Iugoslavia

Prima entitate cunoscută sub acest nume a fost Regatul Iugoslaviei, care, înainte de 3
octombrie 1929 a fost cunoscut sub numele de Regatul sârbilor, croaților, și slovenilor. A doua
entitate cunoscută cu acest nume a fost Federația Democrată a Iugoslaviei, care a fost proclamată în
1943, de mișcarea de rezistență a partizanilor iugoslavi în Al Doilea Război Mondial. Ulterior, a fost
redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia, în 1946, când a fost instaurat un guvern
comunist. În 1963 a fost iarăși redenumită în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (R.S.F.
Iugoslavia). Acesta a fost cel mai mare stat iugoslav, deoarece Istria și Rijeka au fost incluse în noua
Iugoslavie la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cele opt elemente constitutive care formau federația erau șase republici socialiste: Bosnia și
Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia și două provincii socialiste
autonome (Kosovo și Voivodina), incluse în Republica Socialistă Serbia. După 1974, aceste două
provincii autonome au devenit, de asemenea, membri egali în federației.

Pe 6 aprilie 1941, la ora 5:12 A.M., forțele maghiare, italiene și germane au atacat Iugoslavia. Forțele
aeriene germane (Luftwaffe) au bombardat orașele mari, printre care și capitala Belgrad.
Reprezentanții diferitelor regiuni ale Iugoslaviei au semnat, în 17 aprilie, la Belgrad, un armistițiu cu
Germania care a pus capăt rezistenței de unsprezece zile împotriva invadării armatei germane
(Wehrmacht Heer). Peste trei sute de mii de soldați și ofițeri iugoslavi au fost luați prizonieri.
Puterile Axei au ocupat Iugoslavia și au împărțit-o. Statul Independent al Croației a fost înființat ca un
stat nazist, condus de Ante Pavelič, șeful miliției fasciste, cunoscută cu numele Ustași (mișcare care a
fost înființată în 1929, activitățile acesteia fiind, însă, relativ limitate până în 1941). Trupele germane
au ocupat Bosnia și Herțegovina, precum și anumite părți din Serbia și Slovenia, în timp celelalte
părți din țară erau ocupate de Bulgaria, Ungaria și Italia. În timpul existenței sale, Statul Independent
al Croației a creat lagăre de concentrare pentru anti-fasciști,
comuniști, sârbi, rromi, evrei și croații care care se opuneau ideologiei.
Încă de la începutul ocupației, forțele de rezistență au fost formate din două facțiuni: una condusă
de comuniști – partizanii iugoslavi – și a doua a regaliștilor naționaliști – mișcarea cetnicilor.
Partizanii iugoslavi pro comuniști au beneficiat de recunoașterea tuturor Aliaților doar
după Conferința de la Teheran din 1943, după ce gradul de colaborare a cetnicilor cu ocupantul
german a crescut treptat.

Partizanii au inițiat o campanie de gherilă, ce a fost dezvoltată, ulterior, în armată de rezistență

contra ocupantului nazist al Europei Centrale și Occidentale. Inițial, cetnicii erau susținuți de guvernul
regal exilat, precum și Aliați, însă imediat s-au axat pe combaterea partizanilor, în timp ce colaborau
cu forțele ocupate către o extindere mai mare. Până la sfârșitul războiului, mișcarea cetnicilor se
transformase într-o miliție sârbă naționalistă colaboraționistă, complet dependentă de puterile Axei, ,
în timp ce grupurile de partizani din munți, conduși de comunistul Iosip Broz Tito și-au continuat
războiul de gherilă cu succes enorm. Victoriile cele mai cunoscute împotriva forțelor ocupante au fost
bătăliile de la Neretva și Sutjeska.

La 25 noiembrie 1942, Consiliul Antifascist de Eliberare Națională a Iugoslaviei a fost convocat

în Bosnia și Herțegovina la Bihać. Consiliul a fost din nou convocat, în 25 noiembrie 1943, tot în
Bosnia și Herțegovina, la Jajce, și a stabilit baza de organizare postbelică a țării, de instituire a unei
federații (această dată a fost sărbătorită ca Ziua Republicii după război).

Partizanii iugoslavi au fost capabili să scoată puterile Axei din Serbia, în 1944, și din restul
Iugoslaviei, în 1945. În cursul primilor ani de război, Armata Roșie, spre deosebire de
anglo-americani, putuse oferi puțină asistență militară, cu excepția eliberării Belgradului, în 20
octombrie 1944, iar retragerea ei s-a încheiat imediat după sfârșitul războiului. În mai 1945, partizanii
s-au întâlnit cu forțele aliate în afara granițelor fostei Iugoslavii, după ce au cucerit Trieste și alte părți
din provinciile austriece din sud, Stiria și Carintia. Cu toate acestea, partizanii s-au retras de la Trieste,
în iunie al aceluiași an.

