CARNEA ŞI PRODUSELE DIN CARNE

Ca reguli generale, conţinutul de apă din carne scade proporţional cu creşterea

procentului de grăsime; cel de proteine variază în jurul valorii de 20% în majoritatea
tipurilor de carne proaspătă, iar conţinutul de grăsime al cărnii animalelor sălbatice este
de obicei mai scăzut decât al celor domestice.
Mezelurile, după forma în care se utilizează materia primă, se pot împărţi în două
subgrupe principale: mezeluri din carne tocată şi mezeluri din carne netocată. În
compoziţia acestora intră carne macră, slănină, înlocuitori de carne (sânge, plasmă, şorici
fiert, viscere, derivate proteice din soia), condimente şi uneori polifosfaţi de sodiu, care
reţin apa şi favorizează emulsionarea grăsimilor1.
Carnea roşie include carnea de vită, porc şi oaie (carne prospătă, tocată şi
congelată). Carnea preparată este cea care a fost conservată cu ajutorul altor metode decât
congelarea, sărarea, afumarea, marinarea, uscarea sau încălzirea2.
În ţările dezvoltate s-a înregistrat o scădere a cantităţii de carne consumată 3,4,
statistic observându-se că în Uniunea Europenă cel mai consumat tip de carne este cea de
porc.

VALOAREA NUTRITIVĂ A CĂRNII ŞI DERIVATELOR

Principalele beneficii asociate consumului de carne sunt legate de compoziţia sa

nutriţională. Carnea conţine proteine cu valoare biologică superioară şi micronutrienţi
importanţi, astfel că dietele echilibrate includ şi cantităţi moderate de carne, alături de
derivate cerealiere, fructe şi legume, produse lactate şi ouă.

Proteinele

Produsele din carne reprezintă o importantă sursă de proteine cu valoare biologică

ridicată, care conţin toţi aminoacizii esenţiali într-o proporţie optimă. Carnea crudă
conţine în medie 18-24 g proteine la 100 g produs, iar carnea gătită 27-35 g proteine la
100 g produs (prin preparare conţinutul în apă scade, iar o parte din substanţele nutritive
se concentrează)5. Cantitatea proteinelor este invers proporţională cu cantitatea grăsimilor
din carne. Proteinele cu valoare biologică ridicată sunt caracteristice muşchiului şi
viscerelor6.
Din aceaste considerente, carnea se poate asocia cu orice alt aliment care conţine
proteine cu valoare mai redusă, acestea fiind corectate de aminoacizii specifici. În ţările
dezvoltate cantitatea de carne consumată, pentru toate grupele de vârstă, depăşeşte
necesarul zilnic recomandat7. Carnea şi preparatele din carne contribuie în proporţie de
22-36% la aportul proteic7,8,9,10.
Principalele proteine ale ligamentelor şi cartilagiilor sunt colagenul şi elastina; au
o compoziţie a aminoacizilor neechilibrată şi nu ajută creşterea. Produsele din carne în
care conţinutul de ligamente şi cartilagii este ridicat vor avea valoarea biologică net
inferioară conform standardului NPU (utilizarea netă a proteinelor), fără semnificaţie însă
într-o dietă echilibrată. Colagenul este digerat de către om doar după o fierbere
prelungită. Acesta se găseşte în cantitate mare în carnea animalelor tinere. Elastina este
rezistentă la tratamentul termic obişnuit şi rămâne în mare măsură nedigerată,
eliminându-se prin fecale.
În carne şi mai ales în viscere există şi nucleoproteine, care pot produce diateza
urică (guta) la persoanele care nu pot metaboliza corect aceste componente. Doar carnea
de peşte este mai săracă în nucleoproteine, ea constituind o alternativă nutriţională pentru
pacientul cu hiperuricemie.

În ceea ce priveşte ponderea aminoacizilor, carnea macră conţine cantităţi mari de

metionină şi lizină, dar este săracă în leucină, izoleucină şi valină. Colagenul şi elastina
sunt lipsite de triptofan şi au doar cantităţi mici din alţi aminoacizi esenţiali (metionină,
izoleucină, lizină, leucină, fenilalanină şi valină).

