaţii proaste cu fratele său. Nu doar
că Nicolae patronase mişcarea de cercetaşi în anii 1920,
dar luase, de asemenea, parte activă la constituirea Marii
Legiuni în 1914-191514.
O eroare cronologică generală fixează începuturile
străjeriei în anul 1938. În realitate, organizarea începuse
deja din toamna anului 1934, prin cursuri speciale
pentru viitorii comandanţi. Aceştia erau adulţi, profesori
şi profesoare de la diferite şcoli şi licee (rurale şi urbane)
din mai multe judeţe. S-au folosit pentru acest scop
facilităţile centrului de pregătire cercetăşească de la
Breaza, descris ca un „laboratoriu”. Destul de repede
s-au deschis centre regionale noi (Cluj, Timişoara,
Sfântu Gheorghe, Şendriceni-Dorohoi, la Predeal unul
exclusiv pentru femei). În trei ani fuseseră pregătiţi 4000
de comandanţi adulţi şi o jumătate de milion de străjeri,
răspândiţi în 30 din cele 72 de judeţe ale României
Mari15.
Ceea ce nici Enciclopedia României, nici literatura
străjerească ulterioară anului 1937 nu iau în discuţie este
scepticismul iniţial al corpului didactic. Nemulţumirile
vizau atât modul propriu-zis în care urma să funcţioneze
Straja Ţării – excursii şi tabere şcolare, exerciţii
gimnastice, alte activităţi în afara clasei, cât şi salarizarea
(noile activităţi nu erau retribuite separat faţă de salariu
obişnuit al cadrelor didactice) sau alcătuirea unei noi
ierarhii, dominate de învăţători şi profesori din ciclul
gimnazial16. Treptat, luările de poziţii contrare Străjii
Ţării nu au mai fost publicate nici în presa cotidiană, nici
în revistele speciale ale corpului didactic.
Partea destinată prezentării structurii organizatorice
a Străjii Ţării este relevantă relaţia dintre Carol al II-lea
şi instituţia apărută în 1937. Organele de conducere
erau, cel puţin formal, stufoase şi centralizate la nivel
naţional. Consiliul Superior de Îndrumare era condus
de Marele Străjer (regele Carol al II-lea) şi includea pe
primul-ministru, pe deţinătorii portofoliilor educaţiei,
apărării, muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale, finanţelor,
de asemenea pe comandantul Străjii Ţării şi pe
administratorul Casei Şcoalelor şi Culturii Poporului. De
fapt, conducerea efectivă revenea lui Carol al II-lea şi
Teofil Sidorovici, acesta din urmă fiind asistat de un
comitet permanent compus din trei persoane. Interesant
este faptul că pentru o mai bună coordonare în teritoriu
fuseseră instituite 15 ţinuturi, fiecare format din câteva
judeţe. La dispoziţia Străjii Ţării erau puse fonduri
financiare însemnate – fiecare instituţie şi unitate
administrativă teritorială urma a vărsă automat 0,50%
din propriul buget Ministerului Finanţelor. Mai mult,
organizaţia nu plătea impozite şi era scutită de o serie
de taxe17.
Prezentată de Teofil Sidorovici şi de Ion Manolescu
drept o „înjghebare românească de promovare a
tineretului”, Straja Ţării avea modele externe evidente.
În fapt, întreaga perioadă interbelică stă, pe plan
european, sub semnul încercărilor de reunire şi
coordonare a educaţiei tineretului prin instituţii
controlate de stat. Deşi se revendica de la mişcarea
cercetaşilor (la rândul ei de inspiraţie britanică, dar pe
filieră franceză), Straja Ţării fusese precedată de Opera
Nazionale Balilla (1926, din 1937 reorganizată ca
85 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 86

<<< 86
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 87
Gioventú Italiana del Littorio), organizaţie foarte populară
în opinia publică românească. Mai mult decât Germania
lui Hitler şi chiar decât Uniunea Sovietică, Balilla pare
să fi inspirat societăţii româneşti ideea că este un model
demn de urmat18. Totuşi, nimic din această evidentă
inspiraţie totalitară nu transpare din textul apărut în
1938, unde se insista asupra originalităţii şi specificului
naţional.
Străjeria trebuie înţeleasă ca fiind, în primul rând, un
mod de a organiza tineretul şcolar. Pornind dinspre
şcoală, ea ţintea însă către lumea satelor sau a tinerilor
de la oraş care nu continuaseră studiile şi începuseră deja
să muncească. Straja Ţării nu putea ignora diversitatea
României Mari şi nici faptul că, uneori de dinainte de
1918, puternice organizaţii regionale promovau un
program educativ în sens naţional. Nu doar cercetăşia
fusese inclusă în Straja Ţării. Aceeaşi soartă o avuseseră
Asociaţia Creştină a Tinerilor (secţia română a YMCA,
fondată în 1912), Asociaţia Creştină a Femeilor (fondată
în 1929, din 1930 considerată organizaţia feminină a
cercetaşelor), Şoimii Carpaţilor (fondată în 1930 ca
secţie în cadrul Astrei) şi Arcaşii Bucovinei (fondată în
1905). Dacă primele două organizaţii se adresau
tineretului urban extra-şcolar (ucenici sau tineri
muncitori şi muncitoare), organizaţiile din Transilvania
şi Bucovina erau menite mediilor rurale, încercând să
compenseze prin programe biopolitice şi eugenice (mai
ales Şoimii Carpaţilor) tarele vieţii la sat, pe care şcolile
se dovediseră, aparent, incapabile să le suprime
(analfabetism, alcoolism, lipsă de igienă). Tot în
subordinea Străjii Ţării fusese aşezată şi Uniunea
Federaţiilor Sportive din România, organism apărut în
1930. Controlul instituţiei asupra vieţii sportive
propriu-zise pare să fi fost mai degrabă formal. Totuşi,
această subordonare pare să un motiv pentru care viaţa
sportivă a României Mari (considerată, nu neapărat pe
nedrept, o altă „ctitorie” a lui Carol al II-lea) să nu
figureze deloc în Enciclopedia României19.
„Principiile de viaţă străjerească” încheie
subcapitolul apărut în 1938. În cuvintele autorilor,
din practica doctrinei străjereşti, un om nou se va naşte
– omul eroic al României de mâine20.
Conceptul de om nou circula deja în epocă. Ideea
creat prin străjerie, nu era originală. Fusese exprimată şi
de Episcopul Armatei, Partenie Ciopron, care susţinea
că străjeria avea:
un scop precis: crearea omului nou. Omul nou e al
viitorului, iar viitorul e al tineretului21.
Pentru a crea omul nou, ideologii străjeriei porneau de
la ortodoxie. În fond, scria patriarhul Miron Cristea în 1937,
Biserica este mulţumită să afle adunaţi la un loc atâţia
copii de diferite vârste22.
Cultul regelui şi dinastiei, comemorarea zilelor
naţionale şi a simbolurilor naţionale, respectul faţă de
ierarhiile de orice fel, ridicarea satelor, cultul pentru
muncă şi o mai bună aşezare a relaţiilor inter-umane prin
camaraderie – acestea erau, pe scurt, dezideratele
străjeriei. Nu pregătirea pre-militară, ci deprinderea cu
ordinea şi disciplina erau ţelurile finale ale instituţiei23.
Arhiva Străjii Ţării nu s-a păstrat – sau nu este încă
în circuitul ştiinţific. Informaţiile tehnice, seci, oferite de
legi, regulamente şi texte generale (precum cel din
Enciclopedia României) nu pot fi comparate cu documente
care să ateste dificultăţile organizatorice, lămuririle
cerute sau trimise din capitală sau rulajul financiar. Straja
Ţării se pretează mult mai bine unei analize a modelului
de formare a tineretului pe care îl propunea, decât (cel
puţin în acest moment) unei cercetări coerente a
organizării efective, a dificultăţilor şi transformărilor
impuse la nivel local sau naţional, nu în ultimul rând
asupra impactului efectiv asupra tineretului român de la
sfârşitul deceniului al patrulea al secolului trecut.
Câteva însemnări inedite ale unei profesoare de
ştiinţe naturale aruncă o lumină interesantă asupra
cursurilor pentru comandanţi, asupra modalităţilor în
care aceştia trebuiau să organizeze activităţile străjereşti.
Ceremonia cu care se deschideau acţiunile străjereşti
cuprindea invariabil raportul, rugăciunea „Tatăl
Nostru”, rostirea devizei („Credinţă şi muncă pentru
neam şi pentru rege!”), Crezul, imnurile străjeresc şi
regal, apoi comentarea unui text biblic (inclusiv texte
despre supunerea către stăpânire sau recunoaşterea
ierarhiei şi disciplinei, dar şi despre cinste în jocurile
copilăreşti). Nu lipseau exerciţiile de gimnastică.
Programul putea include prelegeri despre cultul regelui
şi dinastiei, despre zile naţionale şi personalităţi (precum
Spiru Haret, Titu Maiorescu), eventuale excursii scurte.
Nu erau neglijate sfaturile pentru o mai bună îndeplinire
a sarcinilor de către copiii şi tinerii care urmau să îi ajute
pe comandanţii adulţi. Astfel unei şefe de cuib
(formaţiunea de bază pentru organizaţie, format din
şase tineri sau tinere) i se recomandau înţelegerea
poziţiei deţinute, credinţa, camaraderia, patriotismul,
politeţea şi, desigur, buna cunoaştere a instituţiei24.
Ilustraţiile alese pentru acest subcapitol completează
liniile directoare ale textului scris25. Cele mai multe
fotografii fuseseră făcute la manifestările dedicate Zilei
Tineretului (8 iunie) din 1937. S-ar putea obiecta că cele
din anul 1938 nu putuseră fi incluse din raţiuni
cronologice. Dar marile manifestări din 1938 au fost
perturbate de ploi torenţiale, iar una din tribunele de
lemn s-a prăbuşit. Dominantă era figura regelui, Marele
Străjer, purtând uniforma cu pantaloni scurţi şi bască
albă. Înconjurat de oficiali de stat şi din străjerie
(Gheorghe Tătărescu, primul-ministru, şi Teofil
Sidorovici se văd clar în spatele suveranului), regele era
arătat chiar îngenuncheat, în timpul obligatoriului
serviciu divin, oficiat de înalţi ierarhi. Ipostazele vieţii
de străjer erau prezentate prin intermediul activităţilor
87 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 88
la care lua parte Marele Voievod Mihai (excursii în aer
liber, viaţă de tabără). Defilările (arcaşii şi arcăşiţele din
Bucovina) şi marile exerciţii de ansamblu întregesc
imaginea unei instituţii cu un program educaţional bazat
pe ideea de unitate naţională în jurul persoanei regelui.
Doar două dintre cele zece fotografii (înălţarea
drapelului, şi, respectiv, Centrul de instrucţie de la
Breaza) nu au o legătură nemijlocită cu familia regală. O
explicaţie este necesară: salutul străjeresc, cu mâna
dreaptă ridicată era, cel puţin oficial, inspirat de salutul
roman şi, de asemenea, folosit drept salut sportiv.
Atât textul propriu-zis cât şi ilustraţia stau sub
semnul unui paradox, specific însă „ideologiei” Străjii
Ţării. Utilizarea masivă a uniformelor, defilărilor şi
exerciţiilor fizice de masă, precum şi a excursiilor, părea
să lase impresia unei organizaţii orientate în primul rând
spre educaţia fizică. Este exact ceea ce iniţiatorii
instituţiei negau, începând cu Carol al II-lea însuşi26.
Întrebarea firească este – cât de relevant este
subcapitolul „Straja Ţării” pentru cercetarea de astăzi?
Concluzia mea este că textul analizat mai sus reprezintă
mai degrabă un punct de plecare într-o investigaţie
complexă, nu cea mai importantă sursă pentru
înţelegerea contextului general al apariţiei, dezvoltării şi
evoluţiei unei instituţii cu scopuri aparent nobile, cu o
posteritate negativă şi, din păcate, cu un mod de a
funcţiona încă insuficient cunoscut.
Note:
1. Din păcate pentru autorul acestui studiu, amintirile membrilor
familiei sale despre Straja Ţării nu au putut fi niciodată înregistrate şi
transcrise.
2. Organizată în anul 2000, prima ediţie a Concursului de cercetare
istorică pentru copii şi tineret ISTORIA MEA – EUSTORY a inclus
o serie de lucrări remarcabile, care s-au bazat pe surse scrise şi, mai
ales, pe interviuri cu foşti străjeri şi străjere; cf., pentru o selecţie,
Mirela-Luminiţa Murgescu, Silvana Rachieru (ed.), Copilăria şi
adolescenţa altădată. Tinerii de azi cercetează istoria de ieri. Concursul
ISTORIA MEA – EUSTORY, ediţia I, 2000, Bucureşti, Dominor,
2003.
3. A se vedea, pe larg, Decret-lege pentru organizarea şi funcţionarea „Straja
Ţării” din 8 Octombrie 1937, Bucureşti, Universala Alcalay & Co.,
[1937], passim.
4. Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. VIII.
5. Cezar Petrescu, Domnia Regelui Carol al II-lea, în Enciclopedia României,
I, Bucureşti, 1938, p. 956. Cezar Petrescu (1892-1961) a fost între
1938-1940 directorul cotidianului România, oficios al Palatului şi,
ulterior, organ oficial al Frontului Renaşterii Naţionale.
6. Despre Teofil Sidorovici, vezi Filaret V. Doboş, Arcaşii. Gânduri şi
fapte din Ţara de Sus 1905-1940, Cernăuţi, Tipografia Cernăuţeanu
Teodot, 1940, p. 114-115; Dr. Partenie Ciopron, „Straja Ţării şi
actualul ei comandant”, în Curentul, an XI, nr. 3601, 10 februarie
1938, p. 1; Ion Manolescu, „Începuturile Străjeriei”, în Straja Ţării.
Cinci ani de activitate 1935-1940, Bucureşti: Vremea, [1940?], p.
78-80; „Sinuciderea fostului comandant al Străjii Ţării, Teofil
Sidorovici”, în Timpul, an IV, nr. 1282, 24 noiembrie 1940, p. 3.
7. http://cercetasia.blogspot.ro/2013/02/ion-manolescu.html (ultima
consultare: 9 octombrie 2014)
8. Cf. Dan Alecu, O şcoală în aer liber, Constanţa, Dobrogea Jună, 1927,
p. 12, 35, 42; http://cercetasia.blogspot.ro/2013/07/constantin-
nedelcu.html (ultima consultare: 9 octombrie 2014).
<<< 88
9. Discursuri culturale ale M.S. Regelui Carol II 1930-1936 (martie),
Bucureşti, Universala Alcalay & Co., f. a., p. 159-160.
10. Straja Ţării, în Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. 482.
11. Ştefan Şoimescu, Bazele filosofice ale străjerismului, în Almanahul
străjerilor. Buletin OETR, 1, ianuarie 1937, p. 102.
12. Dimitrie Gusti, Simţul datoriei în străjerie, în Almanahul străjerilor.
Buletin OETR, 1, ianuarie 1937, p. 101.
13. Straja Ţării, în Enciclopedia României, p. 483-485.
14. Pentru o trecere în revistă a începuturilor cercetăşiei, vezi Bogdan
Popa, Nicolae Iorga şi „Cercetaşii României”. De la entuziasmul începuturilor
la mizeria refugiului (1914-1918), în Acta Moldaviae Septentrionalis,
Botoşani, X, 2011, p. 196-198.
15. Straja Ţării, în Enciclopedia României, p. 485-486.
16. Cf. Iosif I. Gabrea, Şcoala şi străjeria în pregătirea tineretului,
Bucureşti: „Bucovina” I. E. Torouţiu,1938, p. 19-20; Petre
Teodorescu, Poziţia şcoalei secundare faţă de O.E.T.R. A XVIII-a Adunare
Generală de la Cernăuţi, 10-11 septembrie 1937, în Tribuna şcoalei, 1-15
octombrie 1937, p. 11-13; I. Nisipeanu, Problema educaţiei tineretului. Se
mai poate cere înhămarea la o muncă în plus unui corp profesional prost plătit
şi umilit?, în Tribuna şcoalei, 1 octombrie 1936, p. 1.
17. Straja Ţării, în Enciclopedia României, p. 487-488.
18. Din literatura problemei, extrem de numeroasă, cf. Alexandru
Săvulescu, Concepţia fascistă pentru educarea maselor (Opera Naţională
Dopolavoro), Bucureşti, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, 1932, passim;
Iuliu Moldovan, Mussolini pentru apărarea fizică şi morală a rasei, în
Buletinul Educaţiei Fizice, an VIII, nr. 2, februarie 1930, p. 30-31;
Nicolae Roşu, „Experienţa Komsomolilor”, în Curentul, 1 iulie 1933,
p. 1.
19. Cf., pentru organizaţiile incluse în Straja Ţării, Enciclopedia
României, p. 487-489.
20. Straja Ţării, în Enciclopedia României, p. 489.
21. Partenie Ciopron, Straja Ţării şi actualul ei comandant, în Curentul,
10 februarie 1938, p. 1
22. Patriarhul Miron, Biserica şi Străjeria, în Almanahul străjerilor. Buletin
OETR, 1, ianuarie 1937, p. 97.
23. Straja Ţării, în Enciclopedia României, p. 489.
24. Jeana Cristea, „Caiet de însemnări despre Straja Ţării, 1938-1939”,
arhiva personală a autorului, nenumerotat.
25. Straja Ţării, în Enciclopedia României, p. 483-485, 488-489.
26. Straja Ţării. Cinci ani de activitate 1935-1940, Bucureşti: Vremea,
[1940], p. 5.
Bibliography:
Decret-lege pentru organizarea şi funcţionarea „Straja Ţării” din 8
Octombrie 1937 / Law-decree for the organization and
functioning of the “Country Guard” from October 8, 1937,
Bucureşti, Universala Alcalay & Co., [1937].
Filaret V. Doboş, Arcaşii. Gânduri şi fapte din Ţara de Sus 1905-1940 /
The Archmen. Thoughts and deeds from the Upper Country 1905-1940,
Cernăuţi, Tipografia Cernăuţeanu Teodot, 1940.
Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938.
Ion Manolescu, „Începuturile Străjeriei” / “The Beginnings of the Guard”,
in Straja Ţării. Cinci ani de activitate 1935-1940 / The Country
Guard. Five years of activity 1935-1940, Bucureşti: Vremea,
[1940?].
Mirela-Luminiţa Murgescu, Silvana Rachieru (ed.), Copilăria şi
adolescenţa altădată. Tinerii de azi cercetează istoria de ieri. Concursul
ISTORIA MEA – EUSTORY, ediţia I, 2000 / Childhood and
adolescence of yore. Today’s youth searches yesterday’s history. The competition
MY HISTORY - ISTORY, Bucureşti, Dominor, 2003.
Cezar Petrescu, Domnia Regelui Carol al II-lea / The Reign of King Charles
II, in Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938.
Straja Ţării. Cinci ani de activitate 1935-1940 / The Country Guard. Five
years of activity 1935-1940, Bucureşti: Vremea, [1940].
Studiu elaborat în cadrul proiectului „MINERVA –
Cooperare pentru cariera de elită în cercetarea doctorală
şi post-doctorală”, POSDRU 159/1.5/S/137832
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 89

Procese verbale, acte constitutive

şi proiecte pentru volumul V
din Enciclopedia României

Minutes, memoranda of association and projects for the fifth volume of Romania’s Encyclopaedia
Archival materials below were published by Marin Diaconu, along with other original documents in “Romanian Journal
of Sociology” (2004, new series, year XV, no. 1-4), a number dedicated to the centennial commemoration of Mircea
Vulcănescu. The documents come from Vulcănescu’s family archive and consist of two minutes of the Editorial Board of
Romania’s Encyclopaedia, the Article of Incorporation of the Scientific Association for Romania’s Encyclopaedia and
several summary drafts for the last volume, the one devoted to Culture. The minutes, from year 1937, show how the
“gustists” managed the crisis of authority between the Management Board and the Editorial Board of the Encyclopaedia
of Romania; the formation of the Scientific Association for Romania’s Encyclopaedia (ASPERA) led by D. Gusti being
the optimum solution for maintaining editorial independence. The couple of summary plans of the final volume of the
Encyclopaedia are very important because they show who would have been the collaborators that the Gustian School
would have been based on and, also, what kind of theoretical objectives were assumed by its members in order to put their
mark on “Romanian Culture”.
Keywords: Romania’s Encyclopaedia, romanian culture, Mircea Vulcănescu, Gustian School

COMITETUL DE REDACŢIE AL D-l Murgăşeanu i-a comunicat atunci că au venit la

ENCICLOPEDIEI ROMÂNIEI1
PROCES-VERBAL
ŞEDINŢA DIN 1 APRILIE 1937
Şedinţa se deschide la orele 930, în prezenţa d-lor N.
Arcadian, Dan Botta, C. Enescu, D. Georgescu, V. Leonte
şi M. Vulcănescu, absenţi fiind d-nii Bădăuţă, C. Giurescu şi
C. Moisil.
Prezidează d-l Mircea Vulcănescu.
D-l Leonte expune Comitetului că, fiind chemat
telefonic la Societatea Mica de Comitetul de Gestiune, în
ziua de 31 martie, la orele 6 d. a., a găsit acolo prezenţi pe
d-nii Orghidan, Murgăşeanu şi Dragomir, lipsind d-nii
Gigârtu şi Bujoiu.
D-l Murgăşeanu, luând cuvântul, i-a comunicat că
lucrările Enciclopediei României, luând proporţii neobişnuite,
au devenit o operă naţională.
În această situaţie, Comitetul de gestiune se vede nevoit
să se gândească la „anvergura morală” a lucrării şi găseşte că
rolul de conducător al d-lui Leonte nu mai este suficient, ci
este nevoie ca în fruntea Enciclopediei... să fie un om cu
suprafaţă, neprihănit, academician, cu autoritate morală, care
să poarte răspunderea operei.
D-l Leonte a cerut precizări asupra rostului acestei discuţii.
Domnia-sa d-nii d-ri Paulian şi Nasta care i-au afirmat că,
după părerea lor, d-l Leonte nu ar avea autoritate morală să
conducă Enciclopedia..., întrucât Domnia-sa a avut cândva un
proces cu Asociaţia Medicilor. Deşi Domnia-sa a fost achitat,
existenţa acestui proces nu-i mai dă dreptul să se prevaleze
de autoritatea morală necesară pentru a conduce o operă
naţională de proporţia Enciclopediei...
D-l Leonte a ripostat că afirmaţiunile d-lor Nasta şi
Paulian nu sunt o surpriză pentru Domnia-sa, întrucât
cunoaşte prea bine rolul Domniilor-lor în această chestiune.
Se miră însă că membrii Comitetului de gestiune au acordat
importanţă unui conflict cu Colegiul Medicilor de Ilfov,
lichidat pe calea justiţiei.
D-l Murgăşeanu a afirmat atunci că, pentru prestigiul
colaboratorilor din Comitetul de gestiune şi al lucrării, d-l
Leonte nu mai trebuie să figureze ca director al acestei
lucrări. Cumpănind toate aceste fapte, Domnia-sa propune
d-lui Leonte următoarele soluţiuni:
1. sau d-l Leonte acceptă propunerea Domniilor-lor,
retrăgându-se de la Enciclopedie..., fiind despăgubit de
cheltuielile avansate, a spus Domnia-sa, rectificând apoi
că va rămâne d-lui Leonte beneficiul material al
întreprinderii şi se aduce în fruntea ei un academician
neprihănit, cu o autoritate morală deplină, în care caz
„Mica” înţelege să meargă mai departe cu girarea plaţii
tipăriturii şi angajamentele luate faţă de Monitorul

89 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 90
Oficial;
2. sau d-l Leonte nu acceptă această soluţie şi atunci
„Mica” va fi silită să anunţe retragerea ei din Comitetul
de gestiune, chiar dacă ea ar urma să facă faţă mai
departe angajamentelor luate. În această situaţie însă,
membrii Comitetului vor denunţa situaţia creată,
mergând până la forurile cele mai înalte, afirmând în
legătură cu aceasta că, chiar în acea zi, a dejunat cu d-l
mareşal Urdăreanu şi că va provoca o intervenţie de la
tribuna Parlamentului.
În faţa acestei situaţiuni, d-l Leonte a protestat cu energie
împotriva infamiilor debitate de informatorii Comitetului de
gestiune, exprimându-şi indignarea faţă de atenţiunea dată
de Comitet acestor infamii. Domnia-sa le-a afirmat că opera
recunoscută azi drept opera naţională este rezultatul
iniţiativei sale, al muncii sale, precum şi al sacrificiilor
materiale considerabile, făcute personal de Domnia-sa,
reprezentând 3 milioane şi jumătate de lei.
Că, în nici un caz, Comitetul de gestiune nu poate avea
alt rol decât acela de a continua ca, pe lângă patrimoniul
investit în lucrare, să sprijine materialiceşte apariţia
Enciclopediei... în cadrul angajamentelor luate.
Domnia-sa a mai afirmat că consideră această propunere
drept un act de intimidare pe care nu-l poate califica, făcut
cu scopul de a fi îndepărtat de o operă de care este
indisolubil legat.
Nu poate accepta, sub nici o formă, compromisul ce i
se prezintă, deoarece consideră că nimeni nu are dreptul să
impieteze asupra muncii, sacrificiilor şi operei a cărei naştere
şi desăvârşire este opera sa şi că înţelege, cu orice sacrificii,
să-şi apere acest patrimoniu de orice pofte de acaparare sau
de deposedare.
D-l Murgăşeanu a afirmat atunci din nou că, din
informaţiunile primite de Domnia-sa, d-l Leonte nu ar avea
autoritatea morală să conducă opera, contestându-i-se chiar
valoarea diplomei sale. Comitetul de gestiune nu a ştiut de
existenta procesului; dacă ar fi ştiut de această chestiune,
poate ca nu şi-ar fi dat girul. A continuat afirmând că lasă
d-lui Leonte răgazul să reflecteze asupra soluţiunilor
preconizate, menţionând că membrii Comitetului sunt
intransigenţi asupra hotărârii luate.
D-l Leonte a plecat spunând că în nici un caz nu poate
accepta alternativa propusă, putându-se angaja numai la
spulberarea calomniilor debitate pe seama sa.
În această situaţie, a convocat Comitetul de redacţie, în
grija căruia stă răspunderea ştiinţifică a lucrării, spre a se
consfătui asupra măsurilor de luat, pentru a salva existenţa
lucrării autonomia ei spirituală, de injoncţiunile ce rezultă
din comunicarea făcută de Comitetul de gestiune.
Confirmând aceste lucruri, înainte de a se trece la
discutarea cazului, cere Comitetului de redacţie să ia act de
situaţia Domniei-sale faţa de învinuirile aduse.
Obţinând titlul de doctor in ştiinţele medicale din
Bruxelles, Domnia-sa a întemeiat la Bucureşti o clinică de
Electroterapie, cu scopul de a-şi pregăti viitoarea activitate
medicală, după prestarea examenului de echivalare şi de
liberă practică. Clinica fiind organizată în condiţii
excepţionale, sub conducerea unor colegi din Bucureşti cu
liberă practică, a avut un succes material şi moral neobişnuit,
fapt care a suscitat invidia multor colegi. Refuzând unele
propuneri de colaborare, i s-au adus atunci acuzaţiuni
mincinoase printre colegi, şi anume, că diploma sa ar fi falsă
<<< 90
şi, ca atare, i-ar fi interzisă libera practică, cu toate că
personal nu practica. Între timp, cunoscând spiritul şi
atmosfera ce i se crease, a prezentat Facultăţii de Medicină
din Cluj diploma sa spre echivalare. Consiliul Facultăţii de
Medicină din Cluj, cercetând actele depuse, a admis
examenul de echivalare, fixând cinci examene de materii
medicale, care trebuiau promovate. Domnia-sa a fost
promovat la cele două examene depuse, fiind silit să
întrerupă continuarea acestor examene din pricina
ingerinţelor făcute pe baza informaţiunilor primite de la
Bucureşti în legătură cu clinica înfiinţată de Domnia-sa.
Reîntors la Bucureşti, Domnia-sa a intentat proces de
calomnie împotriva d-rului Ghiţă Marinescu. Pus în situaţia
de a fi condamnat, acesta, care era şi vicepreşedinte, pe
atunci, al Colegiului Medicilor de Ilfov, a făcut ca acest
Colegiu să intervină la Tribunal, reclamând, la rândul său, pe
d-l Leonte de practica ilegală a medicinei, obţinând, chiar în
ziua judecării procesului de calomnie, un rechizitoriu
introductiv, pe care, producându-l în instanţă, a obţinut
achitarea sa de acuzaţia de calomnie. Fireşte că procesul
intentat ad-hoc de Colegiul Medical d-lui Leonte a fost
pierdut de acest Colegiu în toate instanţele de fond, el
neavând nici măcar calitatea de a figura în instanţă. Manevra
este evidentă.
D-l Leonte n-a mai atacat cu apel sentinţa dată în acest
proces de calomnie, întrucât neadevărul afirmaţiei urma să
se stabilească pe calea acţiunii intentate de Colegiul
Medicilor. Căci, câştigând acest din urmă proces, acuzaţia
adusă de d-l dr. Ghiţă Marinescu cade, chiar dacă acesta nu
mai poate fi sancţionat penaliceşte.
Făcându-se intervenţii şi presiuni la Cluj de către cei
interesaţi, examenele de echivalare au fost sistate până la
rezolvarea procesului.
Declară că mai este şi licenţiat al Facultăţii de Drept din
Bucureşti.
În această situaţie cere Comitetului de redacţie să ia act
de aceste declaraţii şi, apreciind situaţia în lumina faptelor,
să-şi dea avizul în privinţa situaţiei Enciclopediei..., a cărei
răspundere ştiinţifică o poartă şi de a cărei soartă este
interesat.
Comitetul cere d-lui Leonte să precizeze situaţia juridică
a Enciclopediei... în raport cu Comitetul de gestiune şi cu
Institutul pe care le reprezintă.
1. D-l dr. Leonte declară că este proprietarul titlului de
Dicţionar: Enciclopedia Administrativă şi Economică a României,
înregistrat de Domnia-sa în registrul mărcilor de fabrică.
2. Prin scrisoarea Societăţii Mica din 25 noiembrie 1936
către Monitorul Oficial, înregistrată la nr. ..., această societate
garantează Monitorului Oficial plata tiparului pentru
imprimarea Enciclopediei României, în limita sumei de 2
milioane şi 400 mii lei, în condiţiunile puse de Ministerul de
Finanţe, acceptate şi confirmate de Monitorul Oficial
Enciclopediei..., prin adresa nr. 54 059 / 17 noiembrie 1936.
3. Uniunea Industriilor Metalurgice şi Miniere confirmă
Societăţii Mica primirea scrisorii acesteia din 25 septembrie
1936, prin care Societatea Mica îi aduce la cunoştinţă
hotărârea ei de a garanta obligaţiunile de acoperire a
cheltuielilor de tipărire a volumelor I şi II ale Enciclopediei
Române, împreună cu copia după petiţia ce a adresat Direcţiei
Generale a Monitorului Oficial şi Imprimeriilor Statului.
După discuţii, Comitetul de redacţie, în unanimitatea
membrilor prezenţi, a ajuns la următoarea hotărâre:
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 91
I. Comitetul de redacţie, organ ştiinţificeşte răspunzător
de întocmirea Enciclopediei..., interesat ca atare de apariţia ei,
în planul, forma, spiritul şi colaborările statornicite de
dansul, ia act de cele declarate de d-l dr. Leonte, atât în ce
priveşte comunicarea făcuta Domniei-sale de Comitetul de
gestiune, cat şi în ce priveşte situaţia Domniei-sale personală.
II. Comitetul de redacţie aminteşte că colaborarea sa a
fost dobândita de d-l Leonte cu condiţia expresă a unei
desăvârşite libertăţi ştiinţifice şi a înlăturării oricărei
injoncţiuni din afară în chestiunile privind întocmirea
ştiinţifică a Enciclopediei...
Consideră că propunerea de a se impune din afară o
persoană străină la conducerea Enciclopediei... – astăzi, când
volumul I este încheiat, cu excepţia a două studii, şi în stadiul
corecturii în pagină, iar din volumul II sunt distribuite toate
lucrurile colaboratorilor şi mai mult de jumătate predate şi
culese – este inadmisibilă, afară de cazul în care Comitetul
de gestiune ar cădea de acord asupra unei persoane care,
cunoscând lucrările Enciclopediei..., năzuinţele, străduinţele şi
sacrificiile făcute de iniţiatorul şi de colaboratorii săi, să fie
atât de aproape legată de lucrările Enciclopediei..., încât să nu
apară prin nimic străină de tot ce s-a lucrat până acum.
Această persoană n-ar putea fi, în concepţia Comitetului de
redacţie, decât profesorul Gusti, căruia acest Comitet îi
propusese mai de mult, din proprie iniţiativă, să fie
îndrumătorul spiritual al întreprinderii, ca unul care a
conceput de mult ideea unei enciclopedii sociale, e autorul
planului pe temeiul căruia s-a lucrat Enciclopedia..., are legături
cu marea majoritate a colaboratorilor, cunoaşte elaborarea
lucrării de la origine, a sprijinit-o de la început, e interesat de
lucrările în legătură cu educaţia naţiunii.
III. Comitetul de redacţie cere însă, ca, de acord cu toţi
cei care şi-au asumat vreo răspundere în legătură cu apariţia
Enciclopediei..., să se precizeze forma juridica a instituţiei
Enciclopediei...: Fundaţie, Asociaţie ştiinţifică, persoană morală
etc., stabilindu-se aporturile, rolurile, atribuţiile, răspunderea
şi obligaţiile fiecărui organ.
Din acest punct de vedere, Comitetul de redacţie socoteşte că
Instituţia care-şi asumă redactarea Enciclopediei... din care face
parte Comitetul de redacţie care nu este o întreprindere cu
scop lucrativ, ar trebui să fie deosebită de persoana sau Instituţia
care-şi asumă finanţarea apariţiei materiale a lucrării, care este,
dimpotrivă, o întreprindere comercială.
IV. Comitetul de redacţie cere ca atribuţiile fiecărui
organ al instituţiei ştiinţifice să fie perfect definite prin statut,
precum urmează:
1. Comitetul de redacţie este de acord, aşa cum a
hotărât-o mai de mult, din proprie iniţiativă, să treacă oficial
asupra d-lui prof. D. Gusti îndrumarea întreprinderii
ştiinţifice, care o are deja în fapt:
a. Conducerea generală a întreprinderii ştiinţifice
însărcinată cu întocmirea Enciclopediei...;
b. Conducerea Comitetului de redacţie, dacă Domnia-sa
socoteşte că este bine;
c. Legătura cu întreprinderea comercială se va face prin
Domnia-sa.
2. Comitetul de redacţie recomandă ca, eventual,
Enciclopedia... să apară în colaborare cu Institutul Social
Român. Pentru aceasta:
a. Enciclopedia României ar urma să apară sub auspiciile
Institutului Social Roman;
b. Acesta ar putea primi, în subsidiar, o sumă din
produsul vânzării.
3. Comitetul de redacţie mai cere: păstrarea întocmai a
organizaţiei actuale a Comitetelor şi a colaborărilor fixate pentru
volumele I şi II.
4. Comitetul de redacţie mai crede necesar ca noua
organizaţie:
a. să respecte interesele materiale ale d-lui dr. Leonte;
b. despăgubirea de cheltuieli şi beneficiu urmează a fi
tratată direct cu Domnia-sa, lucrul nefiind în
atribuţiile Comitetului de redacţie;
c. cuvântul înainte să rămână semnat de Domnia-sa;
d. Domnia-sa să păstreze direcţia administrativă a
lucrării.
5. Comitetul de redacţie crede necesar să se consemneze
în scris prerogativele şi răspunderile Comitetului de redacţie,
care sunt următoarele:
a. elaborează planurile lucrării în general şi al fiecărei
lucrări care intră în compoziţia publicaţiei, în
particular;
b. alege persoanele care vor colabora şi materialul
ilustrativ documentar care intră în compunerea
lucrării;
c. coordonează materialul redactat din punctul de vedere
ştiinţific literar;
d. propune suprimări şi adăugiri, ca şi schimbări în
lucrările colaboratorilor;
e. refuză colaborările necorespunzătoare;
f. fixează condiţiile tehnice şi grafice ale imprimării.
6. Să se fixeze în serie condiţiile stabilite colaboratorilor
care:
a. redactează studii după planul şi dimensiunile
convenite, depunându-le la termenele fixate;
b. lucrează după învoială, gratuit sau cu plată;
c. ei sunt trecuţi în lista colaboratorilor Enciclopediei...
cu indicaţia iniţialelor sub care sunt semnate
articolele în Enciclopedie...;
d. semnează studiile cu iniţiale fixate în litere pentru
fiecare colaborator şi trecute în listele colaboratorilor
în textul Enciclopediei...;
e. studiile neaprobate de Comitetul de redacţie, în caz
de refuz al modificării corespunzătoare sau în caz
când colaboratorii nu sunt de acord cu modificările
propuse de Comitetul de redacţie, le poate restitui,
fără ca aceşti colaboratori să poată avea dreptul la o
despăgubire;
f. responsabilitatea ştiinţifică a studiilor aparţine
autorului semnat;
g. proprietatea literară a studiilor predate şi plătite sau
pentru care s-a convenit gratuitatea, aparţine
Enciclopediei Române;
h. colaboratorii fără plată primesc gratuit colecţia
întreagă a Enciclopediei…
7. Comitetul de redacţie mai doreşte să se lămurească în
scris, faţă de noua organizare, atribuţiile şi răspunderea
Comitetului de gestiune, specificându-se:
a. forma întreprinderii;
b. gestionarul responsabil;
c. modalitatea strângerii fondurilor din subvenţii şi din
vânzare;
d. stabilirea persoanelor de la care se strâng fondurile;
e. locul unde se strâng acestea;
f. forma efectuării cheltuielilor pentru colaborări şi
91 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 92
tipărire, stabilirea persoanei care fixează bugetul şi
remuneraţiile;
g. cine face ordonanţarea;
h. cui se face justificarea.
8. În ce priveşte întreprinderea comercială care
finanţează apariţia Enciclopediei…, Comitetul de redacţie
are următoarele deziderate:
a. această întreprindere să fie în stare să asigure apariţia
lucrării în întregime, aşa cum a fost concepută de el;
b. în ce-l priveşte, Comitetul de redacţie nu are nici un
interes în această întreprindere. Socoteşte însă că,
după acoperirea tuturor cheltuielilor, în care s-ar putea
cuprinde eventual o remuneraţie fixă a muncii sale,
după aprecierea celor care finanţează întreprinderea,
partea din beneficiu aferentă contribuţiei sale ar trebui
afectată unui fond care să asigure existenţa unui centru
permanent de documentare socială românească,
menit să pregătească apariţia unei viitoare ediţii a
Enciclopediei…;
c. această întreprindere urmează să respecte deopotrivă
drepturile d-lui Leonte şi ale Comitetului de gestiune,
aşa cum rezultă din învoielile încheiate până acum,
în car scop membrii comitetului de gestiune urmează
a se înţelege direct cu Domnia-sa.
Mircea Vulcănescu
D. C. Georgescu
Dan Botta
Constantin Enescu
N. Arcadian
COMITETUL DE REDACŢIE AL
ENCICLOPEDIEI ROMÂNIEI2
PROCES-VERBAL
ŞEDINŢA DIN 3 IUNIE 1937
Astăzi, joi 3 iunie 1937, orele 20, a avut loc şedinţa
Comitetului de redacţie al Enciclopediei României, str. Popa
Soare 50, sub preşedinţia d-lui:
1. Mircea Vulcănescu, prezenţi fiind următorii membri:
2. ing. N. Arcadian
3. Al. Bădăuţă
4. Dan Botta
5. Constantin Enescu
6. D. C. Georgescu
7. N. St. Georgescu-Roegen
8. dr. Virgil Leonte
şi lipsă fiind d-nii prof. Const. Moisil şi prof. C. C.
Giurescu.
D-l Mircea Vulcănescu deschide şedinţa, arătând
Comitetului de redacţie că, în intervalul de 2 luni scurs de la
1 aprilie, în conformitate cu dezideratele Comitetului de
redacţie, starea relaţiilor dintre d-l dr. Leonte şi Comitetul
de gestiune, expuse în şedinţa din 1 aprilie a Comitetului de
redacţie, s-a ameliorat, în sensul ca d-l dr. Leonte a reluat
contractul cu d-l inginer C. Orghidan, fără ca totuşi să se fi
ajuns la o clarificare definitivă a acestor raporturi. Domnia-sa
roagă pe d-l dr. Leonte să expună împrejurările în care s-a
petrecut această luare de contract şi starea actuală a acestor
<<< 92
raporturi.
D-l dr. Virgil Leonte arată Comitetului că acum câtva
timp a fost chemat de d-l Bunescu, directorul general al
Imprimeriilor Statului, care i-a adus la cunoştinţă faptul că,
spre deosebire de estimaţiunile iniţiale şi din pricina
completărilor ulterioare şi a ameliorărilor tehnice aduse
lucrărilor Enciclopediei..., costul tipăririi primelor 2 volume
s-ar ridica, de la suma prevăzuta de 2.400.000 lei la aproape
5.000.000 lei. În consecinţă, garanţia asumată de „Mica” este
insuficientă şi, ca atare, Domnia-sa roagă pe d-l dr. Leonte
să aranjeze această situaţie cu Comitetul de gestiune, spre a
nu se întrerupe lucrările.
La aceasta, d-l dr. Virgil Leonte a declarat că îi este greu
să ia contact cu Comitetul de gestiune, din pricină că relaţiile
pe care le are cu acesta din urmă au fost întrerupte în ultimul
timp. De aceea, socoteşte că lucrul cel mai potrivit ar fi ca
Monitorul Oficial să-i expună situaţia într-o scrisoare
detaliată, scrisoare care să fie trimisă în original
Domniei-sale, iar în copie atât d-lui ing. C. Orghidan,
preşedintele Comitetului de gestiune, cât şi Societăţii Mica.
Monitorul Oficial a trimis această scrisoare celor
interesaţi, arătând situaţia expusă mai sus şi precizând în plus
ca, în conformitate cu aranjamentele contractuale,
Enciclopedia... – în cazul când îşi însuşeşte aceasta majorare
de cost – este obligată să depună în numerar şi anticipat
suma de 2.600.000 lei, adică diferenţa dintre suma 2.400.000
lei, garantată prin scrisoarea Societăţii Mica şi costul total al
imprimării. Monitorul anunţă totodată, prin aceeaşi
scrisoare, că a suspendat orice lucrare până la primirea
răspunsului cuvenit.
La primirea scrisorii, d-l inginer Orghidan a telefonat
d-lui director Bunescu, întrebându-l dacă scrisoarea
corespunde realităţii. D-l Bunescu a confirmat aceasta.
Neprimindu-se nici un răspuns, chestiunea a fost supusă
Comitetului de redacţie în şedinţa din [?] mai 1937. În urma
hotărârii Comitetului, d-nii ing. Arcadian şi D. C. Georgescu
au fost delegaţi să ia contact cu d-l Orghidan, căruia să-i
expună situaţia cu totul neprielnică creată prin suspendarea
lucrărilor şi ruperea relaţiilor dintre Comitetul de gestiune şi
d-l dr. V. Leonte. Comitetul de redacţie roagă Comitetul de
gestiune să găsească formula care să garanteze normala
funcţionare a lucrărilor şi apariţia Enciclopediei..., spre a
răspunde opiniei publice româneşti, faţă de care Comitetul
de redacţie se simte moraliceşte obligat să asigure apariţia
lucrării.
D-l ing. C. Orghidan a răspuns că înţelege să colaboreze
mai departe, dar numai în anumite condiţiuni, şi anume, ca
d-l dr. Leonte să prezinte Comitetului de gestiune
următoarele:
1. lista societăţilor de la care s-au încasat subvenţiuni
pentru Enciclopedie...;
2. chitanţele originale de plata sumelor înaintate de către
Comitetul de gestiune;
3. o evidenţă a subscrierilor şi a abonamentelor făcute
până în prezent;
4. [?]
Delegaţii Comitetului de redacţie au comunicat d-lui ing.
Orghidan că, după părerea Comitetului de redacţie, aceste
condiţiuni de ordin financiar urmează a fi fixate între
Comitetul de gestiune şi d-l dr. Leonte şi, în acest scop, ar
urma să se fixeze o întâlnire între părţile interesate. În acelaşi
timp, s-au angajat să comunice d-lui Leonte condiţiile d-lui
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 93
ing. Orghidan.
Ca urmare a acestei întrevederi, d-l dr. Leonte a reluat
contactul cu d-l ing. Orghidan, însoţit fiind de astă dată, la
întrevedere, de către d-l Dan Botta. A expus complet situaţia
d-lui ing. Orghidan, iar acesta a declarat că va căuta să se
înţeleagă cu ceilalţi membri ai Comitetului de gestiune,
pentru a aranja chestiunea restului de 2.600.000 lei. De
atunci, au fost fixate mai multe termene pentru clarificarea
situaţiei însă la nici unul dintre ele d-l dr. Leonte nu a obţinut
un răspuns pozitiv. Între timp, d-l Leonte a fost chemat din
nou de d-l Bunescu, directorul general al Monitorului, care
i-a arătat că Domnia-sa a continuat totuşi culegerea textelor
pentru tipar, dar că astăzi, în lipsa oricărui răspuns din partea
Comitetului de gestiune, a oprit complet orice fel de lucrări
pentru Enciclopedie...
D-l dr. Leonte a expus d-lui Bunescu stadiul tratativelor
şi l-a rugat să nu oprească lucrările, întrucât costul celor deja
efectuate până acum de Monitor pentru volumul I nu
depăşeşte suma de 2.400.000 lei, garantată de Societatea
Mica. La aceasta, d-l Bunescu a observat însă că garanţia
Societăţii Mica este dată pentru volumele I şi II şi, ca atare,
garanţia nu poate fi trecută exclusiv asupra vol. I fără ca
„Mica” să modifice în chip expres textul scrisorii de garanţie.
Monitorul Oficial poate însă continua lucrările în cazul
când Enciclopedia... ar aduce garanţia necesară din altă parte.
De altfel, tipărirea exclusivă a volumului I al Enciclopediei...
nu corespunde intenţiilor iniţiate şi angajamentelor luate faţă
de opinia publică, opinie care aşteaptă, conform
prospectelor pe baza cărora s-au făcut unele subscrieri,
apariţia ambelor volume. În plus, nici din punct de vedere
comercial apariţia unui singur volum nu este potrivită.
În urma situaţiei expuse mai sus şi a absentei oricărui
răspuns pozitiv din partea Comitetului de gestiune, d-l dr.
Virgil Leonte crede că este necesar să se găsească neapărat
o soluţie. În ultimele convorbiri avute cu d-l ing. Orghidan,
a căpătat impresia că preocuparea principală a Comitetului
de gestiune este să acopere în primul rând Societatea Mica
şi, cu toate afirmările făcute de d-l ing. Orghidan în privinţa
fondurilor disponibile, situaţia financiară nu pare a fi dintre
cele mai bune, mai ales că mai este nevoie de aproximativ
6-700.000 lei pentru plata studiilor colaboratorilor şi a
lucrărilor redacţionale pentru volumele I şi II, spre deosebire
de punctul de vedere al Comitetului de gestiune, care înţelege
să-şi asume exclusiv sarcina acoperirii costului imprimării.
D-l Mircea Vulcănescu, luând cuvântul, aminteşte
hotărârile luate în şedinţa din 1 aprilie 1937.
S-a hotărât, în acea şedinţă, ca să se propună prezidenţia
Comitetului de redacţie d-lui prof. Dim. Gusti.
Delegaţia Comitetului de redacţie s-a prezentat d-lui
profesor Gusti, care, principial, a acceptat prezidenţia, cu
condiţiunea, formulată de altfel şi de Comitet în şedinţa din
1 aprilie, şi anume ca în prealabil să se definească forma
juridică a întreprinderii Enciclopediei...
D-l Mircea Vulcănescu a primit delegaţia să mijlocească,
ca reprezentant al Comitetului de redacţie, între Comitetul
de gestiune şi d-l dr. Leonte, pentru găsirea unei soluţii
satisfăcătoare pentru toate părţile.
În acest scop, Domnia-sa a vorbit mai întâi cu d-l
Dragomir şi s-a hotărât ca acesta din urmă să întocmească
un proiect de statut pentru înfiinţarea unei societăţi. D-l
Dragomir a redactat proiectul, dând însă Asociaţiei o
amploare şi impunând Comitetului de redacţie tutele
necorespunzătoare hotărârilor Comitetului de redacţie.
Întrucât, într-o întrevedere avută cu d-l Orghidan, acesta a
manifestat o părere identică asupra proiectului Dragomir,
Domnia-sa a întocmit un contra-proiect mai simplu, şi mai
elastic, în care defineşte o organizaţie minimală şi chestiunile
de lămurit între părţile interesate, rămânând ca fiecare să-şi
exprime punctul de vedere asupra lui.
Proiectul a fost supus d-lui prof. Gusti, care s-a declarat
de acord. După ceea, a fost trimis d-lor ing. Orghidan, Paul
Dragomir şi dr. Leonte, precum şi membrilor Comitetului
de redacţie.
Nu s-a primit însă, nici în această privinţă, nici un
răspuns hotărât.
Urmarea a fost că până astăzi ne găsim în aceeaşi situatei
neclară şi cu totul neprielnică Enciclopediei..., mai ales că, din
informaţiunile culese, s-a încercat, în ultimul timp, o acţiune
de defăimare a operei Enciclopediei...
În faţa celor comunicate de către d-nii Virgil Leonte şi
Mircea Vulcănescu, Comitetul de redacţie, în unanimitate,
constată că nu s-au realizat încă hotărârile luate în şedinţa
din 1 aprilie 1937 şi în primul [rând] că nu s-a lămurit situaţia
juridică a întreprinderii. Repetându-şi dezideratul exprimat
în şedinţa de la 1 aprilie, în această privinţă, Comitetul
socoteşte că, fără clarificarea juridică impusă de împrejurări
şi fără determinarea atribuţiunilor şi răspunderilor fiecăreia
din părţile care au luat parte la activitatea Enciclopediei..., nu
poate fi vorba şi nici nu se poate întreprinde o acţiune
serioasă, limpede şi cu sorţi de izbândă.
În acest scop, Comitetul de redacţie hotărăşte, în
unanimitate:
1. constituirea unei asociaţii ştiinţifice pentru Enciclopedia
României, asociaţie fără scop lucrativ şi cu totul distinctă de
întreprinderea comerciala editorială a Enciclopediei...;
2. fixează data de 15 iunie 1937 ca ultim termen până la
care această asociaţie urmează să fie legal constituită;
3. normele de constituire şi de funcţionare ale Asociaţiei
ştiinţifice pentru Enciclopedia României sunt fixate prin
statutele asociaţiei. Proiectul de statut, întocmit de către d-l
Mircea Vulcănescu, a fost citit în această şedinţă şi, după
ample discuţiuni, a fost adoptat în unanimitate, de către
Comitetul de redacţie, în forma în care se găseşte anexat
prezentului proces-verbal;
4. în ce priveşte membrii chemaţi a lua parte la
Constituirea Asociaţiei, Comitetul de redacţie socoteşte că
în primul rând trebuie asociate acele persoane care au luat
parte, cu vreun titlu oarecare, la activitatea colectivă a
Enciclopediei..., şi, ca atare, în primul rând membrii
Comitetului de gestiune şi ai Comitetului de redacţie. Pe
lângă aceştia, s-ar adăuga o serie de persoane care au sprijinit
iniţiativa ei.
Sub rezerva obţinerii ulterioare a adeziunilor individuale,
Comitetul de redacţie hotărăşte să propună a participa la
constituire următoarele persoane, în ordine alfabetică:
Arcadian N.,
Bădăuţă Al.,
Botta Dan,
Bujoiu loan,
Bunescu Al.,
Cantuniari Ştef.,
Căciulă Olimp,
Codarcea Al.,
Cornăţeanu N.,
93 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 94