Încercările occidentale de reunire a partizanilor, care negau supremația vechiul guvern

al Regatului Iugoslavia, și emigrarea loialilor regelui au dus la Acordul Tito-Šubašić, în iunie 1944.
Cu toate acestea, mareșalul Iosip Broz Tito era văzut de cetățeni ca un erou național, și a fost ales în
urma unui referendum să conducă noul stat comunist independent, în calitate de prim-ministru.
Estimările iugoslave oficiale postbelice privind pierderile umane ale Iugoslaviei în cel de-al Doilea
Război Mondial se ridică la 1.704.000 de victime. După recorelarea datelor, în 1980, de către istoricii
Vladimir Žerjavić și Bogoljub Kočović s-a dezvăluit că numărul real de morți a fost de circa 1 milion.
 Pe 31 ianuarie 1946, noua constituție a Republicii Populare Federative Iugoslavia, după
modelul Uniunii Sovietice, au stabilit șase republici populare, o provincie autonomă și un district
autonom, care făceau parte din R.S. Serbia. Capitala federației a fost Belgradul.

În 1947, negocierile dintre Iugoslavia și Bulgaria au fost conduse și finalizate cu Acordul Bled.
Scopul negocierilor a fost unificarea Bulgariei cu Iugoslavia sau o nouă uniune dintre două țări
independente. Acest acord nu s-a mai realizat după intervenția lui Stalin. Iugoslavia a rezolvat
problema națională - adică raporturile dintre națiuni și naționalități (minorități naționale) - într-un mod
exemplar, în sensul că toate națiunile și naționalitățile componente au aceleași drepturi, dreptul de a
utiliza propriile drapele, suprapuse cu o steluță roșie în centru sau în canton.

La 7 aprilie 1963, statul și-a schimbat denumirea oficială în Republica Socialistă Federativă
Iugoslavia, iar Tito a fost ales președinte pe viață. În R.S.F. Iugoslavia, fiecare republică și provincie
avea propria constituție, curte supremă, parlament, președinte și prim-ministru. În fruntea guvernului
iugoslav, erau președintele (Tito), prim-ministrul federației, și parlamentul federației (un colectiv al
președenției s-a format după decesul lui Tito în 1980). De asemenea, erau importanți și secretarii
generali ai Ligii Comuniștilor din Iugoslavia pentru fiecare republică și provincie și secretarul general
al Comitetului Central al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia.

Iosip Broz Tito a fost persoana cea mai puternică din federație, urmat de președinții și premierii
provinciilor și ai republicilor, și președinții Partidului Comunist. O mare varietate de oameni au suferit
datorită căderii lor în dizgrație. Slobodan Penezić Krcun, șef al poliției secrete a lui Tito din Serbia, a
căzut victimă într-un accident dubios de trafic, după ce a început să se plângă de politica lui Tito.
Ministrul de Interne Aleksandar Ranković și-a pierdut toate titlurile și drepturile, după o mare
neînțelegere cu Tito, în ceea ce privește politica de stat. Uneori, miniștrii din guvern, precum Edvard
Kardelj sau Stane Dolanc erau mult mai importanți decât prim-ministrul.

Suprimarea identităților naționale a culminat cu așa numită „Primăvara Croată” din 1970-1971,
când studenții de la Zagreb au organizat manifestații pentru libertăți cetățenești mai mari, și pentru o
autonomie mai mare a Croației. Protestul public a fost înăbușit de regim, care a încarcerat liderii
protestelor, însă mulți reprezentanți cheie croați din partid au sprijinit din umbră această cauză, și
astfel o nouă constituție a fost aprobată în 1974, care prevedea mai multe drepturi pentru fiecare
republică din Iugoslavia și provinciile Serbiei.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a fost, în multe privințe, un model
pentru modul de a construi un stat multinațional. Federația a fost construită împotriva unui fundal
dublu: un război inter-iugoslav, care a fost dominat de clasa de guvernământ sârbă; și o diviziune pe
timp de război a țării, când Italia fascistă și Germania nazistă au dezintegrat statul și au sprijinit
grupul naționalist croat numit ustași, care comiteau genociduri împotriva sârbilor. Un grup mic de
naționaliști bosniaci s-au alăturat forțelor Axei și au atacat sârbii, în timp ce naționaliștii extremiști
sârbi s-au implicat în atacuri asupra bosniacilor și croaților. Violențele etnice s-au încheiat doar când
partizanii iugoslavi au recâștigat țara la sfârșitul războiului, iar naționalismul promovat în public a fost
interzis. Peste tot, pacea a fost menținută numai sub conducerea lui Tito, deși au avut loc proteste
naționaliste, dar de obicei acestea au fost reprimate și liderii naționaliști au fost arestați iar unii dintre
ei au fost executați de oficialii iugoslavi. Cu toate acestea, în Croația a avut loc un protest în anii 1970,
numit „Primăvara Croată” ce a fost susținută de numeroși cetățeni croați, care susțineau că Iugoslavia
a rămas o hegemonie sârbă și au cerut ca puterea Serbiei să fie redusă.

Tito, care se născuse în Croația, era îngrijorat de stabilitatea țării și a răspuns într-un mod de a
calma sârbii și croații, prin ordinul de arestare a protestatarilor croați, dar, în același timp, le-a
îndeplinit câteva din cererile lor. În 1974, influența Serbiei asupra țării fusese redusă semnificativ,
întrucât au fost create două provincii autonome: Kosovo (pentru populația majoritar albaneză)
și Voivodina - pentru populația mixtă din nordul Serbiei (sârbi, maghiari, croați, slovaci, români și
ruteni).