Lipidele

Carnea şi produsele din carne constituie o sursă importantă de lipide în cadrul

dietei. În ţesuturile animale pot exista:
 trigliceride, care formează depozite de grăsime în ţesutul adipos subcutanat,
grăsimea abdominală sau între grupurile musculare;
 fosfolipide în membranele celulare şi ţesuturile nervoase;
 glicolipide în creier şi în celelalte ţesuturi neurale;
 lipoproteine în majoritatea ţesuturilor.
În ţesuturile slabe, majoritatea lipidelor este constituită din fosfolipide, dar în cele
adipoase trigliceridele sunt cele mai frecvente.
Lipidele ţesutului muscular variază din punct de vedere calitativ şi cantitativ în
funcţie de o serie de factori precum: specia, vârsta, tipul muşchiului, gradul de activitate
al acestuia.
Profilul acizilor graşi din carne depinde de cantitatea totală de grăsime; astfel,
carnea slabă are mai mulţi acizi graşi polinesaturaţi şi mai puţini acizi graşi saturaţi (mai
puţin de 2 g la 100 g carne); în schimb, grăsimea are mai mulţi acizi graşi saturaţi,
aproximativ 37 g la 100 g de carne11.

Principalii AGS prezenţi în carne sunt acidul palmitic şi acidul stearic, dar se mai
găsesc şi cantităţi mici de acid miristic. Acidul miristic creşte nivelul colesterolului mai
mult ca acidul palmitic, în timp ce acidul stearic pare a nu avea nici un efect asupra
colesterolemiei12,13. MUFA reprezintă 30-40% din acizii graşi din carne 15, principalul
reprezentant fiind acidul oleic.
Carnea conţine şi PUFA, predominant fiind acidul linoleic (ω-6) şi acidul α-
linolenic (ω-3), care sunt acizi graşi esenţiali. Deşi se găsesc în cantităţi scăzute, PUFA
din carne asigură 18% din totalul ω-6 PUFA şi respectiv 17% din totalul ω-3 PUFA
raportat la necesarul zilnic14. Carnea mai conţine şi cantităţi mici de acid
eicosapentaenoic (EPA), acid docosapentaenoic (DPA) şi docosahexaenoic (DHA) - acizi
graşi polinesaturaţi ω-3. Cantitatea de acizi graşi ω-3 PUFA recomandată este de 450
mg/zi15.
 În structura grăsimilor animale se găseşte colesterol în cantităţi variabile (0,1-
0,5%), unele viscere fiind chiar mai bogate (creierul 3000 mg/100 g).

Glucidele cărnii sunt slab reprezentate, ele rezumându-se la glicogen.

Vitaminele

Carnea reprezintă o sursă excelentă de vitamine hidrosolubile:

 tiamină (carnea de proc are mai multă tiamină decât cea de pasăre sau de
vită),
 niacină (carne pasăre > carne porc > carne vită),
 piridoxină (cantităţi aproximativ egale în toate tipurile de carne),
 riboflavină (carne pasăre > carne porc > carne vită),
 vitamina B12 (carne vită > carne porc > carne pasăre).
Cu toate că 100 g de carne asigură între 12-44% din raţia zilnică de
ciancobalamină, carnea şi produsele din carne sunt singurele alimente ce asigură aportul
natural de vitamina B12; persoanele strict vegetariene riscă să dezvolte un deficit de
ciancobalamină după o perioadă de 5-6 ani6,16.
Vitamina C este absentă în majoritatea tipurilor de carne şi a preparatelor.
Dintre vitaminele liposolubile, întâlnim vitamina A, vitamina D şi vitamina K. Cu
toate că sursa majoră de vitamină D este expunerea la radiaţiile UV, vitamina D din carne
şi ficat are o activitate biologică crescută, având o absorbţie bună (în parte datorită
complexelor proteice)5. Carnea şi produsele din carne asigură între 22-26% din necesarul
zilnic de vitamină D5. Conţinutul în vitamina E al cărnii depinde de tipul alimentaţiei
animalelor; cele hrănite cu seminţe oleaginoase vor avea un conţinut crescut în vitamina
E. Vitamina A (retinolul) se găseşte mai ales în ficatul animalelor şi mai puţin în carnea
macră.
Tratamentul termic, mai ales cel peste 100°C (prăjire, autoclavare) inactivează o
parte din vitamine, în special din cele sensibile la oxidare (retinolul, tiamina, piridoxina,
vitamina C)1.