Constantinescu Gh., fiecare ilustraţie (planşă, gravură etc.), izvorul după care a
Dragomir I. Pavel, fost reprodusă;
Enescu Const., 11. până la lămurirea completă a situaţiei şi constituirea
Georgescu Dim., formei şi a organelor legale ale Enciclopediei…, să nu se
Georgescu-Roegen N., folosească nici un imprimat cu antet sau stemă.
Ghimpu V.,
Gigurtu Ion, Şedinţa se ridică la orele 24.
Giurescu C. C.,
Golopenţia A., PREŞEDINTE,
Grant P., Mircea Vulcănescu
Gusti Dim., MEMBRI,
Herseni Tr., C. Enescu
Leonte Virgil, D. C. Georgescu
Manuilă Sabin, N. St. Georges
Miasnikov Igor,
Mihăilescu Vintilă,
Moisil Const.,
Murgăşanu N., ASOCIAŢIA ŞTIINŢIFICĂ PENTRU
Neamţu Octavian, ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI
Orghidan Const., ACT CONSTITUTIV ŞI STATUTE3
Oromolu Florin,
Rainu A., ACTUL CONSTITUTIV
Stahl H. H.,
Sterian Paul, Subsemnaţii: ing. Arcadian N., Botta Dan, ing.
Sofronie Gh., Bunescu Al., prof. Constantinescu K. Gh., prof.
Vulcănescu Mircea; Cornăţeanu N., Constantin Alex., R. Cresin, dr. Enescu
Const., Georgescu Dim., dr. Georgescu-Roegen N., dr.
5. până la data de 15 iunie 1937, când Asociaţia urmează Leonte Virgiliu, dr. Manuilă Sabin, Miasnicof Igor, dr.
a fi definitiv constituită, Comitetul roagă pe d-l Mircea Mihoc Gh., Av. Murgăşanu N., ing. Orghidan Const.,
Vulcănescu să ia contact cu Comitetul de gestiune, pentru dr. Oromolu Florin, dr. Sterian Paul, ing. Vardala Ion şi
ca, de acord cu acesta, să se stabilească forma cea mai Vulcănescu Mircea, membri fondatori, constituim o
potrivită ce urmează a fi dată Asociaţiei şi să redacteze textul asociaţie ştiinţifică fără scop lucrativ, cu denumirea
definitiv al statutelor. O dată Asociaţia constituită, Comitetul „Asociaţia ştiinţifică pentru Enciclopedia României”,
speră ca lucrările Enciclopediei... să poată să fie desăvârşite în prescurtat „A.S.P.E.R.”.
condiţiuni favorabile, putându-se trece asupra gestionarilor Sediul, durata, scopul, mijloacele, organele de conducere,
totalitatea chitanţelor de cheltuieli, corespunzătoare patrimoniul, precum şi toate celelalte condiţiuni de
subscripţiilor, aşa cum s-a cerut de d-l ing. Orghidan; funcţionare ale Asociaţiei sunt prevăzute în Statutele anexate.
6. de asemenea, Comitetul de redacţie ia act de declaraţia Totodată, declarăm în mod expres că dăm mandat
d-lui dr. Virgil Leonte, care afirmă că actualmente posedă special d-lui avocat Ioan Z. Vintilescu, pentru a îndeplini toate
mai multe oferte de finanţare a Enciclopediei... cu sume până formalităţile cerute de legile în vigoare, pentru obţinerea
la 5.000.000 lei, fapt care ar constitui o soluţie în cazul când, personalităţii juridice a Asociaţiei. În acest scop, domnia-sa
împotriva dorinţei tuturor, şi a Domniei-sale în special, poate să semneze în numele nostru şi pentru noi, oriunde
Comitetul de gestiune nu ar înţelege să-şi ia mai departe va fi nevoie, şi va putea să consimtă la eventualele modificări
obligaţia de finanţare până la tipărirea completă a celor 3 cerute de Tribunal, în conformitate cu legea persoanelor
volume; juridice.
7. în acest sens, d-l Vulcănescu este rugat să Ştersăturile şi adăogirea sunt făcute de noi.
statornicească, de acord cu Comitetul de gestiune: a.
chestiunea patrimoniului Asociaţiei; b. sumele în cadrul (ss) ing. Arcadian N.,
cărora acest Comitet înţelege să-şi limiteze contribuţia şi (ss) Botta Dan,
condiţiile lui, precum şi c. relaţiile cu eventualul editor al (ss) ing. Bunescu Al.,
lucrării, convenţia de editare trebuind să fie întocmită (ss) prof. Constantinescu K. Gh.,
concomitent cu statutele. (ss) prof. Cornăţeanu N.,
În aşteptarea rezultatelor convorbirilor proiectate şi (ss) Constantin Alex.,
pentru care d-l Mircea Vulcănescu a primit împuterniciri (ss) R. Cresin,
depline, Comitetul de redacţie mai hotărăşte: (ss) dr. Enescu Const.,
8. ca toate lucrările redacţionale să continue cum s-o (ss) Georgescu Dim.,
putea; (ss) dr. Georgescu-Roegen N.
9. nici un text şi nici o reproducere să nu fie trimise la (ss) dr. Leonte Virgiliu,
tipar fără a avea viza de „imprimatur” a d-lui Dan Botta, (ss) dr. Manuilă Sabin,
delegat în acest scop de Comitetul de redacţie; (ss) Miasnicof Igor,
10. la sfârşitul fiecărui volum al Enciclopediei… se va (ss) dr. Mihoc Gh.,
întocmi o tablă a ilustraţiilor, în care se va arăta, pentru (ss) av. Murgăşanu N.,

<<< 94
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 95
(ss) ing. Orghidan Const.,
(ss) dr. Oromolu Florin,
(ss) dr. Sterian Paul,
(ss) ing. Vardala Ion,
(ss) Vulcănescu Mircea.
STATUTE
I
NUMELE
Art. 1. Subsemnaţii: ing. Arcadian N., Botta Dan, ing.
Bujoiu loan4*, ing. Bunescu Al., pr. Căciulă Olimp* dr.
Codarcea Al.*, prof. Constantinescu Gh. K., prof.
Cornăţeanu N., Constantin Alex., R. Cresin, dr.
Dragomir Gr. I. Paul*, Enescu Const., Flondor Const.*,
Georgescu Dim., dr. Georgescu-Roegen N., ing.
Gigurtu loan*, prof. Giurescu C. Const.*, dr. Golopenţia
Anton*, prof. Gusti Dimitrie*, dr. Herseni Traian*,
Ionescu Lazăr*, dr. Leonte Virgiliu, dr. Manuilă Sabin,
Miasnicof Igor, prof. Mihăilescu Vintilă*, dr. Mihoc
Gh., prof. Moisil Const.*, av. Murgăşanu N., ing.
Orghidan Const., dr. Oromolu Florin, ing. Rainu A.*, dr.
Stahl H. H.*, prof. Sofronie Gh.*, dr. Sterian Paul, ing.
Vardala Ion şi Vulcănescu Mircea, membri fondatori,
constituim o asociaţie ştiinţifică fără scop lucrativ, cu
denumirea „Asociaţia ştiinţifică pentru Enciclopedia
României”, prescurtat „A.S.P.E.R.”.
II
SCOPUL
Art. 2. Scopul Asociaţiei este:
a. Întocmirea unei Enciclopedii sociale a României,
politică-administrativă, economică şi culturală, într-una sau
mai multe ediţii succesive, în limba română şi
eventual în alte limbi, precum şi a lucrărilor
pregătitoare necesare acestei întocmiri.
b. Întemeierea unui centru de informaţie şi documentare
socială românească, propriu, sau în colaborare cu alte
Asociaţii sau Instituţiuni, pentru pregătirea
materialului necesar Enciclopediei sociale a României.
III
SEDIUL ŞI DURATA
Art. 3. Sediul Asociaţiei este în Bucureşti, str. Popa Soare,
nr. 50.
Art. 4. Durata Asociaţiei este nelimitată. Ea se va putea
dizolva în condiţiunile prevăzute de lege şi de statute.
În caz de desfiinţare, patrimoniul Asociaţiei trece în
proprietatea Academiei Romane.
IV
MEMBRII
Art. 5. Membrii Asociaţiei Enciclopedia României sunt de patru
categorii:
a. Membri fondatori;
b. Membri activi;
c. Membri asociaţi;
d. Membri de onoare.
Art. 6. Membrii fondatori sunt semnatarii Actului constitutiv
şi Statutelor Asociaţiei.
Art. 7. Membrii activi sunt cei propuşi de Consiliul de
Administraţie şi admişi de Adunarea Generală să lucreze în
vederea scopului Asociaţiei şi se bucură de drepturile
prevăzute în Statut pentru aceştia.
Art. 8. Membrii asociaţi sunt cei propuşi şi admişi de aceleaşi
organe, din partea persoanelor care ajută la activitatea
Asociaţiei.
Art. 9. Membrii de onoare sunt cei propuşi şi admişi ca atare
de către aceleaşi organe, dintre persoanele care au sprijinit
moral sau material Asociaţia.
V
ADUNAREA GENERALĂ
Art. 10. Adunarea Generală a Asociaţiei va fi alcătuită din
top membrii prevăzuţi la art. 5.
Art. 11. Membrii fondatori şi activi au dreptul de vot
deliberativ în Adunarea Generală.
Membrii de onoare şi asociaţi au vot consultativ.
Art. 12. Adunările Generale sunt de două feluri:
a. ordinare;
b. extraordinare.
Art. 13. Adunarea Generală ordinară se ţine o data pe an, în
primele trei luni de la începutul anului şi se convoacă
conform legii.
Art. 14. Ea are ca atribuţiuni:
a. Ratificarea activităţii Consiliului de Administraţie;
b. Descărcarea gestiunii financiare a acestuia;
c. Admiterea noilor membri;
d. Stabilirea programului de activitate al Asociaţiei;
e. Aprobarea bugetelor globale necesare pentru
îndeplinirea acestui program.
Art. 15. Adunarea Generală extraordinară va putea fi
convocată ori de câte ori va socoti necesar Consiliul de
Administraţie sau majoritatea numărului membrilor.
Art. 16. Adunarea Generală extraordinară va avea ca atribuţii
rezolvarea chestiunilor în vederea cărora a fost convocată.
VI
CONSILIUL DE ADMINISTRAŢIE
Art. 17. Conducerea generală a Asociaţiei se exercită de către
Consiliul de Administraţie, ales de Adunarea Generală pe
termen de cel puţin un an.
Art. 18. Consiliul de Administraţie se compune din
doisprezece membri, şi anume:
a. Preşedintele Asociaţiei;
b. Cinci Consilieri aleşi dintre membrii Comitetului de
Redacţie;
c. Cinci Consilieri aleşi dintre membrii Comitetului de
Gestiune;
d. Directorul Asociaţiei, care, împreună, constituie
Consiliul de Administraţie al Asociaţiei.
Art. 19. Atribuţiile Consiliului sunt:
a. Pune în acord propunerile Comitetului de Redacţie cu
cele ale Comitetului de Gestiune, în care scop;
b. Stabileşte în amănunt programul de activitate al
Asociaţiei;
c. Stabileşte mijloacele necesare înfăptuirii lui, fixând
bugetul Asociaţiei pe categorii mari de cheltuieli;
d. Împlineşte atribuţiunile ce-i sunt conferite prin Statut;
e. Ia orice măsură de conducere şi de administraţie, ce
socoteşte necesară pentru bunul mers al Asociaţiei
în cadrul prevederilor statutare.
95 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 96
Hotărârile Consiliului de Administraţie se iau cu
majoritate.
VII
COMITETUL DE DIRECŢIE
Art. 20. Conducerea efectiva a Asociaţiei se va exercita de
către Comitetul de Direcţie, compus din:
a. Preşedintele Asociaţiei; doi administratori delegaţi
desemnaţi de Consiliul de Administraţie:
b. Unul, desemnat dintre membrii Consiliului ales dintre
membrii Comitetului de Redacţie;
c. Celalalt, desemnat dintre membrii Consiliului ales
dintre membrii Comitetului de Gestiune;
d. Directorul, ca secretar general al Comitetului.
Art. 21. Atribuţiile Comitetului de Direcţie sunt:
a. Studiază chestiunile propuse de Comitetul de Redacţie
şi Gestiune;
b. Rezolvă pe cele ce cad în competenţa sa;
c. Se referă la cele ce urmează a fi supuse Consiliului;
d. Semnează corespondenţa Asociaţiei cu exteriorul;
e. Angajează personalul Asociaţiei;
f. Aprobă plăţile în cadrul bugetului votat de Consiliu;
g. Face orice acte de administrate şi gestiune necesare
bunului mers al Asociaţiei, în cadrul directivelor
fixate de Consiliu.
Art. 22. Şedinţele Comitetului nu se pot ţine decât în
prezenţa a cel puţin trei membri. Hotărârile Comitetului se iau
cu majoritatea membrilor prezenţi. În caz de paritate, votul
Preşedintelui e hotărâtor.
Art. 23. Semnătura valabilă care angajează Asociaţia o va
avea Preşedintele împreuna cu unul din Administratori sau
cu Directorul; sau, în lipsa Preşedintelui, cei doi
Administratori sau unul din ei împreună cu Directorul.
VIII
DIRECTORUL
Art. 24. Directorul este organul administrate de execuţie a
hotărârilor Comitetului de direcţie.
Art. 25. El face parte de drept, atât din Comitetul de
Redacţie, cât şi din Comitetul de Gestiune, cu vot deliberativ.
Art. 26. El este ajutat de funcţionarii numiţi de Comitetul
de Direcţie în cadrul bugetului votat de Consiliul de
Administraţie.
IX
COMITETUL CENZORILOR
Art. 27. Comitetul cenzorilor, compus din doi cenzori şi doi
cenzori supleanţi, verifică gestiunea Consiliului de
Administraţie, raportând Adunării Generale.
X modificărilor ce ar trebui introduse pentru
COMITETUL DE GESTIUNE
Art. 28. Comitetul de Gestiune este compus din cel puţin
cinci şi cel mult zece membri şi are următoarele atribuţiuni:
a. Avizează mijloacele de acoperire ale bugetului;
b. Controlează încasarea veniturilor Asociaţiei;
c. Verifică administrarea fondurilor ei;
d. Verifică conformitatea aprobărilor de plata cu bugetul
global fixat de Adunare şi cu cel detaliat fixat de
Consiliu;
e. Verifică conformitatea aprobărilor de plată cu
aprobările date de Comitet;
<<< 96
f. Raportează Adunării Generale asupra Gestiunii
Consiliului de Administraţie.
XI
COMITETUL DE REDACŢIE
Art. 29. Redactarea şi răspunderea ştiinţifică a întocmirii
Enciclopediei aparţine Comitetului de Redacţie.
Art. 30. Comitetul de Redacţie e compus din cel puţin cinci
şi cel mult zece membri şi are următoarele atribuţiuni:
a. Elaborează planurile lucrării în general şi al fiecărei
lucrări care intră în compoziţia publicaţiei, în special;
b. Alege persoanele care vor colabora şi materialul
ilustrativ documentar care intră în compunerea
lucrării;
c. Coordonează materialul redactat din punct de vedere
ştiinţific şi literar;
d. Propune suprimări, adăugiri şi schimbări în lucrările
colaboratorilor;
e. Refuză colaborările necorespunzătoare;
f. Fixează, în cadrul bugetului stabilit de Consiliul de
Administraţie, condiţiile tehnice şi grafice ale
imprimării;
g. Dă aviz asupra retribuţiei cuvenite fiecărui
colaborator.
XII
COMITETELE DE ORGANIZARE ALE
FIECĂRUI VOLUM
Art. 31. Pentru fiecare din volumele Enciclopediei, Consiliul
de Administraţie sau Comitetul de Direcţie poate constitui,
la propunerea Comitetului de Redacţie, Comitete de
organizare ale volumelor respective.
Art. 32. Membrii acestor Comitete vor fi desemnaţi dintre
personalităţile cu autoritate ştiinţifică sau practică, în ramura
de activitate de care se ocupă volumul respectiv, chiar dacă
nu fac parte dintre membrii activi ai Asociaţiei.
Art. 33. Numărul membrilor fiecărui asemenea Comitet nu
va fi mai mare de 20. O persoană calificată poate face parte
din mai multe asemenea Comitete.
Art. 34. Membrii acestor Comitete vor avea următoarele
atribuţiuni:
a. Să dea sfaturi de ordin general Comitetului de
Redacţie asupra compunerii volumelor, asupra
chestiunilor teoretice controversate şi asupra
modului de prezentare cât mai obiectivă a
problemelor tratate în fiecare volum;
b. Ei vor avea dreptul să li se comunice, la cerere, orice
manuscris destinat să intre în compunerea volumului
respectiv, făcând observaţiuni Comitetului de
Redacţie asupra lipsurilor ce ar trebui împlinite şi a
desăvârşirea lucrării.
XIII
COMITETELE DE LUCRU REGIONALE,
JUDEŢENE ŞI LOCALE
Art. 35. Consiliul de Administraţie poate organiza, la nevoie,
Comitete de lucru regionale, judeţene sau locale.
Art. 36. Atribuţiile lor de culegere, verificare şi prelucrare a
materialului necesar Enciclopediei vor fi definite de Consiliul
de Administraţie, o dată cu întemeierea lor în cadrul
prevăzut de aceste statute.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 97
XIV
COLABORATORII
Art. 37. Colaboratorii Enciclopediei României, desemnaţi de
Comitetul de Redacţie, dacă consimt să lucreze, vor avea
următoarele drepturi şi îndatoriri.
a. Redactează studiile în chip serios, după planurile şi
dimensiunile cuvenite, depunându-le la termenele
fixate;
b. Semnează studiile cu iniţialele fixate în litere pentru
fiecare colaborator;
c. Sunt trecuţi în lista colaboratorilor Enciclopediei, cu
indicaţia iniţialelor sub care sunt semnate studiile
corespunzătoare în Enciclopedie;
d. Responsabilitatea ştiinţifică a studiilor aparţine
autorului semnat;
e. Colaboratorii fără plată primesc în mod gratuit, la
apariţie, întreaga colecţie a Enciclopediei României din
ediţia la care au colaborat;
g. Proprietatea literară a studiilor predate plătite, sau
pentru care s-a convenit gratuitatea, aparţine
Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României;
h. Studiile neaprobate de Comitetul de Redacţie, în cazul
când colaboratorii nu sunt de acord cu modificările
propuse de Comitet, sau când ei refuză să mai
colaboreze, li se vor restitui, fără ca aceşti
colaboratori să aibă dreptul la vreo despăgubire.
XV
PATRIMONIUL
Art. 38. Patrimoniul Asociaţiei a fost constituit la întemeiere
din proprietatea materialului existent la constituirea
Asociaţiei, în curs de imprimare la Monitorul Oficial, a cărui
existenţă este confirmată prin adresa Direcţiei Generale a
Monitorului Oficial, pentru Enciclopedia României, cu numărul
24 943, din 29 aprilie 1937, anexat acestui Statut.
În acest material se află încorporat:
a. Suma de lei 970.000 adunată cu titlul de subscripţie
de Uniunea Industriilor Metalurgice din România, în
numele şi pentru Enciclopedia României, sumă cheltuită
până astăzi pentru întocmirea acestei Enciclopedii, cu
justificări în regulă şi care urmează a se recupera din
produsul vânzării sau al exploatării comerciale a
lucrării, îndată după acoperirea cheltuielilor de
întocmire şi imprimare a ei;
b. Munca colectivă neretribuită a Comitetelor
Enciclopediei României, prestata înainte de constituirea
legala a Asociaţiei, încă neevaluată şi care se va
recupera de aceasta din produsul vânzării sau al
exploatării comerciale a lucrării, după acoperirea
tuturor cheltuielilor de întocmire şi imprimare şi
după împlinirea tuturor obligaţiunilor asumate de
Asociaţie, sub forma prevăzuta la art. 40.
Art. 39. Pe lângă patrimoniul Asociaţiei, existent la
constituire, patrimoniul acesteia va mai putea cuprinde:
a. Cotizaţiile membrilor, hotărâte de Comitet şi aprobate
de Adunarea Generală;
b. Orice alte donaţii şi subvenţii;
c. Dreptul de tipărire, editare şi comercializare a
Enciclopediei României;
d. Dreptul de proprietate asupra lucrărilor predate de
colaboratori în condiţiunile art. 37, alin. g din Statut,
precum şi asupra tuturor lucrărilor de orice natură,
ce ar intra în compunerea Enciclopediei României;
e. Sumele ce vor rezulta în folosul Asociaţiei, din
produsul vânzării directe a Enciclopediei României sau
din exploatarea ei comerciala de către oricare
întreprindere de editură, institute, asociaţie sau
persoană.
Art. 40. Pentru imprimare, vânzare, editare sau
comercializare a Enciclopediei României, Asociaţia va putea
încheia orice fel de convenţie, dar numai cu condiţia
recuperării sumei prevăzute la art. 38, alin. a, şi numai cu
condiţia sa asigure Asociaţiei în schimbul muncii incorporata
la lucrarea prevăzuta la art. 38, alin. b, un procent de cel
puţin 40% din beneficiul net, după deducerea cheltuielilor
şi a obligaţiilor.
XVI
DISPOZIŢIUNI TRANZITORII
Art. 41. Prin derogarea de la art. 17-39 din Statutele Asociaţiei,
pana la publicarea integrală a primei ediţii a Enciclopediei, şi
cel mult pe timp de patru ani, organele de conducere ale
Asociaţiei se vor compune din următoarele persoane:
a. Consiliul de Administraţie al Asociaţiei se va compune
din următoarele persoane:
Preşedinte: prof. D. Gusti;
Din partea Comitetului de Redacţie: ing. N. Arcadian, Dan
Botta, C. Enescu, D. Georgescu, Mircea Vulcănescu;
Din partea Comitetului de Gestiune: ing C. Orghidan, ing. C.
Bujoiu, ing. Gigurtu, av. N. Murgăşanu, av. Paul
Dragomir;
Director: dr. Virgil Leonte.
b. Comitetul de direcţie va fi compus din:
Preşedinte: prof. D. Gusti;
Administratori:
Din partea Comitetului de Gestiune: ing. C. Orghidan;
Din partea Comitetului de Redacţie: Mircea Vulcănescu;
Director: dr. V. Leonte.
c. Comitetul de cenzori va fi compus din:
Cenzori: Const. Flondor, Florin Oromolu;
Cenzori supleanţi: A. Golopenţia, Lazăr Ionescu.
d. Comitetul de Redacţie: ing. N. Arcadian, Dan Botta, dr.
Const. Enescu, D. Georgescu, N.
Georgescu-Roegen, prof. C. C. Giurescu, prof.
Const. Moisil, Mircea Vulcănescu.
e. Comitetul de Gestiune: ing. I. Bujoiu, av. P. Gr. I.
Dragomir, ing. I. Gigurtu, av. N. Murgăşanu, ing.
Const. Orghidan.
Art. 42. Orice descompletare prin demisie sau deces a
acestor Consilii, în cursul anului, se va completa prin
cooptare de către Consiliul de Administraţie. Cooptările
făcute se vor supune spre ratificare primei Adunări Generale.
Art. 43. Convenţiile prin care se regularizează situaţia
juridică a relaţiilor de fapt existente anterior înfiinţării
Asociaţiei, stabilindu-se drepturile şi obligaţiile reciproce
între Asociaţie, dr. Virgiliu Leonte, Uniunea Industriilor
Metalurgice şi Miniere, Societatea „Mica” şi Monitorul
Oficial, care cu diverse titluri au colaborat la întocmirea şi
imprimarea în curs a Enciclopediei României, vor fi semnate
valabil în numele Asociaţiei de persoanele următoare:
a. Convenţia dintre Asociaţie şi dr. Virgiliu Leonte va fi
semnată din partea Asociaţiei de către d-nii ing. C.
Orghidan şi Mircea Vulcănescu, administratori
delegaţi ai Asociaţiei;
97 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 98

b. Convenţia dintre Asociaţie şi U.I.M.M.R., va fi

semnată din partea Asociaţiei de către dr. V. Leonte,
ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI
Director, şi Mircea Vulcănescu, Administrator
delegat; SUMARE ALE VOLUMELOR V ŞI VI
c. Convenţia dintre Asociaţie şi Societatea „Mica” va fi (PROIECTE)5*
semnată din partea Asociaţiei de către d-nii ing. C.
Orghidan şi Mircea Vulcănescu, Administratori PROIECT I
delegaţi, şi dr. V. Leonte, Director;
d. Adresa Asociaţiei către Monitorul Oficial va fi
semnată din partea Asociaţiei de persoanele VOLUMUL V – CULTURA NAŢIONALĂ
prevăzute la punctul c de la acest articol.
Câte o copie din toate aceste convenţii va fi comunicată CUPRINDE:
fiecăruia din părţile reprezentate în fiecare convenţie. CREAŢIA CULTURALĂ a poporului românesc
privind complexul manifestărilor lui spirituale.
PLANUL,
I. CONDIŢIILE GENERALE ALE CULTURII
ROMÂNEŞTI
TRIBUNALUL ILFOV 1. Pământul
SECŢIA NOTARIAT 2. Neamul
3. Istoria: origini şi influenţe
PROCES-VERBAL NR. 26 209 4. Viaţa morală şi spirituală socială
Anul 1937, luna iulie 15 II. CARACTERELE ORIGINALE ALE CULTURII
ROMÂNEŞTI
Înaintea noastră, H. Udrea, judecător la Tribunalul Ilfov 1. Elemente
secţia de Notariat, asistat de d-l grefier ajutor Velcu, s-a 2. Structuri
prezentat astăzi, 15 iulie 1937, în pretoriul Tribunalului d-l 3. Forme şi stiluri
ing. N. Arcadian, Botta Dan, ing. Al. Bunescu, K. Gh. III. CREAŢIA ŢĂRĂNEASCĂ
Constantinescu, N. Cornăţeanu, Alex. Costin, R. Cresin, dr. 1. Caracteristici sociale
Enescu Const., Georgescu Dim., dr. N. Georgescu Roegen, 2. Elemente: originale şi însuşite
dr. Leonte Virgiliu, dr. Manuilă Sabin, Miasnicof Igor, dr. 3. Tipuri regionale de cultură
Mihoc Gh., av. N. Murgăşeanu, ing. Orghidan Const., dr. 4. Forme şi caractere specifice:
Oromolu Florin, dr. Sterian Paul, ing. Vardala loan şi a. Civilizaţia ţărănească (unelte, tehnici, locuinţă,
Vulcănescu Mircea. costum, decoraţie interioară);
Identitatea am constatat-o prin martorul I. Z. Vintilescu, b. Limbă (graiuri);
avocat, personal cunoscut nouă, care ne-a declarat că d-lor c. Înţelegerea lumii şi a vieţii. Religiozitatea;
sus-zişi sunt cei semnaţi în acest act constituit al Asociaţiei d. Arta (poezie, muzică, joc, teatru, sculptură,
A.S.P.E.R., la care se alătură şi Statutele, cerând părţile, prin plastică).
petiţia înregistrată la nr. 26 569, autentificarea prezentului 5. Conservarea şi transmiterea creaţiei
act în şase exemplare. IV. CREAŢIA CULTĂ
După ce am vizat cate şase exemplare, am cetit acest act 1. Caracterele sociale şi evoluţia
din cuvânt în cuvânt în auzul părţilor care ne-au declarat că 2. Formele creaţiei şi caracterele lor specifice:
acest act este făcut cu consimţământul d-lor şi că cinci din a. Limbă literară;
cele şase sunt semnate de d-lor şi martor. b. Filosofie şi teologie;
D-l I. Z. Vintilescu ne-a declarat că domnia-sa a redactat c. Ştiinţă: pură şi aplicată;
actul, după voia părţii. d. Tehnică, economie, drept;
În urmă, părţile şi martorul au subscris în prezenţa e. Artă: plastică, muzică;
noastră exemplarul ce se va păstra la dosar. f. Sport, radio, cinematograf
NOI, 3. Conservarea şi transmiterea valorilor:
Luând act de declaraţiunea părţilor, autentificăm a. Învăţământul;
prezentul act constitutiv al Asociaţiei A.S.P.E.R., scris pe b. Tiparul: cartea şi publicaţiile periodice;
coală de lei 27, anulat timbrul mobil de lei 25, duplicat pe 7 c. Biblioteci, muzee, instituţii culturale.
lei, şi timbrul aviaţiei de ... lei şi taxa de lei ... plătită la V. DESTINELE CULTURII ROMÂNEŞTI
Administraţia Financiară a Capitalei cu recipisa nr. ... Volumul V cuprinde:
conform legii timbrului. Acest proces-verbal s-a semnat de 1 400 pagini; 1 800 ilustraţiuni în text; 280 planşe colorate
noi şi de d-l grefier. şi fotografii în afară de text.
Trei planuri de trimitere sistematice;
Preşedinte, Un indice alfabetic cuprinzând 15 000 cuvinte cu materia
(ss) H. Udrea acestui volum.
Grefier, Volumul V apare în cursul anului 1939.
(ss) Velcu

<<< 98
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 99

VOLUMUL VI şi iugoslavilor, de autohtonii romanici, ei înşişi transmiţând

INSTITUŢIUNI ŞI PERSONALITĂŢI CULTURALE patrimoniul cultural al tracilor. Numai aşa putem îmbrăţişa,
într-o unitate, cultura daco-macedo-megleno şi istro-română
CUPRINDE: şi explica unitatea culturală a Sud-Estului.
TEZAURUL CULTURII ROMÂNEŞTI Printre istorici, teza aceasta este azi cvasiunanim
PARTEA I acceptată. Am folosit, în acest scop, inserându-le în planul
INSTITUŢIUNI CULTURALE nostru, lucrări ale domnilor Ion I. Nistor, Silviu Dragomir,
cuprinde monografiile aşezămintelor de cultură George Murnu şi George Brătianu.
româneasca din toate domeniile de creaţie spirituală Cadrul acesta – al evoluţiei concordante a romanilor de
naţională pretutindeni – a fost tras pentru toate punctele planului.
1. Aşezăminte religioase 2. Am urmărit, în capitolul condiţiilor generale ale
2. Şcoli culturii româneşti şi în cele două capitole ale condiţiilor
3. Biblioteci fiecărei culturi în parte, puncte de vedere diferite, aşa încât
4. Muzee nici unul din studii nu repetă pe celălalt.
5. Instituţii de cercetări Aşa, de exemplu, printre condiţiile spirituale, limba este
6. Asociaţii culturale înfăţişată în cadrul culturii româneşti în general, în
PLANUL: etimologia şi semantica sa latină, în legile sale. În cadrul
Numele, sediul şi aria de răspândire culturii populare, ea este înfăţişată sub aspectele sale
1. Istoricul dialectale şi sub-dialectale, în ceea ce s-ar numi etnografia
2. Organizaţie, membri, organe de conducere lingvistică, iar în cadrul celeilalte culturi, ea apare în evoluţia
3. Scopul sa literară, de la primele texte, prin şcoala latinistă şi
4. Mijloacele Eminescu, până azi.
5. Principale realizări 3. Fiind obligat la un termen altul decât „creaţia cultă”,
6. Caracterizare şi influenţă opus „culturii populare” căreia – cultură fiind – nu i se poate
Completată de: nega atributul „cult” şi căutând un termen paralel la „cultura
REALIZĂRILE CULTURALE ÎN IMAGINI populară”, am recurs la o nomenclatură care se poate
reprezentate prin inventarul material al monumentelor şi respinge, desigur, cu condiţia să punem în loc ceva mai bun.
creaţiunilor culturale, în planşe colorate, fotomontaje şi Am numit cultura populară „cultura reala”, fiind aceea
ilustraţiuni. care pleacă de la lucruri şi fiind, prin esenţă, temeiul vieţii
spirituale a unui popor, şi pe cealaltă „cultura ideală”,
PARTEA II întrucât pleacă de la „idei” şi poate fi – e cazul unei ţări pe
PERSONALITĂŢI CULTURALE care o cunoaştem cu toţii – rezultatul unui mimetism perfect.
GALERIA PERSONALITĂŢILOR CULTURALE 4. Am plecat de la un punct de vedere realist, acordând
precădere studiilor gata scrise, din care se poate extrage exact
Reprezentată prin cel dintâi repertoriu complet al ceea ce ne interesează sau care urmează a fi numai
creatorilor în domeniul spiritualităţii româneşti şi al faptelor completate sau uşor modificate. Problema care ni se pune
culturale recunoscute, cu bibliografiile respective şi un imens nu este a „ineditului” cu orice preţ, ci a unui studiu „optim”.
material ilustrativ. E cazul studiilor care poartă, în plan, indicaţia unui titlu
PLANUL: oarecare.
1. Viaţa
2. Influenţele primite
3. Opera
4. Caracterele ei ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI
5. Influenţa exercitată
Volumul VI cuprinde: PROIECT II
1 300 pagini VOLUMUL V – CULTURA NAŢIONALĂ
2 600 ilustraţiuni în text I
110 planşe în culori şi fotomontaje CONDIŢIILE CULTURII ROMÂNEŞTI
Volumul VI apare în cursul anului 1939. A. PĂMÂNTUL
1. Pământul românesc (S. Mehedinţi)
2. Pământul romanesc şi marile centre de cultură (N.
LĂMURIRI PRELIMINARE LA PLANUL Iorga)
VOLUMELOR V ŞI VI 3. Misiunea românească în răsăritul Europei (Dan Botta)
ALE ENCICLOPEDIEI ROMÂNIEI B. POPORUL
1. Constituire şi evoluţie
1. Planul volumelor V şi VI, înfăţişat aici în stare de a. Autohtonii Daciei (I. Andrieşescu)
proiect, pune de la început problema ariei de formaţiune a b. Romanizarea (C. Daicoviciu)
culturii româneşti. c. Năvălirile
Studiul iniţial urmează să nu se mărginească la geografia Goţi – gepizi
României – ca în volumul I – ci să îmbrăţişeze geografia
întregului Sud-Est, minus Grecia propriu-zisă, ca
manifestând aceleaşi forme de cultură, transmise bulgarilor
Slavi
Avari – cumani – pecenegi
Unguri
}
(A. Sacerdoţeanu)

