JOCUL DE VOLEI

Introducere
Voleiul este un joc sportiv inventat în anul 1895, de către profesorul american William G.
Morgan, care preda educaţia fizică la Colegiul din oraşul Holyoke, statul Massachusetts - USA
-, inspirându-se din tenisul de câmp. La început a primit denumirea de „La minonette”, iar
după un an s-a consacrat ca Volley-Ball.
Jocul fiind atractiv, a cunoscut o dezvoltare rapidă, practicându-se în toate continentele, cu
reguli improvizate privind mărimea terenului, mingea de joc, numărul jucătorilor, înăltimea
fileului, durata seturilor, numărul paselor etc. În răspândirea voleiului pe plan internaţional
rolul hotărâtor a jucat „Asociaţia Tineretului Creştin din USA”, cunoscută sub denumirea de
YMCA, el fiind practicat în special de către elevi, studenţi şi militari.
Prin intermediul studenţilor şi militarilor, voleiul a ajuns şi în tara noastră în anul
1920, s-a dezvoltat în şcoli, facultati, asociaţii sportive, cluburi sportive etc., orgamzându-
se întreceri la nivel local, regional şi naţional.
Câteva date de referinţă:
• 1947 - 20 aprilie, ia fiinta, la Paris, Federaţia Internaţională de Volley-Ball (F.I.V.B.),
în prezenţa reprezentanţilor din 14 tan, pnntre care şi România;
• 1948 - la masculin şi 1949 - la feminin, se organizează primele Campionate Europene;
• 1949 - la masculin şi 1950 - la feminin, se desfasoară primele Campionate Mondiale;
• 1958 - se constituie Federaţia Română de Volei (F.R.V.), ca o continuatoare a Federaţiei
Române de Baschet şi Volei din 1931 şi a Inspecţiei Centrale pentru Volei, din 1949;
• 1964 - voleiul intră în sporturile olimpice la Tokio;
• 1992 - voleiul de plajă devine disciplină olimpică (Beach volleyball)

Caracteristicile principale ale voleiului

În familia jocurilor sportive de echipă, voleiul se particularizează prin următoarele:
• fiecare echipă joacă în câmpul propriu, fără contact direct cu adversarii, fiind
despărţiţi de fileu;
• mingea poate fi jucată (lovită) cu orice parte a corpului (mâini, picioare, cap, trunchi
etc.) în propriul câmp de joe şi în afara lui, în limita celor 3 lovituri clasice (sau 4, când mingea
atinge blocajul) fără a fi însă reţinută;
• se joacă pe seturi şi puncte, fără a se putea limita durata într-un timp fix, fiind obligatorie
rotaţia la serviciu;
• mare accesibilitate de practicare pentru toate vârstele şi sexele, având în vedere că
necesită un teren limitat şi un inventar redus (minge, fileu şi 2 stâlpi), reguli şi procedee
simple, echipament sumar etc.
Practicat la nivel de performanta, voleiul este eel mai dificil şi eel mai pretenţios joe sportiv,
urmare a însuşirii foarte greoaie a elementelor şi procedeelor tehnice şi a combinaţiilor tactice
în atac şi apărare, cât şi a realizării unei pregătiri fizice de excepţie, completate de
cunoştinţele teoretice şi de calitatile moral -volitive.
1. DESCRIEREA SI METODICA INVATARII PROCEDEELOR TEHNICE PASA CU
DOUA MAINI SI PESTE CAP
În jocurile sportive, prin tehnică se înţelege: „un sistem de mişcări integrate sau o
înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi principii, deprinderi), specializate şi
perfecţionate, cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de atac şi apărare ale jocului”.
Unii autori susţin că „priceperile şi deprinderile tehnice pot fi automatizate”, ceea ce în
jocurile sportive nu se poate realiza, ele pot fi „perfecţionate”.
Particulanzat la volei, tehnica reprezintă (după prof. Leon Teodorescu) „un ansamblu de
actiuni motrice, specifice ca formă şi conţinut, care constau din lovirea mingii şi deplasările
jucătorilor, realizate în scopul practicării cu eficienta maximă a jocului, în concordanta cu
regulamentele actuale”.
În volei, spre deosebire de alte jocuri, în care mingea este prinsă şi aruncată, acţiunea la
minge se efectuează prin lovire cu orice parte a corpului (mâini, picioare, cap, trunchi
etc.), în once moment al jocului, cu excepţia serviciului care se efectuează numai cu mâna.

Asupra tehnicii voleiului o contribuţie de seamă o are şi regulamentul, care interzice „ţinerea
mingii” la executarea pasei şi permite doar 3 lovituri fiecărei echipe, în câmpul propriu de joc.
Elementele şi procedeele tehnice ale jocului de volei se împart în două categorii - specifice
atacului şi apărarii.

Elemente specifice atacului:

• Pasa;
• Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac;
• Serviciul;
• Lovitura de atac.
Elemente specifice apărării:
• Preluarea mingii;
• Blocajul;
• Plonjonul;
• Dublarea si plasamentul.

Specifice voleiului sunt 3 poziţii fundamentale: înaltă, medie şi joasă (Fig.1) şi deplasarile pe
distanta scurta prin pas adăugat, alergare şi sarituri (predominante cu desprindere
simultană pe doua picioare).

a) b) c)
Fig. 1. a) poziţia înaltă; b) poziţia medie; c) poziţia joasă
Pasa

Este elementul tehnic de bază al jocului, prin care se transmite mingea de la un jucător la
altul, pentru a organiza combinatiile tactice de atac.
Execuţia ei este foarte pretentioasă, urmare a faptului că primirea şitransmiterea mingii
se realizează simultan, fara a o retine.
Unii tehnicieni exclud termenul de pasă şi-1 înlocuiesc cu „ridicarea mingii pentru atac”, expresie
total greşită. Atacul este o acţiune tactică şi nu un procedeu tehnic.