Substanţele minerale

Carnea conţine de asemenea o serie de elemente minerale, fiind bogată în seleniu,

fosfor, zinc şi fier, dar relativ săracă în sodiu şi calciu. Proteinele animale din carnea de
vacă, viţel, porc, miel, ficat şi pui reprezintă surse importante de fier, crescând totodată şi
absorbţia celui de provenienţă vegetală. Influenţa favorabilă asupra absorbţiei fierului
nonheminic se explică prin acţiunea reducătoare a cisteinei, care transformă fierul feric în
fier feros17. Carnea şi produsele din carne asigură aproximativ 17-22% din necesarul
zilnic de fier5.
În plus, carnea şi produsele derivate asigură între 17% şi 41% din raţia zilnică
necesară de zinc18,19,20.
Cantitatea de seleniu din carne este dependentă de alimentaţia animalelor şi de
cantitatea de seleniu din sol.
DIGESTIBILITATE ŞI RECOMANDĂRI

Digestibilitatea cărnii este condiţionată de diferiţi factori, îndeosebi de cantitatea

de grăsimi, cea de ţesuturi conjunctive, precum şi de metodele gastrotehnice aplicate. Cu
cât carnea este mai grasă şi mai bogată în colagen, cu atât ea se va digera mai greu. De
exemplu, carnea de viţel sau cea de miel, bogate în colagen şi grăsimi saturate, sunt
extrem de greu digerabile. Carnea de peşte slab, de pasăre, icrele sunt uşor de digerat,
deoarece sunt sărace în ţesuturi conjunctive şi bogate în apă. Chiar şi peştele gras va fi
mai uşor de digerat decât carnea grasă de mamifer, deoarece grăsimile sale sunt
nesaturate şi deci mai uşor de utilizat.
Mezelurile, dacă sunt bogate în flaxuri şi grăsime, sunt greu digerabile.
Referitor la metodele gastrotehnice, ele ne permit pe de-o parte să degresăm
carnea şi astfel să-i uşurăm digestibilitatea; pe de altă parte, tratamentul termic în grăsimi
încinse la temperaturi înalte, transformă produsul respectiv într-un aliment greu digerabil.
De asemenea, afumăturile conţin substanţe rezultate din descompunerea proteinelor care
stimulează puternic secreţia gastrică, nefiind recomandate persoanelor cu afecţiuni
gastrice.
Prin fierbere, o mare parte din substanţe trec în bulion, mărind sapiditatea şi
efectul excitant al acestuia. Carnea fiartă rămâne fadă şi puţin stimulatoare a secreţiilor
digestive; de aceea, la persoanele cu ulcer gastro-duodenal şi cu gastrite hiperacide se
recomandă carnea bine fiartă (rasolul) şi nu bulionul (supa, ciorba)1.
Coeficientul de utilizare digestivă a proteinelor din carnea macră se apropie de
100%, dar când proporţia de colagen şi elastină creşte, acesta scade.
Raţiile optime de carne şi peşte depind de măsura în care se consumă şi alte
alimente de origine animală (lapte, bânză, ou). Într-o alimentaţie echilibrată, se
recomandă următoarele cantităţi medii zilnice de carne şi peşte1:
 50-70 g pentru copii de 1-6 ani
 100-130 g pentru copii de 7-12 ani
 150-200 g pentru femei în perioada maternităţii
 150-200 g pentru adolescenţi şi adulţi
 100-120 g pentru persoane vârstnice
Toate produsele din carne au valoare plastică deosebită, datorită conţinutului
ridicat de proteine. Din acelaşi motiv au şi rol antitoxic şi antiinfecţios.
Carnea, indiferent de specie, este considerată prin excelenţă un aliment
antipelagrogen, cu atât mai mult cu cât conţine şi triptofan, din care organismul poate
sintetiza niacină.
Carnea şi preparatele din carne au acţiune antianemiantă, deoarece constituie cele
mai bune surse de fier şi de vitamină B12. În carne există totodată şi alţi nutrienţi cu rol în
hematopoieză: cupru (favorizează absorbţia fierului şi implicarea acestuia în sinteza
hemoglobinei), vitamine, aminoacizi esenţiali, etc.
EFECTELE CONSUMULUI INADECVAT DE CARNE

Consumul de carne şi incidenţa cancerului

De-a lungul timpului au fost realizate câteva studii ce au investigat posibila

corelaţie între consumul de carne şi câteva tipuri de cancer, precum: cancerul gastric, de
pancreas, de sân, de prostată, de rinichi, dar rezultatele obţinute nu au fost relevante21.
Cancerul colo-rectal, în 80% din cazuri, este legat de factori nutriţionali; aportul
scăzut de fructe şi legume, consumul crescut de carne roşie, consumul crescut de alcool
fiind asociate cu creşterea riscului5.