99 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 100

<<< 100
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 101

d. Închegarea poporului romanesc (C. C. Giurescu); Metafizica (D. D. Roşca)

e. Mişcări în masa poporului romanesc (istoric lucrat Filosofia naturii (C. Noica)
de tineri cu metoda sociologică (echipa A. Filosofia culturii (V. Băncilă)
Golopenţia); Epistemologie (Z. Barbu)
f. Aluviuni (infiltraţiuni, colonizări), războaie, Logică (N. Bagdasar)
ocupaţii (istoric lucrat de tineri cu metoda d. Ştiinţele teoretice
sociologică) (echipa A. Golopenţia); Matematica (P. Sergescu)
g. Români de peste hotare (Th. Capidan) Astronomia (N. Coculescu)
2. Românii (antropologie) Fizica (N. Vasilescu-Karpen)
a. Trupul (Mitu Georgescu) Chimia (I. N. Cădaru)
b. Substratul psiho-fizic (Barbu Zevedei, S. Cupcea) Geografia (V. Mihăilescu)
3. Caracterele poporului romanesc şi unitatea lui Biologia
a. Limba (Iorgu Iordan) generală
b. Legea (D. Stăniloae)
c. Datina (D. Fotino)
d. Naţiunea (Dan Botta)
animală
vegetală } (Tr. Săvulescu)
Fiziologia (Gr. Benetato)
Antropologia (V. Papilian)
II Psihologia (M. Beniuc)
CREAŢIA CULTĂ e. Ştiinţele sociale
A. CONDIŢII SOCIALE Sociologia (A. Golopenţia)
1. Aşezare (A. Golopenţia) Economia politică (Eugen Demetrescu)
2. Trecut (în Vechiul Regat: de la boieri şi târgoveţi la Demologia (Mitu Georgescu)
burghezia modernă; în Transilvania: ascensiune de Politica (Bucur Şchiopu)
oieri şi emancipare de iobagi) (A. Golopenţia) Antropogeografia şi geopolitica (I. Vintilescu, A.
3. Structura sociologică a orăşenimii româneşti Golopenţia)
(conducătorii politici, conducătorii spirituali, Etica (Mircea Vulcănescu)
conducătorii economici, inteligenţa, burghezia mare, f. Contemplarea lumii şi a vieţii
mijlocie şi mică, funcţionarii rurali; rolul elementelor Proza literară (Al. Marcu)
alogene) (A. Golopenţia) Critică şi eseu (N. Roşu, H. Acterian)
B. CREAŢIA CULTĂ ROMÂNEASCĂ Poezia
1. Caractere. Creaţia, transmiterea şi conservarea în viaţa Pictura
spirituală a elitei Bisericească (D. I. Ştefănescu)
2. Evoluţia istorică Începuturile picturii moderne (G. Oprescu)
a. Între Roma şi Bizanţ (feudalism catolic – Până la război (F. Şirato)
autocraţie ortodoxă). Epoca întemeierii statelor După război (Al. Busuioceanu)
romane (George Brătianu) Sculptura (A. Broşteanu)
b. Cultura slavo-bizantina oblăduită de biserică din Arhitectura
epoca de consolidare a statelor romane (C. C. Veche (Grigore Ionescu)
Giurescu) Recepţiunile (Occidentalizarea) (G. M. Cantacuzino)
c. Laicizarea şi romanizarea, sub influenţa Renaşterii, Crearea unui stil arhitectural românesc
a Reformei şi a Umanismului. Veacul al XVII-lea (P. Antonescu)
(P. P. Panaitescu) Muzica Bisericească (Par. St. Petrescu)
d. Absolutismul luminat în ţările româneşti. Laică veche (M. Jora)
Fanarioţii în Muntenia şi Moldova; Austrieci în Laică modernă (Em. Ciomac)
Transilvania (I. Lupaş) Dansul (Em. Ciomac)
e. Renaşterea politică românească. Latiniştii Eliade Estetica (T. Vianu)
– Asachi, Kogălniceanu – Bălcescu (Victor
Papacostea) III
f. Liberalismul europenizator şi criticii lui CULTURA ŢĂRĂNIMII
conservatori (paşoptişti – liberali, junimişti – A. ŢĂRĂNIMEA ROMANEASCĂ (echipa A. Golopenţia)
Eminescu şi Creangă – sămănători) (I. Veverca) 1. Distribuţia geografică: aşezări răzleţe (comune cu
g. Spre sinteza dintre românesc şi european, ţărănesc casele risipite), sate, mahalale agricole ale târgurilor
tradiţional şi orăşenesc modern (Mircea şi oraşelor
Vulcănescu) 2. Număr (populaţia rurală şi urbană ţărănească)
3. Realizări 3. Conformaţie fizică şi psihologică
a. Limba literară 4. Trecut (de la moşneni şi răzeşi, prin clăcăşie, la ţăranul
Vechile texte (Al. Procopovici) de azi)
Şcoala latinistă (M. Pop) 5. Grupurile regionale („ţările” şi „ţinuturile”) vechi şi
Eliade-Rădulescu – Eminescu (D. Caracostea) noi (de colonizare)
b. Gândirea religioasă (D. Stăniloae) 6. Prefacerea de azi a ţărănimii (instrucţie publică,
c. Orientarea raţională în lume şi în viaţă raţionalizare a culturilor, orăşenizare, proletarizare în
4. Filosofia urma suprapopulării agricole, emigrare în oraş şi

101 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 102

trecere în muncitorime şi mica burghezie) ghicitori

Consecinţele ei de ordin cultural
B. CULTURA ŢĂRANIMII ROMÂNEŞTI
1. Caracterizare. Aspectul special al creaţiei, conservării
şi transmiterii de bunuri culturale în cultura tradiţională
a ţărănimii (a. creatorul ca purtător de cuvânt al obştei;
b. relativa mobilitate, datorită faptului că bunul cultural
ţărănesc nu e păstrat în scris, nici conservat în muzee; c.
ritmul de evoluţie lent)
2. Elemente
a. Casa, gradina şi ograda ţărănească
(Ardeal, Banat) (R. Vuia)
(Muntenia) (V. Mihailescu)
(Moldova, Basarabia) (V. Tufescu)
b. Îmbrăcămintea
(G. Oprescu, d-na A. Enăchescu, A. Golopenţia)
c. Economia ţărănească
pastoral-forestiera (H. H. Stahl)
pastoral-cerealieră (M. Pop)
cerealieră (M. Pop)
forme mixte (migraţiuni sezoniere, ocupaţii
anexe, pendulare spre oraş) (A. Golopenţia)
industria ţărănească (Roman Moldovan)
comerţul ţărănesc (A. E. Popa)
d. Limba: graiurile şi limba comună (Sever Pop, Emil
Petrovici)
e. Spiritualitatea ţărănească
Tradiţională
Religia creştinismul (Niţă Mihai)
Elemente păgâne (Romulus Vulcănescu)
Concepţii tradiţionale despre lume şi viaţă
(ştiinţa ţărănească)
Astronomie
Geologie
Geografie
Meteorologie
} (Ion Ionică)
g. Viaţa socială
Unităţi sociale
Familia – gospodăria
Neamul – vecinătatea. Cete de feciori, fete
Obştea satului – obştii regionale
Prilejuri
Clăcile
Sărbătorile
Întâmplările vieţii: copilărie, naştere, botez
(Ştefania Golopenţia)
Nunta: ieşitul la horă, peţit, logodnă, cununie
(H. H. Stahl)
Moarte: boală, bocit, înmormântare, praznice
(C. Brăiloiu)
Sărbătorile anului: Anul nou, Boboteaza şi
Sf. Ion, Lăsatul Secului, Sf. Gheorghe,
Paşti, Rusaliile, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae,
Crăciun (R. Vulcănescu)
Sărbătorile muncii: scosul oilor, seceriş,
culesul viilor, şezători, bâlciuri, târnosirea
caselor
Dreptul popular (H. H. Stahl)
C. TIPURI REGIONALE DE CULTURĂ ŢĂRĂNEASCĂ
Mehedinţi – Banatul de Sud – Haţeg (Al. Gregorian)
Argeş – Muscel
Prahova – Buzău – R. Sărat
Dolj – Romanaţi
Olt – Teleorman – Vlaşca
Neamţ – Năsăud – Mureş – Câmpulung (Virgil Şotropa)
Brăila – Ialomiţa (Vintilă Mihăilescu)
Constanţa – Tulcea (Radu Rucăreanu)
Vâlcea – Gorj (I. Conea)

Botanică (Valeriu Butura)

Vrancea (H. H. Stahl)
Ţara Oltului (Tr. Herseni)
Maramureş (Mihai Pop)
Munţii Apuseni
Zoologie Ţara Chioarului şi a Oaşului
Antropologie
Psihologie
Sociologie
Practici ţărăneşti
} (Ion Ionică)
Codrul (Basarabia) (P. Ştefănucă, F. Al. Ştirbu)
Transnistrenii (N. P. Smochină)
Istrienii (Leca Morariu)
Macedo-românii (Th. Capidan, Victor Papacostea)
Semnele vremii Timocenii (Em. Bucuţa)
Creştere de vite Românii din America (Andrei Popovici)
Practici (dr. Muţiu) D. STRATURI ŞI INFLUENŢE ÎN CULTURA
Medicină veterinară (dr. P. Bartoş) ŢĂRĂNIMII ROMÂNEŞTI
Agricultură Sentimentele preistorice (Radu Vulpe)
Terapeutică Elementele precreştine daco (traco) – romane (C.
descântat (Ştefania Golopenţia) Daicoviciu)
rugăciune (Iosif) Creştinismul
medicină empirică (V. Gomoiu, V. Bologa) Elemente însuşite din creaţia cultă românească şi străină
Modernă a. slavo-bizantină a Ţării Româneşti şi a Moldovei;
Instrucţia şcolară (A. Golopenţia) b. din cultura occidentală a austriecilor şi a ungurilor,
f. Arta ţărănească din cultura rusă;
Muzica şi jocul (C. Brailoiu) c. occidentală modernă a României (orăşenizarea).
Olărie (B. Slătineanu) E. CULTURA GRUPURILOR ALOGENE DIN
Cioplituri (Al. Tzigara-Samurcaş) ROMÂNIA
Icoane (I. Muşlea) a. Germani (saşi, şvabi)
Literatură b. Unguri
balade (P. Caraman, Tr. Herseni) c. Secui, ceangăi
doine
poveşti (P. Ştefănucă)

<<< 102
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:11 Page 103

IV II
ARIA DE INFLUENŢĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI CULTURA ROMÂNEASCĂ
A. ÎNFĂŢIŞAREA CONCRETĂ A CULTURII
a. La slavii de sud (Anton Balotă) ROMÂNEŞTI
b. La slavii de nord: cehi, moravi, poloni (P. P. 1. Cele două izvoare
Panaitescu) a. Cultura tradiţională obştească a ţărănimii (H. H.
c. În Rusia (E. Dvoicenco) Stahl, C. Brăiloiu)
d. În Grecia (V. Papacostea) b. Creaţia spirituală a elitei spirituale româneşti
e. În Ungaria (Petru Comarnescu, Radu Dragnea)
2. Cele două medii
V a. Cultura comună a orăşenimii
DESTINELE CULTURII ROMÂNEŞTI (D. Gusti) b. Cultura comună a ţărănimii
B. CARACTERELE ESENŢIALE SPECIFICE
CULTURII ROMÂNEŞTI
ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI 1. Structuri
2. Stiluri (Lucian Blaga)
PROIECT III III
VOLUMUL V – CULTURA NAŢIONALĂ CREAŢIA CULTĂ
I
CONDIŢIILE CULTURII ROMÂNEŞTI A. CONDIŢII SOCIALE
1. Aşezare: capitală, oraşe, târguri – „burghezie rurală”
A. PĂMÂNTUL 2. Număr
1. Pământul românesc (S. Mehedinţi) 3. Conformaţie fizică şi psihologică
2. Pământul românesc şi marile centre de cultură (N. 4. Trecut (în Vechiul Regat: de la boieri şi târgoveţi la
Iorga) burghezia modernă; în Transilvania: ascensiune de
3. Misiunea românească în răsăritul Europei (Dan Botta) oieri şi emancipare de iobagi)
B. POPORUL 5. Structura socială a orăşenimii româneşti (conducătorii
1. Constituire şi evoluţie politici, conducătorii spirituali, conducătorii
a. Autohtonii Daciei (I. Andrieşescu, R. Vulpe) economici, inteligenţa, burghezia mare, mijlocie şi
b. Romanizarea (S. Lambrino) mică, funcţionarii rurali; rolul elementelor alogene)
c. Năvălirile B. CREAŢIA CULTĂ ROMÂNEASCĂ
Goţi – Gepizi (Gh. Brătianu) 1. Caractere. Creaţia, transmiterea şi conservarea în viaţa
Slavi (P. P. Panaitescu) spirituală a elitei
Avari – cumani – pecenegi (A. Sacerdoţeanu) 2. Evoluţia istorică
Unguri (I. Lupaş) a. Între Roma şi Bizanţ (feudalism catolic –
d. Închegarea poporului românesc (C. C. Giurescu, autocraţie ortodoxă). Epoca întemeierii statelor
N. Iorga) române (George Brătianu)
e. Mişcări în masa poporului românesc (A. b. Cultura slavo-bizantină oblăduită de biserică din
Golopenţia şi alţii) epoca de consolidare a statelor române (C. C.
f. Aluviuni (infiltraţii, colonizări), războaie, ocupaţii Giurescu)
(idem ca mai sus) c. Laicizarea şi românizarea, sub influenţa Renaşterii,
g. Românii de peste hotare (Th. Capidan) a Reformei şi a Umanismului. Veacul al XVII-lea
2. Românii (Antropologie) (Mitu Georgescu) (P. P. Panaitescu)
a. Trupul (Fr. Rainer, Horia Dumitrescu, P. d. Absolutismul luminat în ţările româneşti:
Râmneanţu, I. Făcăoaru, V. Papilian, Popovici) Fanarioţii în Muntenia şi Moldova, austriecii în
b. – Sufletul (H. H. Stahl, V. Băncilă, Maria Holban, Transilvania (I. Lupaş)
Ionică R. Vulcănescu, L. Blaga, G. Focşa) e. Renaşterea politică românească: latiniştii Eliade
– Substratul psihofizic (G. Zapan, I. Moldovanu, [-Rădulescu] Asachi, Kogălniceanu – Bălcescu
I.-M. Nestor, N. Mărgineanu) (Victor Papacostea)
3. Caracterele poporului românesc şi unitatea lui f. Liberalismul europenizator şi criticii lui
a. Neamul (Mitu Georgescu) conservatori (paşoptişti – liberali, junimişti –
b. Limba (Sextil Puşcariu, Al. Rosetti, Th. Capidan) Eminescu şi Creangă – sămănători) (H. H. Stahl)
c. Legea (N. Crainic, Nae Ionescu, D. Stăniloae, V. g. Spre sinteza dintre românesc şi european, ţărănesc
Băncilă, L. Blaga) tradiţional şi orăşenesc modern (Mircea
d. Datina (Al. Dima, H. H. Stahl, C. Gerota, D. Vulcănescu)
Fotino) 3. Realizări
C. TRECUTUL a. Limba literară
Legăturile culturii cu viaţa [?] de texte (Al. Rosetti)
1. economică (I. Veverca) Vechile texte (N. Cartojan)
2. politică (Dan Botta) Până la Eminescu (D. Caracostea)
3. socială (Anton Golopenţia) După Eminescu (Iorgu Iordan)

103 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 104

<<< 104
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 105

b. Gândirea religioasă (D. Stăniloae, N. Crainic) Silvicultură

c. Orientarea raţională în lume şi în viaţă Zootehnie (Gh. K. Constantinescu)
Filosofia Medicină veterinară şi parazitologie (I. Ciurea, R.
Metafizica (ontologie) (I. Petrovici) Vlădescu)
Filosofia naturii (C. Noica) Medicină
Filosofia culturii (V. Băncilă) Chirurgie (C. Daniel, D. Gerota)
Epistemologie Medicală (D. Danielopol)
Logică Ortopedie (A. Rădulescu)
Ştiinţele naturii Dermatosifiligrafie (Fl. Sărăţeanu)
Matematică (P. Sergescu, G. Ţiţeica) Oftalmologie (D. Manolescu)
Astronomia (E. Oteteleşianu, N. Coculescu) Oto-rino-laringologie (N. Meţianu)
Meteorologia (N. Coculescu) Neurologie (N. Ionescu-Siseşti)
Fizica (V. Vâlcovici, N. Vasilescu-Karpen) Psihiatrie (C. Urechia, P. Tomescu)
Chimia (H. Hulubei, P. Bogdan) Obstetrică – ginecologie (C. Daniel, N.
Geografia generală (S. Mehedinţi, V. Zaharescu-Caraman)
Mihăilescu) Pediatrie (M. Manicatide)
Biologia (C. Gavrilescu, R. Codreanu, E. Farmacologie (E. Ţeposu)
Racoviţă, D. Voinov, Tr. Săvulescu) Igienă
Antropologia (Fr. Rainer) Sănătate publică
Psihologia (C. Rădulescu-Motru, F. Ştefănescu- Epidemiologie
Goangă, N. Mărginean, G. Zapan) Asistenţă socială
Ştiinţele spiritului Pedagogie
Sociologia Instituţie tehnică
Economia politică Instituţie naţională
Veacul al XIX-lea (Eugen Demetrescu, Străjeria
I. Veverca) Serviciul premilitar
Veacul al XX-lea (V. Madgearu, M. Serviciul militar
Manoilescu, Şerban Voinea, G. Serviciul social
Mladenatz, I. Răducanu, G. Taşcă) Instrucţie generală
Demologia Educaţie morală
Politica Previziuni sociologice, calculul conjuncturilor
Antropologia şi geopolitica e. Organizarea colectivităţii
Ştiinţele descriptive Dreptul
Mineralogia (L. Mrazec, G. Macovei) Public (Administrativ, constituţional) (Toader)
Exploatarea minieră (L. Mrazec) (Internaţional) (M. Antonescu)
Botanica (Alex. Borza, I. Grinţescu) Privat (Civil) (Andrei Rădulescu)
Zoologia (D. Voinov) (Procedură) (A. Filip, Paşcanu)
Cercetări hidrobiologice (Gr. Antipa) (Penal) (Constantinescu, V. Dongoroz)
Antropologia diferenţială (Fr. Rainer) (Comercial) (M. Bârcă)
Psihologia diferenţială (P. Râmneamţu) Roman
Etnografia (Valentin Al. Georgescu, C. Stoicescu)
Folclorul Filosofia Dreptului (O. Ionescu)
Filologia (Al. Rosetti) Etica (Mircea Vulcănescu)
Ştiinţele sociale descriptive f. Contemplarea lumii şi a vieţii
Ştiinţele istorice Proză literară (Perpessicius, Cioculescu, O.
Geologia (I. Simionescu) Papadima)
Paleontologia (I. Băncilă) Drama şi teatrul (I. M. Sadoveanu, T.
Biografia Vlădescu, H. Acterian)
Istoria: Poezia (Dan Botta, I. Pillat, Perpessicius)
Politică Pictura
Economică Bisericească (A. Golopenţia)
Socială Începuturile picturii moderne
Culturală (G. Oprescu)
d. Stăpânirea lumii şi a vieţii Până la război (F. Şirato)
Tehnica industriei (N. Vasilescu-Karpen) După război (Al. Busuioceanu)
Mecanică Sculptura (A. Broşteanu)
Electrotehnică Arhitectura
Tehnologie (Orbonaş) Veche (Grigore Ionescu)
Construcţii Recepţiunile (Occidentalizarea) (G. M.
Chimia aplicată Cantacuzino)
Agronomie (G. Ionescu-Siseşti) Crearea unui stil arhitectural românesc
Geofizică (Sabba Ştefănescu) Muzica

105 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 106

Bisericească (Păr. St. Petrescu) Gospodăria închisă

Laică veche (M. Jora) Tehnica agricolă
Laică modernă (Em. Ciomac) Păstoritul (S. Mehedinti, I. Conea, R. Vuia)
Dansul (Em. Ciomac) Pădurăritul
Estetica (T. Vianu) Industria casnică
C. VIAŢA CULTURALĂ A ORĂŞENIMII ŞI Meşteşuguri
PERSONALITATEA EI c. De ordin spiritual
1. Instituţiile care patronează creaţia, fac difuzare sau Limba
conservarea bunurilor culturale Graiurile (Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan)
2. Cenacluri, grupuri, conferinţe, operă, concepte, teatru, Limba comună
expoziţii, muzee, emisiuni radiofonice, cărţi, reviste,
ziare
3. Cultura comună a orăşenimii
D. CENTRELE CREAŢIEI CULTE ROMÂNEŞTI ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI
1. Capitala
2. Centrele provinciale (Iaşi, Cluj, Cernăuţi, Timişoara, PROIECT IV
Balcic, Sighişoara, ...) VOLUMUL V – CULTURA NAŢIONALĂ
IV I
CULTURA ŢĂRĂNIMII CONDIŢIILE GENERALE ALE CULTURII
A. ŢĂRĂNIMEA ROMANEASCĂ ROMÂNEŞTI
1. Distribuţia geografică. Aşezări răzleţe (Comune cu A. CONDIŢIILE GEOGRAFICE
casele risipite), sate, mahalalele agricole ale târgurilor Aria de formaţiune a culturii româneşti (20 p.)
şi oraşelor Vintilă Mihăilescu, La „Balcania” centrale („Balcania”, VI,
2. Număr (populaţia rurală şi urbană ţărănească) 1943, p. 1-13)
3. Conformaţie fizică şi psihologică B. CONDIŢIILE BIOLOGICE
4. Trecut (De la moşneni şi răzeşi, prin clăcaşi, la ţăranul 1. Număr, vitalitate, fertilitate (20 p.)
de azi) D. C. Georgescu şi Anton Golopenţia
5. Structura socială a ţărănimii (Celula: familia, 2. Tipul antropologic (30 p.)
gospodărie; celelalte unităţi: Neamul, vecinătatea, I. Făcăoaru, Structura rasială a populaţiei rurale din
grupuri de foşti mazili, obştea sătească, grupuri România, 20 p.
regionale („Ţările” şi „Ţinuturile”). P. Râmneamţu, Bărbatul român medio-normal, 28 p.
6. Prefacerea de azi a ţărănimii (Instrucţie publică, I. M. Nasta, G. G. Bontilă
raţionalizarea culturilor, orăşenizare, proletarizare în C. CONDIŢIILE ISTORICE
urma suprapopulării agricole, emigrare în oraş şi 3. Ilirii, thracii, geţii, dacii şi romanizarea lor (30 p.)
trecere în muncitorime şi mică burghezie). Radu Vulpe, Ilirii formarea poporului românesc („Cetatea
Consecinţele ei de ordin cultural. Moldovei”, nr. 8)
B. CULTURA TRADIŢIONALĂ A ŢĂRĂNIMII 4. Problema continuităţii şi a formării poporului roman
ROMÂNEŞTI a. În Dacia (15 p.)
1. Caractere. Aspectul special al creaţiei, conservării şi C. Daicoviciu, Dacier und Rumanien („Siebenburgen”);
transmiterii de bunuri culturale în cultura naţională Problema continuităţii în Dacia, 1940, 72 p.
a ţărănimii (a. Creatorul ca purtător de cuvânt al b. În Peninsulă (15 p.)
obştii; b. Nefiind păstrat în scris, nici conservat în Silviu Dragomir, La Patrie primitive des Roumains
muzee, bunul cultural ţărănesc e relativ mobil; c. („Balcania” VII, 1, 1944)
Ritmul încet al evoluţiei culturale ţărăneşti). 5. Evoluţia romanităţii din stânga Dunării
2. Creaţiile culturii tradiţionale a ţărănimii a. Formarea statelor româneşti (50 p.)
a. De ordin material George Brătianu, Origines et formation de l’Unite
Aşezările ţărăneşti: sălaşe, odăi, cătune, sate, Roumaine (340 p., 1948)
târguri, mahalale ţărăneşti ale oraşelor b. De la 1400-1714 (50 p.)
Curtea ţărănească (casa de locuit, dependinţe) Ion Lupaş, Istoria Unirii Românilor
(Gr. Ionescu, F. Stănculescu) c. De la 1714 până azi (50 p.)
Mobila şi decoraţia interioară (I. Chelcea) V. Papacostea (în lucru)
Ceramica 6. Evoluţia romanităţii din dreapta Dunării
Obiecte din lemn, crestături a. Imperiul Româno-Bulgar (15 p.)
Unelte C. C. Giurescu, Vlahia Asăneştilor (Cluj, 1901)
Port (doamna A. Enăchescu) b. Vlahia Mare (25 p.)
Gradina cu flori ţărănească (Al. Borza) George Murnu, Vlahia Mare (Minerva, 1916)
Biserici ţărăneşti, ţintirimul, troiţele, fântânile şi Ion I. Nistor, Vlahiile din Tesalia şi Epir („Analele
podurile (D. Stăniloae, N. Crainic) Academiei Române”, XXVI, 1944)
Jucării c. Sub turci (10 p.)
Hrana Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria
b. De ordin economic Aromânilor (Bucureşti, 1940, 415 p.)

<<< 106
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 107

D. CONDIŢIILE SPIRITUALE (2 volume) (1929 şi 1938)

7. Limba (40 p.) 8. Muzica (80 p.)
Th. Capidan, Romanitatea balcanică (40 p.; în a. Caracterele estetice ale muzicii populare
„Limbă şi cultură”) C. Brăiloiu, La musique populaire roumaine (Extras
8. Credinţa (30 p.) din „La Revue Musicale”)
D. Stăniloaie, Ortodoxie şi românism (p. 72-96, b. Problemele tehnice ale muzicii populare
„Biserica românească”) Tiberiu Alexandru
c. Tradiţiile de Crăciun
II Ilarion Cocişiu
CULTURA REALĂ d. Tradiţiile de nuntă
A. CONDIŢIILE SPECIFICE ALE CULTURII REALE Tiberiu Alexandru
1. Aşezările ţărăneşti e. Tradiţiile funebre
a. În Dacia (20 p.) Emilia Dragnea-Comişel
H. H. Stahl, Structurile teritoriale româneşti (în lucru) f. Doine şi cântece de lume
b. În Macedonia (10 p.) H. Brauner
Th. Capidan, Habitation et vie domestique des Macédo- Jocurile
Roumains (11 p.; în „Les Macédo-Roumains”) Tiberiu Alexandru
2. Biologia satului (30 p.) g. Jocurile de copii
Dr. D. C. Georgescu Emilia Dragnea-Comişel
3. Evoluţia satului h. Rituri magice
a. În Dacia (30 p.) Secerişul, claca
H. H. Stahl (în lucru) Ilarion Cocişiu
b. În Macedonia (20 p.) Caloianul, paparudele
Th. Capidan, Românii nomazi (Cluj, 1926) Emilia Dragnea-Comişel
4. Spiritul satului 9. Plastica
a. Graiuri (50 p.) a. Ceramică (30 p.)
I. Şiadbei, Originile dialectelor române (28 p.; 1933) Barbu Slătineanu, Ceramica românească (Fundaţia
Th. Capidan, Graiurile româneşti transdanubiene pentru Literatură...)
(„Limbă şi Cultură”; 25 p.) b. Sculptură (40 p.)
b. Credinţa (30 p.) Al. Tzigara-Samurcaş, Izvoadele de crestături ale
V. Băncilă, Calendarul ţăranului român (1928, 40 p.)
Gh. Focşa, Aspectele spiritualităţii săteşti („Sociologie Ion Muşlea, Xilogravurile ţăranilor români din Ardeal
românească”, 1937, 11 p.) („Arta şi tehnica grafică”, nr. 8.)
D. Stăniloae, Ortodoxie şi românism (p. 72-96) c. Pictură (40 p.)
C. Rădulescu-Motru, Cultura românească şi Ion Muşlea, Icoanele pe sticlă la Românii din Ardeal
politicanismul („Şezătoarea”, XXIV, 1928)
B. FORMELE CULTURII POPULARE I.C. Ioanidu şi Gh. Gh. Rădulescu, Icoana pe sticlă
5. Mitologie (40) (1943, 16 p.)
P. Caraman: Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă d. Ţesături (50 p.)
la români şi slavi. Contribuţii la studiul mitologiei Gh. Oprescu, L’art du paysan roumain (1937)
creştine din Orientul Europei, 1931, 98 p. Liviu Teclu, Studiu asupra covoarelor româneşti (115
T. Pamfile, Sărbători de vară p., 33 pl., Cluj, 1938)
6. Poezie Gh. Olszewski, Covoare vechi româneşti (7 pl.,
a. Colinde, cântece de stea (10 p) Bucureşti, 1926)
N. Cartojan, Colindele cu steaua („Arta şi tehnica e. Costum (30 p.)
grafică”, nr. 6) Gh. Oprescu
b. Doine (20 p) Alexandrina Enăchescu Cantemir, Costumul
Emil Giurgiuca popular românesc (planşe)
c. Balade (20 p) 10. Jocul (30 p.)
D. Caracostea, Balada populară română (1936; curs) Margareta Vulcănescu (în lucru)
d. Poveşti (20 p) 11. Teatrul
P. Caraman a. Pluguşorul (10 p.)
e. Descântece (10 p) I. Muşlea
Ştefania Golopenţia b. Capra (10 p.)
f. Bocete (10 p) I. Muşlea
C. Brăiloiu c. Irozii (10p.)
g. Proverbe (20 p) C. Brăiloiu
I. Muşlea d. Mironosiţele (10 p.)
h. Cimilituri (20 p) St. Petruţiu, Mironosiţele („Anuarul Arhivei de
Gh. Pascu, Despre cimilituri. Studiu folcloric folclor a Academiei Romane”, IV, 16 p.)
7. Literatura (50 p.) 12. Arhitectura (60 p.)
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura română Arhitecţii N. Goga, I. Puşchilă, I. Skeletty şi C. Joja.

107 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 108

a. Aria stilului arhitectonic românesc c. Sărbători de iarnă (30 p.)

b. Arhitectura laică Gh. Focşa: Le Village roumain pendant les fêtes
Condiţiile exterioare religieuses d’hiver (Extras din revista
Metodele de construcţie „Zamolxis”“, III, 1940-1942, Bucureşti,
Volumul, planul, faţadele Dacia-Traiană, 1945, 44 p.)
Ornamentica 16. Dreptul popular
c. Arhitectura bisericească a. În Moldova şi Ţara Românească (30 p.)
Coriolan Petranu, Bisericile de lemn din Maramureş H. H. Stahl
Victor Brătulescu, Bisericile de lemn b. În Transilvania (20 p.)
d. Casa şi interiorul (20 p.) Prof. Ioan Matei (Academia Comercială din Cluj)
Arh. Angela Skeletty şi arh. Florica Bărbulescu 17. Forme de viaţă socială
13. Ştiinţa H. H.Stahl (40 p.)
a. Astronomia (20 p.) a. Târguri şi sate
Pamfile Papadima, b. Categorii sociale
Ion Ionică, Reprezentarea cerului (Editura I. S. R.) c. Neamuri şi familii
b. Meteorologia (20 p.) C. STILUL POPULAR ROMÂNESC
Traian Gherman, Meteorologia populară (Bucureşti, Mircea Vulcănescu
1928, 169 p.)
c. Geologia (10 p.)
I. Vintilescu VOLUMUL VI – CULTURA NAŢIONALĂ
d. Geografia (10 p.) III
I. Vintilescu CULTURA IDEALĂ
e. Sistemul metric (10 p.)
P. Stanculescu A. CONDIŢIILE SPECIFICE ALE CULTURII IDEALE
f. Botanica (15 p.) 1. Aşezările urbane, sensul geografic şi politic al oraşului
Valeriu Butura, Etnobotanica („Sociologie românesc (10 p.)
Românească”, an IV, nr. 1-3, 1939, 10 p.) Ion Conea
g. Medicina (25 p.) 2. Biologia oraşului, viaţa colectivă, originile, sensul şi
Valeriu Bologa şi Const. Gheorghiu: Étude de tendinţele ei (10 p.)
l’ethnographie médicalle en Roumanie (XVIIe Anton Golopenţia
Congrès international d’anthropologie, 3. Istoria burgheziei româneşti (40 p.)
Bucarest, 1939) Gh. Zane
14. Tehnica 4. Limba literară
a. Păstoritul (20 p.) a. Vechile texte
Traian Herseni, L’Organisation pastorale en Al. Procopovici
Roumanie („Arhiva pentru reformă şi ştiinţa b. Şcoala latinistă (10 p.)
socială”, 1936, 14 p.) D. Procopovici
b. Creşterea vitelor (20 p.) c. Epoca de formaţiune a limbii literare moderne
Ing. Stănculescu şi H. H. Stahl (20 p.)
c. Lucrul pământului (20 p.) D. Caracostea
Ing. Stănculescu şi H. H. Stahl d. Problemele limbii noastre literare (10 p.)
d. Păduritul (20 p.) Th. Capidan, Limba noastră naţională („Limbă
Ing. Stanculescu şi H. H. Stahl şi cultură”)
e. Ocupaţiile industriale (20 p.) B. FORMELE CULTURII IDEALE
Anton Golopenţia 1. Gândirea religioasă (30 p.)
f. Negoţul (10 p.) D. Stăniloae şi colaboratorii săi de la Academia
Anton Golopenţia Teologică din Sibiu
g. Meseriile anexe (10 p.) 2. Filosofia
Anton Golopenţia a. Metafizica (10 p.)
15. Datina D. D. Roşca
În viaţa individuală b. Filosofia culturii (10 p.)
a. Naşterea şi botezul (20 p.) P. Comarnescu
Ştefania Golopenţia c. Estetica (5 p.)
b. Nunta (20 p.) Tudor Vianu, Istoria esteticii
H. H. Stahl d. Logica (5 p.)
c. Moartea şi înmormântarea (30 p.) C. Noica
C. Brăiloiu e. Etica (5 p.)
În viaţa colectivă Mircea Vulcănescu
a. Sărbători agricole (30 p.) f. Politica (10 p.)
Ion Ionică, Dealul Mohului (Editura I. S. R.) Petre Pandrea
b. Sărbători pastorale (20 p.) g. Filosofia dreptului (5 p.)
I. Muşlea Mircea Goruneanu

<<< 108
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 109

3. Artele b. Astronomia (10 p.)

a. Literatura Const. Pârvulescu, Tablou sinoptic al evoluţiei
Vechea literatură religioasă (20 p.) astronomiei în România (27 p. 1937)
Dan Simionescu c. Fizica (10p.)
Vechea istoriografie (30 p.) N. Vasilescu-Karpen, La Phisique en Roumanie
Dr. Aurel Iordănescu (1937, 30 p.)
Literatura modernă: d. Chimia (10 p.)
De la Cantemir până la Eminescu (50 p.) P. Bogdan, Le développement de la chimie en
Olimpiu Boitoş Roumanie (1937, 40 p.)
De la Eminescu până în zilele noastre (50 p.) e. Biologia (10 p.)
Basil Munteanu, Panorama de la littérature Traian Săvulescu, Les progrès de la biologie
roumaine végétale en Roumanie (1937, 20 p.)
b. Teatru f. Antropologia (10 p.)
Epoca începuturilor (30 p.) Prof. dr. Victor Papilian et Const. Velluda:
Al. Ciorănescu L’historique de l’anthropologie en Roumanie
Epoca contemporană (30 p.) (1939, 20 p.)
Ion Marin Sadoveanu g. Anatomia (10 p.)
Ion Anestin, Schiţă pentru istoria teatrului Prof. dr. Grigore T. Popa
românesc (190 p.) h. Fiziologia (10 p.)
c. Pictura Prof. dr. C. Mihăilescu
Epoca picturii bizantine (20 p.) i. Psihologia (5 p.)
I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture Gh. Zapan
religieuse en Bucovine e ten Moldavie depuis les 5. Ştiinţele descriptive
origines jusqu’en XIX-e siècle (Paris, 1928) a. Geografia (10 p.)
Începuturile picturii moderne (20 p.) S. Mehedinti, Quelques observations sur l’évolution
Gh. Oprescu, Pictura românească în secolul al de la géographie en Roumanie (1937, 45 p.)
XIX-lea b. Meteorologia (5 p.)
Epoca contemporană (30 p.) G. Demetrescu
N. Argintescu-Amza c. Mineralogia (10 p.)
d. Sculptura (10 p.) L. Mrazec, Les conquêtes faites en Roumanie dans le
Tudor Vianu, Sculptura românească („Arta şi domaine de la science minéralogique (1937, 55 p.)
tehnica grafică”, iunie-septembrie, 1938) d. Botanica (10 p.)
e. Artele minore (10 p.) e. Zoologia (10 p.)
Marcel Romanescu, Argintăria la Bănăţeni şi Eugen Botezat
Românii Balcanici în veacurile XVI-XVIII. f. Etnografia
Odoarele noastre bisericeşti (Craiova, 1943) Emil Romulus Vuia, Istoria şi starea actuală a studiilor
Turdeanu, La broderie religieuse en Roumanie etnografice şi folklorice în România (1939, 44
(„Cercetări literare” 1940, p. 164-214) p.)
f. Cinematografia (5 p.) g. Demografia (5 p.)
Ion Cantacuzino dr. N. Georgescu-Roegen
g. Arhitectura (40 p.) h. Economia politică (5 p.)
Arhitecţii E. Goga, I. Puşchilă, I. Skeletty şi Gh. Strat
C. Joja i. Sociologia (10 p.)
Arhitectura monumentală thraco-romană Traian Herseni, Sociologie românească. Încercare
Arhitectura veche românească istorică (1940, 167 p.)
Arhitectura modernă 6. Ştiinţele narative
Plastica monumentală a. Geologia (5 p.)
h. Muzica Sava Athanasiu, Privire istorică asupra dezvoltării
Bisericească (15 p.) cunoştinţelor geologice relative la România
Pr. I. Petrescu („Memoriile Secţiunii ştiinţifice”, III,
Laică veche (15 p.) 1936, tom 11, 17 p.)
Gh. Breazul, Patrium Carmen b. Paleontologia (5 p.)
Laică modernă (15 p.) c. Arheologia (10 p.)
E. Ciomac Radu Vulpe, L’activité arhéologique en Roumanie
i. Dansul (5 p.) (27 p.)
Gh. Breazul d. Numismatica (5 p.)
h. Sporturi (10 p.) Emil Condurachi
Neagu Boerescu e. Istoria (25 p.)
4. Ştiinţele pozitive Victor Papacostea
a. Matematica (10 p.) f. Filologia
Petre Sergescu, Le développement des sciences Clasică (10 p.)
mathématiques en Roumanie (1937, 47 p.) D. Pippidi

109 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 110

Romanică (10 p.) Oto-rino-laringologia (5 p.)

I. Şiadbei Prof. dr. Ioan Teţu
Slavă (5 p.) Clinica medicala (5 p.)
Damian P. Bogdan D. Danielopol, Evoluţia clinicii medicale în
Bizantină România (La vie scientifique en Roumanie,
Alexandru Elian vol. 2 p...)
7. Ştiinţele tehnice Obstetrica-ginecologie (5 p.)
a. Mecanica (10 p.) Prof. dr. D. Săvulescu (în lucru)
N. Vasilescu-Karpen, Avântul industrial în Urologia (5 p.)
România (1937, 34 p.) Dr. V. Trifu
b. Electromecanica (5 p.) Farmacologia (10 p.)
Ing. Paul Cartianu Dr. Pompei Gh. Samarian, Farmacia în trecutul
c. Geniul civil (15 p.) românesc
Prof. ing. I. Ionescu, Geniul civil (1937, 37 p.) k. Igiena (5 p.)
d. Geodezia (5 p.) Dr. Gh. Banu I.
Prof. ing. D. Orăşanu, Geodezia României în l. Pedagogia (5 p.)
raport cu geodezia internaţională (1937, 21 p.) C. Narly
e. Chimia aplicată (5 p.) m. Dreptul (40 p.)
Prof. dr. G. P. Pamfil, Progresele chimiei moderne Mircea Manolescu, Petre Pandrea şi Val. Al.
şi aplicarea lor la punerea în valoare a bogăţiilor Georgescu
naturale (1925, 13 p.) Privat
f. Agronomia (10 p.) Penal
Gh. Ionescu-Siseşti, Dezvoltarea ştiinţei agricole Public
în România (1937, 40 p.) Internaţional
g. Silvicultura (10 p.) Roman
Ing. I. Sabău Istoria dreptului şi dreptul comparat
h. Zootehnica (10 p.) 8. Stilul de viaţă
G. K. Constantinescu, Contribuţia României la a. Costumul
progresul ştiinţei zootehnice (1937, 20 p.) Preoţesc (10 p.)
i. Medicina veterinară şi parazitologia (10 p.) S. Reli, Originea şi evoluţia istorică a costumului
I. Ciurea şi R. Vlădescu, Medicina veterinară şi preoţesc la români (48 p.)
parazitologia animală (1937, 19 p.) Militar (10 p.)
j. Medicina umană Laic (10 p.)
Vechea medicină (10 p.) Marcel Romanescu, Introducerea la istoria
Dr. Victor Gomoiu costumului românesc („Revista Istorică
Patologia (5 p.) Română”, 1945, p. 467-483)
M. Ciucă şi C. Ionescu-Mihăieşti, Evoluţia b. Casa şi interiorul (15 p.)
patologiei experimentale, a imunologiei şi Ion Cosmescu
medicinei preventive (La vie scientifique en c. Ceremonialul
Roumanie, vol. 2, 13 p.) De curte (10 p.)
Chirurgia (10 p.) Dan Simionescu
Dr. Liviu Câmpeanu Militar (10 p.)
Neuropatologia (5 p.) Comandor Ion L. Mircescu
C. Parhon, Evoluţia şi progresele neuropatologiei Bisericesc (15 p.)
în România (La vie scientifique en Roumanie, Judiciar (15 p.)
vol. 2, 3 p.) G. Fotino
Endocrinologia (5 p.) Burghez (15 p.)
Dr. Şt. Milcu C. INSTITUŢIILE DE CONSERVARE ŞI DIFUZARE
Psihiatria (5 p.) A CULTURII
Dr. I. Popescu-Sibiu, Evoluţia psihiatriei în 1. Mănăstirile (15 p.)
România S. Reli, Cultura religioasă în mănăstirile noastre
Pediatria (5 p.) voievodale („Candela”, 1944-1945)
M. Manicatide, Dezvoltarea pediatriei în 2. Şcolile înalte (Academiile) (15 p.)
România (La vie scientifique en Roumanie, P. P. Panaitescu
vol. 2, p. 181-182) 3. Societăţile de cultură (15 p.)
Dermato-sifiligrafia (5 p.) Octavian Neamţu
Florin Sărăteanu, Evoluţia dermato-sifiligrafiei în 4. Fundaţiile culturale (20 p.)
Romania Octavian Neamţu
Oftalmologia (5 p.) 5. Bibliotecile (10 p.)
Dim. Manolescu, Dezvoltarea oftalmologiei în G. Baiculescu
România (La vie scientifique en Roumanie, 6. Muzee
vol. 2, p. 189-194) Arheologice

<<< 110
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 111

D. Tudor Note:
De artă
F. Şirato 1. „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XV,
Ştiinţifice nr. 1-4, p. 95-100, Bucureşti, 2004.
7. Tiparul (25 p.) 2. „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XV,
8. Presa (25 p.) nr. 1-4, p. 101-106, Bucureşti, 2004.
Mircea Grigorescu „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XV,
nr. 1-4, p. 107-116, Bucureşti, 2004.
* Aderenţi din momentul constituirii, lipsă la semnarea
IV actului constitutiv, cooptaţi de prima Adunare Generală.
CONTRIBUŢIA ROMÂNEASCĂ LA CULTURA * „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XV,
ALTOR ŢĂRI nr. l-4, p. 117-148, Bucureşti, 2004.
1. Bulgaria (10 p.)
Al. Iordan, Înrâuriri româneşti la literatura şi
viaţa bulgarilor
2. Serbia (10 p.)
Emil Turdeanu, Din vechile schimburi culturale
dintre români şi iugoslavi (1939, 70 p.)
3. Grecia (10 p.)
Alexandru Elian
Damian T. Bogdan, Daniile româneşti la Athos
4. Ungaria (15 p.)
I. Lupaş, Corvinii, Nicolae Valahul, Mihai
Valahul etc.
Anastase Haciu, Aromânii
5. Rusia (25 p.)
P.P. Panaitescu, Nicolas Spathar Milescu
1637-1708; L’influence de l’oeuvre de Pierre
Moghila; Le Prince Démètre Cantemir et le
mouvement intellectuel russe sous Pierre le
Grand
E. Dvoicenco, Relaţiile culturale ruso-române în
secolul al XIX-lea
6. Franţa (15p.)
Barbu Brezianu
7. Orientul Apropiat (15 p.)
Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul
ortodox
V
DESTINELE CULTURII ROMÂNEŞTI
D. Gusti

111 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 112

Treisprezece scrisori
ale lui Traian Herseni
adresate lui Henri H. Stahl
1929-1940
Zoltán ROSTÁS
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
University of Bucharest, Faculty of Journalism and Mass Comunication
Personal e-mail:zoltan.z.rostas@gmail.com
Abstract:
The letters below, published here for the first time, are very important for at least two reasons. First, they reflect in a
new and richer manner the personal relations between two key members of the Gustian School. Thus, we discover that
the two were bonded, at a certain time, by a more profound friendship than assumed before. Secondly, the letters present
us a Herseni which diverges slightly from the consecrated image of a researcher – that is, focused exclusively on science
and academic career – a curious Herseni, using vivid and colorful language and describing little Berlin adventures.
Keywords: letters, Traian Herseni, Henri H. Stahl, Gustian School

