Stoica Maria-Beatrice

Master, anul II, PCCCP

Grupa 2

Tema 3 – Tratamentul în tulburarea de personalitate histrionică

Pentru clinician, în tratamentul tulburării de personalitate histrionică, provocarea majoră

este monitorizarea reacției indivizilor, care pot fi exuberanți, provocatori sexual, care flirtează și
care menifestă emoții inadecvate (American Psychiatric Association, 2000b; H. I. Kaplan &
Saddock, 1996; cit. de Woo, 2016). Pentru acești indivizi, relațiile heterosexuale declanșează
răspunsul emoțional și comportamentul dezadaptativ (Othmer & Othmer, 2002; cit. de Woo,
2016). Inițial, pot părea înșelător de ușor de intervievat și de implicat, iar raportul psihologic inițial
poate fi creat cu ușurință, pentru că aceștia pot furniza răspunsuri dramatice și fascinante la
întrebări.

Cu toate acestea, nivelul de superficialitate și de emoționalitate exagerată poate duce la

dificultatea stabilirii acestei prime analize (McClanahan et al., 2003; Othmer & Othmer, 2002; cit.
de Woo, 2016). Aceștia se pot prezenta cu plângeri de ordin fizic, inexplicabile și exagerate, pentru
clinician fiind foarte importantă determinarea cronicității, hiper-emoționalității și instabilității
relaționale (Bender, 2005; Othmer & Othmer, 2002; cit. de Woo, 2016). Adesea, pacienții simt că
pot fi răniți cu ușurință și se pot simți înfuriați de interpretări. Este important să nu subestimăm
influența clincianului de a fi sugestibili pentru acești indivizi și să nu minimizăm comportamentul
suicidal, ca fiind o formă de căutare a atenției (First & Tasman, 2004; cit. de Woo, 2016).
Răspunsurile lor sunt adesea vagi, evazive, care vor să impresioneze, superficiale. O strategie
eficientă de intervenție se referă la abordarea directivă, activă a psihologului, care să se
concentreze pe aspecte îngrijorătoare, dar în același timp să valideze experiența individului, pentru
a-l menține implicat (McClanahan et al., 2003; cit. de Woo, 2016).

Labilitatea emoțională a individului cu tulburare de personalitate histrionică, stilul cognitiv

nefocalizat, încercările de a cuceri și de a amuza pot sabota relația terapeutică. O abordare eficientă
implică adoptarea unui stil terapeutic cald și suportiv, folosind nevoia clinetului de relaționare ca
o posibilă arie de implicare în procesul terapeutic (Bender, 2005; cit. de Woo, 2016). Indivizii cu
tulburare de personalitate histrionică facilitează crearea raportului inițial de evaluare, dar este,
adesea, superficial și nesusținut (First & Tasman, 2004).
 Psihologii și psihiatrii au implementat, de-a lungul timpului, mai multe strategii, însă
acestea nu au fost investigate în studii controlate. Pentru că studiile nu au investigat posibila
utilitate a medicației în cazul acestei tulburări, atenția a fost îndreptată către psihoterapie (Smith,
2013). Aaron Beck și Arthur Freeman (cit. de Smith, 2013) susțin că tulburarea de personalitate
histrionică este asociată cu un set de valori nedeclarate, precum ”Am nevoie ca ceilalți să mă
admire, pentru a fi fericit.” sau ”Dacă nu o să-i distrez, oamenii din jur mă vor abandona”.
Tratametul este creat pentru a provoca aceste credințe, dar și altele, folosind restructurarea
cognitivă și experimente comportamentale. De exemplu, Beck și Freeman propun un experiment
în care persoana cu tulburare de personalitate histrionică să rămână tăcută la petreceri și să vadă
dacă prietenii o abandonează.