Aceste provincii autonome dețineau aceleași puteri de vot precum republicile, însă, spre
deosebire de republici, acestea nu se puteau separa legal de Iugoslavia. Această concesiune a mulțumit
Croația și Slovenia, dar în Serbia și în noua provincie autonomă Kosovo, reacția a fost diferită. Sârbii
au văzut noua constituție ca o concesie făcută croaților și albanezilor naționaliști. Etnicii albanezi din
Kosovo au văzut crearea unei provincii autonome ca fiind o concesie nesemnificativă și au cerut ca
provincia Kosovo să devină o republică constitutivă cu dreptul de a se separa de Iugoslavia. Acest
lucru a creat tensiuni în cadrul conducerii comuniste, în special în rândul funcționarilor sârbi
comuniști, care au văzut constituția de la 1974 ca o diminuare a influenței Serbiei și care punea în
pericol unitatea țării, permițându-le republicilor să se separe.

În 1974, celor două provincii Voivodina și Kosovo-Metohia (celei din urmă i s-a conferit statutul
de provincie), precum și republicilor Bosnia și Herțegovina și Muntenegru li s-au acordat o autonomie
mai mare până la punctul în care limba albaneză și limba maghiară au fost recunoscute ca limbi ale
minorităților naționale din regiunile istorice în care locuiau, iar sârbo-croata din Bosnia și Muntenegru
a fost modificată pentru a forma o limbă uzuală a localnicilor, ușor diferită de cea standard de la
Zagreb și Belgrad. În Slovenia, erau recunoscute minoritățile maghiare și italiene.
Voivodina și Kosovo-Metohia au format o parte din Republica Serbiei, însă aceste provincii au
format, de asemenea, o parte din federație, care a dus la situația unică și anume că Serbia Centrală nu
avea propriii săi reprezentanți în instituțiile centrale ale federației, în timp ce provinciile sale erau
reprezentate în aceste instituții. Țara s-a îndepărtat de sovietici în 1948 și a început să-și construiască
propria cale socialistă, sub conducerea politică a lui Iosip Broz Tito. Țara a criticat atât
națiunile NATO, cât și cele ale Blocului răsăritean, și, împreună cu alte state, a pornit, în
1961, Mișcarea de Nealiniere, care a rămas afilierea oficială a țării până la destrămarea acesteia.

O criză economică a erupt în anii 1970, cauzată de dezastruoasele erori comise de guvernele
iugoslave, cum ar fi vastele cantități de împrumuturi din Occident, cu scopul de a finanța creșterea
economică, prin exporturi. Economiile occidentale au intrat, apoi, în recesiune, blocând exporturile
iugoslave și au creat o mare problemă de restanță. Ulterior, guvernul iugoslav a acceptat ajutorul din
partea Fondului Monetar Internațional.

În 1989, conform surselor oficiale, 248 de firme au falimentat sau au fost lichidate și 89.400
muncitorii au rămas șomeri. În primele nouă luni din 1990, imediat de la adoptarea programului de la
FMI, alte 889 de întreprinderi împreună cu 525.000 de muncitori au avut aceeași soartă. Întrucât
întreprinderile au încercat diferite metode pentru a evita falimentul, nu s-au achitat salariile, în timpul
primelor luni din 1990, pentru aproape 20% din forța de muncă, sau o jumătate de milion de oameni.
Cele mai mari firme falimentate și cea mai mare perioadă de șomaj au fost în Serbia, Bosnia și
Herțegovina, Macedonia și Kosovo. S-a ajuns la situația ca o scădere ușoară a cifrei afacerilor să fie
considerată drept un adevărat câștig. În aceste condiții, programele sociale s-au prăbușit, creând în
cadrul populației o atmosferă de disperare și inutilitate socială. Acesta a fost un punct de cotitură
critică în evenimentele care urmau.

Deși Constituția din 1974 a scăzut puterile instituționale și materiale ale guvernului federal,
autoritatea lui Tito a fost slab substituită, în acest punct, până la moartea sa în 1980. După moartea lui
Tito, la 4 mai 1980, tensiunile etnice s-au intensificat în Iugoslavia. Constituția din 1974 a lăsat o
moștenire care a fost folosită de așa natură încât a condus sistemul decizional într-un impas fără ieșire,
cu atât mai mult cu cât conflictul de interese devenise ireconciliabil. Crizele constituționale care au
urmat inevitabil au dus la ascensiunea naționalismului în toate republicile: Slovenia și Croația au făcut
cereri pentru relații mai slabe în cadrul federației, majoritatea albaneză din Kosovo a cerut statut de
republică, Serbia, dimpotrivă, a solicitat absolutul, nu doar dominația relativă asupra Iugoslaviei. În
plus, obiectivul croaților pentru independență a dus la numeroase revolte ale comunităților sârbe din
Croația, care încercau să se separe de republica croată.

Petruța Florin-Cătălin

Istorie III