Î
n seria volumelor de documente legate de
activitatea Şcolii Sociologice de la
Bucureşti – atât de necesare pentru
semnificaţia lor socială şi culturală –, publicarea
scrisorilor lui Traian Herseni către Henri H. Stahl poate
să fie considerată un eveniment. Cei doi sociologi,
alături de Mircea Vulcănescu şi Anton Golopenţia, au
fost cei mai importanţi – atât prin ataşamentul faţă de
Şcoala Gustiană, cât şi prin propria lor operă ştiinţifică.
După Gheorge Vlădescu-Răcoasa şi Mircea Vulcănescu,
ambii au devenit asistenţii profesorului Gusti în toată
perioada anilor ‘30. Ambii au participat la cercetările
monografice, Stahl din 1926, Herseni din 1927. Ambii
au devenit figuri centrale ale cercetării şi predării
sociologiei monografice.
Dar, de la mijlocul anilor ‘30 angajamentele lor
sociale şi politice încep să se diferenţieze. Faptul că Stahl
acceptă să-l urmeze pe Gusti la Fundaţia Culturală
Regală Principele Carol, iar Herseni refuză, încă nu
poate fi considerată o distanţare a ultimului nici faţă de
Gusti, nici faţă de monografie, cu atât mai mult cu cât
amândoi ocupau funcţii de coordonare în desăvărşirea
unor monografii.
Totuşi, prăpastia dintre ei se lărgeşte, pentru că
Herseni devine legionar în 1937 – fără să se delimiteze,
însă, de Şcoala Gustiană. Ruptura vremelnică dintre cei
doi s-a produs în toamna anului 1940, când Herseni
devine demnitar şi scrie în oficiosul legionar Cuvântul,
iar Stahl este nevoit să se ascundă şi lucrează la un studiu
sociologic despre natura mişcării legionare. 1940 este şi
anul ultimelor scrisori ale lui Herseni.
Corespondenţa dinte cei doi discipoli importanţi ai
lui Gusti, din care s-au păstrat numai epistolele scrise de
Herseni, trădează o legătură de prietenie mult mai
profundă în perioada interbelică decât se credea. Din
aceste epistole şi din alte surse recent publicate, ne dăm
seama că aceste raporturi personale au fost inegale ca
intensitate: în prima fază, 1927-31, au fost intense, ca
apoi să se răcească la inceputul anilor ‘30, pentru ca la
sfârşitul aceluiaşi deceniu să se normalizeze. Apoi,
brusc, se întrerup total pentru o vreme.
Aceste scrisori modifică şi imaginea autorului lor.
Dacă din sursele disponibile nouă s-a degajat imaginea
cercetătorului auster, aplecat excusiv asupra muncii
ştiinţifice, cel puţin din scrisorile din ‘29-‘30 ne apare,
cu totul dimpotrivă, imaginea unui tânăr cercetător care
se intereseză şi de alte domenii ale culturii, fiind plin de
viaţă, dispus la aventuri, cu simţul umorului bine
dezvoltat, jovial. Din aceste scrisori ne dăm seama şi de
rădăcinile berlineze ale sensibilităţilor sale sociale, care
se manifestă puternic în publicistica sa din acea vreme.
Sunt încredinţat că publicarea acestor scrisori ale lui

<<< 112
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 113

Traian Herseni vor contribui la nuanţarea imaginii /carte poştală/

sociologului deopotrivă erudit şi talentat cercetător de /24. XII. 29/
teren. Nu mai puţin interesante vor fi şi alte scrisori din Herrn H. Stahl avocat
micul volum intitulat Epistolar gustian, care urmează să Str. Isvor 129
apară la Editura Paideia sub îngrijirea mea, din care am Bukarest, Rumänien
decupat, pentru acest număr al revistei Transilvania,
scrisorile lui Traian Herseni. Bătrâne Ricule, vei avea bunătatea să transmiteţi
familiei salutările Berlinului şi cine nu crede să vie să le
Berlin, 3/II 1929. primească singur. Astă seară am fost de vină că un
monografist a înghiţit un concert religios la Dom.
Dragă Ricule1, am zis că-ţi scriu? Am zis. Deci îţi Sărmanul Herseni!
scriu. Dacă aşa sunt eu? Cu bine
E foarte bine aici la Berlin. Din punctul de vedere al Cataline M. Cotescu7
ştiinţei, evident – sau mai exact al culturii. E un oraş cu Transmite şi salutările mele
un puternic ritm de viaţă. E ceva de sfârşit de veac. Storc Traian Herseni
clipa de toate posibilele ei bucurii. Intens şi întins.
Filosofia şi sportul, gândirea şi cârnaţii cu bere sau
munca şi petrecerea aici nu sunt antinomice. Sigur – tu 13. I. 1930.
le şti ăstea – dar asta nu mă poate opri să le remarc şi eu.
Universitatea însă nu e teribilă. S’au întins aici numai Dragă Ricule, îţi scriu foarte neregulat pentrucă nu
somităţi mondiale, ceea ce e dezastruos, pentrucă e un socotesc corespondenţa între prieteni ca o obligaţie, ci
lucru care înseamnă pe cealaltă faţă: oameni bătrâni. Toţi ca o plăcere. Or, nu odată ni se întâmplă să n’avem ce
profesorii de pe aici sunt trecuţi de jumătate veac. Între scrie, – de ce ne-am forţa să întocmim fraze de
ei şi studenţi timpul a săpat prăpăstii greu de trecut. complezenţă? – mai bine nu scrim. Totul e să fim înţeleşi
Aproape toţi bat alături de spiritul veacului. Noroc că-i asupra semnificaţiei faptului. – Viaţa aici la Berlin, – a
înlocuieşte perfect bibliotecile, puse admirabil la punct. noastră – ca pretutindenea. Fără îndoială că lumea are
Vierkantd2, un om serios de altfel, s’a apucat acum multe bucurii dar nu ni-s date nouă toate. Noroc că nici
pe sfârşite de metafizică. În semestrul acesta ţine un curs durerile. Zilele se scurg agale şi ne dăruesc între
de Antropologie filosofică – vrând să stabilească locul platitudini şi câte un „eveniment”. Un curs la
pe care îl ocupă omul în lume. Asta la sociologie. Şi un universitate, lectura unei cărţi şi câte o plimbare printre
curs despre Sociologia Puterii. Thurnwald3 ţine cursuri monumente, – obişnuitul. Câte un spectacol – pe care
interesante de etnologie dar elementare de tot şi metodic greu ni-l permitem din bursa statului – câte o vizită de
cu chipuri. Sombart4 ţine un curs de economie politică curtoazie pe la localuri de „pierzanie” de ex. Clubul
– sociologie foarte rar. Cunow5 din păcate nu ţine homo-sexualilor (splendid organizat) – extraordinarul.
cursuri. Nici în semestrul trecut n’a ţinut. Nu ştiu ce e Dacă însă socotelile financiare îmi vor permite sper să
cu el. De altfel unde-i prof. extraordinar nu-i obligat – vizitez câteva din oraşele germane: Hamburg, Dresda,
şi o fi găsit omul altceva mai bun de făcut. Aici cursurile Leipzig, Halle. Mai târziu altele.
nu prea sunt o afacere. Le frecventează aşa de puţină Citesc că magistrul hoinăreşte pe la Barcelona. N’ar
lume şi cu aşa de puţin entuziasm. Numai seminariile fi nimic, dar i-am trimis materialul monografic (cadrul
sunt la ceva bune. Dar acolo se pătrunde greu. cosmologic) şi nu ştiu dacă nu se întârzie lucrurile pe
Eu deocamdată nu fac nimic. Adică mă lupt cu limba calea aceasta. Îmi pare rău că nu ţi l-am trimis ţie. Dacă-l
germană. Îmi vine foarte greu. Pentrucă sunt lipsit de poţi lua de-acasă, ia-l. Barem aş vrea să ştiu dacă a sosit
aptitudini linguistice. Dar dacă trebue o facem şi pe asta. ca să fiu liniştit. – Cred că am scos tot ce s’a putut scoate
Pe urmă am de gând să profit cât mai mult. Cursuri, din el – mare lucru însă nu era de unde. Barem
biblioteci, muzee, teatre. Opere berechet – tocmai bine aparenţele să fie salvate. Stâna o trimit mai târziu, nu e
trece un an. cred nici o grabă – „unităţile sociale” vor fi publicate mi
Pela Bucureşti ce mai e? Am vorbit cu magistrul6 în se pare în vol. II. – Cadrul Cosm. te rog mai citeşte-l şi
privinţa redactării şi a spus că-mi trimite materialul să-l tu odată – pentru mai multă siguranţă. – cred că mi-au
redactez aici. Şi eu cred că ar fi bine. Am vreme. Chiar ţin, scăpat unele erori şi apoi pentru coordonarea cu restul
în definitiv e munca mea şi tot eu o pricep cel mai bine, – materialului ceea ce eu nu puteam face.
poate aş putea scoate ceva din ea. Trimiteţi-mi-o, vă rog. Îţi mulţumesc pentru „Răzăşie” – m’am lămurit
Orice te-ar interesa de aici şi despre cari îmi stă în complet asupra atâta cât tratezi. Şi-mi place – şi ce scri
putinţă să te informez – îţi sunt la dispoziţie. şi cum scri. De altfel în ce mă priveşte totdeauna am
Salutări monografiştilor şi celor veseli şi celor trişti. avut multă încredere în ceea ce faci tu.
Ce mai nou pe la univ. din Buc? Dar în ţară? M’ar
Cu prietenie interesa în special aplicarea legii administrative şi persoanele
Traian Herseni directorilor regionali, nu ştiu decât pe-al Ardealului şi al

113 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 114

<<< 114
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 115
Basarabiei. – Dar „familia”? Dacă o vezi pe Catalina mustr-o T. Herseni
în numele meu – i-am scris în privinţa Eddelor8 şi nu mi-a Bei Neumann
răspuns deşi în definitiv numai pe dânsa o interesează.
Salutări tuturor prietenilor şi camarazilor
monografişti, – ţie o prietenească strângere de mână.
Traian Herseni
T. Herseni
Bei Neumann
Berlin N4
Dlui H.H. Stahl – avocat
Bucureşti
Str. Izvor 129
28 I. 930
Dragă Ricule, îţi răspund cu o întârziere de două zile.
Nişte afaceri foarte importante, chipurile, m’au absorbit.
M’am înscris la un curs de limba germană şi trebue să
iau de la început gramatica exerciţiile cu toate bucuriile
inevitabile. Dar merge pentrucă trebue să meargă.
Am citit şi eu articolele lui Ibrăileanu9, dela un
student de pe aici, şi ne-am amuzat de fraza şi gândul
acestui „profesor universitar”. De altfel îl cam ştiu de
mai mult cât poate omul acesta. Ei, dar să-l iertăm, că
„e mic şi prăpădit şi cu bube’n cap”.
Teoria cadrului cosm. am început s’o scriu – sper că
o dau gata cât mai repede posibil – dar aşa ca să nu
sacrific prea mult din fond. Era de sigur mai bine dacă
mă avizaţi de cu vreme, – cu bibliotecile nemţeşti vă
puteam face un lucru minunat.
Muzeele să le studiez chiar – nu numai să trec prin
ele – şi voi face câteva rapoarte. Voi stărui, fireşte,
asupra principiilor de organizare şi a tehnicei, pentruca
să ne folosească şi la ce vom face noi acolo acasă. Şi cum
de aici plec la Köln şi la Frankfurt unde iarăş sunt muzee
bune sper să pot scoate ceva în privinţa aceasta.
Magistrului natural o să-i mulţumesc pentru
aranjamentele financiare ce mi le face – şi tot aşa ţie dacă
îi mai aminteşti de ele. E prea ocupat să nu uite. Dar şi eu
stau în această privinţă relativ prost – cu taxele la cursuri
e o adevărată dezechilibrare bugetară studenţească. Mi-au
luat 4000 lei numai pentru un curs de limbă pentru 8
săptămâni. Viaţa e şi ea horibil de scumpă. Nu ne putem
permite un concert sau un teatru decât cu mari jertfe. – şi
orice s’ar spune dar la Berlin e păcat să nu vedem şi astea.
Impresii despre Germania nu-ţi scriu, pentrucă nici până
acum n’am putut să-mi fixez o părere. E o ţară greu de prins
într’o singură formulă. Ce crez mai sigur că n’o să găseşti
aici peste aia dai. Mai târziu cu opiniile sau poate niciodată.
Te las, – în curând însă o să-ţi scriu iar – acum mă
trage de mânecă un „tip” zice că întârziem de la curs.
Cu prietenie
T. Herseni
Berlin
Dlui H.H. Stahl avocat
Bucureşti
Isvor 129
Berlin 18 II 930
Dragă Ricule, Bravo: „veste bună”. Vino. Dacă
disciplina, hai să-i zicem ştiinţifică mi-ar permite să fiu
„superstiţios” iată ce ţi-aş scrie: Azi noapte te-am întâlnit
în vis la un curs aici în Berlin. Şi cum te-ai arătat niţel
indiferent m’am hotărât treaz să-ţi scriu. Veniam dela
„automat” cu plicul în mână (şti că aici toate merg aşa),
pe masă scrisoarea ta. Mă aştepta cuminte. Coincidenţă?
Telepatie? Telefonie fără fir? Nene, sânt aşa de multe
lucruri pe care nu le pot înţelege. Şi-mi pare bine că te-ai
hotărât să rupi cu viaţa de până acum. Prea te absorbea
şi era păcat. Când puteai face ceva mai bun. Dar noroc
că ai încă aşa de mult înainte. Şi ţie nu-ţi mai trebue prea
mult. Citindu-ţi parţial scrisoarea mă bucuram pentru
mine că vii mai curând – dar pe urmă nu mi-a mai rămas
decât să mă bucur pentru tine – dar nu cu mai puţin
entuziasm. Prin August nu mai sânt nici barem în
Germania. Trebue să-mi fac armata. Ar fi fost minunat
să facem un an carte împreună. Dar de, – ştii vorba
faimoasă a lui Miron Costin10.
Şi acum să-ţi înfăţişez economicul unei astfel de
întreprinderi. Drumul cu vize cu tot prin Polonia te
costă cam 4000 cl. III – în condiţii acceptabile. În
trenurile internaţionale merge cl. III. minunat. Aici
viaţă cu grade foarte diferite şi multiple. Camere cu
încălzit, luminat şi „das Frühstück” între 30 şi 100 M,
deci 2000 şi 4000, după cum pretinzi bae, telefon,
serviciu etc. Eu am o cameră mică, drăguţă, aproape de
universitate, fără bae, fără telefon, la etaj 4 cu 52 M.
Sânt mulţumit. În orice caz cu 60-70 M găseşti
convenabilă. Masa iarăş cu preţuri foarte variate. La
cantină unde noi nu mâncăm decât în timpul crizelor
financiare (dela o vreme destul de dese) – o masă 50
pf. deci 20 lei. Ieftin ca braga şi tot ca ea de proastă.
Însă poţi trăi. Când am ceva mai multe parale mănânc
cu 1-1,50 la vegetarieni – binişor. În orice caz cu 2 M
masa, mănânci în condiţii cu totul superioare. Deci ar
veni masa între 30 – 60 lunar prost şi 60 – 140 bine.
Vezi câtă exactă aproximaţie. Studenţii germani cari
trăiesc foarte modest – o duc la Berlin cu 100 – 120 M
lunar. Streinii cei mai modeşti cu 200. Dar cu asta se
poate trăi. Evident, numai masa şi casa. Îmbrăcăminte,
lux, spectacole etc. nu. Câteva cărţi lunar, tutunul şi câte
o bere intră de drept în 200 M (8000 lei). Dacă obţii
bursă (200 M) şi cum mai ai fireşte şi de acasă trăeşti
tot aşa de bine ca la Bucureşti. Deci bursă şi vino. N’ai
nici o teamă şi nici un gând. Viaţa e cu foarte puţin mai
scumpă ca la Bucureşti dar în schimb nu se poate
compara – o cameră aici e o cameră, o mâncare
115 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 116
mâncare. E aici o lume care nu-şi bate joc de paralele
omului.
După economie, politicul. Bursa? Nu ştiu dacă ţi se
dă şi dacă se dă acum e târziu. În toamnă însă cu
începere din sept. da. Probabil deci până atunci va trebui
să te susţii singur. În comisia burselor pt. litere (şi ceri
aşa) hotărăşte în primă şi ultimă instanţă N. Iorga11 –
care te cunoaşte şi nu-ţi refuză. Evident ajutorul
magistrului nu-i de lepădat – precum nici intervenţiile
politice conform „obiceiului pământului”. Eu n’am
trecut pela comisie încât n’am avut nevoie de mai nimic.
Organizaţia din Cluj care nu mă cunoştea decât prin
„Societatea de mâine”12 m’a propus direct ministrului
(Popovici13) care a pus rezoluţia favorabilă. E singurul
folos real care mi l-a adus scrisul şi monografia (căci
scriam despre ea) – şi e un folos mare. În orice caz nu
există o „normă”, tu şti asta. România e individualistă,
ne mântuim individual. Dar nu cred că ar fi posibil să
nu obţii – oricât, ai deja o muncă la spate pe care ai
dreptul să le-o aminteşti şi pe care atâţia alţii n’o au. –
Eu mai stau până la 1.IV. aici – încât orice informaţie
de care ai nevoe pot să ţi-o servesc cu plăcere. Chiar pe
urmă, dela Köln – nu-mi pierd urma. Îmi pare foarte
bine de hotărârea ta.
„Cadrul cosmologic” (teoria) l-am trimis magistrului
recomandat în 11.II, trebue să-i fi sosit, interesează-te
de el. L’am scris cam accelerat încât n’am siguranţa
calităţii – dar vedeţi voi la ce e bun. Te rog
completează-mi la bibliografie numele celor trei
antropogeografi V. de la Blaches, Bruhues şi L. Febure
(pe care l-am citat din memorie Fefure, sânt 2, unul
Febure altul Fehure – deci corectează primul) cu titlul
exact al operelor pe cari le afli uşor la Buc. – primii doi
au geografii umane – al treilea: La Terre et l’Évolution
humaine. col. L’Évolution de l’Humanité, N. Berr.)
Pentru art. meu care te viza n’ai ce-mi mulţumi – îmi
făceam o simplă datorie de a scoate două nume în
evidenţă dintre masa monografiştilor – şi-mi pare rău
că graba m’a făcut s’o fac aşa în treacăt şi numai pentru
o parte din ce lucrezi. Am să revin însă mai târziu fie
tratând legăturile dintre istorie şi sociologie fie
diferenţele dintre sociologie şi metoda sociologică.
Salutări camarazilor de ambe sexe – trimite-mi te rog
adresa lui Drulea14 – căci aş vrea să-i scriu barem o
poştală, – ţie: împlinirea a tot ce ai bun în tine şi pe
deasupra prietenie multă din partea mea şi salutări.
Traian
Stâna o să v-o trimit în curând. Acum sânt niţel
ocupat cu altceva. Cred că nu e grabă.
T.
<<< 116
T. Herseni
Bei Neumann
Berlin N4
Domnului H.H. Stahl - avocat
Bucureşti
Str. Isvor 129
20. VI. 930
Bă Ricule pe tine sânt furios până la balele turbării.
Află că între confraţii berlinezi cari în orele noastre libere
cochetează cu doctrina comunistă, - sânt singurul care trec
drept capabil într’o revoluţie sângeroasă, pus judecător,
să-mi condamn prietenii şi rudele la spânzurătoare, pentru
o idee. Tu ai călcat ideia reciprocităţii combinată cu a
camaraderiei – (nu mi-ai răspuns la două scrisori în urmă)
– încât ţi-am ridicat în suflet monumentul strangulării cu
lemn strâmb şi amar tăiat de pe colina insultelor şi a
deziluziilor, care îţi leagănă funia moale în aşteptarea
gâtului dulce să-l strângă, să-l mângâie, să-l doboare.
Şi mi-e ciudă nepotolită că ai totuş o mulţime de
calităţi obiectiv apreciabile pe cari tot o idee (a dreptăţii)
mă opreşte să ţi le tăgăduiesc, – te-aş înjura public din
vârful arcurilor de triumf şi a turlelor de biserici. De astă
dată, – ca să mai fac un pas, - un fapt mă opreşte să rup
cu tine: – într’o tabără, într’un partid, într’o asociaţie eşti
totdeauna un om util şi într-un fel indispensabil. Aşa se
face că sânt cu tine, tovarăş al tău, dar fără să te iubesc.,
– străin de orice sentiment. Executat sentimental ai
renăscut pe baza unui gând obiectiv. Dacă nu eşti
mulţumit, fă apel – ţi-am rezervat acest drept.
Acum să-ţi răspund pe puncte: 1. N’am primit până
azi nici un ban de nicăieri, nici dela părinţi, căci ei n’au.
Magistrului i-am scris tocmai alaltăieri o scrisoare – în
chestia monografiei însă. Am să-i scriu şi în chestia
paralelor. Nimic, nimic. Dealtfel şti că m’am obişnuit
„fără bani”. Am făcut împrumuturi – îmi amanetez
lucrurile, îmi vând cărţile şi merge. Nu-mi mai e ruşine
nici să cerşesc, nici să fur, – găsesc că e un sentiment
inventat de bogaţi ca să-şi apere şi pe calea aceasta avutul
şi zgârcenia. M’am convins acum cât de mult socialismul
nu e doctrină ce se câştigă din cărţi, – ţi-o dăruieşte pe
de-a gata viaţa (ca pe un fruct) atunci când te-au putut
aduce să crăpi de foame fără să poţi apela la nici unul
dintre miile de oameni cari trec zilnic nepăsători pe lângă
tine. N’ai nevoe de cap ca să înţelegi pe Marx15, ci de un
stomac flămând. – 2. Monografia. Un semn de întrebare
şi un mare dacă… Eu vreau. Lucrul nu depinde însă
numai de mine. Dacă pot să-mi ridic la timp bursa şi
să-mi aranjez socotelile pe aici vin. Ce sânt eu de vină că
totul se plăteşte în bani şi nu în suflet? Însă tu nu-mi dai
nici o informaţie – se ţine? Când? Unde? – trebue să ştiu.
De întârziat am să întârziu sigur şi tot sigur că am să vin
barem zilele pe care le veţi face în August, – cu
experienţa dobândită mi-e indiferent timpul, – merge
cosmologicul ca la maşină. Primele zile ale lunii Iulie pot
şti precis ce fac şi o să vă informez cu toate motivele
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 117

cuvenite. Dar de informaţii precise am şi eu nevoe din principal e de ordin sentimental. Dacă ştiinţa că prietenii
partea voastră – până nu apuc să-mi plătesc chiria etc. – nu te uită şi le este drag să fie cu tine îţi face bine, din
pentrucă n’aş mai putea mişca pe urmă un pas. partea mea aş vrea să ai toate asigurările. Lucrez de o
3. Dacă sânt „bine”? Hm. Da, sânt bine – doar sufăr lună de zile aproape exclusiv numai la probleme
niţel de nervi, de îndoială metafizică şi alte suferinţe monografice – şi nu mă pot opri la fiecare pas să nu
„culturale”. Dar tu? Nu-mi scri cu ce te ocupi, ce gândesc mult bine şi despre tine. Şi crede-mă, aş vrea să
gânduri ai? Cu Germania ce ai hotărât? De altfel toate te ştiu trecut peste tot ce crezi tu că ar fi bine să fi trecut
le putem vorbi acasă. 4. Toate „bune” la voi? Asta mă şi scăpat de toate câte vrei tu să fi scăpat. Să începem
bucură, – dar (personal) vă merge rău. Asta mă odată să muncim frumos, cum ţie îţi place Ricule, cum
întristează. Sentimentul lipsit de logică, precum vezi. tu eşti în stare şi ai mai făcut-o. Bun e Dumnezeu, …
Uitasem să te consolez (sau cum se verbifică de ce dracu’ nu sântem şi noi mistici? – Am să-ţi mai
condoleanţa?) că în ultimele „evenimente” (mascaradă scriu dacă îţi face şi ţie plăcere. Salută pe ceilalţi doi
– Circ Sidoli) a trebuit de sigur să stenografiezi toate muşchetari „de idei”, – şi pe toţi pe care crezi că asta
stupizeniile unor stupizi faţă de un stupid. le-ar face numai plăcere.
5. „Hai” noroc şi sănătate. Mulţumesc pentru Traian
versuri, pentru chip şi pentru scrisoare.
Camaraderie, Traian Herseni
Traian Str. Regală 25
Făgăraş
Salută-l te rog pe Amzăr16, să nu fie supărat că nu Domnului H.H. Stahl
i-am scris, dar nu-i ştiu nici adresa şi nici bugetul nu-mi asistent universitar
permite să fac ce vreau – marca poştală reprezintă Bucureşti
pâinea pentru două zile a unui student din Berlin. Nu Str. Antim 4. Etaj III.
l-am uitat deloc şi nici sentimentele-mi „părinteşti” nu
mi-au scăzut faţă de el. O să-l văd la Bucureşti sau în 26. IX. 30
monografie şi atunci o să-i spun în grai viu ceea ce
slovele nu pot cuprinde iar depărtarea mi-e piedică să Dragă Ricule, îmi pare bine de toate cele ce-mi scri
spun. Îl felicit că i-a venit regele. Dar el ştie că eu nu şi rău de tot ce nu-ţi mai vine să spui dar încă nu ţi-a
sânt „carlist” – în cazul cel mai bun accept tranzitoriu trecut de tot. Cred că ai găsit soluţia cea mai înţeleaptă:
instituţia, nu persoana – „Schimbarea Domnilor, munca, refugiul în muncă azi, sălăşluire mâne, bucurie
bucuria nebunilor”. „Iuliu Maniu17 e mort, trăiască Iuliu întotdeauna. Şi apoi cine ştie – „ce aduce ceasul…” În
Maniu”. Pentru atâta lucru ar putea fi perfect indiferent definitiv numai durerea ne căleşte cu adevărat şi în viaţă
dacă regele e rege sau regenţă sau nu e nimeni. Fireşte numai cei căliţi izbutesc. Totul e odată să fi de-asupra şi
că nu sânt anti-carlist, – e o problemă perimată, pur şi nu mă îndoesc de tine, de izbânda ta, azi, mâine… ea
simplu nu mă interesează, pentru că nu m-a interesat şi nu va fi niciodată „niciodată”. Vorba ta cu „capul
nu mă va interesa aşa niciodată. Discut cel mult rezistent” – îţi dau în cap pentru că au în ce să dea, s’a
regalismul, niciodată carlismul dar Amzăr e feciorul meu dovedit. Şi drumurile tale variate în ştiinţă, – sigur că nu
cel mai mare – are deci dreptul la orice convingere. ne este nici unuia monografia singurul drum, – încercăm
Mai salută în numele meu „familia” şi toţi camarazii fiecare să-i dăm tot ce avem mai bun, dar de-o fi să nu
şi camaradele la cari aceasta le-ar face plăcere. fie, păi, n’a fost să fie şi pace, adică răsboiu în alte
T. domenii. Tu istorie, eu… speculaţie… metafizică sau
comercială (tot aia e), alţii ce i-o tăia capul sau altceva
care tot aşa ceva este.
/carte poştală/ Îmi pare bine însă că aţi hotărât salvarea
Traian Herseni Monografiei. Material este. Mult şi frumos. Ce mai
Făgăraş rămâne? Orânduire şi tipar. E greu? Păi, dacă ar fi uşor
Str. Regală 25 n’ar mai fi nevoe de noi – ar face-o popa din Nereju sau
D-lui Ricu Stahl învăţătorul din Fundul Moldovei. Doar şi ei se pricep
Asistent universitar (numai la ce ne pricepem noi, nu ne pricepem nici noi:
Bucureşti monografism). Şi lucrezi pe capete. Bun. Şi eu lucrez.
Str. Antim Nr. 4 Etj. III. Asta însă nu ştiu dacă e tot „bun”. S-ar putea să nu fie,
căci de, – de bine îi drag omului, dar de rău numai
Făgăraş, 21. IX. 30. scârbă. Tu ce zici? Şti că între mine şi alţii diferenţa e
numai că-mi place să iau de ban bun ce alţii privesc ca
Abia acum ţi-am obţinut adresa, – nu-mi dăduse în ban rău. Şti că profesorul şi-a exprimat dorinţa să culeg
cap să ţi-o cer. Deci nu ţi-am scris, însă îţi scriu. Motivul însemnările mele monografice din revistă, în volum18.

117 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 118
Şi-am zis că nu se poate şi nu se prea putea. Dar a
stăruit. Din complezenţă? Atât că eu nu-s obişnuit cu
acte de complezenţă în ce-mi priveşte munca şi ştiinţa.
Şi-am acceptat. Să culeg, să prelucrez, să scot de pe
unde nu e, să iau ce e, să cioplesc, să zidesc, să întregesc
– şi am făcut şi fac şi are să fie în curând făcut de tot.
Tu n’ai acceptat nici odată să faci reclamă. Adică să stai
bun pentru ceea ce nu şti de va fi aşa cum ai visa, aşa
cum ţi-ar plăcea. Să stai chezaş pentru alţii. Eu am
făcut. Eu am iscălit şi poliţe ale altora, ca girant. Şi am
plătit, nu totdeauna, dar am şi plătit. Şi am făcut-o
pentrucă e nevoe şi de asta. Între rude ştiinţifice
devălmaşe ca noi, e nevoe să ne punem obrazul unul
pentru altul. Profesorul nu şi-l poate pune pentrucă e
obraz subţire – şi tu şi alţii aveţi un început de situaţie
ştiinţifică pe care e bine să-l întăriţi cu material aevea,
nu cu promisiuni. Şi-atunci eu întocmesc o broşură de
reclamă – în care să arăt ce-i şi cum în care să vă anunţ
ca pe Mesia proorocii şi să zic că voi sânteţi Maria şi
veţi mântui sociologia, iar eu prooroc (unul din cei
fericiţi să-şi vândă prorocirea înfăptuită). E rău? E bine?
Este însă necesar. Pentrucă eu fac o mărturie – nu de
ce am auzit, ci de cele ce-am văzut cu ochii şi
mărturisesc cinstit tot ce am văzut aşa cum am văzut –
despre profesor şi sistemul de sociologie care e al lui –
despre conducerea lucrărilor a lui şi a ta, – nominal pe
fiecare care a făcut. Cadrul istoric e opera ta, – o spun
şi spun tot ce ştiu aşa cum ştiu şi ştiu mult bine. Nu dau
material – asta e operă comună – ci informaţii, referate
despre o muncă la care am participat. Dar vreau să ştiu
care e părerea ta personală. Profesorul dacă nu-şi
schimbă părerea – ştiu ce zice. Şi tu ai fost acolo, – n’a
zis nu şi nici că ar fi vreun rău că se face şi că cel ce-o
face sânt eu. Dar nici răspicat n’a zis că da. Nu de alta
dar aş vrea apoi să pot să mă adresez ţie în anume
chestii aşa ca să nu te pun în nici o încurcătură. – La
Bucureşti vin târziu şi am să fiu apoi la armată (poate
la Bacău) dar până atunci n’o să-ţi fie lene şi o să-mi
scrii.
Cu prietenie
Traian
Salutări lui Mitu19 şi lui Gică20
P.S. O rugăminte în interesul altuia. Şti că e aici un
student bun, anume Marcu-Balş21 – „misticul Statului”.
Are nevoe pentru o lucrare de izvoare documentare
asupra ctitoriilor din Rom. – i-am spus că din câţi
cunosc numai tu poţi să-l serveşti. E adevărat? Eu cred
că da. Indică-i-le – el va veni natural în ţară – dar să nu
spună că nu l-am servit. O să-l pun, dacă vrei, să ia
contact direct cu tine. Sau prin mine.
Mulţumesc
T. H.
<<< 118
Adr. Berlin N4
Scroder str.
Bei Naumann
9. X. 30.
Dragă Ricule, ţie obişnuit cu cronicăreşti şi din
bătrâni vechi şi înţelepte vorbe, ar trebui să-ţi amintesc
de spusele cu cârma vremilor sub care numai cei de sus
nu se opintesc, ale lui Miron Costin, ca să înţelegi că ce
se întâmplă cu mine, nu-mi mai aparţine, – sânt
cântăreţul trapurilor fără şele, fără frâne, peste voia mea
este placul calului sub mine. La 1. Nov. mă încorporez,
– asta înseamnă că mai am foarte puţin timp liber, apoi
n’o să mai am deloc, un an de zile voi fi un netrebnic
pentru mine şi pentru alţii, adică scos din uz. De aceea
trebue să dau ghes, să termin tot ce mi-am pus în cap şi
am zis şi altora că fac. Lucrarea22 în prima ei redactare e
gata – am făcut-o cum m’am priceput mai bine, – acum
pun virgulele, corectez expresiile şi în zece zile va fi gata
făcută, pentru eternitate. Aş fi vrut fără îndoială să discut
fiecare paragraf cu tine – dar drăcia de vreme nu mă
mai lasă. Dealtfel cred că am urmărit destul de bine ce
vreţi vreo câţiva dintre voi. Ţi-am citit cu mare atenţie
studiile de la dosar şi mă refer adesea la ele. Cunosc şi
ce-a scris Mitu, părerile lui Vulcănescu, ale Dşoarei
Costaforu23 în anumite materii încât i-am putut cita
nominal – dar sânt o serie întreagă de probleme pe care
nu le-a atacat încă nimeni – pe acestea le-am pus şi am
arătat cum pot fi soluţionate. Dacă poţi să-mi scrii
repede versiunea oficială a diferenţelor dintre psihologic
şi spiritual i-aş face loc cu plăcere. Şti că pe punctul
acesta eu sunt dezident, cum de altfel fiecare sântem pe
anumite puncte şi nu-mi las punctul de vedere până ce
n’oi fi convins de o serie întreagă de lucruri
metodologice şi „faptice” cari să mi-l sdruncine.
De altfel nu-mi aparţine individual. E cu mine
întreaga sociologie germană (adică eu cu ei) – care tinde
să pună sociologia noologică în locul celei psihologice
– diferenţiind spiritul de suflet. Eu cred că în general
pentru sociologie asta e una din condiţiile fundamentale
de constituirea ei ca ştiinţă independentă. Sânt absolut
potrivnic pan-sociologismului care crede că nu există
fenomen omenesc pe care să nu-l poată explica prin
sociologie. E o exagerare dăunătoare ştiinţei. De aceea
în teoria cadrelor strădania mea e să definesc nesocialul
cu înrâurire socială deosebindu-l de manifestări cari sânt
sociale propriu-zis. La psihologie socotesc faptele
sufleteşti (individuale şi colective) cari prin definiţie sânt
extrasociale, dar înrâuresc ca şi cele cosmice şi biologice,
societatea. Iar la spiritual socotesc valorile obiective
desprinse de sufletul producător, capabile să trăiască
singure şi să aibă un sens ca atare. Sufletescul e
întotdeauna legat de o personalitate (individuală sau
colectivă), este expresia cuiva, spiritualul şi deci socialul
care e tot spiritual (în sensul acesta de spirit sau valoare
obiectivă cuprinde şi economia) – ca să fie înţeles şi
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 119

explicat nu e nevoie – şi de cele mai multe ori e imposibil Salutări de mâini Doamnei.
– să fie raportat la sufletul producător, el îşi are legi proprii Noroc,
de funcţionare şi e condiţionat altfel decât psihologic. Traian Herseni
Acum evident în domeniul valorilor obiective diferenţiez
spiritualul xxxx de economie, juridic, politic etc., – dar ele Buc. VI.
xx faptul social integral apar indisolubil legate şi aşa mai Str. Dr. Radovici, 11.
departe. Sigur, nu e toată lumea de aceeaşi părere, – dar
nu e vorba să satisfac pe toţi, ar însemna să mă contrazic Făgăraş, 16. VII. 37.
inutil, – scopul meu e să dau un sistem unitar indicând şi
celelalte soluţii, – pentru ca barem de început să avem un Dragă Ricule.
punct constant de discuţie. De altfel cum nu intenţionez Îţi amintesc pentru comunicarea pentru Congresul
să scriu numai pentru sociologi, ci pentru lume neiniţiată Internaţional de sociologie. Cred că până la 10 Aug. cel
greutatea e dublă. Trebue o soluţie unitară. Am dat-o, – mai târziu trebue să le înaintăm şi dacă se poate direct
rămânând ca pentru sistemul definitiv şi ştiinţific să daţi în limba franceză. Cum eu nu sunt în Bucureşti, te rog
voi soluţiile cari le credeţi mai bune. – Mi-ar fi plăcut să pe tine să le strângi pe toate (sau în lipsa ta Neamţu26) şi
poţi veni pe câteva zile la Făgăraş, – citeam totul şi să le trimiţi Profesorului.
discutam amănunţit – aşa nu mai e nimic de dres. Cu bine,
Monografia şi adevărul vor fi mai câştigate prin Traian Herseni
diversitatea problemelor şi soluţiilor pentrucă ele vor fi Făgăraş
câmp rodnic pentru cei cari vor avea material suficient ca Str. Regală, 27.
să dovedească indiscutabil. – Ideia unei biblioteci e bună
şi absolut necesară, – s’ar începe o eră ştiinţifică în P.S. Ce s’a întâmplat cu cartea ta? Dacă a apărut,
monografie, căci altfel lucrăm când sântem supuşi vreau şi eu un exemplar.
controlului. Îmi pare bine de profesor că s’a întors – tânăr Te rog foarte mult dă un telefon dşoarei Costa-Foru
şi reconfortat, – e timpul să dăm marea bătălie. Şi număr şi lui Cornăţeanu27 şi aminteşte-le de comunicări. Eu
dedicat monografiei la Arhiva, şi comunicare la Academie, le-am scris dar n’am nici o veste de la ei.
şi monografii de cartiere şi manuale de liceu – toate sânt
bune. (Suchianu24 cu ai lui, pentru noi e complet inutil.)
Vreau, Ricule să fii sănătos şi voios pentru toată opera /carte poştală/
asta – să muncim cât mai mult şi s’o vedem odată D-sale Domnului H.H. Stahl
înfăptuită. Va fi minunat. Bucureşti
Str. Latină, 8
Cu prietenie, Fundaţia Principele Carol
Traian Făgăraş, Regală, 27.
14. VIII. 37
/carte poştală/
Domnului H.H. Stahl Ricule,
Şanţ – Năsăud La congresul de folclor am renunţat. N’am aici ce-mi
Echipa regală trebue iar timpul e mult prea scurt. Profesorul îmi cere
insistent lista comunicărilor la congr. int. de sociologie
12. IX. 36. şi se înţelege şi comunicările. Trebue în orice caz să
comunicăm imediat biroului lista. De aceea te rog
Dragă Ricule, trimite-mi fără întârziere titlul exact al comunicării tale
Îmi pare rău că te mai supărăm şi noi de aici, după şi dacă reuşeşti să te pui în legătură cu Xenia Costa-Foru
cele multe pe care le ai pe cap acolo. Te rog trimite cât şi N. Cornăţeanu, şi titlul comunicărilor lor. Roagă apoi
poţi mai repede tot ce ai pentru Sociologie Românească. pe d-na Bădulescu să se ţină de toţi ca să-şi facă la timp
Articolul tău despre Spiţe de neam ţărăneşti e cules gata, comunicările. Tot la Fundaţie le strângeţi mai uşor.
însă îi lipsesc „spiţele”. Poate ţi-ar fi de folos Petrescu, Răspunde-mi te rog fără întârziere. Felicitări pentru
din echipă, care e un bun desenator şi le-ar face după răspunsul dat lui Amzăr. E f. bun. Salutări,
indicaţiile tale. Dacă nu, dă Rudenia spirituală. Nu uita
ceva pentru „Documente”. Buclucul mare e însă cu T. Herseni
volumul omagial pentru Profesor25. N’aţi mai rămas
decât voi colaboratorii imediaţi şi n-ar fi bine să întârziaţi
prea mult. Fă cum poţi şi trimite articolul promis, 8. II. 40.
pare-mi-se despre monografie (partea despre activitatea Dragă Ricule,
profesorului). Altfel întârziem peste data permisă de Ieri a fost „consiliu profesoral” – şi chestiunea ta s’a
apariţia celuilalt volum. aranjat complet. I-am dat Profesorului rezumatul, mi-a