Consumul de carne şi boala cardiovasculară (BCV)

Unele studii epidemiologice au arătat un risc crescut pentru BCV printre

consumatorii de carne, comparativ cu vegetarienii sau cu cei care consumau carne foarte
rar. Prin conţinutul de AGS, carnea constituie un factor de risc cardiovascular, prin
creşterea colesterolul seric. Dar cu toate acestea, carnea conţine şi factori protectori
cardiovasculari precum: acizi graşi mononesaturaţi, polinesaturaţi, vitamine din grupul B,
seleniu. Carnea consumată în cantităţile indicate poate fi recomandată ca parte a unei
diete sănătoase pentru prevenirea BCV.

Consumul de carne şi supraponderea/obezitatea

Obezitatea este o problemă de sănătate publică în întreaga lume. Obezitatea este

asociată cu un risc crescut de boli cronice, incluzînd BCV, diabetul zaharat tip 2,
displipidemia, unele tipuri de cancer22.
Studiile ce compară consumatorii de carne cu vegetarienii au arătat în mod
constant că vegetarienii au un indice de masă corporală mai scăzut decât non-
vegetarienii23. Cu toate acestea, trebuie reţinut faptul că un consum adecvat nu conduce la
obezitate. Mai mult, există regimuri hiperproteice utilizate în dietele hipocalorice, bazate
pe faptul că proteinele induc o saţietate mai mare şi o cheltuială energetică mai mare
(termogeneza indusă prin alimente). Nici acest tip de dietă nu este recomandat, deoarece
pe termen lung poate să determine o serie de manifestări, precum hiperuricemia, tulburări
gastro-intestinale (ulcer duodenal, constipaţie, boală hemoroidală), afectare renală.
 PEŞTELE ŞI PRODUSELE DIN PEŞTE

Există trei mari categorii de peşti utilizaţi în alimentaţia omului modern: peştii
albi (codul, crapul), peştii graşi (ţiparul, heringul, somonul, sardinele, sprotul, tonul) şi
cea de-a treia categorie, peştii cartilaginoşi (peştele-câine, rechinul şi calcanul).

Peştele alb

Carnea acestui peşte are un conţinut foarte redus de grăsime şi este constituită în
principal din grupuri de muşchi înconjurate de reţele fine de ţesut conjunctiv.
Concentraţiile de vitamine din grupul B sunt mai scăzute decât în muşchii mamiferelor,
poate doar cu excepţia vitaminei B6. Nivelul mineralelor este similar, dar oasele fine
consumate odată cu carnea sporesc uşor, dar semnificativ, conţinutul de calciu. Peştele, la
fel ca şi celelalte vieţuitoare acvatice, acumulează oligoelementele din apă, fiind o bogată
sursă de iod şi fluor. Peştii albi acumulează grăsimi (mai precis uleiuri, în ficat), care
reprezintă bogate surse de vitamina A şi vitamina D, iar trigliceridele conţin lanţuri lungi
de acizi graşi polinesaturaţi. Din păcate, apare şi riscul de contaminare cu metale toxice,
dacă peştii provin din ape puternic poluate.

Peştele gras

Nivelul de grăsime este corelat cu ciclul de reproducere al peştelui, după

reproducere conţinutul de grăsime scăzând considerabil. Astfel, heringul poate avea
numai 5% grăsime în perioada februarie-aprilie, atingând 20% în perioada iulie-
octombrie. Heringul este de obicei pescuit în perioada în care este gras, astfel încât
conţinutul său în lipide este de aproximativ 19%. Carnea peştelui gras este de obicei mai
bogată în vitamina A şi D decât cea a peştelui alb. Concentraţiile de minerale nu sunt
semnificativ diferite faţă de peştii din prima categorie. Grăsimea acestui tip de peşte este
în special bogată în lanţuri foarte lungi de acizi graşi polinesaturaţi, având un risc crescut
de râncezire.

Peştele cartilaginos

Acest tip de peşte este aproape în exclusivitate marin, carnea lui fiind relativ
săracă în grăsime. Compoziţia şi concentraţia vitaminelor şi mineralelor sunt foarte
apropiate de cele ale peştelui alb. De remarcat este faptul că îşi poate menţine
osmolaritatea fluidelor extracelulare prin creşterea conţinutului de uree, astfel încât
conţinutul de proteine calculat pe baza valorilor totale ale nitrogenului este mult
supraestimat.
 FRUCTELE DE MARE

Speciile cunoscute sub denumirea populară de crustacee includ de fapt specii din
două mari categorii distincte, moluştele şi artropodele.