Freeman și Gunderson (1989; cit. de Blashfield, 1993) afirmă că dificultățile în tratamentul

tulburărilor de personalitate apar din cauza dezacordului între pacient și terpeut, referitor la cauza
problemelor pacientului. Adesea, pattern-urilor comportamentale care sunt egosintonice
(acceptabile pentru Eu) devin factori agravanți pentru disfuncțiile cronice. Terapeuții au sarcina
de a indica pattern-urile comportamentale responsabile pentru funcționarea pacientului, mai ales
atunci când pacientul crede că problemele sunt cauzate de mediul extern. Conform lui Freeman și
Gunderson (1989; cit. de Blashfield, 1993), la fel ca pacienții cu tulburare de personalitate
dependentă, indivizii cu tulburare de personalitate histrionică caută să-și satifacă nevoile de
dependență în terapie. Ca rezultat, pacienții histrionici au adesea fantezia că terapeutul îi consideră
speciali sau chiar că terapeuții sunt îndrăgostiți de ei.

Așadar, obiectivul terapeutic este să ajute pacienții să dobândească înțelegerea faptului că

aceste fantezii sunt irealiste. Totodată, pacienții sunt ghidați de către terapeut să găsească
alternative la comportamentele nocive, manifestate în speranța de a-și satisface nevoile de
dependență. În acord cu Freeman și Gunderson, Chodoff (1978; cit. de Blashfield, 1993) susține
că principalele obiective în a trata indivizii cu tulburare de personalitate histrionică se referă la
dobândirea înțelegerii asupra idealizării și asupra obținerii satisfacției totale din partea celorlalți.

Chodoff scoate în evidență faptul că este nevoie ca terapeutul să fie flexibil între nevoile
de nevoile pacientului care îi aduc plăcere și cele de la care trebuie să se abțină, pentru a putea face
diferența între așteptările rezonabile și cele irealizabile. Acesta atrage atenția asupra faptului că
lucrul cu acești pacienți poate fi frustrant, de exemplu, din cauza faptului că cei cu tulburare de
personalitate histrionică se concentrează foarte mult pe nevoile din prezent, adesea pot face
abstracție de momente anterioare în care au dobândit înțelegerea unor fapte. Totodată, Chodoff a
postulat că terapeuții ”trebuie să ofere un model de fermitate, onestitate și respect față de pacient”
în relația terapeutică, pentru a-l ajuta să-și ajusteze hiper-emoționalitatea (1978; cit. de Blashfield,
1993).

În 1981 (cit. de Blashfield, 1993), în teoria sa despre tulburările de personalitate, Millon

postulează că personalitățile dependente și cele histrionice se luptă să obțină afecțiune și atenție.
Cu toate acestea, Millon afirmă că histrionicilor le lipsește fidelitatea demonstrată de
personalitățile dependente, astfel că se implică într-o serie de relații seducătoare și dramatice.
Conform lui Millon, cei cu tulburare de personalitate histrionică nu se implică foarte des în terapie,
iar cei care o fac vin cu acuze destul de vagi (plictiseală, neliniște, singurătate). În concepția lui,
principalele obiective terapeutice sunt de a ajuta pacienții să-și gestioneze tendința de a fi hiper-
emoționali, ceea ce duce la exacerbarea sentimentelor confuze și să le susțină autonomia, bazarea
pe sine și implicarea în relații interpersonale susținute. Acesta susține abordările umaniste și non-
directive, pentru a încuraja autonomia.

Pacienții tipici cu tulburare de personalitate histrionică vor cere destul de rar ajutor pentru
stilul lor de personalitate auto-batotant. În schimb, clinicianul trebuie să identifice și să se adreseze
distresului sau stresorilor situaționali, care au rezultat în urma încercărilor eșuate de a-și satiface
nevoile, prin mecanisme dezadaptative (Dorfman, 2010). Adesea, acești factori situaționali se vor
regăsi în conflictele interpersonale, în nevoile de dependență sau în dificultățile legate de uz sau
abuz de substanțe. Indivizii cu tulburare de personalitate histrionică vor interacționa cu terapeutul
într-o manieră dramatică, dependentă și exagerată emoțional. Acuzele prezentate vor fi vagi și cu
dorința de a impresiona, explicate cu intenția de a-l ”interesa” pe clinician. La acest moment,
clinicianul trebuie să decidă dacă sau cum să abordeze tulburarea de personalitate histrionică.