119 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 120
dictat o încheiere, ţi-am pus şi lucrările în raport, am
bătut apoi totul din nou la maşină şi ieri s’a citit în
consiliu – cerând în acelaşi timp aprobarea pentru teza
tipărită, şi în limba franceză, cât şi constituirea
comisiunii. S’a aprobat totul. Ai în comisie în afară de
Profesor şi Decan, pe Cartojan28, Panaitescu29 şi
Cancel30. E bine. Acum depinde numai de comisie şi de
tine când să se ţină examenul. Vezi când poţi scăpa
pentru 2-3 zile, anunţă-ne din vreme şi se va aranja şi
aceasta, căci Profesorul poate invoca argumentul
concentrării. Dacă ai nevoie de o dovadă din partea
facultăţii pentru regiment, e uşor de obţinut.
Noroc,
T. Herseni
P.S. Dacă Ricu nu mai e în Bucureşti rog pe d-na
Margareta Stahl31 să-i transmită scrisoarea sau
informaţiile.
Sărut mâna, T. H.
Încă ceva. Obiceiul e să faci câte o vizită membrilor
din comisie – înainte de examen – şi să le dai, dacă poţi,
câte un exemplar din teză, personal, nu prin secretariat.
T.
Note:
1. Stahl, Henri H. (1901-1991), sociolog, istoric, jurist,
academician, cel mai important colaborator al profesorului
Dimitrie Gusti, profesor de sociologie la Universitatea din
Bucureşti până la desfiinţarea disciplinei în 1948. Participant
de marcă la reînfiinţarea predării şi cercetării sociologice
după 1965. A avut un rol determinant în elaborarea
metodologiei cercetărilor monografice de teren. A participat
la aproape toate campaniile monografice ale Şcolii, fiind în
1939 autorul primei monografii complete, cea a Nerejului.
Este întemeietorul sociologiei istorice româneşti. De
asemenea, este primul în România care a utilizat statistica şi
metoda arheologiei istorice în cercetarea istorică. A propus
o nouă periodizare a istoriei românilor.
2. Vierkandt, Alfred (1867-1953), sociolog, antropolog,
psihosociolog, filozof social şi al istoriei. Profesor de
sociologie la Universitatea din Berlin.
3. Thurnwald, Richard (1869 –1954), etnolog, antropolog
austriac, fondator al şcolii germane de etnosociologie. În
perioada 1924-1940 a predat etnologie, sociologie şi
psihologie socială la Universitatea din Berlin. A condus
numeroase expediţii în Oceania, Insulele Solomon, în Noua
Guinee şi în estul Africii.
4. Sombart, Werner (1863-1941), economist şi sociolog
german, profesor universitar la Breslau şi Berlin. A introdus
studiile sociale în universităţile germane.
5. Cunow, Heinrich (1862-1936), profesor universitar
german, etnograf, teoretician al grupului condus de Philipp
Scheidemann (liderul social-democraţiei germane, şeful
guvernului Republicii de la Weimar).
<<< 120
6. Gusti, Dimitrie (1880-1955), sociolog, filosof şi om
politic. Profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Deputat şi
senator. Ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor
(1932-1933). Întemeietorul învăţământului sociologic
modern şi al Şcolii Sociologice de la Bucureşti. A iniţiat
metoda monografică de cercetare şi a întreprins, din anul
1925, primele anchete sociologice. Iniţiatorul Legii
Serviciului Social. A înfiinţat Institutul Social Român (1921),
revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” şi
„Sociologia românească”. În calitate de director general
(1934-1939) a modernizat activitatea Fundaţiei Regale
„Principele Carol”. A fost comisar general al pavilionului
românesc la Expoziţia mondială de la Paris (1937) şi New
York (1939). În 1937 Institutul Internaţional de Sociologie
l-a însărcinat ca preşedinte cu organizarea celui de-al XIV-lea
Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc
la Bucureşti în 1939. Împreună cu V.I. Popa şi H.H. Stahl a
întemeiat Muzeul Satului din Bucureşti (1936). Sub
conducerea sa a fost editată Enciclopedia României, 4 vol.
(1938-1943). Membru al unor societăţi străine de specialitate.
În calitate de preşedinte al Academiei Române (1944-1946)
pune bazele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice
(1946).
7. Cotescu, Maria (1896-1980), arhitectă. A participat la
campania de cercetare din Cornova (1931).
8. Eddele (Edda) – povestiri precreştine nordice despre zei
şi eroi.
9. Ibrăileanu, Garabet (1871-1936), critic şi istoric literar,
eseist, pedagog, redactor literar şi romancier român. Adept
al poporanismului, personalitate influentă a vieţii literare
româneşti din primele decenii ale secolului XX. Profesor de
istoria literaturii române la Universitatea din Iaşi şi principal
redactor al revistei „Viaţa românească” (1906-1930), autor
de versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.
10. „Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om
supt vremi.” (Miron Costin)
11. Iorga, Nicolae (1871-1940), istoric, scriitor, publicist şi
om politic, profesor universitar la Bucureşti, academician.
Cofondator al Institutului de Studii Sud-Est-Europene
(1914); director la Şcoala Română din Paris. A editat şi
condus mai multe publicaţii („Sămănătorul”, „Neamul
Românesc”, „Floarea Darurilor”, „Revista istorică”). Autor
a numeroase volume de izvoare, documente, monografii,
sinteze (aprox. 16 000 titluri). A organizat primul congres
de bizantologie (1922). Deputat în Parlament (1907-1940),
preşedinte al primului parlament al României reîntregite
(1918); prim-ministru (1931-1932). Asasinat de legionari.
12. „Societatea de mâine” (1924-1945) revistă săptămânală
pentru probleme sociale şi economice. Apare trimestrial la
Cluj, (12 apr. 1924 – aug. 1940), apoi la Bucureşti (sept. 1940
– apr. 1945).
13. Popovici, Mihai (1879-1966), om politic, membru al
Partidului Naţional Român, iar din 1926 vicepreşedinte
PNŢ. Deputat în Parlamentul României întregite. A făcut
parte din toate guvernele ţărăniste (8 guvernări), în special
ca ministru al Finanţelor, dar şi al Justiţiei, Internelor şi al
Lucrărilor publice. Arestat ca ţărănist în 1947 şi deţinut la
Sighet până în 1955.
14. Vulcănescu, Mircea (1904-1952), filosof, economist,
sociolog, membru fondator al Şcolii Sociologice de la
Bucureşti, a adus contribuţii importante la definitivarea
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 121
teoriei monografiilor sociologice. Asistent al profesorului
Dimitrie Gusti la Universitatea din Bucureşti, subsecretar de
stat la ministerul de finanţe în guvernul Antonescu. A fost
membru al Secţiei de monografie al Institutului Social
Român (1929), participând la cercetările monografice din
Goicea Mare, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova.
A participat la elaborarea Enciclopediei României. A realizat
importante studii sociologice şi economice privind
gospodăria ţărănească şi satul românesc. A adus contribuţii
originale la istoria sociologiei, la istoria filosofiei, filosofia
religiei şi filosofia culturii româneşti. A murit în închisoarea
Aiud. (I se spunea Drulea – denumirea diavolului la
Drăguş,cf. Paula Herseni în vol. Zoltán Rostás, Sala
luminoasă, Bucureşti, Paideia, 2003).
15. Marx, Karl (1818-1883), filosof şi economist german,
cu un sistem propriu de gândire filosofică, economică şi
socială, cu militantism politic de anvergură europeană.
Activitatea sa teoretică şi practică s-a bucurat ulterior de
mare răsunet, având printre alte consecinţe, în plan filosofic,
apariţia materialismului istoric, iar în plan istoric şi politic,
instaurarea regimurilor politice de tip socialist ori comunist.
16. Amzăr, Dumitru C. (1906-1999), scriitor şi publicist,
licenţiat în litere şi filosofie la Bucureşti, discipol al lui Nae
Ionescu. Din 1940 secretar de presă şi ataşat cultural la
legaţia României de la Berlin. După 23 august 1944 a refuzat
să revină în ţară şi s-a stabilit mai întâi la München, apoi la
Wiesbaden, unde a lucrat ca profesor.
17. Maniu, Iuliu (1873-1953), om politic, doctor în drept.
Membru în Comitetul Naţional al Partidului Naţional
Român, deputat în Parlamentul ungar; preşedinte al
Consiliului Dirigent şi şef al departamentului interne.
Preşedinte al Partidului Naţional din Transilvania (1919) şi
preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926).
Prim-ministru (1928-1939 şi 1932-1933). În 1947 a fost
arestat, întemniţat la Sighet, unde a murit.
18. „Dl. Traian Herseni, care tocmai se întorsese din
Germania unde studiase câtăva vreme, publicase peste vară
o serie de articole despre monografie în revista „Societatea
de Mâine”. A primit însărcinarea de a le strânge într’o
broşură menită marelui public. D-sa începe să scrie deci
volumul pe care, peste un an aveam să-l avem într’o formă
tipărită, totuş nedată publicului, şi care mai târziu mult
schimbată avea să formeze N-rul 1 din Biblioteca
Sociologică a Institutului Social.” (H. H. Stahl, Şcoala
monografiei sociale in „Arhiva”, an XIV, Omagiul Profesorului
Gusti, II, 1936)
19. Georgescu, Dumitru C. (Mitu) (1904-1974), medic,
sociolog, demograf şi statistician, membru fondator al Şcolii
sociologice de la Bucureşti. Director la Institutul Central de
Statistică. A participat la campaniile monografice de la
Goicea-Mare, Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu,
Cornova, Şanţ. A cercetat cadrul biologic, abordând
probleme de demografie, alimentaţie, locuinţă şi igienă
socială. Contribuţii la elaborarea lucrării 60 de sate româneşti
şi a Enciclopediei României.
20. Monografistul Gică Dumitrescu
21. Pandrea, Petre (pseudonim al lui Petre Marcu Balş;
1904-1968), jurist şi eseist, autor de eseuri politice,
social-culturale, filosofice, monografii de artă, aforisme.
Lucrări de drept.
22. Traian Herseni, Socialul, obiect de preocupare ştiinţifică
în universităţile germane, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma
Sociala, Anul IX. numerele 1-3, 1930
23. Costa-Foru, Xenia (1902-1983), sociolog, colaborator
al profesorului Dimitrie Gusti încă de la campania
monografică din 1927, specializată în social work în Germania
şi SUA. Cofondatoare, profesoară şi directoare (din 1935) la
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială. În cadrul secţiei de
monografie a Institutului Social Român a condus echipa de
cercetări monografice asupra familiei, participând la
campaniile de la Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu şi
Cornova. Între 1929-1931, în cadrul Şcolii Superioare de
Asistenţă Socială extinde investigaţiile şi asupra mediului
urban (cartierul Tei din Bucureşti). Lucrarea ei Cercetarea
monografică a familiei este considerată cea mai sistematică
lucrare consacrată cercetărilor asupra familiei în cadrul Şcolii
sociologice de la Bucureşti.
24. Suchianu, Dumitru Ion (1895-1985), sociolog, eseist,
jurist, istoric, critic literar, critic şi istoric de film. Director
general al Cinematografiei (1940). Contribuţie la organizarea
studioului Oficiului National Cinematografic. Eseuri asupra
artei cinematografice.
25. Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială. Omagiu Profesorului
D. Gusti. XXV ani de învăţământ universitar (1910–1935), an
14 (1936), vol. 1-2,
26. Neamţu, Octavian (1910-1976), sociolog, colaborator
apropiat al profesorului Gusti, urmaş al acestuia în fruntea
Fundaţiei Culturale Regale. A participat la campaniile de
cercetări monografice de la Cornova şi Drăguş, a condus
echipele studenţeşti de cercetare şi acţiune socială
(1934-1939). Alături de H.H. Stahl ia parte la înfiinţarea şi
conducerea publicaţiei periodice „Curierul echipelor
studenţeşti”. Participă la pregătirea şi organizarea apariţiei
revistei „Sociologie Românească” şi a campaniei de cercetare
şi acţiune socială 60 de sate cercetate de echipele studenţeşti.
27. Cornăţeanu, Nicolae D. (1889-1977), inginer
agronom, sociolog, profesor de contabilitate agricolă la
Academia de Înalte Studii Agronomice din Bucureşti,
membru activ al Institutului Social Român. Participă la
campaniile monografice iniţiate de Şcoală (1927-1932), în
cadrul secţiunii Manifestări economice, la Nerej, Fundul
Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova. Ministru al agriculturii
şi domeniilor (1939).
28. Cartojan, Nicolae (1883-1944), autor, biograf,
cercetător şi istoric literar specialist în literatura română
veche, pedagog şi publicist. Profesor la Universitatea din
Bucureşti. Academician.
29. Panaitescu, Petre P. (1900-1967), istoric şi slavist,
profesor universitar la Bucureşti. Rector al Universităţii
Bucureşti în perioada guvernării legionar-antonesciene,
director al publicaţiei „Cuvântul”. După război a făcut
închisoare, ulterior a fost reabilitat şi a lucrat ca cercetător
ştiinţific. Editor de cronici şi de documente medievale.
Membru corespondent al Academiei Române.
30. Cancel, Petre (1890-1947), lingvist slavist, profesor la
catedra de limbi slave a Universităţii Bucureşti.
31. Stahl, Margareta, pictoriţă, soţia lui Henri H. Stahl.
121 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 122

Ute Schmidt,
Basarabia. Coloniştii germani
de la Marea Neagră,
traducere din limba germană
de Cristina Grossu-Chiriac, Chişinău,
Edit. Cartier, 2014, 420 p.
I r i n a N A S TA S Ă - M A T E I
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice
University of Bucharest, Faculty of Political Science
Personal e-mail: irina.matei@fspub.unibuc.ro
A review of Ute Schmidt’s book, Bessarabia. German colonists at the Black Sea, 2014
Ute Schmidt’s book, Bessarabia. German colonists at the Black Sea, presents the more than 125 years of history (1814-1940)
of the German minority from north of the Black Sea. The author explains the origins, the reasons for emigration and the
settlement waves of this minority, as well as the relationships with the Russian authorities (Tsarist and Soviet), with the
other Bessarabia’s inhabitants (Romanians, Russians, Ukrainians, Jews etc.) and, after 1918, the consequences of being
under Romania’s rule and its Romanization politics. The book analyses the structure of the community, organized around
the Lutheran Church, and its main characteristics: the emphasis on education and the high literacy rate, while in the same
time a rural lifestyle, with agriculture as main occupation. The history of the German minority from north of the Black
Sea ends with its expatriation in June 1940 to Poland and its subsequent refuge in Germany in 1945.
Keywords: German minority, colonization, emigration, rural life, local autonomy, minority politics, Bessarabia

P
utem afirma fără exagerare că apariţia
cărţii istoricului german Ute Schmidt,
acum disponibilă şi în limba română
graţie ediţiei apărute la Editura Cartier – care ne-a
obişnuit deja cu titluri nu doar relevante, ci şi deosebit
de interesante, uneori chiar din zona alternativului –,
reprezintă un eveniment editorial excepţional. Vorbim
practic despre cea mai însemnată lucrare dedicată
minorităţii germane din Basarabia, care a fost cu mult
ignorată de istoriografie, comparativ cu alte grupuri
etno-culturale din această zonă, dar mai ales faţă de alte
comunităţi de germani din sud-estul Europei. Meritul
cărţii este acela de a schiţa o istorie – politică, culturală,
socială, chiar antropologică pe alocuri – a unei populaţii
pe întreaga durată a prezenţei ei la nordul Mării Negre
(125 ani), dar mai ales de a face acest lucru într-un mod
care este atât util specialistului interesat de această temă,
cât şi accesibil publicului larg, care află, poate abia acum
pentru prima dată, detalii despre existenţa şi destinul
acestei comunităţi.
O istorie a refugiului şi expulzării
Coloniştii germani – majoritatea originari din
sud-vestul Germaniei, dar şi din Prusia, Mecklenburg,
teritoriile poloneze, maghiare sau sârbeşti –, fugind de
războaie, secetă şi foamete, aspirând la libertate
religioasă, au venit în noul teritoriu de la nord de Marea
Neagră plini de speranţă într-un trai mai bun, ademeniţi
de privilegiile promise de către ţarul Alexandru I al
Rusiei etc. Ei aveau să găsească în Basarabia nu doar un
spaţiu geografic cu o climă diferită de cea din
patria-mamă, ci şi o structură politică şi socială cu care
nu erau familiarizaţi şi la care s-au adaptat mai greu decât
ar fi crezut. Deşi nu putem pune sub semnul întrebării
bunele intenţii ale guvernanţilor ruşi, care vedeau în noii
colonişti un model pentru restul populaţiei Basarabiei
şi sperau ca aceştia să aducă un aport de competenţă şi
seriozitate care să-i impulsioneze şi pe vecinii lor, lipsa
de organizare, atitudinea autorităţilor locale, sărăcia au
făcut ca viaţa primilor colonişti pe teritoriul ţarist să nu
fie tocmai uşoară. Surse excepţionale, ale unor cronicari

<<< 122
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 123
din epocă, dau măsura suferinţelor îndurate de prima
generaţie de germani din Basarabia (p. 89-92, 101-104).
Prin urmare, mai ales din cauza climei, greu de suportat
pentru unii, şi a unor perioade îndelungate de secetă,
pentru câteva zeci de germani experienţa basarabeană a
luat sfârşit la doar două, trei decenii după colonizare,
aceştia îndreptându-se către Dobrogea, Serbia sau Ţara
Românească. Aşa cum o spunea un proverb basarabean,
coloniştii aveau să se aştepte la următoarele: „primilor –
moartea, copiilor – nevoile, nepoţilor – pâinea” (p. 14).
De-a lungul celor 125 ani de vieţuire în Basarabia,
au existat mai multe momente în care germanii de aici
au ales calea exilului. Primul val mai semnificativ de
emigrare a avut loc între 1874-1875 (p. 251), ca urmare
a limitării autonomiei coloniilor germane, a impunerii
limbii ruse în administraţie, dar şi ca obiect de studiu
obligatoriu în şcoli, şi a anulării unora dintre privilegiile
pe care le deţineau, mai ales a scutirii de la efectuarea
serviciului militar. Un nou val de emigrare – în principal
către America de Nord, America de Sud sau Canada – a
avut loc la începutul veacului trecut, în preajma
războiului ruso-japonez, care a coincis cu o situaţie
economică nefavorabilă şi cu tensiuni pe plan intern. În
număr mare au părăsit germanii teritoriul basarabean şi
după trecerea acestuia sub administraţie românească
(1918), atunci când s-au confruntat cu reforma agrară
care îi dezavantaja, cu politica de românizare dusă de stat,
precum şi cu efectele crizei economice. În concluzie, în
decursul doar a unei jumătăţi de veac, „din Basarabia au
emigrat cel puţin de două ori mai mulţi etnici germani
decât sosiseră încoace în anii 1814-1827” (p. 251).
Însă sfârşitul existenţei germane la nord de Marea
Neagră a venit brusc: odată cu iunie 1940, atunci când
Basarabia a trecut sub autoritate rusească, iar trupele
sovietice au ocupat acest teritoriu, minoritatea germană
de aici a fost expatriată. Dar nu către Germania, aşa cum
se aşteptau şi sperau; vechii colonişti au fost acum sortiţi
a servi intereselor naziste de colonizare a teritoriilor
ocupate de cel de-al Treilea Reich în anii războiului
mondial. Aşadar, după ce au trecut vreme de mai multe
luni prin lagăre intermediare şi „lagăre de interceptare
şi de observare” (p. 325), au fost stabiliţi în principal pe
teritoriul Poloniei – în regiunea Warthegau –, pentru a
ajunge în ţara-mamă – ca refugiaţi de război – abia
în1945. În perioada 1940-1945, peste 10% dintre
germanii din Basarabia (cca. 10 000) nu au supravieţuit
repatrierii şi refugiului.
Caracteristicile comunităţii
Asemenea tuturor comunităţilor germane din
sud-estul Europei, şi în cazul germanilor din Basarabia
viaţa comunitară a fost organizată în jurul bisericii.
Biserica predominantă era cea evanghelică (luterană),
câteva dintre coloniile iniţiale fiind – şi rămânând –
catolice. Dincolo de aspectul pur religios, care constituia
şi un element de bază al identităţii germane – restul
populaţiei fiind de alte religii, mai ales greco-ortodoxă
–, biserica acestora îndeplinea în comunitate un
semnificativ rol social şi de caritate, promovând etica
protestantă şi valorile tradiţionale, impunând astfel şi un
control social strict, care nu făcea decât să crească
coeziunea din cadrul membrilor minorităţii.
În jurul bisericii a fost organizat şi sistemul
educaţional german din Basarabia, care constituia de
asemenea un factor de diferenţiere faţă de restul
populaţiei. Spre deosebire de celelalte naţii din acest
teritoriu, în cadrul cărora analfabetismul era generalizat
(cu excepţia evreilor), organizarea şcolilor pentru
asigurarea educaţiei copiilor a fost o prioritate pentru
coloniştii germani încă din primii ani ai aşezării lor aici.
Până la 1918, germanii s-au bucurat de autonomie în
privinţa fondării şi organizării de şcoli. Mai mult chiar,
ei dezvoltaseră propriile reglementări educaţionale,
care, spre exemplu, din 1839 impuneau şcolarizarea
obligatorie de la vârsta de 7 ani până la 14 ani. Astfel,
în mijlocul unei populaţii în care predomina
analfabetismul, în cadrul comunităţii germane de la
nordul Marii Negre analfabetismul era de doar 2% în
1846 (p. 150). Nici încercările de rusificare ale statului,
manifestate prin introducerea obligativităţii studierii
limbii ruse şi a folosirii ei în administraţie, nu au afectat
autonomia culturală germană. „În pofida subordonării
formale sub supravegherea statului, în realitate şcolile
germane ale coloniştilor au rămas şi în continuare sub
influenţa Bisericii. Temuta rusificare a şcolilor germane
din Basarabia nu a avut loc” (p. 150).
Semnificativ în cazul coloniştilor germani de la
nordul Mării Negre este faptul că aceştia nu au dezvoltat
o cultură urbană, spre deosebire de celelalte minorităţi
germane din estul Europei. Fiind aşezaţi într-un teritoriu
cu teren foarte fertil, agricultura a devenit principalul
element al stilului lor de viaţă, la 1930, de exemplu, 82%
dintre aceştia – adică 4/5 – având această ocupaţie de
bază. Au excelat mai ales în cultivarea cerealelor,
creşterea vitelor şi viticultură. În ceea ce priveşte
meşteşugurile şi industria, acestea au ocupat un rol
secundar în activitatea coloniştilor, desfăşurându-se tot
în jurul preocupărilor agricole, dezvoltându-se astfel
tehnica şi industria agricolă.
Demne de atenţie sunt incursiunile realizate de Ute
Schmidt în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă şi existenţa
cotidiană a coloniştilor germani. Fiind vorba de o
comunitate conservatoare, tradiţionalistă, în care locul
central era ocupat de Biserică, satele germane din
Basarabia aveau o populaţie foarte tânără. Divorţuri
aproape că nu existau şi fiecare familie avea un număr
mare de copii. Este interesantă şi descrierea tipurilor de
sate şi a organizării acestora, precum şi a elementelor
distincte în ceea ce priveşte viaţa cotidiană. Remarcăm
astfel existenţa aşa-numitelor „beciuri de gheaţă” sau
„gheţării”, specifice nu doar acestei zone, ci şi spaţiului
intracarpatic locuit de saşi, precum şi a bucătăriilor de
vară, tipice spaţiului rusesc. Considerăm că mai ales
sursele folosite de autoare pentru a investiga condiţiile
123 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 124

de viaţă din satele germane – mai precis studiile suprareprezentate, în ciuda faptului că se dovedesc mai
etno-biologice realizate de studenţi ai celui de-al Treilea puţin relevante, în vreme ce altele, chiar „controversate”,
Reich – sunt deosebit de valoroase, constituind astfel sunt tratate superficial sau chiar trecute cu vederea. Un
mărturii ce ar trebui mai mult exploatate (evident, cu asemenea exemplu îl constituie atitudinea germanilor
precauţii de ordin etic şi ideologic), nu doar în sensul din Basarabia faţă de nazism şi faţă de „mişcarea de
utilizat de Ute Schmidt, cât şi pentru o mai clară reînnoire”, care nu surprinde mai deloc tensiunile
descifrare a politicilor naziste care îi vizau pe etnicii existente şi cu atât mai puţin schimbările în mentalitatea
germani din estul Europei. şi identitatea minoritarilor. În plus, sunt uneori
prezentate situaţii, evoluţii, fără a se realiza o analiză mai
Autonomia şi limitele ei în detaliu şi o problematizare, pentru a face fenomenul
La venirea în Basarabia, coloniştilor germani li s-au istoric mai comprehensiv. Pe de altă parte, este de înţeles
promis diverse privilegii, printre care şi autonomie în cazul unui volum de o asemenea amploare, iar în plus
locală, de care aceştia s-au bucurat – mai mult sau mai sursele arhivistice care ar fi putut devoala stările de fapt
puţin, în funcţie de contextul politic – până la părăsirea de după 1940 nu sunt încă uşor accesibile.
Basarabiei în 1940. Într-o primă fază, ei s-au confruntat Dintr-o altă perspectivă, un minus al cărţii îl
cu proasta organizare şi corupţia autorităţilor ruseşti din constituie, pe alocuri, traducerea din limba germană,
teritoriu, ceea ce a făcut ca situaţia lor în primii ani să oarecum fidelă în ce priveşte textul de bază, însă fără a
fie precară. Apoi, în anii 1860-1870, au fost supuşi acoperi îndeajuns stilul real al autoarei.
politicii de rusificare prin adoptarea obligativităţii Cu toate aceste mici observaţii, în definitiv irelevante
predării limbii ruse în şcolile bisericeşti şi utilizării în comparaţie cu avantajele aduse cunoaşterii, Basarabia.
acesteia inclusiv în cadrul administraţiei locale. Mult mai Coloniştii germani de la Marea Neagră constituie cea mai
tare s-a înrăutăţit situaţia lor după izbucnirea primului bună lucrare de până acum pe această temă,
război mondial: priviţi drept „duşmani din interior”, constituindu-se atât într-o importantă resursă pentru
autorităţile ruse au pregătit exproprierea şi deportarea specialişti, cât şi într-o veritabil material informativ
lor în Siberia, soartă de care au scăpat doar graţie pentru publicul larg.
revoluţiei ruse din februarie 1917, ce a determinat o Un alt merit al cărţii, care nu poate fi ignorat, este
reevaluare a atitudinii statului rus faţă de minorităţi. calitatea deosebită a surselor folosite şi, mai ales, utilizarea
Între 1918-1940, perioadă în care Basarabia s-a aflat unei cantităţi considerabile de fotografii de epocă
sub administraţie românească, germanii de aici au pierdut excepţionale, inedite şi cu un imens efect de sugestie.
o parte din privilegii, iar autonomia administrativă şi
culturală le-a fost limitată. Asemenea tuturor celorlalte
grupuri de germani de pe teritoriul României Mari,
coloniştii basarabeni au fost afectaţi profund de reforma
agrară – prin care erau expropriate loturile ce depăşeau
100 hectare şi care le interzicea cumpărarea de teren
agricol, ceea ce a limitat drastic potenţialul lor de
dezvoltare economică –, de secularizarea şcolilor
bisericeşti, precum şi de intensa politică de românizare
dusă de către stat, care viza în primul rând „naţionalizarea
şcolii” şi a administraţiei, germanii din Basarabia nefiind
nici măcar recunoscuţi drept comunitate compactă
(de această favoare beneficiind doar saşii maghiarii
transilvăneni). Aşadar, perioada în care Basarabia a
aparţinut statului român a fost una mai degrabă nefastă
pentru germanii de la nordul Mării Negre, mai ales în ceea
ce priveşte păstrarea autonomiei şi a privilegiilor din
vechea cârmuire rusească.
Cum de la sine se înţelege, tematica volumului de
faţă este una extrem de complexă, ce nu poate fi
surprinsă în doar câteva fraze analitice. Cu toate acestea,
cartea impresionează prin vastitatea subiectului abordat
şi prin faptul că, în doar puţin peste 400 pagini, este
surprins mai bine de un veac de istorie politică, socială
şi culturală germană de la nord de Marea Neagră.
Aceasta reprezintă un merit excepţional al volumului,
dar generează în acelaşi timp şi o uşoară frustrare
cititorului. Astfel, în economia cărţii, unele tematici sunt

<<< 124
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 125

Moritz Csáky,
Ideologia operetei şi modernitatea
vieneză: un eseu de istorie a culturii,
trad. şi postfaţă de Cristina Spinei,
Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza,
Iaşi, 2013, 291 p.
Theodor E. ULIERIU-ROSTÁS
École des hautes études en sciences sociales, Paris / Centre ANHIMA, UMR 8210
School for Advanced Studies in the Social Sciences, Paris / ANHIMA Centre, UMR 8210
Şcoala Superioară de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale, Paris / Centrul ANHIMA, UMR 8210
Personal email: theodor.ulieriu.rostas@gmail.com
A review: Moritz Csáky, The ideology of the operetta and Viennese modernity: an essay in cultural history, 2013
The Romanian translation of Moritz Csáky’s seminal work Ideologie der Operette und Wiener Moderne. Ein kulturhistorischer
Essay, has been recently published in Iaşi. The reviewer attempts to cover the main points of Csáky’s project of a
larger-scope approach to modernity and socio-cultural plurality in Austria-Hungary through the most popular theatrical
entertainment genre of the era – Viennese operetta –, while also highlighting several methodological questions raised by
the author’s approach.
Keywords: Vienna, Central Europe, plurality, modernity, operetta, cultural history

C
olecţia „Observatorul social”, publicată
de editura Universităţii din Iaşi sub
coordonarea prof. Mihai Dinu
Gheorghiu, şi-a îmbogăţit în anul 2013 seria de „Texte
fundamentale” cu traducerea studiului major consacrat
de istoricul Moritz Csáky operetei vieneze. Precedată de
o serie de studii de mai mici dimensiuni, lucrarea a fost
publicată în 1998 sub titlul Ideologie der Operette und Wiener
Moderne. Ein kulturhistorischer Essay (Böhlau Verlag,
Wien / Köln / Weimar) şi tradusă cu promptitudine
în maghiară (1999), slovenă şi rusă (2001). La
momentul apariţiei sale, lucrarea lui Csáky defrişa
terenul surprinzător de puţin frecventat al relaţiei
operetei vieneze cu peisajul politic şi socio-cultural
al Austro-Ungariei fin-de-siècle, despărţindu-se de
tradiţia istoriei lineare a unui gen literar-muzical
(Gattungsgeschichte). De la momentul apariţiei ediţiei
germane şi până azi, acest unghi de cercetare s-a
îmbogăţit cu cel puţin o contribuţie importantă (Camille
Crittenden, Johann Strauss and Vienna: Operetta and the
Politics of Popular Culture, Cambridge University Press,
Cambridge / New York, 2000), dar cum aceasta din
urmă nu pare a intra în dialog direct cu interpretările
propuse de Csáky, comparaţia va fi lăsată pe seama altor
cititori. S-ar mai cuveni semnalat de la bun început
faptul că recenzia de faţă e una transgresivă, în sensul
în care e scrisă de un istoric al culturii muzicale antice
greco-romane aflat în prospecţiune de modele
interpretative aplicate altor arii culturale şi contexte
socio-politice. Prin urmare, acest text va acorda o atenţie
aparte „laboratorului” istoric, instrumentarului şi
construcţiei unei astfel de cercetări.
Încă din secţiunea introductivă a lucrării, Moritz
Csáky îşi avertizează cititorii să nu se aştepte nici la o
nouă monografie a operetei vieneze, nici la o nouă
istorie socio-culturală în sens larg – ci mai curând la o
analiză ce reaşează opereta în coordonatele spaţiului
austro-ungar din jurul anului 1900, surprinzându-i
implicaţiile sociale şi culturale (p. 12). După cum vom
vedea, această recontextualizare se dovedeşte a fi una din
noţiunile-cheie ale lucrării, asupra căreia autorul va
reveni de mai multe ori de-a lungul investigaţiei. Or

125 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 126
evaluarea operetei în calitate de martor social, i.e. de
document istoric a fost şi este încă îngreunată de
stigmatul estetic care i-a fost asociat încă din prima sa
perioadă de popularitate. Depăşirea acestei false
probleme constituie tema principală a primului capitol
al cărţii, „Opereta vieneză – un simbol al vidului de
valori?” (pp. 15-32) În mod simptomatic, arată Csáky,
verdictul estetic defavorabil dat operetei, ca divertisment
facil şi standardizat, e comun unor poziţii altfel
ireconciliabile, precum academismul conservator al unui
Karl Kraus, respectiv critica modernistă a culturii de
masă la Theodor Adorno. Fireşte, argumentele diferă:
unde primul nu vede decât scenariul unei decadenţe
lineare de la modelul francez al lui Offenbach şi până la
piesele epocii zise „de argint”, Adorno scoate în
evidenţă interesele comerciale ale producţiei de operete.
Criticile inventariate nu se opresc însă pe poziţiile
antinomiei între muzica de divertisment şi muzica
„serioasă” (plastic abreviate în mediu german ca
U-Musik şi E-Music). După cel de-al Doilea Război
Mondial, Hermann Broch identifica în divertismentul
cinic şi pasiv al operetei simptomele unui vid de valori,
al unei amoralităţi care a permis creşterea ideologiilor
extremiste, conducând în perspectivă la catastrofa
naţional-socialismului.
Cum e de aşteptat, Csáky ia pe rând distanţă faţă de
aceste interpretări care amestecă raţionamentul
istoric/sociologic şi judecata estetică, pentru a reevalua,
într-un cadru descriptiv, funcţia şi relevanţa operetei
pentru societatea care a creat-o şi consumat-o. Astfel,
subcapitolul intitulat „Opereta: purtător de cuvânt al
mentalităţilor” se deschide cu un program de cercetare
care include investigarea (1) intenţiilor concrete ale
autorilor ei, (2) a funcţiilor sociale ale acestui tip de
divertisment, (3) a trăsăturilor caracteristice ale genului
şi, în sfârşit, (4) recontextualizarea sa în complexitatea
peisajului socio-cultural şi politic al epocii, până la
palierul reprezentărilor colective. În fapt, întreaga
lucrare se concentrează asupra acestui din urmă punct,
celelalte trei fiind atinse mai curând tangenţial.
Fundamentul teoretic elementar al acestui demers se
sprijină pe un model comunicaţional de descendenţă
jakobsoniană: emiţător – cod – receptor. Câtă vreme
succesul de public al operetei ţine de adecvarea
conţinutului ei textual şi muzical la coduri familiare unui
segment extins de receptori, sugerează autorul, analiza
acestor conţinuturi poate verifica sau releva noi aspecte
ale „mentalului socio-cultural tipic”, împărtăşit atât de
producătorii operetei cât şi de public. Abia spre finalul
cărţii, în capitolul „Cultură – pluralitate – istorie”,
autorul încadrează această schemă interpretativă într-o
perspectivă teoretică mai largă, aducând bunăoară în
discuţie experienţa şcolii de la Annales; definirea culturii,
apud Clifford Geertz, ca un sistem comunicaţional şi
„descrierea densă” (thick description) ca metodă de lectură
a interacţiunilor simultane între fenomene situate pe
paliere diferite ale societăţii (e.g. pp. 190-1, 205); sau
<<< 126
conceptualizările post-moderne ale trecutului ca arhivă
(Michel Foucault) sau text polisemic (Stephen
Greenblatt, pp. 207-11). Pentru coerenţa acestei
recenzii, îmi voi păstra pentru final cele câteva observaţii
de ordin metodologic.
Cel de-al doilea capitol al lucrării, „Opereta şi
societatea burgheză” (pp. 33-52), abordează frontal
facies-ul socio-economic al principalului consumator de
operetă: clasa de mijloc urbană. Urbanizarea
concomitentă şi similară pe tot teritoriul monarhiei, arată
Csáky, a dus la cristalizarea unei burghezii cu orizonturi
şi moduri similare de apropriere a influenţelor culturale,
iar acest fapt e bine ilustrat de receptarea sincronă a
operetelor lui Offenbach, reprezentate pentru prima dată
cu succes în jurul anilor 1858-60. Acest fenomen atestă,
printre altele, şi maturizarea unui segment social dornic
de diferenţiere în raport cu publicul mai puţin cult şi mai
apropiat de tradiţiile Singspiel-ului vienez şi pieselor
populare maghiare (népszinmű). Pe de altă parte, critica
politică şi socială prezentă în subtextul operetelor lui
Offenbach era înţeleasă şi gustată ca atare în momentul
politic caracterizat (încă) de neoabsolutismul intransigent
promovat de Viena după cataclismul de la 1848. Acest
tip de chestionare a principiilor de autoritate, dezvoltat
de opereta vieneză de dinainte de 1918, este repus în
contextul mai larg al relaţiei burgheziei cu reforma
politică în Imperiu. Cu multă graţie, Csáky porneşte de
la genealogia culturală a unuia dintre cele mai cunoscute
refrenuri ale Liliacului lui Strauss, „Ferice de cel ce uită
ceea ce nu mai poate fi schimbat” şi de la fondul de
melancolie legat de comportamentul cultural al
burgheziei vieneze. Această „melancolie”, simptom al
escapismului şi refugierii în sfera privatului, ar constitui
reacţia burgheziei la ierarhiile tipice structurii puterii în
Imperiu – unde până şi iniţiativa reformelor este asumată
de la vârf, cum a fost cazul iluminismului iozefin – şi,
totodată, la imobilismul socio-politic al acestui ansamblu
de-a lungul secolului al XIX-lea. Ne-am putem întreba,
în această ordine de idei, la ce concluzii ar duce o
comparaţie contextualizată a melancoliei vieneze cu acel
spleen francez apărut la sfârşitul celui de-al doilea Imperiu
francez şi consacrat de Baudelaire...
Chestiunea proiecţiei şi defulării tensiunilor
socio-politice în operetă este dezvoltată în capitolul
următor, „Opereta – o oglindă a societăţii şi politicii
vremii” (pp. 53-90), mai cu seamă în raport cu
aşa-numita epocă de argint a operetei. Cezura stilistică
ce separă noua operetă a lui Lehár, Oscar Straus şi Leo
Fall de modelul generaţiei precedente corespunde
ascensiunii unei noi clase de mijloc lărgite, rezultat al
valurilor de imigraţie recentă şi a dezvoltării oraşelor.
Spre deosebire de vechea burghezie, orizontul cultural
şi politic al acestei noi pături sociale era deschis
polemicii şi acţiunii politice în noile partide de masă –
inclusiv accentelor antiliberale, anticapitaliste sau
antisemite. Impactul acestor realităţi asupra operetei de
după 1900 poate fi urmărit, conform lui Csáky, pe mai
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 127
multe coordonate. Pe de o parte, unele dintre temele
polemice ale momentului rezonează explicit în textele
operetelor: dreptul la vot, drepturile femeii, politica
externă a Monarhiei. Pe de altă parte, diferenţierea
socială adusă de modernizare ar fi responsabilă pentru
o criză generalizată a identităţilor, pe care intrigile
operetelor o manipulează cu ambivalenţă. Bunăoară,
imaginea stereotipă a aristocratului, care încă mai
supravieţuieşte în limbajul colocvial („conte de
operetă”), muta în registrul divertismentului problema
ascensiunii sociale, încă marcată de idealul înnobilării:
critică socială, dar şi autoironie cu consecinţe
terapeutice, sugerează Csáky. Scurt-circuitarea ierarhiei
sociale, fie ea bufă şi simbolică, precum în scenele de
bal sau travesti, ori explicit-utopică şi încheiată cu
happy-end, pare să reprezinte o constantă a operetelor
inventariate de autor. În egală măsură, ironizarea politicii
de stat, a armatei, a noţiunii instrumentale de
„patriotism”, a cenzurii şi a birocraţiei reprezintă
elemente recurente în trama operetelor. Csáky ilustrează
interacţiunea acestor coordonate prin două studii de caz:
mai întâi, o lectură a Voievodului ţiganilor ca „prelucrare
amuzantă, proiectată pe scena secolului al XVIII-lea, a
relaţiei austro-ungare după compromisul de la 1867”
(pp. 66-75), care deschide şi problema stereotipizării
exotic-ambivalente a ţiganilor. În al doilea rând, Csáky
analizează dublele semnificaţii asociate statului imaginar
Pontevedro din Văduva veselă: o invenţie dramatică ce
trimite la nivel lexical la Muntenegru, cu tot bagajul său
de exotism balcanic pentru publicul vienez, dar care
funcţionează în egală măsură ca o oglindă critică a
Imperiului; mai mult, arată autorul, o bună parte din
strategiile comicului din Văduva veselă au de-a face cu
intersecţia acestui palier public-politic cu cel
casnic-privat. Aceste analize, în care putem urmări „pe
viu” articularea temelor şi problemelor socio-politice în
textul concret al operetei constituie, după părerea mea,
segmentul cel mai consistent al eseului lui Csáky –
aspect asupra căruia voi reveni la finalul recenziei. După
această demonstraţie, autorul inversează polaritatea
investigaţiei sale, interogând opereta nu ca reflexie a
problemelor socio-politice şi identitare, ci ca formatoare
de identităţi şi depozitar al memoriei culturale a
societăţii austro-ungare. Această funcţie ar fi fost
potenţată de propensiunea operetei pentru
stereotipizare şi locuri comune raportate atât la ierarhia
socială, cât şi la diversitatea etnică şi culturală a
imperiului. În măsura în care acest repertoriu de motive
cu valenţe identitare au fost nu numai prelucrate, ci
diseminate şi transferate înapoi în cotidian, Csáky leagă
judicios funcţia operetei de acea „inventare a tradiţiilor”
definită de E.J. Hobsbawm ca unul din comportamentele
tipice modernităţii în raport cu elementele de cultură
premodernă, care sunt reconfigurate ca semnificative,
„autentice”, „folclorice”. Două aspecte sunt discutate
aici: imaginea general-stereotipă a unor grupuri
minoritare (precum ţiganii) şi, mai concret, stereotipul
muzical, evident în cazul dansurilor „etnice” ca valsul sau
ceardaşul, care a rămas impermeabil la reala diversitate
muzicală redescoperită de investigaţiile etnomuzicologice
contemporane ale unor Bártok sau Kodály. Ar fi de
văzut, aş adăuga, în ce măsură producţia scenică a
operetelor, în speţă costumele, nu-şi vor fi exercitat
influenţa şi asupra genezei costumelor „naţionale”. În
orice caz, aceste consideraţii îmi pare extrem de
importante atât pentru spaţiul avut în vedere de studiu,
cât şi, ca posibil comparatum, pentru construcţia
folclorului în restul Europei centrale şi sud-estice,
inclusiv în România.
Dacă până în acest punct ironia sau comicul operetei
au fost menţionate ca instrument de integrare a
subtextelor socio-politice în operetă, ele devin obiect
principal de studiu în capitolul „Opereta vieneză şi
ironia” (pp. 91-103). În fapt, acest tip de umor provenit,
arată Csáky, din tradiţia teatrului burghez de comedie
(Lachtheater), reprezintă una din principalele diferenţe
specifice ale operetei în raport cu opera. Căutarea
funcţiilor sociale ale acestui râs eliberator al operetei este
legată de teoria lui Freud despre umor; dar textul nu
clarifică până la capăt dacă această teorie e invocată cu
rol istoric-descriptiv (ca martor contemporan operetei
al percepţiei comicului în societatea vieneză) sau ca
referinţă propriu-zis ştiinţific-explicativă. În orice caz,
Csáky leagă concepţia freudiană a umorului şi geneza
ironiei cu două tăişuri – care atinge atât reprezentanţii
stereotipi ai alterităţii, cât şi grupul emiţătorului –
prezente în operetă şi în presa umoristică austriacă, de
formele tipice umorului evreiesc, cristalizate în mediul
comunităţilor închise ale ghetourilor şi în şcolile
talmudice. O bună parte a libretiştilor de operetă aveau
origini evreieşti, dar autorul evită o astfel de explicaţie
unilaterală. Mai curând, funcţia de coagulare a
identităţilor şi de defulare a tensiunilor sociale,
definitorie acestui tip de umor, i-a asigurat diseminarea
într-o arie socială mult mai largă, dar confruntată cu
probleme similare: nesiguranţe identitare, imobilism
social ş.a.m.d. Aşadar, acest tip de ironie, încrucişat cu
tradiţia preexistentă a satirei sociale în travesti, fie el
antic sau rococo, a configurat în mare parte strategiile
umoristice ale operetei.
Chestiunea fundamentală a relaţiei operetei cu
modernitatea, discutată în cel de-al cincilea capitol al
lucrării (pp. 105-139), este raportată de Csáky la trecerea
de la epoca „de aur” straussiană la cea „de argint” şi
apariţia unei noi burghezii în jurul momentului 1900,
deja marcată într-un capitol precedent. Diferenţierea
socială şi diversitatea etnică prezente în noile aglomerări
urbane, redescoperirea sexualităţii şi polemicile în jurul
căsniciei burgheze şi al amorului liber, nervozitatea şi
viteza modernităţii, detectabile atât în experienţa
cotidianului urban, cât şi în dinamismul noilor curente
cultural-artistice sunt puse în legătură, în plan tematic
sau fenomenologic, cu noua operetă a deceniului 1900;
încă o dată, Văduva veselă oferă un pertinent studiu de
127 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 128
caz. Corespondenţele trecute în revistă de autor nu se
referă însă doar la textul libretului, ci şi la muzica
marcată de suite rapide de dansuri moderne, în parte
influenţate deja de vodevilul american, tonalităţi
oscilante şi o nouă deschidere spre referinţele etnice, la
care voi reveni în cele ce urmează. Această reflectare a
modernităţii în operetă nu are de-a face doar cu gustul
publicului, ci şi cu apartenenţa unui număr semnificativ
de libretişti la noua intelighenţie vieneză cristalizată în
jurul grupării „Tânăra Vienă” (Jung Wien). Într-un
binevenit excurs asupra diferenţelor specifice ce
individualizează modernitatea vieneză în raport cu
refuzurile radicale şi ambiţiile revoluţionare ale
moderniştilor berlinezi, Csáky subliniază caracterul
neprogramatic, deschis al celei dintâi şi dialogul acesteia
cu tradiţia – un dialog ancorat tocmai în pluralitatea
etnică şi culturală a imperiului. Răspunzând detractorilor
cu care îşi deschisese, polemic, studiul, autorul
subliniază faptul că opereta şi-a găsit apărători mai mult
sau mai puţin voalaţi în rândul moderniştilor vienezi,
tocmai datorită legăturii ei organice cu societatea, opusă
estetismului rigid al postromantismului german: o
opţiune care nu-i era fenomenologic străină, în mediu
german, nici lui Nietzsche, atunci când prefera Carmen
de Bizet în dauna artificiului wagnerian.
Dacă ar fi să căutăm motivaţiile din spatele
caracterizării acestei bogate investigaţii ca „eseu”, ele ţin
probabil de poziţia şi proporţiile secţiunilor intitulate
„Eterogenitatea regiunii central-europene” (pp.
141-187) şi „Pluralitate – cultură – istorie” (pp.
189-218). Dacă până acum discursul istoric pendulase
între priviri de ansamblu ale peisajului socio-politic,
excursuri de genealogie culturală şi studii de caz mai
mult sau mai puţin detaliate în substanţa operetei, aceste
două capitole lasă în mare parte opereta în umbră. De
fapt, ele ar putea constitui, cu minime alterări, un studiu
independent al pluralităţii socio-politice şi culturale a
Imperiului, a mizelor identitare şi proiectelor politice
concurente – identităţi pre-naţionale, naţionalisme,
aculturaţie şi antisemitism, centralizare şi loialităţi
complementare – totul convergând către recunoaşterea
esenţei conştiinţei culturale austriece în multipolaritate
şi periferie. Odată trasat acest tur de orizont, capitolul
„Pluralitate – cultură – istorie” se transformă într-un
text programatic ce vizează reconceptualizarea, pe noi
baze metodologice, a istoriei austriece ca rezultat al
„sistemului socio-cultural complex” al regiunii central
europene. Analiza operetei, aşa cum o întreprinde Csáky
în capitolele precedente, se integrează în acest proiect
fără îndoială pertinent, pe care doar limitele acestei
recenzii mă împiedică să-l urmăresc mai îndeaproape.
Totuşi, nu rămâne mai puţin adevărat faptul că plasarea
acestor consideraţii aici, şi nu în deschiderea lucrării,
dăunează coerenţei textului.
Să ne întoarcem aşadar la operetă: în cele două
capitole abia menţionate, Csáky se referă tangenţial la
succesiunea de dansuri „etnice” şi arii presupus
<<< 128
tradiţionale incluse în structura operetei vieneze, o
trăsătură care ar reflecta în chip asumat pluralismul
cultural şi fenomenele de aculturaţie din cadrul
Imperiului (pp. 142-3, 173-4, 182-3); aceste consideraţii
sunt reluate şi dezvoltate în penultima secţiune a lucrării,
„Pluralitate şi atelierul operetei în modernitatea vieneză”
(pp. 219-240). Cum bine observă autorul, această
deschidere ţinea de coordonatele tradiţionale ale culturii
muzicale central-europene, de la colecţiile de dansuri
baroce şi până la „culorile locale” stilizate vehiculate de
clasicismul vienez. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea,
o bună parte dintre aceste „coduri culturale” deveniseră
părţi integrante ale culturii muzicale vieneze, până la
stereotipizare şi reinventare kitsch a tradiţiilor (v. supra,
cap. 3). Csáky încearcă să identifice mecanica concretă
din spatele acestui pluralism muzical în activitatea
itinerantă a capelmaiştrilor ataşaţi fanfarelor regimentare
– dintre care nu puţini au avut contact cu lumea
operetei, cum e cazul lui Lehár – şi interferenţa
generalizată a muzicii militare cu muzica de
divertisment. Astfel, repertoriul acestor fanfare tindea
să includă reorchestrări şi stilizări ale muzicilor locale,
fapt ce a stimulat difuziunea şi receptarea intermediată
a acestora la nivelul ansamblului monarhiei. Argumentul
îmi pare ingenios şi convingător, dar nu suficient, câtă
vreme acesta ignoră circulaţia partiturilor manuscrise şi
prodigioasa activitate a tipografiilor muzicale în lumea
„civilă”; s-ar impune, cred, o privire statistică măcar
asupra activităţii celor din urmă în domeniul muzicii de
divertisment. În altă ordine de idei, Csáky analizează cu
judiciozitate diviziunea muncii în producţia de serie a
operetelor: o diviziune care depăşeşte cu mult
colaborarea tradiţională compozitor/libretist, pentru a
se transforma în teamwork. În ce măsură este acesta un
simptom al modernităţii? Desigur, acest mod de
producţie merge în contrasensul figurii de autoritate a
compozitorului savant romantic (ca să nu mai vorbim
de opera totală wagneriană) şi prefigurează mecanica
Broadway-ul şi a show-biz-ului contemporan. Pe de altă
parte însă, fenomene similare sunt cunoscute şi în
contexte care n-au nimic de-a face cu modernitatea
secolului al XIX-lea: baletele de curte franceze din prima
jumătate a secolului al XVII-lea, de pildă, costituiau
rodul unei munci de echipă, în vreme ce câteva zeci de
ani mai târziu, în atelierul tragediilor lirice ale lui J.-B.
Lully, această diviziune a muncii fusese reconfigurată,
s-ar părea, în ecuaţia maestrului care schiţa liniile
melodice de bază, respectiv a discipolilor care adăugau
părţile intermediare – un proces foarte apropiat,
păstrând proporţiile comparaţiei, de activitatea echipelor
de compozitori şi orchestratori vienezi. Prin urmare,
fenomenul descris de Csáky are cu siguranţă de-a face
cu o piaţă mereu avidă de produse noi de divertisment,
dar mai puţin cu ritmurile accelerate ale cotidianului
urban în sine.
Capitolul concluziv al lucrării (pp. 241-248) schiţează
câteva repere din destinul operetei vieneze după Primul
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 129
război mondial, odată cu alterarea totală a bazei sale
socio-culturale. Csáky indică două tipuri contrastante de
receptare: pe de o parte, „golirea de sens” a referinţelor
sale critic-ironice şi refugiul într-un divertisment
nostalgic, care trimitea la trecut, nu la prezent; şi,
complementar, instrumentalizarea politică a acestor
nostalgii, prezentă atât în prima republică austriacă, cât
şi în Ungaria post-Trianon. Succesoarele directe care au
marcat divertismentul interbelic – opereta de revistă,
ancorată în prezent, dar lipsită de elementul de critică
socială, respectiv aşa-numitele „operete triste” – au
alterat fiecare în felul lor moştenirea tematică şi muzicală
a operetei de dinainte de 1918. Cea din urmă şi-a
conservat însă calitatea de depozitar al memoriei
culturale a Imperiului – o memorie structurată într-un
mod compatibil, apreciază Csáky, cu sensibilităţile
noastre post-moderne.
* unei lecturi mai „filologice”, care să surprindă la firul
În final de recenzie, aş vrea să revin la cele câteva
observaţii de ordin mai general anticipate în text.
Mai întâi, schema comunicaţională jakobsoniană
emiţător-cod-receptor, schiţată de Csáky în capitolul
introductiv şi utilizată judicios de-a lungul lucrării, nu ar
fi avut decât de câştigat de pe urma includerii unor
noţiuni bine încetăţenite în naratologia ultimilor 25 de
ani, precum cele de „autor implicit” şi „public ideal”. E
vorba de proiecţii simetrice în textul literar ale autorului
biografic, respectiv ale audienţei vizate de acesta din
urmă (pentru aceste noţiuni, v. de pildă J.-M. Adam,
Langue et littérature. Analyses pragmatiques et textuelles, Paris,
1991, pp. 26-8). Îşi construiesc oare libretele de operetă,
prin limbaj, prin referinţe socio-culturale, prin ţintele
umorului lor, un public-ţintă ideal? Putem izola
mecanica fină a categoriilor „noi-voi” la nivelul textelor?
În ce măsură ţine această articulare de o logica pur
comercială a succesului de public şi cât, de un alt tip de
intenţie auctorială? O astfel de abordare ar permite, de
pildă, o evaluare mai nuanţată a imaginii minorităţilor în
operetă, mai cu seamă atunci când ele vin în aparentă
contradicţie cu tendinţele publicului real al epocii: vezi
cazul reprezentării pozitive a ţiganilor (pp. 72-4) şi mai
cu seamă a evreilor în epoca de ascensiune a
antisemitismului (pp. 99-100 şi 182-3).
În al doilea rând, de-a lungul lucrării, Csáky foloseşte
cu destulă imprecizie terminologică o serie de sinonime
ce trimit la o semiotică textuală şi muzicală deopotrivă.
Codurile folosite de un libretist sau compozitor sunt
recunoscute de public în virtutea unor „vocabule” (p.
24), valsul putea constitui un „semnal” pentru Viena şi
vienezi (p. 85), opereta se hrănea dintr-o bogăţie de
„citate muzicale şi tematice” (p. 182) ş.a.m.d. O definire
mai riguroasă a acestor concepte îmi pare de primă
importanţă pentru o analiză sistematică a referinţelor
etnice în operetă. Bunăoară, citarea stricto sensu a unei
teme muzicale recognoscibile – cu alte cuvinte,
intertextualitatea muzicală (pentru acest concept, v. de
pildă M.L. Klein, Intertextuality in Western Art Music,
Indiana University Press, Bloomington, 2005) – nu e
acelaşi lucru cu recursul la o figură melodică sau ritmică
cu referinţe etnice, dar cu referent generic (csárdás, vals,
„oriental”). În fapt, tocmai astfel de elemente generice
constituie materialul atelierului de stereotipuri etnice al
operetei, care ajunge să „reinventeze” tradiţii muzicale.
În sfârşit, două observaţii ce pot fi imputate, în mai
mare măsură, gusturilor recenzorului. Aşa cum
observam mai sus, am putut urmări reala interacţiune a
referinţelor politice şi socio-culturale în complexele şi
relevantele studii de caz întreprinse de Csáky în materia
dramatică a Voievodului ţiganilor şi a Văduvei vesele. Deşi
ni se vorbeşte de imensa producţie de operete vieneze,
acestea sunt singurele investigaţii substanţiale ale unor
piese luate ca întreg: dincolo de succesul la public, sunt
ele tipice, sau mai curând cazuri excepţionale? Am dus
dorul mai multor astfel de studii de caz şi, în general, al
ierbii funcţionarea codurilor textuale, muzicale şi scenice
(!) ale operetei. Pe de altă parte, o perspectivă comparativă
ar putea ilumina mai bine, cred, anumite diferenţe
specifice ale ambianţei culturale vieneze. De pildă, cum
se situează practica aproprierii muzicilor „naţionale” în
operetă în raport cu referinţele coloniale din baletele
„exotice” franceze sau ruseşti? Au topografiile fictive din
opereta vieneză ceva în comun cu cronicile romaneşti, în
vogă în Anglia victorian-edwardiană, ale altor state
imaginare situate, nu întâmplător, în Balcani sau Europa
Central-estică – cum e cazul Graustark-ului şi al
Ruritaniei?
Aceste obiecţii adunate la sfârşit de recenzie nu
trebuie să disimuleze în vreun fel calităţile studiului lui
Moritz Csáky: „Ideologia operetei şi modernitatea
vieneză” este o inspirată carte-pionier într-un teren la
fel de puţin cartat ca şi tărâmurile Pontevedrului din
Văduva veselă. Se caută exploratori!
129 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 130