Moluştele

O gamă largă de moluşte este consumată de om, cum ar fi midiile, stridiile şi

moluştele care şi-au pierdut cochilia, dar păstrează încă jetul de cerneală – sepia şi
caracatiţa. Adevăratele moluşte cu cochilie sunt consumate adesea întregi, după fierbere,
iar uneori crude. De obicei, se consumă doar mantaua musculară a sepiei şi caracatiţei,
după preparare termică. Carnea este foarte musculoasă, cu un conţinut scăzut de grăsime,
nivelul de minerale fiind de regulă mai mare decât la peşte, iar nivelul vitaminelor mic.
Moluştele au în general filtre alimentare şi acumulează oligoelemente esenţiale din apa
mării. Ele sunt totodată predispuse la contaminarea cu agenţi patogeni din apă, de aceea
normele referitoare la locurile în care pot fi pescuite moluştele sunt clar precizate, iar
uneori trebuie să fie păstrate în ape nepoluate o anumită perioadă, înainte de a fi
comercializate.

Crustaceele

Acestea includ o serie de specii, atât de apă dulce cât şi marine – crabi şi homari.
Crustaceele sunt caracterizate de un exoschelet tare, compus din chitină şi proteine;
părţile care se consumă sunt părţile musculare ale toracelui şi respectiv, muşchii cleştilor
crabilor şi homarilor.
Carnea lor este în mod normal săracă în grăsimi şi bogată în minerale (în special
sodiu). Crustaceele acumulează de asemenea oligoelemente din apă, iar nivelul
vitaminelor este similar cu cel al peştilor cu carne albă.

VALOAREA NUTRITIVĂ A PEŞTELUI

Cea mai mare parte din peştele consumat (atât din peştele propriu-zis, cât şi din
moluşte şi crustacee) este reprezentată de fapt de muşchi, el fiind considerat, pe bună
dreptate, ca fiind o sursă de proteine de bună calitate, cu un aport similar cu cel al cărnii.
Structura aminoacizilor din proteinele majorităţii speciilor de peşti este similară, iar
moluştele şi crustaceele sunt importante ca surse bogate de aminoacizi esenţiali. Aportul
de proteine este însoţit de o cantitate foarte mică de grăsime (în cazul peştelui cu carne
albă, crustaceelor şi al moluştelor), caracterizată de prezenţa unei proporţii ridicate de
lanţuri lungi de acizi graşi polinesaturaţi. Concentraţia de substanţe minerale din carnea
de peşte nu diferă faţă de cea din carne, cu excepţia calciului din peştii cu oase fine
(heringul), care se consumă odată cu carnea acestora. Nivelul sodiului este mai ridicat în
cazul speciilor marine, iar concentraţia de potasiu şi fosfor la nivel intracelular este mai
mare decât în carne. Nivelul de fier şi de zinc este în general scăzut, excepţie făcând
moluştele, care tind să acumuleze oligoelemente (stridiile având particularitatea de a fi o
bogată sursă de zinc). Peştele reprezintă şi o importantă sursă de iod şi fluor pe care le
acumulează din mediul său natural.

SIGURANŢA ALIMENTELOR

Carnea poate vehicula diferite microorganisme patogene, condiţionat patogene şi

saprofite, ca şi diferite substanţe chimice nocive.
Carnea poate fi infestată cu: Salmonela (viscerele fiind mai frecvent contaminate),
bacil Koch (mai ales bovinele), brucele (puţin rezistente la tratamentele termice), virusul
febrei aftoase, leptospire, etc1. Orice toxiinfecţie alimentară poate avea la origine
consumul unui produs cu carne. Dintre cele mai importante, amintim toxiinfecţia
alimentară cu bacil botulinic (asociată îndeosebi consumului de conserve din carne), cu
Clostridium perfringens, cu Vibryo parahaemolyticus (ultimele două sunt asociate cu
consumul de produse marine), cu E. coli enterotoxigen, cu stafilococ colagulazo-pozitiv,
cu Campylobacter jejuni (asociată cu consumul de carne de pasăre insuficient tratată
termic), etc1,6.
Carnea poate vehicula şi larve de paraziţi; în acest grup intră Trichinella spiralis,
Tenia solium, Tenia saginata şi Diphilobotrium latum 1. Botriocefaloza, determinată de
Diphilobotrium latum este endemică în Delta Dunării. Parazitul - cea mai lungă tenie
umană - are drept gazdă definitivă omul. Una dintre gazdele intermediare ale larvelor este
peştele, a cărui carne reprezintă sursa de infestare pentru om. Un aliment cu risc îl
reprezintă şi icrele, care pot fi şi ele infestate. Ca măsuri de profilaxie, se indică tratarea
termică corespunzatoare a peştelui şi adaos de lămâie sau sare de lămâie la prepararea
icrelor (ştiut fiind că larvele de botriocefal sunt distruse în mediu acid)6.
O problemă importantă în ceea ce priveşte siguranţa alimentelor este reprezentată
de prezenţa reziduurilor de pesticide, antibiotice sau alte substanţe administrate
animalelor (hormoni).
În produsele afumate se găsesc şi hidrocarburi aromatice policiclice de tipul 3,4-
benzpirenului, care au acţiune cancerigenă.