Ridicarea mingii pentru executarea lovituni de atac, este o „pasă speciala", care necesită o
abordare aprofundată.

Pasa de sus cu 2 mâini înainte

Poziţia iniţiala. Jucătorul stă în poziţie medie, cu tălpile picioarelor depărtate si decalate,
cu genunchii uşor îndoiţi trunchiul puţin înclinat spre înainte, braţele indoite din cot şi ridicate
cu palmele la nivelul frunţii, cu degetele răsfirate, alcătuind o cupă în care trebuie să intre
mingea (Fig. 2).
Execuţia propriu-zisă. În momentul contactului cu mingea în cupă, se realizează o uşoară
amortizare prin elasticitatea degetelor, îndoirea coatelor şi puţină ghemuire din genunchi,
urmate imediat de o extensie din gleznă, genunchi, solduri, cu întinderea braţelor şi
împingerea cu toate degetele până la eliberarea mingii din cupa .
Pozitia finală. După eliberarea mingii, jucătorul urmăreste direcţia de transmitere a
ei si se pregăteste pentru acţiunea următoare.

Fig. 2
Principalele greseli de execuţie:
• nu se executa corect deplasarea la minge;
• talpile picioarelor nu sunt depărtate şi decalate corespunzator, pentru a asigura o bază de
susţinere echilibrată;
• nu se realizează corect amortizarea şi extensia, favorizând „tinerea mingii”; cupa realizată
este rigidă;
•braţele nu împing în mod egal mingea, dandu-i o traiectorie imprevizibilă; privirea
nu urmăreşte mingea.

Fig. 3 Fig. 4

Pasa de sus cu două mâini înapoi (peste cap)

Poziţia iniţiala. Jucătorul intră sub traiectoria mingii cu picioarele mai depărtate decât
latimea umerilor, braţele sunt îndoite din coate, cu palmele deasupra capului avand degetele
răsfirate, pentru a realiza o cupă adâncă şi elastică.
Execuţia propriu-zisă. Se ia contactul cu mingea deasupra capului, concomitent cu o ghemuire
mai accentuată, cu trunchiul pe verticală. Urmează extinderea prin întinderea picioarelor,
trunchiului şi a braţelor în sus şi spre înapoi, simultan cu conducerea mingii şi eliberarea ei din
cupă, prin arcuirea trunchiului şi proiectarea mult a bazinului în fata.
Poziţia finală. O dată cu eliberarea mingii, jucătorul urmăreşte cu privirea traiectoria ei şi se
întoarce pentru a fi pregătit să acţioneze în faza următoare
Fig. 5
Principalele greseli de execuţie:
•jucătorul nu intră sub traiectoria mingii pentru a realiza primirea ei deasupra capului;
•braţele nu conduc mingea în sus şi spre înapoi;
•bazinul nu se proiectează înspre înainte şi astfel nu se realizează arcuirea trunchiului;
•privirea jucătorului nu urmăreşte mingea.

2. DESCRIEREA SI METODICA ÎNVĂŢĂRII PROCEDEULUI TEHNIC SERVICIUL DE JOS

DIN FAŢĂ

Serviciul
Este elementul tehnic prin care se lansează mingea în joc, de către
jucătorul din zona 1, ce se află în spaţiul de serviciu, lovind-o numai cu mâna. Jucătorul
execută, de regulă, procedeul tehnic preferat s-au pe cel indicat în situaţia de joc respectivă.

Serviciul de jos din faţă

Procedeul este specific începătorilor şi se învaţa destul de uşor.
Poziţia iniţiala. Executantul se află înapoia liniei de fund a terenului, în spaţiul de serviciu,
cu fata orientată spre fileu, linia umerilor fiind paralelă cu fileul, picioarele sunt departate
şi decalate, cu greutatea corpului repartizată în mod egal pe ele, piciorul opus braţului
îndemânatic (lovitor) este în fata, iar mingea se află în palma celeilalte maini, la nivelul
şoldului.
Execuţia propriu-zisă. Jucătorul trece greutatea corpului pe piciorul din spate, concomitent
cu ducerea bratului lovitor întins înapoi, pe lângă corp, cu palma căus şi cu articulate
pumnului blocată, apoi printr-o uşoară ghemuire şi împingere energică din piciorul din spate
se trece greutatea pe piciorul din fata şi braţul lovitor pendulează întins din articulate
umarlui înainte si loveşte puternic mingea, aruncată, în calota inferioară, dându-i o
traiectorie ascendentă pentru a trece peste fileu în câmpul de joc al adversarului.
Poziţia finala. După lovirea mingii, braţul continuă pendularea, iar piciorul din spate paseşte
înainte şi jucătorul intră în teren pentru a lua parte la joc.
Fig.6
Principalele greşeli de execuţie:
•nu se realizează trecerea greutatii pe piciorul din fata, concomitent cu pendularea energică
a braţului lovitor spre înainte;
•se îndoaie cotul mainii care loveşte şi mingea ia o traiectorie greşită;
•mingea este aruncată greşit şi se realizează lovirea mult peste nivelul şoldului;
•jucătorul, după executarea serviciului, rămâne în afara terenului.