Conform lui Dorfman (2010), indivizii cu tulburare de personalitate histrionică se dovedesc

refractari, rezistenți la tratament. Aceștia sunt, prin definiție, incapabili să dezvolte înțelegerea
necesară sau interesul de a exploa motivele lor inconștiente sau ”viața interioară”. Adesea, atunci
când stresul inițial, depresia, anxietatea sau stresul extern au fost rezolvate, motivația pentru
schimbarea personală este disipată.
 Pentru Dorfman (2010), obiectivele terapeutice sunt de a ajuta pacientul să-și analizeze
interacțiunile cu ceilalți și convingerile, credințele care le influențează, folosind sesiunile
terapeutice ca pe un ”laborator”, în care aceste comportamente pot fi modificare. Obiectivele
realiste și practice ale terapiei, în această tulburare, se referă la ajutarea pacientului să gestioneze
mai eficient distresul emoțional, să-și dezvolte abilitățile logice de a rezolva problemele și să
confunte sentimentele dureroase și conflictele din viața lor, pe care le-au evitat prin strategiile lor
defensive.

Tratamentul medicamentos în această tulburare este limitat la a face față simptomelor de

depresie și anxietate. Anxioliticele și antidepresivele sunt utile în a reduce distresul emoțional care
însoțește problemele din prezent. Din nefericire, eliminarea distresului psihologic poate însemna,
uneori, diminuarea motivației pentru alte schimbări substanțiale. Altă perpsectivă este dată de
folosirea medicației într-un mod abuziv, administrate pentru a evita confruntarea cu problemele
psihologice (Dorfman, 2010).

În tratamentul tulburării de pesonalitate histrionică, sunt sugerate abordări active, în care

terapeutul se implică într-o manieră empatică în terapei, nu una forțată, opacă sau rigidă (Andrews,
1991; cit. de Stone, 2005). Stone (2005) afirmă că este posibil ca pacienții cu această tulburare să
renunțe prematur la tratament, să nu fie constanți în a veni la sesiunile terapeutice, să întrerupă un
timp terapia. De asemenea, acesta susține că este nevoie ca terapeutul să stabilească limite, să
confunte împreună cu pacientul semnificația din spatele manifestărilor emoționale și să fie ferm în
regularitatea ședințelor terapeutice.

Prognosticul, în tratarea acestei tulburări, depinde de aspectele dimensionale și de

comorbiditate, de punctul în care se situează pacientul în continuumul între personalitatea ușor
isterică și formele haotice ale tulburării de personalitate histrionică. De asemenea, clinicianul
trebuie să țină cont și dacă sunt prezente trăsături comune cu alte tulburări de personalitate (Stone,
2005).

Prin urmare, tratamentul persoanelor cu tulburare de personalitate histrionică este o

provocare pentru specialiștii în sănătatea mentală. Acești pacienți vor un ”leac magic”, iar
manevrele lor seducătoare și manipulatoare, amenințările cu suicidul, nevoile de a fi ”salvați” de
terapeut determină provocări semnificative în terapie. În acest caz, clinicianul trebuie să fie tot
timpul atenți la comportamentul seducător și manipulativ, să creeze limite profesionale,
menținând, totodată, o atitudine suportivă și empatică față de pacient (Dorfman, 2010). Gradul în
care terapeutul poate să modifice tendința pacientului de a renunța în momentele dificile, să ajute
pacientul să-și găsească resurse pentru constanță și pentru reflexie (în contrast cu a acționa
impulsiv) face diferența între succesul și eșecul tratamentului.
Referințe bibliografice

Blashfield, R. K., & Davis, R. T. (1993). Dependent and histrionic personality disorders. In
Comprehensive handbook of psychopathology (pp. 395-409). Springer, Boston, MA.

Dorfman, W. I. (2010). Histrionic personality disorder. The Corsini Encyclopedia of Psychology,

1-3.

Smith, S. F., & Lilienfeld, S. O. (2013). Psychopathy in the workplace: The knowns and
unknowns. Aggression and Violent Behavior, 18(2), 204-218.

Stone, M. H. (2005). Personality Disorders: A Review. Personality disorders, 8, 201.

Woo, S. M., & Keatinge, C. (2016). Diagnosis and treatment of mental disorders across the
lifespan. John Wiley & Sons.