Martin Ladislau Salamon:

Un aliat uitat – relaţiile româno-maghiare
în sociologia interbelică
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014
Balázs TELEGDY
Şcoala Doctorală de Sociologie, Universitatea din Bucureşti
Doctoral School of Sociology, University of Bucharest
Universitatea Sapientia, Facultatea de Ştiinţe
Sapientia Hungarian University of Transylvania, Faculty of Technical and Social Sciences
Personal e-mail: telegdyb@yahoo.com
A review: Martin Ladislau Salamon: A forgotten ally – Romanian-Hungarian relationships in the interwar period, 2014
The book of M.L. Salamon reveals the connections between the Sociological of School of Bucharest and Transylvanian
Youth in the interwar period in Romania. This work is based on the writer`s PhD thesis and describes how, against all
political odds, a new group of Hungarian minority intellectual group could identify, in an adaptive way, with the paradigm
of the Bucharest School of Sociology led by Dimitrie Gusti, and as such the sociology becoming a science of cultural
communication between the two nations in interwar Romania.
Keywords: Transylvanian Youth, Dimitrie Gusti, Bucharest School of Sociology, Interethnic relations

C artea de faţă deschide un nou drum

pentru o înţelegere şi o cunoaştere
mai aprofundată a relaţiilor ştiinţifice
româno-maghiare din perioada interbelică.
Cercetarea ştiinţifică, aparţinând domeniului istoriei
sociologice din România, care constituie baza acestui cărţi,
a urmărit să descopere şi să descrie, respectiv să explice
legăturile directe dintre profesorul Dimitrie Gusti şi
colaboratorii săi şi o grupare aparte a tinerilor intelectuali
maghiari din Ardeal, care a recunoscut valorile ştiinţifice
de înaltă calitate practicate în instituţiile de cercetate
conduse de Profesor.
Totuşi această întâlnire nu a fost una uşoară, facilitată
de contextul istoric şi cultural, căci dimpotrivă, acest
context, bazat pe valorile trecutului, era mai degrabă
neprielnic în perioadă. Pentru o mai bună înţelegere a
situaţiei din Ardeal de după primul război mondial, este
semnificativ un detaliu din cartea lui Salamon care relevă
faptul că au trebuit să treacă zece ani de la război până la
apariţia unei noi generaţii a tineretului maghiar din Ardeal
– şcolit în noua Românie, prin urmare vorbitori de limbă
română – care, în criză de identitate din cauza vechilor
valori, au început să-şi caute noi orizonturi de autodefinire.
O alternativă a acestei căutări identitare o reprezenta
gruparea Tinerilor Ardeleni care, adunaţi în jurul revistei cu
acelaşi nume, era constituită dintr-un grup de tineri
intelectuali maghiari din Cluj ce-şi propusese ruperea
tradiţiilor romantice literare şi publicistice de abordare a lumii
satului în favoarea analizei realizate cu metode ştiinţifice
pentru o cunoaştere realistă şi obiectivă a acestei lumi.
Această iniţiativă de a realiza o revistă apolitică a
tineretului maghiar din Ardeal a avut şi intenţia, iniţial
încununată de succes, preîntâmpinării înfiinţării alte reviste
ale tineretului maghiar, fie de orientare stângă, fie de partid,
subordonate Partidului Maghiar. Neutralitatea politică era
accentuată şi de faptul că modelul propus de Tinerii
Ardeleni se regăsea în instituţiile ştiinţifice şi culturale ale
Astrei din Cluj şi Institutului Social Român din Bucureşti.
În acest context descoperiră Tinerii Ardeleni Şcoala
Sociologică de la Bucureşti condusă de profesorul Gusti.
Primul contact are loc în iarna anului 1930, când unul
dintre fondatorii acestei grupări – tânărul student de drept
Imre Mikó – îi face o vizită lui Dimitrie Gusti pentru a se
interesa despre posibilităţile juridice ale creării unor
organizaţii studenţeşti pe bază etnică – deoarece legile
vremurilor respective permiteau numai asociaţiile pe bază
confesională. Ca un rezultat aparte a acestei întâlniri, Gusti
– aflând, probabil, de scopul Tinerilor Ardeleni – îi oferă
lui Mikó materiale şi chestionare folosite în cadrul
campaniilor monografice.

<<< 130
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 131
În paralel cu acest eveniment, trebuie menţionat faptul
că Tinerii Ardeleni, începând din toamna anului 1930, au
început să organizeze un Seminar Sătesc, probabil pe baza
celor auzite şi citite despre activitatea Şcolii Sociologice
conduse de Gusti. În primăvara anului 1931 au reformat
modul de abordare a problematicii satului în cadrul
Seminarului Sătesc – probabil şi ca urmare a cunoştinţelor
procurate din materialele oferite de Gusti – ţinând
prezentări şi prelegeri ştiinţifice cu ajutorul unor
academicieni invitaţi la aceste seminare tematice.
În acest entuziasm iniţial, printre invitaţii Tinerilor
Ardeleni se afla şi profesorul Dimitrie Gusti, care a
acceptat invitaţia, însă nu a putut să-i dea curs din cauza
numirii sale ca ministru al Învăţământului. În ciuda acestor
neîmpliniri, relaţiile dintre Tinerii Ardeleni şi membrii
Şcolii Monografice şi chiar profesorul Gusti au rămas vii
şi, ca urmare, interacţiunea persoanelor şi a cunoştinţelor
celor două grupări s-a derulat în continuare.
Întâlnirea dintre cele două grupări s-a realizat în cadrul
unei întruniri de la Bucureşti din 1937, organizată de
Cercul Ferenc Koós, unde, pe lângă cercetători şi studenţi
au fost prezenţi profesorul Gusti, H. H. Stahl, O. Neamţu
şi A. Golopenţia.
Dar, premergător acestei întâlniri, legăturile personale
erau asigurate de către tinerii maghiari care, căutând o cale
de a cunoaşte şi a înţelege mai detaliat modelul Şcolii
Monografice a profesorului Gusti, au fost întotdeauna bine
primiţi. Trebuie menţionaţi, aici, membrii Tinerilor
Ardeleni, György Váró, Ferencz Haáz şi István Hegyi, care,
pe lângă Péter Bakk, reprezentantul Cercului Ferenc Koós,
au participat la cursurile de pregătire ale echipelor regale
pentru munca la sate organizată la Stăneşti, judeţul Muscel.
Premergătorii au fost însă Gábor Lükő şi József Venczel,
care au deschis acest drum spre Şcoala Sociologică de la
Bucureşti. Trebuie menţionat faptul că ultimii au ajuns la
Şcoala Monografică având provenienţe foarte diferite,
eterogene, ceea ce dovedeşte nivelul înalt de diseminare a
cunoştinţelor despre această Şcoală Sociologică în cadrul
culturii ştiinţifice maghiare interbelice.
În afara prezentării activităţii Tinerilor Ardeleni,
autorul urmăreşte cu un interes aparte şi reacţiile la adresa
revistei cu acelaşi nume.
În primul rând, Salamon prezintă diferitele reacţii ale
unor reviste din Ardeal, din restul României (această
diferenţiere este necesară pentru o mai bună înţelegere a
contextului vremii, deoarece publicistica română, dar mai
ales maghiară din Cluj era distinctă atât de cea de la
Bucureşti cât şi de cea din Budapesta), şi din Ungaria.
Desigur, neutralitatea ideologică a adus cu sine atât aprecieri
pozitive, cât şi atacuri foarte dure atât din stânga cât şi din
dreapta, respectiv atât din partea maghiară cât şi din partea
română. Dar, pe lângă contextul şi atacurile politice, Tinerii
Ardeleni au reuşit să fie un glas autentic şi serios, astfel încât
membrii Şcolii Sociologice din Bucureşti au avut cuvinte de
laudă pentru ei, dovedite prin articolele apărute în primele
numere ale revistei Sociologie Românească ce au aparţinut
acelor autori de origine ardeleană care, vorbind şi limba
maghiară – exemplul cel mai elocvent fiind Octavian
Neamţu, dar această enumerare se poate continua cu Anton
Golopenţia, Traian Herseni, Mihai Pop, George Retegan –
au fost la curent atât cu viaţa publicistică, cât şi cea ştiinţifică
din Ardeal şi din Ungaria.
În al doilea rând, Tinerii Ardeleni era şi o revistă în
care au apărut destul de frecvent scrieri şi relatări legate
fie de apariţia unor publicaţii, fie de evenimentele
ştiinţifice organizate de instituţiile conduse de Dimitrie
Gusti. Cartea lui Salamon este foarte bine „ilustrată” din
acest punct de vedere, autorul exemplificând cu multe
citate – traduse din limba maghiară – aprecierile
membrilor Tinerilor Ardeleni asupra temelor menţionate
anterior. În paralel, şi Sociologie Românească publica atât
studiile unor (foşti) membrii ai Tinerilor Ardeleni – cum
ar fi studiul lui József Venczel – cât şi recenzii – în marea
majoritate scrise de Péter Bakk – despre cărţile apărute în
limba maghiară care abordau lumea satului maghiar.
Aceste schimburi culturale şi ştiinţifice erau dovada clară
că deschiderea între cele grupuri nu era doar declarativă.
Această operă demonstrează că valoarea ştiinţelor
sociale constă şi în faptul că, chiar şi în vremurile tulburi
ale istoriei, practicanţii lor pot să depăşească diferenţele
meschine, condiţionate de cele mai mult ori de sistemul
politic, pentru a cunoaşte realitatea socială în adevărata sa
formă, în sensul sociologic al cuvântului. Această
afirmaţie se bazează pe faptul că relaţia ştiinţifică şi
recunoaşterea reciprocă dintre Dimitrie Gusti şi câţiva
membrii ai Tinerilor Ardeleni, aşa cum este prezentată în
cartea discutată, a rămas intactă în pofida schimbărilor
majore intervenite în viaţa politică în perioada analizată
(1930-1941). Cunoaştem din alte surse că această legătură
a existat şi după al doilea război mondial, până când
sistemul comunist a atacat fără milă ştiinţa numită
sociologie, prin eliminarea atât a reprezentanţilor cât şi a
operelor din acest domeniu, indiferent de naţionalitate şi
fosta ne(apartenenţă) politică. Mai mult, în opera
prezentată sunt aduse dovezi că într-o perioadă atât de
tensionată din punct de vedere politic, cum era perioada
de după dictatul de la Viena, în urma căreia Transilvania
de Nord a fost (re)anexată Ungariei, referirile editoriale
reciproce nu au încetat să apară.
Un argument aparte că Şcoala Sociologică de la
Bucureşti n-a dispărut fără urmă după înlăturarea
fondatorului Dimitrie Gusti este faptul că cunoştinţele
adunate de către Venczel erau aplicate în practică şi în anul
1969, când Laboratorul de Sociologie al Catedrei de
Filozofie şi Sociologie, funcţionând în cadrul Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a efectuat o cercetare de
teren – bazându-se şi pe principiile monografiei – în satul
Gârbău, judeţul Sălaj. Alegerea locaţiei nu era una
întâmplătoare, fiind locul de naştere al lui Ion Aluaş.
Cartea, pe lângă multitudinea de date prezentate de
autor, pentru a re-cartografia o pată înălbită de vechiul
sistem socialist, ajută şi la recunoaşterea valorilor sociologiei
româneşti interbelice îndrumată de profesorul Dimitrie
Gusti, prin prezentarea universalismului adevărului ştiinţific,
principiu care se oglindeşte şi în reacţiile Tinerilor Ardeleni.
Un alt atribut general şi semnificativ al cărţii recenzate
este că autorul prezintă cu stricteţe şi fără părtinire faptele,
judecata fiind lăsată pe seama cititorului.
131 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 132

Anton Golopenţia,
Rapsodie Epistolară: scrisori primite şi
trimise de Anton Golopenţia (1923-1950),
volumul IV (Marele Stat Major – Iuhim Zelenciuc).
Text stabilit de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu
Pelazza, Introducere şi note de Sanda Golopenţia,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014.
Adriana BONDOR
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
University of Bucharest, Faculty of Sociology and Social Work
Personal email: adrianabondor@yahoo.com
Anton Golopenţia, Epistolary Rhapsody: letters sent and received by Anton Golopenţia (1923-1950), vol. IV (The Great
General Staff – Iuhim Zelenciuc). Text established by Sanda Golopenţia and Ruxandra Guţu Pelazza. Introduction and notes by
Sanda Golopenţia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014.
The 4th volume Epistolary Rhapsody, edited by Sanda Golopenţia, at Enciclopedica Publishing House, Bucharest, 2014,
comes to complete the series of correspondence belonging to Anton Golopenţia. It comprises letteres received or sent by
AG between 1923 and 1950. The archive of letters was published under alphabetical criteria. Therefore, this volume goes
from letter M to Z, and includes exchanges of letter with Octavian Neamţu, Tudor Vianu, Henri H. Stahl, Mihai Pop,
Victor Rădulescu-Pogoneanu and not only.
This volume is mainly a primary source of information, given that it publishes documents of social history unknwon
to the public until now. The themes they cover go from everyday life details to plans of organising research in interwar
Romania, of publishing the results of this research and so on. Also, it completes the existing information about the
personalities involved in the correspondence exchange, about their evolution in the given period of time, and also about
their relationship with the main character of the correspondence – Anton Golopenţia.
Keywords: Anton Golopenţia, Epistolary Rhapsody, primary source of information, documents, social history

M
ărturisesc că Rapsodia Epistolară (RE), în
toate volumele sale, m-a încântat atât
din punctul de vedere al informaţiei
ştiinţifice, cât şi sufleteşte. Aceasta este ideea de bază cu
care pornesc această recenzie.
Ansamblul RE cuprinde patru volumei, distincte şi
în acelaşi timp unite de personalitatea lui Anton
Golopenţia. Un om al timpurilor sale, şi în acelaşi timp
sensibil la schimbări viitoare, prevestindu-le cu energie
şi forţă, a fost un membru de seamă al Şcolii Sociologice
de la Bucureşti. Din momentul în care a fost numit în
funcţia de custode-bibliotecar pe lângă Catedra de
Sociologie de la Facultatea de Filozofie şi Litere din
Bucureşti în 1930, a fost implicat atât în activitatea de
cercetare, de publicare şi teoretizare a monografiei, cât
şi în cea administrativ-organizatorică. Henri H. Stahl
povesteşte în Amintiri şi gânduri (Bucureşti, 1981, Editura
Minerva, p. 290-291) despre AG: „l-am cunoscut în
acelaşi an 1930, când mi-a scris o emoţionantă scrisoare
prin care îmi cerea sprijinul ca să poată ocupa postul de
custode al bibliotecii Seminarului de Sociologie. Era încă
un foarte tânăr, timid şi modest licenţiat în drept. Se
arăta însă a fi şi altceva decât un jurist; anume un
pasionat al ştiinţelor sociale, având încă de pe atunci o
lectură bogată, cu mult dincolo de cea a codurilor,
deschis atât problemelor filozofice, cât şi celor istorice
şi sociologice”. Rămâne de demonstrat ceea ce Stahl
intuise, într-o analiză mai detaliată a activităţii lui AG în

<<< 132
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 133
cadrul Şcolii, însă acest lucru nu ne împiedică să păstrăm
premisa că a confirmat a fi un pasionat al ştiinţelor sociale.
Abordarea volumelor suportă multiple variante de
interpretare, pornind de la disocierea absolut arbitrară şi
generală între calitativ şi cantitativ (în acest sens schemele
din studiile introductive de la toate cele patru volume,
întocmite de Sanda Golopenţia, sunt doar un exemplu
de analiză), până la teme specifice sau portrete de
oameni. Cuprinsul unei recenzii permite prea puţin
analiză extinsă de conţinut, cu atât mai puţin cu cât este
vorba de un corp de texte care se constituie în surse
primare de informaţie, adunate între aceleaşi coperte
după criteriul alfabetic. Evaluarea realizării celor patru
volume de către Sanda Golopenţia ar merita o dezbatere
mai largă şi bine pregătită. Mă rezum atunci să menţionez
doar ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit, şi ceea
ce consider că sunt cheie de lectură majore.
În Introducerea primului volum, Sanda Golopenţia nota
despre scrisori că sunt „una din căile prin care pătrundem
în spiritul unei epoci şi în miezul frământărilor celor care
au trăit-o, încercând să o modeleze. (...) ele ne aduc în faţă,
alături de personalitatea vie şi singulară a autorului,
forma şi textura relaţiei trăite care i-a unit, o vreme,
pe corespondenţi”(p. XVII). Perspectiva aceasta de
interpretare a corespondenţei rămâne valabilă pe
parcursul tuturor volumelor. Mai mult, arată trecerea unei
epoci, cu apogeul şi decăderea ei, cu bucuriile, succesele,
tristeţile şi eşecurile pe care le-a traversat. Iar lentilele prin
care cititorul priveşte sunt atât microscopice – la nivel de
stare, emoţie trăită într-o anumită zi, la o anumită oră, cât
şi macroscopice – evoluţia unei ţări, a unui continent, a
relaţiilor internaţionale, a tabloului general al lumii
interbelice.
Din punctul de vedere al corespondenţei, volumul al
patrulea aduce completarea esenţială şi închiderea
integrului. Anton Golopenţia a fost în primul rând
discipol al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, într-un
interbelic românesc complex şi nu de puţine ori agitat.
Perioada pe care o acoperă scrisorile este chiar mai largă
de atât (1917-1950) şi nu doar din punct de vedere
cronologic, cât şi al conţinutului. RE este aşadar sursă de
documentare, expresie a unei maniere de comunicare
oarecum uitată în secolul al XXI-lea – secol al vitezei şi
al informaţiei în format electronic – exemplu de istorie
socială, sursă de inspiraţie pentru orice este legat de viaţa
în prima parte a secolului trecut. Acest volum al RE
aduce mai mult, arată dincolo de valoarea documentară
a epistolei, ea este semn de respect şi apreciere, de
preţuire. În acest volum îmi dau seama acum că se
conturează o anumită strategie de scriere, de exprimare
şi creare de legături cu ceilalţi. Menţionez aici debutul
unei scrisori către Henri H. Stahl, din 7 februarie 1934
(p. 427) relevant în acest sens: „Nene Ricule, nădăjduiesc
că nu eşti prea supărat din pricina tăcerii mele. S-ar fi
căzut, cel puţin, să-ţi trimit o vorbă pe o ilustrată. O ştiu.
Te cinstesc însă mai mult decât să fi putut crede vreodată
că mi se cade să nu-ţi trimit dintru început o scrisoare.”
Din punctul de vedere al oamenilor, al personajelor
care apar în scrisori, şi acest volum surprinde frământările
generaţiei tinere, idealurile lor, aspiraţiile şi deseori
dezamăgirile, ne arată un spectru larg de trăiri, determinate
de evoluţia istorică şi determinante pentru dezvoltarea
personală a fiecăruia dintre cei implicaţi. Arată strategii de
viaţă şi maniere de a înţelege evenimentele de zi cu zi.
Mi-au atras atenţia corespondenţa lui Anton Golopenţia
cu Tudor Vianu (o relaţie care se încadrează pe alocuri
în tipologia maestru-discipol), cu Victor Rădulescu
Pogoneanu (o prietenie de o sensibilitate rară, exprimare
a delicateţii şi în acelaşi timp a dorinţei de a face ceva real
şi concret pentru România acelor timpuri) şi cu Stahl
Henri H. Stahl (un lup singuratic, aparent contradictoriu
cu un spirit al implicării).
Schimbul epistolar dintre Anton Golopenţia şi
Tudor Vianu se conturează mai ales din punct de vedere
complementar. Observaţia aceasta se verifică mai ales
dacă privim în oglindă cu relaţia dintre AG şi Dimitrie
Gusti (ambii i-au fost profesori). Dacă acesta din urmă
i-a fost maestru (în acord cu teoria lui Robert K.
Merton, The Matthew Effect in Science, în revista „Science”,
nr. 3810, 1968, cu toate fazele specifice, de la preluarea
ideilor maestrului până la momentul în care discipolul
iese din paradigma maestrului, pentru a o completa sau
chiar a o corecta), cel dintâi i-a fost mai mult mentor şi
prieten. Scrisorile dintre cei doi confirmă din plin
raporturile apropiate dintre cei doi.
Se cunosc din anii ‘20, când AG a frecventat cursurile
şi seminarele de estetică ale lui Vianu. Apoi, acesta a făcut
parte din delegaţia Grupării Universitare Române pentru
Societatea Naţiunilor, care s-a deplasat la Geneva sub
conducerea lui Vianu în 1930. Corespondenţa dintre cei
doi acoperă din punct de vedere tematic subiecte precum
spiritul vremii, Germania debutului anilor 30, planuri de
lucru, lecturi şi cursuri la care participă AG, sugestii de
lectură, colaborare pentru volumul omagial dedicat lui
Gusti – 25 de ani de activitate ştiinţifică.
Schimbul epistolar dintre cei doi acoperă perioada
martie 1929 – noiembrie 1944. Din punctul de vedere
al relaţiei pe care o au, corespondenţa denotă respect şi
admiraţie de ambele părţi, recunoştinţă din partea lui
AG, înţelegere şi susţinere de cealaltă parte. De altfel,
încă din prima scrisoare Golopenţia mărturiseşte cele
menţionate mai sus: „fiindcă venirea mea nu a putut
dovedi recunoştinţa şi admiraţia de care sunt cuprins
faţă de dumneavoastră, încerc să mărturisesc aceste
simţiri prin şirele de faţă” (p. 548). Relevante pentru
întregirea portretului lui AG, dar şi a influenţei pe care
T. Vianu a exercitat-o asupra sa, reiau câteva rânduri din
anul 1930: „pentru cuvintele bune de cari m-aţi
învrednicit, în scrisoarea care mi-a pricinuit atâta
bucurie, nu ştiu cum să vă mulţumesc. Partea cea mai
dragă mie, din acest premiu al Grupării, sunt aceste
rânduri ale Domniei Voastre şi câteva pagini străbătute
de aleasă prietenie ale d-lui Rădulescu-Pogoneanu. Ele
sunt partea lui cea mai bună şi decisivă. ”(p. 550)
133 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 134
Corespondenţa are o pauză de trei ani, după
momentul 1930, perioadă care coincide cu studiile lui
AG în Germania. În schimb, imaginea lui Tudor Vianu
ce reiese din scrisoarea nr. 4 de exemplu este a unui
profesor care are în continuare un ascendent important
asupra elevului său: „Ce n-au însemnat pentru mine
acele ceasuri în care mi-aţi îngăduit să întrevăd cum trăiţi
gândind, cărţile pe care mi le-aţi trecut, daruri
neaşteptate pe lângă tot ce-mi însemnau cărţile,
cursurile, seminariile şi conferinţele Dv.? ”(p.552) Câteva
rânduri mai jos, AG vorbeşte despre drumul pe care l-a
ales, dintre filozofie şi sociologie: „Am trecut uşor peste
răscrucea drept-filozofie, izbândă în mijlocul celorlalţi
– solitudine a drumului propriu, a anilor de atunci,
datorită mai ales puterii de care mă umplusem în
apropierea Dv. (…) În de mine ştiu că nu v-am uitat, de
când umblu poteci care nu se întind cu totul lângă
drumul Dv. Vă scriu scrisoarea aceasta pentru că n-aş
vrea să vă pricinuiesc nici măcar umbră de întristare, pe
care vi-ar putea-o trezi, în treacăt, gândul acesta. Cred
apoi că, povestindu-vă deschis ceea ce simt despre calea
mea, despre care nu vorbesc decât arareori şi în imagini,
vă mărturisesc cum pot mai bine însemnătatea pe care
o aveţi în ziditura vieţii mele” (p. 552).
Răspunsul lui Tudor Vianu completează relaţia
dintre cei doi, într-o reciprocitate subtilă şi în acelaşi
timp consistentă: „amintirea primelor d-tale ani de
studenţie la Bucureşti îmi este şi mie foarte scumpă. Un
profesor are şi el nevoie de elevii săi. Raportul care se
ţese aici îmbogăţeşte pe ambii inşi. În cariera mea,
satisfacţiile cele mai mari mi le-au dat acele suflete
înrudite printre auditorii mei, care îmi sugerau credinţa
întăritoare că lunga şi ostenitoarea mea luptă de a mă
întocmi interior n-a rămas fără folos pentru alţii. D-ta
ai fost printre aceştia şi felul în care te-am cunoscut m-a
încredinţat demult că ceea ce s-a legat între noi în acei
ani academici va continua să înflorească în d-ta.” (p. 554)
În anii 1934-1935, tonul scrisorilor lui AG rămâne
jovial şi admirativ, într-un efort de recunoaştere a căutărilor
personale şi a ascendentului pe care îl are profesorul Vianu
asupra sa, constatând sfârşitul adolescenţei proprii şi
debutul maturităţii creatoare: „am fremătat de bucurie
seara întreagă când am primit scrisoarea Dv. Cei tineri au
nevoie întrune de oameni întregi şi mari, ca să trăiască
privindu-i”(p. 555); „întremat, am reluat, în primăvara
anului trecut, criza de sfârşit de adolescenţă, de unde o
lăsasem la intrarea în Minister sau poate chiar la intrarea
în Seminarul de Sociologie. Avem 25 de ani şi nu
prinsesem de veste cum îi ajunsesem” (p. 562).
Privind prin prisma exemplelor de proiecte, activităţi
pe care Anton Golopenţia dorea sau plănuia să le pună în
practică, într-un efort colectiv de exprimare, rămâne de
referinţă corespondenţa cu Octavian Neamţu, ce
acoperă perioada 1931-1947 şi cuprinde referiri şi la ceilalţi
doi prieteni buni de la Drept şi de la Seminarul de
Sociologie – Brutus Coste şi Victor Rădulescu Pogoneanu.
Cel mai adesea este adusă în discuţie publicarea unei
<<< 134
reviste a sociologilor tineri, sub titlul Anteu. Revistă lunară
pentru înfăţişarea şi apărarea realităţii româneşti. Unele întrebări
îşi găsesc răspunsul în aceste schimburi de scrisori: Ce
înseamnă de fapt a publica ? Care este semnificaţia
ascunsă, pentru aceştia, cei tineri, care vor să publice, şi
caută cu atâta determinare o manieră de a fi publici?
În ciorna unei scrisori din octombrie 1934, Anton
Golopenţia reia: „iar noi nu vrem să scoatem o gazetă
cu tiraj cetită, însă nu crezută, ci un îndreptar pentru cei
tineri. (...) Putem câştiga întreg tineretul, înserându-ne
suntem cel mult doctrinari de partid (“uscături”). Deci,
pe dinafară. (...) Ci să arătăm drumul între două năzăriri:
una liberală 1848 (burghezie! Oraşe! Industrie!), una
Junimea (întoarcere la noi înşine, şi într-un târziu: sat,
ţăran, agricultură). (...) n-avem habar de România pe care
o iubim.” (p. 112) Scrisorile cuprind detalii şi despre alte
publicaţii (Criterion, Dreapta), despre posibili colaboratori,
despre tipuri de articole, dar şi rapoarte în adevăratul sens
al cuvântului, despre România interbelică, despre starea
politică a vremii şi acutizarea extremismelor.
În scrisoarea nr. 16 din noiembrie 1934 (p. 122 şi
urm.) Octavian Neamţu descrie detaliat, pe mai multe
puncte, România aşa cum o vede el în anul 1934:
economic, politic, generaţia nouă în 1934, publicaţii. Bineînţeles
că se regăsesc şi aspecte de ordin practic, precum
modalităţile de finanţare posibile pentru apariţia acestei
reviste, coperta, tipografia la care urma să se lucreze.
Este genul de corespondenţă care mi se pare că se
derulează ca instantaneele de pe un film fotografic,
foarte repede şi cu mai multe personaje, dar prin
curgerea lor rapidă denotă dinamism şi eforturi comune
de a face ceva. Proiectul merită un studiu singular, iar RE
furnizează cu succes suficient material documentar
pentru aprofundare, mai ales că referirea la acest subiect
apare şi în alte schimburi de scrisori, în care AG îi aduce
în atenţie lui Stahl inclusiv proiectul de revistă pe care
l-a dezbătut cu prietenii săi: „L-am rugat pe Profesor să
repună în discuţie ideea „Gând şi faptă”. Trebuie ca
monografiştii să scoată ceva din atitudinea lor,
revoluţionată pin contactul cu realitatea. (...)Şi trebuie
ca acest ziar să iasă aşa de bun cum n-a mai fost
tipăritură românească.”(p. 434)
O altă corespondenţă consistentă este cea cu Henri
H. Stahl, care debutează cu solicitarea lui AG din 21
octombrie 1930 de a fi sprijinit în ocuparea postului de
bibliotecar al Seminarului de Sociologie. Am identificat
cel puţin trei coordonate după care pot fi citite scrisorile
dintre cei doi: (1) personalitatea lui H.H. Stahl, (2)
evoluţia lui AG în cadrul Şcolii Sociologice de la
Bucureşti, (3) despre lumea satului românesc interbelic.
Astfel, într-o scrisoare din 1931, a lui Stahl către AG,
mi-a atras atenţia în special pentru că scoate la iveală un
Stahl preocupat de ale sale mai mult decât de oricare
altele şi în acelaşi timp mi-a părut puţin aspră: „N-am
ieşit din casă, decât obligat în orele de serviciu la Senat,
pentru că am vrut să stau în casă, să lucrez ceva. Să prind
din nou un fir rupt de prea multă vreme şi ale cărui capete
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 135
mi-au scăpat din mână. Am vrut. Că, acuma, n-am putut,
e altă socoteală, a mea cu mine. Şi că am umblat creanga
printre oameni mulţi, unii zadarnici, alţii dureroşi, e iarăşi
altă socoteală: a mea cu nimeni. Aşadar, nu te speria dacă
nici de-acum înainte nu voi veni, decât rar.” (p. 423)
În Studiul introductiv la volum, Sanda Golopenţia
pune subtitlul Singur cu satul care moare: H.H. Stahl.
Scrisoarea din martie 1934 a lui Stahl este o scrisoare a
dezamăgirii şi în acelaşi timp al căutării unor soluţii. E
într-adevăr un Stahl singur cu satul, dar e un Stahl şi care
pare a vrea să fie singur cu satul: „mă zbat în căutarea
unei formule. Vechea monografie e desăvârşit moartă.
Lucrez tot ce pot, ca să salvez din ea „femeile şi copiii”.
Alcătuiesc bărci de salvare, prin munca mea şi a unui
grup de studenţi din Seminarul meu. (...) Însă, apoi! Nu
o să mă mai împiedice absolut nimeni şi nimic să fac
monografie, eu singur, cu acelaşi grup de tineri cari,
fiindu-mi studenţi, nu vor face (deocamdată măcar) pe
genialii. (...) Când te vei întoarce, o să mă simt mai bine
încă decât mă simt acuma, pentru că nu voi mai fi singur.
Nu că o să lucrăm împreună; ci paralel totuşi dar, în
aceeaşi muncă. Şi e ceva şi asta”. (p. 431)
Comparând ca impresie de lectură acest schimb de
scrisori, cu opera memorialistică Amintiri şi gânduri
semnate de Stahl în 1981 şi interviurile de istorie orală
Monografia ca utopie (Zoltán Rostas, Editura Curtea
Veche, 2000), mi se pare foarte interesantă relaţia dintre
Stahl şi AG: ambii discipoli ai lui Gusti, dar fiecare cu o
strategie de lucru proprie şi exprimare ştiinţifică
personalizată. Consider că monografia este cea care îi
aduce împreună, dar tot monografia este cea care îi
separă la un anumit punct. Totodată, am sentimentul
unei camaraderii dată de acelaşi domeniu de activitate,
dar tonul scrisorilor mi se pare mai degrabă aspru, în
cea mai mare parte cu titlu administrativ, de a rezolva
ceva – chestiuni băneşti, trimiterea corecturilor unor
texte, planificări de întâlniri etc. Momentele de apropiere
apar în special atunci când distanţa fizică este mare,
respectiv atunci când AG este plecat la studii în
Germania: „nu te voi putea uita nici chiar dacă soarta
ne-ar despărţi, aşa încât să nu mai aud veşti măcar,
despre Ricu Stahl (noroc că România e prea mică pentru
aşa ceva.)” (p. 427). De altfel, sentimentul de apropiere
şi prietenie îl vom regăsi la Golopenţia şi mai târziu.
Într-o scrisoare din 1936 îi scrie lui Stahl: „Cred că îţi
voi putea fi prieten cu adevărat, odată întors. Ţi-am fost
înainte mai mult ecou. Ceară moale, care se lua după
conturul pe care i-l ofereai. Aci, singur,mi-am găsit
sâmburele. Dacă vei vrea, vei putea să-ţi reazimi la
nevoie toată greutatea asupra mea.” (p. 440),
Interesante şi relevante din mai multe puncte de
vedere sunt şi schimburile de scrisori cu Mihai Pop şi
cu Victor Rădulescu Pogoneanu. Corespondenţa cu
cel dintâi se întinde între anii 1931 şi 1941 şi acoperă
subiecte precum campaniile monografice, planuri de
cercetare, intervenţii pentru diverse cunoştinţe comune,
în încercarea de a-i sprijini în găsirea unui loc de muncă,
dar cel mai extins subiect este despre cercetarea din
plasa Dâmbovnic, pentru realizarea căreia AG şi Mihai
Pop au lucrat îndeaproape. Rămân de explorat şi
implicaţiile extinse ale conlucrării dintre cei doi, mai ales
pe fondul comun pe care îl remarcă în introducere
editoarea volumului „ardeleni în Regat, adepţi ai
aceloraşi idei politice, şi, mai cu seamă, aflaţi la acelaşi
numitor al îndrăznelilor ştiinţifice dincolo de
afilieri”(Introducere, p. LXIV).
Corespondenţa cu cel de-al doilea relevă imaginea
unei personalităţi uitate, care în anii de tinereţe a fost unul
dintre cei patru tineri dornici de realizări măreţe, prin
Şcoala Sociologică sau chiar şi în afara ei. Prin urmare, şi
schimbul de scrisori cu V-R Pogoneanu ar merita un
studiu separat, mai ales că prin destinul pe care l-a avut
în comunism şi prin activitatea sa diplomatică intensă în
anii ‘40, aduce noi detalii despre România în al Doilea
Război Mondial şi la început de comunism.
Scrisorile din această RE ne oferă detalii cu privire la
viaţa tinerilor plecaţi la studii în străinătate, efortul lor de
coagulare în jurul acţiunii pentru România – aşa cum o
înţelegeau ei –, proiectele lor de cercetare şi maniera de
punere în practică a ideilor proprii. Din acest punct de
vedere, este interesant de urmărit evoluţia lui Anton
Golopenţia în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti –
înţeleasă aici în sensul cel mai larg posibil, prin toate
manifestările instituţionale – prin ceea ce aduce nou în
cercetarea monografică. Amintesc aici studiul lui Dumitru
Sandu, Gândirea regională în mişcarea gustiană de ridicare a satului,
publicat în revista „Transilvania”, nr. 11-12/2012, care ar
putea fi cu uşurinţă îmbogăţit de acest volum al RE.
Corespondenţa din acest volum este şi despre viaţa
de zi cu zi, despre etape de evoluţie şi de creştere. Aşa
cum scrisorile sunt broderii, mai mult sau mai puţin abile, de
cuvinte, tot aşa transpare şi delicateţea personală a lui
Anton Golopenţia şi în acelaşi timp tăria de a face ceva,
de a scrie cu migală şi precizie, cu atenţie şi precizie, de
a acţiona în aceeaşi manieră. Pe parcurs, RE a devenit
pentru mine nu doar o lectură ştiinţifică, în scopul
analizei de text, a comentariului pur academic, ci devine
un text de necesitate sufletească.
Bineînţeles că fiecare cititor al RE va filtra prin
experienţa sa efectele lecturii. RE mă determină să caut
ceva mai mult. Nu doar coordonate istorice, sociologice
şi de context, ci o lectură plenară a unor oameni, care au
trăit atunci, acolo, aşa. Şi în încheiere nu mă pot abţine să
joc absurd întrebarea: ce ar fi putut face oare A.G. cu acest
networking de persoane pe care îl avea la îndemână, într-un
efort colectiv de exprimare a sociologiei româneşti ?
Note:
1. Golopenţia, Anton, Rapsodie epistolară (Ion Adameşteanu – Nina Crainic),
volumul I, Editura Albatros, Bucureşti, 2004; Idem, Rapsodie epistolară
(Ştefania Cristescu-Golopenţia) vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010;
Idem, Rapsodie epistolară, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012;
Idem, Rapsodie epistolară, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014.
135 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 136