BIBLIOGRAFIE
1
Mănescu S, Tănăsescu G, Dumitrache S, Cucu M: Igiena. Ed. Medicală, 296-308, 1991.
2
Linseisen J, Kesse E, Slimani N et al.: Meat consumption in the European Prospective Investigation into Cancer and
Nutrition (EPIC) cohorts: results from 24-hour dietary recalls, Public Health Nutrition 5:1243–58, 2002.
3
Red Meat and Health Expert Advisory Committee. The Role of Red Meat in Healthy Australian Diets. Report prepared by
Red Meat and Health Expert Advisory Committee, 2001.
4
Fowler T: European Meat Consumption. Meat Demand Trends, Meat and Livestock Commission: Milton Keynes, UK,
2004.
5
Williamson CS, Foster RK, Stanner SA, Buttriss JL: Red meat in the diet, Nutrition Bulletin 30, 323–355, 2005.
6
Radulian G: Noţiuni de nutriţie şi igiena alimentaţiei, Ed Medicală, Bucureşti, 2004.
7
Henderson L, Gregory J & Swan G: The National Diet and Nutrition Survey: Adults Aged 19–64 Years. Vol. 1: Types and
quantities of foods consumed. HMSO: London, 2002.
8
Credoc. National Survey on Food Habits and Consumption –France (CCAF), 2003.
9
Danish Institute for Food and Veterinary Research. Dietary Habits in Denmark 2000–2002 Main Results. Danish Institute
for Food and Veterinary Research: Søborg, Denmark, 2005a.
10
Russell D, Parnell W, Wilson N et al.: National Nutrition Survey. New Zealand Food, New Zealand People. Key Results
of the 1997 National Nutrition Survey. Ministry of Health: Wellington, 1999.
11
Li D, Siriamornpun S, Wahlqvist ML et al.: Lean meat and heart health, Asian Pacific Journal of Clinical Nutrition 14:
113–19, 2005.
12
Ulbricht TLV & Southgate D: Coronary heart disease: seven dietary factors, Lancet388: 985–92, 1991.
13
Fink-Gremmels J: Nutrition, residues and health, Fleischwirtsch Internation 2: 3–13, 1993.
14
Henderson L, Gregory J, Irving K et al: The National Diet and Nutrition Survey: Adults Aged 19–64 years. Vol. 2:
Energy, protein, carbohydrate, fat and alcohol intake. HMSO: London, 2003a.
15
SACN (Scientific Advisory Committee on Nutrition) & COT. Advice on Fish Consumption: Benefits and Risks. The
Stationery Office: London, 2004.
16
Herbert V: Staging vitamin B12 (cobalamin) status in vegetarians, American Journal of Clinical Nutrition59(5 Suppl.):
1213S–22S, 1994.
17
Mogoş VT: Alimentaţia în bolile de nutriţie şi metabolism, Ed. Didactică şi Pedagogică, vol I şi II, R-A Bucureşti, 1997.
18
Cosgrove M, Flynn A & Kiely M: Impact of disaggregation of composite foods on estimates of intakes of meat and meat
products in Irish adults, Public Health Nutrition 8: 327–37, 2005a.
19
Danish Institute for Food and Veterinary Research. Food Composition Data. Available at: http://www.Foodcomp.dk,
2005b.
20
Credoc: National Survey on Food Habits and Consumption – France (CCAF), 2003.
21
Key TJ, Schatzkin A, Willett WC et al.: Diet, nutrition and the prevention of cancer, Public Health Nutrition7: 187–200,
2004.
22
BNF (British Nutrition Foundation). Overweight and Obesity. Available at: http://www.nutrition.org.uk, 2004a.
23
Key TJ, Davey G: Prevalence of obesity is low in people who do not eat meat, British Medical Journal 313: 816–17,
1996.