Mărgărita Ioana Vulcănescu,

Memorii – Jurnal, vol. 1,
Ed. Vitruviu, Bucureşti, 2013, 833 p.
Ionuţ BUTOI
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
University of Bucharest, Faculty of Sociology and Social Work
Personal e-mail: ionutbutoi@yahoo.com
A review: Mărgărita Ioana Vulcănescu, Memories – Journal, Vol. 1, Ed. Vitruviu, Bucureşti, 2013, 833 p.
This book combines memories and journal writings of Mărgărita Ioana Vulcănescu (1897-1987), the second wife of
Mircea Vulcănescu, one of the leading figures of the so called “young generation” of the Romanian Interwar. These
writings bring to the fore the passionate atmosphere of the Criterion period, the daily life of a relatively high class Romanian
family, the condition of woman in a specific context, the tragic events of the legionnaire rebellion and the territorial losses
of Bessarabia and Northern Ardeal and many other revealing pictures of a lived history.
Keywords: Mircea Vulcănescu, memories, journal, social history, Interwar Romania, young generation

Semnalizez apariţia neaşteptată, dar mai mult decât
îmbucurătoare, a primului volum de memorialistică şi
jurnal al Mărgăritei Ioana Vulcănescu (1897-1987), cea
de-a doua soţie a lui Mircea Vulcănescu. Neaşteptată
pentru că, deşi intenţia publicării jurnalului său exista
mai demult, după o laborioasa muncă de triere,
transcriere şi prelucrare în formă optimă pentru tipărire,
publicarea acestuia a trenat şi din cauza lipsei de fonduri.
Voi aduce, în continuare, câteva precizări asupra formei
şi conţinutului acestui volum, arătând de ce este
important pentru cei interesaţi de istoria socială (dar nu
numai) a perioadei interbelice româneşti.
Despre existenţa unui jurnal al soţiei lui Vulcănescu
cititorul atent afla din cartea de istorie orală a lui Zoltán
Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul
XX (Polirom, 2002). Redau aici fragmentul de dialog:
„[M.I.V.]: Eu mi-am scris jurnalul. De când eram mică.
Nu întotdeauna, e adevărat. Că nu scriu anumite
neplăceri de acasă, pe alea nu le pomenesc./ [Z.R.] –
Dar nu mai aveţi jurnalul?/ [M.I.V.] – Ba da! Când a ars
casa din Calea Victoriei, Mircea – care lucra la Finanţe
– a dat o fugă acolo, şi a luat de acolo iconostasul nostru,
şi jurnalul meu! „Mircea, dar asta ţi-ai găsit să aduci?
Bine, icoanele bineînţeles! Dar jurnalul meu!… Când
sunt atâtea cărţi…!” „Lasă, lasă. Mai târziu o să-ţi pară
bine că îl ai.”/ [Z.R.] – Formidabil! Până când aţi
continuat să scrieţi?/ [M.I.V.] – Până când n-am mai
putut să văd. /râde/ De exemplu când am fost fericită,
n-am scris. N-am scris: „les peuples heureux n’ont pas
d’histoire” ziceau francezii. Şi afară de asta, mai
apăruseră un fel de calendare-agende cu doar atâta
pentru fiecare zi. Acolo mai scriam, notam scurt.”
A trebuit să treacă ceva timp până când o parte a
acestui jurnal de-o viaţă să apară publicat. Editorii au
optat pentru o formă care îmbină memoriile cu jurnalul,
opţiune riscantă pentru unitatea volumului şi pentru
acurateţea cu care a fost alcătuit ca întreg. Memorialistica
are cu totul alt caracter decât însemnarea de tipul
jurnalului. Prima este o privire retrospectivă, filtrată de
trecerea anilor şi a experienţelor, pe când ultima, mai
ales când ia forma consemnării activităţilor şi impresiilor
zilnice, cum este cazul aici, este marcată de imediatul
faptului trăit. Într-un anume fel, sunt două genuri de
memorie opuse. Totuşi, redarea, în acelaşi volum, a
memorialisticii şi a jurnalului aceleiaşi persoane poate fi
un experiment excelent tocmai pentru a surprinde
diferenţa între aceste două tipuri de memorie. În cartea
recenzată, editorii au numit „memorii” reconstituirea
selectivă, din caietele de amintiri ale Mărgăritei scrise la
o vârstă înaintată, despre anii copilăriei şi familia de
origine a acesteia, plasate într-o primă parte a volumului
şi întinzându-se până în 1917; jurnalul se regăseşte în
partea a doua, începe cu anul 1932, când era deja
căsătorită cu Mircea Vulcănescu, şi se sfârşeşte cu anul
1941 (incluzând însemnări din 1933, 1934, 1937, 1938,
1940). Prin urmare, experimentul comparării, în această

<<< 136
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 137
formă, nu poate fi făcut. Alcătuirea aceasta are
arbitrariul ei ce aparţine editorilor, deoarece Mărgărita
îşi începe jurnalul, în realitate, încă din 1914 şi există mai
multe caiete de jurnal (care cuprind sau sunt din anii
1916, 1917, 1918, 1919, 1920, 1922, 1928) identificate
de mine ce nu au fost incluse în volum fără un motiv,
cel puţin aparent, temeinic. Volumul mai conţine câteva
„note culese şi întocmite” de Alexandru Fălcoianu
despre familia Fălcoianu, una din ramurile boiereşti din
a cărei familie se trăgea Mărgărita, iar la final sunt
prezentate şi câteva pagini cu schiţe geneaologice
familiale. Există şi o scurtă notă explicativă a editorilor,
un indice de nume şi o listă a ilustraţiilor prezente din
belşug în volum. Nu există, din păcate, aparat critic şi
nici un glosar de nume, lucruri care ar fi fost foarte utile
având în vedere puzderia de personaje prezente în
jurnal. Nu există o biografie – măcar cronologică – a
Mărgăritei, care ar fi ajutat cititorul nefamiliarizat cu
epoca şi cu Vulcănescu să înţeleagă mai bine cine este
autoarea acestuia.
Jurnalul din anii 1933-1934 este deosebit de
interesant şi reprezintă unul din centrele de greutate ale
acestui volum. Este perioada conferinţelor Criterionului,
a asasinatului premierului liberal IG Duca şi a procesului
gardiştilor asasini. Găsim aici, redată într-un mod plastic,
atmosfera de efervescenţă publică – uneori chiar de
isterie – care însoţea aceste conferinţe, ce deveneau,
astfel, tot mai periculoase pentru „ordinea publică”,
gălăgia „trupei” criterioniştilor care exaspera patronul
localului Corso, şocul creat de asasinat şi, ulterior, teama
de a rosti cu voce tare, până la capăt, ceea ce gândeşti
pe teme politice. Se regăsesc scurte protrete ad-hoc
făcute prietenilor lui Vulcănescu, lui Nae Ionescu ş.a.
Anectodice sunt reacţiile critice ale lui Vulcănescu şi
Stahl la adresa romanului lui Eliade, Întoarcerea din Rai,
căruia primul îi găsise, în glumă, un titlu mai „adecvat”:
Întoarcerea de la Corso.
Totodată, este, pentru Mărgărita, încă, o perioadă de
tranziţie de la statutul de femeie necăsătorită la cel de
căsătorită – şi nu cu oricine, ci cu o vedetă a tinerei
generaţii care are un succes imens, concurat doar de cel
al lui Mircea Eliade. Acest lucru nu e lipsit de
importanţă, deoarece diferenţa de vârsta dintre cei doi
este apreciabilă – Mărgărita e mai mare cu 7 ani decât
soţul său – şi o plasează într-un relativ contra-timp
generaţional faţă de mediul social al lui Mircea
Vulcănescu (trebuie precizat că cei doi se cunoşteau încă
din anii ‘20, activând împreună în Asociaţia Studenţilor
Creştini – ASCR). Acest statut este conştientizat de
deplin de Mărgărita, ce refuză rolul de „anexă” feminină
a unei mari personalităţi. Jurnalul este, de altfel, şi un
mijloc de recuperare a propriei personalităţi.
Jurnalul din 1939 şi din primii ani de război, în
schimb, începe prin a fi mult mai lapidar în consemnarea
vieţii cotidiene. Viaţa socială s-a schimbat, efervescenţa
s-a evaporat, procesul de adaptare a Mărgăritei la viaţa
familială pare încheiat. Cât de reală este această
stabilitate pe plan personal şi social? Un indiciu găsim
în reacţiile stârnite de succesiunea de evenimente
traumatice începute odată cu cedarea Basarabiei, urmată
de plecarea regelui Carol al II-lea, cedarea Cadrilaterului
şi a nordului Transilvaniei. Este oarecum surprinzătoare
percepţia acută, posterioară plecării regelui, a unei
perioade de tiranie şi de cenzură, şi de „revoluţie”,
termen cu care Mărgărita descrie schimbarea de regim
intervenită. O „revoluţie” care, cu toată părerea proastă
despre rege, este nelinişitoare la rându-i: Mărgărita nu
are deloc o părere bună despre legionari, cu toate că
printre ei se numără şi prieteni de familie ca Dan Botta.
Priveşte noul regim cu un spirit critic, iar apropierea de
germani o nemulţumeşte profund, o exasperează chiar.
Frica generată de evenimentele bulversată este una
relativă; în timpul rebeliunii legionare, nu ezită să-şi facă
promenadele zilnice cu fetele sale tocmai în apropierea
zonele „fierbinţi” ale conflictului, unde se trage sau unde
sunt prezenţi soldaţi. Este şi un mod mult mai direct de
a încerca să fii în contact cu „actualitatea”, într-o vreme
în care informaţia nu circula. Dincolo de modul în care
evenimente majore se reflectă într-o viaţă personală,
avem mărturii directe despre modul în care Mircea
Vulcănescu a ajuns subsecretar de stat în guvernul
Antonescu, precum şi informaţii inedite, nedescoperite
până acum, cum ar fi „proiectul naţionalist” al lui Mircea
Vulcănescu, Anton Golopenţia şi alţii de a crea o
structură statală românească în Banatul sârbesc.
Am enumerat telegrafic doar câteva din lucrurile ce
sunt de interes în acest volum de memorii şi jurnal.
Pasionatul interbelicului românesc găseşte aici relatări
savuroase despre grupul criterioniştilor şi conexiunile
sale; istoricul vieţii cotidiene găseşte date despre viaţa
de-zi-cu-zi a unei familii ce aparţinea categoriei sociale
a micii burghezii cu conexiuni în „high-life”-ul
bucureştean; istoricul femeilor are în Mărgărita pe cineva
care-şi conştientizează în mod critic condiţia; opiniile
politice ale Mărgăritei, despre rege, legionari, regimul
antisemit, germani, război, sunt relevante şi interesante
atât în sine, cât şi ca reflectare a unui mediu social; istoria
cotidiană din timpul războiului este, evident, de mare
interes la rându-i.
Un element important de menţionat este limba în
care sunt scrise aceste însemnări. Memoriile sunt în
limba română, pe când o mare parte din jurnal este
scrisă în limba franceză (editorii au preferat sa transcrie
după manuscrisul original şi nu au oferit şi o traducere
în română). Cel puţin la nivel de impresie, alegerea limbii
nu este lipsită de semnificaţie. Însemnările în limba
română au ceva mai direct şi intim ca mod de exprimare,
totodată mai categoric şi cu un nivel de reflecţie
substanţial. În limba franceză stilul pare mai intermediat
şi prelucrat. Stilul jurnalului este alert, uneori chiar
lapidar, consemnând telegrafic activităţile cotidiene,
uneori dintre cele mai banale, alteori dezvoltat, vulcanic,
intempestiv, notând impresiile provocate de
evenimentele de peste zi.
137 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 138

<<< 138
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 139

Bogdan Popa,
Educaţie fizică, sport şi societate
în România interbelică,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 379 pagini

P o m p i l i u - N i c o l a e C O N S TA N T I N
Universitatea din Bucureşti, Centrul Regional Francofon de Studii Avansate în Ştiinţe Sociale
University of Bucharest, (CEREFREA), Le Centre Régional Francophone de Recherches
Avancées en Sciences Sociales
Personal e-mail: pompiliuconstantin@yahoo.com
A review:
Bogdan Popa, Physical activities and sport encounters in the Romanian society between the Two World Wars, 2013
The Romanian society between the two world wars has shown a significant interest towards the physical activities and
sport encounters. Bogdan Popa describes in his book a contrasting evolution for athletes, sport institutions, laws and sport
clubs in Romania. He makes a large analysis and shows the influence of sport in a multicultural space. The author observes
the impact of the idea of nation and the need to have an identity in sport. Bogdan Popa offers a complex argumentation
and presents to his reader an important quantity of information and statistics.
Keywords: sport, Romania, physical culture, sport historiography

I
storia educaţiei fizice şi a sportului devine
o miză şi pentru specialiştii din România,
iar Bogdan Popa se numără printre
cercetătorii preocupaţi de această dimensiune a istoriei.
Teza sa de doctorat, susţinută în 2008 la Facultatea de
Istorie a Universităţii Bucureşti cu titlul „Educaţie fizică,
sport şi societate în România interbelică” se identifică
în mare parte cu lucrarea publicată la editura Eikon.
Titlul este sugestiv şi plasează cititorul in spaţiul unei
epoci controversate.
Autorul îşi justifică demersul din primele pagini,
oferind o prezentare a modului în care au apărut şi s-au
dezvoltat ştiinţele sociale ale sportului. Este un capitol
primordial în argumentarea utilităţii studiilor de istorie
a educaţiei fizice şi a sportului, cu toate că sunt omise
contribuţiile lui Jean-Marie Brohm, Arnd Krüger sau
S.W. Pope. Bogdan Popa prezintă detaliat cercetarea
românească pornind de la premisa că „tipul de regim
politic a influenţat decisiv paradigma istoriografică” (p.
48). În acest sens autorul oferă un argument important,
al modului în care a fost publicată lucrarea Palestrica, a
lui Constantin Kiriţescu, sub două regimuri politice
distincte.
Al doilea capitol este intitulat „Educaţie fizică”, iar
autorul explică rezonanţa acestei noţiuni în spaţiul
românesc, începând cu secolul al XIX-lea şi până la cel
de-Al doilea război mondial. Analiza porneşte de la
cadrul general şi este orientată către particular. După
cum observă Bogdan Popa, „rolul educaţiei fizice a
crescut” (p. 75) în societatea interbelică. Demonstraţia
este argumentată prin prezentarea biografiilor oamenilor
care au generat această schimbare. Personalităţi precum
Gheorghe Moceanu (p. 80-81), Ion Athanasiu, Ioan
Bucovineanu (p. 82) sau Virgil Bădulescu (p. 84) sunt
expuşi ca iniţiatori ai acestui fenomen. Nu este omis
rolul pe care îl are fondarea Institutului Superior de
Educaţie Fizică în 1922 (p. 83). În această direcţie,
autorul analizează statutul maeştrilor/profesorilor care
predau educaţia fizică în şcoli (p. 88-95), alături de
impactul materiei în cauză asupra elevilor. Se face o
delimitare necesară între mediul preuniversitar şi cel
universitar, iar autorul vorbeşte despre „tradiţia
dezinteresului studenţilor români pentru cultura fizică”
(p. 104). Excepţia în situaţia ultim amintită a fost
reprezentată de centrul universitar de la Cluj, unde
profesorul Iuliu Haţieganu a creat un grup interesat de
dezvoltarea educaţiei fizice.
Pornind de la decalajul existent între mediul urban

139 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 140
şi cel rural, autorul relatează şi interpretează discuţiile
legate de importanţa educaţiei fizice în cele două spaţii.
În acest context, înţelegem mai bine problemele de
pregătire fizică ale recruţilor din Armata Română şi
nevoia, la acel moment, de a întări populaţia. Autorul
leagă această parte de ceea ce a însemnat fenomenul
Straja Ţării, care a avut o latură fizică vizibilă în perioada
interbelică. Radiografierea se axează pe modelul propus
de Straja Ţării sub influenţa lui Carol al II-lea şi nu
neapărat pe impactul efectiv al populaţiei, lucru destul
de greu de cuantificat.
Capitolul al treilea, intitulat „O geografie sportivă şi
politică a României interbelice” se bazează pe o analiză
cantitativă mai pronunţată. Autorul scoate în evidenţă
conexiunile dintre cluburile sportive şi nivelul economic
al zonei geografice de care aparţin (p. 150, 152). Astfel
se manifestă şi rivalitatea sportivă între Ardeal şi Vechiul
Regat, în concordanţă cu concurenţa politică şi culturală.
Distribuţia inegală a cluburilor pe teritoriul României şi
moştenirea culturală au determinat dezvoltarea diferită
a sporturilor. Fotbalul este cel mai popular sport, însă
printre pasiunile populaţiei identificăm gusturi şi pentru
sporturi mai puţin vizibile (p. 167). Popularitatea
episodică a acestora este explicată de Bogdan Popa prin
intermediul factorului conjunctural şi argumentează
acest lucru în momentul în care conturează profilul
existenţial al sporturilor în societatea românească.
Lucrarea răspunde şi unei întrebări actuale, arătând
cum a devenit oina un sport naţional. Se impune ideea
că avem de a face cu instrumentalizarea jocul de oină pe
baza unui proces propagandistic generat din spaţiul
politic.
Un subcapitol este dedicat cadrului legislativ prin
care s-a reglementat activitatea de educaţie fizică şi
sport. Concomitent s-au transformat şi instituţiile
sportive naţionale. Descrierea acestor aspecte ar fi fost
mai nimerit la începutul capitolului al treilea sau în
cadrul capitolului secund.
Bogdan Popa scoate în evidenţă profilul social al
celor care au propagat sportul. El face şi o comparaţie
cu oamenii politici care s-au raliat fenomenului pentru
a câştiga notorietate şi vizibilitate. Exemplele lui Gabriel
Marinescu (p. 204-206) sau V.V. Tilea (207) sunt
sugestive. În acelaşi registru sunt analizaţi, în contextul
emulaţiei sociale, eroii sportivi, ca rezultat al mediatizării.
„Sport pentru spectatori” este numele capitolului al
patrulea, care face o introspecţie asupra evenimentului
sportiv. Sunt consemnate problemele de infrastructură,
cu stadioane sau săli de multe ori neîncăpătoare şi
improprii. Spectatorii sunt plasaţi de către autor pe o
axă imaginară „intelectuali-huligani” (p. 243).
Intelectualii au aderat la dezbateri despre utilitatea
educaţiei fizice, a practicării sporturilor, iar mulţi dintre
ei au creat o „literatură sportivă” (p. 275). Tangenţial se
iniţiază o discuţie despre mass-media din perioada
interbelică. Autorul vine să sublinieze cu argumente
statistice popularitatea de care se bucură sportul şi faptul
<<< 140
ca dezvoltarea sportului este vizibilă în creşterea
cantitativă a informaţiilor (p. 291). În acest context apar
şi publicaţiile sportive, iar radioul se adaptează noilor
preferinţe ale publicului.
Autorul atinge o problemă delicată a perioadei
interbelice în capitolul al cincilea, „Teritoriu versus suflet:
sport şi românizare”. El examinează discursul
românizării şi acţiunile ce au însoţit această atitudine.
Autorul distinge multiplele nuanţe ale naţionalismului
în sportul din România şi consecinţele în plan sportiv.
Sunt supuse atenţiei confruntări cu caracter
internaţional şi discuţiile generate de acestea. Nu este
neglijată situaţia sportivilor ce proveneau din rândul
minorităţilor naţionale şi care căutau să mulţumească
aşteptările publicului. Fără a fi rezolvat în vreun fel
pretenţiile celor implicaţi în fenomenul sportiv, subiectul
românizării a generat tensiuni şi dezbateri la nivel
naţional.
Bogdan Popa încheie lucrarea cu un capitol
argumentativ, intitulat „Cultura fizică, o oglindă a
societăţii româneşti interbelice?”. El răspunde afirmativ
în 12 pagini întrebării din titlu şi susţine ideea că există
o interdependenţă între afirmarea practicilor sportive şi
evoluţia societăţii româneşti. Autorul îşi reafirmă în
acest capitol câteva dintre ideile de bază ale lucrării
pentru a remarca importanţa sportului pentru o mare
parte a populaţiei din România interbelică.
Lucrarea de faţă impresionează prin cantitatea
informaţiilor şi face din ea cea mai importantă analiză
asupra istoriei sportului şi educaţiei fizice din perioada
dintre cele două războaie mondiale. Autorul pune în
discuţie subiecte sensibile, oferă nişte răspunsuri la
probleme încă actuale (regionalizare, românizare) şi
readuce în atenţie pasaje ale istoriei sociale trecute în
umbră de istoriografia comunistă. Cartea lui Bogdan
Popa este o lectură utilă pentru cercetătorii perioadei
amintite. Ea poate fi un punct de plecare pentru
aprofundarea unor subiecte abordate parţial sau
tangenţial de către autor.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 141

Dumitru Cristian Amzăr,

Studii etno-sociologice,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Cristian VEREŞ
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”
“Dimitrie Gusti” National Village Museum
Personal e-mail: cristianc.veres@yahoo.com
A review: Ethno-sociological studies by Dumitru Cristian Amzăr, 2013
Dumitru Cristian Amzăr is connected with the Sociological School of Bucharest led by Professor Dimitrie Gusti, and
the research in the interwar period in the rural world. D.C. Amzăr participated in three monographic campaigns at Drăguş
(1929), Runcu (1930) and Cornova (1931). D.C. Amzăr together with Ernest Bernea, Ion Ionică and I. Samarineanu creates
in the middle of Bucharest Sociological School a legionary dissent. This monographist group have become members of
the Legionnaire Movement. Legionnaires opposed King Charles II, who was the protector of Professor Dimitrie Gusti.
Amzar also opposed to the research methods used by Gusti and his disciples.
In the early of 30s D.C. Amzăr followed a series of in-depth courses in ethnology and sociology in Germany, and since
1937 lived more in Berlin. He entered the diplomacy, serving as cultural and press attaché of the Romanian Legation. After
the war Amzăr continued his life and scientific work in Germany. He was a university lecturer at the Romanian Language and
Literature Department of the University of Munich and professor of Philosophy at Wiesbaden. He obtained in 1958 his
doctorate in philosophy at the University of Mainz with the dissertation: Der Walachische Fremdenroman Johann Friedrich Mayers.
Dinu Amzăr, the son of the sociologist, and Dora Mezdrea returned for the Romanian readers a number of books like
Jurnal berlinez (Journal from Berlin) and Rânduiala, legea lăsată lumii de Dumnezeu (Order, law inherited by the world from God). Part
of this restitution process of Amzăr writings is also represented by the new volume of the Eikon publishing house, Studii
etno-sociologice (Ethno-sociological studies). This volume includes all sociological and ethnographical studies and articles published
by Amzăr and some original works, written in Germany, during his exile.
Keywords: Sociological School from Bucharest, Legionnaire Movement, monographic research

N
umele lui Dumitru Cristian Amzăr este
legat de Şcoala Sociologică de la Bucureşti
condusă de profesorul Dimitrie Gusti, şi
de cercetările întreprinse în perioada interbelică în lumea
satului. D.C. Amzăr, discipol al lui Nae Ionescu, se alătură
echipei gustiene participând la trei campanii monografice,
întreprinse la Drăguş (1929), Runcu (1930) şi Cornova
(1931). În cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti creează
o disidenţă legionară, împreună cu Ernest Bernea, Ion
Ionică şi I. Samarineanu. Alături de aceştia a fondat, în
1935 revista Rânduiala. Arhivă de gând şi faptă românească.
D. C. Amzăr la începutul anilor 30 a urmat o serie
de cursuri aprofundate în domeniul etnologiei şi
sociologiei în Germania, iar din anul 1937 a trăit mai
mult la Berlin, el intrând în diplomaţie, ocupând funcţia
de ataşat cultural şi de presă al legaţiei române.
Amzăr îşi continuă activitatea ştiinţifică în
Germania, fiind lector la catedra de Limbă şi Literatură
Română a Universităţii din München şi profesor de
filosofie la Wiesbaden. În anul 1958 îşi ia doctoratul în
filosofie la Universitatea din Mainz cu disertaţia: Der
Walachische Fremdenroman Johann Friedrich Mayers.
Dinu Amzăr, fiul sociologului, şi Dora Mezdrea au
restituit cititorilor români o serie de volume precum
Jurnal berlinez şi Rânduiala, legea lăsată lumii de Dumnezeu.
În cadrul acestui proces de restituire a operei lui
Dumitru Cristian Amzăr se înscrie şi publicarea de către
editura Eikon din Cluj-Napoca, a volumului intitulat
Studii etno-sociologice.
Volumul Studii etno-sociologice este structurat în două
părţi distincte, una ce conţine studii şi articole din
publicaţiile româneşti din perioada interbelică, cealaltă
– lucrări redactate în limba germană în perioada exilului,
unele dintre ele fiind inedite.
Dintre lucrările publicate în ţară amintesc lucrările
ce ilustrează poziţia sa de disident al Şcolii sociologice

141 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 142
de la Bucureşti şi mă opresc în special asupra articolului
Ştiinţa naţiunii. Reflecţii şi îndoieli asupra noilor iniţiative ale
profesorului D. Gusti.
Dumitru Cristian Amzăr a publicat această lucrare
în numărul din luna aprilie 1937 a revistei Însemnări
sociologice din Cernăuţi, editată de Traian Brăileanu.
Amzăr considera că sociologia monografică ca ştiinţă a realităţii
sociale dăduse faliment, în timp ce ideea unei ştiinţe a naţiei
româneşti ajunge să constituie obiectul unei propuneri de
legiferare, care ar veni s-o organizeze ca întreprindere de stat.
Dumitru Cristian Amzăr considera că expresiile Ştiinţa
naţiei româneşti şi ştiinţa naţiunii, folosite de Dimitrie Gusti şi
de Traian Herseni, au doar un rol decorativ şi retoric, de oarecare
efect în acţiunile de propagandă – sau, dacă vrea prof. Gusti, de
ridicare culturală – dar fără niciun un înţeles în ştiinţa propriu-zisă.
Amzăr considera că naţiunile formează obiectul de
cercetare al mai multor ştiinţe, dar nu al unei ştiinţe speciale,
şi sublinia faptul că profesorul Gusti ştie desigur că ştiinţele
nu se constituie monografic, adică după obiecte, ci ideografic, adică
după anumite puncte de vedere. (…) Ştiinţa unui singur lucru,
adică suma de cunoştinţe care se pot aduna cu privire la el, nu
este aşa dar o ştiinţă în înţelesul disciplinei de cercetare, ci o
encyclo-paideia, o învăţătură care se învârteşte în jurul unui obiect,
o monografie. În aceeaşi lucrare, Dumitru Amzăr continuă
criticile aduse profesorului Gusti cu cele aduse
discipolilor gustieni. Dumitru Amzăr critică şi viziunea
expusă de către Traian Herseni asupra Ştiinţei Naţiunii,
într-o lucrare publicată în Revista Fundaţiilor Regale.
Amzăr se întreabă care ar fi obiectul cercetărilor ştiinţei
naţiunii, când sociologia monografică îşi propunea să
studieze naţiunea în întregul ei; şi concluziona că ştiinţa
naţiunii era o simplă figură de stil în discursul lui
Dimitrie Gusti, în timp ce discipolii săi vor să facă din
ştiinţa naţiunii o disciplină aparte, autonomă.
Amzăr face în aceeaşi lucrare o serie de comentarii
asupra propuneri legislative privind organizarea
Serviciului Social. Lipsa de pregătire în domeniul cercetări
şi a interesului, celor ce urmau să participe la cercetările
serviciului social obligatoriu este principalul motiv care îl
determină pe Amzăr să considere că rezultatele acestui
experiment gustian vor fi nesatisfăcătoare: Vrea prof. Gusti
să uite – precum nu şi-a adus aminte nici cu prilejul vechilor
campanii (1925-1931) – că pentru a face ştiinţă la rând cu lumea
<<< 142
care se pricepe, ca la Paris şi Berlin, ştiinţa adevărată, aşa cum sună
pretenţiile d-sale, se cere o pregătire de etnografie şi sociologie
comparată pe care nimeni dintre colaboratorii săi n-a avut-o
niciodată şi n-o are? Ştia d-sa însuşi ceva în această privinţă? N-a
spus-o niciodată, n-a spus-o nimănui. Studiile publicate sunt din
cu totul alte domenii, în general sociologe politică.
Publicarea Reflecţiilor şi îndoielilor lui Amzăr a generat
un răspuns din partea discipolilor profesorului Gusti.
Anton Golopenţia, H.H. Stahl şi Traian Herseni au
publicat în revista Sociologie Românească câte un articol
drept replică. Traian Herseni cu toate că a împărtăşit la
un moment dat convingerile politice ale celor din cercul
Rânduiala, a rămas un colaborator fidel profesorului
Gusti, intrând în polemică cu D.C. Amzăr. Din cadrul
articolelor polemice ale lui Herseni cu membrii cercului
de la Rânduiala amintesc articolul Cum reflectează şi cum
se îndoieşte D.C. Amzăr. Traian Herseni considera
comentariile lui Amzăr drept naivităţi filosofice care nu au ce
căuta într-o ştiinţă a observaţiei cum e sociologia. (...) Amzăr se
ocupă de gândurile mele personale, socotindu-mă, după profesorul
Gusti, cel mai primejdios pentru tihna şi preocupările sale ştiinţifice.
Poziţia critică a lui D.C. Amzăr privind metodele de
cercetare a şcolii gustiene, concepţia şi modul de organizare
a Muzeului Satului reies şi din alte articole cuprinse în
volumul Studii etno-sociologice, cum ar fi Un muzeu social – de la
Le Plaz şi Hazelius la Dimitrie Gusti, din Ştiinţă şi monografie –
de la Em. Durckheim la Dimitrie Gusti, şi din Tendinţe concrete în
sociologia germană. Ultimul studiu amintit este unul din textele
inedite cuprinse în volum. Aici sunt prezentate şi opiniile
critice a unor sociologi germani, în special cele formulate
de Klocke, privind cercetările monografice întreprinse de
şcoala sociologică de la Bucureşti.
În paginile volumului Studii etno-sociologice sunt cuprinse
şi alte texte inedite, cum ar fi: Despre mărturiile oamenilor, ca
mijloace de cercetare monografică, Sociologia ştiinţă a faptelor,
Superstiţiile mantice în credinţa populară românească, Şezătoarea
în viaţa satului românesc – o contribuţie la etnografia europeană
–, ultimele două fiind redactate în limba germană.
Volumul Studii etno-sociologice reprezintă o restituire
necesară, fiind util tuturor celor cevor să cunoască opera
lui Dumitru Cristian Amzăr, în paginile sale fiind
grupate toate textele sociologice publicate de către
acesta în ţară şi în Germania.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 143

Românii care au construit America:

Povestea emigranţilor români
în Statele Unite,
în Historia Special, an III, nr. 8, Septembrie 2014

Alina JURAVLE
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
University of Bucharest, Faculty of Sociology and Social Work
Personal e-mail: alina.juravle@gmail.com
„The Romanians that have built America”: the Story of Romanian migration to the United States
Historia’s latest Special edition is a collection of rich descriptions and analyses of the early process of Romanian
migration to the United States. Entitled “The Romanians that have built America”, it builds a vision of the experiences of
the Romanian immigrants that have made a valuable contribution to the development of a highly industrialized world
power – the United States of America. Very rich in detail, it offers more than a historical presentation, as it contains valuable
sociological insight filtered by modern day sociologists and based on the knowledge gained by the sociologists of the
Bucharest School of Sociology in the interwar period.
Keywords: Historia, migration, immigrants, sociology, history, Romania, peasants, U.S.A, modernity, industrialization

U
ltimul număr al revistei „Historia
special”, apărut în septembrie 2014, este
dedicat emigranţilor şi imigranţilor
români din Statele Unite ale Americii. Intitulat „Românii
care au construit America”, acesta explorează în adâncime
experienţa migraţiei românilor în cea de-a doua jumătate
a secolului XIX şi prima jumătate a secolului al XX-lea,
cu însemnătatea sa pentru migranţii înşişi, pentru spaţiul
american dar şi pentru cel românesc. Cuprinde, în acest
sens, nu doar o bogăţie de cifre şi date privind fenomenul
analizat ci şi analize complexe ale cauzelor şi consecinţelor
migraţiei, ale transformărilor modului de viaţă al celor
plecaţi şi manierei în care aceştia se adaptează şi integrează
– sau nu – societăţii americane. Parcurgând articolele,
cititorul poate accesa direct experienţele celor ce
migrează, graţie numeroaselor relatări ale migranţilor
înşişi ce sunt incluse în paginile revistei. Apoi, articolele
sunt caracterizate de o bogăţie foarte mare a detaliilor şi
sunt convergente în construirea unei imagini complexe a
fenomenului studiat. Mai mult însă, subliniem prezenţa
unei înţelegeri sociologice a fenomenului studiat, dincolo
de cea istorică, disponibilă graţie eforturilor şi viziunii
coordonatoarei acestui număr, Florentina Ţone, doctor
în sociologie, ale Sandei Golopenţia, profesor emerit la
Universitatea Brown din S.U.A., filolog şi foarte bun
cunoscător al sociologiei româneşti – vizibilă însă în
articolele întregului colectiv de autori.
Primul articol, intitulat „Emigraţia română în
America” şi semnat de Gabriel-Viorel Gârdan, este o
expunere amplă, consistentă, a fenomenului analizat în
acest număr. Gârdan porneşte de la o încercare de a
identifica primii emigranţi români în spaţiul americani.
Dacă primul emigrant român ar putea fi plasat la
începutul secolului al XIX-lea, o sporire semnificativă a
numărului celor ce se îndreaptă spre America se
înregistrează abia la mijlocul secolului şi în cea de-a doua
jumătate a acestuia. Dintre cei ce emigrează în această
perioadă, autorul îi evidenţiază pe cei ce, luând parte la
Războiul Civil american (1861-1865) sunt o parte activă
a istoriei americane. Numărul emigranţilor sporeşte şi
mai mult abia la începutul secolului al XX-lea, în
perioada 1899-1920 fiind admişi pe teritoriul Americii
aproape 140 de mii de etnici români. În toată această
perioadă, aflăm apoi, vasta majoritate a românilor ce
emigrează provin din trei din provinciile ocupate ale
României – Transilvania, Banat şi Bucovina. Emigranţii
provin preponderent din rândurile ţărănimii, sunt mai
ales bărbaţi tineri şi îşi părăsesc satele şi ţara mânaţi de
un proces de sărăcire, alimentat de creşterea populaţiei
dar legat şi de lipsa oportunităţilor şi statutul politic

143 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 144
marginal în Imperiul Habsburgic al românilor, accentuat
de politica de maghiarizare odată cu constituirea
dualismului Austro-Ungar. America reprezintă pentru
aceştia mai ales promisiunea unui trai mai bun –
zvonurile despre câştigurile substanţiale ale muncii pe
acest continent străbat în această perioadă satele. Ele sunt
alimentate de cei ce au interese în transportul maritim al
migranţilor şi atragerea unei forţe de muncă ieftine dar
şi de migranţii înşişi, prin mărturiile lor şi bunăstarea pe
care o afişează în localităţile de origine. Destinaţiile
principale ale migranţilor sunt marile centre industriale
americane, vaste aglomerări de populaţie în care ţăranii
agricultori europeni devin muncitori industriali urbani,
contribuind la edificarea şi consolidarea unei mari puteri
mondiale. În fine, primii emigranţi români în America,
arată Gârdan, intenţionează, în principal, să câştige
muncind aici suficient cât să îşi susţină familiile de origine
şi să adune cele necesare pentru a se întoarce în ţară şi
a-şi întemeia o familie şi o gospodărie. O altă parte a
articolului descrie drumul parcurs de aceştia până la
stabilirea în ţara de destinaţie – drumul greu cu vapoarele
transatlantice, şederea pe insula Ellis, examenul medical
şi interogatoriile la care sunt supuşi înainte de a fi primiţi
pe teritoriul Americii. Cei ce sunt admişi, se stabilesc,
alături de alţi români, cu predilecţie în anumite state, şi
ajung să lucreze, de regulă, în industria mineritului, cea
metalurgică, cea a construcţiilor de drumuri şi căi ferate
– în cele mai solicitante ramuri ale industriei, realizând
munci necalificate, dificile şi riscante. Emigranţii se
organizează însă astfel încât să facă faţă mai uşor
dificultăţilor noului mediu de viaţă. Pe de o parte, îşi
asigură hrana şi cazarea dar şi putinţa de a-şi păstra
identitatea şi folosi limba locuind în „boarding-houses”
sau „borturi”, cum le numesc românii. Deschise în genere
de puţinii bărbaţi căsătoriţi din rândurile emigranţilor,
aceste borturi sunt scena pe care munca specifică femeilor
este valorificată economic iar femeile devin o veritabilă
resursă economică. Pe de altă parte, românii din America
se organizează în societăţi de ajutor, al căror număr se
înmulţeşte constant, societăţi ce asigură satisfacerea
nevoilor de culturale şi socializare ale emigranţilor dar şi
protecţia acestora în raport cu riscurile ridicate ale muncii.
În fine, aflăm că, spre finalul Primului Război Mondial,
situaţia migranţilor români se imbunătăţeşte semnificativ,
conturându-se trei tendinţe – pe de o parte, diminuarea
semnificativă a numărului de imigranţi, un număr dintre
aceştia se întorc în România, pe de altă parte, o mare parte
din migranţi, dincolo de eforturile de a îşi păstra
identitatea şi conexiunile cu lumea de acasă, îşi întemeiază
familii şi gospodării în statele gazdă şi se integrează tot
mai puternic în mediul social american.
Andreea Lupşor semnează apoi o recenzie a unei
lucrări a Sandei Golopenţia – „Emigranţii Carter” – o
colecţie 30 de eseuri tratând problemele emigraţiei şi
exilului. Printre acestea, semnalează prezenţa a două
eseuri dedicate unor lucrări ce tratează problema
emigraţiei româneşti în S.U.A., intitulate „Merem la
<<< 144
America” şi „Începuturile imigraţiei româneşti în Statele
Unite: Chrstina Gallitzi”. Primul dintre acestea tratează
o lucrare din anii ‘90 a Ancăi Hartular, purtând acelaşi
nume precum eseul ce îi este dedicat şi cuprinzând
fragmente de convorbiri cu români stabiliţi în America
ce fac parte din primele valuri de imigranţi. Cel de-al
doilea se referă la cartea Christinei Gallitzi, intitulată „A
study of Assimilation Among the Roumanians of the United
States”. Conţinuturile acestuia sunt reiterate, modificate
şi adăugite, de către Sanda Golopenţia în următorul
articol al acestui număr al Historiei Special – „Christina
Gallitzi despre imigranţii români în S.U.A. la începutul secolului
XX”. Christina Gallitzi este un „sociolog român uitat pe
nedrept”, colaboratoare a Şcolii Sociologice de la
Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti, autoare a unor
studii valoroase ce apar în publicaţiile Şcolii şi parte activă,
alături de Xenia Costa-Foru şi Veturia Manuilă, a Şcolii
Superioare ce pune bazele asistenţei sociale moderne în
România. Lucrarea C. Gallitzi menţionată mai sus, făcută
cunoscută publicului român după mai mult de 80 de ani
de către Sanda Golopenţia, tratează problematica imigrării
şi a asimilării românilor în Statele Unite. Ea apare în 1929
şi este rodul unei cercetări realizate de autoare în cursul
anului 1927 pe teritoriul S.U.A., graţie unei bruse
Rokefeller de doi ani (1927-1928). Gallitzi foloseşte
metoda observaţiei pentru a studia 150 de familii de
imigranţi români, stabiliţi preponderent în Chicago (100
de familii) dar şi în diferite oraşe din alte state (50 de
familii). Datele studiului său sunt completate apoi cu
informaţii furnizate de administraţia americană. Gallitzi
studiază imigranţii de origine română, nu doar pe cei
originari din România. Rezultatele cercetării sale, foarte
bine sintetizate si organizate de către Sanda Golopenţia
în paginile articolului, consolidează imaginea asupra
migranţilor români – emigranţi şi imigranţi – conturată
în primul articol al acestui număr. Aceştia provin în
principal din teritoriile româneşti ce sunt parte a
Austro-Ungariei, sunt predominant bărbaţi, tineri, din
spaţiul rural, agricultori, majoritatea ortodocşi, analfabeţi
în proporţie tot mai redusă de-a lungul timpului.
Motivele pentru care pentru care subiecţii studiului
Christinei Gallitzi părăsesc teritoriile natale sunt aceleaşi
– sărăcia şi marginalizarea. Nu toţi românii ce ajung pe
teritoriul S.U.A. se şi stabilesc aici – mulţi se întorc în
ţară, emigrează din America, în special după perioada
celui dintâi Război Mondial. Cei ce rămân în Statele
Unite se stabilesc preponderent în zone urbane (94%
dintre ei), în 12 din statele americane. Lucrează mai ales
în 18 branşe ale industriei – şi diversificarea ocupaţională
sporeşte de-a lungul anilor. Femeile anului 1927 sunt
integrate şi ele pe piaţa muncii americană – nu conduc
doar borturi ci lucrează şi în industria tutunului, a
îmbrăcăminţii, a cărnii, în manufacturi de dantelă sau
lână sau în curăţătorii. Gallitzi studiază şi condiţiile de
viaţă ale imigranţilor români, în special ale celor din
Chicago – veniturile lor, aflăm, sunt situate peste media
veniturilor unor muncitori calificaţi, sub media
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 145
veniturilor muncitorilor calificaţi americani însă.
Veniturile femeilor şi copiilor care lucrează sunt însă cu
mult sub media generală a veniturilor românilor.
Familiile din Chicago studiate de Gallitzi, provenind mai
ales din Banat, zonă în care erau răspândite practici de
control al naşterilor, au un număr redus de copii –
maxim doi. Celelalte familii însă, provenite din alte părţi
ale României, sunt mai numeroase, având 3-6 copii.
Gallitzi studiază şi locuinţele imigranţilor şi constată că,
prin comparaţie cu situaţia anului 1910, situaţia
condiţiilor de locuire în 1927 este una mult îmbunătăţită
– imigranţii nu mai locuiesc doar în borturi ci şi în
apartamente cu un grad de confort destul de ridicat, cu
dotări şi un grad de igienă decente. 33 din cele 100 de
familii din Chicago aveau locuinţe proprii iar celelalte
plăteau o chirie săptămânală medie reprezentând cu
puţin sub jumătate dintr-un venit mediu săptămânal.
Îmbunătăţirile în condiţiile de locuire se datorează unor
factori precum trecerea la imigrarea permanentă,
sporirea semnificativă a veniturilor imigranţilor în timpul
Primului Război Mondial, sporirea nevoilor de confort şi
odihnă ale acestora. O parte semnificativă şi aparte a
studiului Chr. Gallitzi, subliniată şi de către S. Golopenţia,
este analiza procesului de asimilare a românilor din Statele
Unite. Procesul implică multiple transformări – renunţarea
la portul tradiţional de zi cu zi; adaptarea la ritmul muncii
industriale, ce afectează spiritualitatea tradiţională – trăirea
sărbătorilor si a ritualurilor de nuntă, botez, înmormântare;
organizarea asociaţiilor de întrajutorare şi apariţia presei în
limba română; şcolarizarea celei de-a doua generaţii de
imigranţi în instituţiile de învăţământ americane. În final,
S. Golopenţia subliniază ideea esenţială ce străbate studiul
Christinei Gallitzi, aceea a „caracterului profund asimilabil
al imigraţiei româneşti” – foarte relevantă într-o perioada
de sfârşit al anilor ‘20, in care S.U.A. sunt marcate de idei
şi măsuri antiminoritare.
Urmează apoi o serie de extrase din primul volum al
lucrării „Românii ortodocşi din America. Documente.”
semnată de Gabriel-Viorel Gârdan, respectiv scrisori ale
unui preot ortodox român, misionar în America la începutul
secolului al XX-lea. Acestea cuprind informaţii privind
provocările şi dificultăţile vieţii românilor în acest spaţiu,
integraţi într-un ritm al muncii industriale corespunzător
unei concepţii moderne şi străine a timpului, ce face dificilă
participarea la riturile ortodoxe, aparţinând unei altfel de
temporalităţi, una punctată de sacru.
Următorul articol aparţine Florentinei Ţone,
coordonatoarei acestui număr al revistei. Intitulat „Stop
cadru: «Americanii» din Drăguş”, acesta relatează şi
analizează experienţa ţăranilor din Drăguş, un sat
transilvănean, din Ţara Oltului. Drăguşul este probabil
cel mai minuţios cercetat spaţiu rural românesc – Şcoala
Sociologică de la Bucureşti desfăşoară în mod repetat,
începând cu 1929, cercetări în Drăguş, publicând apoi un
volum impresionant de studii valorificând datele obţinute
aici. Printre acestea, arată autoarea, există şi unul dedicat
emigraţiei românilor din Drăguş în Statele Unite ale
Americii, intitulat „Procesul de emigrare a drăguşenilor
in America”, avându-l drept autor pe Adrian Negrea.
Pornind de la surprinzătoarea constatare că un număr
foarte mare de drăguşeni trăiseră până în 1929 experienţa
emigrării în acest spaţiu (cel puţin un membru al mai mult
de jumătate din gospodării fusese sau era plecat in S.U.A),
Negrea realizează o analiză amănunţită a fenomenului
studiat. Imaginea de ansamblu, aşa cum reiese din studiul
lui Negrea prezentat de către Florentina Ţone, este, în
linii mari, una ce se suprapune foarte bine cu cele schiţate
în articolele anterioare. Părăsesc satul în special bărbaţii
tineri, agricultori – odată ajunşi în America, aceştia se
transformă din agricultori în muncitori necalificaţi în
industria americană. Majoritatea pleacă din sat doar
temporar, împinşi de probleme precum sărăcia,
epidemiile sau ameninţarea înrolării într-o armată străină,
cea austro-ungară şi atraşi de promisiunea veniturilor mai
mari şi a unei vieţi mai bune peste ocean. Odată ajunşi în
America, drăguşenii se regrupează în micro-comunităţi
alcătuite din consăteni, se organizează într-o societate
culturală şi de întrajutorare, menţin legăturile cu familiile
de origine, pe care le susţin, fac economii şi plănuiesc să
îşi întemeieze gospodării şi familii proprii, pe teritoriu
american sau în satul de origine. Câtă vreme drăguşenii
se află pe teritoriul Statelor Unite, ei poartă haine
„domneşti”, costumul nemţesc modern al lumii
americane – întorşi acasă însă, ei se reintegrează rapid
comunităţii de origine, impactul câştigurilor băneşti,
achiziţiilor culturale şi tehnice ale emigranţilor în satul de
origine fiind unul minim.
Numărul continuă cu un extras din primul volum
lucrării publicate de Paula Popoiu, intitulată „Drăguş:
după 80 de ani de la prima campanie monografică”,
cuprinzând documentele inedite ale dosarelor de
cercetare întocmite în campaniile monografice ale Şcolii
lui Dimitrie Gusti. Extrasul conţine relatarea
drăguşeanului Nicolae Jurcovan privind experienţa sa în
Statele Unite în perioada 1913-1920 şi reprezintă un
savuros şi preţios document social.
Spre finalul acestui număr, aflăm alte două articole,
tratând din alte unghiuri problema migraţiei româneşti
în America. Primul, semnat de George Rădulescu şi
intitulat „Boian: Cătunul «rupt» din Bucovina”, este o
scurtă prezentare a unei comunităţi româneşti din
Canada, întemeiată de români bucovineni, plecaţi din
provincia de origine din pricina greutăţilor şi ademeniţi
de un stat Canadian dornic de colonişti, oferindu-le în
proprietate suprafeţe generoase de pământ şi şansa unei
noi vieţi. În fine, ultimul articol, aparţinând lui Toma
Peiu şi intitulat „O lume nouă: O poveste de familie din
Transilvania în Pennsylvania şi înapoi”, urmăreşte
experienţa realizării unui scurt metraj documentând
experienţa unor imigranţi români în America
începutului de secol XX. Filmul este inspirat de
experienţa unei familii din Ţigmandru, Mureş, ai cărei
membri sunt separaţi şi reuniţi de experienţa migraţiei
internaţionale şi de cea a realizării acestui film.
145 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 146

Alternative ale descrierii oraşului

ca istorie urbană1*
Şerban VĂETIŞI
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca
Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca
Personal e-mail: vaetisis@yahoo.com
Alternatives of city description as urban history
The article reviews Zoltán Rostás’s anthology book on the “other interwar Bucharest’s” social life, as described in the
writings of some Gustian sociologists. The review highlights the particularities of this perspective (sociological, not
sentimental; observative, not retrospective) and how it is appropriately reflected in the organization of such an anthology
(factual, not normative; documental, not interpretive). It attempts to explain, firstly, the role and relevance of this method,
meant to reconsider and reconstruct a past sociological knowledge; and, secondly, the role and relevance of the concept
of “other” for understanding the city and a past historical period.
Keywords: Gusti School of Sociology, Bucharest, urban sociology, urban history, anthology

V olumul (care va continua cu o a doua

parte) se înscrie în seria de lucrări
coordonate de Zoltán Rostás cu scopul
reconstituirii şi recitirii producţiilor Şcolii de Sociologie de
la Bucureşti (Şcoala Gusti). Cu această antologie autorul
mai adaugă un element-lipsă la recuperarea Şcolii: studiul
oraşelor şi al proceselor sociale ale urbanizării. Prin aceasta
ni se propune nu numai o reconsiderare a proiectului
gustian şi a cercetărilor sociologice asociate Şcolii (adesea
percepute doar ca „monografieri ale satului românesc”),
ci şi o altă perspectivă asupra Bucureştiului interbelic.
Perspectiva alternativă este sugerată încă din titlu, inclusiv
prin pluralul numelui oraşului, „alţi Bucureşti”. Acest plural,
dincolo de o notă uşor vetustă, „interbelică”, sugerează faptul
că investigarea şi cunoaşterea istorică a unui obiect sau
fenomen social comportă realităţi multiple şi moduri de citire
diferite ale unor evenimente, fapte, locuri, care sunt, în cele
din urmă, plurale, potrivit experienţelor individuale şi
diversităţii interacţiunilor şi actorilor sociali. Modul de lectură
propus este direct, „brutal”, necosmetizat şi nefiltrat, livrat
printr-o minimă ordonare tematică care acoperă aspecte
precum: munci necalificate sau sezoniere în oraş, migraţie
rural-urban, servicii urbane întreţinute de aceşti migranţi,
modul de viaţă al acestora în oraş şi caracteristicile
socio-economice ale meseriilor lor.
Această modalitate de prezentare a unor studii despre
Bucureşti (şi de reprezentare a oraşului Bucureşti) denunţă
eseistica, viziunile paseiste sau contra-factuale şi desigur,
poezia facilă a farmecului trecutului2. Metoda nu e însă
lipsită de stilistică şi „farmec”, atâta timp cât, citind,
suntem invitaţi să recreăm „atmosfera epocii”, nu prin
metaforizări, ci prin acţiunile şi vorbele contemporanilor,
ale celor care au locuit în, au lucrat în, au trecut prin, au
observat şi au scris despre Bucureştiul interbelic.
În acest sens, recuperarea sociologică este dublă: a
realităţii sociale, prin informaţia pe care o aflăm din
conţinutul textelor, şi a unei tradiţii sau mod de cunoaştere
sociologică, prin modalitatea de descriere şi analiză a
acestor realităţi.
Textele sunt „studii” şi „cronici”, nu (mari) istorii ale
Capitalei; sunt schiţe, descrieri parţiale şi anchete ale unui
fenomen sau proces, dezvăluind situaţii sau probleme,
caracteristici sociale şi contextuale, anticipând (doar) nivelul
unor studii de sociologie urbană propriu-zisă (pe care autorii
din jurul lui Dimitrie Gusti nu au mai apucat să le producă,
chiar dacă acestea fuseseră anunţate în proiectul Şcolii3).
Situaţia este cunoscută, „izbucnirea războiului în toamna
anului 1939, suspendarea activităţii şcolii sociologice şi a
instituţiilor conexe au împiedicat extinderea cercetărilor
monografice asupra oraşelor, plănuite de însuşi Gusti”, după
cum precizează autorul în Prefaţă.
Antologia cuprinde opt texte, apărute între 1938 şi 1945;
primele şase apărute în Sociologie Românească, iar ultimele
două, substanţial mai elaborate, în Analele Institutului Statistic
al României. Primele trei texte antologate sunt datorate lui
Ştefan Popescu, „Zidari teleormăneni la Bucureşti” (pp.
7-11), „Măturătorii Capitalei” (pp. 12-18) şi „La bivolarii
basarabeni de la marginea Bucureştilor” (pp. 19-21) şi
prezintă, după cum sugerează şi titlurile lor, lucrătorii şi
meseriile urbane specifice migranţilor rurali la oraş: munci
necalificate, meserii umile, activităţi marginale, prezentate
relaţionat cu modurile de viaţă şi problemele sociale ale

<<< 146
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 147
acestora, în primul rând cele legate de sărăcie, sănătate,
locuire şi salarizare precare, toate foarte utile înţelegerii
societăţii şi contextului socio-economic al vremii.
Primul articol al lui Ştefan Popescu, un reportaj
etnografic, plasează lumea oraşului interbelic „în toiul
construcţiilor” când „se caută oameni [...] la săpat, la
vânturat nisipul, la stinsul varului, la dusul găleţilor, la
cărămidă [...] şi atâtea altele care nu cer o pregătire
specială” (p. 7). Cei angajaţi îşi aduc rude sau cunoştinţe,
nu numai din comuna lor, ci şi din comune învecinate din
judeţul Teleorman. Toţi îşi spun „zidari”, deşi nu toţi
lucrează propriu-zis la construcţii, şi chiar şi după ce îşi
găsesc de lucru în alte domenii. Sunt prezentate câteva
„cazuri”. Grigore este cărăuş care, asemeni altor cărăuşi
„duce pământ din săpături la maidan, în fundul Vitanului,
ori în bariera Vergului” (p. 11), câte 8-10 căruţe pe zi.
Când lucra la construcţia blocului Berindey şi-a adus şi
fiul, Mitru, de 13 ani, să-l ajute. Acesta ştia să scrie şi să
socotească şi „a fost pus de vătaf ”, să însemne pe răboj
de câte ori ieşea fiecare căruţaş (p. 8). Mai aflăm cât câştigă
fiecare (Grigore îi arată etnografului un carnet cu
cheltuieli) şi că întreţin legătura cu comuna, unde se întorc
periodic şi se arată mândri că sunt orăşeni (p. 11).
Următorul text, „Măturătorii Capitalei”, descrie nu
numai muncile desfăşurate de aceşti angajaţi (ca munci
necalificate, nu neapărat sezoniere), ci ilustrează un tip de
servicii tipic urbane, în acest caz serviciile de salubritate.
Acestea sunt preponderent desfăşurate, de asemenea, de
migranţi din zonele rurale. Modalităţile prin care aceştia
ajung să lucreze la oraş, în Capitală, sunt similare cu cele
descrise în cazul zidarilor: relaţii de rudenie, de năşie şi
foarte adesea prin relaţii parentale. Gheorghe, venit din
Valea Ungureni, judeţul Olt, ajuns măturător în Capitală
şi-a adus după un an fiica, în vârstă de 16 ani. „Atunci,
moş Gheorghe a avut recomandaţii bune de la alt
Gheorghe, chioşcar cu fructe, şi a băgat fata la stăpân la
un meseriaş-patron” (p. 12). Deşi mama sa ar fi vrut să
rămână în gospodăria rurală, tatăl a insistat să vină la oraş
„să câştige bani”. Măturătorii provin din diferite judeţe
din Munteania şi Ardeal: din Olt, Gorj (doi), Ialomiţa,
Sălaj (trei) şi Bihor. Lucrează ca măturători de 5 luni, de 8
luni sau de 1 an, dar există şi unul care lucrează de mai
mult timp. Motivaţiile invocate: să câştige, să găsească de
lucru, pentru că nu au pământ. Sunt tineri sau mai în
vârstă, unii veniţi cu familia, alţii singuri. Mulţi stau în
cazarmă, în regim de internat cu reguli stricte, aproape
milităreşti, motiv pentru care alţii preferă să stea „la odae”,
deşi este mai scump. În articol găsim perspectiva unui
măturător, ardelean, asupra activităţilor, muncilor şi vieţii
urbane: „Eştia (oamenii care stau la mese la Cafeneaua
Royal) cu ce se hrănesc, de unde bănet, ca să fie atâta
hodină?! Întreb şi eu. Nu e curat [...]. La telefoane văd că
munceşte lumea într-un fel. Chelnerii muncesc şi ei în
altfel. Domnul sergent e toată ziua acolo, munceşte şi el.
Şoferii pe maşini, fac şi ei ceva. Înţeleg, fiecare la locul lui,
cu osteneala lui. Înţeleg. Dar eştia?...” (p. 16)
Următoarele texte antologate („Basarabeni muncitori
la periferia Bucureştilor”, de Mircea Tiriung, pp. 22-23,
„«Oltenii» de la Bălceşti-Vâlcea” de Magdalena Livezeanu,
pp. 24-30 şi „Emigrarea la oraşe a locuitorilor din
Spineni-Olt” de V. Oprescu-Spineni, pp. 31-32) continuă
prezentarea acestor migranţi rurali la oraş şi muncile pe
care le desfăşoară, cu noi informaţii şi descrieri ale vieţii
sociale a Bucureştiului interbelic. V. Oprescu-Spineni
dezvoltă şi un discurs critic prin modul în care
chestionează opţiunea celor care aleg să migreze la oraş.
Această poziţionare este exprimată printr-o triplă critică
formulată ca: problematică morală („este momentul să ne
întrebăm: acest fel de a câştiga banul, este el demn de
încurajat pentru sătean?”, p. 32), problemă medicală („în
comuna Spineni sunt peste 50 de cazuri de sifilis... de unde
a venit contagiunea?... din mahalalele bucureştene”, p. 32),
respectiv problemă culturală („cei mai mulţi se îmbracă
nemţeşte, uitând frumoasele porturi naţionale şi ironizînd
pe cei care le mai iubesc”, p. 32). În final autorul conclude
asupra „nenorocirii” aduse de experienţa oraşului: „sătenii
ce se reîntorc în comună din peregrinările lor, aduc pe
lângă bani şi multe nenorociri printre care, în afară de
boală se poate număra şi o nouă mentalitate despre
obiceiuri, îmbrăcăminte etc.”, p. 32).
Ultimele două texte antologate, elaborate sub forma
unor anchete sociale (destinate fiind Analelor Institutului
Statistic al României şi mai apropiate, astfel, de un studiu
sociologic propriu-zis) prezintă, pe lângă descrieri similare
ale activităţilor şi condiţiilor de viaţă ale unor lucrători urbani
şi anumite tipologii, comparaţii şi analize cantitative ale unor
date primare (vârstă, numărul membrilor dintr-o familie,
sume de bani şi natura cheltuielilor bugetelor familiale etc.)
În „Condiţiile de viaţă ale fiilor de ţărani vânzători
ambulanţi în Capitală” (pp. 33-90), de Nicolae Marin
Dunăre, este prezentat fenomenul migraţiei (văzut ca un
adevărat exod al) „fiilor de ţărani” spre Capitală. Sunt
descrise cauze, împrejurări, durate ale acestor migraţii;
practici şi reţele familiale, îndeletniciri, aspecte privind
alimentaţia şi igiena, bugetul, viaţa spirituală etc. ale acestei
categorii aparte de lucrători urbani, vânzătorii ambulanţi.
Sunt sugerate câteva consecinţe economice, demografice
şi sociale şi sunt propuse câteva acţiuni de îmbunătăţire a
vieţii acestora (în tradiţia gustiană a „cunoaşterii şi acţiunii
în serviciul naţiunii”). Articolul cuprinde câteva hărţi şi nu
mai puţin de 31 de tabele pe regiuni şi judeţe, cu
îndeletnicirile acestor migranţi, cu numărul membrilor
familiei, vârstele acestora etc. Aflăm, astfel, din acest
articol unele date cantitative şi câteva corelaţii. Astfel,
majoritatea acestor muncitori au vârste între 16 şi 18 ani;
printre familiile din care provin, multe au peste 5 membri,
chiar 9; există o tipologie a muncitorilor ambulanţi (cu 8
categorii de produse vândute), dintre care majoritatea sunt
vânzători de ziare şi zarzavaturi etc.
În fine, în „Condiţiile de viaţă ale oamenilor de
serviciu de la o instituţie publică din Capitală” (pp. 91-183)
de Gheorghe Retegan, cei studiaţi sunt oamenii de
serviciu care lucrează la Institutul Central de Statistică.
Accentul este pus pe salarii, raportul venituri/cheltuieli în
cadrul familiilor acestor lucrători, repartiţia cheltuielilor
(alimente, ce tipuri de alimente etc.) şi câteva aspecte privind
procesul de adaptare la viaţa urbană. Sunt prezentate
caracteristicile acestor lucrători, raportul lor cu structura
147 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 148
serviciilor în România şi cu transformări recente din
societatea românească (reforma agrară, reorganizarea
administrativă a ţării etc.) şi câteva aspecte social-geografice
(familie, educaţie, regiuni de provenienţă) şi condiţii de viaţă
ale acestora. În Anexe sunt reproduse 9 tabele rezumative,
plus alte câteva tabele privind situaţia individuală a celor
anchetaţi. În aceasta ultimă secţiune sunt rezumate
caracteristicile sociale şi istoria personală a fiecăruia.
Următoarele comportamente sociale pot fi văzute ca
reprezentative (sau comune) pentru „procesul de adaptare
la viaţa orăşenească” şi, în acelaşi timp, ilustrative, pentru
stilul descriptiv al acestor articole: „Când spunea cu toată
gravitatea că poartă «dungă la pantaloni, fiindcă aşa se cere
tinerilor» sau că fumează un pachet de Dorobanţi pe zi «ca
omul ce se respectă», Ion B. era cel dintâi convins că aşa
se cuvine şi că dunga pantalonilor şi ţigările formează
elementele respectului ce şi-l datorează. De unde vine
obiceiul lui Ion B., născut în cine ştie ce sat al Târnavelor
de a purta dungă la pantaloni şi a fuma Dorobanţi? Dar
mai ales, de unde vine convingerea că trebuie să se
respecte, mergând până la forma exterioară a respectului?
La fel cu Ion B. sunt şi alţii. Iată unul care poartă cravată
la gât, chiar dacă o poartă strâmb ori chiar dacă nodul stă
să plesnească de strâns ce e şi e roasă de vechime. Omul
ştie ce înseamnă cravata, ştie că hainele pe care le poartă
reclamă cravată, a văzut-o la ceilalţi cu care a venit în
contact şi o poartă şi el. Din vedere la alţii, din frecventarea
birturilor populare şi economice a învăţat jocul de table,
deşi prin Sălajul lui nici pasărea măiastră nu le-a văzut.
Sigur că pe bani. Dar sălăjeanul mai vorbeşte la telefon,
obiect faţă de care avea o frică la început. Umbla uşurel la
început cu telefonul. Apoi s-a deprins cu el. Acum
formează singur numerele cele mai încâlcite, se recomandă,
ştie întreba de omul pe care-l vrea, ba şi trânteşte telefonul
la necaz, fără să mai aibă frică de fragilitatea lui. De unde
umbla cu pas rar şi încet, privind cu grijă în jur la mulţimea
«otomobilelor», acum sălăjeanul calcă apăsat şi traversează
strada fără reţineri, fiindcă oraşul i-a impus alt ritm în
mişcări, fiindcă munca la Institut îi coordonează altfel
mişcările. Nu numai atât. Sălăjeanul venit cu 5 copii din
satul lui unde toată viaţa numai agricultură a făcut şi n-a
fost în oraş decât la târguri, vorbeşte ca în oraşe, ca domnii.
L-au cam zăpăcit mulţimea cuvintelor neînţelese din
limbajul funcţionarilor, dar în cei 4 ani le-a învăţat şi le
pronunţă acum cu uşurinţă, deşi pe alocuri greşit. Peste
puţin timp, sălăjeanul o să meargă la cinematograf, fiindcă
toată lumea vorbeşte de filme, de artişti şi sălăjeanul vrea
şi el să ştie şi să vorbească.” (pp. 122-123)
„Toate aceste texte poartă pecetea contextului, ele
dezbat aspecte reale ale Capitalei chiar şi atunci puţin
cunoscute” (s.n.), avertizează Zoltán Rostás în Prefaţă.
Aceasta reconfirmă observaţia privind miza dublă a
acestei recuperări sociologice, dar şi perspectiva
„alternativă” asupra unui oraş mai puţin (re)cunoscut prin
ochii şi faptele acestor oameni mărunţi.
Societatea bucureşteană, ne reamintesc aceste texte,
are infinite nuanţe şi tipologii şi este mult diferită de
viziunea polarizată care împarte oraşul interbelic
între „lumea bună” (cea care contează), şi lumea
<<< 148
nesemnificativă, viziune comună multor istorii. Avem,
aşadar, prin aceste studii şi cronici, nu prezentări ale
„fascinantei atmosfere interbelice”, populată de lume
aleasă şi bon-viveur-i care se plimbă la Şosea, contrastând
cu „lumea mahalalei”, „şi ea” cu „farmecul ei”... Avem, în
schimb, înţelegerea mai exactă a proceselor sociale, a
stratificărilor şi relaţiilor complexe, care au creat societatea
interbelică urbană, o lume de patroni şi întreprinzători, de
instituţii şi angajaţi, o lume de migranţi şi sezonieri,
semi-rurală şi adaptativă, care acum deprinde elementele
sociabilităţii şi culturii urbane; o lume de zilieri, de
lucrători ambulanţi, de lucrători în servicii publice.
Oameni cu trăsături sociale, stiluri, motivaţii, probleme,
strategii, evoluţii şi destine dintre cele mai diferite, dar, în
acelaşi timp, asemănătoare, care se întâlnesc în Bucureştiul
interbelic şi-i dau efervescenţă socială, în aceeaşi măsură
ca lumile care domină istoriile cunoscute ale oraşului.
Autorul afirma: „este interesant să pătrunzi în
interbelic prin reţeaua socială a şcolii gustiene şi să vezi
sensibil altceva.”4 Acest „altceva”, ilustrat prin aceste
descrieri, mărturii şi analize sociale/sociologice ale
Bucureştiului anilor 1935-1945, exprimă o alteritate
substanţială (departe de locurile comune, ca viziune, ca
resorturi ale investigaţiei) şi nu doar la modul formal
(precum în cazul unor studii asupra istoriei oraşului ca
istorie a marginalilor şi excluşilor5). Este vorba despre o
„reîntoarcere în Bucureştiul interbelic” nu la modul
„nostalgico-turistic” sau „spectacular-excentric”, ci
„socio-arhivistic”. Un demers care informează, etnografic
şi sociologic, şi surprinde umanitatea locuitorilor urbani,
mai noi sau mai vechi, şi cultura oraşului în schimbare.
Insistând asupra acestor „alternative” ale descrierii
oraşului, antologia devine un capitol ineluctabil al istoriei
urbane.
Note:
* Zoltán Rostás, Alţi Bucureşti interbelici. Studii şi cronici gustiene
(Bucureşti, Editura Vremea: 2014, 192 pagini, ISBN: 978-973-
645-631-2.)
1. Această idee este sugerată explicit de autor într-un interviu recent: „Este
interesant să pătrunzi în interbelic prin reţeaua socială a şcolii gustiene şi să
vezi sensibil altceva decât ce văd «exegezii» eseiştilor” (Zoltán Rostás,
„Pentru mine, «lumea diversă» este un moft”, în Cooperativa G, interviu
disponibil la adresa web http://www.cooperativag.ro/zoltan-rostas-
pentru-mine-lumea-diversa-este-un-moft/).
2. În primul număr din Sociologie Românească, Gusti reaminteşte ideea
monografierii tuturor unităţilor sociale (inclusiv a oraşelor), chiar dacă,
din raţiuni metodolgice sau de „urgenţă socială”, ele au început prin
studierea satelor: „e vorba mai ales de monografii săteşti, fără să
nesocotim însă nici monografiile regionale, nici monografiile
industriale sau orăşeneşti” (Dimitrie Gusti, „Sociologie Românească”,
Sociologie Românească, 1936, p. 7). Zoltán Rostás explică astfel în
Prefaţă: „Este adevărat că metodologia dezvoltată în primele campanii
monografice din anii 1920 – şi codificate de H.H. Stahl – se preta la
studiul amintit al satului, este la fel de adevărat că organizarea
cercetării cu studenţi era mai uşor de realizat la ţară, dar nimeni n-a
negat importanţa cercetărilor urbane, nimeni n-a refuzat vreodată
asemenea studii sau articole în revistele Şcolii” (p. 5).
3. Zoltán Rostás, „Pentru mine, «lumea diversă» este un moft”, loc. cit.
4. Precum cele care caută explicit „anormalul” sau „periferia” în
istoria şi cultura oraşului (V. Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau
periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, 2003).
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 149

Universitatea interbelică a sociologilor

gustieni. Studii, Zoltán Rostás (coord.),
Ionuţ Butoi, Dragoş Sdrobiş,
Theodora-Eliza Văcărescu,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2014
Ioana Cristina MORARU
Universitatea din Bucureşti, Şcoala doctorală de sociologie
University of Bucharest, Doctoral Studies in Sociology
Personal e-mail?
A review: The inter-war university of the Gusti school sociologists. Studies, Zoltán Rostás (coord.), Ionuţ Butoi, Dragoş Sdrobiş,
Theodora-Eliza Văcărescu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014
The present article reviews a collection of studies supervised and coordinated by Professor Zoltán Rostás and published
in the volume titled Universitatea interbelică a sociologilor gustieni / The inter-war university of the Gusti school sociologists. This is the
first collection of studies focused exclusively on the academic action of the Gusti school of sociology. The author of the
reviews shows how these studies converge in observing and rightly assessing the massive influence which Gusti’s academic
vision and methodology had on the creation and establishment of 20th century Romanian sociology.
Keywords: interwar Romanian history, history of Romanian sociology, Dimitrie Gusti, Bucharest school of sociology,
monographical campaign, Zoltán Rostás

A
părut la sărbătorirea Universităţii din
Bucureşti, care a împlinit în luna iulie 150
de ani de la fondare, volumul intitulat
Universitatea interbelică a sociologilor gustieni părea a fi o
publicaţie aniversară. La o lectură mai atentă însă ne
dăm seama că acesta constituie prima culegere de studii
privind activitatea Şcolii Sociologice de la Bucureşti în
cadrul universităţii din Capitala României. Aşa cum
afirmă coordonatorul volumului, profesorul Zoltán
Rostás în capitolul introductiv, activitatea profesorului
Dimitrie Gusti şi a Şcolii Sociologice fondate de el în
cadrul Universităţii din Bucureşti, nu a fost evaluată.
Desigur, s-a vorbit despre importanţa Seminarului de
Sociologie, Etică şi Politică înfiinţat de Gusti în cadrul
catedrei sale de la Facultatea de Litere şi Filosofie, dar
acest cadru servea de fapt cunoaşterii satului. Se ştie
într-o măsură mult mai mică despre preocuparea
constantă a lui Gusti pentru viaţa universitară
bucureşteană. Autorul introducerii subliniază faptul că
profesorul Gusti, în 1920, a şi participat la un protest al
studenţilor împotriva condiţiilor insuportabile în care au
fost nevoiţi să înveţe. Iar când aceste proteste au luat o
turnură politică extremistă din ce în ce mai accentuată,
Gusti nu s-a implicat direct, ci s-a străduit să caute soluţii
efective pentru îmbunătăţirea condiţiilor în care trăiau
viitorii licenţiaţi. Astfel s-a realizat „Programul
studenţesc”, a fost editată „Călăuza studentului” şi a fost
înfiinţat „Oficiul Universitar” şi „Cooperativa
Studenţească”.
Dar, autorul introducerii s-a ocupat şi de evoluţia
concepţiei gustiene despre o nouă misiune a întregului
sistem universitar. Arată că în paralel, în această perioadă
a anilor 20, Gusti continuă inovarea învăţământului
sociologic universitar demarând, în 1925, seria
campaniilor monografice de vară prin abordarea anuală
a câte unui sat din regiunile istorice ale României.
Rezultatul acestor cercetări sociologice sistematice nu
s-a materializat doar în lucrări ştiinţifice, ci, mai cu
seamă, în formarea unei şcoli sociologice originale care
a dat universităţii bucureştene dascăli moderni, cu alt
habitus şi de o valoare ştiinţifică certă ca Anton
Golopenţia, Traian Herseni, Henri H. Stahl, Constantin
Vlădescu-Răcoasa şi Mircea Vulcănescu. Cu această
echipă restrânsă Gusti a reuşit să formeze sute de

149 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 150
intelectuali, care, fie în cercetare, fie în diplomaţie, fie în
muncă culturală şi administraţie au reprezentat cu cinste
şcoala gustiană şi Universitatea. După mandatele de
decan al Facultăţii de Litere (1929-1932) şi cel de
ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932-1933),
efectuate în cea mai grea perioadă a anilor interbelici,
cea a crizei economice mondiale, Gusti demarează
pentru studenţii bucureşteni o nouă şi amplă misiune
de dezvoltare comunitară în cadrul Fundaţiei Culturale
Regale „Principele Carol”.
Nici munca de cercetare nu a fost abandonată de
Seminarul de sociologie. Aceasta a luat un avânt şi mai
mare când, s-a luat decizia desfăşurării Congresului
Internaţional de Sociologie la Bucureşti sub preşedinţia
profesorului Gusti. Introducerea dictaturii regale în
1938 nu a afectat nici avântul cercetărilor monografice,
nici a muncii echipelor studenţeşti regale. În plus,
promulgarea legii Serviciului Social, elaborat de gustişti,
a oferit un cadru şi finanţare propice accelerării
organizării Congresului şi redactării materialelor cu care
universitarii sociologi doreau să participe la acesta.
În studiul semnat de Ionuţ Butoi, ”O incursiune în
istoria socială a vieţii universitare interbelice. Între
revoluţie studenţească şi activism social”, autorul face o
analiză a condiţiilor de viaţă studenţească şi a două
organizaţii care şi-au propus să fie active în cauza
studenţilor: UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor
Creştini) şi ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini
Români). Dacă UNSCR a fost principala organizaţie
studenţească interbelică, optând pentru o cale
radical-revoluţionară de manifestare, devenind, în timp,
creuzetul formării şi manifestării Mişcării Legionare de
mai târziu, ASCR este o mică organizaţie studenţească
din Bucureşti care, alături de D. Gusti, participă la
primele soluţii sistematice aduse crizelor ce zguduiau
sistemul universitar interbelic. Autorul, bun cunoscător
al mişcărilor studenţeşti, tratează problema din
perspectiva „efectelor perverse” ale politicilor
educaţionale elaborate de elita interbelică, punând în
contrast intenţia declarată a acestora cu rezultatele reale
obţinute. Astfel, şi-a propus să identifice modul în care
politicile educaţionale ale guvernanţilor României Mari
nu doar că nu au generat un curent de modernizare şi
de pregătire a elitelor necesare consolidării noului stat,
ci au produs o adevărate stare de criză a tinerei generaţii
interbelice, ceea ce a dus la radicalizarea acesteia şi la
transformarea unei largi majorităţi a studenţimii române
într-o mişcare de tip revoluţionar. În acest demers
exploratoriu, pentru a obţine o imagine cât mai realistă
a stării învăţământului superior interbelic, autorul a
folosit metoda istoriei sociale, folosind documente de
arhivă, date statistice, rapoarte despre congresele
studenţeşti etc. A apelat la Anuarele principalelor centre
universitare din România interbelică, dar şi la surse de
mare importanţă disponibile la CNSAS despre
Congresele Studenţeşti interbelice.
Problema tineretului studenţesc era una din aceste
<<< 150
crize structurale care ameninţau establishment-ul
statului român pentru că studenţimea devenise un factor
şi, totodată, un bazin de mobilizare politică şi schimbare
socială. Drept urmare, profesorii care au avut impact
asupra studenţilor, găsind în mediul lor audienţă şi
mediu de reproducere a mesajului (sau agendei) proprii,
au avut şi o mare capacitate de influenţare a opiniei
publice şi chiar şi a politicilor. De fapt, relaţia era
reciprocă: tinerii căutau „aliaţi” în rândul autorităţilor
simbolice sau efective, care să le faciliteze reuşita unei
acţiuni colective, iar profesorii căutau mijloace prin care
să-şi promoveze concret ideile, programul. Universitatea
din Bucureşti, chiar dacă nu a constituit epicentrul
tulburărilor studenţeşti (cele mai grave incidente s-au
înregistrat la Cluj, Iaşi, Oradea), poate tocmai din cauza
unei supravegheri mai stricte, a fost mediul în care s-au
dezvoltat curente, idei şi acţiuni ce au dominat viaţa
culturală şi socială interbelică.
Dragoş Sdrobiş, în studiul „Părăsirea Boemei şi
incarnarea Utopiei. Studenţimea interbelică, Dimitrie
Gusti şi Serviciul Social obligatoriu” se ocupă cu
soluţiile gustiste aplicate către finele deceniului patru al
aceleiaşi perioade: munca socială a studenţilor în satele
României Mari, iniţial în echipe de voluntari, iar apoi
într-un serviciul social devenit obligatoriu. Prin aceste
măsuri Gusti căuta să aducă soluţii la cele două crize
structurale ale societăţii româneşti interbelice: „şomajul
intelectual” al absolvenţilor studiilor universitare şi
„ridicarea satelor”, sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
socială din sate. Sdrobiş arată viziunea structuralistă a
lui D. Gusti despre Universitatea Socială: aceasta devine
„un sistem de relaţii structurale”, cuprinzând atât relaţia
Universităţii cu Statul şi Societatea, dar şi relaţiile dintre
profesori şi studenţi, între studenţii înşişi şi, în cele din
urmă, relaţia studenţilor cu autoritatea universitară.
Viziunea lui Dimitrie Gusti asupra universităţii sociale
şi a serviciului social la sate a fost prezentată şi
delegaţilor Consiliului Inter-universitar al statelor
balcanice, ţinut la Sofia în 1932.
Încă din debutul acestei prezentări se precizează că
„universitatea în România nu poate să uite că e
încoronarea învăţământului unei ţări agricole”, iar
„studentul român n-avea nevoie de vreo evoluţie de
păreri şi mai puţin încă de o înrâurire din afară ca să
descopere pe ţăran. În cele mai multe cazuri el era însuşi
un rural prins într-un proces de urbanizare ce nu putea
să-l facă să-şi uite obârşia”. Fluxul de tineri dinspre sat
spre centrele universitare ar constitui pentru Gusti o
primă etapă, „romantică” a serviciului social rural în
România. Astfel, serviciul social trebuie încredinţat chiar
celor care pot lua contact nemijlocit cu satul, pentru că
de acolo descind, şi pot să-l schimbe. Totodată,
studentul se pune în slujba unui stat al tuturor, în care
devine „corpul cel mai însemnat al naţiunii”. Ceea ce
rezultă este un nou contract social între stat şi proprii ei
cetăţeni, cei mai numeroşi, ţăranii, şi iniţierea unui
proces de dezvoltare comunitară autentică.
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 151
În ceea ce priveşte acţiunea socială propriu zisă,
echipele regale studenţeşti trebuiau să fie astfel
constituite, încât să răspundă nevoilor vieţii satului în
totalitatea sa. Spre exemplu, pentru cultura sănătăţii era
nevoie de studenţi în medicină şi în educaţie fizică;
cultura muncii – studenţi în agronomie, medicină
veterinară şi maestre de gospodărie; cultura sufletului şi
a minţii – studenţi în teologie, în sociologie, litere şi
conservatorişti. Pe lângă aportul studenţilor, se impunea
ca în fiecare echipă să existe o grupă de tehnicieni,
formată dintr-un medic uman, un inginer agronom, un
inginer silvic şi un medic veterinar. Serviciul Social, în
schimb, era explicat de Dimitrie Gusti prin faptul că
tinerii intelectuali români „nu sunt chemaţi să presteze
o muncă manuală, ci o muncă intelectuală. Scopul
nostru nu este să creăm o armată civilă politică, ci numai
acela al ridicării satelor prin colaborarea intelectualilor.”
Campania Serviciului Social din 1939 a fost apogeul
cercetării monografice a satului românesc, fiind trimise
simultan echipe în 128 de sate din 51 de judeţe ale
României. Dragoş Sdrobiş încadrează programul gustian
de reformă a Universităţii şi de acţiune socială la sate
prin intermediul studenţilor într-un context mai larg
politic al României Mari, dar şi în linia preocupărilor
despre rolul intelectualului în cetate.
Theodora Eliza Văcărescu – cunoscută prin
cercetări de gen legate de perioada interbelicului şi nu
numai – în studiul său întitulat „Educaţia femeilor în
provinciile locuite de români şi în România între anii
1880-1930. Studiu de caz: Universitatea din Bucureşti”,
abordează o temă şi mai puţin frecventată decât cele
anterioare, şi anume educaţia femeii în România, cu
precădere în universitatea interbelică. După o amplă
introducere în această problematică, autoarea arată că
chiar dacă la începutul secolului al XIX-lea au apărut în
Moldova şi în Ţara Românească instituţii de învăţământ
superior, iar după 1860 acestea s-au transformat în
universităţi, mulţi tineri români îşi făceau studiile
universitare în Europa de Vest, un număr semnificativ
mai redus de tinere din familiile bogate se duceau în alte
ţări pentru a studia, atât cursuri secundare/ liceale, cât
şi universitare. După 1900, numărul femeilor care au
urmat studii universitare a crescut constant. La
Universitatea din Bucureşti, între 1901-1905 studentele
reprezentau 7,4% din totalul persoanelor înscrise, între
1906-1910 procentul a crescut la 9,6, iar între 1911-1915
erau 15% studente. Între 1921 şi 1930 numărul
studentelor din toate universităţile din România a sporit
cu peste 13 procente, dar a înregistrat o uşoară scădere
în anul universitar 1930-1931. Este semnificativ şi faptul
că în perioada 1921-1931 numărul studentelor a crescut
în mai mare măsură – s-a triplat – decât cel al
studenţilor, care a sporit cu numai 40%, de la
aproximativ 15.000 la 22.000. La mijlocul anilor 1930 se
înregistrează o uşoară scădere a numărului de studente
şi o creştere a numărului de studenţi înscrişi/se la
universităţile şi şcolile speciale din România. Cu
studenţii şi studentele de la Facultatea de Filosofie şi
Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti la începutul
anilor 1930 ai secolului trecut studiul a identificat mai
multe date, întrucât, în 1930, Seminarul de Sociologie,
sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, a conceput şi
desfăşurat un studiu sociologic asupra corpului
studenţesc al facultăţii. În chestionarul aplicat au fost
incluse întrebări legate atât de viaţa personală a
studentelor/ţilor, cât şi de cea universitară: s-au avut în
vedere mediul de provenienţă, situaţia socială şi
materială, starea civilă, motivele alegerii profilului,
aspiraţiile profesionale sau de altă natură, activităţile de
învăţare şi cercetare, veniturile, locuinţa şi hrana pe
perioada studenţiei, orientări politice şi religioase, viaţa
cotidiană – grupuri de prieteni, petrecerea timpului liber
etc. Totuşi, în articolul publicat de Roman Cresin, a fost
prelucrată numai o parte dintre informaţiile furnizate în
chestionare. Datele oferite de acest studiu din 1936 s-au
dovedit extrem de utile, cu atât mai mult cu cât multe
dintre studentele şi absolventele care au participat la
campaniile monografice din anii ‘20 şi ‘30 au urmat
această facultate. Pa baza acestei studii se putea da
explicaţii la afluenţa mare femeilor la Facultatea de
Filosofie şi Litere, la mediul de provenienţă al
studentelor şi studenţilor, care explică dinamica
participării la procesul de învăţământ superior pe axele
diferenţelor de clasă şi gen, la particularităţile de locuit
ale studenţilor şi studentelor, la frecventarea cursurilor
şi timpul afectat lecturii şi aşa mai departe. Dacă multe
din ipoteze au fost confirmate prin această cercetare
iniţiată de Gusti, constituia o surpriză că un procent
aproape egal de studente şi studenţi de la Facultatea de
Filosofie şi Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti
şi-au exprimat dorinţa de a-şi continua studiile în afara
ţării, ceea ce arată „înclinaţia” aproape egală a femeilor
şi a bărbaţilor pentru aprofundarea studiilor. Însă,
accesul la educaţiei a femeilor, dreptul lor de la a profesa
în diverse domenii şi, în general, pătrunderea în spaţiul
public nu s-a produs „de la sine” – subliniază studiul �,
ca un cadou din partea bărbaţilor legiuitori sau ca o
transformare socială „naturală”, ci este rezultatul
activităţilor intense ale femeilor (şi ale unor bărbaţi) şi
organizaţiilor femeilor şi feministe implicate în procesul
de emancipare.
Studiile cuprinse în volumul de faţă reprezintă doar
un semnal. Colectivul profesorului Rostás este
decis să continue programul de investigare din
domeniul istoriei sociale a implicării profesorului
Gusti şi a şcolii sale în viaţa Universităţii din
Bucureşti. Dată fiind durata lungă, de peste două
decenii, precum şi complexitatea acestei implicări,
va fi nevoie de investigaţii detaliate ca, în final, să
avem o imagine mai nuanţată a vieţii universitare
înrâurite şi de sociologi.
151 >>>
revista transilvania 10-11 2014 ilustrata_Layout 1 26.01.2015 14:12 Page 152

<<< 152